Dunarea

Dunarea

Dunarea, este singura mare artera de circulatie longitudinala, pe apa, a Europei. Ea leaga vestul de estul continentului, iar prin canalul Ludwig, care ajunge in Rin, Marea Nordului de Marea Neagra. Nici un fluviu din Europa, in afara de Volga, nu dispune de un bazin mai intins (805 300 km²), nici unul, inclusiv Volga, nu duce la marile viituri de primavara, o cantitate mai mare de apa, nici unul nestrabatand regiuni geografice atat de diferite si nu este supus unor influente climatice cu atat de variate regimuri. Prin debitul ei, Dunarea asigura transportul marfurilor si al persoanelor ince de la circa 200 km departare de obarsie, adica de la Ulm, iar pentru vase mai mari de la Regensburg.

De-a lungul celor 2 860 km, fluviul strabate tinuturi muntoase, de podis si de campie, strapungand de mai multe ori catene de roci dure, care ii impart cursul in trei bazine secundare.

Bazinul superior acopera Campia Germaniei sudice (depresiunea Bavariei) si este cuprins intre Padurea Neagra, Jura-Alpi si Masivul Boemiei. Este un sector disimetric, cu un regim hidrologic determinat de afluentii alpini Lech, Iller, Isar, Inn, dintre care ultimul ii sporeste debitul lichid cu 810 m³s, fiind alimentati din ghetarii Muntilor Alpi; afluentii de pe dreapta imprima Dunarii un debit crescut si relativ constant.

Bazinul mijlociu, intre Viena si Bazias. Fara afluenti importanti in tot acest sector, care ocupa 50% din intregul bazin dunarean, fluviul isi reduce debitul la circa 500 m³s. Panta campiei pe care o strabate si configuratia geomorfologica de ansamblu au determinat concentrarea in sud-estul Depresiunii Panonice a unor influenti mari si cu debit bogat (Drava, Sava, Tisa), al caror aport de apa face sa creasca foarte mult debitul fluviului inainte de intrarea lui in defileul Portilor de Fier. Asa se explica faptul ca la Bazias, fluviul ajunge cu un debit mediu de 5 400 m³s.

Bazinul inferior, se desfasoara pe teritoriul Romaniei si incepe de la Bazias si se varsa in Marea Neagra. In defileul Portilor de Fier, fluviul strapunge Carpatii printr-o vale destul de salbatica; de la sud de Ciuperceni pana la Dunavat, valea Dunarii este disimetrica si are malul drept mult mai inalt, in general apropiat de fluviu. Singurul sector in care se poate vorbi de terase pe ambele maluri este cel dinspre Sip si Arcear. Daca exceptam abruptul de la Hanova, unde Piemontul Getic vine in contact direct cu fluviul, largimea obisnuita a vaii Dunarii variaza intre 15 si 45 km, reducandu-se numai in cateva ,,porti’’ (la Tr.-Magurele, in dreptul Oltinei, in dreptu Galatilor) la mai putin de 8 km.

Dunarea la Portile de Fier

Valea Dunarii dintre gura Argesului si a Siretului corespunde patului ultimului golf marin din Campia Romana si deci unui curs mult mai tanar. Ca urmare a persistentei lacului si apoi a retragerii lui treptate, Dunarea, aparuta aici in pleistocenul superior, si-a sapat doar trei terase in vestul Mostistei, doua in vestul Galatuiului si una in restul cursului din dreptul Baraganului.

Prezenta zonei de subsidenta a Siretului, a Platformei Dobrogene in est si a unor linii tectonice cu directia nord-sud determina Dunarea sa-si schimbe directia brusc catre nord. In acelasi timp, panta redusa a albiei si slaba rezistenta la eroziune a materialelor din care este cladita Campia Baraganului creaza conditii pentru formarea unei lunci largi. Aici, Dunarea, domolita si despletita in brate, depune cantitati mari de aluviuni, fapt ce a favorizat crearea celor doua mari ,,balti’’ – a Borcei si a Brailei. Singura terasa care se mentine in avale de Calmatui se confunda cu suprafata Campiei Brailei. Versantul dobrogean, care domina lunca joasa, pastreaza cel putin doua trepte de abraziune aopartinand vechiului golf al lacului cuaternar, dintre cea inferioara de abraziune apartinand vechiului golf al lacului cuaternar, dintre care cea inferioara (15-20 m) capata o mare extensiune catre Macin.

In general, nota dominanta a acestui sector o formeaza Balta larga, cu frecvente acumulari de albie, dublate de procesele de panta de pe versantul deobrogean, acestea fiind favorizate de orizontul gros de loess de la suprafata.

Intre gurile Argesului si Siretului, valea Dunarii se desfasoara pe trei directii, si anume: vest-est pana in dreptul localitatii Roseti, sud-vest – nord-est intre Roseti si Cegani si sud-nord intre Cegani si Galati. Pe tot acest parcurs valea Dunarii este asimetrica. Malul drept cu inaltimi de peste 100 de m si puternic erodate de apele fluviului coboara brusc pana in albia acestuia. Principalele vai care il fragmenteaza se largesc in zona de varsare si sunt ocupate de apele unor limane formate in directa legatura cu miscarea negativa a regiunii si cu activitatea de acumulare a Dunarii. Malul drept al sectorului este rectilin, numai incepand de la Harsova se intalnesc alternativ promontorii si golfuri. Malul stang, este si el rectilin, dominand fundul vaii cu 30-60 m, valorile maxime aflandu-se intre Jegalia si Gura Ialomitei.

Valea Dunarii se largeste treptat de la 17-18 km (cat are la est de Arges) pana la 55-60 km (in dreptul Brailei). Cu toate ca lungimea cursului Dunarii in acest sector este de 260 km, bazinul hidrografic creste cu numai 32 537 km². Din aceasta suprafata, Ialomita, cel mai important afluent, are 8 873 km². Nivelurile au inregistrat, in general, aceeasi amplitudine (7,5 m -8 m), dar debitul are in acest sector cea mai mica crestere fata de toate celelalte sectoare: numai 40 m³s (Dunarea avand 6 000 m³s la Oltenita si 6 040 m³s la Braila).

Terasele se dezvolta exclusiv pe partea stanga a vaii si ocupa circa 64% din suprafata totala. Prima are extensiunea cea mai mare, si intre vaile Calmatuiului si Siretului formeaza Campia Brailei. Se remarca depozite fine luto-nisipoase care indica o panta mica si o putere de transport slaba a agentului ce le-a construit. Caracteristic pentru terase este prezenta crovurilor si a depresiunilor mari de tasare, iar in unele regiuni a dunelor.

In sectorul Arges-Braila, lunca Dunarii are o extensiune remarcabila constituind elementul morfohidrografic de prim ordin. Mai ingusta pana la Jegalia, lunca se dezvolta treptat si atinge o latime maxima de peste 30 de km, in Balta Brailei, pe linia gura Calmatuiului – Daeni. In cadrul ei se gasesc cateva mari depresiuni lacustre ca Boianul, Sticleanul si Calarasi; in baltile Borcei si Brailei au o frecventa mult mai mare situandu-se intre grindurile care brazdeaza lunca in directii diferite.

In plan vertical, lunca se desfasoara intre 14-16 m altitudine absoluta (cat are la gura Argesului) si 6-7 m (in apropiere de Braila). Grindurile si gradistile, cele mai inalte forme de relief, sunt mult mai bine dezvoltate decat in sectoarele precedente ale vaii (ajungand pe alocuri la altitudinea teraselor), iar depresiunile sunt mult mai numeroase.

Din modul de grupare a teraselor si luncii, prin caracterele de detaliu si de ansamblu ale vaii Dunaii dintre gura Argesului si Braila se disting trei subsectoare: Oltenita-Calarasi; Calarasi-Harsova; Harsova-Braila.

Subsectorul Harsova-Braila, dezvoltat pe aceeasi directie sud-nord, se desfasoara intre versantul mai inalt al Dobrogei care il domina cu 50-100 m (in est) si zonele de campie din vest de la care trecerea spre terasa inferioara (Campia Brailei) se face treptat. Deci caracterul asimetric al acestui subsector apare mai pregnant in relief. Aceasta parte a vaii Dunarii se poate imparti intr-o zona de terase in partea sa vestica, unde se desfasoara terasa Calarasi si racordabila cu ea, Campia Brailei si dintr-o zona de lunca - Balta Brailei – in partea de est.

La nord de valea Calmatuiului, pana in lunca inferioara a Buzaului si Siretului se intinde campia joasa a Brailei echivalenta cu terasa joasa a Dunarii, continuarea de fapt a acesteia spre nord. Latimea ei creste de la 20 km in sud la 35 km in partea nordica, prezentandu-se fata de lunca Dunarii, pe care o domina cu 10-15 m ca un nivel de terasa. Se termina spre lunca prin maluri abrupte, uneori festonate datorita eroziunii laterale a Dunarii. Pe alocuri au ramas promontorii asa cum sunt cele de la Gropeni si Chsicani. Malurile abrupte se intalniesc si pe latura nordica (catre luncile Buzaului si Siretului) ca si pe latura sudica (catre lunca Calmatuiului). Mai putin evidentiata in relief este limita vestica, deoarce trecerea spre campia propriu-zisa se face printr-o panta prelunga si foarte tesita – o denivelare de numai 5 -7 m care separa suprafete cu aspecte geomorfologice diferite.

Altitudinea Campiei Brailei variaza si ea, de la 35 – 37 m in vest, la 15 - 20 m in est (spre Balta Brailei) si de la 20 - 35 m in sud la 19 - 20 m spre nord.

Relieful Campiei Brailei este putin varaiat, fiind alcatuit din campuri relativ netede, vai largi abia schitate si depresiuni inchise in care se gasesc lacuri permanente sau temporare. Singura vale importanta in regiune este Ianca, ce se pare ca prezinta o desosebita importanta penru evolutia Campiei Brailei, fiind orientata sud-nord, paralel cu Dunarea.

In constitutia Campiei Brailei sub solul cenusiu galbui se distinge un lut prafos, loessoid, galben, cu trecere gradata spre nisipuri fine in baza.

Campul Viziru, situat in partea sudica, se caracterizeaza prin netezimea reliefului, ondularile fiind abia perceptibile. Doar in regiunea Viscoteanca, relieful este mai ondulat, aici schitandu-se obarsiile cele mai sudice ale vaii Ianca. Mai la vest se intinde campul Tarlele Filiu cu o inclinare vest-est, drenat de o serie de valcele, in cuprinsul ei intercalndu-se si depresiunea in care este instalat Lacul Sarat.

Situat ceva mai la nord, campul Movila Miresii se caracterizeaza prin prezenta unor depresiuni lacustre bine conturate, unele izolate, altele legate intre ele, dar toate cu fundul neted si cu maluri inalte de 5 - 10m. Mai insemnate sunt depresiunile: Ianca, Plopul, Esna, Lutul Alb, Lacul cel Mare, Comaneasca. In bazinul superior al vaii Ianca se dezvolta campul Urleasca, cu un relief mai variat datorita prezentei vailor Droica, Burta Ianca si Ianca, avand cursuri sinuoase, versanti tesiti, cu patul plat si inmlastinit. In directia Brailei se afla campul Silistraru, caracterizat printr-un relief larg ondulat, constituit din bombari si depresiunui alungite si foarte largi, uneori adevarate vai. In partea nord-estica se intinde campul Nazaru a carui suprafata este ondulata datorita in buna parte dunelor dezvoltate mai ales la est de Romanu.

Campia Brailei se prezinta ca o campie terminala ramasa suspendata deasupra Dunarii. Aspectul reliefului, ca si alcatuirea ei, ne arata ca la formarea ei raurile din partea de nord-est a Campiei Romane au putut avea o contributie insemnata. Acest ucru este confirmat de faptul ca pe suprafata ei se pot urmari, cu oarceare dificultai, divagarile Buzaului, Calmatuiului si Dunarii inainte de stablirea recenta a cursurilor lor. In unele dintre vechile albii parasite s-au instalat lacuri (Ianca, Plopul, Movila Miresii, Lacul Sarat etc).

Dupa o scurta reunire intr-un singur brat, Dunarea se desparte din nou, in avale de Giurgeni, in doua brate principale: Dunarea Veche sau bratul Macin la est si Cremenea la vest, din primul desprinzandu-se si Valciul, ce constituie principalul brat din interiorul baltii.

Balta Brailei se incadreaza intre Campia Brailei la vest si Podisul Dobrogei la est. Spre deosebire de Balta Borcei, aici raman in afara celor doua brate principale suprafete destul de intinse care formeaza lunca externa, in mare masura tot creatia celor doua brate.

Balta Brailei are o lungime de 60 km, o latime de 20 km si o suprafata de 96 000 ha. Incluzand si lunca exterioara , suprafata ei se ridica la 153 000 ha. Panta generala fata de Balta Borcei este mai mica (0,027‰ la nivel mediu multianual).

Dunarea Veche sau Bratul Macin are o lungime de 96 km, un coeficient de meandrare de 1,24 si de despletire de 1,15 si o latime medie de 250 m. Datorita pantei mici (0,019‰), bratul transporta o cantitate mica de apa (13‰) din debitul de la Vadul Oii. Acest brat prezinta numeroase bancuri submerse, ceea ce produce dificultati navigatiei care devine chiar imposibila intre Piatra Frecatei si Vadul Oii. In lungul bratului Macin se gasesc numeroase brate parasite (incluse zonei interne a baltii) si meandre tipice, transformate in lacuri.

Bratul Cremenea care are panta mai mare (0,027‰) si transporta cantitatea cea mai mare de apa din debitul de la Vadul Oii (67%) are o lungime de 70 km, o latime medie de 500 m si un coeficient mare de despletire (2.70). Din Cremenea se desprind o serie de brate mai mici care dupa cativa kilometri se unesc din nou cu bratul principal.

Un brat important care se dezvolta in Balta Brailei este Valciul ce se desprinde din Dunarea Veche dintr-un punct situat la 3 km in avale de Vadul Oii, si, dupa ce taie zona interioara a baltii, se uneste cu Cremenea la Gropeni. Are o lungime de 40 km si o latime ce variaza intre 100 si 140 m. Cantitatea de apa transportata este de 20% din debitul de la Vadul Oii, deci mai mare decat a bratului Macin. Datorita acestor insusiri morfometrice si hidrologice, bratul Valciul are o activitate intensa de aluvionare marcata si prin grindul fluviatil inalt de pe partea dreapta, care a permis dezvoltarea celor cateva asezari permanente din interiorul Baltii Brailei, Marasu, Bandoiu, Tacau si Cojocaru.

Grindurile de brat reprezinta relieful cel mai inalt (5 – 10m) si sunt dezvoltate de-a lungul principalelor brate: Cremenea, Valciul si Dunarea Veche. Multe din aceste grinduri au o latime destul de redusa – sub 500 de metri, altele, mai ales in sud si est au o extensiune mult mai mare, formand adevarate sesuri aluviale de grind (uneori de 5 km latime).

Numarul lacurilor din Balta Brailei, era inainte de amenajare, de circa 200, totalizand o suprafata de 16 750 ha, ceea ce reprezenta un coeficient lacustru de 0,17. Cel mai mare lac din aceast unitate este Serbanul (2 568 ha) legat direct de bratul Dunarea Veche prin canalul Filipoiul.

Regimul hidrologic al celor doua brate analizate pe baza posturilor hidrometrice intermediare si a celor de la extremitatile baltii (Vadul Oii si Braila) arata aceleasi caracteristici ca si la Balta Borcei. Teritoriul baltii, inainte de indiguire, constituia un bazin de acumulare a apelor in perioada viiturilor de primavara. Din analizarea perioadei 1954-1960 se observa ca incepand din a adoua parte a lunii februarie, apele patrund in balta unde raman pana in prima jumatate a lunii mai. Dupa aceasta data, incepe retragerea apelor in brate care are drept rezultat o usoara crestere a debitului la Braila.

In afara cantitatii de apa care intra si iese din balta intr-un an, exista o cantitate de apa care se pierde prin evaporatie si infiltratie.

In intreaga regiune la niveluri foarte mari ale apei Dunarii s-ar acumula circa 1 miliard m³ apa, adica 31 m³/s. Din aceasta cantitate de apa aproape toata revine in brate (29,2 m³/s) prin privaluri si canale, restul evaporandu-se sau infiltrandu-se.

Repartitia nivelurilor din timpul anului arata ca inundatiile cele mai frecvente si de durata se produc in lunile mai, iunie si chiar iulie. Cota de revarsare de la Braila de 442 cm a fost depasita in 82% din cazuri, adica 33 de ani din cei 40 analizati. In ceea ce priveste dinamica inundatiilor se poate preciza ca privalurile din amonte si indeosebi cele legate de bratele Valciul si Cremenea sunt cele care alimenteaza depresiunile lacustre, iar cele din avale au un rol de evacuare.

In grindurile principale apele freatice se gasesc la o adancime mai mare (5 – 10 m), decat in zona centrala a Baltii Brailei, unde adancimea nivelului freatic (in perioada apelor scazute de la sfarsitul verii) este intre 2 si 5 m, iar in imediata apropiere a depresiunilor lacustre, intre 0 si 2 m. Debitele acestor panze, ca urmare a depozitelor-magazin mai fine, sunt destul de mici la denivelari de cativa metri, asa cum este cel masurat in fata orasului Braila (4 - 9 l/s la o denivelare de 1,6 - 4,8 m).

REGIMUL TEMPERATURII AERULUI

Mediile anuale ale temperaturii aerului, calculate dintr-un sir de 60 de ani de masuratori instrumentale (1901-1960), efectuate sistematic la principalele statii meteorologice din lungul vaii Dunarii, depasesc 11s C, in timp ce pe campurile de la nord valorile anuale ale temperaturii aerului sunt in general mai mici de 11s C.

In sectorul de vale invecinat cu Muntii Dobrogei, mediile anuale ale temperaturii aerului scad sub 11s C (Braila 10,8s C, Tulcea 10,6s C). Vara, norii orografici reduc durata radiatiei solare directe, iar in timpul iernii acest sector este expus invaziilor de aer rece, continental sau arctic. Desi valorile anuale au caracter cu totul general, nu se mentin constante de-a lungul anilor, deoarece ele sintetizeaza succesiuni variate de valori zilnice. Sub actiunea circulatiei atmosferice, in cursul celor 60 de ani mediile anuale au avut oscilatii mari, depasind 12s C pe toata valea Dunarii in anii 1918, 1923, 1937, 1950 si 1951 si coborand sub 10s C in anii 1933, 1940, 1942, 1954 si 1956. Diferentele locale dintre cele mai mari si cele mai mici medii anuale au fost de 4s C la Tr. Severin; 3,2s C la Giurgiu; 3,1s C la Braila; 3s C la Tulcea si 2,7s C la Sulina.

Mediile lunare ale temperaturii aerului, in ianuarie sunt cele mai mici din cursul anului. In partea centrala a Campiei Romane si in Baragan (Braila), ele scad sub -3s C de-a lungul unei zone ce se intinde din sudul Moldovei peste Baragan si care corespunde celor mai frecvente invazii ale aerului rece, continental. Temperaturi medii mai joase de -2s C sunt repartizate la periferia acestei zone, in sectorul invecinat cu Muntii Macinului (Braila, Galati), si spre sud, pana in vecinatatea campiei Burnazului.

Temperatura aerului (sC) medii lunare si anuale (1901-1960)

Tabel 1

Din tabelul 2 reiese ca in luna februarie mediile sunt mai mari decat cele din luna ianuarie cu 1,5 – 2s C.

Diferenta de temperatura dintre lunile anului

Tabel 2

Primvara, mediile temperaturii aerului cresc cu 4,5s – 5,5s C intre lunile februarie si martie, cu 6,5s – 7s C intre lunile martie si aprilie si cu 5s – 6s C intre lunile aprilie si mai. Vara, in toate lunile, mediile sunt mai mari de 20s C. In luna iulie, pe terasele Dunarii incalzirea aerului este mai intensa decat in tot restul tarii, mediile temperaturii fiind mai mari de 23s C.

Toamna, mediile lunare ale temperaturii aerului scad cu 4s – 4,5s C intre lunile august si septembrie, cu 5,3s – 6,6s C intre lunile septembrie si octombrie si cu 4,5s - 6,2s C intre lunile octombrie si noiembrie. Scaderea temperaturii aerului continua in ritm asemanator si catre sfarsitul toamnei si inceputul iernii (intre lunile noiembrie si decembrie diferentele mediilor lunare fiind de 4,4s – 5,5s C).

In octombrie, racirile radiative nocturne alterneaza cu zilele insorite. De aceea, in lungul vaii Dunarii, mediile lunare ale temperaturii aerului nu se deosebesc prea mult, fiind cuprinse intre 12s si 12,2s C. In vecinatatea Muntilor Dobrogei, ele scad la 11,5s – 11, 9s C, ca efect al primelor advectii de aer rece.

In noiembrie, procesele radiative de racire locala si invaziile de aer continental si arctic dinspre nord si nord-est afecteaza Baraganul si partea centrala a Campiei Romane impreuna cu terasele invecinate ale vaii Dunarii mai mult decat sectorul vestic al fluviului si delta.

Oscilatiile anuale ale temperaturilor medii lunare sunt caracterizate in tot lungul vaii Dunarii printr-un singur maxim in luna iulie si printr-un singur minim in luna ianuarie. In unii ani, in luna ianuarie diferentele locale dintre cea mai mare si cea mai mica medie lunara a temperaturii anului au depasit 15s C.

In timpul gerului persistent din ianuarie 1942, media lunara a coborat sub -10s C in sectorul continental, expus advectiei reci. Cele mai mari temperaturi medii din luna ianuarie s-au produs in anii 1936 si 1948, cand pretutindeni pe valea Dunarii au depasit 4s C, iar pe alocuri 5s C (Braila 5,3s C). In luna februarie, advectia si stagnarea aerului rece au provocat scadera temperaturilor medii lunare in valea Dunarii sub -10s C atat in anul 1929, cat si in anul 1954 (Braila -10,1s C). In aceeasi luna din alti ani (1920 si 1925), mediile au fost pozitive, depsind local 11,5s C.

In lunile de primavara, limetele oscilatiilor neperiodice ale temperaturilor medii lunre au fost mai mici decat cele din cursul lunilor de iarna. In martie au ajuns la 10-11s C (intre -1 si 10s C), in aprilie au ajuns in jurul a 7,5s C (intre 7,5s si 15s C), iar in mai au scazut la 6,7s C (intre 13,5s si 20s C).

Vara, diferentele dintre cele mai mari si cele mai mici medii lunare ale temperaturii aerului s-au incadrat intre 4s si 5s C (mai mici in luna iunie si mai mari in august). In luna iulie din anii 1936 si 1946, mediile au atins sau au depasit 26s C in valea Dunarii, intr-o serie de ani ajungand numai la 20-21s C. In luna august, mediile lunare din diferiti ani au atins limite asemanatoare. Treptat, in lunile de toamna, diferentele respective au fost tot mai mari din septembrie pana in noiembrie.

Mediile lunare ale temperaturilor maxime zilnice sunt pozitive in luna ianuarie in tot cursul vaii Dunarii. Incepand din luna februarie (cand ating 3,5 – 4s C) cresc pana in iunie (cand ajung la 30 – 31s C) apoi scad treptat, astfel ca in decembrie sunt de 3 – 4s C.

Mediile lunare ale temperaturilor minime zilnice sunt negative in toate lunile de iarna pe intreaga vale a Dunarii (-6s C in ianuarie); incepand cu luna martie, ele devin pozitive (0 – 0,7s C) si ating maximul in iulie (16,5 – 17,5s C).

Diferentele dintre mediile lunare ale temperaturilor maxime si minime zilnice sunt mici la inceputul iernii, in epoca solstitiului, cand predomina timpul acoperit (6 -7s C) si cresc primavara si vara. Cele mai mari diferente (13 – 14s C) sunt in lunile august si septembrie, micsorandu-se spre sfarsitul toamnei (7 – 8,2s C in noiembrie) si inceputul iernii.

Temperaturile maxime absolute au depasit 40s C in ultimii 70 de ani.

Temperaturile minime absolute ale aerului in ultimele 7 decenii au coborat de-a lungul vaii Dunarii pana sub – 30s C. Acestea au fost mai scazute in sectorul invecinat cu Campia Romana ca si in zona limitrofa din Campia Romana.

Diferentele locale dintre temperaturile maxime si minime absolute au fost mai mari de 70s C in sectorul de campie a Dunarii si in zona de camp limitrofa. Diferente locale mai mici sunt caracteristice defileului Dunarii, baltilor si Deltei Dunarii

(Braila 67s C).

Inghetul

Toamna, in sectorul continental al vaii Dunarii, intre Calafat si Braila, primele ingheturi se produc frecvent la inceputul lunii noiembrie (Braila, 2 decembrie). Primavara, ultimele ingheturi corespund primelor zile ale lunii aprilie. Aproape in tot lungul vaii Dunarii, durata medie a intervalului anual fara inghet este mai mare de 220 de zile. Pe terasele, in lunca si in Delta Dunarii, epoca anuala de predominare a temperaturilor pozitive este cu 15-20 zile mai indelungata decat in Campia Romana.

In perioada rece a anului, in Braila inghetul se produce in 98,3 zile, numai in 28,3 zile temperaturile minime cat si cele maxime ramanand sub 0s C. In partea calda a anului, temperatura maxima a aerului depaseste 25s C in 110 zile si 30s C in 45 de zile. In lunile iulie si august, frecventa zilelor de vara este foarte mare (28-29 de zile lunar).

REGIMUL VANTULUI

Intregul bazin al Dunarii, situat la latitudini medii, se gaseste in tot cuprinsul anului sub dominarea circulatiei zonale din vest si nord-vest. Procesele advective generate de conjuctura, de gradul de dezvoltare si de tendinta de deplasare a sistemelor barice sunt puternic influentate de formele de relief si de ansambul conditiilor fizico-geografice. In diferite sectoare ale vaii Dunarii de pe teritoriul Romaniei, regimul miscarilor aerului se deosebeste adesea in mod esential.

In perioada reece a anului, cand peste sectorul estic al tarii si peste Campia Romana se extinde dorsala anticiclonului continental eurasiatic, in timp ce deasupra Marii Adriatice si deasupra Depresiunii Panonice predomina ariile cu presiune scazuta, in defileul Dunarii se dezvolta, cu deosebita violenta, curentul rece de descarcare, de tip ,,bora’’, denumit local ,,Cosava’’. In partea calda a anului, curentul ce se formeaza in cadrul advectiei vestice are intensitati reduse.

In cazul valorilor neinsemnate ale gradientilor barici orizontali, curentii de descarcare se produc dupa-amiaza spre seara, ca efect al incalzirii succesive de la est spre vest a celor doua mari compartimente naturale.

Portiunea din valea Dunarii situata la periferia sudica si estica a Baraganului este expusa si vanturilor frecvente din sectorul nordic.

In vecinatatea Campiei Siretului inferior se dezvolta miscarile aerului, pe de o parte dinspre nord si nord-est, iar pe de alta din sud si sud-vest (frecventa vanturilor din N + NE = 36%, iar a celor din S + SV = 25 %).

In general viteza medie a vanturilor predominante este mai mare decat viteza celor care au frecventa redusa.

La toate statiile meteorologice din vecinatatea Dunarii, viteza medie a curentilor orientati in lungul vaii a fost apreciabila.

In partea estica a sectorului de campie al vaii Dunarii, ca si in delta, viteza medie a vantului din nord este cea mai mare, corespunzand proceselor advective intense, care acopera frecvent in toate anotimpurile partea continentala a teritoriului tarii (viteza medie a vantului din nord este de 5,3 ms)

Curentii transversali fata de directia vaii Dunarii au frecventa deosebit de redusa (1-5%), iar viteza lor medie este sistematic mai mica decat a celor predominanti (0,5 – 2,6 ms).

Regimul anual al vanturilor in regiunea de campie a vaii Dunarii este caracterizata prin cresteri ale vitezelor medii in cursul primaverii, in epoca intensificarii proceselor frontale. La periferia estica a campiei si deasupra deltei, cele mai frecvente intensificari ale vitezei vanturilor se produc iarna..

Variatia periodica diurna a vitezei vantului se accentueaza pe timp senin in partea calda a anului. Vitezele cresc ziua pana in primele ore ale dupa-amiezii, cand se intensifica turbulenta termica. Ele scad treptat in cursul noptii pana spre dimineata, in timpul stratificarii stabile a aerului din vecinatatea suprafetei active.

In legatura cu regimul nesincronic, adesea foarte diferentiat, de incalzire si de racire a solului si a bazinelor de apa, in valea Dunarii se dezvolta circulatia locala a aerului cu caracter periodic diurn. Ziua, cand razele solare incalzesc intens suprafata solului, generand curenti de convectie termica, in vecinatatea apelor se creeaza diferentieri ale presiunii atmosferice in sens orizontal. Aerul umed al brizei acopera terasele Dunarii si fasia limitrofa a campului. Noaptea, aerul racit de deasupra solului se deplaseaza spre suprafata apelor, unde predomina curentii ascendenti si presiunea atmosferica mai scazuta.

Vitezele maxime ale vantului trec aproape in fiecare an de 20 m/s. In Baragan crivatul, care se dezvolta periodic iarna, spulbera zapada. Viteza rafalelor vantului poate depasi 35m/s.

UMEZEALA AERULUI

Apele Dunarii, ca si cele ale baltilor, lacurilor, mlastinilor etc, reprezinta sursa eficienta de evaporare care asigura umezirea locala a aerului.

La numeroase statii meteorologice din vecinattea fluviului, mediile anuale ale tensiunii vaporilor au fost de 11,2 mb la Braila. Mediile lunare cele mai mici sunt in ianuarie, ajungand la 4,5-4,7 mb. La inceputul primaverii, cand insa predomina procesele atmosferice de iarna, ele se mentin reduse (6,5 – 6,7 mb in luna martie si 8,7 – 9,6 mb in aprilie). Cresteri apreciabile se produc la sfarsitul primaverii si in timpul verii. In luna iulie se realizeaza cele mai mari valori: intre 18 si 19 mb pe terasele Dunarii si in zona invecinata, peste 20 – 21 mb in sectoarele de evaporatie activa (deasupra apelor Dunarii, baltilor, lacurilor etc).

Variatii neperiodice ample au loc in dependenta de natura proceselor atmosferice si de conditiile evaporari.Vara, in zilele toride, in lunca Dunarii si in delta valorile tensiunii vaporilor pot depasi 30 mb. Iarna, in timpul advectiei aerului arctic sau continental, foarte rece si uscat, valorile tensiunii vaporilor pot sa scada la cateva zeci de mb.

Intregul complex al vaii Dunarii se deosebeste de zona de campie inconjuratoare prin umezirea mai accentuata a aerului in toate anotimpuriile. Sub influenta brizelor de zi, cantitati importante de vapori de apa sunt deplasate de deasupra apelor peste campurile incalzite de razele solare si apoi antrenate in miscari turbulente convective.

O serie de fenomene hidrometeorologice, cum sunt roua, bruma si ceata au loc pe teritoriul Brailei. In timpul proceselor transformarilor de faza ale apei este influentat eficient si regimul termic local.

Valorile anuale ale umezelii relative ajung la 72 %, in luna ianuarie acestea fiind destul de mari, de 84-87%, valori locale asemanatoare realizandu-se si-n celelalte luni de iarna.

Vara, in lunile iulie si august, ele sunt cele mai mici din cursul anului, intre 60 si 63%. Amplitudinea anuala este redusa la 15 – 20% deasupra apelor Dunarii, a baltilor, lacurilor, depasind 20 % pe terasele Dunarii si 30% deasupra campiilor.

NEBULOZITATEA

Nebulozitatea medie anuala are valori cuprinse intre 5,5 si 5 zecimi.

Mediile lunare ale nebulozitatii scad treptat in timpul primaverii si verii pana in luna august, cand ajung la 3,2 zecimi. In cursul epocii calde a anului repartitia nebulozitatii este neuniforma.

Spre sfarsitul toamnei, odata cu cresterea frecventei si cu intensificarea activitatii ciclonice, incep sa predomine norii de natura frontala, se localizeaza inversiunile termice, ceata si norii stratiformi, specifice timpului rece.

Numarul zilelor senine se ridica la circa 120 – 125, timpul noros are frecventa anuala medie de 115 - 135 zile, iar cel acoperit de 125 – 130.

REGIMUL PRECIPITATIILOR

Sumele anuale ale cantitatilor de precipitatii scad in mod neuniform catre est, datorita accentuarii treptate a continentalitatii climei. Ele se mentin intre 420 si 450 mm, atat de-a lungul partii estice a Campiei Baraganului, cat si pe malul dobrogean al Dunarii. La Braila cad aproximativ 447 mm.

Slabirea convectiei termice in cursul perioadei calde provoaca descresterea cantitativa a precipitatiilor de la 400 la 450 mm la periferia continentala a deltei, la aproape 350 mm, spre litoralul Marii Negre. Scaderi cantitative asemanatoare au fost caracteristice si Baltilor Brailei si Ialomitei.

In anii cu activitate ciclonica deosibit de frecventa si de intensa, cantitatile de precipitatii au fost mai mari de 1 000 mm in sectorul vestic al vaii Dunarii, pe teritoriul roman, fiind limitate la 750 – 770 mm la periferia estica a Campiei Romane (727 mm la Braila). In anii deficitari, precipitatiile nu au depasit 174 mm la Braila.

In anumiti ani (1896, 1907, 1946), persistenta regimului anticiclonic in cursul verii si al toamnei a determinat lipsa indelungata a precipitatiilor si accentuarea conditiilor de seceta.

Variabilitatea neperiodica a cantitatilor anuale de precipitatii poate fi caracterizata de diferentele deosebit de mari dintre sumele corespunzatoare anilor celor mai ploiosi si cele din anii cei mai deficitari. Aceste diferente au depasit 1 000 mm in partea vestica si 500 mm in cea estica a vaii Dunarii, pe teritoriul roman.

Precipitatii atmosferice (1901-1960). Cantitati medii lunare, anuale si anotimpuale

Tabel 3

Succesiunea cantitatilor medii lunare multianuale de precipitatii in cursul anului este caracterizata in general prin doua cresteri: una la sfarsitul primaverii si inceputul verii (lunile mai-iunie) si a doua la sfarsitul toamnei si inceputul iernii (lunile noiembrie-decembrie).

Toamna si iarna, miscarile ascendente ale aerului umed, sub actiunea aerului rece care patrunde din est, au ca efect intensificarea caderii precipitatiilor.

Ca efect al continentalizarii accentuate a proceselor atmosferice, precipitatiile din perioada calda a anului sunt mai mici, in luna iunie la Braila inregistrandu-se 63,2 mm. In celelalte luni, mediile cantitative ale precipitatiilor sunt reduse (25 – 35 mm), corespunzatoare regimului continental. Toamna, in luna octombrie sau noiembrie, are loc o oarecare crestere a cantitatilor lunare, ca efect al intensificarii activitatii fronturilor.

Deoarece in regiunile cu regim continental deosebit de variabil datele medii multianuale au o semnificatie aplicativa limitata, este important sa se cunoasca si limetele locale ale variatiilor neperiodice in timp ale elementelor meteorologice.

La toate statiile si posturile meteorologice din lungul vaii Dunarii, de pe teritoriul Romaniei, in perioadele de intensa activitate ciclonica, suma precipitatiilor dintr-o singura luna a depasit suma anuala din anul cel mai deficitar.

In restul sectorului de campie al vaii Dunarii, cele mai mari cantitati lunare de precipitatii au cazut in intervalul mai – iulie.

Cantitatile lunare maxime absolute au fost pretutindeni mai mari de 200 mm pe o perioada de sase decenii.

In epocile de predominare a regimului anticiclonic, in intervale de cate o luna, in anumiti ani, nu au cazut deloc precipitatii. Asemenea epoci au fost la inceputul iernii si la sfarsitul verii. Lipsa indelungata a precipitatiilor are loc si iarna. Astfel, in timp de sase decenii de masuratori pluviometrice, intervale cu durata mai mare de o luna fara precipitatii s-au semnalat la toate anotimpurile, exceptand lunile mai, iunie si iulie. Au fost inregistrate si precipitatii eceptional de abundente in 24 de ore, specifice proceselor atmosferice de vara. In sectorul de campie, cantitatile diurne maxime au cazut mai ales in intervalul mai – august, iar in cele mai multe puncte, in lunile iunie sau iulie.

In lunile mai si iunie cad precipitatii mai frecvente decat in retul anului (in cate 9 – 11 zile lunar). Cea mai mica frecventa o au precipitatiile la sfarsitul verii si inceputul toamnei (in lunile august si septembrie) cand nivelul de condensare se gaseste la cele mai mari inaltimi (cate 4 – 6 zile cu ploi lunar).

Data medie multianuala a caderii primei ninsori este mai timpurie datorita expunerii invaziilor intense ale aerului rece, arctic sau continental si corespunde primelor zile ale lunii decembrie. Date medie a caderii ultimei ninsori intarzie treptat. Frecventa ninsorilor se reduce la 15 zile pe an, durata stratului de zapada fiind de 35 – 40 zile.

Repartitia deosebit de neuniforma a grosimii stratului de zapada si discontinuitatea sa in timp si in suprafata sunt provocate, pe de o parte, de actiunea vantului (uneori deosebit de intens, care provoaca spulberarea si troienirea zapezii) iar pe de alta de advectia aerului cald.

In general, stratul de zapada nu se mentine stabil decat rareori, numai in anumiti ani. Sectorul vaii Dunarii situat la est de Zimnicea, este expus influentelor viscolelor si caderilor mai abundente de zapada.

CARACTERISTICILE NIVELURILOR APELOR DUNARII

Pentru cursul inferior al Dunarii s-a urmarit variatia nivelurilor pe o perioada de 40 de ani (1921 – 1960) pe baza valorilor caracteristice inregistrate (minime, medii si maxime).

S-a constatat ca in anii 1940 – 1941 au fost cele mai ridicate niveluri din intreaga perioada, iar in 1921 si 1943, cele mai scazute niveluri medii anuale, desi minimele absolute nu s-au inregistrat in acesti ani.

Anul cu cele mai mari variatii de nivel si cea mai mare amplitudine a nivelurilor a fost anul 1954. Toate aceste variatii ale regimului nivelurilor dau, in timp, amplitudini care pot avea valori foarte diferite, in functie de panta si configuratia albiei minore si majore.

Astfel, ampitudinea nivelurilor Dunarii pe perioada de observatii s-a determinat luandu-se in consideratie nivelul cel mai scazut inregistrat la post in perioada de observatii si nivelul maxim inregistrat, exceptand nivelurile catastrofale, produse de zapoare.

Din cauza influentei continentalismului si a aportului afluentilor din tara noastra, care au perioada apelor minime tot la sfarsitul verii si inceputul verii. Minimele incep sa apara frecvent in luna noiembrie si mai putin in luna ianuarie.

Amplitudinea si nivelurile caracteristice la Braila

Tabel 4

La Braila, procentul minimelor in lunile IX, X. XI creste la 72,5 %, iar in ianuarie scade la 7,5 %, mentinandu-se astfel si mai in avale. Toate acestea oglindesc influenta continentalismului asupra regimului de scurgere si accentuarea lui de la vest spre est.

DEBITELE LICHIDE

Anul 1921 este considerat ca avand cel mai mic debit mediu anual, cu un raport intre debitula anual si cel mediu multianual de 0,72, iar anul 1941 cel mai ridicat din intreaga perioada luata in studiu, avand raportul de 1,50. Se constata cresterea debitelor de apa incepand cu luna martie, cu un maxim in luna aprilie. Urmeaza o scadere a debitelor lunare pana in luna octombrie, cand se ating valori minime anuale, ca apoi sa creasca din nou, dar fara sa mai ajunga la valoarea mediei multianuale. Aceste debite crescute in intervalul noiembrie – decembrie sunt rezultatul direct al afluentilor cu regim submediteranean si in special al Savei, care are una din perioadele de ape mari in aceste luni.

DEBITELE SOLIDE

Pentru cursul inferior al Dunarii, cantitatea de materiale transportate prin tarare este mut mai mica in comparatie cu cea din cursul superior si chiar mijlociu; in schimb, turbiditatea atinge cele mai mari valori, asa incat la varsare este de peste 5 ori mai mare decat la Viena. Debitul solid specific in cursul inferior este in continua crestere, avand cea mai mare valoare de 100 tkm² la Cernavoda, dupa care prezinta o usoara scadere.

Se constata o variatie mare a debitului de aluviuni, strans legata de succesiunea perioadelor caracteristice scurgerii lichide. Turbiditatea apei are variatii sezoniere foarte mari legate de perioadele caracteristice ale scurgerii lichide. Ca si in cazul scurgerii lichide, in regimul debitelor de aluviuni in suspensie se remarca aparitia unui maxim de iarna, in care se poate identifica influenta aportului raurilor din zona climatului submediteranean.

Scurgerea solida in timpul iernii este minima, deoarece solul este acoperit cu zapada si inghetat. Urmeaza un minim si apoi un maxim de primavara care se manifeste printr-o turbiditate foarte mare in perioada de crestere a viiturii. Dupa maximul de perioada, care atinge cea mai mare valoare in perioada de crestere a viiturii, urmeaza o scadere foarte puternica ce se continua pana in octombrie – noiembrie, cand se ajunge la o valoare minima.

In profil longitudinal se constata ca turbiditatea medie creste din amonte in avale de la 255 mg/l la Drencova, la 375 mg/l la Braila crescand in acelasi timp si debitul solid anual la 44 milioane tone la 70 de milioane de tone.

In regimul debitelor solide sunt caracteristice variatia si diferenta mare intre debitele minime si maxime in comparatie cu debitele lichide. Astfel, pentru postul Braila numai in perioada 1957 – 1961 raportul intre debitul solid maxim si minim este de circa 1:100.

VIITURILE SI INUNDABILITATEA

Pentru cursul inferior al Dunarii, frecventa nivelurilor maxime de iarna este de 20 – 25 %, dar inundatii se produc foarte rar si in special atunci cand inervin zapoarele.

Primavara insa, frecventa nivelurior maxime este de 60% ele fiind provocate de ploile suprapuse in cea mai mare parte cu topirea zapezilor, care, in functie de altitudine, se prelungesc pana in luna iunie. De altfel, acestea sunt viiturile care afecteaza cel mai frecvent lunca, baltile si Delta Dunarii, prin inundatii repetate si prin stagnarea apelor, uneori perioade destul de mari. In cazul in care panta este mare, viteza de propagare a undei de viitura creste si surplusul de apa se poate scurge mai usor.

In afara de factorii climatici, care au rolul determinant in declansarea viiturilor, inundatiile mai sunt favorizate si de o serie de caracteristici ale albiei fluviului in sectorul inferior ca: asimetria malurilor, marimea razei de curbura a coturilor, coeficientul de sinuozitate si meandrare, gradul de evolutie a albiei minore. De asemenea, variatia celorlalti factori fizico-geografici locali determina atenuari, intarzieri sau amplificari ale undelor de viitura.

In profil longitudinal, nivelurile maxime nu se produc concomitent la toate posturile din cauza vitezei diferite de propagare a undelor de viitura.

Se intalnesc inundatii de primavara, provenite din ploi si topirea zapezilor, care sunte cele mai frecvente, si inundatii accidentale, provocate de zapoare in timpul iernii.

SPECIFICUL HIDROCHIMIC AL APELOR DUNARII

Pentru cursul inferior, caracterizarea hidrochimica s-a facut pe baza unui numar de analize efctuate la postul hidrometric Braila in perioada 1956 – 1961, si pe baza analizelor efectuate de DGAI in campania de teren din perioada 23 mai – 4 iunie 1964. Toate mineralele existente referitoare la chimismul apelor Dunarii indica o mineralizare mijlocie cu valori cuprinse intre 200 si 500 mg/l. Mineralizareea fiind strans legata de perioadele caracteristice ale scurgerii din timpul anului, variaza in sens invers cu aceasta, adica la o crestere a debitului se produce o scadere a mineralizarii si invers. Variatia in timp a mineralizarii totale si a debitului scoate foarte bine in evidenta aceasta legatura.

Din analizele existente se constata ca cea mai mare pondere o au ionii de calciu si bicarbonic, fapt care periote incadrarea apelor Dunarii in clasa bicarbonata, grupa calciului. Astfel, pentru postul Braila legatura in cazul ionilor de HCO3 este HCO3 = 0,582 M, unde M reprezinta mineralizarea totala. Se ajunge la concluzia ca cel mai mic procent il are ionul de magneziu.

In profil longitudinal, mineralizarea are o amplitudine de 55 mg/l, cauzata in cea mai mare parte de aportul afluentilor.

Continutul de fenoli in profil longitudinal scoate in evidenta o usoara variatie a acestora si permite incadrarea apelor Dunarii in categoria a treia de calitate.

Observatiile facute asupra oxigenului dizolvat arata ca valorile nu scad sub 7,2 mg/l, ceea ce presupune o apa bine aerata pe tot cursul Dunarii inferioare.

Din materialele analizate reiesa ca apele Dunarii fac parte din clasa bicarbonata, grupa calciului, iar in ceea ce priveste gradul de mineralizare sunt cuprinse in categoria apelor cu mineralizare mijlocie.

REGIMUL TEMPERATURII APELOR DUNARII

Diferentele mediilor lunare ale temperaturilor din perioada 1958 – 1961 sunt foarte mici. Legatura dintre mediile lunare ale temperaturii aerului si ale temperaturii apei pune in evidenta faptul ca in perioada februarie – august temperaturile apei sunt mai mici decat in perioada augut – ianuarie.

Din analiza datelor pe perioada 1921 – 1960 se constata ca cea mai timpurie aparitie a fenomenelor de iarna este in prima decada a lunii decembrie si cea mai tarzie disparitie in ultima decada a lunii martie. In acest interval se desfasoara intreaga gama a fenomenelor de iarna, incepand de la aparitia acelor de gheata pana la zapoare, care prezinta un pericol destul de mare pentru navigatie. Variatia temperaturii apei, viteza de scurgere si debitul conditioneaza aparitia si dezvoltarea acestor fenomene, dar o importanta destul de mare o au si factorii morfologici (variatia latimii albiei, punctele de obstruare, configuratia patului si natura terenului, vegetatia malurilor etc).

Numai din enumerarea acestor factori ne putem da seama ca in aparitia podului de gheata intervin foarte multe situatii care ingreuneaza analiza fenomenelor si mai ales masurile de prevedere si de interventie.

Din intreaga perioada luata in studiu se constata ca data aparitiei timpurii a podului de gheata variaza din amonte spre avale, in functie de ansamblul factorilor meteorologici, hidrologici, morfologici si chiar de factorii artificiali ca: navigatia, constructiile si lucrarile hidrotehnice etc. In regim natural se constata ca podul de gheata incepe sa se formeze din avale spre amonte, cel mai timpuriu pod de gheata instalandu-se la 13 decembrie. Durata podului de gheata se poate prelungi, in functie de factorii care il genereaza, la peste 80 de zile.

CONCLUZII

Dunarea propriu-zisa si valea ei, de la intrarea pe teritoriul tari noastre si pana la varsare prezinta o serie de diferentieri, unele reprezentate de cresterea lungimii si a bazinului de receptie, iar altele de conditiile climatice, structurale si litologice variate.

Analiza mai detaliata a acestor particularitati hidrografice si hidrologice a scos in evidenta ca in profilul longitudinal, aceste diferentieri nu permit delimitarea unor sectoare, ci numai o crestere cantitativa care nu se face intotdeauna intr-un raport direct proportional cu cresterea lungimii cursului si indeosebi a bazinului hidrografic.

Printre elementele hidrografice si hidrologice care nu introduc diferentieri calitative, ci numai cantitative mentionam debitul care creste numai cu 1 000 m/s la o marire a bazinului de receptie cu 238 057 km. Mai mult, datorita particularitatilor morfologice ale teritoriilor drenate in cursul inferior, precum si conditiilor climatice, scurgerea medie specifica scade de la 10 l/s/km², cat este la Bazias, la 8,4 l/s/km², la Braila.

Spre deosebire de debitul lichid, care creste numai cu 16 % de la Orsova la varsare, debitul solid inregistreaza o crestere mult mai mare, de 37% ca urmare a structurii litologice cu depozite mai friabile indeosebi in bazinele hidrografice ale raurilor sudice si estice din tara noastra. Astfel, numai Jiul, Oltul, Argesul , Ialomita si Siretul aduc 22,5 milioae de tone/an, iar la Braila 70 milioane tone/an, diferenta de 3,5 milioane tone apartinand raurilor de pe partea dreapta a Dunarii.

Caracteristic pentru cursul inferior, in general, si datorita structurii litologice, in special, turbiditatea creste de la 225 mg/l, la Drencova la 375 mg/l la Braila.

Concentratia in saruri a apei se mentine in nota generala a fluviului, cu cresteri foarte mici pe masura ce se apropie de varsare si variatii sezoniere impuse de fluctuatia debitului lichid. Atat clasa hidrochimica, mineralizarea totala, duritatea totala cat si gradul de oxigenare a apei ne arata ca apa fluviului prezinta conditii bune pentru dezvoltarea faunei piscicole, alimentarea cu apa industriala si potabila.

Particularitatile termice ale apei sunt in stransa legatura cu variatiile climatice sunt in stransa legatura cu variatiile climatice si indeosebi cu ale temperaturii aerului. Se remarca o usoara accentuare a gradului de continentalism de la vest spre est, pusa in evidenta de amplitudinea termica a apei, persistenta podului de gheata, de aparitia mai timpurie si disparitia mai tarzie a podului de gheata in est fata de vest.

Desfacerea in cate doua brate principale, inchizand succesiv Balta Borcei si Balta Brailei, indica o scadere evidenta a pantei fluviului si a puterii de transport a materialului. Disparitia aproape completa a teraselor si prezenta limanelor fluviatile, largite mult in rama Podisului Dobrogean si in terasele de pe stanga dintre Oltenita si Calarasi, tradeaza o evolutie recenta si prezenta unei faze limanice a Dunarii. Cele doua insule de lunca, late de 20-30 km, cu un paienjenis de garle si depresiuni lacustre imprima trasatura dominanta a vaii Dunarii intre Calarasi si Braila. Apele freatice cantonate in lunca interioara sunt sub influenta neta a variatiei nivelului apei din brate.

De la Braila, pana unde se desface din nou in doua brate, Dunarea prezinta insusiri proprii zonelor de varsare, cu amplitudini de variatie ale nivelului si viteza de scurgere mai mica, adancime mai mare, fapt ce a permis practicarea transportului maritim pana la Braila.

Prezenta unor terenuri fertile in lunca Dunarii (570 000 ha), ca o consecinta a aluviunilor fine depuse la revarsari, gradul mare de umiditate a solului, datorita existentei orizontului freatic in apropiere de suprafata, adancimea mica (intre 0,5 si 1,5 m) a numeroaselor depresiuni lacustre intinse ca suprafata au permis ca amenajarea lunciiprin indiguire sa se faca in conditii avantajoase din punct de vedere economic. Scoaterea de sub influenta apelor Dunarii in perioada inundatiilor a unor suprafete mari (peste 300 000 ha) are si unele consecinte asupra regimului hidrologic, ai carui parametri capata valori noi, ca marirea pantei de scurgere si a nivelului in perioada apelor mari. Astfel , nivelul apelor maxime in conditiile indiguirii suprafetelor inundabile creste cu aproximativ 1 m de la Bechet in avale si sub 1 m in amonte.

- CUPRINS -

Introducere, localizarea geografica, unitatile de relief specifice

Regimul temperaturii aerului

Regimul vantului

Umezeala aerului

Nebulozitatea

Regimul precipitatiilor

Caracteristicile nivelurilor apelor Dunarii

Debitele lichide

Debitele solide

Viiturile si inundabilitatea

Specificl hidrochimic al apelor Dunarii

Regimul temperaturii apei

Concluzii