Alexandre dumas - cei patruzeci si cinci (les quarante cinq)

ALEXANDRE DUMAS

Cei patruzeci si cinci

LES QUARANTE‑CINQ

I

POARTA SAINT‑ANTOINE

Etiamsi omnes[1]

In ziua de 26 octombrie a anului 585, impotriva obi­ceiului, la orele zece si jumatate dimineata, barierele portii Saint‑Antoine erau inca zavorate.

La orele unsprezece fara un sfert, un detasament de douazeci de elvetieni care, dupa uniforma, se vadeau a fi in slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III‑lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin ca­patul strazii Mortellerie, indreptandu‑se spre poarta Saint‑Antoine care se deschise in momentul cand ostasii ajun­sera in dreptul ei, pentru a se inchide la loc in urma lor; dupa ce iesira pe poarta, garzile se insiruira de‑a lungul gardurilor vii ce imprejmuiau ocolurile raspandite dincolo de bariera, de o parte si de alta a drumului, si numai cat se aratara la fata, si facura sa se dea indarat o multime de tarani si targoveti ce venisera de la Montreuil, de la Vincennes si de la Saint‑Maur ca sa patrunda in oras inainte de amiaza, lucru pe care nu apucasera inca sa‑l infaptuiasca, deoarece, precum am spus, poarta era zavorata.

Daca‑i adevarat ca gloata atrage dupa sine, asa cum este si firesc, o intreaga harababura, s‑ar fi putut crede ca, trimitand la fata locului garzile, domnul prefect al po­litiei voise sa preintampine invalmaseala ce s‑ar fi putut isca la poarta Saint‑Antoine.

Intr‑adevar, venise lume dupa lume: mai in fiece clipa soseau pe cele trei drumuri ce se inmanuncheau in locul acela calugari de la manastirile din imprejurimile orasu­lui, femei asezate piezis pe tarnitele din spinarea magarilor, tarani cu carutele sporind mereu grosul multimii, si asa destul de numeroase, pe care portile, ca niciodata fe­recate la ceasul acela, o silisera sa se opreasca la bariera, si toti laolalta, prin intrebarile lor mai mult sau mai putin staruitoare, starneau un freamat nedeslusit ce zabovea in aer ca un ison neintrerupt; doar cand si cand, unele glasuri se ridicau cu o octava deasupra diapazonului general, ra­bufnind amenintatoare sau tanguioase.

Afara de gloata noilor sositi care doreau sa intre in oras, se mai puteau observa cateva palcuri razlete ce pa­reau sa se fi desprins din sanul ei. Acestea, in loc sa in­cerce a razbate cu privirea printre ostretele barierei in inima orasului, cercetau cu ochi lacomi zarea tarmurita de manastirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes si de Croix Faubin, ca si cand pe unul din cele trei drumuri rasfirate in evantai ar fi trebuit sa soseasca mai stiu eu ce Mesia.

Respectivele grupuri semanau destul de bine cu ostroa­vele ce se inalta linistite in mijlocul Senei in timp ce in jurul lor apele, involburandu‑se sau zburdand, desprind fie cate o bucata de gazon, fie cate un trunchi de salcie batrana care, dupa ce a stat un timp in cumpana pe undele invartejite, se lasa in cele din urma tarat de curent.

Aceste grupuri asupra carora insistam cu tot dinadin­sul, pentru motivul ca merita toata atentia noastra, erau alcatuite in majoritate din cetateni ai Parisului bine incotosmanati in hainele lor cu maneci bufante si ciorapii lungi stransi pe picior, caci, am uitat sa spunem, era o vreme friguroasa, sufla un vant taios si nori grosi se rosto­goleau deasupra pamantului, ca si cand ar fi vrut sa des­poaie arborii, smulgand si ultimele frunze ingalbenite ce inca se mai leganau jalnic pe crengi.

Trei dintre acesti cetateni stateau la taifas, sau mai degraba doi dintre ei palavrageau, iar al treilea se multu­mea sa asculte. Pentru a ne talmaci si mai bine gandul trebuie sa spunem ca cel de al treilea nici macar nu parea sa asculte, intr‑atat de staruitor privea spre Vincennes.

Sa ne ocupam mai intai de cel din urma.

Era probabil inalt de statura daca s‑ar fi ridicat in picioare. Deocamdata insa picioarele‑i lungi, cu care nu stia ce sa faca atunci cand nu le folosea potrivit cu menirea lor, punandu‑le in miscare, erau indoite sub el, in timp ce bratele sale, tot atat de lungi in raport cu picioarele, stateau incrucisate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale carui ramuri elastice ii ofereau un sprijin destul de puternic, omul isi tinea obrazul adapostit dupa palma lui latareata, cu indaratnicia unuia care, din pru­denta, se fereste sa fie recunoscut, lasand doar ochiul sa scapere cate o privire patrunzatoare printre degetul mij­lociu si inelar, intredeschise doar atata cat e nevoie ca sa se strecoare raza vizuala.

Alaturi de acest personaj atat de ciudat, un omulet bondoc, cocotat pe un damb, statea de vorba cu un ins matahalos, caruia ii scapau mereu picioarele pe povarnisul dambului si care, ori de cate ori era gata sa cada, se agata de nasturii de la vesta cu maneci bufante a interlocutoru­lui sau.

La acesti doi cetateni, care, impreuna cu cel asezat pe jos, alcatuiau numarul cabalistic trei, ne‑am referit in­tr‑unul din precedentele paragrafe.

Da, jupane Miton - cuvanta bondocul, adresandu‑se matahalosului - da, am spus si repet ca vor fi o suta de mii de persoane in jurul esafodului cand va muri Salcède, o suta de mii pe putin. Uite, fara sa‑i mai punem la soco­teala pe cei care se afla in clipa de fata in Piata Grève sau care au pornit‑o intr‑acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire‑i aici si gandeste‑te ca nu‑i vorba decat de o singura poarta. Iti dai seama ce tre­buie sa fie, caci, daca ar fi sa le numaram pe toate, am vedea ca sunt saisprezece porti in cap.

O suta de mii e mult, cumetre Friand - raspunse matahalosul; o buna parte dintre ei, asculta ce‑ti spun, vor face ca mine si nu se vor duce sa vada cum e rupt in bucati nenorocitul ala de Salcède, de teama sa nu iasa cine stie ce taraboi, si pe buna dreptate.

Jupane Miton, jupane Miton, ia seama - ii raspunse bondocul - vorbesti ca un politic[2]. N‑o sa fie nimic, pun mana‑n foc ca n‑o sa fie nimic, dar nimic. Apoi, vazand ca interlocutorul sau clatina din cap neincrezator: Nu‑i asa, domnule? continua el, intorcandu‑se catre insul cu brate si picioare lungi, care, de unde pana atunci se uitase sta­ruitor spre Vincennes, isi sucise cu o clipa inainte, fara a cobori palma cu care isi acoperea fata, isi sucise, zic, obrazul pe sfert, atintindu‑si privirea asupra barierei ce parea sa fie acum telul atentiei sale.

Ma rog? rosti omul, intrebator, ca si cand n‑ar fi auzit decat interpelarea ce‑i era adresata, si nicidecum vorbele schimbate cu cel de‑al doilea cetatean inaintea acestei interpelari.

Ziceam ca n‑o sa fie nimic in Piata Grève azi.

Cred ca va inselati si ca Salcède va fi totusi execu­tat - raspunse tacticos cel cu brate lungi.

Fara doar si poate; dar ziceam ca n‑o sa fie nici o zarva cu prilejul executiei.

Ba cum nu, o sa se auda plesnele trosnind cand au sa dea bice cailor.

Nu ne‑ntelegem de loc. Spunand zarva, ma gandeam la o rascoala, ori eu tocmai asta ziceam, ca n‑o sa fie nici o rascoala in Piata Grève: daca s‑ar fi asteptat sa se aprinda vreo rascoala, regele n‑ar fi poruncit sa se impo­dobeasca un balcon la primarie, ca sa poata privi caznele osanditului impreuna cu cele doua regine si cu o parte din curteni.

Parca regii pot sti dinainte cand e pe cale sa se aprinda vreo rascoala? spuse, ridicand din umeri cu o ne­marginita mila, omul cu brate de un stanjen si picioare de o posta.

Oho! se minuna jupan Miton, aplecandu‑se la ure­chea interlocutorului sau. Omul asta are un fel de a vorbi cam ciudat. Il cunosti cumva, cumetre?

Nu - raspunse bondocul.

Pai cin' te pune atunci sa‑i vorbesti?

I‑am vorbit si eu asa, ca sa nu tac.

Rau faci: vezi bine doar ca nu prea e guraliv din fire.

Mi se pare totusi - rosti cumatrul Friard, destul de tare ca sa poata fi auzit de omul cu brate lungi - ca una dintre cele mai mari bucurii ale vietii este sa‑ti im­partasesti gandurile.

Ai dreptate, insa numai cuiva pe care‑l cunosti - raspunse jupan Miton, nicidecum unuia despre care habar n‑ai cine e.

Oamenii nu sunt oare cu totii frati intre ei? Cum zice popa de la Saint‑Leu - adauga cumatrul Friard pe un ton convingator.

Pesemne or fi fost la inceput de tot, dar in vremea noastra legaturile de rudenie s‑au destramat destul de serios, cumetre Friard. Spune‑mi mie ce‑ai de spus, daca tii neaparat sa palavragesti, si lasa‑l pe veneticul asta cu gandurile lui.

Numai ca pe dumneata te cunosc de cand lumea, dac‑ar fi sa‑ti dau ascultare, si stiu dinainte ce ai sa‑mi raspunzi; in timp ce, dimpotriva, necunoscutul asta poate ca ar avea ceva nou sa‑mi spuna.

Sst! Vezi ca trage cu urechea.

Cu atat mai bine daca trage cu urechea; poate ca asa o sa‑mi raspunda. Va sa zica, domnule - continua cumatrul Friard, intorcandu‑se catre necunoscut - credeti c‑o sa fie zarva in Piata Grève?

Eu? Nu tin minte sa fi spus asa ceva.

Nici eu nu pretind c‑ati fi spus‑o - urma Friard cu un ton care ar fi vrut sa fie insinuant - ziceam doar ca‑i un lucru pe care‑l ganditi, atata tot.

Si de unde puteti fi atat de sigur? Nu cumva sunteti vrajitor, jupane Friard?

Ia te uita: ma cunoaste! exclama targovetul, peste masura de uimit. Oare de unde m‑o fi cunoscand?

Pai nu ti‑am rostit de vreo doua‑trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dand din umeri ca unul care s‑ar fi rusinat fata de un strain de inteligenta marginita a interlocutorului sau.

Aha! Ai dreptate - marturisi Friard, straduindu‑se sa se dumereasca si, dumerindu‑se, in sfarsit, multu­mita acestei stradanii, continua: Zau daca n‑ai dreptate, sa mor eu! Pai daca ma cunoaste, inseamna c‑o sa‑mi raspunda. Cum ziceam, domnule - urma el, adresandu‑se necunoscutului - cred ca dumneavoastra credeti c‑o sa fie zarva in Piata Grève, caci daca n‑ati crede asa ceva, ati fi acolo de fata, pe cand, cum vad eu, dumneavoastra sunteti aici care va sa zica!

Acest care va sa zica dovedea ca jupan Friard atinsese in deductiile sale limita cea mai indepartata a puterii lui de judecata si a inteligentei sale.

Dar dumneavoastra, domnule Friard, de vreme ce credeti cu totul altceva decat credeti ca eu cred - ras­punse necunoscutul, apasand pe cuvintele rostite cu putin inainte de interlocutorul sau si pe care le folosea la randul lui - cum se face ca nu sunteti in clipa de fata in Piata Grève? Mi se pare totusi ca spectacolul este destul de atragator pentru ca prietenii regelui sa dea navala la locul cu pricina. Asa stand lucrurile, poate c‑o sa‑mi raspundeti ca domnia voastra nu va numarati printre prietenii rege­lui, ci printre ciracii domnului de Guise, si ca‑i asteptati aici pe loreni, care, zice‑se, vor sa cotropeasca Parisul pentru a‑l scapa de la moarte pe domnul de Salcède.

Nu, domnule,‑ raspunse cu insufletire bondocul, vadit speriat de banuielile necunoscutului - nu, domnule, astept sa vina nevasta‑mea, doamna Nicole Friard, care s‑a dus sa duca douazeci si patru de fete de masa la chino­via iacobinilor, avand cinstea de a fi spalatoreasa parti­culara a lui dom Modeste Gorenflot, staretul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca sa ne intoarcem la tambalaul despre care vorbea cumatrul Miton si in care nu cred nicidecum, ca si dumneavoastra, de altfel, asa spuneati cel putin

Cumetre, cumetre! striga Miton. Ia te uita numai ce dandanaie!

Jupan Friard privi in directia spre care era indreptat degetul insotitorului sau si vazu ca, pe langa faptul ca bariera era coborata, ceea ce daduse si asa destul de gandit tuturor, se pregateau acum sa inchida si poarta.

Dupa ce poarta fu zavorata, o parte dintre elvetieni venira sa se posteze in fata santului.

Cum asa?! izbucni Friard, schimbandu‑se la fata. N‑ajungea c‑au lasat bariera? S‑au apucat acum sa ferece si poarta?

Ei, vezi, ce ti‑am spus eu? raspunse Miton, palind la randul sau.

Nostim, nu‑i asa? rosti necunoscutul, ranjind.

Si ranjind, dadu la iveala, printre firele din mustati si perii din barba, un indoit sirag de dinti stralucitori si taiosi ce pareau minunat de bine ascutiti datorita obisnuintei de a se folosi de ei cel putin de patru ori pe zi.

La vederea acestor noi masuri de precautie, un lung freamat de mirare si cateva strigate inspaimantate se ridi­cara din sanul multimii ticsite ce se imbulzea la bariera orasului.

Faceti loc! Dati‑va la o parte! trambita vocea po­runcitoare a unui ofiter.

Manevra fu indeplinita intr‑o clipa, nu fara a intampina unele greutati: oamenii calari si cei din carute, siliti sa se traga inapoi, strivira pe ici, pe colo cateva picioare si fransera cateva coaste in dreapta si‑n stanga in inval­maseala.

Femeile tipau, barbatii injurau; cei care puteau sa fuga isi luau talpasita, dand buzna unii peste altii.

Lorenii! Lorenii! se auzi strigand in toiul hara­baburii.

Racnetul cel mai cumplit pe care‑l poate cuprinde pa­lidul vocabular al spaimei n‑ar fi avut un efect atat de prompt si atat de hotarator ca strigatul acesta: 'Lorenii!'

Ei, ai vazut, ai vazut? scanci Miton, tremurand tot. Lorenii, lorenii, s‑o stergem!

S‑o stergem, dar unde? intreba Friard.

- In ocolul asta - striga Miton, sangerandu‑si pal­mele in timp ce se caznea sa apuce ramurile ghimpoase ale ingraditurii de maracini in care sedea tolanit necu­noscutul!

In ocolul asta! repeta Friard. Lesne de spus, dar greu de facut, jupane Miton. Nu vad nici o spartura pe unde am putea intra inauntru si cred ca n‑oi fi vrand sa sar peste hatisul asta mai inalt ca mine.

Am sa‑ncerc - spuse Miton - am sa‑ncerc.

Si se cazni din nou sa treaca.

Hei, deschide ochii, matusa! striga Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale sa‑si piarda cumpatul. Nu vezi ca magarul dumitale da peste mine? Uf, domnule calaret, ia aminte, calul domniei tale e cam naravas! Ce dracu faci, amice, imi bagi hulubele carutei in coaste?

In timp ce jupan Miton se agata de ramurile hatisului, vrand cu tot dinadinsul sa sara pe deasupra, iar cumatrul Friard cauta de‑a surda o raritura ca sa se poata strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, isi desfacuse cataligele picioarelor si, dintr‑o singura miscare, intocmai ca un calaret care se salta in sa, trecu peste hatisul de maracini fara ca vreo crenguta sa‑i atinga pantalonii.

Jupan Miton ii urma pilda, rupandu‑si nadragii in trei locuri; nu tot acelasi lucru se putea spune despre cumatrul Friard, care, neputand sa treaca nici peste si nici pe sub ingraditura si vazandu‑se tot mai serios amenintat sa fie stalcit de gloata, scotea niste tipete sfasietoare, cand necunoscutul, intinzand bratul sau lung de un stanjen, il insfaca de gulerul plisat si scrobit, precum si de gulerul hainei si, ridicandu‑l in aer, il stramuta de partea cealalta a gardului cu aceeasi usurinta cu care ar fi apucat un copil.

Ohoho! se minuna jupan Miton, inveselit de aceasta scamatorie si urmarind cu ochii inaltarea si coborarea prietenului sau, jupan Friard. Zau daca nu semeni cu firma de la Marele Absalom!

Uf! suspina Friard, punand piciorul pe pamant. Sa seman cu ce‑oi semana, bine ca ma vazui, in sfarsit, din­coace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, indreptandu‑si spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, caruia abia daca‑i ajungea pana la piept, zise: Ah, dom­nule, nu stiu cum sa va multumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastra sunteti un adevarat Hercule, pe legea mea, sa nu‑mi spuneti mie Jean Friard daca va mint! Care‑i numele domniei voastre, domnule, numele izbavitorului si prietenului meu?

Si omul nostru rosti intr‑adevar ultimele cuvinte cu toata ravna unei inimi pline de recunostinta.

Ma cheama Briquet, domnule - raspunse necunos­cutul - Robert Briquet, daca socotiti ca asta va poate fi de vreun ajutor.

Dar mi‑ati fost chiar de mare ajutor, domnule Ro­bert Briquet, un ajutor nepretuit, ca sa zic asa; nevasta‑mea o sa va binecuvanteze. Adevarat, ce‑o fi cu nevasta‑mea, saracuta? O, Doamne Dumnezeule! O s‑o stri­veasca gloata. Ah, afurisitii astia de elvetieni, care n‑au alta treaba decat sa puna oamenii sa se calce in picioare!

Nici nu apucase bine sa‑si verse naduful, si cumatrul Friard simti abatandu‑se pe umarul sau o mana la fel de grea ca mana unei statui de piatra. Se intoarse numaidecat sa vada cine putea fi neobrazatul care‑si ingaduia o ase­menea indrazneala fata de dansul. Era mana unui ostas elvetian.

Frei se fac la tine derci, bustiule? spuse galiganul.

Ah, ne‑au incoltit! striga Friard.

- Intinde‑o, baiete! adauga Miton.

Si amandoi, avand campul deschis in fata lor, acum ca reusisera sa sara peste gard, o luara la sanatoasa, urmariti de privirea zeflemitoare si de ranjetul omului cu brate de‑un stanjen si picioarele pe catalige, care, dupa ce‑i pierdu din vedere, se apropie de ostasul din garda elve­tiana, pus acolo de straja.

Paza e buna, camarade, pe cat se pare?

Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou.

Cu atat mai bine; e mare lucru, mai ales daca s‑ar intampla sa navaleasca lorenii, asa cum se aude.

Nu nafalesti.

Nu?

Nici ghindesti.

Cum se face atunci ca s‑au inchis portile? Nu in­teleg.

Tumneata nu trepui intelegi - raspunse elvetianul, razand cu pofta de vorba lui de duh.

Sust, camarad, forte sust - spuse Robert Bri­quet - multumim frumos.

Si Robert Briquet se indeparta de elvetian pentru a se apropia de un alt grup, in timp ce bravul ostas, caruia ii amutise rasul pe buze, bombanea printre dinti:

Bei Gott! Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen?

Ceea ce, talmacit pe limba noastra, ar insemna: 'Sa ma bata Dumnezeu! Pare‑mi‑se ca el este acela care ma ia peste picior. Cine‑i omul asta care indrazneste sa‑si bata joc de un ostas elvetian din garda maiestatii sale?'

II

CE SE PETRECEA IN PREAJMA PORTII SAINT‑ANTOINE

Unul din aceste grupuri era alcatuit dintr‑un numar insemnat de cetateni care, fiind plecati din oras in mo­mentul cand se zavorasera portile, ramasesera acum pe dinafara. Numitii cetateni stateau stransi in jurul a vreo patru sau cinci calareti cu o infatisare cat se poate de mar­tiala si pe care faptul ca portile fusesera ferecate parea sa‑i nemultumeasca peste masura, deoarece racneau cat ii tinea gura:

Poarta! Deschideti poarta!

Racnetele, repetate de toti cei de fata si intetite cand si cand de izbucniri manioase, starneau in clipa aceea o larma cumplita.

Robert Briquet se indrepta spre grupul cu pricina si se porni la randul sau sa strige mai tare decat toata adu­narea:

Poarta! Poarta!

Drept care, unul dintre calareti, incantat de glasul sau detunator, se intoarse catre el si, salutandu‑l, ii spuse:

Mai mare rusinea, domnule, nu‑i asa? Auzi, sa inchizi portile orasului ziua‑n amiaza mare ca si cand spa­niolii sau englezii ar asedia Parisul!

Robert Briquet cerceta cu luare‑aminte pe cel ce in­trase in vorba cu el, un ins intre patruzeci‑patruzeci si cinci de ani.

Pe de alta parte, omul parea sa fie capetenia celorlalti trei sau patru calareti de care era inconjurat.

Cercetarea aceasta avu probabil darul sa‑i trezeasca increderea, caci Robert Briquet facu la randul sau o pleca­ciune si se grabi sa raspunda:

Aveti dreptate, domnule, de o suta, de o mie de ori aveti dreptate, dar - adauga el - fara sa fiu prea curios din fire, imi ingaduiti totusi sa va‑ntreb ce pricina banuiti c‑ar putea sa fie la mijloc pentru a se lua asemenea masuri?

Naiba sa‑i ia! spuse unul dintre cei de fata. Li‑e frica sa nu li‑l sterpeleasca de sub nas pe giuvaerul asta de Salcède!

Arza‑l focu'! se auzi un glas. N‑as avea parte de asemenea giuvaer!

Robert Briquet se intoarse in directia de unde venise glasul, care, dupa accent, parea sa fie al unui gascon get‑beget, si zari un flacau de vreo douazeci sau douazeci si cinci de ani, care statea cu palma sprijinita de crupa calu­lui incalecat de cel ce parea sa fie capetenia calaretilor. Flacaul era cu capul gol; pesemne ca‑si pierduse palaria in invalmaseala.

Jupan Briquet facea impresia unui om deprins sa‑si observe semenii. Indeobste insa, observatiile sale erau de scurta durata; asa incat se multumi sa arunce doar o pri­vire asupra gasconului, care, de buna seama, nu i se paru vrednic de prea mult interes, si se grabi sa‑si intoarca ochii spre calaret.

Dar - rosti el - de vreme ce umbla zvonul ca Salcède ar fi omul domnului de Guise, n‑as putea zice ca e chiar de lepadat.

Oare? Asa se spune? se minuna gasconul, ciulind urechile.

- Intr‑adevar, asa se spune - raspunse calaretul, dand din umeri - dar in vremurile de azi lumea vorbeste tot felul de bazaconii!

Va sa zica - intreba intr‑o doara Briquet, cu o privire iscoditoare si un zambet viclean pe buze - domnia voastra credeti ca Salcède n‑ar fi ciracul domnului de Guise?

Nu cred, ci sunt sigur de asta - raspunse calaretul. Si vazand gestul lui Robert Briquet, care facuse un pas catre dansul, ca si cand ar fi vrut sa‑i spuna: 'Ba nu, zau! Si de unde sunteti chiar atat de sigur?', continua: Nu mai incape nici o indoiala: daca Salcède ar fi fost omul duce­lui, domnul de Guise nu i‑ar fi lasat sa‑l insface sau cel putin nu i‑ar fi lasat sa‑l duca asa, legat cobza, de la Bruxelles la Paris, fara a fi incercat macar sa‑l rapeasca.

O asemenea incercare - starui Briquet - ar fi fost cat se poate de primejdioasa; caci, pana la urma, fie c‑ar fi reusit, fie c‑ar fi dat gres, de vreme ce venea din partea domnului de Guise, era, orisicum, o marturisire, ca si cand domnul de Guise ar fi recunoscut deschis ca a uneltit im­potriva ducelui de Anjou.

Domnul de Guise - i‑o reteza scurt calaretul - nu s‑ar fi impiedecat de asemenea marafeturi, sunt convins, si din moment ce nici nu l‑a cerut inapoi, nici nu l‑a apa­rat pe Salcède, inseamna ca Salcède nu este omul lui.

Totusi, sa‑mi fie iertat ca starui - continua Bri­quet - dar chiar dac‑or fi minciuni, nu eu le‑am scor­nit: se da ca un lucru sigur ca Salcède ar fi vorbit.

Unde? In fata judecatorilor?

Nu, nu in fata judecatorilor, ci cand l‑au supus la cazne. Nu‑i acelasi lucru? spuse jupan Robert Briquet, cautand in zadar sa‑si ticluiasca o mutra nevinovata.

Fireste ca nu‑i acelasi lucru, nici pe departe; sa zi­cem totusi c‑a vorbit, fie, dar nimeni nu stie sa spuna ce anume a marturisit.

Sa‑mi fie iertat si de asta data, domnule - urma Robert Briquet - se stie ce‑a marturisit, ba chiar cu pri­sosinta.

Si ce‑a marturisit? S‑auzim! intreba nerabdator calaretul. Spune daca esti atat de bine informat.

Nu ma pot lauda c‑as fi chiar atat de bine informat, domnule, de vreme ce, dimpotriva, eu sunt acela care cauta sa afle cate ceva de la domnia voastra - raspunse Briquet.

Cum adica? Sa ne intelegem! spuse calaretul, scos din rabdari. Ziceai adineauri ca vorbele lui Salcède sunt pe buzele tuturor; care sunt aceste vorbe? Graieste!

N‑as putea garanta, domnule, ca sunt chiar cuvin­tele lui - rosti Robert Briquet, care parea sa simta o deosebita placere sa‑l sacaie pe calaret.

- In sfarsit, care sunt cuvintele puse in sarcina lui?

Se zice c‑ar fi marturisit ca uneltea in favoarea domnului de Guise.

Si impotriva regelui Frantei, nu‑i asa? Mereu ace­lasi cantec.

Ba nu impotriva maiestatii sale, regele Frantei, ci impotriva altetei sale, monseniorul duce de Anjou.

Daca a marturisit asa ceva

Atunci? intreba Robert Briquet.

Atunci este un ticalos! declara calaretul, incruntandu‑se.

Da - rosti in soapta Robert Briquet - dar daca a facut intr‑adevar lucrul pe care l‑a marturisit, este un om de isprava. Ah, domnule, gheata cu suruburi, estrapada si apa clocotita silesc bietii oameni sa indruge vrute si ne­vrute.

Vai! Rostiti un mare adevar, domnule - zise ca­laretul, potolindu‑se deodata si oftand.

As! le taie vorba gasconul, care, lungind gatul cand spre unul, cand spre celalalt interlocutor, urmarise toata discutia. As! Gheata, estrapada, apa clocotita, astea‑s floare la ureche! Daca Salcède a vorbit, inseamna ca‑i o secatura, iar stapan‑su a doua.

De, de! pufni calaretul, neputandu‑si infrana un zvacnet de nemultumire. Ai gura cam mare, jupane gascon.

Cine, eu?

Da, dumneata.

Mare, mica, pentru mine‑i taman cum trebuie, dracu sa ma ia! Cu atat mai rau pentru cei carora nu le place viersul meu.

Calaretul se zbarli manios.

Fii cuminte! rosti o voce blajina si totodata porun­citoare, si Robert Briquet cauta in zadar sa descopere a cui era.

Calaretul paru a face o sfortare pentru a se stapani; nu gasi totusi in sine destula putere ca sa se infraneze pe de­plin.

Si chiar cunosti, domnule, atat de bine persoanele despre care vorbesti? il intreba pe gascon.

Pe cine, pe Salcède?

Da.

Catusi de putin.

Dar pe ducele de Guise?

Nici atatica.

Atunci poate pe ducele d'Alençon?

Si mai putin.

Stii oare ca domnul de Salcède este un om viteaz?

Cu atat mai bine; inseamna c‑o sa moara ca un viteaz.

Si ca domnul de Guise, atunci cand vrea sa ur­zeasca o uneltire, o urzeste singur?

Urzeasca si pe dracu! Ce‑mi pasa mie?

Si ca domnul duce de Anjou, odinioara domnul d'Alençon, a pus sa fie ucisi sau a lasat sa fie omorati pe toti cei ce s‑au straduit sa‑i fie de folos: La Mole, Coconnas, Bussy si ceilalti?

Ma doare‑n cot!

Cum adica, te doare‑n cot?

Mayneville! Mayneville! murmura aceeasi voce.

Uite asa, bine, ma doare‑n cot! Eu stiu un singur lucru, dracu sa ma ia! Am socotelile mele la Paris, azi chiar, in dimineata asta, si din pricina turbatului de Salcède mi‑au trantit poarta in nas. Dracovenia dracului! Salcède asta nu‑i decat un taraie‑brau, asijderi si ceilalti, din pricina carora, in loc sa ramana deschise portile, au fost ferecate.

Oho! Gasconul asta‑i dracul gol! sopti ca pentru sine Robert Briquet. Tare ma tem c‑o sa se intample o nazdravanie.

Dar nazdravania la care se astepta targovetul nu se intampla nicidecum. Calaretul, caruia ultimele invective facusera sa i se ridice sangele in obraz, lasa nasul in jos si tacu, inghitindu‑si mania.

La urma urmei, ai si dumneata dreptate - recu­noscu el. Naiba sa‑i ia pe toti cei ce ne impiedica sa in­tram in oras!

'Oho! isi spuse Robert Briquet, caruia nu‑i scapase nici cea mai mica schimbare petrecuta pe chipul calare­tului si nici cele doua indemnuri menite sa‑l inarmeze cu rabdare. Ah, pare‑mi‑se ca voi avea parte sa vad o baza­conie si mai mare decat aceea la care ma asteptam.'

In timp ce i se depana prin minte gandul acesta, un glas de trambita ii izbi urechea si aproape in aceeasi clipa garzile elvetiene, croindu‑si drum prin multime cu halebardele lor, ca si cum ar fi taiat un urias pateu de ciocarlii, despartira grupurile in doua felii indesate ce se desfasurau de o parte si de alta a drumului, lasand mij­locul slobod.

Pe partia deschisa la mijloc, ofiterul despre care am avut prilejul sa vorbim mai inainte si caruia parea sa i se fi incredintat paza portii trecu calare de la un capat la altul si inapoi; pe urma, dupa ce zabovi o clipa pentru a cerceta din ochi multimea intr‑un fel ce semana foarte bine cu o sfidare, porunci trompetilor sa sune.

Porunca fu adusa la indeplinire pe loc, facand sa se astearna asupra gloatelor o tacere ce parea de necrezut dupa atata forfota si zarva.

Atunci crainicul, cu tunica lui brodata cu flori de crin, purtand pe piept stema cu armele Parisului, inainta si, tinand un hrisov in mana, incepu a citi cu glasul acela farnait pe care‑l au indeobste crainicii:

'Dam de stire credinciosilor nostri supusi din Paris si din imprejurimi ca portile vor fi zavorate incepand din clipa de fata si pana la ceasul unu dupa‑amiaza si nimeni nu va putea patrunde in oras inainte de sorocul stator­nicit, aceasta fiind urmarea vointei regelui si a privegherii domnului prefect al Parisului'.

Crainicul se opri ca sa‑si traga rasuflarea. Multimea se folosi numaidecat de acest prilej pentru a‑si manifesta mirarea si nemultumirea printr‑o neistovita rabufnire de huiduieli pe care vestitorul, trebuie s‑o recunoastem, le infrunta fara sa clipeasca.

Ofiterul facu un gest autoritar cu mana si tacerea cobori din nou.

Crainicul urma fara sa pregete si fara sa se fastaceasca, de parca obisnuinta l‑ar fi otelit impotriva oricarei mani­festatii de felul celei pe care o avusese de intampinat.

'Sunt scutiti de aceasta opreliste cei ce vor avea asupra lor un semn de recunoastere sau cei ce vor fi fost chemati, asa cum se cuvine, prin scrisori si stafete.

Data anume la palatul prefecturii Parisului, din po­runca Maiestatii Sale, in ziua de 26 octombrie, anul de gratie 1585.'

Trompeti sunati!

Trambitele nu intarziara a slobozi mugetele lor ra­gusite.

Abia ispravise crainicul de citit, si indaratul cordonului de elvetieni si de ostasi multimea prinse a se invalura ai­doma unui sarpe ale carui inele se ingroasa si se rasucesc.

Ce‑o mai fi si asta? se intrebau cei mai pasnici. Pe­semne iar vreo uneltire!

He‑he, treaba asta a fost, fara doar si poate, pusa la cale ca sa ne opreasca pe noi sa patrundem in oras - le spuse cu voce scazuta insotitorilor sai calaretul care in­fruntase cu o rabdare ingereasca mojiciile gasconului. Strajile, crainicul, zavoarele, trambitele de adineauri, toate astea sunt anume pentru noi; pe legea mea, zau daca nu ma simt mandru!

Dati‑va la o parte! La o parte toata lumea! striga ofiterul care comanda palcul de ostasi. Dracia dracului! Nu vedeti ca‑i impiedicati sa treaca pe cei ce trebuie sa intre in oras?

Dracu sa ma ia! Stiu eu unul care o sa treaca, chiar daca toata suflarea pamantului i‑ar taia calea spre ba­riera - spuse, dand din coate ca sa‑si faca loc, gasconul care, prin raspunsurile lui necioplite, isi castigase admi­ratia jupanului Robert Briquet.

Si, intr‑adevar, intr‑o clipa se si afla in mijlocul partiei ce se formase, prin destoinicia garzilor elvetiene, intre cele doua siruri de privitori.

Va puteti inchipui deci cu cata ravna si curiozitate se atintira toti ochii asupra unui ins atat de norocos, caruia ii era ingaduit sa intre pe poarta cand toata lumea avea po­runca sa ramana afara.

Gasconul nostru insa nici ca se sinchisi de multimea privirilor invidioase; se intepeni semet pe picioare, facand sa iasa in vileag prin stofa verzuie a vestei sale saraca­cioase toti muschii trupului, ce pareau tot atatea funii, in­tinse de o manivela interioara. Incheieturile mainilor us­cative si ciolanoase erau cu trei degete mai lungi decat manecile jerpelite; flacaul avea ochi deschisi, parul cret si blond, fie din nastere, fie printr‑o intamplare, caci in­tr‑o oarecare masura culoarea lui se datora faptului ca era colbuit. Picioarele, lungi si zvelte, se incheiau printr‑o pe­reche de glezne subtiri si nervoase ca de caprior. Una din mainile sale, dar numai una singura, era imbracata cu o manusa de piele brodata, ce parea ea insasi mirata de faptul ca‑i era dat sa ocroteasca o piele mai aspra decat a sa; mana cealalta isi facea de lucru cu‑o nuia de alun. Gasconul statu o clipa locului, uitandu‑se imprejur; pe urma, chibzuind ca ofiterul despre care am vorbit mai inainte era cea mai simandicoasa persoana din toata adu­narea, se duse intins la el.

Acesta il masura din ochi o bucata de vreme inainte de a‑i adresa cuvantul. Gasconul, fara a se simti catusi de putin descumpanit, il privi la randul sau.

Pare‑mi‑se ca ti‑ai pierdut palaria? spuse ofiterul.

Da, domnule.

- In imbulzeala?

Nu, tocmai primisem o scrisoare de la ibovnica mea. Ma asezasem s‑o citesc, dracu sa ma ia, pe malul raului, cam la vreun sfert de leghe de aici, cand s‑a starnit de­odata vantul si mi‑a umflat si scrisoarea, si palaria. Am alergat sa prind epistola, desi bumbul de la palarie era facut dintr‑un diamant. Scrisoarea, pana la urma, am prins‑o, dar cand m‑am intors dupa palarie, vantul o azvarlise in rau si raul plecase cu ea mai departe spre Pa­ris! Poate c‑o avea parte sa se pricopseasca vreun biet calic! Cu atat mai bine!

Asa ca ai ramas cu capul gol?

Pai ce dracu, doar s‑o mai gasi o palarie si pentru mine in Paris! Am sa‑mi cumpar una si mai mandra si am sa‑i pun un diamant de doua ori mai mare decat celalalt.

Ofiterul ridica din umeri, intr‑un gest aproape neob­servat; oricat de neobservat ar fi fost, nu‑i scapa totusi gasconului.

Poftim? spuse el.

Ai asupra dumitale vreun document?

Am, cum de nu, si nu numai unul, ci doua de­odata.

Unul ajunge daca este in regula.

Dar cred ca nu ma insel - adauga gasconul, facand niste ochi cat cepele - ba nu, dracu sa ma ia! Nu ma insel; am intr‑adevar placerea sa vorbesc cu domnul de Loignac?

Tot ce se poate, domnule - raspunse fara nici un chef ofiterul, care nu prea parea incantat de faptul ca fu­sese recunoscut.

Cu domnul de Loignac, compatriotul meu?

Nu zic nu.

Varul meu!

Bine, bine, unde‑i documentul?

Uite‑l.

Gasconul scoase din manusa jumatatea unui bilet taiat in doua cu iscusinta.

Urmeaza‑ma - spuse Loignac fara sa priveasca dovada - dumneata si insotitorii dumitale, daca mai esti cu cineva; trebuie sa cercetam actele. Si se indrepta spre poarta sa‑si ia postul in primire.

Gasconul, cu capul gol, se grabi sa‑l urmeze. Alti cinci insi se tinura dupa gasconul cu capul gol.

Primul era ferecat intr‑o platosa de toata splendoarea, lucrata cu atata mestesug, incat ai fi spus ca iesise din mainile lui Benvenuto Cellini. Totusi, cum tiparul dupa care fusese croita platosa era oarecum demodat, toata stra­lucirea ei avea darul de a starni mai degraba rasul decat admiratia.

Ce‑i drept, nici restul costumului pe care‑l purta insul implatosat nu se potrivea cu maretia aproape regeasca a pieptarului.

Al doilea, care porni dupa ei, era urmat la randul sau de un lacheu carunt si pantecos si, uscativ si ars de soare cum era, parea un precursor al lui don Quijote, dupa cum servitorul sau putea sa fie luat drept precursorul lui Sancho.

Al treilea se infatisa cu un copil de zece luni in brate, urmat de o femeie care se agatase de cingatoarea lui de piele, in timp ce alti doi copii, unul de patru, celalalt de cinci ani se tineau de poalele rochiei insotitoarei sale.

Al patrulea se ivi schiopatand, aninat de o spada cat toate zilele.

In sfarsit, incheind convoiul, un tanar chipes, calare pe un cal negru, colbuit, dar de soi.

Pe langa ceilalti, acesta avea infatisarea unui rege.

Silit sa inainteze la pas ca sa n‑o ia inaintea insotito­rilor sai, de altminteri poate multumit in sinea lui ca nu trebuia sa mearga prea aproape de ei, tanarul ramase o clipa locului langa norodul ce statea intesat pe marginea drumului. In momentul acela simti ca‑l trage cineva de teaca sabiei si se rasuci inapoi, aplecandu‑se din sale. Cel care cauta sa‑i atraga atentia in felul acesta era un tinerel cu parul negru, cu ochi scanteietori, marunt, zvelt, de­licat si cu mainile inmanusate.

Cu ce va pot fi de folos, domnule? intreba cala­retul.

Sa‑mi faceti un bine, domnule.

Spuneti, va rog, dar repede. Vedeti ca sunt asteptat.

Trebuie sa intru in oras, domnule, trebuie neaparat, ma‑ntelegeti? Iar domnia voastra sunteti singur si aveti nevoie de un paj care sa faca cinste, fireste, unui barbat falnic ca domnia voastra.

Asadar?

Asadar, o mana spala pe alta. Ajutati‑ma sa pa­trund in oras, iar eu, in schimb, am sa fiu pajul domniei voastre.

Multumesc - spuse calaretul - dar nu vreau sa fiu slujit de nimeni.

Nici chiar de mine? intreba tinerelul cu un zambet atat de ciudat, incat calaretul simti topindu‑se straiul de gheata in care incercase sa‑si ferece inima.

Voiam sa spun ca nu‑mi pot ingadui sa am slujitori.

Stiu ca nu sunteti bogat, domnule Ernauton de Carmainges - spuse tanarui paj. Calaretul tresari, dar, fara a lua in seama mirarea lui, baietandrul urma: Asa ca nici nu poate fi vorba intre noi de simbrie; dimpotriva, dom­nia voastra, daca veti binevoi sa‑mi impliniti rugamintea, veti fi platit cu varf si indesat pentru serviciile cu care ma veti fi indatorat; lasati‑ma deci sa va slujesc, va rog, si ganditi‑va ca cel ce va roaga acum a avut uneori si pri­lejul sa porunceasca. Tinerelul ii stranse mana, ceea ce era un gest destul de familiar din partea unui paj, apoi, intorcandu‑se catre palcul de calareti cu care am facut mai inainte cunostinta, spuse: Eu am gasit cum sa trec; asta era lucrul cel mai greu; dumneata, Mayneville, cauta prin orice mijloc sa ma urmezi.

Nu ajunge numai sa intrati - raspunse gentilo­mul - trebuie sa va si vada.

Fii pe pace, din momentul in care am sa intru pe poarta, fii sigur c‑o sa ma vada.

Nu uitati semnul de recunoastere.

Doua degete lipite de buze, nu‑i asa?

Da. Si acum Domnul sa va aiba in paza!

Ei - spuse stapanul calului negru - conasule paj, pornim?

Gata, stapane - raspunse tinerelul si sari sprinten pe crupa in spatele tovarasului sau, care se grabi sa se ala­ture celorlalti cinci alesi, ocupati in momentul acela sa scoata la iveala documentele si sa‑si invedereze dreptu­rile.

Sfinte Sisoe! se minuna Robert Briquet, care nu‑i slabise o clipa din ochi. E un adevarat potop de gasconi, sa fiu al dracului daca mint!

III

TRECEREA IN REVISTA

Cercetarea la care trebuiau sa fie supusi cei sase ras­fatati ai soartei ce iesisera, asa cum am vazut, din randurile norodului pentru a se apropia de poarta, nu era nici prea staruitoare, nici prea complicata. Tot ce aveau de facut era sa scoata din buzunar o jumatate dintr‑o fituica taiata in doua si s‑o inmaneze ofiterului, care o compara cu o alta jumatate, si daca, punandu‑le alaturi una de alta, cele doua jumatati se imbinau perfect intregindu‑se, drep­turile purtatorului erau pe deplin dovedite.

Gasconul in capul gol se apropiase primul de poarta. Drept care cercetarile incepura cu dansul.

Numele dumitale? intreba ofiterul.

Numele meu, domnule ofiter? E scris acolo pe hartie impreuna cu alte lucruri daca o sa va dati osteneala sa cititi.

N‑are a face! Numele dumitale! repeta ofiterul, scos din rabdari. Ce, nu stii cum te cheama?

Ba stiu, cum sa nu stiu, dracu sa ma ia! Iar de l‑as fi uitat, n‑ar fi bai, ca mi l‑ati putea aminti dumneavoas­tra, de vreme ce se cheama ca suntem compatrioti, ba chiar veri buni.

Numele dumitale, fir‑ar dracu‑al dracului! Crezi c‑am timp de pierdut ca sa‑mi scotocesc amintirile?

Fie si asa! Ma numesc Perducas de Pincorney.

Perducas de Pincorney? repeta domnul de Loignac, caci de aci incolo ofiterul va purta numele cu care il intampinase compatriotul sau. Pe urma, aruncandu‑si ochii pe fituica: 'Perducas de Pincorney, 26 octombrie1585, la douasprezece punct'.

Poarta Saint‑Antoine - adauga gasconul, aratand cu degetul lui fumuriu si osos pe hartie.

Foarte bine! In ordine! Intra - il pofti domnul de Loignac pentru a curma orice incercare a compatriotului sau de a lungi vorba. Dumneata acum - ii spuse urma­torului.

Omul cu platosa se apropie.

Biletul dumitale? il intreba Loignac.

Cum asa, domnule de Loignac?! se mira acesta. Nu mai recunoasteti pe feciorul unuia dintre prietenii dum­neavoastra din copilarie pe care l‑ati tinut de atatea ori pe genunchi?

Nu.

Pertinax de Montcrabeau! starui tanarul, nedume­rit. Chiar nu ma recunoasteti?

Cand sunt de serviciu, nu recunosc pe nimeni, dom­nule. Biletul dumitale?

Tanarul implatosat ii intinse dovada.

'Pertinax de Montcrabeau, 26 octombrie, la doua­sprezece punct, poarta Saint‑Antoine.' Treci.

Tanarul pasi mai departe si, putin zapacit de felul in care fusese intampinat, se duse langa Perducas sa astepte deschiderea portii.

Venise randul celui de‑al treilea gascon, cel cu ne­vasta si copii.

Biletul dumitale? intreba Loignac.

Omul se grabi sa‑si cufunde mana, docil, intr‑o mica tolba din piele de capra pe care o purta pe soldul drept. Degeaba insa: impovarat cum era de copilul pe care‑l tinea in brate, nu reusi sa gaseasca adeverinta ceruta.

Ce naiba faci cu plodul acela, domnule? Vezi bine doar ca te‑ncurca.

E baiatul meu, domnule de Loignac.

Prea bine, lasa baiatul jos.

Gasconul se supuse: tancul incepu sa urle.

Cum asa, esti insurat va sa zica? intreba Loignac.

Da, domnule ofiter.

La douazeci de ani?

Pai pe la noi oamenii se insoara de tineri, cum bine stiti, domnule de Loignac, ca doar si domnia voastra v‑ati insurat la optsprezece ani.

Minunat! isi spuse Loignac. Inca unul care ma cu­noaste.

Intre timp se apropiase si femeia, urmata de cele doua odrasle care se tineau de fustele ei.

Si de ce n‑ar fi insurat? intreba ea, inaltand piep­tul si indepartand niste suvite de par negru, imbacsite de colbul drumului, ce i se lipisera de fruntea parlita de soare. Sau poate ca la Paris insuratoarea nu mai e la moda acum? Da, domnule, e insurat si, cum vedeti, mai sunt aici inca doi copii care‑i spun 'taticule'.

Asa e, cu toate ca de fapt sunt copiii nevesti‑mi, domnule de Loignac, ca si flacaul din spatele nostru. Vino‑ncoace, Militor, si saluta‑l pe domnul de Loignac, compatriotul nostru.

Un baietan de vreo saisprezece sau optsprezece ani, voinic si sprinten, care semana cu un soim, cu nasul lui coroiat si ochii rotunzi, se apropie tinandu‑si mainile pe­trecute pe sub cingatoarea din piele de bivol. Baiatul purta o cazaca groasa impletita din lana si niste pantaloni scurti, bufanti, din piele de capra salbatica, ce se infoiau de­asupra picioarelor musculoase. Gura, cu buzele totodata im­pertinente si senzuale, ii era adumbrita de tuleiele mus­tatii ce abia incepuse sa mijeasca.

Asta‑i feciorul meu vitreg Militor, domnule de Loignac, baiatul mai mare al nevesti‑mi, care‑i nascuta Chavantrade, ruda cu familia Loignac, Militor de Chavantrade, sluga dumneavoastra. Hai, Militor, saluta pe dom­nul. Apoi, aplecandu‑se asupra copilului care se zvarcolea oracaind in mijlocul drumului: Taci cu tata, Scipion, taci, puiule! adauga el, cautandu‑se de zor prin buzunare, doar va descoperi, in sfarsit, dovada.

Intre timp, Militor, dand, de bine de rau, ascultare po­runcii parintesti, se invrednici sa se aplece putin din sale, fara a scoate mainile din cingatoare.

Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, biletul dumitale! rabufni Loignac, pierzandu‑si rabdarea.

Vino de‑mi da o mana de ajutor, Lardille - ii spuse gasconul nevesti‑si, inrosindu‑se pana in varful urechilor.

Lardille desprinse una cate una cele doua manute aga­tate de poalele rochiei sale si se apuca sa scotoceasca, la randul ei, in tolba si in buzunarele barbatului sau.

Buna treaba! bombani ea. Se vede ca l‑am pierdut.

- In cazul asta va arestez - spuse Loignac.

Gasconul se ingalbeni.

Ma numesc Eustache de Miradoux - zise el - pu­teti sa‑l intrebati pe domnul de Sainte‑Maline, ca doar suntem neamuri.

Ah, esti ruda cu Sainte‑Maline? rosti Loignac, ceva mai imblanzit. Cu toate ca, dac‑ar fi sa le dai crezare, astia sunt rubedenii cu toata lumea! Ei, haide, cautati, cautati, dar cel putin cautati cu folos.

Ia vezi, Lardille, vezi daca n‑o fi prin boarfele co­piilor tai - spuse Eustache, tremurand de ciuda si de in­grijorare.

Lardille se lasa in genunchi in fata unei legaturi cu niste bulendre amarate pe care le rasturna jos, bodoga­nind.

Tanarul Scipion tipa ca din gura de sarpe. E adevarat ca fratiorii lui dupa mama, vazand ca nimeni nu‑i lua in seama, se jucau turnandu‑i cu nemiluita nisip in gura.

Militor nici nu se clintea macar; s‑ar fi zis ca neca­zurile vietii familiale treceau pe deasupra sau pe dede­subtul galiganului fara sa‑l atinga.

Stati! zise deodata domnul de Loignac. Ce se vede acolo, prins de maneca nataraului astuia, intr‑un toc de piele?

Da, da, acolo e! exclama Eustache, victorios. Asta‑i isprava nevesti‑mi, acum mi‑aduc aminte, ea s‑a gandit sa coasa biletul pe maneca lui Militor.

Ca sa duca si el ceva - spuse Loignac in bataie de joc. Pfui! Ditai vitelul! Uite la el ca‑i e lene sa‑si tina si bratele ca oamenii, de teama sa nu‑i impovareze prea tare.

Buzele lui Militor se albira de manie, in timp ce obrazul i se acoperea de pete rosii: pe nas, pe barbie si in dreptul sprancenelor.

Vitelul n‑are brate - bolborosi el cu o privire uci­gatoare - ci copite, asa cum au si unii oameni pe care‑i cunosc eu.

Gura! spuse Eustache. Vezi doar bine, Militor, ca domnul de Loignac ne face cinstea sa glumeasca cu noi.

Pe naiba, nu glumesc de loc - protesta Loignac. Dimpotriva, as vrea ca puslamaua asta sa bage la cap ce i‑am spus. Dac‑ar fi feciorul meu vitreg, l‑as pune sa care si pe maica‑sa, si pe frate‑sau, si legatura, si, bata‑l pa­costea! m‑as urca si eu deasupra, chit ca i‑as lungi ure­chile ca sa‑si dea seama ca nu‑i decat un magar.

Militor isi iesise de tot din fire, spre ingrijorarea lui Eustache; dar, sub aceasta ingrijorare, se simtea moc­nind nu stiu ce bucurie ascunsa prilejuita de sapuneala pe care o capatase feciorul sau vitreg.

Lardille, pentru a pune capat zanzaniei si vrand sa‑l crute pe baiatul mai mare de zeflemelile usturatoare cu care ii dezmierda domnul de Loignac, se grabi sa‑i inmaneze ofiterului dovada, scoasa, in sfarsit, din tocul de piele.

Domnul de Loignac o lua si citi:

'Eustache de Miradoux, 26 octombrie, la douaspre­zece punct, poarta Saint‑Antoine.' Duceti‑va - spuse el - si aveti grija sa nu lasati pe aici de izbeliste vreun plod, fie el frumos ori slut.

Eustache de Miradoux il lua din nou in brate pe tanarul Scipion, Lardille se agata ca si mai inainte de cingatoarea lui, cei doi tanci se aninara iar de fustele mamei, si intreaga familie, stransa ciorchine si urmata de tacutul Militor, pleca sa se alature grupului celor ramasi in astep­tare dupa ce trecusera prin focurile cercetarii.

Vai de capul lor! murmura de Loignac printre dinti, privind cum se desfasoara pe drum alaiul lui Eus­tache de Miradoux cu tot neamul sau. Ca mandri mai arata soldatii domnului d'Épernon. Apoi, intorcandu‑se: Poftim, e randul dumitale! spuse el.

Invitatia era adresata celui de‑al patrulea solicitator.

Acesta era singur si, stand locului, teapan nevoie mare, isi tot scutura vesta cenusie cu maneci bufante, impreunand degetul mare si cel mijlociu pentru a alunga vreun fir de praf cu cate un bobarnac; mustatile zbarlite ca de pisica, ochii verzi si scanteietori, sprancenele a caror arcada alca­tuia o streasina semicirculara deasupra pometilor iesiti in afara, in sfarsit buzele subtiri imprumutau chipului sau acea expresie caracteristica de neincredere si de dramuita prudenta, dupa care iti dai seama numaidecat ca ai de a face cu un om deprins sa‑si ascunda cu aceeasi grija ago­niseala din punga ca si adancurile inimii sale.

'Chalabre, 26 octombrie, la douasprezece punct, poarta Saint‑Antoine.' Prea bine, poti trece! spuse Loignac.

Banuiesc ca sunt ceva bani pusi deoparte pentru cheltuielile de drum - ii atrase atentia cu smerenie gasconul.

Nu sunt vistiernic, domnule - i‑o reteza scurt Loignac. Deocamdata nu‑s decat portar, poti trece.

Chalabre trecu mai departe.

Dupa Chalabre se infatisa un tanar calaret blond, care, scotand adeverinta din buzunar, scapa pe jos un zar si cateva carti de joc. Tanarul declara ca se numeste Saint‑Capautel, si cum marturia lui era confirmata de biletul pe care‑l prezentase si care se dovedi a fi in buna randuiala, pleca pe urmele lui Chalabre.

Mai ramasese cel de‑al saselea care, manat de pajul sau de ocazie, descalecase pentru a‑i inmana domnului de Loignac o hartie pe care sta scris:

'Ernauton de Carmainges, 26 octombrie, la douaspre­zece punct, poarta Saint‑Antoine'.

In timp ce domnul de Loignac citea biletul, pajul, care descalecase la randul sau, isi facea de lucru cu calul pre­tinsului sau stapan, ca sa‑si poata ascunde obrazul, cautand, chipurile, sa potriveasca mai bine struna zabalei, care, de fapt, era destul de strans legata.

Pajul e al dumneavoastra, domnule? intreba de Loignac, aratand cu degetul spre baietan.

Precum vedeti, domnule capitan - spuse Ernau­ton, care nu voia nici sa minta, nici sa‑l tradeze pe baiat - precum vedeti, tocmai leaga fraul calului.

Puteti trece - incuviinta de Loignac, masurandu‑l din ochi pe domnul de Carmainges, al carui chip si a carui infatisare pareau sa fie mai pe placul lui decat mutrele celorlalti. Cel putin asta arata mai ca lumea - spuse el ca pentru sine.

Ernauton incaleca din nou; pajul, fara sa faca prea multe nazuri, dar si fara sa taraganeze pasul, i‑o luase inainte, amestecandu‑se in grupul celor ce se perindasera pana atunci.

Deschideti poarta - porunci de Loignac - si dati‑le drumul acestor sase persoane si celor ce le insotesc.

Haideti, repede, repede, stapane! spuse pajul. In sa si s‑o pornim!

Ernauton se supuse si de asta data autoritatii pe care o dobandise asupra lui acea faptura bizara, si cum poarta fusese intre timp deschisa, dadu pinteni calului si, lasandu‑se calauzit de indrumarile pajului, patrunse in inima cartierului Saint‑Antoine.

Dupa plecarea celor sase alesi ai soartei, Loignac puse sa se zavoreasca iarasi poarta spre apriga nemultumire a gloatelor, care, o data ce aceasta formalitate fusese inde­plinita, nadajduisera ca vor putea sa intre, la randul lor, in oras si care, vazandu‑si sperantele inselate, isi martu­riseau in chip zgomotos supararea.

Jupan Miton, care, dupa ce alergase de‑i sfaraiau calcaiele peste camp, isi venise incetul cu incetul in fire, prin­zand curaj, si care, cercetand terenul pas cu pas, se inapoiase in cele din urma la locul de unde plecase, jupan Miton se incumeta sa arunce ici si colo cate o vorba de protest, jeluindu‑se de felul samavolnic in care soldatimea zagazuia legaturile cu orasul.

Cumatrul Friard, care izbutise, in fine, sa dea de urma consoartei si care, aflandu‑se acum sub aripa ei ocroti­toare, parea sa nu se mai teama de nimic, cumatrul Friard ii povestea simandicoasei sale jumatati intamplarile de peste zi, cu adaosul unor comentarii ticluite pe calapodul dumisale.

In sfarsit, calaretii, dintre care unul fusese numit Mayneville de catre tanarul paj, tineau sfat pentru a hotari daca n‑ar fi cu cale sa ocoleasca zidurile cetatii, in speranta pe deplin indreptatita ca vor gasi undeva o spar­tura ce le va ingadui sa patrunda in Paris, fara a mai fi nevoiti sa incerce inca cine stie cata vreme fie la poarta Saint‑Antoine, fie la oricare alta poarta a orasului.

Robert Briquet, ca un filozof deprins sa cerceteze totul in amanuntime si ca un veritabil savant capabil sa pa­trunda pana in miezul lucrurilor, Robert Briquet, cum zi­ceam, se dumeri in cele din urma ca deznodamantul sce­nei zugravite mai inainte trebuia sa aiba loc in preajma portii si ca discutiile razlete infiripate intre calareti, in­tre targoveti si intre tarani nu erau in masura sa‑i dez­valuie nimic nou.

Se apropie deci cat putu mai mult de o mica ghereta in care se afla loja portarului si care era luminata de doua ferestre, una privind spre oras, cealalta spre campie.

Abia apucase sa ia in stapanire noul sau post de ob­servatie, ca un calaret sosit in goana mare din interiorul orasului sari jos de pe cal si intra in ghereta, aratandu‑se o clipa mai tarziu la fereastra.

Aha! se bucura Loignac.

Am sosit, domnule de Loignac - il instiinta omul.

Bine; de unde vii?

De la poarta Saint‑Victor.

Situatia?

Cinci.

Biletele?

Sunt aici.

Loignac lua in primire dovezile, le verifica si scrise pe o tablita, ce parea sa fi fost anume adusa acolo pentru treaba asta, cifra 5.

Stafeta pleca.

Nu trecura nici cinci minute si sosira alti doi curieri. Loignac ii interoga pe fiecare in parte, tot asa prin fe­reastra.

Unul venea de la poarta Bourdelle ca sa‑i raporteze cifra 4. Celalalt de la poarta Temple ca sa‑i comunice ci­fra 6. Loignac insemna grijuliu ambele cifre pe tablita.

Cele doua stafete se facura nevazute aidoma primului curier, fiind rand pe rand inlocuite de alte patru stafete care soseau:

Prima de la poarta Saint‑Denis, cu rezultatul 5;

A doua de la poarta Saint‑Jacques, cu rezultatul 3;

A treia de la poarta Saint‑Honoré, cu rezultatul 8;

A patra de la poarta Montmartre, cu rezultatul 4;

In sfarsit, se infatisa si ultimul curier, care venea de la poarta Bussy, aducand rezultatul 4.

Atunci Loignac scrise cu grija, mic de tot, unele sub altele, numele locurilor si cifrele urmatoare:

Poarta Saint‑Victor

Poarta Bourdelle 4

Poarta Temple. 6

Poarta Saint‑Denis

Poarta Saint‑Jacques

Poarta Saint‑Honoré

Poarta Montmartre

Poarta Bussy 4

In sfarsit, poarta Saint‑Antoine

Total: patruzeci si cinci 45

Bun! Acum - striga Loignac in gura mare - deschideti portile, poate sa intre cine vrea!

Portile fura deschise.

Intr‑o clipa, cai, catari, femei, copii, carute navalira in oras, cu riscul de a muri striviti in sugrumatura dintre cei doi stalpi ai podului suspendat.

Intr‑un sfert de ceas, tot puhoiul multimii ce adasta de dimineata, imbulzita in jurul acestui zagaz temporar, se scurse pe vasta artera a orasului ce se numea strada Saint‑Antoine.

Zarva se stinse incetul cu incetul in departare.

Domnul de Loignac impreuna cu oamenii sai incalecara pe cai. Robert Briquet, care ramasese ultimul, desi fusese primul langa poarta, isi petrecu flegmatic piciorul peste lantul puntii, spunandu‑si:

Toata omenirea aste tinea neaparat sa vada ceva si n‑a vazut nimic, nici macar pe ce lume sunt; in timp ce eu, care nu voiam sa vad nimic, sunt singurul care a apu­cat sa vada ceva. Asta imi da curaj, nu ne ramane decat sa staruim; dar la ce bun sa starui? Si‑asa, Dumnezeule sfinte, stiu prea mult. Mi‑ar folosi oare la ceva sa vad pe domnul de Salcéde hartanit in patru? Nu, fereasca Dom­nul! De, altminteri, am renuntat la politica. Sa mergem mai bine la masa. Soarele ar fi la amiaza, daca ar fi soare afara; e timpul sa mancam.

Spunand acestea, intra in oras, cu acelasi zambet calm si malitios pe buze.

IV

LOJA DIN PIATA GRÈVE A M.S. REGELE HENRIC AL III‑LEA

Daca am merge acum drept inainte pe strada princi­pala intesata de lume a cartierului Saint‑Antoine pana in Piata Grève, unde se sfarseste, am regasi in multime o buna parte din constiintele noastre; dar in timp ce bietii cetateni, mai putin intelepti decat Robert Briquet, se perinda mereu, inghiontiti, imbranciti, stalciti, in ceea ce ne priveste, multumita privilegiului pe care ni‑l dau aripile noastre de cronicar al acestor evenimente, vom prefera sa descindem chiar in mijlocul pietei, si, dupa ce vom fi cuprins intreaga priveliste dintr‑o aruncatura de ochi, sa ne intoarcem pentru cateva clipe in trecut spre a cerceta mai indeaproape cauza, dupa ce am avut prilejul sa constatam efectul.

Deocamdata putem spune ca jupan Friard avusese dreptate socotind la cel putin o suta de mii de oameni nu­marul spectatorilor care, presupunea el, vor impanzi Piata Grève si imprejurimile ei, dornici sa priveasca spec­tacolul ce se pregatea. Tot Parisul, cu mic, cu mare, isi daduse intalnire la primarie, si Parisul este foarte punctual; parizienii nu lipsesc de la nici o festivitate, si este, intr‑adevar, o festivitate, si inca o festivitate putin obisnuita moartea unui om care a fost in stare sa rasco­leasca atatea patimi, incat unii il blestemau, iar altii il ri­dicau in slava, in timp ce marea majoritate ii plangea de mila.

Spectatorul care izbutea sa razbata in Piata Grève, fie venind dinspre chei pe langa carciuma ce poarta hramul Sfintei Fecioare, fie prin porticul Pietei Baudoyer, ob­serva in primul moment in mijlocul pietei arcasii locote­nentului Tanchon, care, impreuna cu un mare numar de elvetieni si de ostasi din cavaleria usoara, statea de paza in jurul unui mic esafod inalt de aproape patru picioare.

Esafodul, atat de scund, incat nu putea fi vazut decat de cei din preajma sau de privitorii care avusesera norocul sa se poata aciua la vreo fereastra, isi astepta osanditul pe care calugarii il luasera in primire dis‑de‑dimineata, dupa cum, ca sa folosim o expresie pitoreasca scornita de popor, caii il asteptau ca sa‑l duca pe lumea cealalta.

Intr‑adevar, sub streasina unei case, prima casa dupa strada Mouton, cu fata spre piata, patru cai voinici din tinutul Perche, cu coama balana si picioare latoase, bateau nerabdatori din copita pe caldaram si se muscau unii pe altii nechezand, spre spaima cumplita a femeilor care se asezasera de buna voie in locul acela sau care fusesera impinse pe nepusa masa intr‑acolo.

Caii erau inca nedati la prastie; abia daca uneori, intamplator, pe plaiurile inverzite ale tinutului lor de bas­tina, se invrednicisera sa poarte pe spinarea lor larga, la scapatatul soarelui, copilul durduliu al vreunui satean care zabovise la munca campului.

Dar dupa esafodul pustiu, dupa caii ce frematau ne­rabdatori, ceea ce atragea mai staruitor privirile multimii era fereastra principala a cladirii primariei, imbracata in catifea rosie cu broderii de fir, si la balconul careia atarna o draperie tot de catifea impodobita cu stema regala.

Acolo se afla loja suveranului.

In clipa cand ceasul bisericii Saint‑Jean‑en‑Grève batea ora unu si jumatate, in pervazul ferestrei se ivira, ca in rama unui tablou, o seama de personaje simandicoase ce veneau sa se infatiseze poporului intr‑un cadru potrivit rangului lor.

Primul care se arata fu regele Henric al III‑lea, palid la fata, aproape plesuv, desi la vremea aceea nu avea mai mult de treizeci si patru sau treizeci si cinci de ani, cu ochii infundati in orbitele plumburii si cu buzele infio­rate de contractii nervoase.

El intra mohorat, cu privirile atintite in gol, maies­tuos, desi abia se tinea pe picioare, cu ceva straniu in felul sau de a fi, tot atat de straniu pe cat era mersul sau, mai mult umbra decat fiinta vie, mai curand strigoi decat mo­narh; taina pururea ferecata si pururea neinteleasa pen­tru supusii sai, care, de cate ori il vedeau aparand, nu stiau niciodata daca trebuie sa strige: 'Traiasca regele!' sau sa se roage pentru sufletul lui.

Henric era imbracat cu o vesta neagra cu maneci bu­fante si cu gaitane tot negre; nu purta nici o decoratie si nici o nestemata; doar un diamant scanteietor ce‑i impo­dobea toca din crestetul capului, inmanunchind ca o agrafa trei pene scurte cu tuleiele crete. In mana stanga tinea un catelus negru, pe care cumnata sa, Maria‑Stuart, i‑l tri­misese din inchisoare, si pe blana matasoasa degetele‑i subtiri si albe straluceau ca sculptate in alabastru.

In urma lui venea Caterina de Medicis, pe care varsta incepea s‑o incovoaie, caci la vremea aceea regina‑mama avea, pe cat se pare, vreo saizeci si sase sau saizeci si sapte de ani; cu toate acestea isi tinea fruntea neclintita si dreapta, scaparand pe sub sprancenele, ca de obicei, incrun­tate, o privire de otel si, in ciuda acestei priviri, regina, imbracata in vesnicele‑i straie cernite, pastra ca intot­deauna aceeasi figura incremenita si rece, aidoma unei statui de ceara.

Alaturi de dansa se intrezarea chipul melancolic si bland ar reginei Louise de Lorraine, sotia lui Henric al III‑lea, partasa neinsemnata in aparenta, dar credincioasa in realitate, a vietii sale zvanturate si nefericite.

Regina Caterina de Medicis venea la o izbanda.

Regina Louise stia ca trebuie sa asiste la un supliciu.

Pentru regele Henric era vorba doar de o tocmeala.

Trei simtaminte deosebite ce se citeau pe fruntea tru­fasa a celei dintai, pe fruntea resemnata a celei de a doua si pe fruntea neguroasa si plictisita a celui de‑al treilea.

In urma celor trei ilustre personaje pe care poporul le privea cu admiratie, atat de palide si de tacute, veneau doi tineri chipesi: unul sa tot fi avut douazeci de ani, iar celalalt nu mai mult de douazeci si cinci.

Tinerii se tineau de brat, nesocotind eticheta care‑i opreste pe muritori sa se arate legati de ceva pe lumea aceasta atat fata de regi cat si fata de Dumnezeu, la bi­serica.

Amandoi suradeau: cel mai tanar cu o negraita tristete, cel mai varstnic cu o fermecatoare dulceata; erau inalti si frumosi, si unul, si altul, si erau frati intre ei.

Cel mai mic se chema Henri de Joyeuse, conte du Bou­chage; celalalt, ducele Anne de Joyeuse Nu era mult de cand toata lumea il cunostea sub numele d'Arques; regele Henric insa, care‑l indragise mai presus de orice, il facuse pair al Frantei cu un an inainte, ridicand la rangul de ducat‑pairie domeniul vicontilor de Joyeuse.

Poporul nu parea sa nutreasca fata de acest favorit ura cu care casunase odinioara asupra lui Maugiron, a lui Quélus si Schomberg si pe care i‑o purta acum lui d'Épernon.

Multimea intampina deci pe monarh si pe cei doi frati cu discrete, dar magulitoare ovatii. Henric saluta gloatele solemn, fara a se obosi sa zambeasca, apoi isi saruta ca­telul in crestet. Dupa care, intorcandu‑se catre cei doi ti­neri insotitori:

Reazema‑te cu spatele de draperie, Anne - il pofti pe cel mai varstnic - ai sa obosesti stand in picioare; s‑ar putea sa tina mult povestea asta.

Cred si eu - ii taie vorba Caterina - o sa tina mult si bine, sire; asa sper, cel putin.

Crezi deci ca Salcède o sa vorbeasca, mama? in­treba Henric.

Cu mila lui Dumnezeu, nadajduiesc ca dusmanii nostri vor primi o palma. Am spus dusmanii nostri, fiica mea, caci sunt deopotriva si dusmanii domniei tale - adauga ea, atintindu‑si ochii spre regina, care pali, grabindu‑se sa‑si plece privirea‑i blajina.

Regele clatina din cap cu indoiala. Intoarse apoi din nou capul spre Joyeuse si, vazand ca tanarul ramasese in pi­cioare, cu toate imbierile sale, zise:

Ei, haide, Anne, de ce nu vrei sa faci cum ti‑am spus? Reazema‑te de perete sau sprijina‑ti coatele de spa­tarul jiltului meu.

Maiestatea voastra este mult prea milostiva - spuse tanarul duce - dar nu ma voi folosi de aceasta ingaduinta decat atunci cand ma voi simti intr‑adevar obosit.

Dar n‑o sa asteptam chiar pana o sa te simti obosit, nu‑i asa, fratioare? spuse in soapta Henri.

Fii pe pace! ii raspunse Anne, mai mult cu ochii decat cu gura.

Fiule - intreba Caterina - mi se pare mie sau se vede o forfoteala acolo, spre chei?

Ce ochi ageri ai, mama! Da, intr‑adevar, cred ca ai dreptate. Oh, cu toate ca nu sunt batran, vederea mi‑e atat de proasta!

Sire - se amesteca in vorba cu dezinvoltura Jo­yeuse - invalmaseala este iscata de compania de arcasi care impinge inapoi norodul ticsit in piata. Soseste osanditul, de buna seama.

Ce magulitor poate fi pentru un rege - spuse Cate­rina - sa vada hartanit un om in vinele caruia curge un strop de sange craiesc.

Si rostind aceste cuvinte, privirea ei staruia impovara­toare asupra Louisei.

O, doamna, fiti induratoare, rogu‑va, si crutati‑ma - zise tanara regina cu o deznadejde pe care cauta in zadar s‑o ascunda. Nu, miselul asta nu face parte din familia mea si n‑ati vrut sa spuneti, cred, ca se trage din ea.

Fireste ca nu - intari suveranul - sunt convins ca mama n‑a vrut sa spuna asa ceva.

Totusi - rosti cu acreala Caterina - este neam cu casa de Lorena, iar casa de Lorena este sangele domniei tale, doamna; asa cred, cel putin. Prin urmare, Salcède este inrudit cu domnia ta, ba chiar rubedenie apropiata.

Adica - interveni Joyeuse cu o indignare pornita din buna sa credinta, ce constituia o trasatura caracteristica a sufletului sau cinstit si care rabufnea in orice impreju­rare fara a cata la obrazul celui ce o starnise - adica se inrudeste cu domnul de Guise, poate, nicidecum insa cu regina Frantei.

Ah, erati aici, domnule de Joyeuse? spuse Caterina cu o neasemuita trufie si incercand sa‑i plateasca printr‑o umilinta faptul c‑o infruntase. Erati aici? N‑am bagat de seama.

Sunt aici, doamna, nu numai cu incuviintarea, ci chiar din porunca regelui - raspunse Joyeuse, cerandu‑i din ochi parerea lui Henric. Oricum, nu este un lucru chiar atat de odihnitor sa vezi un om hartanit, ca sa vin la un spectacol de felul acesta daca nu eram obligat.

Joyeuse are dreptate, doamna - il sprijini Henric. Aici nu este vorba nici de casa de Lorena, nici de ducele de Guise, si mai putin inca de regina: am venit doar sa‑l ve­dem frant in patru pe domnul de Salcède, adica pe uciga­sul care a vrut sa ridice viata fratelui meu.

N‑am noroc astazi - spuse Caterina, cedand dintr‑o data, ceea ce constituia unul din cele mai iscusite mijloace tactice ale sale. Pe fiica mea, cum vad, am facut‑o sa planga, iar pe domnul de Joyeuse, sa ma ierte Dumnezeu, dar am impresia ca l‑am facut sa rada.

Vai, doamna - protesta Louise, cuprinzand mainile Caterinei - e cu putinta oare ca maiestatea voastra sa se insele in privinta mahnirii mele?!

Si in privinta adancului meu respect - adauga Anne de Joyeuse, inclinandu‑se peste bratul jiltului regesc.

Asa e, da, ai dreptate - raspunse Caterina, cautand sa nu scape prilejul de a implanta o ultima sageata in inima nurorii sale. Ar fi trebuit sa‑mi dau seama cat de stanjenita te simti copila draga, vazand cum ies la iveala uneltirile neamurilor domniei tale din casa de Lorena; si cu toate ca domnia ta n‑ai nici o vina, nu se poate sa nu suferi totusi din pricina acestei inrudiri.

Ah, cat despre asta, mama, e cam adevarat - spuse regele, vrand sa impace pe toata lumea; caci acum stim, in sfarsit, in ce masura ducele de Guise a luat parte la aceasta uneltire.

Dar, sire - interveni Louise de Lorraine cu o indraz­neala pe care n‑o avusese pana atunci - maiestatea voastra stie prea bine ca din ziua in care am devenit regina Fran­tei am lasat toate legaturile mele de sange la picioarele tronului.

Sire - exclama deodata Anne de Joyeuse - vedeti ca nu m‑am inselat: vine osanditul, uitati‑l, a si sosit! Sfinte Dumnezeule! Ce cumplita aratare!

I‑e frica - spuse Caterina - o sa vorbeasca.

Daca mai are putere - adauga regele. Uite cum i se balabane capul, mama, ca la un mort.

Raman la parerea mea, sire, este ingrozitor.

Cum vrei sa fie frumos un om al carui cuget este atat de spurcat? Nu ti‑am deslusit oare, Anne, legaturile tainice care exista intre fizic si moral, asa cum le intele­geau Hipocrate si Galenus si cum le‑au explicat in felul lor?

Nu zic nu, sire, dar eu nu sunt un discipol de talia voastra si mi‑a fost dat sa vad uneori oameni foarte urati care erau totusi ostasi viteji ca niste paralei. Nu‑i asa, Henri?

Joyeuse intoarse capul catre fratele sau, ca si cum i‑ar fi cerut sa‑l sprijine, intarind spusele lui; Henri insa pri­vea fara sa vada nimic si asculta fara sa auda un cuvant, cufundat cum era intr‑o adanca visare; asa incat in locul sau raspunse tot regele.

Ei, Doamne - protesta el - dar cine‑ti spune, draga Anne, ca omul asta nu este viteaz? Ba, dimpotriva, pe legea mea, e viteaz ca un urs, ca un lup, ca un sarpe. Nu‑ti amintesti de ispravile lui? A dat foc la casa unui genti­lom normand cu care era in vrajba si care a ars de viu. S‑a batut de zece ori in duel si a ucis pe trei dintre adversarii sai; a fost prins ticluind bani calpi, fapta pentru care a fost osandit la moarte.

Atat de strasnic - interveni Caterina de Medicis - incat pana la urma i s‑a iertat osanda prin staruintele domnului duce de Guise, varul domniei tale, fata mea.

De asta data, Louise, care se simtea la capatul puterilor, se multumi doar sa ofteze.

In orice caz - spuse Joyeuse - si‑a trait din plin viata; o viata care se va sfarsi foarte curand.

Dimpotriva, domnule de Joyeuse - rosti Cate­rina - sper ca se va sfarsi cat mai incet cu putinta.

Doamna - isi marturisi indoiala Joyeuse, clatinand din cap - vad sub streasina de acolo niste cai atat de voi­nici si care par sa‑si fi pierdut rabdarea dupa ce‑au stat atata locului fara sa faca nimic, incat n‑as crede ca mus­chii, tendoanele si cartilajele domnului de Salcède vor pu­tea infrunta prea multa vreme asemenea incercare.

Da, daca nu s‑ar fi prevazut si lucrul acesta, dar fiul meu are o inima atat de milostiva - adauga regina cu un zambet ce numai pe buzele ei se putea infiripa - incat va avea grija sa trimita vorba ajutoarelor sa mane mai agale caii.

Totusi, doamna - intampina cu sfiala regina - v‑am auzit spunand azi‑dimineata doamnei de Mercoeur, cel putin asa mi se pare, ca nefericitul acesta va fi supus doar la doua smucituri.

Mda, numai daca se poarta cum trebuie - raspunse Caterina. In cazul acesta va fi trimis pe lumea cealalta cat se poate mai grabnic; intelegi ce vreau sa spun, draga fata, si as dori, fiindca te vad ca pui atata inima pentru el, sa‑i dai de stire cumva sa se poarte cum trebuie, to­tul depinde numai de el.

Cum Cel de Sus, doamna - spuse regina - nu m‑a inzestrat cu taria sufleteasca a domniei voastre, nu ma simt in stare sa vad un om chinuindu‑se.

N‑ai decat sa nu privesti, atunci, draga fata.

Louise nu mai rosti nici un cuvant.

Regele nu auzise nimic; in momentul acela era numai ochi, caci ajutoarele isi faceau de lucru cu osanditul, grabindu‑se sa‑l ia din caruta cu care fusese adus, pentru a‑l urca pe esafod.

Intre timp arcasii, halebardierii si garzile elvetiene iz­butisera a largi cu prisosinta cercul privitorilor, asa incat golul ce se facuse in jurul esafodului era destul de mare pentru ca toata lumea sa‑l poata vedea deslusit pe Salcède, cu toate ca scena harazita lugubrului spectacol nu era prea inalta.

Salcède era un vlajgan spatos si voinic de vreo trei­zeci si patru sau treizeci si cinci de ani; trasaturile obra­zului sau palid pe care se prelingeau picaturi de sudoare si de sange se insufleteau ori de cate ori se uita in preajma lui, cu o neasemuita privire, cand plina de speranta, cand strafulgerata de spaima.

In primul moment isi aruncase ochii spre loja regala, dar, ca si cand si‑ar fi dat seama ca tot ce putea sa astepte de acolo nu era izbavirea, ci moartea, privirea sa nu sta­ruise asupra ei. Toate nazuintele lui se indreptau spre multimea din jur si, daca‑i ramanea ceva de facut, era sa scotoceasca in sanul acestei mari ce talazuia vijelios, cu ochii sai arzatori, frematand cu sufletul la gura.

Multimea tacea.

Salcède nu era un criminal de rand: mai intai, Salcède era de obarsie aleasa, de vreme ce Caterina de Medicis, care cunostea cu atat mai bine genealogiile, cu cat cauta sa arate ca le dispretuieste, descoperise o picatura de sange craiesc in vinele lui; pe urma Salcède fusese co­mandant de osti cu oarecare faima. Bratul sau, acum le­gat cu ticaloase franghii, candva manuise vitejeste spada; fruntea livida pe care se zugraveau fiorii mortii, fiori pe care osanditul ar fi cautat sa‑i ascunda fara indoiala in cele mai adanci tainite ale sufletului sau daca n‑ar fi fost stapanit de o nemasurata speranta, fruntea aceea livida adapostise candva planuri marete.

Din cele aratate mai inainte se poate deduce ca, pen­tru o buna parte din spectatori, Salcède era un erou; pentru multi altii, o victima; in ochii catorva era, de buna seama, un ucigas, dar gloata cu greu s‑ar indupleca sa vestejeasca socotindu‑i pe aceeasi treapta cu criminalii de rand pe aceia ce au pus la cale asasinate rasunatoare sor­tite sa lase o urma nestearsa atat in analele istoriei cat si in analele justitiei.

Se povestea bunaoara in randurile multimii ca Salcède se tragea dintr‑un neam de razboinici, ca taica‑sau lup­tase cu darzenie impotriva domnului cardinal de Lorena, din care pricina avusese parte de o moarte glorioasa cu prilejul masacrului din noaptea Sfantului Bartolomeu; dar ca, mai apoi, feciorul, uitand felul in care se savarsise parintele sau, ori mai degraba jertfind ura de care era insufletit in folosul unei anumite nazuinte pe care popoarele au privit‑o intotdeauna cu oarecare simpatie, feciorul, precum spuneam, pactizase cu Spania si cu casa ducilor de Guise pentru a spulbera puterea pe care ince­puse s‑o dobandeasca in Flandra ducele de Anjou, atat de aprig urat de francezi.

Se vorbea despre legaturile lui cu Baza si Balouin, ba­nuiti a fi urzitorii uneltirii ce era cat pe ce sa curme viata ducelui François, fratele lui Henric al III‑lea; se vorbea despre indemanarea pe care o desfasurase Salcède in tot timpul instruirii procesului pentru a nu fi frant pe roata, spanzurat in furci sau ars pe rugul pe care mai fumega inca sangele complicilor sai; fusese singurul care, prin destainuirile‑i mincinoase si pline de viclesuguri, spuneau lorenii, reusise sa‑i amageasca pe judecatori, in asa fel incat, pentru a afla cat mai multe lucruri, ducele de An­jou hotarase sa‑l crute deocamdata si‑l trimisese sub es­corta in Franta, in loc sa porunceasca a fi decapitat la Anvers sau la Bruxelles. Ce‑i drept, pana la urma ajun­sese la acelasi rezultat; dar in timpul calatoriei - cala­torie care fusese singurul scop al marturisirilor sale - Salcède spera sa fie rapit de partizanii sai; din nefericire pentru el, nutrind aceste sperante, nu se gandise ca va incapea pe mainile domnului de Bellièvre, care, dat fiind ca i se incredintase un ostatec atat de pretios, il pazise cu asemenea strasnicie, incat nici spaniolii, nici lorenii si nici partizanii Ligii nu se incumetasera sa se apropie de con­voi cale de o leghe imprejur.

In inchisoare, Salcède continuase sa spere, asa cum sperase si mai apoi cand fusese supus la cazne: inca mai spera in momentul cand il urcasera in caruta; ba chiar si acum, cand se afla pe esafod, nu‑si pierduse inca speranta. Si nu pentru ca i‑ar fi lipsit curajul sau n‑ar fi fost in stare sa se resemneze! Salcède insa era una din acele fapturi pline de viata care inteleg sa se apere pana la ul­tima suflare cu o indarjire si cu o energie pe care puterea omeneasca n‑o poate atinge indeobste in cazul unor fiinte mediocre.

Gandul pe care‑l nutrea cu atata staruinta Salcède nu‑i scapase din vedere monarhului si cu atat mai putin po­porului. La randul ei, Caterina urmarea nelinistita cea mai mica miscare a tanarului osandit; se afla totusi mult prea departe ca sa observe incotro se indreptau privirile lui si cum se plimbau necontenit de colo pana colo.

La sosirea osanditului, ca prin farmec, barbati, femei si copii se ridicasera, randuri‑randuri, din mijlocul mul­timii; de fiecare data cand se arata cate o figura noua dea­supra noianului talazuitor, pe care insa privirea iscodi­toare a lui Salcède il masurase din vreme in lung si‑n lat, condamnatul o cerceta intr‑o secunda, ragaz ce tinea cu prisosinta locul unei cercetari de o ora pentru un om cu nervii atat de incordati, ale carui facultati timpul, dramuit cu atata scumpatate, le sporea inzecit sau poate chiar in­sutit. Pe urma, dupa ce arunca o privire, ca o scaparare de fulger, asupra obrazului necunoscut, proaspat ivit din sanul multimii, Salcède se posomora din nou si‑si indrepta atentia intr‑alta parte.

Intre timp gealatul il luase in primire, trudindu‑se sa‑l incinga cu o franghie pentru a‑l priponi in mijlocul esafo­dului.

Cu o clipa inainte, la un semn al preacinstitului Tanchon, locotenentul arcasilor si comandantul executiei, doi arcasi, croindu‑si drum prin multime, se dusesera sa dez­lege caii.

In orice alta imprejurare si cu orice alt scop, arcasii n‑ar fi putut inainta un singur pas in mijlocul gloatelor inte­sate; multimea stia insa ce aveau de facut si se inghesu­ia pentru a‑i lasa sa treaca, la fel cum pe scena ticsita a unui teatru, figurantii au grija sa se dea la o parte pen­tru a face loc actorilor care joaca rolurile principale in piesa.

In momentul acela se auzi un zgomot la usa lojii re­gale, si aprodul, ridicand draperia, se infatisa spre a incunostiinta pe maiestatile lor ca presedintele tribunalului, Brisson, impreuna cu patru consilieri, dintre care unul era raportorul procesului, solicitau cinstea de a sta cateva clipe de vorba cu regele in privinta executiei.

Minunat! exclama regele. Apoi, intorcandu‑se ca­tre Caterina, adauga: In sfarsit, mama, sper ca vei fi mul­tumita acum?

Caterina inclina usor capul, in semn de incuviintare.

Pofteste pe domniile lor inauntru - porunci re­gele.

Sire, o rugaminte - isi lua inima‑n dinti Joyeuse.

Spune, Joyeuse - il imbie suveranul - numai sa nu‑mi ceri iertarea osanditului

Fiti fara grija, sire.

Sa auzim.

Sire, exista un lucru a carui priveliste este de­osebit de suparatoare atat pentru fratele meu, cat mai cu seama pentru mine, si anume robele rosii si robele negre; rugam deci pe maiestatea voastra sa fie atat de buna si sa ne ingaduie a ne retrage.

Cum, atat de putin pui la inima pasurile mele, dom­nule de Joyeuse, incat vrei sa pleci intr‑un asemenea mo­ment? protesta Henric.

Nici sa nu va ganditi, sire, tot ceea ce priveste pe maiestatea voastra este sortit sa‑mi trezeasca cel mai adanc interes; numai ca, din pacate, sunt atat de bicisnic din fire, incat femeia cea mai slaba de inger este mai pu­ternica, dintr‑un anumit punct de vedere, decat mine. Nu ma simt in stare sa privesc o executie, fiindca, dupa aceea, o saptamana incheiata sunt bolnav. Si cum sunt singurul om care mai stie sa rada la curte, de cand fratelui meu, nu‑mi dau seama de ce, i‑a pierit pofta de ras, va inchipuiti cum o sa arate Luvrul, care, si‑asa, sarmanul, este atat de ursuz, daca din pricina mea ar deveni si mai ursuz. Fie‑va mila deci, sire

Vrei sa ma parasesti, Anne? rosti Henric cu un glas adumbrit de o neasemuita tristete.

La naiba, sire, sunteti prea exigent: o executie in Piata Grève este nu numai un prilej de razbunare, dar si un spectacol in acelasi timp, si inca ce spectacol! pe care maiestatea voastra, spre deosebire de mine, il astep­tati cu cea mai aprinsa curiozitate; razbunarea si specta­colul pare‑se ca nu va multumesc indeajuns, mai trebuie sa va bucurati si de privelistea bicisniciei prietenilor ma­iestatii voastre.

Ramai, Joyeuse, zau, ramai; ai sa vezi ce interesant o sa fie.

Nici nu ma indoiesc; mi‑e teama chiar, asa cum spuneam mai inainte maiestatii voastre, c‑o sa fie atat de interesant, incat o sa mi se taie picioarele; imi faga­duiti deci, nu‑i asa, sire?

Si Joyeuse facu un pas spre usa.

Bine - spuse Henric al III‑lea, suspinand - fa cum vrei, daca asa ti s‑a nazarit; se vede ca asa mi‑a fost dat: sa traiesc singur.

Si monarhul se intoarse, cu fruntea incretita, spre regina‑mama, temandu‑se ca ea sa nu fi auzit cumva dis­cutia ce avusese loc intre el si favoritul sau.

Caterina avea intr‑adevar auzul tot atat de ascutit ca si privirea; dar cand nu voia sa auda ceva, nimeni nu era mai tare de ureche decat dansa.

Intre timp, Joyeuse apucase sa‑i sopteasca fratelui sau:

Pazea, du Bouchage, ia seama! In momentul in care consilierii vor intra inauntru, ascunde‑te dupa ro­bele lor infoiate si s‑o stergem cat mai e vreme; daca re­gele a spus 'da' adineauri, peste cinci minute o sa zica 'nu'.

Nu stiu cum sa‑ti multumesc, fratioare - raspun­se mezinul. Si eu stateam ca pe ghimpi, de‑abia asteptam sa plec.

Hai, repede, iata, vin corbii, ia‑ti zborul, dulce privighetoare!

Zis si facut; cei doi tineri se strecurara, ca doua umbre lunecatoare, prin spatele simandicosilor domni consilieri.

Draperia cu falduri grele cazu in urma lor. In clipa cand suveranul intoarse capul, amandoi se facusera ne­vazuti. Henric lasa sa‑i scape un suspin si se apleca sa‑si sarute catelul.

V

SUPLICIUL

Consilierii stateau in picioare, tacuti, in fundul lojii regale, asteptand ca monarhul sa le adreseze cuvintul.

Regele ii lasa cateva clipe in asteptare, apoi, intorcandu‑se spre ei, intreba:

Ei, domnilor, cu ce noutati ati venit? Buna ziua, domnule presedinte Brisson.

Sire - raspunse presedintele cu acea indatoritoare solemnitate pe care curtenii o numeau politetea lui de hughenot - am venit sa rugam staruitor pe maiestatea voastra, potrivit dorintei domnului de Thou, sa crute viata osanditului. Cu siguranta c‑ar mai avea unele destainuiri de facut si, fagaduindu‑i sa scape cu viata, i‑am putea smulge si aceste destainuiri.

Cum adica?! se mira regele. Nu i le‑am smuls inca, domnule presedinte?

Ba da, sire, dar numai in parte: maiestatea voastra socoteste oare ca este de ajuns?

Stiu eu ce stiu, magistre.

Maiestatea voastra stie, prin urmare, in ce masura e amestecata Spania in aceasta urzeala?

Spania? Da, domnule presedinte, si Spania, si inca alte cateva puteri.

Ar trebui totusi stabilit acest amestec, sire, este un lucru foarte important.

Tocmai de aceea - interveni Caterina - regele are de gand, domnule presedinte, sa suspende executia, daca vinovatul se invredniceste sa semneze o marturisire aidoma declaratiilor facute in fata judecatorului atunci cand a fost supus la cazne.

Brisson il iscodi pe rege, cu un gest si cu o privire intrebatoare.

- Intr‑adevar asta era intentia mea - confirma Henric - si nu mai are rost s‑o ascund; ca sa te convingi, domnule Brisson, trimite chiar acum vorba osanditului prin locotenentul domniei tale.

Maiestatea voastra nu mai are nici o alta porunca de dat?

Nu. Dar sa nu schimbe nici o iota din ceea ce a de­clarat mai inainte, altminteri imi retrag cuvantul. De vreme ce sunt facute in fata tuturor, marturisirile trebuie sa fie complete.

Da, sire. Cu numele persoanelor impricinate?

Cu numele lor, da, cu tot pomelnicul!

Chiar daca persoanele respective s‑ar dovedi vi­novate, in urma marturiilor osanditului, de inalta tradare si razvratire impotriva carmuitorului tarii?

Chiar daca ar fi vorba de cele mai apropiate ru­bedenii de sange ale mele! hotari suveranul.

Porunca maiestatii voastre va fi intocmai indeplinita.

Ca sa fiu si mai lamurit, domnule Brisson, ne‑am inteles, asadar; sa i se aduca osanditului hartie si pene de scris si sa‑si astearna marturisirile negru pe alb, aratand astfel in vazul lumii intregi ca asteapta totul de la indu­rarea noastra si ca intelege sa fie la bunul nostru plac. Pe urma vom vedea.

Dar pot sa‑mi dau cuvantul?

N‑ai decat sa ti‑l dai, n‑ai decat.

Sa mergem, domnilor - spuse presedintele, facandu‑le semn consilierilor sa plece.

Se inclina apoi cu tot respectul in fata regelui si iesi dupa ei.

De asta data, sire, va marturisi - spuse Louise de Loraine, tremurand toata - sunt sigura ca va marturisi si ca maiestatea voastra il va ierta. Uitati‑va, e plin de spume la gura.

Nu, nu, cauta ceva - rosti Caterina - cauta, atata tot. Dar ce‑o fi cautand oare?

Ei, Doamne! spuse Henric al III‑lea. Doar nu‑i asa greu de ghicit: il cauta pe domnul duce de Parma, pe domnul duce de Guise; il cauta pe luminatul meu fra­tior, preacucernicul rege catolic. Da, da, cauta, cauta, mai departe! Poti sa astepti mult si bine! Nu cumva iti inchi­pui ca Piata Grève este un loc mai prielnic pentru capcane decat drumul spre Flandra? Crezi tu ca n‑am la indemana o suta de Bellièvre care sa te impiedice sa parasesti esa­fodul, cand unul singur a fost de ajuns ca ca mi te‑aduca plocon aici?

Salcède ii vazuse pe arcasi ducandu‑se dupa bidivii; il zarise pe presedintele tribunalului si pe consilieri in loja regala, pe care o parasisera putin mai apoi, si socotea ca monarhul, de buna seama, poruncise sa inceapa supli­ciul.

In momentul acela, buzele‑i albite de spaima se imbalosasera de spuma insangerata ce atrasese atentia tinerei regine: mistuit de o ucigatoare nerabdare, bietul om isi musca buzele pana la sange.

Nimeni, nimeni! murmura el. Nici unul din cei ce mi‑au fagaduit sa ma scape! Toti niste misei! Misei! Misei!

Locotenentul Tanchon se apropie de esafod si, adresandu‑se calaului:

Fii gata, mestere! ii spuse el.

Gealatul facu un semn spre celalalt capat al pietei si caii purcesera, deschizandu‑si drum prin multime si lasand in urma o brazda forfotitoare care, aidoma darei lasate de corabii pe fata marii, se inchidea dupa trecerea lor.

Brazda era croita in mijlocul privitorilor, pe care iu­resul napraznic al cailor ii silea sa se dea la o parte sau ii culca la pamant: zidul astfel surpat se ridica insa numaidecat in picioare si, cateodata, cei ce se aflau in fata se pomeneau in ultimele randuri si invers, caci cei mai voinici se si repezeau s‑o apuce inainte, ocupand locul ramas liber o clipa.

Toata lumea avu prilejul sa vada atunci in coltul strazii Vannerie, in clipa in care caii trecura prin drep­tul ei, un tanar chipes, binecunoscut cititorilor nostri, sarind de pe borna pe care sedea cocotat, imbrancit de un baietandru ce nu parea sa aiba mai mult de cincisprezece‑saisprezece ani si care urmarea cu infrigurare cu­tremuratorul spectacol.

Cei doi insi erau pajul misterios si vicontele Ernauton de Carmainges.

Hai, repede, repede! sufla la urechea insotitoru­lui sau - ia‑te dupa ei, uite ca s‑a facut loc, nu mai e nici un moment de pierdut.

Ce, vrei sa ne striveasca lumea? se impotrivi Er­nauton. Ti‑ai pierdut mintile, baietas!

Vreau sa vad, sa fiu cat mai aproape - spuse pajul cu un glas atat de autoritar, incat nu era greu sa‑ti dai seama ca ordinul pornise din gura unei fapturi obisnuite sa porunceasca.

Ernauton se supuse.

Mergi in spatele cailor - il povatui pajul - nu te lasa, tine‑te dupa ei pas cu pas, altminteri nu mai ajungem niciodata.

Pana s‑ajungem, o sa te calce lumea in picioare.

Nu‑mi purta de grija. Da‑i drumul. Tot inainte!

Sa nu zvarle caii din copite!

Apuca‑l de coada pe cel din urma: calul nu zvarle niciodata cand il tii de coada.

Fara sa vrea, Ernauton se lasa stapanit de ciudata inraurire pe care copilandrul o avea asupra‑i; dandu‑i, asa­dar, ascultare, se agata de coama calului, iar pajul, la randul sau, se prinse cu mana de cingatoarea lui.

Si strabatand astfel multimea talazuitoare ca apele marii, ghimpoasa ca un tufis de maracini, lasand zalog ici o fasie din mantia lor, dincolo un petic din vesta cu maneci bufante, iar ceva mai departe gulerul plisat al camasii, ajunsera o data cu postalionii la trei pasi de esafodul pe care Salcède se zvarcolea, cuprins de dis­perare.

Am ajuns? bolborosi tinerelul, sugrumat, cu su­fletul la gura, simtind ca Ernauton se oprise.

Da, din fericire - raspunse vicontele - fiindca abia ma mai tineam pe picioare.

Nu vad nimic.

Treci in fata mea.

Nu, inca nu Ce fac acolo?

Fac laturi la capetele franghiilor.

Dar, el, el ce face?

Care el?

Osanditul.

- Isi roteste ochii jur imprejur ca un erete la panda.

Caii se aflau destul de aproape de esafod pentru ca slujitorii calaului sa poata lega picioarele si mainile lui Salcède cu streangurile prinse de gatarele dobitoacelor.

Salcède scoase un racnet, simtind in jurul gleznelor asprimea franghiilor pe care laturile de la capete i le intipareau in carne. Pentru ultima oara atunci imbratisa cu o neasemuita privire, din margine in margine, piata uriasa, cuprinzand dintr‑o data cele o suta de mii de capete in campul sau vizual.

Doriti cumva, domnule - il intreba politicos loco­tenentul Tanchon - sa vorbiti poporului inainte de a ne implini datoria? Si aplecandu‑se la urechea osanditului, adauga in soapta: O marturisire deplina ca sa scapati cu viata.

Salcède il privi pana in adancul sufletului. Privirea aceea era atat de graitoare, incat paru sa smulga adevarul tainuit in inima lui Tanchon si sa‑l aduca in lumina ochi­lor lui, unde scapara dintr‑o data. Salcède nu se insela; isi dadu seama ca locotenentul era sincer si ca‑si va res­pecta fagaduiala.

Vedeti doar - continua Tanchon - ca v‑au pa­rasit; singura speranta ce v‑a ramas pe lumea asta este cea pe care v‑am oferit‑o.

Bine! rosti suspinand Salcède cu un glas ragusit - porunciti sa se faca liniste, sunt gata sa vorbesc.

Regele tine sa aiba insa o marturisire scrisa si sem­nata.

Atunci dezlegati‑mi mainile si dati‑mi o pana sa scriu.

Marturia?

Fie, marturia.

Stralucind de bucurie, Tanchon nu avu decat un semn de facut: lucrurile erau pregatite dinainte. Un arcas avea la indemana toate cele trebuincioase: ii intinse lui Tanchon calimara, hartia si penele pe care locotenentul le puse jos pe scandurile esafodului.

In acelasi timp, streangul ce tinea ferecat bratul drept al lui Salcède fu slobozit pret de vreo trei picioare, iar osanditul fu ridicat pe podina in capul oaselor ca sa poata scrie.

Vazandu‑se, in sfarsit, asezat omeneste, Salcède incepu prin a trage adanc aer in piept si prin a‑si misca mana descatusata pentru a‑si ridica latele ce‑i cadeau pe ge­nunchi, naclaite de sudoare.

Asa, asa - il incuraja Tanchon - aseaza‑te cum trebuie si scrie pe indelete tot.

Nici o grija - ii raspunse Salcède, intinzand mana sa ia o pana. Fiti pe pace ca n‑am sa uit pe nici unul din cei ce m‑au uitat.

Si spunand acestea, isi roti ochii imprejur pentru ul­tima oara. Sosise pesemne momentul ca pajul sa iasa la iveala, caci, apucandu‑l de mana pe Ernauton, zise:

Domnule, va rog, luati‑ma in brate si ridicati‑ma ca sa ma pot uita peste capetele celor din fata, fiindca nu vad nimic.

Ei, asta e! Cu dumneata nu mai ispraveste omul niciodata, tinere, zau asa!

Numai atat va rog, domnule.

Te cam intreci cu gluma!

Trebuie sa‑l vad pe osandit, ma‑ntelegeti? Trebuie sa‑l vad. Si cum Ernauton nu raspundea destul de prompt la staruintele lui, continua: Va rog din suflet, domnule, milostiviti‑va! Va rog in genunchi!

De asta data, copilandrul nu mai parea un tiran plin de toane nastrusnice, iar glasul lui rugator era facut sa inmoaie orice inima.

Ernauton se indupleca in cele din urma sa‑l ridice in brate, nu fara a se minuna de gingasia trupului pe care‑l strangea in palme.

Chipul pajului se inalta acum deasupra marii de capete.

Salcède tocmai luase pana in mana, dupa ce mai rotise o data ochii jur imprejur. In momentul acela insa vazu rasarind chipul baietandrului si ramase incremenit de uimire. Pajul lipi doua degete de buze. Obrazul osanditului se lumina dintr‑o data, scaldat de o netarmurita bu­curie; parea beat de fericire, aidoma bogatului hain in clipa cand Lazar lasase sa pice un strop de apa pe limba‑i fripta de sete.

Recunoscu semnalul pe care‑l astepta cu atata nerab­dare si prin care i se dadea de stire ca va primi ajutor.

Salcède, dupa ce zabovi asupra lui cu privirea cateva secunde, apuca hartia pe care i‑o intinse Tanchon, neli­nistit de faptul ca‑l vedea stand in cumpana, si incepu sa scrie cu o sarguincioasa infrigurare.

Scrie! Scrie! trecu un freamat prin multime.

Scrie! repeta regina‑mama cu o vadita bucurie.

Scrie! spuse si regele. Pe legea mea, am sa‑l iert!

Deodata Salcède se opri si‑l cauta din ochi pe baietandru. Pajul repeta semnul si Salcède se apleca sa scrie mai departe. Dupa alte cateva clipe insa se intrerupse din nou si‑l cerceta iar cu privirea. De asta data pajul ii facu semn nu numai cu degetele, dar si din cap.

Ati terminat? intreba Tanchon, care nu scapa din vedere hartia.

Da - rosti Salcède cu gandul aiurea.

Semnati atunci.

Salcède isi asternu semnatura, fara sa‑si mai arunce ochii pe hartie, deoarece privirea lui era pironita asupra baietanului.

Tanchon dadu sa ia marturia.

In mana regelui, numai in mana lui! spuse Salcède.

Si incredinta hartia locotenentului, dar cu un gest so­vaielnic, intocmai ca un ostas invins care preda ultima sa arma.

Daca ati marturisit intr‑adevar tot - spuse loco­tenentul - veti fi crutat, domnule Salcède.

Un zambet ironie si totodata ingrijorat miji pe buzele osanditului, care parea sa‑l iscodeasca nerabdator cu pri­virea pe interlocutorul sau misterios.

In cele din urma, Ernauton, obosit, se hotari sa se des­cotoroseasca de povara ce incepuse a‑l stingheri si des­facu bratele: pajul aluneca jos, atingand pamantul cu pi­cioarele.

O data cu el pieri si vedenia ce sustinuse curajul osan­ditului. Nemaivazandu‑l nicaieri, Salcède incepu sa‑l caute cu ochii imprejur.

Hei! striga el, ratacit. Cum ramane?

Nu primi insa nici un raspuns.

Hai, repede, repede, grabiti‑va! spuse el. Hartia se afla in mainile regelui, o s‑o citeasca!

Nimeni nu se clinti.

Monarhul despaturea nerabdator marturia.

Mii de draci! striga Salcède. Nu si‑or fi batut cumva joc de mine? Totusi am vazut‑o cu ochii mei. Ea era, da, da, ea era!

Regele nici nu apucase bine sa citeasca primele randuri, si se si mohori, cuprins de indignare.

Ah, ticalosul! rabufni el, ingalbenindu‑se. Ah! Cainele!

Ce s‑a intamplat, fiule? intreba Caterina.

Ce sa se‑ntample, mama: nimic altceva decat ca retracteaza tot ce a spus: nimic altceva decat ca pretinde a nu fi facut nici o marturisire.

Si pe urma?

Pe urma declara ca domnii de Guise sunt nevinovati si cu desavarsire straini de orice uneltiri.

Si daca - ingaima Caterina - o fi adevarat?

Minte! izbucni regele. Minte ca un nelegiuit!

De unde stii, fiule? Poate ca domniile lor au fost ponegriti Poate ca judecatorii au rastalmacit marturisi­rile lui.

Ba nu, doamna! rabufni Henric, pierzandu‑si stapanirea de sine, am auzit tot.

Domnia ta, fiule?

Da, eu.

Si cand asta, daca nu iti este cu suparare?

In timp ce vinovatul era canonit eu stateam as­cuns dupa o perdea; asa ca nu mi‑a scapat nici un cuvant, si fiecare cuvant rostit de el mi se implanta in cap ca un cui batut cu ciocanul.

Atunci pune sa fie schingiuit, daca numai asa i se dezleaga limba; porunceste sa dea bice cailor.

Involburat de manie, Henric ridica mana.

Locotenentul Tanchon repeta semnalul.

Intre timp bratele si picioarele osanditului fusesera din nou prinse in streanguri; patru oameni incalecara pe cei patru bidivii; patru harapnice pocnira deodata si catesipatru caii se avantara, fiecare intr‑alta directie.

Un trosnet infiorator si un racnet tot atat de infiorator rasunara in aceeasi clipa pe podina esafodului. In vazul tuturor, madularele nefericitului se invinetira si se de­sirara, injectandu‑se cu sange; chipul sau nu mai avea nimic omenesc, era doar o schimonoseala draceasca.

Tradare! Tradare! striga Salcède. Stati! Vreau sa vorbesc, vreau sa vorbesc, spun tot! Ah, afurisita duce

Vocea lui reusi sa acopere nechezatul cailor si frea­matul multimii; o clipa mai apoi insa se stinse pe neas­teptate.

Stati ! Stati! striga Caterina.

Era prea tarziu. Grumazul napastuitului Salcède, in­tepenit pana atunci de suferinta si de manie, se destinse brusc, lasand sa‑i cada capul pe scandurile esafodului.

Lasati‑l sa vorbeasca! striga din rasputeri regina‑mama. Incetati, incetati odata!

Ochii lui Salcède incremenisera holbati, aproape iesiti din orbite, cu privirea atintita cu indaratnicie spre grupul de unde cu putin mai inainte se ivise pajul. Tanchon se straduia cu iscusinta sa descopere incotro erau indreptati.

Din pacate, Salcède nu mai putea sa vorbeasca; amu­tise pe veci.

Cu voce scazuta, Tanchon dadu cateva porunci arca­silor sai, care pornira sa cerceteze multimea in directia aratata de privirea denuntatoare a lui Salcède.

Am fost tradat - sopti tanarul paj la urechea lui Ernauton. Fie‑va mila, domnule, ajutati‑ma, scapati‑ma! Vin incoace! Uite‑i ca vin!

Ce‑oi mai fi vrand acum?

Sa fug: nu vedeti ca pe mine ma cauta?

Dar cine esti dumneata?

O femeie Scapati‑ma! Luati‑ma sub ocrotirea dumneavoastra!

Ernauton se schimba la fata; marinimia lui se dovedi insa mai puternica decat uimirea si spaima de care fusese cuprins.

Mergand in urma protejatei sale, ii croi drum prin valmasagul de oameni, izbind de zor in dreapta si‑n stanga cu maciulia pumnului, si o calauzi astfel pana in coltul strazii Mouton, unde se zarea o usa deschisa.

Tanarul paj o zbughi din loc, mistuindu‑se pe usa care parea sa‑l astepte si care se inchise dupa el.

Ernauton nici nu avusese macar ragazul sa‑l intrebe cum il cheama si unde l‑ar mai putea intalni.

Inainte de a se strecura pe usa, insa, ca si cum l‑ar fi ghicit gandul, tanarul paj ii adresase un semn plin de fagaduinte.

Nemaiavand nimic de facut, Ernauton purcese inapoi spre mijlocul pietei, de unde putea cuprinde cu privirea atat esafodul cat si loja regala.

Salcède zacea teapan si livid pe scandurile esafodului.

Livida si tremurand toata, Caterina se ridicase in pi­cioare in loja.

Fiule - rosti ea intr‑un tarziu, stergandu‑si sudoa­rea de pe frunte - fiule, ai face bine sa‑l mazilesti pe calaul domniei tale, fiindca precum se vede, este in cardasie cu Liga.

De unde stii domnia ta, mama? intreba Henric.

Priveste, priveste!

Privesc, ei, si?

Salcède n‑a fost smucit decat o singura data si a si murit.

Pentru ca era prea simtitor ca sa poata infrunta chinurile.

Ba nu, ba nu! rosti Caterina, zambind cu dispret in fata lipsei de perspicacitate a feciorului sau. Pentru ca a fost sugrumat cu un streang subtire printre scandurile esafodului, in clipa cand se pregatea sa‑i dea in vileag pe cei care‑l lasasera sa moara. Trimite un medic luminat sa cerceteze lesul si sunt convinsa ca va descoperi urma la­sata de streang in jurul gatului.

Ai dreptate - spuse Henric, prin ochii caruia trecu o fulgerare - varul meu, domnul de Guise, este slujit mai bine ca mine.

Sst! Nici un cuvant, fiule! il tinu din scurt Caterina. Nu trebuie sa faci valva, ca sa nu rada lumea de noi, caci si de asta data am pierdut partida.

Ce cuminte a fost Joyeuse c‑a plecat sa petreaca aiurea - spuse regele. Nu mai poti avea incredere in ni­mic pe lumea asta, nici chiar in suplicii. Sa mergem, doamnelor, sa mergem.

VI

CEI DOI FRATI JOYEUSE

Precum am vazut, domnii de Joyeuse, in timp ce se desfasura scena de mai sus, se strecurasera prin spatele palatului primariei si, lasandu‑si lacheii sa‑i astepte cu caii de calarie in alaiul regelui, o pornira impreuna pe strazile cartierului, de obicei impanzite de lume, dar care in ziua aceea ramasesera pustii, atat de nesatioasa fusese Piata Grève sa inghita cat mai multi spectatori.

Dupa ce iesira din palat, mersera o bucata de vreme brat la brat, fara sa schimbe nici un cuvant. Henri, odi­nioara atat de sagalnic, era ganditor si aproape posac. Anne parea ingrijorat si cam stingherit de mutenia fratelui sau.

Intr‑un tarziu se hotari sa rupa tacerea.

Vrei sa‑mi spui, Henri - intreba el - unde ma duci?

Nu te duc nicaieri, fratioare, merg si eu asa, la intamplare - raspunse Henri, tresarind ca si cand s‑ar fi trezit din somn. Ai cumva vreo tinta, fratioare?

Dar tu?

Henri zambi cu tristete.

Oh, cat despre mine - spuse el - oriunde m‑as duce, e acelasi lucru.

Nu se poate totusi, sa nu ai o tinta cand pleci seara de acasa - starui Anne - caci, dupa cate stiu, in fiecare seara iesi la aceeasi ora in oras, de unde te intorci noaptea tarziu sau cateodata chiar de loc.

Ma iscodesti, fratioare? intreba Henri cu o blandete invaluitoare in care se simtea respectul cuvenit unui frate mai mare.

Eu sa te iscodesc?! se mira Anne. Ma fereasca sfantul! Fiecare om are secretul lui pe care tine sa si‑l pastreze.

Chiar daca ai vrea, fratioare - raspunse Henri - n‑o sa am niciodata secrete fata de domnia ta; doar stii prea bine.

N‑o sa ai niciodata secrete fata de mine, Henri?

Niciodata, fratioare; nu esti oare domnul si priete­nul meu?

Ia te uita! Credeam totusi ca mai ascunzi cate ceva fata de mine, care nu sunt decat un nevrednic mirean: ma gandeam ca‑l ai pe luminatul nostru frate, acest stalp al teologiei, aceasta faclie a dreptei credinte, acest preaiscusit arhitect al cazurilor de constiinta de la curte, care‑i sortit sa ajunga intr‑o buna zi cardinal, ca i te marturi­sesti lui, ca, fara doar si poate, el este in masura sa te spo­vedeasca, sa te dezlege de pacate si, cine stie? sa te si sfatuiasca; pentru ca, la noi, in familie - adauga Anne, razand - precum bine stii, ne pricepem la toate; dovada, preaiubitul nostru parinte.

Henri du Bouchage lua mana fratelui sau si i‑o stranse cu duiosie.

Domnia ta esti pentru mine mai mult decat un in­drumator, mai mult decat un duhovnic, mai mult chiar decat un parinte, draga Anne - ii marturisi el - esti prie­tenul meu, asa cum ti‑am spus.

Atunci, prietene draga, pentru ce, din vesel cum erai mai inainte, de la un timp incoace te vad tot mai trist, si pentru ce, in loc sa umbli la lumina zilei, acum nu mai iesi din casa decat in toiul noptii?

Nu sunt trist, fratioare - raspunse Henri, surazand.

Atunci cum esti?

Sunt indragostit.

Asa! De ce atunci esti ingandurat?

Fiindca ma gandesc necontenit la dragostea mea.

Si asta mi‑o spui oftand?

Da.

Cum? Tu sa oftezi, Henri, tu conte du Bouchage, tu, fratele lui Joyeuse, tu despre care gurile rele spun ca ai fi cel de‑al treilea rege al Frantei domnul de Guise fiind, precum stii, al doilea, daca nu cumva chiar pri­mul tu atat de bogat si de chipes, tu care vei fi in curand pair al Frantei ca si mine, si duce, tot ca mine, indata ce se va ivi un prilej; esti indragostit, umbli dus pe ganduri si oftezi, tocmai tu care ti‑ai ales deviza: Hilariter, cu rasul pe buze!

Draga Anne, toate aceste daruri cu care am fost coplesit in trecut si toate fagaduielile viitorului nu le‑am socotit niciodata in randul lucrurilor menite sa ma feri­ceasca. Eu n‑am asemenea ambitii.

Mai bine zis nu le mai ai.

Sau cel putin nu ravnesc lucrurile despre care ai pomenit.

In momentul de fata, poate, dar ai sa le ravnesti din nou mai tarziu.

Niciodata, fratioare. Nu doresc nimic. Nu‑mi tre­buie nimic.

N‑ai dreptate, fratioare. Cand te numesti Joyeuse, cand porti, adica, unul dintre cele mai stralucite nume din Franta, cand ai un frate care este favoritul regelui, doresti de toate, vrei de toate si ai de toate.

Henri isi pleca fruntea melancolic si‑si clatina capul blond.

Uite - spuse Anne - suntem singuri‑singurei acum, departe de lume. Ei, dracia dracului, nici n‑am bagat de seama cand am trecut peste apa si am ajuns pe podul La Tournelle. N‑as crede ca pe tarmul asta pustiu, pe un vant ce‑ti ingheata si oasele, langa undele astea verzi, ar putea veni cineva sa asculte ce vorbim. Ai ceva serios sa‑mi spui, Henri?

Nimic altceva decat ca sunt indragostit, lucru pe care‑l stii, fratioare, de vreme ce ti l‑am marturisit adi­neauri.

Pe naiba! Asta nu‑i ceva serios - spuse Anne, batand din picior. Si eu sunt indragostit, zau! Uite, asta mi‑e crucea!

Nu ca mine, fratioare.

Si eu ma gandesc uneori la iubita mea.

Da, dar nu tot timpul.

Si eu am unele nemultumiri, ba chiar si necazuri.

Da, dar totodata ai si bucurii, fiindca esti iubit.

Oh, in schimb am atatea greutati de infruntat; mi se cere sa pastrez cea mai desavarsita taina.

'Mi se cere'? Ai spus: 'Mi se cere', fratioare? Daca poate sa‑ti ceara asa ceva, inseamna ca este intr‑a­devar iubita domniei tale.

Fireste ca‑i a mea, adica a mea si a domnului de Mayenne; caci, trebuie sa‑ti fac la randul meu o martu­risire, Henri: femeia cu care traiesc este iubita secaturii aceleia de Mayenne; e nebuna dupa mine si ar fi in stare sa‑l paraseasca pe Mayenne chiar in clipa asta, pe loc, daca nu i‑ar fi frica sa n‑o omoare; stii doar ca Mayenne nu pregeta sa ucida o femeie. Si pe urma, nu pot sa‑i su­far pe domnii astia din familia Guise si tare am chef sa‑mi fac cheful pe socoteala unuia dintre ei. Asadar, iti spun si o repet, am si eu parte adesea de sacaieli si de cer­turi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa umblu mohorat ca un calugar si nici cu ochii inlacrimati. Imi place sa rad ca si pana acum, daca nu chiar tot timpul, macar din cand in cand. Haide, spune‑mi pe cine iubesti, Henri. Iubita ta cel putin e frumoasa?

Din pacate, fratioare, nu e iubita mea.

E frumoasa?

Prea frumoasa chiar.

Cum o cheama?

Nu stiu.

Fugi de‑aici!

Pe cinstea mea.

Dragul meu, imi vine sa cred ca lucrurile stau mult mai prost decat mi‑as fi inchipuit. Asta nu mai e tristete, sa ma bata Dumnezeu, ci nebunie curata!

Nu mi‑a vorbit decat o singura data sau, mai bine zis, n‑a vorbit decat o singura data de fata cu mine si de atunci nici macar glasul nu i l‑am mai auzit.

Si n‑ai cautat sa intrebi si tu pe cineva?

Pe cine sa intreb?

Cum, pe cine? Pe vecini.

Locuieste singura in toata casa si nimeni n‑o cu­noaste.

Ei, asta e, doar n‑o fi o umbra?

E o femeie inalta si frumoasa ca o nimfa, serioasa si mandra ca arhanghelul Gabriel.

Cum ai cunoscut‑o? Unde te‑ai intalnit cu ea?

Intr‑o zi urmaream o fata pe care o zarisem la raspantia Gypecienne si am intrat dupa ea in gradinita de langa biserica; e acolo o banca sub copaci. Ai fost vreo­data in gradina asta, fratioare?

Niciodata; n‑are a face, spune mai departe. O banca sub copaci va sa zica, si pe urma?

- Incepuse sa se insereze; la un moment dat am pierdut‑o din vedere pe fata si, tot cautand‑o, am ajuns in dreptul bancii.

Spune, spune te‑ascult.

Mi s‑a parut ca vad mijind o imbracaminte femeiasca in partea aceea si am intins mainile. 'Nu va supa­rati, domnule', am auzit deodata langa mine glasul unui barbat pe care nu‑l observasem pana atunci, 'nu va supa­rati'. Si m‑a dat la o parte binisor, dar cu hotarare.

Cum, a indraznit sa te‑atinga, Joyeuse?

Stai sa‑ti spun: omul avea obrazul ascuns sub o gluga, incat la inceput am crezut ca‑i un calugar; pe urma a reusit sa‑mi trezeasca respectul prin felul politi­cos si plin de bunavointa cu care mi‑a atras atentia, caci in timp ce rostea aceste cuvinte imi arata cu degetul fe­meia a carei rochie alba imi purtase pasii intr‑acolo si care sedea ingenuncheata la vreo zece pasi in fata bancii de piatra, ca si cand ar fi fost un altar. M‑am oprit locului, fratioare. Asta se intampla cam pe la inceputul lui septembrie: aerul era caldut, violetele si trandafirii saditi de credinciosi pe mormintele din jurul bisericii faceau sa adie spre mine miresmele lor suave; luna destramase un nor ce albea in spatele clopotnitei si vitraliile pareau suflate cu argint spre culme, in timp ce la poale erau aurite de licaririle lumanarilor aprinse. Dra­gul meu, fie din pricina maretiei locului, fie datorita atmosferei solemne ce o invaluia, femeia aceea ingenun­cheata, asa cum o vedeam eu, stralucea in intunericul noptii ca o statuie de marmura, ca si cand ar fi fost in­tr‑adevar sculptata in marmura. Privind‑o, m‑am simtit patruns de un respect ce mi‑a inghetat inima.

O sorbeam din ochi cu nesat.

Femeia s‑a aplecat peste banca, a cuprins‑o in brate, si‑a lipit buzele de ea si, o clipa mai apoi, i‑am vazut umerii zbuciumandu‑se framantati de suspine si hohote de plans. Niciodata, cred, nu ti‑a fost dat sa auzi, fratioare, un glas atat de rascolitor; niciodata, cred, taisul unui pum­nal nu s‑a rasucit atat de dureros intr‑o inima omeneasca!

Plangand, saruta piatra cu o patima atat de mistui­toare, incat mi‑a pecetluit pe veci soarta; lacrimile ei m‑au induiosat, iar sarutarile ei m‑au facut sa‑mi pierd mintile.

Sa ma bata Dumnezeu, dar mai curand as zice ca ea isi pierduse mintile - interveni Joyeuse. Un om cu mintea zdravana poate oare sa sarute o piatra goala si sa planga asa, fara rost?

Oh! Plangea fiindca avea inima ravasita de o du­rere coplesitoare si saruta piatra sub imboldul unei dra­goste adanci. Pe cine iubea insa? Si pentru cine lacrima? Asta nu mai stiu.

Dar bine, de ce nu l‑ai intrebat pe omul acela?

L‑am intrebat.

Si ce ti‑a raspuns?

Ca‑si pierduse sotul.

Unde‑ai vazut tu o femeie care sa‑si planga sotul in felul acesta?! se mira Joyeuse. Ce sa zic, frumos ras­puns, pe legea mea! Si te‑ai multumit cu atat?

N‑am avut incotro, de vreme ce n‑a binevoit sa‑mi spuna mai mult.

Si omul acela cine este?

Un fel de servitor care locuieste cu dansa.

Cum il cheama?

N‑a vrut sa‑mi spuna.

Tanar? Batran?

Sa tot aiba vreo douazeci si opt sau cel mult treizeci de ani

Ei, si pe urma? Presupun ca n‑a plans si nici nu s‑a rugat toata noaptea, nu‑i asa?

Nu, dupa ce s‑a istovit plangand, adica dupa ce n‑a mai putut smulge nici o lacrima din ochi si dupa ce si‑a sangerat buzele sarutand banca, s‑a indurat, in sfarsit, sa se ridice. Fratioare, fratioare, era atata tristete si atata mis­ter in fiinta aceasta, incat n‑am indraznit sa ma apropii de dansa, asa cum as fi facut de‑ar fi fost oricare alta fe­meie in locul ei, ci m‑am tras inapoi; ea a fost aceea care s‑a apropiat de mine sau, mai bine zis, s‑a indreptat in directia mea, caci pe mine nici macar nu ma vedea. In momentul acela, o raza de luna i‑a cazut pe obraz si chipul sau mi s‑a infatisat scaldat in lumina si in toata frumusetea lui: era din nou mohorat si inghetat; nici un fior, nici o incordare, nici un suspin; numai darele umede lasate de lacrimi pe fata; doar ochii ii mai scanteiau inca; gura‑i era usor intredeschisa ca pentru a sorbi viata, care, o clipa mai inainte, parea gata s‑o paraseasca; a facut cativa pasi cu o lanceda incetineala, ca un om adormit care ar fi mers cu ochii inchisi; insotitorul ei a alergat dupa dansa s‑o calauzeasca, deoarece parea sa fi uitat ca umbla pe pamant. Oh, fratioare, ce cutremuratoare frumusete, ce putere supraomeneasca! De cand sunt pe lume, n‑am vazut asa ceva; doar uneori in vis, cand cerurile se deschi­deau si pogorau spre mine amagitoare vedenii aidoma acestei fiinte insufletite.

Si pe urma, Henri, si pe urma? intreba Anne, sim­tind cum, fara sa vrea, i se trezise interesul pe masura ce se desfasura povestirea de care la inceput voia sa‑si bata joc.

Din pacate nu mai am multe de spus, fratioare. Servitorul i‑a soptit ceva si atunci si‑a coborat valul peste obraz. Ii daduse de stire pesemne ca eram si eu acolo de fata, dar ea nici macar nu s‑a obosit sa se uite spre mine; s‑a multumit doar sa‑si acopere chipul si n‑am mai va­zut nimic, fratioare. In clipa aceea mi s‑a parut ca cerul s‑a intunecat deodata si ca femeia care luneca tacuta prin iarba inalta, inaintea mea, nu era o faptura vie, ci o um­bra ce parasise vreunul din mormintele aflate in preajma. A iesit apoi din gradina; m‑am tinut pas cu pas dupa ea.

Din cand in cand insotitorul ei intorcea capul si, cum nu cautam de loc sa ma feresc, buimacit cum eram, putea sa ma vada foarte bine. Ce vrei? Purtam in sange vechile metehne pacatoase, si in inima mea inca mai staruiau simtamintele vulgare de pana atunci.

Ce vrei sa spui, Henri? intreba Anne. Nu te in­teleg.

Mezinul zambi.

Vreau sa spun, fratioare - continua el - ca am avut o tinerete zvapaiata, ca mi‑am inchipuit adeseori ca iubesc, si toate femeile pentru mine, pana in momentul acela, au fost niste femei carora le puteam face ochi dulci.

Ei, nu, ca esti nostim! Si asta ce fel de femeie crezi ca este? spuse Joyeuse, incercand sa‑si redobandeasca veselia pe care, fara voia lui, destainuirile fratelui sau i‑o adumbrisera intrucitva. Ia seama, Henri, vezi c‑ai inceput sa bati campii, nu e si ea facuta din carne si oase ca oricare?

Fratioare - spuse mezinul, strangand infrigurat mana lui Joyeuse - fratioare - murmura el, atat de incet, incat suflarea lui abia adia la urechea fratelui mai mare - Dumnezeu mi‑e martor, dar zau nu stiu daca este o fap­tura pamanteasca.

Pe crucea mea! raspunse celalalt. Simt ca ma trec fiori, daca un Joyeuse ar sti ce inseamna frica. Apoi, silindu‑se sa se arate voios ca de obicei, adauga: Oricum ar fi, fapt e ca umbla ca toata lumea, ca plange si ca stie foarte bine sa sarute; tu insuti mi‑ai spus si, dupa umila mea pa­rere, dragul meu, toate lucrurile astea sunt de bun augur. Dar n‑ai apucat sa termini; si pe urma, zi, ce s‑a mai intamplat?

Pe urma nu s‑a intamplat mai nimic. M‑am luat dupa ea si am observat ca nu cauta sa fuga de mine, nici sa se intoarca din drum, nici s‑o apuce pe strazi latural­nice: parea ca nici nu‑i trece prin gand asa ceva.

Prin urmare, stii unde locuieste?

Pe strada Lesdiguières, in apropiere de Bastilia; in momentul cand au ajuns acasa, insotitorul ei a intors capul si m‑a vazut.

Si nu i‑ai facut vreun semn ca sa‑i dai de‑nteles ca ai vrea sa‑i vorbesti?

N‑am indraznit; mi‑e rusine sa‑ti marturisesc, dar servitorul ma intimida tot atat cat si stapana.

Bine, bine, dar, pana la urma, ai intrat totusi in casa?

Nu, fratioare.

Ba nu zau, Henri, imi vine sa cred ca nu esti frate cu mine: parca n‑ai fi samanta de Joyeuse; dar cel putin ai mai trecut pe‑acolo a doua zi?

Da, insa de prisos; de prisos am fost si in gra­dina Gypecienne si tot de prisos si pe strada Lesdiguières.

Disparuse?

Ca o umbra ce s‑ar fi destramat in vazduh.

Nu te‑ai gandit si tu sa‑ntrebi pe cineva?

Pe strada aceea sta prea putina lume si nimeni n‑a fost in stare sa ma lamureasca; m‑am pus la panda, asteptand sa iasa omul acela ca sa‑l descos, dar nici el si nici femeia nu s‑au mai aratat din ziua aceea; singura mea mangaiere era o lumina pe care o vedeam mijind printre jaluzele, unica marturie ce‑mi dovedea ca se afla intr‑adevar inauntru. Am incercat in fel si chip sa pa­trund in casa: scrisori, stafete, flori, daruri, totul a fost in zadar. Intr‑o seara, lumina din fereastra s‑a stins ca sa nu se mai aprinda niciodata: plictisita, pesemne, de staruintele mele, doamna parasise locuinta de pe strada Lesdiguières si nimeni n‑a stiut sa‑mi spuna unde se mutase.

Sper c‑ai dat totusi de urma acestei frumoase sal­baticiuni?

Da, printr‑o intamplare; dar sunt nedrept, fratioare, de ce n‑as recunoaste c‑a fost la mijloc mana providentei, care nu vrea ca omul sa tanjeasca, irosindu‑si viata in zadar. Asculta: e intr‑adevar curios. Acum vreo doua saptamani, pe la miezul noptii, treceam pe strada Bussy. Precum stii, fratioare, poruncile date de stapanire pentru a preintampina incendiile sunt pazite cu cea mai mare strasnicie; ei bine, trecand pe‑acolo, am vazut la ferestrele unei case nu o licarire de foc, ci o valvataie in toata puterea cuvantului ce izbucnise la cel de‑al doilea etaj al locuintei. Am inceput sa bat cu pumnii in usa si o clipa mai apoi un bar­bat a scos capul pe fereastra.

'Arde la dumneavoastra!' i‑am strigat. 'Nu strigati, va rog!' mi‑a spus el. 'Nu strigati, tocmai ma straduiam sa sting focul.' 'Nu vreti sa chem straja?' 'Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu chemati pe nimeni!' 'As putea totusi sa va dau o mana de ajutor?' 'Vreti, intr‑adevar? Atunci veniti incoace: mi‑ati face un mare bine pentru care am sa va fiu recunoscator toata viata.' 'Dar cum sa vin?' 'Poftiti cheia de la usa'. Si mi‑a aruncat cheia pe fereastra. Am urcat repede scarile si am intrat in odaia cuprinsa de flacari. Ardeau podelele: ma aflam in labora­torul unui chimist. In timp ce facea nu stiu ce experienta, se raspandise pe jos un lichid care se aprinde foarte usor, si intr‑o clipa se iscase focul. In momentul in care am in­trat inauntru, reusise aproape sa‑l stinga, asa ca am avut ragazul sa‑l privesc: era un om intre douazeci si opt‑treizeci de ani: asa cel putin mi s‑a parut mie. O cicatrice in­fioratoare ii slutea jumatate din obraz, o alta ii brazda scafarlia, incolo, toata fata ii era ascunsa de o barba stu­foasa. 'Va multumesc, domnule, dar precum vedeti totul s‑a sfarsit; daca, intr‑adevar, sunteti un om de lume, asa cum va arata chipul, aveti bunatatea, rogu‑va, sa plecati, fiindca stapana mea s‑ar putea sa vina din moment in mo­ment si s‑ar supara vazand la ora asta un strain la mine, adica la dansa in casa.' Auzindu‑i glasul, am incremenit deodata locului ca trasnit, as zice chiar inspaimantat. Am deschis gura sa strig: 'Dumneata esti omul din gradina Gypecienne, omul din strada Lesdiguières, insotitorul dom­nitei necunoscute!' Caci, daca‑ti amintesti, fratioare, in seara aceea avea o gluga pe cap, asa ca nu i‑am putut ve­dea fata; nu i‑am auzit decat glasul. Ma pregateam tocmai sa‑i spun toate astea, sa‑l intreb, sa‑l rog fierbinte, cand s‑a deschis deodata o usa si o femeie a intrat in odaie. 'Ce s‑a intamplat, Remy? a intrebat ea, oprindu‑se mareata in prag. Ce inseamna galagia asta?' Oh, fratioare, era ea, si mai frumoasa la lumina palpaitoare a focului ce statea sa se stinga decat mi se aratase atunci sub razele lunii! Ea era, ea, femeia a carei amintire imi sangera zi si noapte inima. Mi‑a scapat un strigat si atunci servitorul m‑a privit, la randul sau, mai cu luare‑aminte. 'Va multumesc, domnule, va foarte multumesc, dar, cum vedeti, focul s‑a stins. Ple­cati, va rog din suflet sa plecati.' 'Dragul meu, l‑am mus­trat eu, de ce te porti atat de rau cu mine si vrei sa m‑alungi?' 'Doamna, a spus atunci servitorul, dansul e.' 'Dansul, adica cine?' a intrebat ea. 'Tanarul cavaler cu care ne‑am intalnit in gradina Gypecienne si care ne‑a ur­marit dupa aceea pana in strada Lesdiguières.' Femeia s‑a uitat atunci la mine si, dupa felul cum m‑a privit, mi‑am dat seama ca ma vedea pentru prima oara. 'Domnule, am auzit‑o spunandu‑mi, fiti atat de bun si plecati.' Sovaiam, as fi vrut sa‑i vorbesc, s‑o rog, dar nu‑mi venea nici un cuvant pe buze; stateam locului inlemnit, cu gura incles­tata, multumindu‑ma doar s‑o privesc. 'Luati seama, dom­nule, mi‑a atras atentia servitorul cu o voce mai curand trista decat mustratoare, luati seama, in felul acesta o veti obliga pe doamna sa‑si paraseasca pentru a doua oara lo­cuinta.' 'O, nu, fereasca sfantul! am raspuns eu, inclinandu‑ma. Totusi, doamna, mi se pare ca nu v‑am jignit in nici un fel.' Nu mi‑a raspuns nimic. Cu aceeasi fata impietrita, muta si rece ca un sloi de gheata, s‑a rasucit pe calcaie, ca si cum nici nu m‑ar fi auzit, si am vazut‑o apoi topindu‑se incetul cu incetul in intuneric, in timp ce cobora treptele unei scari, cu un pas atat de usor, incat nu se auzea nici cel mai mic zgomot, de parca ar fi fost naluca.

Asta‑i tot? intreba Joyeuse.

Asta‑i tot. Pe urma servitorul m‑a condus pana la usa, spunandu‑mi: 'Nu mai staruiti, domnule, va rog din suflet. In numele Mantuitorului si al Fecioarei Maria, nu mai staruiti!' Am fugit ca un zanatic, naucit, buimac, fara sa mai stiu de mine, strangandu‑mi capul in palme si intrebandu‑ma daca nu cumva imi iesisem din minti. De atunci, in fiecare seara ma duc pe strada aceea; asa se face ca, iesind de la primarie, in virtutea obisnuintei, pasii mei s‑au indreptat intr‑acolo. Cum iti spuneam deci, in fiecare seara ma duc pe strada aceea si ma asez la panda dupa col­tul casei din fata, sub un balconas a carui umbra ma aco­pera in intregime; macar la zece seri o data mi se intampla sa vad mijind o lumina in iatacul ei: acolo este viata si fericirea mea.

Grozava fericire, ce sa‑ti spun! exclama Joyeuse.

Vai, din pacate ar insemna s‑o pierd daca as dori mai mult.

Si daca resemnarea asta te duce in schimb pe tine la pierzare?

Fratioare - spuse Henri cu un zambet trist - ce sa‑i faci daca eu ma simt fericit asa!

Nu se poate!

Ce vrei, fericirea e relativa: o stiu ca‑i acolo in casa, ca traieste si respira in odaia aceea; o vad prin zi­duri sau, mai bine zis, mi se pare c‑o vad; daca s‑ar intampla cumva sa‑si schimbe iar locuinta, daca mi‑ar fi dat sa mai trec prin ce‑am trecut in cele doua saptamani cand ii pierdusem urma, fratioare, mi‑as iesi din minti sau as fi in stare sa ma calugaresc.

Asta ar mai lipsi, dracia dracului! Avem si‑asa un nebun si un calugar in familia noastra; cred ca‑i de ajuns, dragul meu.

Nu cauta sa ma tii din scurt, Anne, si nici sa ma iei peste picior; mustrarile ar fi de prisos, iar zeflemelile n‑ar ajuta la nimic.

Dar cine vrea sa te mustre sau sa te ia peste picior?

Cu atat mai bine atunci. Dar

Da‑mi voie totusi sa‑ti spun ceva.

Ce anume?

Ca te‑ai purtat ca un tanc.

Nu mi‑am facut nici o socoteala si n‑am chibzuit ni­mic, nu m‑am purtat in nici un fel, m‑am lasat manat de ceva ce simteam ca‑i mai presus de puterile mele. Cand te fura suvoiul, e mai bine sa te lasi dus de el decat sa incerci sa‑l infrunti.

Si daca te azvarle intr‑o prapastie?

Te scufunzi o data cu el in adanc, fratioare.

Asta‑i parerea ta?

Da.

Eu sunt de alta parere, si‑n locul tau

Ce‑ai fi facut, Anne?

- In orice caz n‑as fi stat cu mainile incrucisate; as fi cautat sa aflu cum o cheama si ce varsta are. In locul tau

Anne, n‑o cunosti, Anne.

Nu, dar te cunosc pe tine. Cum se poate, Henri, aveai doar la indemana cincizeci de mii de scuzi, adica jumatate din suta de mii pe care mi‑a daruit‑o regele de ziua lui

Sunt si acum la mine in sipet, Anne: nu lipseste nici unul.

Cu atat mai rau, dracu sa‑i ia; daca nu i‑ai fi pas­trat in sipet, femeia ar fi fost acum in patul tau.

Oh, fratioare!

Nici un 'oh fratioare'; un servitor de rand isi vinde credinta pentru zece scuzi, unul mai vrednic pentru o suta, unul de soi pentru o mie, iar unul ales pe spran­ceana pentru trei mii. Ei, si‑acum sa zicem c‑am avea de‑a face cu cel mai credincios dintre servitori, alesul alesilor, un adevarat zeu al fidelitatii: ajunge sa‑i numeri douazeci de mii de scuzi in palma, si sa ma bata Dumnezeu daca nu‑i al tau cu trup si suflet. Iti mai ramaneau deci o suta trei­zeci de mii de livre ca sa platesti pe aleasa aleselor dintre femei, vanduta de alesul alesilor dintre servitori. Henri, dragul meu, esti un zevzec!

Anne - spuse Henri, suspinand - sa stii ca exista si oameni care nu sunt de vanzare; sunt inimi pe care nici chiar un rege, fie el cat ar fi de bogat, nu este in masura sa le cumpere.

Joyeuse se imblanzi:

Bine, sa zicem c‑ar fi asa; dar nu exista nici una care sa nu se daruiasca.

De acord.

Ei, bine, spune‑mi atunci ce‑ai facut tu ca sa cas­tigi inima acestei zane cu chipul de piatra?

Sunt convins, Anne, c‑am facut tot ce mi‑a stat in putere.

Haida‑de, conte du Bouchage, zau daca nu esti ne­bun! Vezi o femeie trista, care traieste ca o pustnica si se istoveste plangand, si nu gasesti ceva mai bun de facut decat sa fii si mai trist, si mai singuratic, si mai indurerat, sa fii adica si mai plicticos decat ea! Vorbeai adineauri de ter­tipurile vulgare ale indragostitilor si, ca sa fim drepti, esti mai lipsit de fantezie decat un capitan de straji. E singura, cauta sa‑i tii de urat; e trista, cauta sa fii vesel; suspina de dorul cuiva, cauta s‑o mangai si sa iei locul celui dupa care tanjeste.

Cu neputinta, fratioare.

Ai incercat?

La ce bun?

Ei, asta‑i acum! Macar asa, ca sa incerci. Zici c‑o iubesti?

N‑am cuvinte sa‑ti spun cat de mult o iubesc.

Ei, bine, peste doua saptamani va fi a ta.

Fratioare!

Pe cuvantul meu de Joyeuse. Cred ca nu ti‑ai pier­dut speranta?

Nu, de vreme ce n‑am sperat niciodata.

La ce ora o vezi?

La ce ora o vad?

Intocmai.

Ti‑am spus doar ca n‑am mai avut prilejul s‑o vad, fratioare.

Niciodata?

Niciodata.

Nici chiar la fereastra?

Nici chiar umbra ei. Daca‑ti spun!

Asa nu mai merge. Nu cumva are vreun iubit?

- In afara de Remy, despre care ti‑am vorbit, n‑am vazut nici un barbat intrand in casa.

Cum arata casa?

Doua etaje, o usa nu prea mare, cu un prag in fata, o terasa deasupra celei de‑a doua ferestre.

Dar nu s‑ar putea patrunde inauntru pe terasa?

Nu e nici o casa lipita de ea.

Dar peste drum?

O alta casa cladita cam pe acelasi calapod, doar ceva mai eleganta, mi se pare.

Si cine locuieste acolo?

Un targovet oarecare.

Ce fel de om: vesel sau cusurgiu?

Vesel, fiindca il aud cateodata razand singur.

Cumpara‑i casa.

Dar cine ti‑a spus ca‑i de vanzare?

Ofera‑i de doua ori mai mult decat pretuieste.

Si daca ma vede cumva domnita?

Ei, si?

Ar fi in stare sa plece din nou cine stie unde, in timp ce, ferindu‑ma de ochii ei, sper ca intr‑o buna zi o sa am parte s‑o vad iar.

O s‑o vezi chiar asta‑seara.

Eu?

- Infiinteaza‑te sub balconul ei la orele opt.

Am sa fiu acolo ca in fiecare seara, dar fara sa sper mai mult ca alta data.

Sa nu uit: care‑i adresa exacta?

- Intre poarta Bussy si palatul Saint‑Denis, foarte aproape de coltul strazii Augustin, la vreo douazeci de pasi de un han destul de aratos pe firma caruia scrie La Spada Mandrului Cavaler.

Foarte bine, atunci diseara, la opt.

Dar ce‑ai de gand sa faci?

Ai sa vezi cu ochii tai si‑ai sa auzi cu urechile tale. Pana una alta, du‑te acasa, imbraca‑te cu cele mai fru­moase haine pe care le ai, pune‑ti cele mai scumpe giuvaericale, stropeste‑ti pletele cu cele mai alese parfumuri; asta‑seara vei cuceri cetatea.

Sa te‑auda Dumnezeu, fratioare!

Henri, chiar daca s‑ar intampla ca Dumnezeu sa nu auda, diavolul sta cu urechea ciulita. Si acum trebuie sa te parasesc, ma asteapta ibovnica mea, adica vreau sa spun ibovnica domnului de Mayenne. Pe legea mea! Femeia asta cel putin nu este o mironosita.

Fratioare!

Sa‑mi fie cu iertaciune, frumosule scutier al iubirii; departe de mine gandul de a le asemui cumva pe aceste doua doamne, te rog sa ma crezi, desi, dupa toate cate mi le‑ai spus, o prefer pe a mea sau, mai bine zis, pe a noastra. Dar sunt asteptat si nu vreau s‑o fac sa m‑astepte. Ramai cu bine, Henri, ne vedem diseara.

Da, Anne, diseara.

Cei doi frati isi stransera mana si se despartira.

Unul dintre ei, dupa ce merse pret de vreo doua sute de pasi, ridica voiniceste ciocanul de la usa unei marete cladiri gotice din piata bisericii Notre‑Dame, lasandu‑l apoi sa cada cu zgomot la loc.

Celalalt se strecura tacut pe una din strazile intorto­cheate ce duc spre palat.

VII

CUM A IZBUTIT 'SPADA MANDRULUI CAVALER' SA DOBANDEASCA BIRUINTA ASUPRA 'TRANDAFIRU­LUI DRAGOSTEI'

In timpul convorbirii pe care am infatisat‑o mai inainte se lasase noaptea, infasurand in mantia‑i umeda de neguri cetatea atat de zgomotoasa cu doua ceasuri mai devreme.

De altminteri, dupa se Salcède isi daduse ultima suflare, spectatorii se indurasera, in sfarsit, sa se intoarca fiecare in barlogul sau si, in locul neistovitului puhoi de curiosi ce impanzisera peste zi orasul, indreptandu‑se cu totii de‑a valma spre acelasi punct, nu se mai zareau acum decat palcuri razlete risipite pe strazi.

In cartierele cele mai indepartate de Piata Grève mai staruiau totusi unele freamate intarziate, asa cum era si firesc dupa forfota ce stapanise atata vreme inima orasului.

Bunaoara, in apropiere de poarta Bussy, unde va tre­bui sa ne stramutam in momentul acesta pentru a urmari peripetiile unora dintre personajele pe care le‑am vazut intrand in scena la inceputul povestirii de fata, si pentru a face cunostinta cu altele noi, la marginea aceasta a ora­sului, cum ziceam, se auzea zumzanind, ca un stup la sca­patatul soarelui, o anumita casa vopsita intr‑o culoare trandafirie si infrumusetata cu chenare albastre si albe, casa care, judecand dupa numele sau, era obladuita de Spada Mandrului Cavaler si care totusi nu era decat o simpla ospatarie, de proportii intr‑adevar monumentale, proaspat intemeiata intr‑unul din cartierele noi ale Pari­sului.

Pe vremea aceea, in tot orasul n‑ai fi gasit o singura ospatarie vrednica de numele acesta care sa nu fi fost in­zestrata cu o firma fastuoasa. Spada Mandrului Cavaler era unul dintre aceste marete blazoane menite sa multumeasca toate gusturile, sa intruneasca toate simpatiile.

Pe antablamentul ce incununa fatada cladirii se afla pic­tata lupta unui arhanghel sau a unui sfant impotriva unui dragon care, intocmai ca balaurul lui Hipolit, scotea pu­hoaie de flacari si de fum. Insufletit pesemne de un simtamant eroic si pios totodata, pictorul socotise cu cale sa puna in mainile mandrului cavaler, inarmat pana in dinti, nu o spada, ci o imensa cruce cu care taia in doua, mai abi­tir decat cu cea mai ascutita sabie, napastuitul dragon ale carui buturi zaceau pe jos, scaldate in sange.

Pe fundalul firmei sau, mai bine zis, al tabloului, de­oarece era pe deplin indreptatit sa se numeasca asa, se ve­deau o multime de privitori cu bratele ridicate, in timp ce, din tarii, ingerii incununau coiful mandrului cavaler cu lauri si frunze de palmier.

In sfarsit, in primul plan, artistul, dornic sa arate ca se pricepe sa picteze in orice gen, infatisase cate si mai cate, bostani, struguri, scarabei, soparle, un melc cocotat pe un trandafir, in fine doi iepuri de casa, unul alb, altul cenu­siu, care, in pofida deosebirii de culoare, ceea ce ar fi pu­tut fi marturia unei deosebiri de opinii, isi scarpinau deopotriva nasul, bucurandu‑se probabil de memorabila biruinta dobandita de mandrul cavaler asupra dragonului alegoric, care era insusi Satana.

Fireste ca proprietarul firmei, daca nu era din cale afara de cusurgiu, nu putea fi decat multumit de sarguinta icona­rului. Intr‑adevar, artistul nu lasase nefolosit nici un crampei din spatiul pe care‑l avea la dispozitie, si, daca ar fi trebuit sa mai adauge o lamaie pentru a intregi tabloul, n‑ar fi gasit nicaieri un locsor unde s‑o puna.

Si acum, trebuie sa marturisim un lucru pe care consti­inta noastra de cronicar se socoteste datoare sa‑l dea in vileag, oricat i‑ar veni de greu: cu toata stralucirea firmei sale, hanul nu reusea sa fie niciodata atat de ticsit pe cat era firma de afara, nici chiar in zilele cu dever mare; dim­potriva, pentru anumite motive pe care le vom infatisa in­data si pe care nadajduim ca cititorii le vor intelege, erau - am minti sa spunem doar uneori, de vreme ce treaba asta se intampla mai in fiecare zi - goluri destul de simti­toare in localul ospatariei Mandrului Cavaler.

Totusi, cum s‑ar spune in zilele noastre, casa era inca­patoare si confortabila; de forma patrata, vartos ancorata in pamant cu temeliile ei groase, isi inalta trufasa in vaz­duh cele patru foisoare puse de straja deasupra firmei si cuprinzand fiecare cate o camera octogonala; ce‑i drept peretii erau incheiati din barne, dar, cu toate astea, cladirea era cocheta si misterioasa, cum se cuvinte sa arate o casa care nazuieste sa fie pe placul barbatilor si, mai cu seama, al femeilor; dar aici era buba.

Fiindca nu exista lucru care sa poata fi chiar pe gustul tuturor.

Coana Foumichon, hangita de la Mandrul Cavaler, avea insa cu totul alta parere. In virtutea acestei pareri, se tinuse de capul sotului ei sa paraseasca baia publica din strada Saint‑Honoré, unde mucezeau amandoi, pentru a invarti frigarea si a da cep la butoaie spre desfatarea in­dragostitilor din cartierul Bussy, precum si din alte car­tiere ale Parisului. Din nefericire pentru ambitiile coanei Fournichon, ospataria se afla asezata in imediata apropi­ere a asa‑numitului Pré‑aux‑Clercs, drept care, ademe­nite fie de vecinatatea hanului, fie de firma lui, veneau atatea perechi de duelgii gata sa se incaiere la Spada Mandrului Cavaler, incat celelalte perechi mai putin comba­tive, de teama scandalului si a loviturilor de spada, oco­leau biata ospatarie de parca ar fi fost bantuita de ciuma. Indragostitii sunt indeobste oameni pasnici, carora nu le place sa fie stingheriti, asa ca zveltele foisoare menite sa imbie la dragoste erau silite sa gazduiasca numai racani, iar amorasii pictati inauntru pe peretii de lemn de catre zugravul firmei erau toti zmangaliti cu carbune de mus­teriii hanului, care gasisera de cuviinta a‑i impodobi cu mustati si cu alte adaosuri mai mult sau mai putin cuvi­incioase.

De aceea coana Fournichon pretindea - si pe buna dreptate, trebuie s‑o recunoastem, cel putin pana la momen­tul acela - ca firma fusese o adevarata piaza rea pentru ospatarie si sustinea ca daca priceperea ei ar fi avut mai multa trecere, deoarece dansa cunoaste mai bine lumea, si daca in locul mandrului cavaler si al fiorosului balaur ce baga pe toata lumea in sperieti, firma ar fi infatisat o ima­gine galanta, bunaoara Trandafirul Dragostei, cu ini­mioare inflacarate in chip de flori, toate sufletele simtitoare ar fi tras la hanul dumisale.

Din pacate, jupan Fournichon, nefiind in stare a mar­turisi ca se caia de ideea domniei sale, ca si de inraurirea pe care aceasta idee o avusese asupra firmei hanului, nu catadicsea sa ia in seama observatiile consoartei sale, careia se multumea sa‑i raspunda inaltand din umeri ca dum­nealui, ca fost arcas al domnului Danville, era dator, fireste, sa‑si recruteze musteriii din randurile soldatimii; spunea, de asemenea, ca un ostas cu simbrie, care n‑are alta treaba decat sa traga la masea, bea cat sase indragostiti si ca de‑ar fi sa nu plateasca decat pe jumatate socoteala, tot era in castig deoarece nici cei mai risipitori indragostiti nu cheltuiesc banetul pe care‑l vantura trei simbriasi.

De altminteri, spunea el in incheiere, bautura este o in­deletnicire mai morala decat dragostea.

La auzul acestor cuvinte, coana Fournichon ridica la randul sau din umeri, niste umeri prea durdulii pentru ca parerile sale in privinta moralitatii sa nu fie rastalmacite in chip rauvoitor.

Asadar, in familia Fournichon se produsese o schisma si cei doi soti taiau toata ziua frunza la caini pe strada Bussy, asa cum facusera si mai inainte pe strada Saint‑Honoré, cand o imprejurare cu totul neprevazuta avu darul sa schimbe deodata starea aceasta de lucruri, facand sa izbandeasca pe deplin opiniile jupanului Fournichon, spre cea mai inalta slava a iscusitei firme in care fiece regn al na­turii avea cel putin cate un reprezentant.

Cu o luna inaintea executiei lui Salcède, dupa niste exercitii militare ce avusesera loc in Prè‑aux‑Clercs, coana Fournichon si sotul dumisale sedeau ca de obicei fiecare la fereastra unuia din foisoarele in opt colturi ale localului lor, lancezind, ganditori si posaci, deoarece toate mesele si toate camerele hanului obladuit de Mandrul Ca­valer erau cu desavarsire pustii.

In ziua aceea Trandafirul Dragostei nu inflorise.

In ziua aceea Spada Mandrului Cavaler lovise in gol.

Cei doi soti priveau cu jale campia parasita de soldatii care se imbarcau pe bacul de langa turnul Nesle pentru a se inapoia la Luvru, dupa ce facusera pana atunci instructie sub comanda unui capitan, si cum se uitau asa dupa ei, deplangand despotismul cazon care‑i silea pe ostasi sa se intoarca zor‑nevoie la corpul de garda, desi probabil bietii oameni aveau gura fripta de sete, il zarira pe capitanul cu pricina pornindu‑si calul la trap si indreptandu‑se, inso­tit numai de o ordonanta, spre poarta Bussy.

Impaunat si tantos pe calul sau balan, ofiterul, a carui sabie cu teaca aurita ii tinea suflecata la spate mantia ele­ganta din stofa de Flandra, ajunse in zece minute in drep­tul ospatariei.

Dar cum tinta spre care pornise nu era ospataria, capi­tanul, dus pe ganduri si incruntat, cum parea sa fie, ar fi trecut mai departe, fara sa fi admirat macar firma, daca in momentul acesta jupan Fournichon, care simtea ca o sfarseala in piept numai cand isi amintea ca nu facuse nici o saftea toata ziua, n‑ar fi scos capul pe fereastra foisorului ca sa‑i spuna consoartei sale:

Ia te uite, nevasta, ce frumusete de cal!

La care coana Fournichon, prinzand vorba din zbor, ca o hanghita indatoritoare ce se afla, se grabi sa adauge:

Si ce calaret chipes, sa nu‑i fie de deochi!

Capitanul, pe care laudele, din partea oricui ar fi venit, nu pareau sa‑l lase rece, inalta capul ca si cum s‑ar fi trezit brusc din somn. Il vazu pe hangiu, o vazu pe hangita, vazu apoi ospataria, isi struni calul si‑si chema ordonanta.

Pe urma, fara sa se dea jos din sa, cerceta cu luare‑aminte casa si imprejurimile.

Fournichon coborase intre timp valvartej treptele foiso­rului si iesise in prag, cu scufia facuta sul in maini.

Capitanul, dupa ce statu cateva clipe in cumpana, se hotari sa descalece.

N‑aveti nici un musteriu? intreba el.

Deocamdata nu, domnule - raspunse hangiul, umi­lit. Si se pregatea tocmai sa adauge: Desi asta se intampla rareori pe la noi.

Dar coana Fournichon, ca mai toate femeile, era mai agera decat sotul ei: drept care se grabi sa i‑o ia inainte, strigand de sus, de la fereastra:

Daca domnului ii place singuratatea, atunci se va simti in largul sau la noi.

Calaretul inalta capul si, vazandu‑i chipul imbietor, dupa ce auzise raspunsul tot atat de imbietor, spuse:

Pentru moment, da; e tocmai ce cautam, jupanito.

Coana Fournichon se repezi inaintea calatorului, chib­zuind in sinea ei: 'De asta data, Trandafirul Dragostei o sa faca safteaua, nicidecum Spada Mandrului Cavaler'.

Capitanul, spre care in momentul acela era indreptata atentia celor doi soti si care, pe buna dreptate, s‑ar cuveni sa atraga si atentia cititorilor, era un barbat intre treizeci si treizeci si cinci de ani, atat de ferches insa, incat nu parea sa aiba mai mult de douazeci si opt. Inalt, bine facut cu o figura expresiva si fina; poate ca, cercetandu‑l mai pe indelete, ai fi descoperit oarecare ifos in mersul sau maret; cu ifose sau fara, avea in orice caz o infa­tisare mareata.

Azvarlind in mainile insotitorului sau capastrul unui falnic ducipal ce batea cu copita in pamant, ii spuse:

Du‑te de plimba caii si asteapta‑ma aici. Ordonanta lua in primire capastrul si facu asa cum i se poruncise. Ofiterul intra apoi in sala cea mare a ospatariei si, oprindu‑se locului, privi incantat jur imprejur. Oh! se mira el. O sala atat de incapatoare si nici un chefliu! Minunat!

Jupan Fournichon se uita la el nedumerit in timp ce coana Fournichon ii zambea cu inteles.

Dar urma capitanul - trebuie sa fie ceva in felul dumneavoastra de a va purta sau poate ca hanul are vreo meteahna care‑i face pe musterii sa‑l ocoleasca?

Nici una, nici alta, domnule, slava cerului! raspunse coana Fournichon. Numai ca stam intr‑un cartier nou, iar cat priveste musteriii, nu primim chiar pe fitecine.

Asa! Cu atat mai bine - incuviinta capitanul.

Intre timp, jupan Fournichon binevoia cand si cand sa intareasca spusele nevestei sale, dand din cap.

Bunaoara - adauga ea, facandu‑i cu ochiul intr‑un fel ce arata lamurit de la cine anume pornise ideea cu Trandafirul Dragostei - bunaoara, pentru un oaspete ca inaltimea voastra, am lasa cu draga inima sa plece o duzina intreaga.

E dragut din partea dumitale, frumoasa hangita, iti multumesc.

Domnul doreste sa incerce vinul? intreba Fourni­chon cu un glas ce se caznea sa fie mai putin ragusit.

Domnul doreste sa vada odaile? intreba coana Fournichon cu o nespusa dulceata in glas.

Si una, si cealalta, daca nu va este cu suparare - raspunse capitanul.

Fournichon cobori in pivnita in timp ce nevasta‑sa, grabita sa‑si conduca oaspetele, o apucase inainte pe scara ce urca la etaj, cu poalele juponului elegant suflecate, facand sa scartaie la fiecare treapta un veritabil pantofior de pariziana.

Cate persoane puteti gazdui aici? intreba capitanul cand ajunsera in capul scarii.

Treizeci de persoane, dintre care zece stapani.

Prea putin, frumoasa hangita - raspunse capitanul.

De ce, domnule?

Ma gandeam la ceva, dar acum nu mai are rost.

Ah, domnule, puteti fi sigur ca n‑o sa gasiti un han mai bun ca Trandafirul Dragostei

Cum adica Trandafirul Dragostei?

Mandrul Cavaler am vrut sa zic doar daca ati fi avut la indemana Luvrul, cu acareturi, cu tot.

Strainul se uita lung la ea, intr‑un fel ciudat.

Ai dreptate - spuse el - doar sa fi avut Luvrul Apoi ca pentru sine: Si de ce nu, ar fi mai comod si mai ieftin Ziceai deci, draga doamna - continua el cu glas tare - ca ati putea gazdui aici pentru mai multa vreme treizeci de persoane?

- Intocmai.

Dar pentru o singura zi?

Oh, pentru o zi, patruzeci, ba chiar si patruzeci si cinci.

Patruzeci si cinci? Comedia dracului! E tocmai ce cautam.

Adevarat? Ca sa vedeti ce bine s‑a potrivit.

Si fara sa se faca valva in imprejurimi?

Uneori, duminica, se intampla sa avem cate optzeci de soldati.

Si nu se aduna lumea ca la balci in fata casei, n‑aveti nici un vecin caruia ii place sa iscodeasca?

Oh, slava Domnului, nu; singurii nostri vecini sunt un cetatean cumsecade, care nu obisnuieste sa‑si bage nasul unde nu‑i fierbe oala, si o cucoana care traieste atat de re­trasa, incat de trei saptamani de cand s‑a mutat la noi, in cartier, nici n‑am vazut‑o la fata; incolo nu sunt decat oa­meni de rand.

Asta imi convine de minune.

Cu atat mai bine - se bucura coana Fournichon.

Asadar, de azi intr‑o luna - continua capitanul - te rog sa iei aminte, doamna, de azi intr‑o luna

Adica la 26 octombrie?

Exact, la 26 octombrie.

Atunci?

Atunci, pe ziua de 26 octombrie sa stii ca hanul dumneavoastra e inchiriat de mine.

Cu totul?

Cu totul. Ma gandeam sa le fac o surpriza unor com­patrioti de‑ai mei, mai toti ofiteri sau, in orice caz, oameni care stiu sa manuiasca spada si care vor sa vina la Paris sa‑si incerce norocul; pana atunci voi avea grija sa le dau cumva de stire sa traga aici la han.

Cum adica sa le dati de stire? Parca ziceati sa vreti sa le faceti o surpriza?! se mira coana Fournichon, pe care o luase gura pe dinainte.

Ei, comedia dracului! pufni capitanul, pe care, pre­cum se vede, intrebarea hangitei il nemultumise. Daca‑i vorba sa fii curioasa sau sa nu‑ti pazesti gura

Nu, domnule, fiti pe pace - se grabi sa‑l linisteasca hangita, inspaimantata.

Fournichon auzise insa tot si, in momentul cand oaspe­tele spusese ca hanul va gazdui ofiteri si oameni care stiu sa manuiasca spada, ii saltase inima de bucurie.

Alerga deci intr‑un suflet.

Domnule - rosti el cu infrigurare - porunciti ca la dumneavoastra acasa, sunteti singurul stapan aici, iar in ce ne priveste, ne fereasca sfantul sa punem vreo intre­bare! Prietenii domniei voastre vor fi primiti cu bratele deschise.

N‑am spus prietenii mei, omul lui Dumnezeu - raspunse capitanul cu semetie - am spus compatriotii mei.

Da, da, compatriotii inaltimii sale, n‑am inteles eu bine.

Coana Fournichon le intoarse spatele imbufnata: tran­dafirii dragostei se preschimbasera dintr‑o data in tufisuri de halebarde.

Veti avea grija sa le dati de mancare.

Prea bine.

Si la nevoie sa le asterneti patul, daca nu le voi fi facut rost pana atunci de locuinte.

Minunat!

Intr‑un cuvant, veti fi cu totul la dispozitia lor si sa nu incercati cumva sa‑i trageti de limba.

Asta‑i sfant.

Poftim si arvuna: treizeci de livre.

S‑a facut, monseniore: prietenii domniei voastre vor fi ospatati ca niste regi si, ca sa va incredintati, aveti bunatatea, rogu‑va, sa gustati vinul

Multumesc, dar nu obisnuiesc sa beau.

Capitanul se duse la fereastra si‑l striga pe ostasul care ramasese afara cu caii.

Intre timp, jupan Fournichon avusese ragazul sa chibzuiasca.

Monseniore - se trezi el deodata - (de cand primise cei trei pistoli, platiti cu atata darnicie dinainte, jupan Fournichon socotea de cuviinta sa‑i spuna strainului mon­seniore) - cum am sa stiu ca domnii acestia vin din partea inaltimii voastre, monseniore?

Adevarat. Comedia dracului, era sa uit! Da‑mi niste ceara, un petic de hartie si o lumanare.

Coana Fournichon ii aduse tot ce dorea.

Capitanul intipari in ceara fierbinte piatra inelului pe care‑l purta la mana stanga.

Uite - spuse el - vezi acest chip?

Frumosa femeie, zau asa!

Da, e o Cleopatra; asadar, fiecare din compatriotii mei o sa aiba asupra lui cate o pecete ca asta; vei gazdui deci pe oricine iti va arata semnul asta; ne‑am inteles, nu‑i asa?

Si pentru cata vreme?

Nu stiu inca, deocamdata. Vei primi poruncile mele la timpul potrivit.

Le asteptam cu nerabdare.

Chipesul capitan cobori treptele, se salta in sa si porni la trap.

Pana una alta, sotii Fournichon bagara in tejghea arvuna de treizeci le livre, spre incantarea hangiului, care, vesel nevoie mare, o tinea una si buna:

Oameni care stiu sa manuiasca spada! Ca sa vezi ca firma n‑are nici un cusur si ca, pana la urma, tot spada, sa­raca, o sa ne poarte noroc.

Si se apuca sa lustruiasca luna toata vasaria, asteptand sa soseasca luminata zi de 26 octombrie.

VIII

PORTRET DE GASCON

Ca sa spunem ca, intr‑adevar, coana Fournichon s‑a straduit sa‑si tina cu sfintenie gura, asa cum ii pusese in vedere strainul, ar insemna sa mintim. De altminteri han­gita se socotea dezlegata de orice indatorire fata de dansul, de vreme ce ii daduse castig de cauza jupanului Fournichon in privinta Spadei Mandrului Cavaler, dar cum ii ramase­sera inca multe lucruri de deslusit, mult mai multe decat cele pe care apucase sa le afle, pentru ca presupunerile ei sa fie statornicite pe o temelie solida, se stradui deocamdata sa descopere cine era cavalerul necunoscut care binevoise a plati cu atata darnicie gazduirea compatriotilor sai. In consecinta, de indata ce zari trecand un soldat prin fata hanului, nu scapa prilejul sa‑l descoasa intrebandu‑l cum se numea capitanul care trecuse in revista trupa.

Soldatul care, pare‑se ca era mai scump la vorba decat interlocutoarea lui, mai inainte de a‑i da vreun raspuns, tinu sa afle pentru ce ii facuse aceasta intrebare.

Pentru c‑a fost adineauri pe aici - ii raspunse coana Fournichon - pentru c‑a stat de vorba cu noi si pen­tru ca e bine sa stii cu cine ai de‑a face.

Ostasul incepu sa rada:

Capitanul care a trecut in revista trupa n‑ar fi intrat o data cu capul, coana Fournichon, la Spada Mandrului Cavaler.

Si de ce, ma rog? intreba hangita. E chiar o fata atat de simandicoasa?

Poate ca da.

Ei, si daca ti‑as spune ca nu pentru domnia sa a in­trat la hanul Mandrului Cavaler?

Dar pentru cine atunci?

Pentru prietenii dumisale.

Capitanul care a trecut in revista trupa nu si‑ar gazdui prietenii la Spada Mandrului Cavaler, pun mana‑n foc.

La naiba! Te cam intreci cu gluma, voinice! Si cine‑i, ma rog, domnul asta, de are un obraz atat de subtire, ca nu catadicseste sa‑si gazduiasca prietenii la cel mai bun han din Paris?

Vrei sa spui ca ofiterul care mustruluia trupa, nu‑i asa?

Bineinteles.

Ei, matusica, afla atunci ca ofiterul care a venit in inspectie este nici mai mult nici mai putin decat domnul duce Nogaret de la Valette d'Épernon, pair al Frantei, colonel‑general al infanteriei regale, mai rege chiar decat in­sasi majestatea sa. Ei, si‑acum ce mai zici?

Ca, daca intr‑adevar dansul a fost pe aici, mi‑a facut o deosebita cinste.

L‑ai auzit spunand cumva 'comedia dracului'?

Vai de mine! protesta doamna Fournichon, care avusese parte sa vada destule lucruri nastrusnice in viata ei si pentru care 'comedia dracului' nu era o expresie cu desavarsire necunoscuta.

Si acum va puteti da seama cu cata nerabdare era astep­tata ziua de 26 octombrie.

La 25 octombrie, pe inserat, sosi o stafeta cu un saculet destul de greu pe care‑l lasa pe bufetul sotilor Fournichon.

E costul mesei poruncite pentru maine - le spuse omul.

Cate parale de cap? intrebara gazdele intr‑un glas.

Sase livre.

Asadar, oaspetii domnului capitan nu vor lua decat o singura masa la noi?

Una singura.

Inseamna ca domnul capitan le‑a gasit o locuinta?

Pesemne.

Si oricat incercara si Trandafirul, si Spada sa‑l traga de limba, solul isi lua talpasita fara a catadicsi sa raspunda la vreuna din intrebarile lor.

In sfarsit, sosi si ziua asteptata cu atata infrigurare de bucataria Mandrului Cavaler.

Tocmai batuse douasprezece si jumatate la biserica Augustinilor, cand niste calareti poposira in pragul ospatariei si, dupa ce descalecara, intrara inauntru.

Dat fiind ca patrunsesera in oras pe poarta Bussy, erau cei dintai oaspeti sositi, asa cum era si firesc, in primul rand pentru ca venisera calari, apoi pentru ca Spada se afla doar la o distanta de o suta de pasi de poarta Bussy.

Unul dintre ei, care parea sa fie capetenia celorlalti, nu numai prin infatisarea lui falnica, dar si fiindca era si cel mai elegant imbracat, venise escortat de doi lachei, si unul, si altul bine intoliti.

Fiecare dintre oaspeti scoase la iveala cate o pecete cu chipul Cleopatrei, fiind primit cu zambete si temenele de sotii Fournichon, mai cu seama tanarul insotit de lachei.

Totusi, cu exceptia celui din urma, noii sositi patrun­sera cu sfiala inauntru si parca putin ingrijorati; se vedea limpede ca au ceva care le da de gandit, un lucru destul de serios chiar, cu atat mai mult, cu cat, fara sa vrea, isi pipaiau mereu buzunarele.

Unii poftira sa se odihneasca, altii doreau sa colinde prin oras inainte de cina; tanarul cu cei doi lachei tinu sa afle daca are ceva nou de vazut in Paris.

Ce sa va spun - il lamuri coana Fournichon, simti­toare la infatisarea falnica a calaretului - daca nu vi‑e teama de inghesuiala si daca va tine cureaua sa stati in pi­cioare patru ceasuri in sir, puteti sa va duceti, ca sa va omorati timpul, sa‑l vedeti pe domnul de Salcède, un spa­niol care nu stiu ce uneltire a pus la cale.

Adevarat - spuse tanarul - asa e; am auzit ceva despre tarasenia asta. Sa fiu al dracului daca nu ma duc!

Si pleca impreuna cu cei doi lachei.

Pe la orele doua sosira in grupuri de cate patru sau cinci oameni inca o duzina de calatori. Erau si cativa care veni­sera stingheri.

Ba la un moment dat intra un cetatean care parea sa fie de prin vecini, cu capul gol si cu o varguta in mana; bles­tema de mama focului Parisul, un oras in care pungasii sunt atat de sfruntati, incat se pomenise pe nepusa masa fara palarie in timp ce incerca sa razbata printr‑un grup de oameni in apropiere de Piata Grève, si atat de dibaci, incat nu izbutise sa vada cine anume i‑o sterpelise. De altfel, vina era numai a lui; n‑ar fi trebuit sa intre in oras cu o palarie pe care stralucea o agrafa de toata frumusetea.

Pe la orele patru, si apucasera sa soseasca la ospataria sotilor Fournichon patruzeci dintre compatriotii capi­tanului.

Ce curios! ii spuse hangiul nevesti‑si. Toti sunt gasconi.

Ce ti s‑o fi parand asa curios? ii raspunse cucoana. Capitanul ti‑a spus doar de la bun inceput ca oaspetii pe care vrea sa‑i primeasca sunt compatrioti de‑ai dumnealui!

Ei, si?

Pai daca dansul este gascon, inseamna ca si compa­triotii sai trebuie sa fie tot gasconi.

Adevarat! se dumeri hangiul.

Ai uitat ca domnul d'Épernon e de fel din Toulouse?

Asa e, ai dreptate; crezi deci ca tot de domnul d'Épernon e vorba?

Nu l‑ai auzit oare pomenind de trei ori de comedia aia a dumnealui?

A pomenit de comedia dumnealui? intreba Fournichon, nelinistit. Care comedie? Ce mai e si asta?

Zevzecule! Asa‑i place dumnealui sa injure.

Aha, asa e.

Un singur lucru e de mirare, si anume ca n‑au sosit decat patruzeci de gasconi, cand ar fi trebuit sa vina patru­zeci si cinci.

Pe la ceasurile cinci insa sosira si ultimii cinci gasconi, asa incat oaspetii pe care trebuia sa‑i gazduiasca Spada se aflau acum toti in par.

Niciodata, cred, o atat de placuta surpriza nu facuse sa infloreasca niste chipuri de gasconi: timp de o ora fu un adevarat potop de draci, de incornorati si de duca‑se pe pustii; in sfarsit, niste dezlantuiri de veselie atat de zgo­motoase, incat sotii Fournichon aveau impresia ca toata populatia din Saintonge, din Poitou, din Aunis si din Lan­guedoc navalise in sala cea mare a hanului.

Unii dintre ei se cunosteau mai dinainte; bunaoara, Eustache de Miradoux se duse sa‑l imbratiseze pe cavalerul escortat de lachei, avand grija sa‑i prezinte pe Lardille, pe Militor si pe Scipion.

Cum se face ca te intalnesc la Paris? il intreba cavalerul.

Dar tu, draga Sainte‑Maline?

Eu am o slujba in armata, si tu?

Eu am venit pentru o daravera cu o mostenire.

Asa! Si tot cu matusa Lardille dupa tine?

Ce sa‑i fac dac‑a tinut mortis sa mearga si ea?!

Nu puteai sa pleci pe tacute, in loc sa cari cu tine toti broscoii astia care i se incurca in fuste?

Cum sa plec, daca ea a deschis scrisoarea pro­curorului?

Va sa zica ai aflat de mostenire printr‑o scrisoare? intreba Sainte‑Maline.

Da - raspunse Miradoux. Apoi cautand sa schimbe vorba, spuse: Nu ti se pare ciudat ca e atata lume la hanul asta si ca toti sunt compatrioti de‑ai nostri?

Nu e nimic ciudat; firma de afara este facuta sa imbie pe toti oamenii care inteleg sa‑si respecte obrazul - ii lua vorba din gura vechea noastra cunostinta Perducas de Pincorney, amestecandu‑se in discutie.

Aha, dumneata erai, fratioare?! se mira Sainte‑Maline. Stii ca n‑ai apucat inca sa‑mi spui ceea ce voiai tocmai sa‑mi povestesti atunci cand ne‑a despartit pu­hoiul acela de oameni in apropiere de Piata Grève.

Si ce voiam sa‑ti povestesc? intreba Pincorney, imbujorandu‑se putin la fata.

Cum se face ca atunci cand ne‑am intalnit pe drum intre Angoulême si Angers erai a tot asa, ca si acum, pe jos, cu o nuia in mana si cu capul gol.

Si asta iti da chiar atat de gandit, domnule?

Ba bine ca nu! spuse Sainte‑Maline. De la Poi­tiers si pana aici este o bucata buna de drum, si dumneata, pare‑se, veneai de dincolo de Poitiers.

De la Saint‑André‑de‑Cubsac.

Ca sa vezi! Si cum asa, in capul gol?

E foarte firesc.

Nu mi se pare.

Ba da, si o sa va dati seama numaidecat. Taica‑meu are doi cai de toata frumusetea la care tine ca la ochii din cap, incat ar ii in stare sa ma dezmosteneasea dupa nenorocirea ce mi s‑a intamplat.

Si ce nenorocire ti s‑a intamplat?

Iesisem cu unul dintre ei, cel mai frumos, la plim­bare, cand deodata se aude bubuind o archebuza la vreo zece pasi mai incolo: calul se sperie, isi ia vant si o por­neste ca din prastie spre Dordogne.

Si se azvarle in apa?

- Intocmai.

Cu dumneata impreuna?

Nu; spre norocul meu, avusesem timp sa ma las jos usurel, pana am atins pamantul, altminteri m‑as fi inecat o data cu el.

Nu mai spune! Va sa zica bietul dobitoc s‑a inecat?

Sa nu apuc ziua de maine! Stii doar cat e de lata Dordogne: pe putin o jumatate de leghe!

Si atunci?

Atunci am chizbuit ca‑i mai cuminte sa nu mai dau pe acasa si s‑o sterg cat mai departe de mania parinteasca.

Si cu palaria ce s‑a intamplat?

Stai putin ca‑ti spun, ce dracu! Palaria a cazut pe jos.

Ca dumneata?

Nu, eu n‑am cazut, m‑am lasat usor pana ce‑am pus piciorul pe pamant; un Pincorney n‑ar putea sa cada de pe cal; la noi, in familie, suntem din fasa calareti.

O lume intreaga stie asta - spuse Sainte‑Maline - dar ce s‑a intamplat cu palaria?

Ah, asa e! Ce s‑a intamplat cu palaria?

Da.

Palaria a cazut, asadar, pe jos: am inceput s‑o caut, bineinteles; imi pusesem toata nadejdea in ea, deoa­rece plecasem de acasa cu buzunarele goale.

Si la ce ti‑ar fi putut folosi palaria dumitale, ca sa‑ti pui toata nadejdea in ea? starui Sainte‑Maline, care tinea cu tot dinadinsul sa‑l scoata din sarite pe Pincorney.

Ei, dracia dracului, ba bine ca nu! Trebuie sa stii ca pana de la palaria mea era prinsa cu o agrafa de dia­mant pe care maiestatea sa imparatul Carol al V‑lea a daruit‑o bunicului meu atunci cand, ducandu‑se din Spa­nia in Flandra, a poposit la castelul nostru.

Asa, asa! Va sa zica ai vandut agrafa cu palarie cu tot? Inseamna deci ca esti cel mai bogat dintre noi toti, dragul meu, si in cazul acesta ai fi putut cel putin, cu banii pe care i‑ai primit pentru agrafa, sa‑ti cumperi inca o manusa; mainile dumitale sunt desperecheate: una este alba, ca o mana de femeie, iar cealalta fumurie, ca o mana de negru.

Stai putin! In momentul cand ma intorceam sa‑mi culeg de pe jos palaria, vad un corb cat toate zilele napustindu‑se asupra ei.

Asupra palariei dumitale?

Mai bine zis asupra diamantului meu; stii doar ca dihania are naravul sa sterpeleasca tot ce straluceste; cum spuneam deci, se repede asupra diamantului meu si‑l inhata.

Ce? Diamantul?

Da, domnule. In primul moment am ramas cu ochii zgaiti. Abia pe urma am rupt‑o la fuga dupa el, strigand: 'Hotii, puneti mana pe el, puneti mana pe el!' Dracu sa‑l ia! Dupa cinci minute se facuse nevazut si de atunci i‑am pierdut urma.

Asa incat, indurerat de aceasta indoita pierdere

N‑am mai avut inima sa ma‑ntorc la parinti acasa si m‑am hotarat sa‑mi incerc norocul la Paris.

Mare minune! rosti unul dintre cei de fata. Va sa zica vantul s‑a prefacut acum in corb? Te‑am auzit, paremi‑se, povestindu‑i domnului de Loignac ca, in timp ce citeai un ravas de la iubita dumitale, vantul ti‑a smuls ravasul din mana si palaria din cap si ca atunci, ca un adevarat Amadis[3], ai alergat sa prinzi ravasul, lasand pa­laria in plata Domnului

Domnule - spuse la randul sau Sainte‑Maline - am cinstea de a‑l cunoaste pe domnul d'Aubigné, care, desi un vajnic ostas, manuieste cu aceeasi iscusinta pana ca si spada; daca o sa ai prilejul sa‑l vezi, te‑as sfatui sa‑i povestesti patania dumitale cu palaria si cred ca va scrie o istorioara incantatoare inspirata de aceasta in­tamplare.

Se auzira ici si colo rasete, nu indeajuns de bine stapanite.

Ce inseamna asta, domnilor? se ratoi gasconul, ar­tagos. Nu cumva radeti de mine?

Toata lumea se intoarse ca sa poata rade in voie.

Perducas arunca o privire scrutatoare jur imprejur si zari in dreptul caminului un tanar care‑si ascunsese fata in palme si crezu c‑o facuse anume ca sa nu‑l vada hlizindu‑se. Se duse intins la el.

Asculta, domnule - il lua la rost Perducas - daca‑ti vine sa razi, ai cel putin curajul sa‑mi razi in fata, ca sa‑ti vad obrazul.

Si‑l batu pe umeri. Tanarul isi inalta fruntea grava si incruntata. Nu era nimeni altul decat prietenul nostru Ernauton de Carmainges, care inca nu se dezmeticise dupa aventura lui din Piata Grève.

Fiti atat de bun si dati‑mi pace, domnule - ii raspunse el - si daca mai puneti mana pe mine, aveti grija cel putin s‑o faceti cu mana inmanusata. Vedeti doar ca nici nu ma sinchisesc de dumneavoastra.

Foarte bine! bombani Pincorney. Daca nu te sinchi­sesti, nu mai am nimic de zis.

Dar bine, domnule - interveni Eustache de Miradoux, adresandu‑se lui Carmainges, cu gandul de a impaca lucrurile - nu prea esti politicos cu compatriotul nostru.

Ei, fir‑ar sa fie, si ce te priveste pe dumneata, dom­nule? raspunse Ernauton, din ce in ce mai contrariat.

Ai dreptate, domnule - recunoscu Miradoux, inclinandu‑se - intr‑adevar, nu ma priveste catusi de putin.

Si se rasuci pe calcaie pentru a se intoarce langa Lardille, care se aciuase intr‑un colt al caminului urias; cineva insa ii taie drumul. Era Militor, cu mainile varate in cingatoare si cu zambetul lui batjocoritor pe buze.

Ei, taticule? il incolti puslamaua.

Ce e?

Ce zici?

Ce sa zic?!

Ai vazut cum ti‑a inchis gura gentilomul ala?

Hai?

Ti‑a tras o sapuneala de ti‑a mers fulgii.

Ai observat tu asa ceva? spuse Eustache, incercand sa‑l ocoleasca pe Militor.

Baiatul insa ii zadarnici planul, facand un pas spre stanga si atinandu‑i din nou calea.

Nu numai eu - starui Militor - ci toti cati sunt aci de fata; uita‑te in jur si ai sa‑i vezi cum se tavalesc de ras.

E adevarat ca se radea, dar fiindca toata lumea era por­nita pe ras.

Eustache se facu rosu ca focul.

Haide, haide, taticule, bate fierul cat e cald! il as­muti Militor.

Umflandu‑se in pene, Eustache se apropie de Carmainges.

Se pare, domnule - il interpela el - ca ati vrut cu tot dinadinsul sa ma jigniti.

Cand anume?

Adineauri.

Pe dumneata?

Pe mine?

Si cine zice asta?

Domnul de colo - spuse Eustache, aratand spre Militor.

Atunci domnul - raspunse Carmainges, apasand ironic pe ultimul cuvant - atunci domnul e un gascan.

Cum, cum? se zbarli Militor, furios.

Si ar face bine - continua Carmainges - sa nu ma scoata din sarite, altminteri am sa‑mi amintesc de sfaturile domnului de Loignac.

Domnul de Loignac nu m‑a facut gascan, domnule.

Nu, te‑a facut magar; preferi cuvantul asta? Pentru mine‑i totuna; daca esti magar, pun saua pe dumneata, iar daca esti gascan, am sa te jumulesc.

Domnule - interveni Eustache - e feciorul meu vitreg; fiti mai ingaduitor cu el, va rog, macar pentru mine.

Ah! Asa intelegi dumneata sa ma aperi, taticule? izbucni Militor, exasperat. Daca‑i asa, las' ca stiu eu sa ma apar mai bine.

Copiii sa stea la colt! spuse Ernauton. La colt!

La colt?! se otari Militor, indreptandu‑se spre dom­nul de Carmainges cu pumnul ridicat. Am saptesprezece ani, domnule, ma‑ntelegi?

Si eu am douazeci si cinci - spuse Ernauton - de aceea am sa te‑nvat minte asa cum se cuvine.

Si, insfacandu‑l de guler si de cingatoare, il ridica de jos si‑l azvarli ca pe o boccea pe fereastra parterului, drept in strada, in timp ce Lardille scotea niste tipete de ziceai ca se darama casa.

Si acum - adauga linistit Ernauton - daca mai vine cineva sa ma sacaie, fie el cine o fi, tata vitreg, mama vitrega, fiu vitreg sau orice alte neamuri de pe fata pamantului, il fac harcea‑parcea.

Ba nu, zau - spuse Miradoux - are toata drepta­tea: de ce sa‑l zgandari, bietul om?

Ah! Miselule! Miselule! Sa‑ti lasi baiatul snopit in bataie! racni Lardille, indreptandu‑se spre Eustache si scuturandu‑si latele cazute pe umeri.

Haide, haide - zise Eustache - linisteste‑te, poate ca asa o sa‑i vina mintea la cap.

Ei, dar ce mai e si asta? Unde s‑a mai vazut asa ceva, sa azvarli oamenii pe fereastra? spuse un ofiter, intrand pe usa. Ce dracu! Cand faci asemenea glume, ar trebui cel putin sa ai grija sa strigi: 'Pazea, sa nu‑ti cada in cap!'

Domnul de Loignac! rasunara douazeci de glasuri deodata.

Domnul de Loignac! repetara cei patruzeci si cinci de oaspeti.

La auzul acestui nume binecunoscut in tot cuprinsul Gasconiei, toata lumea se ridica in picioare si nimeni nu mai sufla un cuvant.

IX

DOMNUL DE LOIGNAC

Indata dupa domnul de Loignac intra pe usa Militor, deselat din pricina caderii si cu obrazul stacojiu de manie.

- Sluga dumneavoastra, domnilor - spuse Loignac. Cum vad eu, e tambalau mare pe aici Aha! Pare‑mi‑se ca jupan Militor a umblat iarasi cu tafna in nas si de aceea, pesemne, si l‑a cam julit.

Las' c‑o sa‑mi plateasca buseala asta - bodogani Militor, amenintandu‑l cu pumnul pe Carmainges.

Adu la masa, jupan Fournichon - striga Loignac - si fiecare sa se poarte frumos cu vecinul sau, daca se poate. Din clipa asta trebuie sa ne iubim ca fratii.

Hm! pufni Sainte‑Maline.

Marinimia e lucru rar - spuse Chalabre, despa­turind servetul peste vesta lui sura, cu maneci bufante, pentru ca, oricat de imbelsugate ar fi fost sosurile, sa nu se intample vreun pocinog.

E cam greu sa iubesti un om de care te izbesti la tot pasul - adauga Ernauton. Ce‑i drept insa, n‑o sa stam cine stie cata vreme impreuna.

Treaba‑i asta - izbucni Pincorney, pe care zeflemelile lui Sainte‑Maline inca‑l mai racaiau - pe mine m‑ati dat in tarbaca pentru ca am venit in capul gol, si nimeni nu‑i spune nimic domnului de Montcrabeau, fi­indca sade la masa ferecat intr‑o platosa de pe vremea imparatului Pertinax[4], din care, pare‑se, isi trage obarsia. Ca sa vezi ce inseamna sa fii pururea in defensiva!

Intepat, Montcrabeau isi indrepta umerii si, cu o voce pitigaiata:

Daca‑i asa, domnilor - declara el - n‑am decat s‑o scot. Sa ia aminte cei care prefera sa ma vada iti ofen­siva decat in defensiva.

Si prinse a dezlega cu toata solemnitatea sireturile pla­tosei in care era incatusat, facandu‑i semn lacheului sau, o matahala carunta de vreo cincizeci de ani, sa vina la el.

Ei, gata, gata, faceti pace! ii indemna domnul de Loignac. Sa ne‑asezam la masa.

Fa bine si scapa‑ma de platosa asta - ii spuse Per­tinax lacheului.

Matahala i‑o lua din maini.

Si eu ce fac? ii sopti el. N‑o sa capat nimic de mancare? Zi sa‑mi aduca si mie ceva sa imbuc, Pertinax, sunt lihnit de foame.

Intrebarea aceasta, oricat era de ciudata familiaritatea pe care o dadea in vileag, nu starni catusi de putin mirarea celui caruia ii fusese adresata.

Am sa fac tot ce‑mi sta in putinta - ii fagadui el - dar, ca sa fii mai sigur, cauta si tu de‑ti fa rost de ceva.

Hm! cracni lacheul, imbufnat. Asta nu‑mi miroase a bine.

Si chiar nu ti‑a mai ramas nici o lascaie? intreba Pertinax.

Stii doar ca ultimul scud pe care‑l mai aveam l‑am papat la Sens.

Ei, fir‑ar sa fie! Ia de vinde ceva ca sa scoti niscai parale.

Nici nu ispravise bine vorba, si se auzi un glas strigand pe strada, apoi in pragul ospatariei:

Fiare vechi cumparam! Are cineva de vanzare scule sau fiare vechi?

La auzul acestei chemari, coana Fournichon se repezi la usa, in timp ce Fournichon aducea cu ifos primele talere cu bucate la masa. Judecand dupa cinstea cu care fura in‑tampinate, bucataria lui Fournichon parea sa fie nein­trecuta. Neputand face fata tuturor laudelor ce‑i erau aduse, Fournichon se gandi sa‑i dea si nevesti‑si prilejul sa se bucure de ele. Zadarnic insa o cauta din ochi jur im­prejur: hangita parca intrase in pamant.

O striga.

Oare ce‑o fi facand? intreba atunci pe un randas de la bucatarie, vazand ca tot nu venea.

Ah, jupane, e un adevarat chilipir - ii raspunse acesta. S‑a dus sa vanda toata fieraria dumneavoastra harbuita cu bani buni batuti pe muchie.

Sper ca nu i s‑o fi nazarit sa vanda platosa si casca mea de razboi! striga Fournichon, dand sa se repeada la usa.

Nici vorba ca nu - spuse Loignac - de vreme ce exista un edict dat de rege in care se arata lamurit ca ni­meni n‑are voie sa cumpere arme.

N‑are a face - spuse Fournichon si o porni intins spre usa.

Coana Fournichon tocmai se intorcea victorioasa.

Dar ce s‑a intamplat? Ce‑i cu tine? intreba ea, vazand chipul inspaimantat al sotului sau.

Ce sa fie? Am auzit ca vrei sa‑mi vinzi armele.

Ei, si?

Vorba‑i ca eu nu vreau sa le vinzi, ma‑ntelegi?

Fugi incolo! De vreme ce‑i liniste in tara, doua cratite noi fac mai multe parale decat o platosa ruginita.

Cred totusi ca negotul de fiare vechi este cam pe drojdie de cand cu edictul regal despre care vorbea adineauri domnul de Loignac, nu‑i asa? spuse Chalabre.

Dimpotriva, domnule - sari cu gura coana Four­nichon - nici nu stiti de cand ma tot ispitea s‑o vand ne­gustorului asta. Astazi insa, va spun drept, n‑am mai putut infrunta ispita, si fiindca s‑a ivit iarasi prilejul, am cautat sa nu‑l scap. Orice s‑ar zice, domnule, zece scuzi sunt zece scuzi, iar o platosa ruginita nu e decat o tinichea fara nici un folos.

Cum asa? Zece scuzi?! se mira Chalabre. Chiar atat de bine plateste? Ei, dracie!

Si cazu pe ganduri.

Zece scuzi! repeta Pertinax, aruncandu‑i o privire plina de talc lacheului sau. Ai auzit, domnule Samuel?

Dar Samuel isi si luase talpasita.

Ia te uita! exclama domnul de Loignac. Bine, dar pe negustorul asta tare ma tem ca‑l paste streangul!

Vai de mine! protesta coana Fournichon. E un om de treaba, bland ca un miel si de inteles.

Dar ce‑o fi facand oare cu toata fieraria asta?

O vinde mai departe cu toptanul.

Cu toptanul? intreba Loignac. Si zici ca ti‑a dat zece scuzi? Pentru ce?

Pentru o platosa ruginita si un coif ciuruit.

Presupunand ca amandoua impreuna ar cantari cam vreo zece livre, inseamna ca ti‑a platit jumatate de taler livra. Comedia dracului, cum spune un cunoscut de‑al meu, trebuie sa fie o taina la mijloc!

Unde nu da Dumnezeu sa vina negustorul asta de isprava la mine, la castel! spuse Chalabre, caruia incepu­sera sa‑i licareasca ochii. I‑as vinde un morman intreg de coifuri, platose si manusi de fier in greutate de trei mii de livre.

Cum, ati fi in stare sa vindeti armurile stramosilor domniei voastre? il intreba Sainte‑Maline, malitios.

Vai, domnule! spuse Eustache de Miradoux. Ar fi pacat! Sunt moaste sfinte.

As! dadu din umeri Chalabre. In ceasul de fata, stramosii mei se cheama ca sunt tot niste moaste si n‑au nevoie decat cel mult sa fie pomeniti la biserica.

Oaspetii incepusera sa se infierbante, multumita vinului de Bourgogne, pe care mancarurile piperate ale jupanului Fournichon ii sileau sa‑l dea de dusca pahar dupa pahar.

Glasurile isi ridicasera diapazonul, talerele zanganeau, creierii incepusera sa se impacleasca de aburii vinului, prin valul carora fiecare gascon vedea totul scaldat intr‑o lu­mina trandafirie, in afara de Militor, care se gandea la patania sa, si de Carmainges, care se gandea la pajul sau.

Uite ce de oameni voiosi - ii spuse Loignac veci­nului sau, care din intamplare era chiar Ernauton - si nici macar nu stiu de ce.

Nici eu - raspunse Carmainges. Ce‑i drept insa, in ce ma priveste, spre deosebire de ei, n‑am nici un motiv sa fiu voios.

N‑aveti dreptate, domnule, va rog sa ma credeti - continua Loignac - fiindca pentru un om ca domnia voastra Parisul este o adevarata mina de aur, un rai in care iti sunt harazite toate maririle, o lume in care te‑asteapta toate desfatarile.

Ernauton clatina din cap.

Ei, cum se poate!

N‑as vrea sa radeti de mine, domnule de Loignac - spuse Ernauton - si cum, pe cat se pare, in mainile domniei voastre se afla inmanuncheate sforile ce‑i pun in miscare pe mai toti cei de fata, v‑as ruga sa‑mi faceti macar hatarul de a nu‑l socoti pe vicontele Ernauton de Carmainges drept o papusa de lemn.

Sunt gata sa va fac si alte hataruri, nu numai pe acesta, domnule viconte - raspunse Loignac, inclinandu‑se ceremonios. V‑am remarcat de la prima vedere din­tre toti cei de aici, atat pe domnia voastra, a carui pri­vire este pe cat de mandra, pe atat de blajina, ca si pe tanarul de colo cu privirea vicleana si mohorata.

Cum se numeste?

Domnul de Sainte‑Maline.

Si pentru care pricina m‑ati remarcat, domnule, daca aceasta intrebare nu dovedeste totusi o nemasurata curiozitate din partea mea?

Pentru ca va cunosc, atata tot.

Pe mine?! se arata mirat Ernauton. Domnia voas­tra ma cunoasteti pe mine?

Pe dumneavoastra ca si pe dansul; pe dansul ca si pe toti cei ce sunt aici.

E ciudat.

Se poate, dar e necesar.

Si pentru ce‑ar fi necesar?

Pentru ca un capitan trebuie sa‑si cunoasca ostasii.

Si pentru ca oamenii acestia

Vor fi ostasii mei incepand de maine.

Dar eu credeam ca domnul d'Épernon

Sst! Numele acesta nu trebuie rostit aici sau, si mai bine, sa nu rostiti aici nici un nume; deschideti ure­chile si pecetluiti‑va buzele, si deoarece v‑am fagaduit sa va fac toate hatarurile, primiti sfatul acesta drept arvuna.

Va multumesc, domnule! se inclina Ernauton.

Loignac isi netezi mustatile si se ridica in picioare:

Domnilor - spuse el - dat fiind ca intamplarea a facut sa se intruneasca aici laolalta patruzeci si cinci de oameni nascuti pe aceleasi meleaguri, sa gustam vinul acesta de Spania, inchinand paharul pentru prosperitatea tuturor celor de fata.

Invitatia lui dezlantui un ropot de aplauze vijelioase.

Aproape toti s‑au imbatat turta - ii spuse Loignac lui Ernauton. Ar fi prilejul cel mai potrivit sa‑i punem pe fiecare sa‑si povesteasca pataniile; pacat numai ca n‑avem timp de asa ceva. Pe urma, ridicand glasul, striga: Hei, jupane Fournichon! Fa bine si scoate afara femeile, copiii si lacheii.

Lardille se scula dracuind; nu apucase inca sa‑si manance desertul.

Militor insa nici nu se clinti.

S‑a auzit? spuse Loignac, aruncandu‑i o privire ce nu ingaduia nici o impotrivire. Hai, hai, la bucatarie, dom­nule Militor!

Cateva clipe mai apoi, nu mai ramasesera in sala ha­nului decat cei patruzeci si cinci de meseni impreuna cu domnul de Loignac.

Domnilor - spuse acesta - fiecare dintre domniile voastre stie, sau cel putin banuieste cine l‑a adus la Paris. Bine, bine, nu‑i nevoie sa‑i rostiti numele in gura mare, ajunge ca‑l stiti. De asemenea, dupa cum stiti, ati venit aici spre a‑i da ascultare.

Un murmur de incuviintare se ridica in intampinarea cuvintelor lui din toate colturile salii; cum insa fiecare dintre cei de fata cunostea numai imprejurarile ce‑i hotarasera soarta si nimeni, in schimb, n‑avea habar ca ve­cinul sau venise acolo calauzit de aceeasi stea, toti oas­petii se uitara unul la altul cu mirare.

Asa, va sa zica - spuse Loignac. Lasati, domnilor, o sa va priviti pe indelete mai pe urma. Fiti pe pace, veti avea tot timpul sa faceti cunostinta. Ati venit deci spre a fi in slujba acestui om, recunoasteti?

Da, da! strigara cei patruzeci si cinci. Recunoastem.

Asadar, deocamdata - continua Loignac - veti parasi pe tacute hanul pentru a trage la locuinta ce vi s‑a pregatit.

Toti? intreba Sainte‑Maline.

Toti.

Toti am fost deci chemati, toti suntem aici o apa si un pamant? bolborosi Perducas, ale carui picioare erau atat de subrede, incat, ca sa‑si mentina centrul de greutate, se agata de Chalabre, incolacindu‑i grumazul.

Baga de seama - ii spuse acesta - vezi ca‑mi mo­totolesti haina.

Da, toti o apa si un pamant, in fata vointei stapanului - intari Loignac.

Cum adica, domnule - interveni Carmainges, impurpurandu‑se - s‑avem iertare, dar nimeni nu mi‑a spus pana acum ca domnul d'Épernon se va numi stapanul meu.

Ai rabdare.

N‑am inteles asa.

Ai rabdare, ce dracu! N‑am mai vazut asa om sucit!

Toata lumea tacu ciulind urechile, cei mai multi plini de curiozitate, iar cativa cu nerabdare.

Nu v‑am spus inca cine va fi stapanul dumnea­voastra, domnilor

Da - zise Sainte‑Maline - dar ne‑ati spus ca vom avea totusi un stapan.

Toti avem un stapan! striga Loignac. Dar daca obrazul domniei tale este prea subtire pentru a te multumi cu cel pe care l‑ai pomenit, n‑ai decat sa‑ti ridici privi­rea mai sus: nu numai ca nu te opresc, dar chiar iti dau dezlegarea s‑o faci.

Regele! murmura Carmainges.

Tacere! striga Loignac. Ati venit aici spre a da as­cultare, cautati deci sa fiti ascultatori; pana una alta, iata aici un ordin pe care imi vei face placere, domnule Ernauton, sa‑l citesti cu glas tare.

Ernauton desfasura pe indelete pergamentul pe care i‑l incredintase domnul de Loignac si citi raspicat:

'Ordin catre domnul de Loignac de a merge sa ia in primire, pentru a le fi comandant, pe cei patruzeci si cinci de gentilomi chemati de mine la Paris, cu incuviintarea maiestatii sale.

NOGARET DE LA VALETTE

duce d'Epernon''

Cu mintea aburita de bautura sau limpezi la cap, toti oaspetii se inclinara: cu singura deosebire ca nu toti reu­sira sa‑si pastreze la fel de bine echilibrul atunci cand se ridicara in picioare.

Asadar, ne‑am inteles - spuse domnul de Loignac - trebuie sa veniti cu mine chiar acum. Caii impreuna cu tot tacamul si cu oamenii domniilor voastre vor ra­mane mai departe aici, la jupan Fournichon, care le va purta de grija, urmand ca mai tarziu sa trimitem dupa ei; deocamdata sa ne pregatim de plecare. Grabiti‑va ca ne asteapta barcile.

Barcile? inganara gasconii. Dar ce, e vorba sa ne imbarcam?

Si schimbara intre ei priviri pline de o nesatioasa cu­riozitate.

Fireste ca trebuie sa va imbarcati - raspunse Loignac. Ca sa mergem la Luvru, nu trebuie sa trecem pe malul celalalt?

La Luvru! La Luvru! soptira gasconii, bucurosi. Mai sa fie al dracului! Mergem la Luvru deci?

Loignac se ridica de la masa, ii puse pe cei patruzeci si cinci de oaspeti sa se perinde prin fata lui, numarandu‑i ca pe o turma de oi, si o porni cu ei pe strazi, calauzindu‑i spre turnul Nesle.

Acolo erau asteptati de trei barci mari care luara fie­care cate cincisprezece calatori si, fara sa mai zaboveasca o clipa, se desprinsera de tarm.

Ce naiba o sa facem la Luvru? se intrebau cei mai isteti dintre ei, dezmeticiti de boarea rece a fluviului, mai toti fiind imbracati pe sponci in straiele lor saracute.

Macar sa fi avut platosa pe mine! suspina Perti­nax de Montcrabeau.

X

OMUL CU PLATOSE

Pertinax avea tot dreptul sa ofteze dupa platosa lui, deoarece, chiar in momentul acela, prin mijlocirea nas­trusnicului lacheu pe care l‑am vazut vorbind atat de fa­miliar cu stapanul sau, fusese pe veci vaduvit de ea.

Intr‑adevar, la auzul cuvintelor magice rostite de coana Fournichon 'Zece scuzi!', valetul lui Pertinax o rupsese la fuga dupa negustor.

Cum intre timp se innoptase si cum, de buna seama, omul era grabit, negustorul de fiare vechi apucase sa faca vreo treizeci de pasi in clipa in care Samuel iesi pe usa hanului.

Valetul se vazu deci nevoit sa‑l strige in gura mare. Negustorul se opri infricosat si arunca o privire patrun­zatoare strainului care se indrepta spre el; vazandu‑l insa impovarat cu calabalacuri se opri locului.

Ce poftesti, prietene? il intreba el.

Ce sa poftesc? Pe dracu‑n tigaie! spuse lacheul, smecher. Poftesc sa facem un targ impreuna.

Zi odata ce vrei.

Esti grabit?

Da.

Ei, lasa‑ma barem sa rasuflu putin, ce dracu!

Te las, dar rasufla mai repede, ca sunt asteptat.

Se vedea cat de colo ca negustorul mai pastra inca o umbra de neincredere fata de lacheu.

Cand ai sa vezi ce ti‑am adus - spuse acesta - cum pare‑mi‑se ca umbli dupa asa ceva, n‑o sa mai fii atat de zorit.

Si ce mi‑ai adus?

O piesa de toata frumusetea, un adevarat giuvaer care Dar vad ca nici nu m‑asculti?

Nu, ma uit.

Unde?

Pai dumneata nu stii, nenisorule - zise omul cu platose - ca negotul armelor este oprit din porunca re­gelui?

Si spunand acestea, arunca incolo si incoace priviri in­grijorate.

Lacheul socoti de cuviinta sa faca pe niznaiul.

Habar n‑am - raspunse el - abia acum am picat de la Mont‑de‑Marsan.

Asa! Atunci se schimba socoteala - spuse omul cu platose, pe care raspunsul acesta paru sa‑l mai linis­teasca putin. Dar, desi ai picat chiar acum de la Mont‑de‑Marsan, stii totusi ca umblu sa cumpar arme?

Da, stiu.

Cin' ti‑a spus?

Ei, bata‑te sa te bata! Ce nevoie aveam sa‑mi spuna cineva, cand chiar dumneata ai strigat adineauri in gura mare!

Unde anume?

In pragul hanului la Spada Mandrului Cavaler.

Erai inauntru va sa zica?

Da.

Cu cine?

Cu o droaie de prieteni.

Cu o droaie de prieteni? De obicei nu intra tipenie de om in hanul asta.

Pesemne ca nu ti‑a venit sa crezi cand i‑ai vazut?

Chiar asa. Dar de unde vin toti prietenii astia?

Din Gasconia, ca si mine.

Sunteti cumva in slujba regelui Navarei?

Haida‑de! Suntem francezi get‑beget.

Da, dar hughenoti?

Catolici, ca preasfantul nostru parinte papa, mul­tumesc lui Dumnezeu - spuse Samuel, scotandu‑si tichia - dar acum nu‑i vorba de asta, ci de platosa pe care o vezi aci.

Sa ne tragem mai langa perete, daca nu ti‑e cu su­parare; prea suntem in vazul tuturor, aici, in mijlocul strazii.

Si se intoarsera din drum cativa pasi, pana in dreptul unei case cu infatisare burgheza, prin vitraliile careia nu se zarea nici o lumina.

Usa casei era strajuita de un balcon ce o adapostea ca o streasina. O lavita de piatra era singurul adaos ce‑i im­podobea fatada.

Adaosul acesta era pe cat de placut, pe atat de folosi­tor, intrucat trecatorii se puteau sluji de el ca de o treapta pentru a incaleca pe catari sau pe cai.

Ia sa vedem platosa aceea - spuse negustorul cand ajunsera sub streasina de la intrare.

Uite‑o.

Stai putin; parca se aud niste pasi inauntru.

Peste drum, nu aici.

Negustorul se intoarse.

Intr‑adevar, pe partea cealalta a strazii se afla o casa cu doua etaje; cand si cand, la ferestrele celui de‑al doi­lea cat palpaia pe furis o lumina.

Hai, repede - spuse negustorul, pipaind platosa.

Ei, ce zici, ia uite ce grea e! o lauda Samuel.

Veche, butucanoasa si demodata.

Un lucru de arta.

Sase scuzi: esti multumit?

Cum, sase scuzi?! Bine, dar adineauri ai dat zece pentru un pieptar ciuruit, o vechitura.

Sase scuzi, daca‑ti place - repeta negustorul.

Uita‑te numai ce lucratura

Ce ma intereseaza lucratura, cand eu vand marfa cu toptanul?

Ei, vezi acum te tocmesti - il judeca Samuel - iar adineauri ai dat atata cat ti s‑a cerut.

Mai treaca de la mine un scud - spuse omul, scos din rabdari.

Numai poleiala face paisprezece scuzi!

Ei, haide odata - se stropsi negustorul spune: da ori ba?

Aferim! Halal negustor, ce sa zic! il infrunta Sa­muel. Te‑ascunzi ca sa‑ti faci mismasurile dumitale, nu te sfiesti sa calci legea in picioare si, dupa toate astea, mai stai la tocmeala cu bietii oameni de treaba?

Ho, ho, nu striga asa!

Pai ce crezi ca mi‑e frica?! spuse Samuel, ridicand glasul. Eu nu fac negot pe sub mana si n‑am de ce sa m‑ascund.

Haide, haide, ia zece scuzi si taci din gura.

Zece scuzi? Daca‑ti spun ca numai poleiala face atata. Ce, vrei sa speli putina?

Da' de unde! Ce om indracit!

Sa stii ca daca te‑mpinge pacatul s‑o stergi, strig straja!

Ultimele cuvinte fusesera trambitate cu un glas atat de puternic, incat Samuel ar fi putut tot atat de bine sa‑si aduca la indeplinire amenintarea.

Galagia starnita de el facu sa se deschida o ferestruica la balconul casei in dreptul careia se desfasura tocmeala; auzind scartaitul canaturilor, in clipa in care se deschi­sese fereastra, negustorul ingheta de spaima.

Bine, bine - se grabi el sa spuna - vad eu ca tre­buie sa‑ti fac pe plac. Na cincisprezece scuzi si lasa‑ma‑n pace.

Sa fii sanatos! spuse Samuel, bagand banii in bu­zunar.

Sa nu te plangi de noroc.

Numai ca, vezi dumneata, asti cincisprezece scuzi sunt pentru stapanul meu - starui Samuel - trebuie sa‑mi ramana si mie ceva.

Negustorul se uita in toate partile si trase pe juma­tate pumnalul afara din teaca. Pe cat se parea, avea de gand sa cresteze putin pielea lui Samuel, crutandu‑i pe veci osteneala de a cumpara o alta platosa in locul celei pe care o vanduse, dar Samuel avea ochiul ager, ca vrabia cand ciuguleste strugurii din vie, si se dadu inapoi, spunand:

Da, da, negustoriile, crezi ca nu vad c‑ai scos pum­nalul? Dar mai vad inca ceva: vad o mogaldeata in balcon care se uita la dumneata.

Galben de frica, negustorul se uita in directia aratata de Samuel si zari o aratare suie si nastrusnica, infasu­rata intr‑un halat din blana de pisica; acest Argus urma­rise toata scena fara sa scape nici o frantura de vorba si nici un gest.

N‑am incotro, sunt la cheremul dumitale - spuse negustorul, ranjind intocmai ca un sacal cand isi arata col­tii - poftim inca un scud. Lua‑te‑ar toti dracii! adauga el in soapta.

Multumesc - spuse Samuel - vanzare buna!

Si facand o plecaciune in fata omului cu platose, pleca pe aci incolo, razand batjocoritor.

Negustorul, care ramasese singur pe strada, se apleca sa ia de jos platosa lui Pertinax, caznindu‑se s‑o vare in pieptarul cumparat de la Fournichon.

Cetateanul continua sa‑l priveasca si vazandu‑l cum se lupta cu povara, spuse:

Pare‑mi‑se, domnule, ca domnia ta cumperi armuri?

Nicidecum, domnule - ii raspunse bietul negutator - doar asa, din intamplare, si numai pentru ca s‑a ivit un prilej.

Atunci inseamna c‑am picat tocmai la tanc.

Cum adica, domnule? intreba negustorul.

- Inchipuieste‑ti ca am chiar aici langa mine o gra­mada de fier vechi care incurca locul de pomana.

Nu zic nu, dar, deocamdata, precum vedeti, am atatea ca de‑abia pot sa le car.

Vreau totusi sa ti le‑arat.

Degeaba, fiindca nu mai am nici un ban.

Nu‑i nimic, ti le dau pe veresie: chipul domniei tale te‑arata a fi un om cinstit.

Multumesc, dar sunt asteptat.

Curios: am impresia ca te cunosc de undeva - ii marturisi cetateanul.

Pe mine?! se mira negustorul, incercand in zadar sa‑si stapaneasca o tresarire.

Uita‑te numai un pic la coiful asta - il imbie mus­teriul, tragand spre sine cu piciorul sau lung de‑o posta obiectul pomenit, caci nu se indura sa plece de la fereastra, de teama ca nu cumva negustorul sa se carabaneasca in­tre timp.

Si scotand afara pe fereastra sus‑numitul coif, il de­puse in mainile negustorului.

Ziceti ca ma cunoasteti? intreba acesta. Adica, la drept vorbind, vi se pare ca ma cunoasteti?

La drept vorbind, chiar te cunosc. Nu esti dum­neata Cetateanul parea ca se straduieste sa‑si aduca aminte; negustorul astepta cu sufletul la gura. Nu esti dumneata Nicolas?

Omul se schimba deodata la fata; se vedea cum ii tre­mura casca in mana.

Nicolas? ingana el.

Nicolas Truchou, negustor de fiare vechi pe strada Cossonnerie?

Nu, nu - se grabi sa raspunda negustorul, rasufland peste masura de fericit.

N‑are a face, in orice caz ai o figura simpatica: asa­dar vreau sa vand, cum ti‑am spus, o armura intreaga, cu platosa, bratare si spada, cu tot.

Bagati de seama, domnule, ca negotul cu astfel de lucruri e oprit.

Stiu, de vreme ce musteriul dumitale a spus‑o in gura mare adineauri.

Ati auzit?

Cat se poate de lamurit, ba chiar am vazut ca nu te‑ai scumpit de loc cand a fost vorba sa‑i platesti; asta m‑a indemnat sa intru in legatura cu domnia ta; fii pe pace insa ca eu n‑am sa te jecmanesc; stiu ce‑nseamna negustoria; doar am fost si eu candva negustor.

Asa! Si ce vindeati, daca nu va e cu suparare?

Ce vindeam?

Da.

Favoruri.

Strasnic negot, domnule.

Asa am ajuns sa ma pricopsesc si, precum vezi, m‑am capatuit.

Felicitarile mele!

De‑aia imi place acum sa traiesc la largul meu si m‑am gandit sa ma descotorosesc de toate vechiturile, fiindca imi stau in drum.

Va‑nteleg.

Mai am aici si niste pulpare ah, si manusile!

Dar n‑am ce face cu atatea buclucuri.

Nici eu.

N‑am sa iau decat platosa.

Asadar, nu cumperi decat platose?

Da.

Curios, fiindca, oricum, fiarele astea le cumperi ca sa le vinzi dupa aceea mai departe cu toptanul; asa cel putin ai spus, si fierul, oricum ar fi el lucrat, tot fier se cheama ca este.

Asa‑i, dar, vedeti, prefer sa

Faci cum vrei: cumpara numai platosa sau, stiu eu, poate ca ai dreptate, mai bine nu mai cumpara nimic.

Ce vreti sa spuneti?

Vreau sa spun ca in vremurile astea pe care le traim orice om trebuie sa fie inarmat.

De ce? Doar e pace in tara.

Dragul meu, daca ar fi pace, sa fie‑al dracului, nu s‑ar face pe scara asa intinsa negot cu armuri .Nu‑mi spune mie mosi pe grosi.

Domnule!

Si mai ales pe sub mana.

Negustorul dadu sa plece.

- Intr‑adevar, cu cat ma uit mai bine la dumneata - spuse cetateanul - cu atat mai mult am impresia ca te cunosc. Nu, nu esti Nicolas Truchou, si totusi imi dau seama ca te cunosc de undeva.

- Incetati, va rog!

Si daca umbli sa cumperi platose

Atunci?

Atunci inseamna ca vrei sa faci o fapta placuta Celui de Sus!

Dar incetati odata!

Nici nu stii ce simpatic imi esti - spuse cetateanul, intinzand pe fereastra o mana lunga cat o zi de post, care se impreuna cu mana negustorului de parca ar fi fost in­nadite amandoua.

Dar cine dracu esti dumneata? intreba acesta, simtindu‑si mana stransa ca intr‑o menghina.

Sunt Robert Briquet, poreclit urgia schismei, prie­ten al Ligii si catolic infocat. A, acum stiu precis cine esti.

Negustorul se ingalbeni.

Esti Nicolas Grimbelot, tabacar la Vaca fara Oase.

Ba nu, n‑ai nimerit‑o nici de asta data. Ramai sana­tos, jupan Robert Briquet! Imi pare bine de cunostinta!

Si negustorul facu stanga‑mprejur.

Ce, vrei sa pleci?

Precum vezi.

Fara sa iei armura?

Ti‑am spus doar ca n‑am bani la mine.

Valetul meu o sa mearga cu dumneata.

Nu se poate.

Ce facem atunci?

Ce sa facem? Ne vedem fiecare de treaba.

Sa fie al dracului, nici nu‑mi trece prin gand! De‑ai sti cat doresc sa pastrez legaturile cu dumneata.

Iar eu sa ma pazesc de domnia ta - ii intoarse vorba negustorul, care se hotari, in sfarsit, sa lase balta platosele, preferand sa ramana pagubas decat sa fie cumva recunoscut, si‑si lua picioarele la spinare, rupand‑o la fuga. Insa Robert Briquet nu era omul care sa se dea batut cu una cu doua; incaleca pervazul ferestrei si cobori jos, in strada, aproape fara sa aiba nevoie sa sara si din cativa pasi il prinse din urma pe negustor.

Ai capiat, nenisorule? spuse el, lasandu‑si mana latareata pe umarul bietului om. Daca ti‑as fi dusman si as vrea sa te bag in puscarie, ar fi destul sa strig: la ceasul asta straja trece pe strada Augustinilor; nu‑ti vreau decat binele, zau, sa‑mi sara ochii daca te mint! Si, ca sa‑ti dau o dovada, uite, acum mi‑am adus aminte, in sfarsit, cum te cheama.

De asta data negustorul pufni in ras.

Robert Briquet se protapi in fata lui.

Te cheama Nicolas Poulain - spuse el - si esti locotenent la prefectura Parisului; tineam eu minte ca e ceva cu Nicolas.

M‑am dus pe copca! bolborosi negustorul.

Dimpotriva, ai scapat cu fata curata. Dracia dra­cului! Ma prind ca n‑ai sa fii niciodata in stare sa faci pentru cauza sfanta ceea ce ma bizui eu sa infaptuiesc.

Nicolas Poulain scoase un geamat.

Ei, haide, haide, fii tare! il imbarbata Robert Bri­quet. Tine platosa asta, eu am sa le iau pe celelalte doua; basca bratarele, pulparele si manusile pe care ti le da­ruiesc; si acum s‑o pornim, traiasca Liga!

Vii cu mine?

- Iti ajut sa cari armele astea menite sa‑i zdrobeasca pe filistini; ia‑o inainte, ca sa‑mi arati drumul.

In sufletul bietului locotenent al prefecturii fulgera o banuiala pe deplin indreptatita, dar care nu licari decat o singura clipa pentru a se stinge numaidecat. 'Daca ar fi vrut sa‑mi intinda o capcana - isi zise in sinea lui - mi‑ar fi spus oare ca ma cunoaste?'

Apoi cu glas tare:

Fie - se invoi el - daca tii neaparat, n‑ai decat sa mergi cu mine.

Pana in panzele albe! striga Robert Briquet, strangand cu o mana mana aliatului sau in timp ce cu cealalta ridica victorios in aer fiarele vechi cu care se impovarase.

Plecara deci impreuna.

Dupa vreo douazeci de minute de mers, Nicolas Poulain ajunse in cartierul Marais; era lac de sudoare, atat din pricina ca intinsesera amandoi pasul voiniceste, cat si da­torita discutiei politice infierbantate pe care o purtasera intre timp.

Strasnic adept am castigat - murmura Nicolas Poulain, oprindu‑se la oarecare distanta de palatul duce­lui de Guise.

'Puteam sa jur ca platosa mea era sortita sa ajunga aici' - se gandi Briquet.

Prietene - spuse Nicolas Poulain, intorcandu‑se cu un gest teatral catre Briquet, care parea nevinovat ca un prunc - inainte de a patrunde in viziuina leului, iti mai dau ragaz un minut sa chibzuesti; mai ai inca vreme sa faci calea‑ntoarsa daca nu te simti tare de inger.

As! raspunse Briquet. Am trecut doar prin atatea in viata: Et non intremuit medulla mea[5] - adauga el pe un ton declamator. Ah, te rog sa ma ierti, poate ca nu stii latineste?

Pai ce, dumneata stii?

Precum vezi.

'Invatat, curajos, voinic, om cu stare, o adevarata co­moara! socoti in sinea lui Poulain. Sa intram deci.'

Si‑l conduse pe Briquet in fata portii monumentale a palatului Guise, care se deschise la cea de‑a treia bataie a ciocanului de bronz.

Curtea era impanata cu straji si cu oameni infasurati in mantii, care lunecau incolo si incoace ca niste fantome.

In tot palatul nu se zarea licarind nici o lumina.

Opt bidivii inseuati si cu fraiele pe cap asteptau in­tr‑un colt.

In momentul cand se auzi bubuind ciocanul in poarta, majoritatea celor ce se aflau in curte intoarsera capetele si se grabira sa se insiruie unul langa altul, formand un fel de gard viu spre a‑i intampina pe noii veniti.

Nicolas Poulain se apleca atunci la urechea unui fel de portar care astepta in dreptul ferestruicii intredeschise si‑si spuse numele.

Am adus cu mine si un cirac de nadejde - adauga el.

Intrati, domnilor - ii pofti inauntru portarul.

Du astea la magazie - spuse Poulain, incredintand unei straji cele trei platose impreuna cu toata fieraria adusa de Robert Briquet.

'Aha! Va sa zica exista si o magazie - se gandi acesta. Din ce in ce mai bine.'

Mai sa fie! Strasnic te mai pricepi sa le chiverni­sesti pe toate, jupane prefect!

Da, da, mai sunt si oameni cu scaun la cap - zambi Poulain, impaunandu‑se. Vino sa te prezint.

Trebuie sa‑ti atrag atentia - il instiinta cetatea­nul - ca de felul meu sunt ingrozitor de timid. Nu vreau nimic altceva decat sa fiu ingaduit si eu intr‑un colt; dupa ce‑mi voi fi dovedit destoinicia, faptele mele, cum spune grecul, vor avea grija sa vorbeasca pentru mine.

Cum doresti - ii raspunse locotenentul de politie. Atunci asteapta‑ma aici.

Si se duse sa stranga mana mai tuturor celor ce se fo­iau incolo si incoace prin curte.

Ce mai asteptam acum? intreba un glas.

Sa vina stapanul - raspunse cineva.

In momentul acela tocmai intrase pe poarta un barbat cu o statura impunatoare.

Domnilor - spuse el, prinzand ultimele cuvinte schimbate intre indivizii misteriosi care se plimbau prin curte - vin in numele sau.

Ah! Domnul de Mayneville! exclama Poulain.

'Ei, cum vad eu, am o multime de cunoscuti pe aici' - isi spuse in sinea lui Briquet, incercand sa‑si intipa­reasca pe obraz o strambatura menita sa‑i schimbe infa­tisarea.

Domnilor, ne‑am adunat cu totii acum; putem in­cepe discutiile - rosti glasul ce se facuse auzit la inceput.

'Minunat! se bucura Briquet. Inca unul: asta‑i procu­rorul meu, jupan Marteau.'

Si‑si ticlui pe loc o alta mutra cu o usurinta care arata ca se indeletnicise indelung cu studiul fizionomiei.

Sa mergem sus, domnilor! spuse Poulain.

Domnul de Mayneville o lua inainte, urmat de Nico­las Poulain, dupa care veneau oamenii infasurati in pelerine, si, in sfarsit, dupa oamenii cu pelerine, Robert Briquet.

Pornira cu totii sa urce scara exterioara ce ducea spre o galerie boltita. Robert Briquet urca treptele o data cu ceilalti, murmurand:

Dar pajul, unde o fi oare impielitatul acela de paj?

XI

DIN NOU LIGA

In timp ce suia scara in urma tuturor, silindu‑se sa‑si ticluiasca o mutra cat mai cuviincioasa de conspirator, Ro­bert Briquet baga de seama la un moment dat ca, dupa ce vorbise cu cativa dintre misteriosii sai tovarasi, Nicolas Poulain se oprise la usa, ca si cum ar fi asteptat pe cineva.

'Pe mine m‑asteapta pesemne' - isi zise Briquet.

Intr‑adevar, in clipa cand se pregatea sa treaca infrico­satorul prag, locotenentul de politie atinu calea noului sau amic.

Sa nu te superi pe mine - ii spuse el - dar cum mai toti prietenii nostri nu te cunosc de fel, vor sa ia unele informatii asupra domniei tale mai inainte de a te primi in sanul adunarii noastre.

Au toata dreptatea - raspunse Briquet - si, in modestia mea, m‑am gandit de la bun inceput, precum bine stii, ca voi avea de intampinat aceasta impotrivire.

Trebuie sa recunosc - marturisi Poulain - ca esti un om si jumatate.

Nu‑mi ramane, asadar, decat sa ma retrag - con­tinua Briquet, care in sinea lui era cat se poate de mul­tumit ca avusese parte sa vada intr‑o singura seara atatia vajnici aparatori ai Uniunii Catolice.

Vrei sa te conduc? in intreba Poulain.

Nu, multumesc, nu‑i nevoie.

Mi‑e teama sa n‑ai vreo incurcatura la poarta, pe de alta parte sunt asteptat inauntru.

Nu exista cumva o parola ca sa pot iesi pe poarta? M‑as mira din partea domniei tale, jupan Nicolas, sa nu te fi gandit la atare lucru; ar fi o nesabuinta.

Ba exista.

Spune‑mi‑o atunci.

La urma urmei, de vreme ce ai intrat

Si suntem prieteni

Fie! Ajunge sa spui doar atat: Parma si Lorena.

Si portarul o sa‑mi deschida?

Numaidecat.

Prea bine, multumesc. Du‑te de‑ti vezi de treaba; ma intorc si eu la rosturile mele.

Nicolas Poulain se desparti de insotitorul sau si se grabi sa se inapoieze in mijlocul confratilor.

Briquet facu cativa pasi, ca si cum ar fi vrut sa coboare in curte, dar cand ajunse in capul scarii, se opri pentru a cerceta imprejurimile.

In urma investigatiilor facute, putu sa‑si dea seama ca galeria boltita se intindea paralel cu peretele exterior, ocrotit de o streasina larga. Nu incapea nici o indoiala ca galeria raspundea intr‑o sala de la parter, potrivita pen­tru o intrunire atat de misterioasa cum era aceea la care Briquet nu avusese cinstea sa fie ingaduit.

Aceasta banuiala, care se preschimba curand in certitudine, fu intarita de faptul ca, la un moment dat, vazu luminandu‑se fereastra cu gratii croita in peretele respectiv si prevazuta cu un oblon de lemn in chip de palnie, aidoma celor cu care sunt acoperite in zilele noastre ferestrele inchisorilor si manastirilor pentru a impiedica privirea sa razbata afara, lasandu‑se doar o deschizatura prin care sa patrunda aerul si albastrul cerului.

Briquet isi facu socoteala ca fereastra cu pricina nu putea fi decat a salii in care se tineau intrunirile si ca, daca ar reusi sa ajunga pana acolo, s‑ar putea aciua intr‑un loc prielnic pentru a pandi ce se petrecea inauntru, intrucat din postul acela de observatie ochiul era in masura a suplini cu prisosinta menirea celorlalte simturi.

Toata greutatea pentru el era numai sa ajunga la pos­tul acela de observatie si sa se aseze acolo in asa fel, ca sa poata privi inauntru fara a fi vazut.

Briquet se uita jur imprejur.

In curte nu erau decat pajii care pazeau bidiviii, soldatii cu halebardele lor si portarul cu legatura lui de chei, toti oameni sprinteni si cu ochiul ager.

Din fericire insa curtea era foarte intinsa si noaptea foarte intunecoasa.

De altminteri, soldatii ca si pajii, dupa ce‑i vazura pe conspiratori afundandu‑se sub boltile galeriei, nu se mai sinchisira de nimic, iar portarul, la randul sau, stiind ca portile erau bine ferecate si ca nimeni n‑ar fi putut sa iasa afara daca nu cunostea parola, nu mai avea alta grija acum decat sa‑si faca patul ca sa se culce si sa ia seama la ulcica imbietoare cu vin dres cu mirodenii ce se incalzea pe foc. Curiozitatea este indeobste atatata de imbolduri tot atat de puternice ca si cele ce dezlantuie orice alta patima infocata. Ravna de a sti este atat de mistuitoare, incat a prefacut in scrum viata multor curiosi.

Briquet aflase prea multe lucruri pana atunci pentru a nu dori sa‑si intregeasca pe deplin cunostintele. Isi mai roti o data privirea in jur si, fascinat de lumina pe care fe­reastra o revarsa asupra zabrelelor de fier, i se paru a deslusi in aceasta sclipire un fel de chemare, iar in ver­gelele scaldate in lumina o provocare pentru palmele lui vanjoase.

In consecinta, hotarat sa ajunga cu orice pret la garliciul oblonului, Briquet se strecura de‑a lungul cornisei, ce parea sa continue peronul ca un ornament, pana in dreptul fe­restrei, si se prelinse pe langa perete ca o pisica sau ca o maimuta ridicata in doua labe, tinandu‑se cu mainile si sprijinindu‑si picioarele de infloriturile sapate in grosimea zidului.

Daca pajii si ostasii ar fi putut intrezari prin paclele noptii aratarea aceea nastrusnica lunecand pe perete ca si cand ar fi plutit prin aer, ar fi inceput de buna seama sa strige ca‑i un lucru necurat la mijloc si chiar si cei mai neinfricati dintre ei ar fi simtit cum li se zbarleste parul in cap. Robert Briquet insa nu le lasa ragazul sa descopere vra­jitoriile lui.

Din patru pasi, reusi sa apuce cu mana zabrelele si, insfacandu‑le cu nadejde, se pitula intre gratiile de fier si scandurile oblonului, in asa fel incat sa nu poata fi zarit de afara si, datorita grilajului, sa fie mai mult sau mai putin ferit de privirile celor dinauntru.

Briquet nu se inselase, si straduintele ca si cutezanta lui fura cu prisosinta rasplatite in momentul in care ajunse acolo.

Intr‑adevar, privirea lui imbratisa o sala larga luminata de un candelabru de fier cu patru brate si ticsita cu fel de fel de armuri printre care, daca ar fi cercetat cu atentie, ar fi descoperit cu siguranta, si grumajerul, si bratarele lui.

Era atata puzderie de sulite, sabii, halebarde si muschete asezate in stive sau in piramide, incat, cu ceea ce se afla acolo, s‑ar fi putut inarma patru regimente intregi.

Briquet insa nu se sinchisi chiar atat de minunata chib­zuiala cu care fusesera rostuite armele, cat lua aminte la adunarea harazita sa le dea o intrebuintare sau sa le im­parta. Privirea lui scaparatoare se caznea sa razbata prin geamul gros, naclait de fum si de praf, pentru a deslusi chipurile cunoscute, ascunse sub viziere si glugi.

Oho! sopti el. Uite‑l pe jupan Crucé, revolutionarul nostru; uite‑l si pe prichindelul de Brigard, bacanul din coltul strazii Lombarzilor; uite‑l si pe mesterul Leclerc, care acum se numeste, chipurile, Bussy si care n‑ar fi in­draznit, de buna seama, a savarsi un asemenea sacrilegiu pe vremea cand mai traia inca adevaratul Bussy. Trebuie sa‑l intreb odata daca nu cunoaste cumva, dat fiind ca a fost pe vremuri maestru de scrima, lovitura secreta de spada din pricina careia a murit la Lyon un oarecare Da­vid, o cunostinta de‑a mea. Mai, fir‑ar sa fie, cum vad eu, toata burghezia e‑n par, in schimb nobilimea Ia te uita dracie, domnul de Mayneville - sa ma ierte Dumnezeu! - da mana cu Nicolas Poulain: oamenii se infratesc, zau daca nu‑mi vine sa plang de emotie! Dar ce‑o mai fi asta: domnul de Mayneville. cum s‑ar zice, e orator? Se pregateste, pare‑mi‑se, sa rosteasca o cuvantare; a facut un gest plin de fagaduieli si se uita in jur cu o privire staruitoare.

Intr‑adevar, domnul de Mayneville tocmai incepuse un discurs.

Robert Briquet dadea din cap la fiecare cuvant al dom­nului de Mayneville, nu pentru ca ar fi putut sa auda macar o frantura din polologhia lui, ci multumindu‑se doar sa talmaceasca in felul sau gesturile oratorului si ale celor ce‑l ascultau.

'Precum se vede, nu are darul de a‑si convinge ascul­tatorii. Crucé stramba din nas, Lachapelle‑Marteau i‑a intors spatele, iar Bussy‑Leclerc ridica din umeri. Hai, domnule de Mayneville, nu te lasa, vorbeste, asuda, gafaie, arata‑ti iscusinta, ce dracu! Ei, bravo, uite ca cinstita adu­nare a inceput sa se insufleteasca. He, he, toti s‑au strans buluc in jurul lui, ii strang mana, isi arunca tichiile in aer, mare dracovenie!'

Briquet, precum am spus, vedea fara sa poata auzi ni­mic; noi insa, care asistam in gand la dezbaterile acestei furtunoase intruniri, suntem in masura a impartasi citito­rului ceea ce se petrecea acolo.

Mai intai, Crucé, Marteau si Bussy se plansesera dom­nului de Mayneville de faptul ca ducele de Guise nu se hotara sa faca nici o miscare.

Marteau, in calitatea sa de procuror, luase cuvantul:

Domnule de Mayneville - spusese el - ati venit, asadar, din partea ducelui Henri de Guise? Va multumim. Si suntem bucurosi sa primim in mijlocul nostru pe solul domniei sale; ar fi fost totusi necesar ca ducele in per­soana sa se afle printre noi. Dupa moartea gloriosului sau parinte, la varsta de optsprezece ani, ducele i‑a convins pe toti bunii francezi sa‑si insuseasca ideea intemeierii unei Ligi, sub al carei stindard ne‑a inregimentat pe toti. Potrivit legamantului nostru, ne‑am pus in joc viata si ne‑am jertfit averile pentru biruinta acestei cauze sfinte; si iata ca, in pofida jertfelor noastre, nu se face nici un pas inainte si nu se ia nici o hotarare. Bagati de seama, domnule de Mayneville, ma tem ca pana la urma parizienilor o sa li se faca lehamite; si in momentul cand Parisul n‑o sa mai aiba nici o ravna, care va fi soarta Frantei? Domnul duce ar trebui sa se gandeasca la asta.

Aceasta precuvantare se dovedi a fi pe placul tuturor membrilor Ligii si, dintre toti, Nicolas Poulain o aplauda cu cea mai mare insufletire.

Domnul de Mayneville se multumi sa raspunda cu modestie:

Domnilor, nu s‑a luat nici o hotarare pana acum pen­tru ca n‑a sosit inca momentul prielnic. Cercetati cu luare‑aminte situatia, va rog. Domnul duce de Guise, impreuna cu fratele sau, domnul cardinal, se afla din clipa de fata la Nancy, unde vegheaza amandoi: unul se straduieste sa puna pe picioare o armata menita sa tina piept hughenotilor din Flandra, pe care domnul duce de Anjou vrea sa‑i asmuta asupra noastra ca sa ne ocupe; celalalt trimite sta­fete dupa stafete preotilor din Franta si papei pentru a‑i indupleca sa imbratiseze cauza Ligii. Domnul duce de Guise stie un lucru pe care domniile voastre nu‑l cu­noasteti, si anume ca alianta de odinioara dintre ducele de Anjou si Henric de Navara, destramata numai pe ju­matate, este pe cale de a se injgheba la loc. Telul lor ar fi sa ocupe Spania in partea dinspre Navara, impiedicand‑o sa ne trimita arme si bani. Iar domnul duce de Guise, mai inainte de a face vreun pas si, mai cu seama, de a veni la Paris, ar vrea sa fie in masura a lupta impotriva ereziei si a oricarei incercari de uzurpare. Dar, in lipsa domnului de Guise, il avem aici pe domnul de Mayenne, care are o indoita misiune de indeplinit, fiind totodata comandant al armatei si sfetnicul nostru, si pe care‑l astept sa soseasca dintr‑o clipa intr‑alta.

Va sa zica - il intrerupse Bussy si, rostind aceste cuvinte, ridica din umeri - va sa zica inaltimile lor se afla oriunde nu suntem noi si niciodata unde am avea ne­voie sa fie. Ce face, bunaoara, doamna de Montpensier?

Doamna de Montpensier, daca vrei sa stii, domnule, a intrat azi‑dimineata in Paris.

Si n‑a vazut‑o nimeni?

Ba da, domnule.

Si cine, ma rog, este aceasta persoana?

Salcède.

Ooo! fremata intreaga adunare.

Nu cumva - intreba Crucé - a reusit sa se faca nevazuta?

Nu chiar de tot, dar nadajduiesc macar atata cat tre­buia ca sa nu poata fi prinsa.

Si de unde se stie ca se afla aici? intreba la randul sau Nicolas Poulain. Cred ca nu v‑a instiintat Salcède.

Stiu ca se afla aici - raspunse Mayneville - pentru ca am insotit‑o pana la poarta Saint‑Antoine.

Am auzit ca s‑ar fi inchis portile - il intrerupse Marteau, care abia astepta prilejul sa ia din nou cuvantul.

Da, domnule - raspunse Mayneville cu nestra­mutata lui politete, la care nici o sacaiala nu‑l putea face sa renunte.

Si atunci cum a reusit sa patrunda in oras?

Asa cum s‑a priceput.

Inseamna deci ca are atata putere, incat portile Pari­sului se deschid oricand pentru dansa?! se minunara conspi­ratorii, banuitori si invidiosi, cum sunt indeobste oamenii marunti cand intra in cardasie cu marimile.

Domnilor - spuse Mayneville - azi‑dimineata la portile Parisului s‑a petrecut un lucru pe care domniile voastre, pe cat se pare, nu l‑ati aflat sau il cunoasteti doar pe departe. S‑a dat porunca la bariera sa nu fie lasati sa patrunda in oras decat cei ce aveau asupra lor un bilet de libera trecere: de cine trebuia sa fie semnat biletul acesta? Habar n‑am. Asadar, in fata noastra, la poarta Saint‑An­toine, se aflau cinci sau sase oameni, dintre care patru aratau ca vai de ei si erau imbracati cu niste straie po­nosite; cum va spun, se aflau sase oameni care au venit inarmati cu zapisele astea, fara de care nimeni nu putea fi primit inauntru, si care au intrat pe poarta sub nasul nostru. Cativa dintre ei faceau tot felul de caraghioslacuri si isi dadeau niste ifose de parca toata lumea trebuia sa li se plece la picioare. Cine sunt oamenii acestia? De unde erau biletele acelea? Nu cumva ne‑ati putea lamuri dum­neavoastra, domnilor, care locuiti aici in Paris si care aveti indatorirea de a nu scapa din vedere nimic din ce se pe­trece in orasul domniilor voastre?

Asadar, Mayneville, din acuzat, devenise acuzator, cu acea miraculoasa iscusinta pe care numai maiestria cuvantului o poate darui.

Bilete de libera trecere, niste caraghiosi cu ifose, oameni primiti pe alese la portile Parisului! Ei, ei! Ce‑o mai fi si asta? intreba Nicolas Poulain, ingandurat.

Daca domniile voastre, care stati aici tot timpul, nu stiti lucrurile astea, de unde vreti sa le stim noi, care traim in Lorena si suntem mereu pe drumuri, alergand de colo pana colo pentru a impreuna capetele acestui cerc care se numeste Liga?

Dar, in sfarsit, cum au venit amaratii astia?

Unii pe jos, altii calare; unii singuri, altii insotiti de lachei.

Sa fie cumva oamenii regelui?

Vreo trei‑patru dintre ei aratau ca niste calici.

Poate c‑or fi ostasi?

N‑aveau decat doua spade la sase oameni.

Nu cumva or fi venetici?

Pare‑mi‑se ca erau gasconi.

Oh! exclamara cativa, marturisindu‑si dispretul.

N‑are a face - spuse Bussy - fie ei si turci, tot trebuie sa luam aminte si sa fim cu ochii in patru. O sa vedem ce‑i cu ei. Asta‑i rostul domniei tale, domnule Poulain. Toate bune, dar pana in clipa de fata n‑am reusit inca sa aflam ce se intampla cu Liga.

S‑a intocmit un nou plan de bataie - raspunse dom­nul de Mayneville. Maine veti auzi ca Salcède, care ne‑a tradat la proces si care se pregatea sa mai dea si alte lu­cruri in vileag, nu numai ca n‑a scos un cuvant pe esafod, dar a retractat si marturisirile pe care le facuse pana atunci; si toate astea numai datorita ducesei, care, dupa ce a izbutit sa patrunda in oras, strecurandu‑se pe langa unul dintre cei ce venisera inarmati cu zapise, s‑a incu­metat sa razbeasca pana in fata esafodului, cu riscul de a fi calcata in picioare la fiecare pas, si sa se arate osanditului, desi s‑ar fi putut foarte bine s‑o recunoasca cineva. In momentul acela Salcède, care tocmai se pregatea sa faca depline marturisiri, a amutit; o clipa mai apoi, vrednicul nostru gealat, la randul sau, i‑a inchis gura pe veci impiedicandu‑l sa se caiasca. Asa ca, domnilor, puteti fi li­nistiti, uneltirile noastre din Flandra n‑au iesit la iveala. Aceasta cumplita taina a coborit in mormant o data cu el.

La auzul acestor cuvinte, membrii Ligii se stransera cu totii in jurul domnului de Mayneville.

Briquet ghicea din gesturile lor bucuria de care erau insufletiti. Bucuria aceasta avu insa darul sa‑l nelinisteasca peste masura pe onorabilul cetatean, care parea sa fi luat pe loc o hotarare neasteptata. Se lasa deci sa alunece de sus, de pe muchia oblonului, pe pavelele curtii si se in­drepta spre poarta, unde, dupa ce rosti formula cuvenita; Parma si Lorena, portarul ii dadu drumul sa iasa.

Cand se vazu, in sfarsit, afara in strada, jupan Robert Briquet rasufla atat de zgomotos, incat nu era greu sa‑ti dai seama ca de o buna bucata de vreme isi tinea rasuflarea.

Consfatuirea inca nu se sfarsise; istoria ne spune ce s‑a petrecut mai departe.

Domnul de Mayneville aducea viitorilor razvratiti din Paris, din partea ducilor de Guise, planul razmeritei puse la cale.

Rasculatii nu aveau nimic altceva de facut decat sa ma­celareasca toate persoanele de vaza din oras despre care se stia ca‑l sprijina pe rege si sa cutreiere strazile strigand in gura mare: Traiasca sfanta liturghie! Moarte politici­lor!, aprinzand astfel rugul unui nou Sfant Bartolomeu din ramasitele nemistuite de foc ale celui de odinioara: numai ca de asta data nu se facea nici o deosebire intre catolicii neconformisti si hughenoti.

In felul acesta, rebelii intelegeau sa slujeasca doi dumnezei: pe cel ce domneste in slavile cerului si pe cel ce urma sa domneasca in Franta: pe Atotputernicul si pe domnul de Guise.

XII

LA PALATUL LUVRU, IN CAMERA MAIESTATII SALE HENRIC AL III‑LEA

In vasta incapere de la Luvru, in care cititorii au pa­truns in atatea randuri impreuna cu noi si in care am avut adesea prilejul sa‑l vedem pe bietul rege Henric al III‑lea petrecand ceasuri nesfarsit de lungi si de chinuitoare, il vom regasi si de asta data, nu sub infatisarea unui monarh, nici a unui stapanitor, ci palid, abatut, framantat si bantuit fara crutare de toate umbrele pe care amintirea sa le evoca neincetat sub aceste bolti pline de stralucire.

Henric se schimbase mult de cand moartea ii secerase prietenii in imprejurari atat de cumplite, asa cum le‑am zugravit aiurea: doliul acesta se abatuse asupra lui ca o vijelie pustiitoare, si sarmanul rege, care, amintindu‑si in tot momentul ca era un om ca toti oamenii, isi pusese toata increderea si tot temeiul puterii sale in afectiunea ce o purta celor din preajma, se pomenise dintr‑o data jefuit de orice incredere si de orice putere, de catre moartea cea pizmasa, inaintea infricosatei clipe cand suveranii se infatiseaza in fata lui Dumnezeu singuri, fara prieteni, fara straji si fara coroana.

Henric al III‑lea fusese crancen lovit: toti cei pe care‑i indragea cazusera rand pe rand in jurul sau. Dupa Schomberg, Quélus si Maugiron, ucisi in duel de catre Livarot si Antraguet, Saint‑Mégrin fusese asasinat de domnul de Mayenne: ranile ramasesera deschise si inca mai sangerau Afectiunea pe care o purta noilor sai favoriti, d'Épernon si Joyeuse, semana cu dragostea unui parinte care, pierzandu‑si cele mai vrednice odrasle, isi revarsa toata duiosia asupra copiilor care i‑au ramas: desi cunoaste prea bine toate cusururile lor, ii iubeste si‑i cocoloseste, pazindu‑i ca ochii din cap ca nu cumva moartea sa aiba vreo putere asupra lor.

Il coplesise pe d'Épernon cu tot felul de daruri, si to­tusi dragostea pe care i‑o purta lui d'Épernon era sovaiel­nica si plina de toane; in unele momente chiar il ura. Abia atunci Caterina, neinduplecata lui sfetnica, in care gandirea veghea necontenit ca flacara candelei in taber­nacol, abia atunci Caterina, care nici chiar in anii tineretii nu fusese in stare a savarsi o cat de mica nesabuinta, luand cuvantul in numele poporului, gasea prilejul sa foarfece prieteniile suveranului.

In schimb, niciodata nu s‑ar fi incumetat sa‑i spuna, atunci cand monarhul golea vistieria pentru a ridica la rangul de ducat mosia lui La Valette, sporind‑o cu o dar­nicie regeasca, niciodata nu i‑ar fi spus:

Sire, ai face mai bine sa urasti pe oamenii aces­tia care nu te iubesc catusi de putin sau care, din pacate, te iubesc doar pentru a trage foloase.

Era destul sa‑l vada insa pe rege incruntandu‑se ori sa‑l auda, intr‑un moment de oboseala, invinuindu‑l pe d'Épernon ca nu este decat un carpanos si un misel, pen­tru a gasi numaidecat cuvantul neindurator in stare sa dea in vileag toate pacatele pe care atat poporul cat si regalitatea le puneau in sarcina lui d'Épernon si care avea darul de a rascoli si mai adanc ura monarhului.

D'Épernon, gascon, dar numai pe jumatate, cantarise de la bun inceput, cu viclenia si perversitatea lui innascute, slabiciunile regelui; stia bunaoara sa‑si ascunda ambitia, o ambitie nedeslusita, ale carei teluri nici el insusi nu le cunostea inca; in schimb, cupiditatea de care era stapanit ii tinea loc de busola pentru a se indruma spre indepar­tatul si nebanuitul tarm pe care i‑l ascundeau inca zarile viitorului, si aceasta cupiditate era singurul imbold de care se lasa calauzit.

Daca intamplator vistieria era cat de cat chivernisita, il vedeai pe d'Épernon rasarind ca din pamant si apropiindu‑se cu bratele intinse si cu fata zambitoare: de in­data ce vistieria era sleita, isi lua talpasita, cu o flutu­rare de dispret pe buze si cu spranceana incruntata, pen­tru a se fereca fie la el in palat, fie intr‑unul din castelele sale, unde isi jelea lipsurile si saracia pana ce inmuia inima bietului rege, care de felul sau era slab de inger, si reusea in cele din urma sa‑i smulga o noua danie.

Datorita lui, favoritismul devenise o indeletnicire in toata puterea cuvantului, indeletnicire pe care stia s‑o ex­ploateze cu indemanare, silindu‑se sa stoarca cat mai multe venituri cu putinta. In primul rand nu‑i ingaduia suvera­nului nici cea mai mica pasuire atunci cand trebuia sa pla­teasca soroacele; mai tarziu, cand ajunse curtean si cand toanele viforoase ale monarhului se dovedira indeajuns de schimbatoare pentru a cali cugetul lui de gascon, mai tarziu, cum spuneam, catadicsi, in sfarsit, sa se osteneasca si el un pic, adica sa dea o mana de ajutor la strangerea sunatorilor cu care avea de gand sa‑si umple punga.

Nevoia aceasta, isi dadea bine seama, il silise sa se transforme dintr‑un curtean obisnuit cu trandavia, si­tuatie cum nu se poate mai priincioasa, intr‑un curtean plin de osardie, cea mai pacatoasa indeletnicire din lume. Si adeseori suspina cu amaraciune gandindu‑se la placutele ragazuri harazite lui Quélus, lui Sehomberg si lui Maugiron, care in viata lor nu avusesera prilejul sa discute nici despre treburile statului, nici despre cele particulare, si care iz­buteau cu atata usurinta sa prefaca favorurile in galbeni, si galbenii in desfatari; vremurile insa se schimbasera: varsta de aur fusese urmata de varsta de fier; banii nu mai intrau singuri in punga ca altadata: trebuia sa umbli dupa ei, sa scormonesti, pentru a‑i dobandi, in marun­taiele poporului, ca intr‑o mina pe jumatate sleita. D'Épernon se resemna pana la urma, avantandu‑se ca un infometat in maracinisurile incalcite ale administratiei, zvantand totul in cale ori incotro isi indrepta pasul si stor­cind pana la ultima picatura de sange, fara a lua in seama blestemele, atunci cand zornaitul scuzilor de aur izbutea sa acopere glasurile jeluitorilor.

Portretul lui Joyeuse, al carui caracter l‑am creionat mai inainte in graba, ce‑i drept, si destul de sumar, este in masura totusi sa‑i arate cititorului diferenta dintre cei doi favoriti care imparteau intre ei, n‑am zice prietenia, ci mai degraba acea vadita inraurire pe care Henric le‑o ingaduia cu prisosinta celor din preajma sa s‑o exercite asupra Frantei ca si asupra lui insusi.

Joyeuse, in chip firesc si fara sa‑si faca vreo socoteala, mersese pe urmele unui Quélus, ale unui Schomberg, Maugiron ori Saint‑Mégrin, deci continuand traditia sta­tornicita: isi iubea monarhul si se lasa cu nepasare ras­fatat de el; cu singura deosebire ca zvonurile ciudate ce se raspandisera candva asupra neasemuitei prietenii pe care suveranul o nutrise fata de predecesorii lui Joyeuse se stinsesera o data cu aceasta prietenie; nici o pata in­jositoare nu mai intina afectiunea aproape parinteasca pe care Henric o avea pentru Joyeuse. Tanarul, care se tragea dintr‑o familie de oameni de omenie si cu un nume stralucit, cauta sa pastreze, cel putin de ochii lumii, res­pectul fata de regalitate, si familiaritatea lui nu depasea niciodata anumite margini. In adancul sufletului, Joyeuse era un prieten adevarat pentru Henric, numai ca nu se ivea niciodata prilejul ca lucrul acesta sa iasa in vileag. Anne era un tanar inflacarat si dragastos din fire, iar cand tinea la cineva, era egoist; a fi fericit prin generozitatea monarhului si a revarsa aceasta fericire asupra celui ce i‑o daruise nu insemna mare lucru in ochii lui; totul pen­tru dansul era sa fie oricum si in orice fel fericit. Viteaz, chipes, bogat, stralucea incununat si de acest intreit har ce inconjoara fruntile tinere cu un nimb de iubire. Na­tura fusese peste masura de darnica fata de Joyeuse si Henric blestema uneori natura care ii lasase monarhului atat de putine lucruri de facut pentru prietenul sau.

Henric cunostea indeajuns de bine pe acesti doi oa­meni si‑i indragea tocmai din pricina contrastului dintre ei. Sub o aparenta sceptica si superstitioasa, Henric as­cundea o aplecare spre filozofie, care, daca n‑ar fi fost Caterina, s‑ar fi dezvoltat in chipul cel mai folositor.

Adeseori tradat, Henric, nu se lasase amagit niciodata.

Avand, asadar, o adanca intelegere pentru caracterul prietenilor sai si cunoscand pe deplin atat cusururile cat si calitatile fiecaruia, parasit si de unul si de celalalt, sin­gur si trist in camera lui intunecoasa de la palat, regele se gandea la ei, la dansul, la viata lui si privea, in negura ce staruia in incapere, zarile mohorate pe care atatea alte priviri mai putin patrunzatoare decat a sa le‑ar fi vazut mijind in viitor.

Executia lui Salcède asternuse o umbra deasa peste sufletul sau. Singur intre doua femei, intr‑o asemenea imprejurare, Henric descoperise dintr‑o data cat era de ne­ajutorat: slabiciunea Louisei il intrista; taria Caterinei, in schimb, avea darul sa‑l inspaimante. In sfarsit, Henric se simtea stapanit de spaima aceea nedeslusita, dar puru­rea staruitoare, pe care o incearca monarhii pecetluiti de soarta, pentru ca o stirpe intreaga se stinge in ei si o data cu ei.

Sa‑ti dai seama intr‑adevar ca, fiind mai presus decat ceilalti oameni, slava de care esti inconjurat nu are o te­melie solida; sa simti ca esti statuia spre care se inalta fumul cadelnitelor, idolul caruia toata lumea i se in­china, dar ca atat preotimea cat si poporul, atat cei ce ti se inchina cat si cei ce‑ti slujesc te coboara sau te ridica dupa cum le vine lor mai bine si te clatina incolo si‑ncoace dupa bunul lor plac, pentru un suflet semet este cea mai amarnica injosire. Henric era constient de lucrul acesta si isi facea sange rau tocmai pentru ca era constient.

Totusi, cand si cand, cauta sa‑si intremeze curajul, adapandu‑se la izvoarele tineretii sale, izvoare ce secasera inainte ca anii tineretii sa se fi sfarsit.

'La urma urmei - isi spunea el - pentru ce m‑as framanta? Nu mai am nici un razboi de purtat; Guise se afla la Nancy, Henric la Pau: unul se vede silit sa‑si infraneze ambitia, ferecand‑o in sufletul sau, celalalt n‑a avut niciodata asa ceva. Spiritele se linistesc, nici un fran­cez nu putea sa puna temei pe o idee atat de nastrusnica, inchipuindu‑si c‑ar fi cu putinta ca regele lui sa fie de­tronat; cea de‑a treia coroana fagaduita de foarfecele de aur al doamnei de Montpensier nu este decat o vorba in vant, scorneala unei femei ranite in amorul ei propriu; doar mama mai are inca asemenea naluciri si se tot teme de spectrul nu stiu carui uzurpator, fara sa‑mi poata spune lamurit cine este uzurpatorul; eu insa, fiind barbat si avand inca judecata intreaga, imi dau bine seama la ce ma pot astepta din partea pretendentilor de care se infrico­seaza dansa. Am sa dovedesc tuturor ca Henric de Navara nu‑i decat un caraghios, iar Guise un nemernic, si am sa imprastii cu spada in mana toate ligile straine. Sa ma ierte Dumnezeu, dar nu cred ca eram mai destoinic la Jarnac si la Moncontour[6] decat sunt acum. Da - con­tinua Henric, punand barbia in pamant - asa e, dar pana una alta, ma plictisesc si plictiseala este ucigatoare. Asta‑i intr‑adevar singurul dusman ce unelteste impotriva mea: plictiseala! Si mama nu mi‑a pomenit niciodata nimic des­pre el! Sa vedem dac‑o sa vina cineva asta‑seara! Si Joyeuse care mi‑a promis c‑o sa fie devreme aici: ce vrei, ii place omului sa petreaca; dar cum dracu face ca sa petreaca? D'Épernon? Ah, astuia nu‑i arde de petreceri, e imbufnat: nu si‑a incasat inca polita de douazeci si cinci de mii de scuzi pentru cornute: treaba lui, n‑are decat sa stea imbufnat cat o pofti.'

Sire - se auzi glasul sambelanului - domnul duce d'Épernon!

Cei ce cunosc sacaielile unei asteptari, rabufnirile de manie pe care intarzierea le starneste impotriva persoanei asteptate, usurinta cu care se risipesc norii cand persoana respectiva se arata, in sfarsit, vor intelege insufletirea cu care suveranul porunci sa se aduca un scaun pentru duce.

Ah! Buna seara, duce! il intampina el. Ma bucur ca te vad.

D'Epernon se inclina respectuos.

De ce n‑ai venit la executia secaturii aceleia de spaniol? Stiai doar ca ti‑am pastrat un loc la mine, in loja, de vreme ce ti‑am trimis vorba.

N‑am putut, sire.

N‑ai putut?

Nu, sire, aveam treaba.

Ai zice, cand il vezi cu mutra asta lunga de un cot, ca este vreun ministru de‑al meu si c‑a venit aici sa‑mi dea de stire ca nu s‑au platit mai stiu eu ce subventii - spuse Henric, ridicand din umeri.

Intr‑adevar, sire - raspunse d'Épernon, prinzand mingea din zbor - maiestatea voastra are dreptate: sub­ventiile n‑au fost platite si am ramas fara o lascaie.

Bine, bine - bombani Henric, nerabdator.

Dar - urma d'Épernon - nu despre asta este vorba si ma grabesc s‑o spun maiestatii voastre, ca nu cumva sa‑si inchipuie ca acestea sunt treburile cu care m‑am indeletnicit.

Sa vedem atunci despre ce‑i vorba, duce.

Maiestatea voastra stie ce s‑a petrecut in timp ce Salcède era pe esafod?

Ba bine ca nu! Doar eram acolo.

Au incercat sa‑l rapeasca pe osandit.

N‑am vazut asa ceva.

Totusi asa umbla zvonul prin oras.

Zvon fara nici un temei si fara nici o urmare: nimeni nu s‑a clintit.

Cred ca maiestatea voastra se insala.

Si pe ce se bizuie aceasta credinta?

Pe faptul ca Salcède s‑a lepadat in fata poporului de lucrurile pe care le‑a marturisit in fata judecatorilor.

Aha, ai si aflat va sa zica?

- Imi dau osteneala sa aflu tot ce poate sa intereseze pe maiestatea voastra.

Multumesc! Dar unde vrei sa ajungi cu aceasta precuvantare?

Vreau sa spun ca un om care moare asa cum a murit Salcède se dovedeste a fi pana la capat un slujitor credincios, sire.

Ei, si?

Stapanul care are asemenea slujitori se poate so­coti fericit: asta‑i tot.

Si vrei sa spui ca eu n‑am asemenea slujitori sau, mai degraba, ca nu‑i mai am? Ai dreptate, daca la asta te‑ai gandit.

Nu vreau sa spun asta. Maiestatea voastra ar gasi la nevoie, si nimeni nu este in masura sa stie mai bine ca mine lucrul acesta, slujitori tot atat de credinciosi ca si cei de care s‑a inconjurat stapanul lui Salcède.

Stapanul lui Salcède, stapanul lui Salcède! De ce nu vreti sa spuneti odata lucrurilor pe nume, voi astia care sunteti in preajma mea? Cum se numeste stapanul acesta?

Maiestatea voastra trebuie sa stie mai bine ca mine, de vreme ce se ocupa de politica.

Stiu eu ce stiu. Spune‑mi ce stii dumneata.

Eu nu stiu nimic; banuiesc doar o multime de lucruri.

Minunat! suspina Henric, plictisit. Ai venit aici ca sa ma inspaimanti si ca sa‑mi impartasesti niste zvo­nuri neplacute, nu‑i asa? Iti multumesc, duce, nici nu ma puteam astepta la altceva din partea dumitale.

Prea bine, vad ca maiestatea voastra ma trage la raspundere acum.

Si pe buna dreptate, cred.

Ba nu, sire. Un om credincios care vine cu o veste neplacuta poate sa se insele, dar omul acela totusi nu si‑a facut decat datoria, aducand aceasta veste.

Sunt treburi care ma privesc numai pe mine.

Ah! De vreme ce maiestatea voastra intelege ast­fel lucrurile, aveti dreptate, sire; sa nu mai vorbim.

Dupa aceste cuvinte se lasa o tacere pe care suveranul se grabi s‑o curme cel dintai.

Ei, haide - spuse el - nu‑mi intuneca sufletul, duce. Si asa sunt destul de mohorat, ca un faraon egip­tean in inima unei piramide. Incearca sa ma‑nveselesti.

Ah, sire! Din pacate, veselia nu vine la porunca.

Regele batu manios cu pumnul in masa.

Esti un incapatanat, un prieten rau, duce! iz­bucni el. O, Doamne, n‑as fi crezut c‑am pierdut totul, o data cu slujitorii mei de odinioara.

- Imi pot ingadui sa atrag atentia maiestatii voastre ca nu face nimic spre a‑i incuraja pe cei de azi?

Monarhul tacu si, drept raspuns, se multumi sa ma­soare cu o privire cat se poate de semnificativa pe omul din fata sa, care, datorita lui, avea acum o situatie atat de stralucita.

D'Épernon intelese.

Maiestatea voastra imi reproseaza binele pe care mi l‑a facut - rosti el ca un gascon neaos ce era. Eu insa nu ma gandesc sa‑i reprosez devotamentul pe care i l‑am dovedit.

Spunand acestea, ducele, care nu se asezase inca, lua scaunul pe care monarhul il pregatise pentru el.