AMURGUL CALIGRAFILOR de Yasmine Gatha

AMURGUL CALIGRAFILOR

de Yasmine Gatha

M-am stins din viata pe 26 aprilie 1986, la varsta de 83 de ani. Istanbulul era in plina sarbatorire a Lalelei la Emirgan. Decesul a fost declarat in aceeasi dimineata de serviciile municipale din Beylerbey, sat costal asezat pe malul asiatic al Bosforului si de fiul meu, Nedim. Am plecat fara multe povesti, asa cum fusese si viata mea. Nu mi-a fost frica in nici un moment de moartea mea, moartea nu e dura decat cu cei care se tem de ea. Fara tipete sau lacrimi.

Am simtit moartea la fel de draga ca varful stufului inmuiat in calimara, venita mai repede decat hartia poate absorbi cerneala.

Am avut grija sa las totul in ordine, mi-am aranjat viata si materialul de caligraf.

Calame¹, makta², divit³ si mirosul lor de cerneala se aflau mereu langa mine, aranjate in functie de cat de des le foloseam si dupa marime, despartite de aceeasi distanta pentru a evita gelozia si certurile. Cu mine, s-ar fi macelarit. Am plecat deci impacata, abandonandu-mi uneltele care devenisera un fel de prelungire a mainii mele, imi strangeau degetele, fiindu-mi aproape, fidele si ascultatoare, dupa ce se aratasera indisciplinate atunci cand boala si nebunia pusesera stapanire pe mine.

Ele au fost martorii mortii mele, au ramas imobilizate in prezenta ei, rasufland cand ea pleca. Ramasitele mele pamantesti nu le interesau, bucurandu-se ca se debarasasera de mine.

Am fost inmormantata in aceeasi zi, dupa regulile Islamului, in cimitirul din Eyyub, colina ce domina Bosforul, intr-un pamant pe care misuna chiparosii zvelti. Stela a fost oferita de Universitatea din Istanbul. Este din piatra slefuita, avand deasupra un cap sculptat, o coroana de flori si fructe. Placa gravata imi lauda talentul de caligraf si de femeie pioasa.

Sase persoane se aflau in jurul sicriului meu: fiul meu si sotia lui, draga si analfabeta Murchide; Hateme, sora mea mai mica; Muhsin Demironat, directorul scolii de Arte Frumoase din Istanbul si doi dintre elevii mei, Munever, alintata Muna, cea mai talentata, si Omer, cel mai lenes. Tacuti si gravi ca si cum acest eveniment nu putea sa provoace alte sentimente, erau toti usurati sa ma vada linistita dupa crizele de dementa care ma persecutasera. Dar gata cu tremuratul care ma priva de singura placere pe care mi-o oferise viata: caligrafia si insotitoarea ei cocheta, miniatura. De acum inainte eram linistita, la adapost de orice spaima.

Dupa ce corpul meu intra in tarana, Muna fu prima care disparu, neridicand ochii din pamantul pe care il strabatea cu pasi mari.

In ziua urmatoare, confratii mei au prezentat elevilor lor niste idei generale despre mine: dupa ei, reformasem arta traditionala a caligrafiei, deschizand-o variatiilor contemporane si ponderasem regulile acestei discipline. Cuvinte insolite. Numai Muna sesizase sensul operei mele si cunostea secretul plecarii mele.

Am murit in somn, inconstienta. Totusi, in ziua aceea ma simtisem cu totul rationala,     pregatita sa ma apuc de lucru, cu toate ca mana dreapta imi rezista, cuprinsa de tremur.

Incercarea mea nu se solda nici macar cu o schita sau o linie. Resemnata, m-am intins in pat.

Mi-am ales cu grija pozitia, ezitand sa-mi las bratele intinse sau pe piept. Cu parul prins in coc, lasat pe ceafa, eram imbracata cu taiorul de profesoara care imi acoperea picioarele lungi. In lumina diminetii, pielea imi parea mai fina si mai transparenta, cu pete maro, pe ici pe colo, pe mainile mele batrane. Cu un profil de vultur, asemanator aceluia al sultanului Mehmed al II-lea si cu o barbie autoritara, numai pleoapele inchise indulceau trasaturile figurii mele.

Nu mi-as fi imaginat niciodata linistea acestui moment. Nu eram nici nefericita, nici fericita, ci indiferenta. Cu toate acestea, mi-era frica de moartea altora. Ma inlemnea ideea ca ar fi putut sa ingroape trupul mamei mele, sau sa puna stapanire pe fiul meu, Nedim, nascut din casatoria cu Ceri, un dentist din Anatolia.

L-am cunoscut pe Ceri la intoarcerea lui din Germania, unde isi facuse studiile. In ciuda manierelor occidentale, ramase la fel de necioplit ca armeanul care-si facea de lucru sub ferestrele noastre.

Din calatorie, nu ramasese decat cu amintirea tristelor bai publice si a femeilor prea slabe pentru gustul sau. El vroia o femeie din tara lui, tanara si educata in spirit traditional; virginitatea si educatia mea ii asigurau un camin linistit. Sedus de lucrarile mele in cusatura, nu acorda nici cea mai mica atentie primelor mele compozitii caligrafice. In aparenta curtenitor, aspru in interior, isi alesese o meserie pe gustul sau: dentist, ca sa inlature raul de la radacina. Viitorul meu sot vorbea putin, ca si clientii care-i paraseau cabinetul cu maxilarul amortit. Mi-a rapit cei mai frumosi ani din viata cu aceeasi brutalitate cu care smulgea dintii.

In ziua prezentarilor oficiale, eram atat de zdrobita, incat aveam un aer intimidat. Ceri nu era un barbat frumos, avea un trup mare, sprancene zbarlite si o mustata deasa. Nimic nu-mi placea la el, dar asta n-avea nici o importanta in ochii mei. Inspecta mereu dintii interlocutorului, deformatie profesionala, zicea el, dar care ma facea sa ma simt prost. Ochii rotunzi, ficsi ca doua bile, iesisera din orbite la vederea dintilor de aur ai tatalui meu si parcursera palatul mamei mele cu pupila marita. Cand pacientul era important, isi aranja capatul mustatii, nerabdator sa-i invadeze maxilarul. Tatal meu mi-a luat mutenia drept consimtamant si fixa data casatoriei. Fire putin patrunzatoare, Ceri conchise ca nu aveam o natura entuziasta, dar de altfel, prefera avantajele unei dote generoase vorbariei prea lungi. Vazu in tacere, supunere, in ascultare, admiratie. Tata ne-a pus la dispozitie un yali, modest in comparatie cu locuinta familiei. Odinioara destinat portarilor de pe proprietate, servea drept depozit de mobila, utilaje si material de pescuit. Mama a transformat acest sopron insalubru, iar tata a construit o camera in plus pentru cabinetul dentar. In cinci ani de casatorie, m-am obisnuit cu tacerea si vicleniile zilnice ale sotului meu, prefacandu-ma ca nu inteleg vorbele dezagreabile sau reprosurile, incuviintand cu o miscare a capului, devenita cronica pe masura ce timpul trecea; mi-am pierdut treptat placerea de a vorbi pana la nasterea fiului nostru, Nedim. El veni pe lume cu un tipat lung care-i facu pe pescarusii de pe digul Bosforului sa tresara.

Nasterea facu ca zgomotul sa reintre in casa, cantecele de leagan dadura un aspect de armonie si atunci imi dadui seama cat de diferiti eram eu si Ceri.

Tatei nu-i pasa de nefericirea mea: avea aceeasi atitudine fata de pacheboturile sovietice care veneau din Marea Neagra si carora le intorcea spatele atunci cand treceau pe sub ferestrele noastre. Induiosarea n-avea loc la masa familiala. Era un sentiment prost vazut de cand un vechi Muvakkit[31] de la Moscheea Albastra fusese condamnat la moarte si executat de sultanul Mahmud al II-lea. Acest stra-stra-bunic, fie ca Allah sa-l pazeasca, avea ca sarcina chemarea credinciosilor la rugaciune. Dar repetatele sale intarzieri, datorate siestei, lasasera fara oameni una din cele mai insemnate moschee ale orasului. Isi agrava cazul dandu-i sultanului calendarul zilelor faste si nefaste plin de greseli. Fusese spanzurat pentru neglijenta. Cu funia de gat, el continua totusi sa calculeze pozitia stelelor in cerul astral al suveranului sau. Poveste care ne-a invatat sa ne exprimam dorintele rational si sa le supunem imperativelor existentei. Considerand ca orice mariaj trebuie sa raspunda acestor criterii, tata gasise in persoana lui Ceri partida ideala pentru durerile sale de dinti.

Eu ma consacram exercitiilor de caligrafie pentru a consola mana care-mi fusese oferita in prea mare graba. Felul meu de a protesta contra acestui mariaj era sa deplasez literele, sa fac liniile sa rabufneasca. Dar reveneam mereu la orizontalitate, caci literele mele nu erau inca destul de puternice pentru a fi sfartecate. Asa ca le lasam pe hartie si le dublam inelele. Numele profetului aranjat in cerc in jurul lui Allah lasa sa se vada unele zone uscate, iar altele umede. Timpul de uscare corespundea vizitei Celui-Inalt, adica un minut iarna si cateva secunde vara, odata cu marile calduri. Caligrafii nu sufla niciodata asupra cernelii; accelerarea uscarii face sa se piarda prezenta divina. Atunci, lunecam partea carnoasa a aratatorului meu pe hartie, o picatura de carne pe cerneala umeda care se micsora. Toti caligrafii au incercat sa surprinda aceasta prezenta divina, dar nici unul n-a reusit.

Noi, caligrafii, cunoastem acest ritual pe de rost.

Anii au trecut, din eleva am devenit profesoara. Dar de ce sa ma grabesc? Moarta, am tot timpul din lume. Memoria imi este intacta, amintirile le simt mai aproape ca realitatea. Viata imi apare in fata ochilor cu viteza luminii, ma impresoara si se retrage fara sa anunte. Toate lucrurile de care nu mi-am dat seama pe cand eram vie, revin cu intermitente. Martor al vizibilului si invizibilului, pot acum sa povestesc tot.

Cu atatea amintiri anapoda in obscuritate confuzia e mare. Fara sa pot lupta, aceste intoarceri in trecut se fac in dezordine. De ce sa rezist atunci cand momente frumoase isi fac aparitia? In special debutul meu ca profesoara la Academia de Arte Frumoase, cand aveam 30 de ani si atat de multi elevi in clasa. Am tinut primul curs in septembrie, intre canicula estivala si dulceata tomnatica.

Elevii imi urmareau gesturile riguroase. Am acoperit foaia cu un preparat lipicios, inmuiat intr-un decoct de ceai, apoi am uns-o cu un strat protector, ca sa impiedic patrunderea cernelii in fibre. Odata pagina uscata, am slefuit-o cu un silex, iar elevii mei, fascinati, se miscau in ritmul pietrei pe foaie, acum devenita matasoasa. Cu ajutorul firelor intinse la intervale regulate, am schitat liniile, apoi mi-am abandonat mana limbii profetului si calam-ului care desena cozile negre si dese ale unui hadith⁵.

Am vazut cum cerneala se pliaza, anticipand ordinele. Funinginea distilata cunostea foarte bine acest pas al initierii caligrafice. Ma amuzam retinand-o in timp ce ea ardea de nerabdare sa umple foaia. Crezu ca ma indupleca cu o lacrima neagra care pata fila. Incepui inscriptia; varful trestiei se retragea de tristete si-si ineca durerea in calimara. Misiunea i se parea brusc insuportabila. Se spune ca unele calame isi zdrelesc varful, se mutileaza pentru a pune capat carierei de calau. Caligrafii nerabdatori le taie in bucatele si le arunca printre gunoaiele atelierului. Un calam taiat are mai putin de trait decat un calam nou.

Elevii mei nu banuiau cata viata se ascundea in fiecare din uneltele mele si contemplau scena ca pe o natura moarta. Servile la inceput, instrumentele acceptasera exercitii din cele mai academice: spirale florale intrepatrunse, margini decorate cu aur. Apoi imi deveneau complice, indraznind odata cu mine. Atunci incepeam sa torturez literele, punand cate patruzeci in unghiul superior al paginii, inghesuindu-le pana la sufocare. Cuvintele se incalecau, se mutilau intre ele. Masacru savant si metodic, lupta de virtuoz. Indrazneam ceea ce precedesorii mei nici nu-si imaginasera.

Intr-o zi, am avut chef sa dilat literele, mergand pana la sfidarea legilor gravitatiei. Numele lui Allah scris cu litere monumentale imi arunca o privire neagra care ma ingheta. Pe timpul cand eram eleva la scoala de caligrafi a sultanului, nu mi-as fi permis niciodata asemenea nesocotiri.

Supusa exercitiilor traditionale, decoram Coranuri, le impodobeam cu podoabe marginale, de unwan⁶ si de cedvel⁷. Excelam in ilustrarea cartilor de rugaciune, desenam pe o pagina dubla sanctuarul din Mecca in fata celui de la Medina. Pamanturi sfinte protejate de o incinta identica din caramida. Apoi mormintele insotitorilor profetului cu cupola pictata in culori vii.

Profesorul meu, marele Mustafa Osman, era mirat sa ma vada atat de intreprinzatoare si imi critica rapiditatea cu care executam lucrarile, el, care, timp de mai multe zile, se baricada in atelier, refuzand orice contact uman, pentru a gandi in liniste la ultima opera, tughra⁸ , a sultanului Abdülaziz.

Se intampla ca unul dintre elevii mei sa ma intrebe ceea ce fiecare generatie, fara exceptie, ma intreba intr-o zi sau alta: „ V-a fost greu sa va impuneti in aceasta profesie tipic masculina?” Raspunsul meu nu le satisfacea niciodata curiozitatea, nu erau decat pe jumatate convinsi. Raspundeam pe un ton evaziv, vorbeam de perseverenta, de munca indarjita din anii de initiere pana la primul compliment amestecat cu uimire al profesorului meu. Ma zugraveam fara sa fi atras vreodata atentia.

La acea data, in atelier, treceam neobservata, fiind asistenta batranilor eruditi si patrunsi de cuvantul Domnului. Pregateam hartia, cerneala, stergeam si aranjam uneltele, asiguram buna functionare a atelierului si, uneori, curatenia. Supravegheam confortul relicvelor Inaltei Porti. Selim, caligraful centenar, nu putea lucra decat intins pe pat, cu un picior indoit pentru stabilitate. Trebuia sa-i proptesc perne in spate, sa-i dezmortesc piciorul slab si osos, sa-i masez pulpa care zvacnea de durere. Trebuia, de asemenea, dupa anotimp, sa prepar bauturi reci sau calde, pentru a improspata aerul fetid al respiratiei lor. Doar Mehmet, schiopul, nu bea niciodata, pierzandu-si setea odata cu piciorul. Familia lui il surprinse pe cale de a inghiti fructul tratat al cafelei uscate. Refuza orice ajutor de a se aseza. Pentru a nu-l umili, mi se ordona sa nu ma uit la el pana ce nu se instala. Altadata mare caligraf, suferea din cauza siluetei sale minuscule si nu suporta induiosarea. Vroia sa inspire autoritate si teama.

Pe scurt, eu supravegheam cladirea cedata acestor batrani, uitati de la venirea lui Atatürk, care interzisese alfabetul arab, deci si caligrafia si caligrafii. Tremuraturile mainilor lor se accentuau cu fiecare zi. Dar ei isi ascundeau decaderea in spatele onoarei, se izolau pentru a scapa de privirile indiscrete. Nimeni nu le critica munca, dar ei vorbeau despre asta mult, descriind cu minutiozitate tot ce se petrecea in imaginatia lor. Atelierul meu era azilul virtuozitatilor visate, un ospiciu pentru batrani pretentiosi si anticamera mortii. La sfarsitul zilei, le luam operele, fara a le arunca nici macar o privire si le distrugeam.

Fiind singura femeie autorizata sa intre in acest pavilion, am suportat mult timp comentariile ironice, ma luau drept camila din cauza ochilor mari, sau girafa din cauza picioarelor subtiri si lungi. Mehmet deplangea faptul ca eram lipsita de rotunjimi si isi ilustra parerile desenand silueta unui mim⁹ slabanog. Ondularea literei era la fel de esentiala ca si o coapsa mare sau un piept generos, imi spunea vecinul lui, desenand un graffiti obscen pe perete. Numai Selim ma scutea de aceste comentarii. Continua sa picteze, mana ii era sigura si-si recapatase indemanarea. Puteai crede ca picioarele bolnave cedasera mainii drepte toata puterea. Lucra intr-o liniste totala, departe de vorbariile confratilor lui si scria sub stricta supraveghere a profetului. Se ruga de cinci ori pe zi, desi ii era greu sa ingenuncheze si eu il ajutam cu ablutiunile. In comparatie cu ceilalti, era cel mai putin nebun, cel mai indemanatic si cel mai pios. Inca ii aud murmurul ce aluneca pe barba sclipitoare, declamand hadith-ul si zgomotul degetelor sale care transforma fiecare silaba pronuntata. Unirea dintre cuvant si incheietura asigura unicitatea lui Allah. Ma lua drept martor al predicilor sale, sfatuindu-ma sa nu ma indepartez niciodata de lacasele virtuoase si sa urmez lumina Prea-Inaltului. Suflul aforismelor sale se abatea pe fata mea. Credinta se simtea in panza de in aspra a tunicii sale, pietatea lui raspandea mirosul martirilor.

Confratilor lui le-ar fi placut sa-l vada zacand intr-un azil, considerandu-l un fals profet. Calomniile lor il lasau rece. Privirile lui negre ii acuzau de rataciri grave. Ii califica drept avortoni. Incercam in van sa-i calmez pe cei mai indarjiti si ii imploram sa se intoarca la munca lor. Il uitau pe Selim si reveneau la exercitiile lor de iluzionisti. Batranul Ali imi arata paginile ramase albe si se lansa intr-o tirada incoerenta ca sa-mi explice intelesul liniilor inexistente si procedeele tehnice ale ornamentelor sale practic absente. Admiram cu entuziasm neantul exercitiilor. Amabilitatea mea il facea si mai volubil, isi lauda talentele, slabite odata cu trecerea anilor, apoi ma punea sa jur ca nu o sa divulg acest secret confratilor lui, care erau toti niste hoti, capabili de a-l jefui.

Eram obsedata de ideea de a fugi din acest atelier. Dar era suficient ca unul dintre ei sa-mi arate un desen si atunci, dezarmata, nu mai ma gandeam sa parasesc acest loc dezolant, ultimul refugiu al ucenicilor caligrafi. Tinerii veneau, se plimbau prin sali si plecau cu un aer mahnit. Aceasta generatie se va debarasa de scrierile meticuloase si aparitiile misterioase. Tehnicienii vor lua locul magicienilor mei. Vrajitorii mei tristi nu mai transcriau murmurele lui Allah, care nu se va mai simti binevenit in locurile acestea noi. El va parasi incetul cu incetul aceste locuri fara rugaciuni si fara incantatii, lasand locul sloganelor populare si patriotice ale Lupului Gri din Ankara¹⁰.

Aliniate pe etajera din biblioteca, sculpturile cu efigii de dervisi intrau in transa. Cu capul inclinat, bratele incrucisate pe piept in semn de supunere, se lasau in voia incantatiilor ce se auzeau din minaretul de alaturi. Nu ma puteam abtine sa nu vars o lacrima cand vedeam lucrurile acestea. Eliberate de creta, figurinele se lasau in voia cantecului. Bonetele lor inalte imbratisau aerul, desenand cercuri perfecte. Le lasam in voie pentru ca libertatea lor nu dura decat o perioada scurta de timp, redevenind apoi hieratice. Uneori, banuiam un suras sau un usor dezechilibru care facea sa tresara pulpele lor proeminente, dar reveneau imediat, ascultand de legile inertiei. Prins in joc, calamul le urmarea circumvolutiile. Nu mai aveam nevoie de hartie sau cerneala. Incheietura mea, prea rigida, nu reusea sa le surprinda vartejul. Tija trestiei se freca de hartie si apoi se intorcea catre ea insasi. Fanta devenea invizibila pentru ochi, dar transa continua. Sub ochii mei mirati, aparea fraza scrisa pe tichia dervisului: „O, al nostru dulce Jalal al Din Rumi ¹¹.”

Asa faceam fata plictisului. Sa sterg de praf bibelourile casei era scuza pentru a ma sustrage companiei lui Ceri. Fugeam de el, pandeam scartaitul parchetului pentru a nu ma intalni cu el. Stiam acum sa-i disting pasii, tusea puternica dupa cina si gargarele dinainte de culcare. Amanam neincetat momentul cand trebuia sa vin in pat langa el. La primul sforait, ieseam de sub patura, linistita de aceste sunete, dovada sigura a somnului sau greu.

Temandu-se ca nu cumva sotul meu dentist sa nu ii transforme in proteze dentare, dervisii mei se prefaceau morti in prezenta lui. Smulgatorul de dinti de pe malul asiatic al Istanbulului stia mai bine ca oricine secretul dintilor si stia cum, dintr-o rasucire a mainii, sa-i scoata fara durere. Apoi, erau aranjati toti dupa marime si anomalii. Ceri ii indragea atat de mult, incat le ghicea din prima suferinta, sensul cresterii si tipul de relatie avut cu gingia. Specia umana nu-l interesa, nici macar sotia lui, prea sanatoasa pentru el, dificil de manipulat si neputand intra in aceste clasificari.

Aveam amandoi mania aranjarii; cabinetul sau, curatat in fiecare zi, ustensilele dezinfectate dupa fiecare utilizare, freze, extractoare de nervi, polizoare si abrazivi rivalizau in stralucire cu materialul meu de caligraf. Mangaierile si tandretea fusesera inlocuite de aceasta isterie igienica. Fiul nostru, Nedim, se bucura de liniste de la 7 la 8 seara, cand noi ne ocupam de acest ritual zilnic, el in cabinetul sau, iar eu in incaperea stramta transformata in atelier.

Gaseam ca meseria lui e sinistra. Oare ce stia el sa ingrijeasca nu era partea cea mai vizibila a scheletului? Adica ceea ce ramanea dupa moarte? O gura larg deschisa ma lasa sa ghicesc profilul osos al unui craniu emaciat si batjocoritor. Mi-era groaza de urletele pacientilor lui si zgomotul frezei care sapa in dintii oxidati. Totusi, eram incantata cand vedeam copii cu molari fara pata, inchizand gura cand Ceri ii ruga sa o deschida. Pentru a-i linisti, le spunea povesti cu caverne, grote si exploratori care se aventurau in pantecele pamantului, aceasta imensa gura cariata.

Patrimoniu dentar al lui Ceri crestea din zi in zi, iar cabinetul arata din ce in ce mai mult ca o catacomba.

Odata, cand batranul Selim privea cerul in cautare de inspiratie, am vazut ca-si pierduse dintii, cu exceptia unuia singur, tronand ca un turban pe gingia inferioara. Imi explica pe un ton stiintific ca acel dinte garanta echilibrul compozitiilor sale caligrafice, cu limba care se sprijinea de el in timp ce lucra. Precizia mainii sale depindea de buna ancorare a acestui molar, devenit de acum colaborator. Asemenea unei stele, dintele acesta era singurul sau prieten. Era imposibil sa-l aduc la sotul meu, pentru ca-i era frica de ochiul de bestie si de clestele smulgator. Cu cat pacientul era mai lipsit de dinti si in nevoie, cu atat devenea consultatia mai pasionanta. Ceri era convins ca oamenii comozi nu prezentau nici un interes pentru stiinta bolilor buco-dentare. Fara ingrijiri, bietii de ei se deteriorau mult mai repede.

Batranul Selim s-a spanzurat intr-o dimineata cu turbanul verde pe care avea obiceiul sa-l ruleze in jurul fesului. Pregatise un dispozitiv infailibil folosind tija de fier a ferestrei. Nimic pe fata lui nu lasa sa se vada durerea strangularii. Nu era cu nimic diferit fata de alte zile, poate doar putin mai inalt, cum statea cu picioarele goale atingand pamantul cretos. Urmele celor doua degete mari de la picioare alcatuiau o scriere indescifrabila, al carei secret pierise odata cu el. Inca mai aud ecoul cuvintelor sale murmurate cu picul de suflu care inca mai vietuia in el. Cuvinte ghicite de-a lungul peretelui pe care se sprijinea.

Pentru prima data, priveam un mort cu sange rece. In ochii mei, Selim era mort de mult. Era ciudat sa-i vad cadavrul. Nu ma va mai saluta niciodata, nu-mi va mai multumi cand ii aduceam materialul. Nu-i voi mai vedea degetele prin masa de la pranz. Batranul Selim nu-si va mai insulta camarazii si nici nu-i va mai vorbi de rau. Usurat de treburile sale zilnice, lasa in urma lui o mare oboseala. Operele sale, orbitoare la inceput, incepusera la un moment dat sa fie populate de siluete nelinistitoare, de fiinte compozite, venite din alte parti, dincolo de lumea aceasta; filigranurile se transformasera in panze de paianjen, in creaturi zoomorfe, in fauna hibrida. Acest bestiar iesit din mainile sale il ingrozea, ii sufoca somnul, aparea pana si in ceea ce manca.

Acest rau se datora unor personaje malefice carora le daduse numele de Gog si Magog, venite sa-i anunte moartea. Evident, el era singurul care putea sa-i impiedice sa bea apa din fluvii, sa le interzica accesul la cisterne. Debitul verbal se linistea pe masura ce vorbea, apoi, cu o voce de dincolo de mormant, se plangea ca a fost uitat de singura sa lumina, profetul.

Selim se enerva cand mana nu-l mai asculta. Incerca in zadar sa o atraga catre un univers plin de diw¹² si de djin¹³, spre iluzii decorative care, in loc sa-l apropie de Creator, il indepartau si mai mult. Lua toate acestea ca pe o tagaduire, se inchidea intr-un mutism nelinistitor, respingand orice contact uman.

Stia cum sa devina inert si atunci cand i-am vazut cadavrul am crezut ca-si bate joc de noi. Dar n-am vazut nici o sclipire in ochii lui, nici o tresarire a sprancenelor. Palmele garbovite nu mai aveau nimic din fercirea acordata credinciosilor. La fel de rigid ca si calamele sale, la fel de dur ca lemnul uneltelor sale, a fost scos de sub fularul care-l strangulase. Cei doi oameni care-l ingropara au recitat singura surata pe care o cunosteau pe de rost, dand un aer ceremonios inmormantarii. Nu aveam nici o indoiala ca sufletul lui Selim va rataci ani intregi prin scoala, in cautarea materialului de caligraf, a cartoanelor ramase goale, a maka¹⁴-urilor oferite de Zühdi Efendi, caligraf al marelui sultan Abdülmecid. Mapa de birou, presarata cu autografe anecdotice si papucii ii vor lispi cu siguranta.

Spre marea mea surpriza, am gasit un pachet care mi-era destinat, atunci cand am vrut sa pun in ordine tot ce ramasese din lucrurile lui. Sub sfoara care lega coletul, era pusa o hartie cu numele meu, „Pentru Rikkat”, scris cu sarguinta. Era un dar pretios, dovada a afectiunii pe care mi-o purta, felul lui de a-mi multumi pentru ca il ajutasem si il ascultasem.

Traversarea Bosforului cu aceasta prada mi se parea interminabila. In picioare, pe puntea din fata, pandeam aparitia Beylerbey-ului, nerabdatoare sa ajung la debarcader. Frezele sotului meu imi vor fi complice; voi putea sa-mi aranjez atelierul in liniste si sa-l fac demn de comoara care-mi va schimba viata.

Am aranjat documentele dupa marime si am deschis Coranul, primit de Selim de la maestrul sau, apoi am reluat toata gestica pe care Selim o folosea altadata, salutand si dandu-i un sarut devotat. Ceremonial care a devenit si al meu odata cu timpul. L-am imitat pe defunct, m-am contopit cu el, am deschis tocul de matase unde isi aranjase maka¹⁵-urile si divit, aratatorul si degetul mare dispuse in inelele de argint. Dispozitiile testamentare ma recunosteau drept mostenitoare. E posibil ca Selim sa fi explicat cauza plecarii sale precipitate si vointa de a fi incredintate unei persoane de incredere.

Noii mei tovarasi si-au luat locul pe masa de lucru alaturi de uneltele de incepatoare, devenite atat de fade prin comparatie. Am explorat, cu dorinta de a le vedea bine instalate si mi-am promis sa nu le despart niciodata si nici sa le parasesc. Ele devenira parte din trupul meu, prelungire a mainilor mele, complice ale evaziunilor mele caligrafice. Un tub oval continea comoara lui Selim, o cerneala obtinuta din foite de aur pulverizate, apoi diluate intr-o solutie lichida pe baza de miere. Banuiam ca procesul constase in lungi ore de pregatire. Il vedeam pe Selim filtrand si refiltrand lichidul rezultat. Activitate care era mereu perfectibila si care-i dadea viziunea sufletului care evadeaza din materie. Un fel de extaz punea stapanire pe el odata ce aurul se curata de impuritati. In toata viata de caligraf, n-am avut niciodata intre maini un lichid atat de pur. Imi puneam acum intrebarea utilizarii sale si a calitatii hartiei care putea sa-l accepte.

Sufletul lui Selim imi scruta degetele, imi spiona reactiile emotionat, examinand primirea pe care o faceam uneltelor lui. Singura mostenitoare a familiei sale, trebuia sa ma arat demna de aceasta.

Astfel am devenit caligraf. Acest legat, capabil sa-mi transmita talentul unui caligraf virtuos, va conserva mult timp obiceiurile stapanului sau, indemanarea mainilor sale si agilitatea degetelor. Constienta ca aceasta mostenire imi va cutremura viata, am pasrat-o secreta, ascunzandu-mi bucuria cum inainte imi ascundeam tristetea, cu la fel de multa usurinta. Noi, caligrafii suntem impenetrabili, pentru ca cerneala ne invata ce inseamna opacitatea.

Am rasfoit printre hartii si am descoperit, spre marea mea stupefactie, documente personale: corespondenta veche din alt secol, din alta umanitate, fotografii, fragmente de caligrafie ilustrand poeme si hadith si firmanul unui text oficial pe care erau vizibile fire de nisip aruncate de un comanditar nerabdator. Aceasta calatorie in intimitatea maestrului meu imi oferi o alta imagine despre el, de nerecunoscut, aproape juvenila. Calatorie care se temina printr-o scrisoare la fel de enigmatica ca si oracolele antice. Mi-am petrecut restul vietii incercand sa descifrez mesajul din ea pentru a intelege cauzele sinuciderii lui Selim.

Eu sunt marabuul lui Allah.Calimara mea n-a secat nicodata laudandu-i victoriile. Jiltul sau n-a incetat niciodata sa-mi lumineze hartia, mormantul meu. Ordinele sale religioase si militare mi-au asediat cartoanele ca o garnizoana de soldati cu siluete alfabetice. Plasticitatea literelor mele asigura strategia acestor cuceriri.

Am vazut fatada, bolta si frontonul trimisului sau si i-am consacrat ani de reconstituire, dar locuitorii palatului sau m-au facut sa uit expresia sa suverana.

Aceste sprancene, doua sabii scoase din teaca si fruntea in forma de luna mi-au aruncat acuzatii glaciale. Buzele au facut ca hartia de marmura sa se onduleze. Respiratia de cavernian mi-a improspatat atelierul, au impregnat hartia cu mirosul amar al sfinteniei sale. Sentintele sale punitive si furia arhaica mi-au terorizat ustensilele, reprosand astfel de indrazneli.

Veni o zi cand suflul sau inceta sa-mi mai faca cerneala sa tresara si mana ma abandona atunci cand el ma lasa. L-am chemat de multe ori, dar n-a raspuns niciodata. Am decis atunci sa-l insotesc in casa lui pentru a-l implora sa ma ierte.

Inca imi astept audienta.

Oare cat timp a asteptat Selim si oare s-a facut iertat? Nimeni nu poate cunoaste acest lucru. Si eu la randul meu voi suferi aceeasi pedeapsa ani mai tarziu cand, in preajma mortii, caligrafii se naruie in nebunie.

Acest ramas-bun caligrafic ma facu sa-i inteleg chinul, atunci cand se credea abandonat de singura sa lumina: profetul.

M-am izolat in secretul maestrului meu, refuzand sa-l impartasesc cuiva. Ideea de a vorbi in cuvinte obisnuite despre aceasta confesiune ar fi lasat-o fara magia care transparea cu fiecare fraza.

L-am uitat pe Selim pentru ca el sa-si poata gasi linistea, am uitat acel adio enigmatic si rautatile sale si m-am dedicat lucrului. Ideea de a-i folosi materialul impregnat de blasfemii ma cutremura. Calamele si pensulele n-ar fi fost deloc entuziasmate. Nu trebuia in nici un caz sa am aerul ca le solicit talentul, imi ascundeam admiratia sau indemnurile, pentru ca ele preferau sa se dezvaluie la timpul lor. Veneau la mine, jucause, ma ajutau sa-mi rafinez compozitiile inainte de a relua vesmantul de doliu. Imi vibrau intre degete, purtate de aceste clipe furate, rusinate de a fi gustat din fericire. Ne-am imblanzit odata cu trecerea timpului. Se simtea in munca noastra mirosul placerii si al pacatului. Fiecare sarut zamislea o linie, fiecare strangere, o pagina. Uneltele lui Selim se culcau pe fila. Calamul cerea fara incetare rezervorul de cerneala. Darele negre nu semanau cu nimic, mana mea se lasa ghidata in directii opuse. Totusi, gandul era precis. Odata schita terminata, imi trebuia o secunda pentru a-i intelege sensul. Asezata la pupitru, desenasem fara sa stiu propriul meu portret, vazut de un Selim invizibil. Am inteles ca alesese un mic taburet asezat sub fereastra, deja impregnat de mirosul de cerneala si cel sudorii sale. Aceasta vizita inaugura prima noastra colaborare. Ocazia reveni un an mai tarziu, ziua cand medersa decise lansarea unui concurs, vizand sa scoata din anonimat caligrafi capabili sa redea suflul acestei discipline. Din o suta de candidati, ei au ales o femeie: Rikkat Kunt, fiica lui Nessib bei de Beylerbey, sotie a lui Ceri Ince, singurul dentist de pe malul asiatic al Bosforului.

Impun o disciplina stricta elevilor mei. Dar curiozitatea lor in ceea ce ma priveste este fara limite. Totusi mai sunt multe de facut, caci mainile lor sunt inca stangace si scrierea lor raneste hartia. Ochii lor nu au inca intuitia caligrafului luminat. Evoc trecutul fara sa ma ating de viata mea.

Asezati in scaune, se pregatesc sa ma asculte. Muna ma pune sa povestesc concursul din 1936, an-jalon pentru o intreaga generatie de caligrafi. Imi ofera toti intreaga lor atentie. Curbe ascendente si descendente anima naratiunea, sunetele se inghesuie unul cate unul pe buzele mele. Copiii imi sorb cuvintele, incercand sa reconstituie scenele. La fel cum un acelasi personaj le inspira o multime de clone care le ocupa imaginatia. Cincizeci de ani ne separa de aceste amintiri si odata ce vorbesc despre ele, mi se pare ca stiu intamplarea in detaliu.

Republica turca inlocui in 1928 scrierea araba cu o versiune modificata a alfabetului latin. Noul alfabet a fost prezentat lui Mustafa Kemal pe o tabla de aur. Lunga genealogie a caligrafilor, legendele lor, la fel ca pseudonimele lor putin flatante, „sarmanul”, „cocosatul” sau „pescarul”, disparura odata pentru totdeauna, ca si localizarea exacta a mormintelor lor, ramase anonime. Doleantele religioase incetara sa mai apara in compozitii. Spiritualismul „scrierii artistice” nu mai era de actualitate.

In 1936, lacasele de predare a artelor scrisului fura transferate la Academia de Arte Frumoase din Istanbul, unde predam eu. Reforma saracise mult profesia, atat prin disparitia ilustrilor artisti cat si prin absenta transmiterii dibaciei de a scrie, condamnata de acum sa se cufunde in uitare. Se punea si problema conditiilor de conservare pe care generatiile viitoare trebuia sa le asigure.

Oare vocea mea ajungea pana la Selim, devenit atat de glumet dupa moarte? Se amuza parazitand pe la cursuri, aceasta insemnand clar ca ele nu erau la inaltimea asteptarilor sale. Nu i-am fost niciodata ostila, cu exceptia unei dimineti, cand facuse dezordine in atelier. Amintindu-mi de acest incident, incetai sa-i mai citez numele, opera si chiar sfarsitul, totusi atat de caracteristic acestei tranzitii istorice.

Concursul urmarea descoperirea noilor talente si confirmarea dispozitiilor Turciei pentru aceasta disciplina. Eram o suta de candidati, veniti din diferite regiuni ale tarii: de la Marea Neagra, din Anatolia si bineinteles, din Istanbul. Cea mai mare parte dintre noi aveam propriul nostru material. Cei mai saraci contau pe generozitatea organizatorilor pentru a beneficia de un minim de accesorii. Altii il etalau cu ostentatie pe pupitru. Eu aveam ustensilele lui Selim si faimoasa sa cerneala aurita, atat de bine conservata de-a lungul anilor. Nu vroiam sa atrag priviri invidioase si m-am instalat cu gandul la o intreaga zi de lucru. Vecinul meu ma ajuta sa proptesc piciorul pupitrului si se prezenta. Necmeddin Okyay deveni prietenul meu.

Toti elevii imi cer mai multe detalii asupra celui care va deveni in ochii tuturor o fgura emblematica a acestei meserii. Fara ca ei sa insiste, ii evoc talentul de a trage cu arcul, tehnica inegalabila in decoratie si hartiile marmurate. Mai tarziu, a fost numit imam la Yeni Djami, dar ii cunosc atat de putin talentul de teolog, spre deosebire de cel de caligraf!

De acest concurs depindea viitorul nostru. Un climat de reculegere puse stapanire pe sala. Ni se impartise o reproducere dintr-un levha¹⁵. Proba consta in a recopia cu cat mai multa precizie, a imita perfect medalionul inscris al unei besmele¹⁶ si al unui verset coranic plasat in oglinda si superpozabil. Scriitura era in aur pe un fond negru. Candidatii modesti primira o vopsea galbena vulgara. Ceilalti profitara de generozitatea familiilor lor. Eu eram atat de bogata prin acel ultim suflu al lui Selim, comprimat in lichid si prin abilitatea sa, niciodata dezmintita, nici chiar in moarte.

Accesoriile sale relegara contact cu viata in acea zi, iar mie mi-era teama sa le franez nevoia de a ajunge din urma anii pierduti. Un concerto improvizat se desfasura sub ochii mei: calamul se transforma in flaut intre degetele mele, suportul era ca un arcas iar hartia devenea portativ muzical pentru nevoia tuturor.

Ascultau cu scrupulozitate de directivele lui Selim care le supraveghea acest du-te-vino si figurile erotice pe foaia cartonata. Mortul le amintea ca placerea nu datora nimic modelului impus, ca impreunarea lor cu hartia nu trebuia impietrita intr-o reverenta divina, ci mai degraba sa produca o amestecatura obscena de litere. Instrumentele isi recapatau suflul, se separau unul de altul apoi reveneau pe pagina pentru a reproduce schema initiala. Nici macar Selim nu mai putea recunoaste copia de model. Iluzia continua chiar si in reflectiile cernelii. Literele impietrite continuau sa schimbe suspine de multumire prin lichidul aurit.

Oare contribuisem si eu la aceasta opera? Inca imi pun aceasta intrebare. Poate ca literele pierisera din mainile lui Selim pentru a ajunge in ale mele, avide de cunostinte.

Odata ziua terminata, candidatii isi aranjara materialul si lasara compozitiile la uscat sub stricta supraveghere a profesorilor care se plimbau prin sala, pandind lucrarea perfecta. Comentau asupra celor care-si disputau palmaresul si argumentau in favoarea unuia sau altuia. Lucruri care ne ingrijorau. Am preferat sa astept anuntul oficial al rezultatelor, dat de Ismail Hakki, directorul medersa¹⁷-lei caligrafilor.

Familia era surprinsa de ambitiile ce ma animau. Ceri a fost cel mai mirat ca decisesem sa concurez. Cuvintele pe care mi le-a adresat au trecut pe langa mine fara sa ma raneasca si mi se parura oricum derizorii in comparatie cu emotiile de peste zi. Vexat sa descopere ca reprosurile sale nu aveau efectul scontat, profita de acest incident pentru a se plange de situatia lui de sot neglijat. Ma simtea in alta parte, foarte departe, ma acuza ca-l evit, ca ma ingropam cu orele in atelier. Mustatile sale asimetrice, acum frisonand, nu prevesteau nimic bun. Isi anuntase candidatura cand guvernul incepuse sa puna in practica o retea medicala in zonele cele mai retrase ale tarii. Generatiile de tamaduitori, potcovari si alti smulgatori de dinti ii scrutau sceptic pe noii recruti. Konya, granarul tarii, avea nevoie totusi de medici, de moase si dentisti adevarati. Un cabinet dentar era pregatit pentru el.

Era dificil sa raman insensibila la acest entuziasm si totusi nici decesul unui apropiat nu m-ar fi indurerat mai mult. Imi intinse misiva sigilata a Republicii Turce, cu acelasi gest cu care fiul meu Nedim imi arata mazgalelile lui. Buzele imi facura un efort supraomenesc ca sa-l felicite. Eu eram o ruina plina de resturi care cadeau cu mult zgomot, el era o fortareata inatacabila. Artileria mea era mizerabila in comparatie cu a lui, liniile de scriere erau neputincioase in fata acestui exil fortat.

Ceri imi ghicise tristetea. Cu un aer fals vinovat, imi lauda meritele culturale ale orasului, fosta etapa caravaniera si loc de pelerinaj. Dupa el, acest sanctuar era plin de compozitii caligrafice.

Urma sa locuim intr-o casa tipica orasului, in vecinatatea vechii medersa din Karatay, devenita muzeu in 1927. Opozanti de temut ai lui Atatürk, dervisii parasisera orasul si tara, lasand in urma lor muzica ney¹⁸-ului si a violei. Fantomele lor continuau sa pivoteze, intr-un dans ritual. Isi alesesera locuri in care sa se desfasoare in vazul tuturor, apoi disparura in falezele de gresie ale stepei anatoliene. Unul dintre ei imi facu o vizita spectaculoasa si cu palma intoarsa in sus, culese gratia cerului si o transmise pamantului. Invartirea aceasta ma hipnotiza atat de mult, incat nici nu-l vazui plecand. Umbra sa se sustrase ca prin miracol, cautand cel mai bun loc din camera pentru a-si pregati zborul. O maniera foarte originala de a-mi ura bun venit. Primire rezervata numai mie. Trimisii guvernului nu se bucurara de ea.

Ceri isi instala cabinetul in apropierea hamamului[†] din oras. In ziua deschiderii se facuse o coada lunga si sinuoasa pana la bazar. Cel mai batran era in fata, dupa el urmand femeile si copiii. Ultimii atatau multimea si improvizau jocuri pentru a face timpul sa treaca. Ceri le ceru barbatilor sa revina in ziua urmatoare si astfel randul se reduse la jumatate. Ingriji mai mult de patruzeci de pacienti in acea prima zi si, pe masura ce reputatia ii crestea, primea si mai multi. Seara, imi raporta barfele din oras, in special scandalurile.

Imi descrise in detaliu tunetul din 1901 care distrusese minaretul de la medersa. Catastrofa naturala perceputa de catre credinciosi ca o pedeapsa a lui Allah. Isi dublara eforturile in munca de la camp si anul acela cunoscu una din cele mai bune recolte din istoria satului. Ceri imi mai spuse ca orbul care povestea despre seljukizi¹⁹ vedea de fapt foarte bine si ca batranul Baki locuia departe de oras, intr-o casa plina de talismane si amulete. Orice durere era vindecata de unguentele sale pe baza de ierburi si grasimi animale. Ventuzele lui Baki faceau sa dispara febre musculare, spasme si luxatii. Medic si prezicator. Citea viitorul in carnea unui peste venit din Marea Caspica. Ceri nu-l placea pe acest pseudo-medic si-l califica drept vrajitor. Cand aprindea luminile de Sabat²⁰ sau de Hanukka²¹, vecinii sai se intorceau catre cer si invocau protectia unui sfant binefacator. Postul Ramadanului dura o luna, al lui doar o zi. Ii uimea cu atat mai mult pe vecinii sai cand cadea in mutismul de vineri seara, neaprinzand nici o lumina, neincalzind nici o mancare, refuzand orice vizita. Unii dintre locuitorii satului fura tentati sa adopte acest obicei, dar teologul de la medersa se opuse. Ii trata drept eretici.

Naivitatea lor il atinse pe Ceri care vorbea de ei cu cuvintele unui etnolog care tocmai a descoperit un popor primitiv.

Zilele sotului meu era ocupate, in comparatie cu ale mele, care se imparteau intre urmarirea lectiilor lui Nedim si vizitele sotiilor de notari, atat de neincrezatoare la adresa mea; femeile din Istanbul erau prea dezmatate pentru gustul lor.

Cu capul si umerii acoperiti de un voal, vizitam institutiile pioase ale orasului, intram in sanctuare, observam cu ochi de caligraf. Vechea loja a dervisilor tocmai fusese transformata in muzeu. Ocupandu-se de monumentele istorice, Murat imi fu ghid in acest loc destinat pelerinilor. El ma duse in fata Gropii de aprilie, umpluta cu ploile sacre care asigurau vindecare, fertilitate si viata lunga.

La mine acasa, simteam mereu prezenta dervisilor disparuti. Veneau mereu sa verifice in ce stadiu se afla vechea lor locuinta. Aerul inert le exprima zapaceala. Rotit de trupurile care dansau, putea sa accelereze sau sa incetineasca dansul rochiilor albe si tocilor rosii. Impietrite, rochiile deveneau draperii, iar toca, o stela. Dervisii deplangeau soarta aerului, care merita un destin mai bun.

Pe aceste inaltimi, primavara era acompaniata de un vant arzator, cu o voce ciudata. Nu reuseam sa-i inteleg vociferarile, nici sa citesc intre rafale. Traversa ierburile inalte pana la drumul principal, ca pentru a-mi arata calea, ma impingea sa plec din orasul parasit de servitorii sai, altadata loc de escala a profetului, astazi oferit turistilor. Ma chema printre obloane, imi batea la geam. Batea un vant cald de aprilie si calota de zapada din varful muntelui se topi dintr-o data. Platoul isi recapata culoarea verzuie. Sufletul meu impietrit relua legatura cu caldura si libertatea.

Il lasam in urma pe Ceri, noroiul din Konya, pamantul rosu al brazdelor proaspat lucrate si fantomele dervisilor care survolau fieful pierdut. Nedim se intorcea odata cu mine. Bosforul si locuinta ancestrala ne astepta. Trebuia sa revin la Konya la inceputul toamnei, dar acest anotimp disparu pentru totdeauna din calendarul memoriei mele.

Simtindu-ma sotie neglijenta, incercai sa ma rascumpar facand curat in casa din Beylerbey, care nu mai fusese locuita de luni de zile. Nici un fir de praf nu-mi va scapa. Am scos perdelele, tapetul si m-am apucat sa le curat. Mainile imi erau pline de sapun, in ritm de perii si carpe. Am facut ordine in lucrurile inutile si amintirile triste: farfurii sparte, pahare descompletate, fotografii de la nunta si toate hainele lui Ceri. Le-am aruncat intr-o valiza veche si le-am incuiat intr-o camera nefolosita. Cea mai rece, cea mai sumbra din casa.

Odata locuinta aranjata, am transformat o camera in atelier. Doua ferestre urmau sa distribuie lumina necesara uneltelor mele.

Lamaiul noroios de pe mal se bucura vazandu-ma reinvestind din nou in aceste locuri, indepartand praful din pivnita. Nedim fugea din casa pana la yali-ul parintilor mei, situat la numai cativa metri, singurul care conservase zugraveala rosie ca la inceputul secolului. Batranul Selim nu intarzie si-mi facu o vizita. Isi facu o intrare ceremonioasa, zburand la altitudine mica si sfarsi prin a ma minuna. Era un spectacol pe care il stapanea in cel mai mic detaliu, pe care cu siguranta il pusese la punct in timpul exilului meu la Konya. Teritoriul ii era limitat, Selim nu avea voie sa se aventureze mai departe de Bosfor si mai ales spre stepele din Anatolia, pamantul unde salasluia infernul.

Nerabdator sa-si regaseasca instrumentele, cand le vazu, ii tremura mana. Probabil pierduse tremuratul in timp ce taia lemnul chiparosilor de ici-colo, exercitiu care-i permitea sa-i intinda ligamentele mainii, pe care o intorcea catre luna pentru a-i primi binefacerile.

Cand l-am vazut, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc si la ceilalti batrani din medersa. Erau si ei tot in aceasta lume? Murisera de moarte naturala sau fusesera ajutati?

Vizita pe care o facui la     medersa ma inspaimanta. Peretii erau murdari de funingine, totul zacea intr-o insalubritate de nedescris. Asezati in colturi, prietenii mei aveau privirile goale, nici macar dementa nu cred ca indraznea sa se apropie de ei. Nimeni nu le dadea materialul necesar muncii lor. Mehmet se distra dezbracandu-se de sus pana jos, aranjand cu scrupulozitate hainele si refacand exercitiul in sens invers. Nemaiavand nici un fel de notiune a timpului, ceilalti se gandeau ca sase luni se scursera intr-o singura zi. Nu m-au recunoscut. Intrarea unei femei nu ii jena, Mourad, centenarul grupului, inca declama versete din Coran, asemeni imamului din inaltul sau minbar²²:

Pentru calam si pentru ca ei scriu!

Gratie bunavointei stapanului tau,

Nu mai esti doar un posedat!

Cele spuse n-aveau nici un impact asupra confratilor sai. Nimeni nu se obosise sa-i asculte cuvintele intelepte. Unul dintre ei incerca chiar sa-l loveasca, degetul indreptat catre el era o provocare, o insulta.

Cu greu imi retinui lacrimile.

Eram oare in ciurul Purgatoriului? Asteptam, cu un nod in gat, ca Allah sa vina si sa-i ia in paradis.

Culoarele din medersa mi se parura atat de goale, de cand Academia de Arte Frumoase primea noii invatacei. Acum multi caligrafi devenisera profesori. Dupa Rahmi, vanzatorul de biciclete, devenit conservator al vechiului monument, adica maturator si strangator al frunzelor moarte, noul lacas de predare avea aerul unei universitati occidentale. Profesorii se imbracau in costume europeene, iar sfarsitul cursurilor era anuntat de o sonerie mai zgomotoasa decat cantecul unui muezin din moscheea din apropiere. Imi povesti despre o candidata care venise la concursul de caligrafie in anul precedent si care disparuse fara explicatii dupa ce castigase primul loc. Unii spuneau ca murise, altii se gandeau ca tatal ei o inchisese in casa. Organizatorii concursului nu o cautasera, de teama sa nu dea peste un tata sau un sot furios. Fara sa stie, Rahmi vorbea de mine.

Necmeddin Okyay, mare caligraf, era de asemeni imam la moscheea Yeni Djami si gradinar. Locuinta ii era in perfecta concordanta cu gusturile, discreta, cu o mansarda la fel de incovoiata ca si spatele sau, atunci cand se apleca deasupra trandafirilor pentru a-i mirosi. Nebun dupa aceasta floare, cunostea pe de rost numele botanic al peste patru sute de specii si tot atatea versete coranice pe care le recita cu vocea sa grava. Imi facu o primire calduroasa si imi prezenta fiecare trandafir, ca un sultan pe concubinele sale.

Ma intreba fara ocolisuri de ce disparusem dupa concurs. Raspunsul meu fu evaziv. Imi aminti ca, in acea zi, incercase sa-mi propteasca pupitrul. Absenta mea daduse nastere la cele mai extravagante barfe. Compozitia mea fusese asezata la intrarea in Academie.

Comentariile lui Necmeddin erau punctate de scurte rugaciuni, ca sa atraga binefacerile lui Allah. Il urmam, plimbandu-ne printre trandafiri. Fiecare floare avea dreptul la o binecuvantare. Gradinarul filantrop era convins ca talentul este un dar care se imparte si se transmite. Allah ne da noua, iar noi trebuie sa dam la randul nostru pana la sfarsit, spunea el pe un ton predicator. Mainile i se ridicau fara incetare catre cer si catre Creator, care, in somnolenta-i sfanta, ii dicta cuvintele cu care flata orgoliul trandafirilor, punandu-le totusi in garda in privinta diavolului. Gradina lui se afla sub protectia lui Allah, care deturna furtunile si taia razele soarelui pana cand florile ii atingeau lobul inferior al urechii. Fidel observatiilor divine, Necmeddin nu era decat purtatorul de cuvant al celui Inalt, o parcela din umbra sa pe pamant. Am avut impresia ca nu-l intereseaza cu adevarat cazul meu pentru ca incerca aproape brutal sa scurteze vizita, fara indoiala presat de nevoia de a folosi foarfecele de gradina, complice al lunatiei[‡].

Intalnirea se termina printr-un schimb de replici pline de politete.

Pe drumul de intoarcere, picioarele mele faceau pe pietris un zgomot asemanator unor modeste multumiri. Postul de profesoara pentru care aplicasem imi recompensa eforturile, indepartand orice sentiment de vinovatie pe care l-as fi putut avea fata de Ceri, nerabdator sa ma vada din nou in Konya. Dupa o luna, tonul ii devenise amenintator. Cuvantul „separare” aparu fara ca eu sa-l fi pronuntat. Era pentru mine un strain, nu incetase niciodata sa fie asa. L-am parasit usurata.

Mi-am reluat munca cu un fel de jubilare. Marginile erau pline de inflorituri, de lalele, de macese, de trandafiri si garoafe, cu fiecare petala bine conturata. Repede deschis, nici un bulb nu rezista mainii mele hranita de ingrasamant si cerneala. Hartia imi mirosea a pamant moale si a roua. Asanam compozitia si taiam tijele nefolositoare si petalele ofilite.

Uneltele mele erau bucuroase sa se faca cunoscute in fata viitorilor mei elevi, iar cerneala a trebuit sa se opreasca din salivat in fata convocarii oficiale la Academie. Intalnirea era fixata pentru sfarsitul dupa-amiezii, intr-o sala rezervata profesorilor. Ismail Hakki, initiatorul concursului, vorbi primul. Intrebarile exprimau neincrederea pe care o avea in femeia care dorea sa obtina un post rezervat de obicei barbatilor. Au urmat intrebari de ordin tehnic cu privire la elaborarea materialelor caligrafice, apoi altele referitoare la eruditia mea religioasa. Batranul Selim se amuza suflandu-mi raspunsurile si membrii juriului erau surprinsi sa ma vada divulgand secrete de fabricatie pastrate in ateliere de secole intregi. Amestecurile mele contineau substante necunoscute, provenite din plante acum disparute, zeama unor rozatoare pe cale de disparitie sau arome cu nume ciudate folosite de popoarele pagane de altadata. Mixturile aveau aleanul funinginii milenare, sudoarea sau emanatiile mieilor sacrificati. Vaporii imaginari din albul de plumb, din otet sau din fermentul pe baza de camfor urcau pana la Selim, care isi aducea aminte de primii sai ani de initiere si prevenirile profesorului sau. Acest batran nebun imi revela secretele pe care eu le spuneam pe un ton demn de cele zece porunci:

O greutate egala de funingine si alaun vei lua,

Dublul in gala vei adauga,

Triplul in guma vei folosi

Si de forta mainilor te vei servi.

Discursul meu ii tulbura atat de mult, incat trebuira sa ia o pauza inainte de a lua o decizie. Ismail Hakki isi invita colegii sa-si reia locurile si anunta verdictul. Se exprima intr-o maniera solemna. Amestecurile si expresiile mele li se parura arhaice si unele dintre ingrediente de negasit chiar si la farmacistii cel mai bine aprovizionati. Totusi, cunostintele mele justificau primirea in sanul Academiei.

Felicitandu-ma plini de amaraciune, ma pusera in garda cu privire la iluziile meseriei. Nu era bine sa fii caligraf in acele timpuri, imprimeria si mai apoi alfabetul latin impus de Atatürk nu avusesera cum sa faca aceasta profesie sa infloreasca. Presele munceau fara incetare, chiar si in timpul ramadanului. Caracterele in plumb isi faceau aparitia fara nici o grija. Pe de alta parte, noi, caligrafii, ne tineam respiratia pentru a trasa litera si o regaseam cand varful calamului era inmuiat in cerneala. Imi vorbira si despre revolta si marsul militant organizat pe strazile din Istanbul cu ceva ani inainte, cand manifestantii carau pe brate un sarcofag umplut cu calame.

Reprosurile sotului meu erau singurele care imi umbreau fericirea.Dar faptul ca-l deceptionasem nu era la fel de puternic ca incurajarile pe care le primeam din partea Academiei. Investitura mea facu sa primesc aceleasi omagii pe care le primise o mare caligrafa cu un secol inainte. Esma Ibret Hanim, eleva a marelui Mahmud Celaleddin Efendi, isi trasa numele in litere de lumina pe peretii camerei mele luminate de luna. Un nisip fin de aur, asemanator celui pe care ea il raspandea peste compozitii, facu ca dormitorul sa straluceasca. Asadar, beneficiam de protectia a doi caligrafi. Esma se simtea la ea acasa in yali-ul meu, situat nu departe de casa ei din Istavroz. Asezat pe malul asiatic al Bosforului, Beylerbey se bucura de o buna reputatie in randul caligrafilor, alfabetul facandu-si aparitia pe pamant asiatic.

Imi facu semn sa iau un calam si-mi arata o foaie pe care o ridica cu o adiere. Departa scaunul de pupitru ca sa ma ajute sa ma asez, puse calimara in dreapta foii, si tocul pentru calam dedesubt. Dorinta ei de a comunica cu mine imi mobiliza degetele. Calamul de-acum trezit isi inmuie varful in cerneala pentru a se inviora si se puse pe treaba fara poticnire. Recunosteam literele pe masura ce mi le dicta, ghicind cuvantul si grabeam scrisul. Contrariata de anticiparile mele, ma puse sa reiau totul, savura fiecare litera si facu toate punctele si semnele de vocalizare sa danseze. Nerabdatoare sa-mi amelioreze lucrul, imi aseza incheietura cum trebuia, imi dezmortea un deget prea contractat, imi redresa umerii prea incovoiati. Mortii sunt uneori foarte autoritari. Tratata cu brutalitate de catre profesorul sau, Esma nu cunostea alta forma de pedagogie. Acel maestru, incapatanat si tiranic, nu era niciodata multumit de lucrul ei. Gasea intotdeauna ceva de zis si arbora o mina nesatisfacuta cand ea venea sa-i arate compozitiile. Batrana caligrafa retrasa pentru a suta oara o linie care nu era destul de perpendiculara pentru gustul lui atunci cand fusese fulgerata cu violenta. Obosit de suferintele si suspinele ei, Allah decisese in acel moment s-o cheme la El. Cu un ultim suflu, creionul ii scapa, lasand in urma lui o dara. Esma parasi pamantul, oripilata de aceasta viziune, cu regretul de a nu fi sters acel ultim semn.

In seara vizitei sale, corecta de mai multe ori un caracter, reusind aproape sa-mi gaureasca foaia. Eram atat de curioasa sa vad ce urmeaza, incat degetele mele trecura peste aceasta si-si urmara periplul. Si am descoperit urmatoarele randuri:

Caligrafii nu mor niciodata. Sufletul lor vagabondeaza la frontierele lumii locuite incercand sa-si regaseasca instrumentele. Allah ii foloseste pentru a-si face cunoscute vorbele. Profetii le declama, caligrafii le scriu.

Aspir la odihna eterna, dar El nu mi-a acordat-o. Nu stie ca literele prost scrise ma coplesesc, ca toate contururile imperfecte ma tortureaza si ca arhitectura unei linii depinde de aerul din plamanii nostri. Noi, mortii, nu mai avem suflu in noi. Schitarea literelor ne da un aer de bine si de plenitudine, chiar daca nu ne folosim mainile.

Am parasit pamantul fara sa gust din perfectiunea unei opere perfecte sau din compozitia ideala.

Ajuta-ma sa uit cozile si legaturile dintre litere care nu ma lasa sa dorm.

Esma Ibret trecuse peste toate legile de dincolo. Nimeni nu era abilitat sa releve modalitatile repausului etern. Intelegeam acum mai bine vizitele batranului Selim, farsele lui si clipele de magie. Defunct comic, Selim nu avusese inca timp sa se plictiseasca de aceasta semi-moarte rezervata caligrafilor. In timp ce Esma, obosita de acest statut deosebit, vroia sa moara cu adevarat.

Pe Allah nu-l intereseaza alfabetul latin. Suflul sau nu reuseste sa alunece peste acele litere separate si marunte. „Atatürk L-a izgonit din tara pe Allah „, repeta caligrafii. De acum inainte, fiind la putere, Lupul gri, admirator al culturii occidentale, inamic al iletrismului, a reformat scrierea, cum se inlocuieste laptele de mama. Au fost eliminate cuvintele arabo-persane si inlocuite cu cuvinte turcesti. Noua limba are opt vocale fonetice, in timp ce araba n-are decat trei si literele nu mai sunt legate. Caracterele nu mai au accent si literele nu-si mai schimba forma dupa pozitia in fraza. Acum scriem de la stanga la dreapta. Se spune ca specialistii lingvistici i-au cerut lui Atatürk cinci ani pentru a definitiva un alfabet, dar el nu le-a acordat decat trei luni.

Caligrafii sunt impietriti, la fel si Coranul. Limba araba este interzisa in spatiul public si nu se mai invata surate in scoli. Nu se mai calculeaza dupa soare, ci dupa metoda zilei internationale de douazeci si patru de ore.

Oamenii numiti de Comisia lingvistica strabat satele, colectionand elemente lexicale turcesti, scotand din limba noastra vocabularul arabo-persan, scotocind prin maruntaie, aplecand urechea la dispute familiale, ascultand taranii cum isi striga animalele si pe indragostit cum cere mana logodnicei lui.

In locul termenilor arabi au intrat acum cuvinte frantuzesti, caci tinerii se amuza vorbind occidental. Ne-am schimbat pana si numele de familie; nu mai sunt Rikkat, fiica a lui Necib bey, nici sotia lui Ceri Ince, ci Rikkat Kunt, un nume pe care l-am inventat, fiind unica sa posesoare.

Situatia mea familiala ii intriga putin pe membrii Academiei, caligrafii fiind deseori celibatari, deoarece isi inchina toataa viata lui Allah. Separata de Ceri, crescand singura un fiu de sapte ani, nu indraznesc sa abordeze subiectul si le sunt recunoscatoare pentru aceasta. Caligrafii sunt fiinte hibride, nici femei, nici barbati, motiv pentru care Allah ii tine aproape de El. Acest sacerdotiu le franeaza instinctele naturale, de-a lungul secolelor existand dinastii de caligrafi proveniti din uniuni aranjate intre ucenici si fete de invatatori. Astfel, mostenirea ramane intacta. Cativa nou-nascuti se joaca cu tija de bambus pe care mai taziu o vor inmuia in cerneala. Incheieturile lor stiu de foarte devreme cum sa manuiasca un calam. Improvizeaza multiple jocuri, creeaza afinitati cu timpul.

Sangele caligrafilor este altfel decat al celorlalte fiinte umane, se intuneca in contact cu cerneala, ranile lor trec mult mai repede. Caligrafii care scriu inauntrul lor daruiesc apoi o viziune partiala asupra carnii lor innegrite de alfabet. Se spune ca sunt foarte retrasi, dar sunt doar pudici si reticenti in a-si dezvalui anatomia. Cuvantul Prea Inaltului nu este niciodata destul de bine redat. Ar trebui sa moara ca sa auda vocea Lui inefabila si cuvintele intraductibile. Mortii, spun ei, au urechi bune, in ciuda faptului ca ochii nu le sunt la fel.

Oare in ce limba se exprima Allah? Sigur nu in alfabet latin, imi spuse Muhsin, cel mai apropiat camarad de la Academie. Noua generatie de caligrafi intrau intr-o meserie ciudata, de vreme ce li se interzicea din punct de vedere formal sa scrie in araba. Spatiile noastre serveau la alfabetizarea locuitorilor cartierului care repetau la unison literele pronuntate de profesor.

Mainile noastre avide se consolau trasand spirale vegetale, care adoptau uneori curbele unei consoane arabe ascunsa in spatele unui boboc de trandafir rautacios. Cand nu aveam somn, degetele atingeau miezul amidonat ale panzelor mele si desenau pana la epuizare catrenele unui poem antic. Muhsin incerca sa reziste, dar tentatia era prea mare si scria versete din Coran pe geamurile incetosate ale camerei sale, avand un vas mereu fierbinte pe soba. Ne imaginam fara incetare literele interzise pe un perete gol, pe un cer acoperit sau o farfurie goala.

Ismail Hakki, invatatorul nostru, ne gasea mereu un remediu pentru a ne imblanzi sevrajul; deplangand starea documentelor istorice de la Topkape²⁵ si din vechile biblioteci ale sultanilor otomani, primi acordul Republicii turce de a restaura aceste opere vechi de cinci secole.

Trebuia sa restauram documente rulate in locuri uitate, sa ghicim compozitia cernelilor seculare si sa reconstituim decorurile cu margini devorate de generatii intregi de soareci. Carnea literelor devenise osoasa si praful care acoperea unele dintre file era asemanator cenusii din urnele mortuare. Nu aveam acces la operele aflate in trezoreria palatului, ci la acelea de mai mica importanta, provenite din vechile birouri ale cancelariei. Dar era suficient ca sa ne faca fericiti. Infiintarea muzeului de la Topkape in 1924 a facut ca unele din aceste opere sa fie crutate, in timp ce alte mii asteptau acelasi tratament in subsolul monumentelor din oras. Astfel fura transferate numeroase Coranuri, fascicule de Coranuri sau certificate de pelerinaj pastrate timp de mai multe secole in bibliotecile Imperiului. Am descoperit multe in Hasoda ²⁶, Biblioteca de la Sfanta Sofia sau in multiplele donatii pioase²⁷ inchise din ordinul lui Atatürk si in moscheile si mausoleele marilor complexe religioase.

Le examinam cu cumpatare, emotionati, incercand sa descifram semnatura marilor caligrafi, atunci activi in atelierele palatului. Aceea a lui Ahmed Karahisari, profesor caligraf al lui Soliman Magnificul, decedat la nouazeci de ani, era dificil de identificat. Varsta inaintata nu ii diminuase totusi indemanarea si precizia ornamentelor. Cred ca m-a vazut chinuindu-ma sa-i descifrez numele si m-a mustrat teribil. Sanctiuni spuse in cel mai nobil dialect otoman. Acest mort, apropiat al marelui Soliman, nu stia sa le vorbeasca femeilor altfel decat pe un ton autoritar. Profund misogin, isi batea joc de ignoranta mea si califica drept inadmisibil faptul ca nu putusem sa-i citesc numele, inscris la sfarsitul unei carti de rugaciuni.

Insulte, uneori vulgare, scapau din respiratia lui pamantoasa. Vizita lui schimba aparitiile burlesti ale batranului Selim sau acelea calduroase ale Esmei Ibret Hanim. Neputand sa-i intorc insultele in mod decent, facui pe surda si nu-i mai dadui nici o atentie. Disparu, dezamagit ca nu ma facuse sa plang.

Caligrafii au stari schimbatoare de dispozitie. Incepui sa ma obisnuiesc cu personalitatea lor complexa si cu vizitele de-acum numeroase.

Mana decompunea literele dar calamul imi scapa. Reuseam sa-l fac sa ma asculte in segmentele drepte, dar facea acrobatii in liniile convexe si concave.

In momentul cand intra in contact cu fila, inlantuirea semnelor fu intrerupta de un scartait strident. L-am luat cu fermitate intre aratator si degetul mare, inclinat, dar el desena un arc de cerc, manat parca de o forta invizibila. Am revenit la pozitia initiala si am desenat un mim in stil diwani²⁸, contururile tremurau si rasuflarea mea il sterse ca valul pe nisip. Muchia oblica a instrumentului se crapa si se transorma intr-o pudra asemanatoare celei de sofran. Capacul calimarei se inchise fara sa-mi ceara voie, ca si cum uneltele mele vroiau sa-mi spuna ceva. Trebuia sa caut in alta parte motivul revoltei lor. Aveam un presentiment rau.

Prea-Inaltul anunta in acest fel, in general, decesul unui apropiat al caligrafului. Dar numai acesta poate sa inteleaga despre cine e vorba. Calamurile nu se inseala niciodata, ci se sustrag.

Tatal meu muri asa cum traise. Boala il obligase sa stea in pat timp de mai multe luni. Obisnuit cu severitatea, acest negutator bogat se supuse mortii, dupa ce ii rezistase totusi o buna bucata de vreme.

Isi muta patul si-l puse in spatele usii, pentru a-l pandi pe Izraïl, ingerul mortii. Il astepta in fiecare noapte, cu ochii larg deschisi, cu o pusca mai lunga decat patura, mostenita de la un unchi indepartat, fost ienicer al sultanului Abdülmecid. Nu-si inchipuia ca va veni in plina zi, cand isi revenea dupa una din multele nopti agitate, dar avu totusi timp sa ma cheme langa el.

Imi vorbi incet. Era nelinistit de turnura pe care o lua viata mea. Gasea ca aveam o meserie ciudata pentru ca nu puteam s-o exercit si ca aveam un mariaj trist pentru ca nu puteam sa-l consum. Nu-l vazusem pe Ceri de cinci luni si, totusi, nici macar o data nu regretasem acest lucru. „Situatia nu mai poate continua asa, trebuie sa actionezi cumva, ma puse el sa promit. Nedim nu are de ce sa sufere din cauza unor parinti imaturi. Si munca ta, la ce e buna? In scrierea unei limbi interzise sau la a invoca un Allah pe care L-am aruncat din noi?”

Ii vedeam fata intunecandu-se, era oare Allah acolo pregatit sa-l ia sau p[rasise aceste pamanturi in momentul in care tara devenise laica si nu mai putea nici macar sa-si primeasca mortii?

Dialogul a luat sfarsit cu aceasta angoasa. Ar fi preferat sa moara la Alep la sora lui, dar ar fi trebuit sa faca cunoscute aceste lucruri mai devreme.

Am parasit camera in sunetul mataniilor pe care le avea in mana spunand cele nouazeci si noua de nume ale lui Allah.

Am fost aproape treizeci de oameni la inmormantarea lui, in cerc in jurul sicriului, urandu-i liniste eterna. Erau acolo negustori de cereale din Balcani sau Macedonia, vecini si cativa prieteni. Ceri venise sa ma sustina si sa-si vada fiul de care nu mai stia nimic de cinci luni. Doliul a usurat confruntarea si, de comun acord, am hotarat sa divortam. Spre surpriza mea, ma anunta ca venise la Istanbul ca sa-mi propuna acelasi lucru. Ceri vroia sa-si refaca viata cu o adolescenta anatoliana obligata sa se marite. Ii promise fiului nostru ca o sa-l revada cand va reveni la Istanbul pentru a se aproviziona cu material dentar.

Foarte respectat la Konya, Ceri nu se intalnise niciodata cu un dervis ratacit.

Am parasit cimitirul cand un personaj enigmatic, care parea sa nu cunoasca pe nimeni din multime, se apropie sa ma salute. Prea mahnit pentru a-si exprima corect condoleantele, isi murmura numele. Il cunoscuse pe tatal meu in timpul unui sejur in Albania si ii placea sa discute cu el despre evenimentele politice ale zonei. Partizani ai regelui Zog, amandoi erau ingrijorati de ambitiile colonizatoare ale Italiei. Intalnirile dintre ei devenisera destul de rare in ultima perioada, cand migrenele paralizante ale tatalui meu il taiasera cu totul din aceasta lume. Mehmet Fahreddin, nascut la Tirana, avea alura unui diplomat occidental, avea aceeasi dictie si se imbraca in maniera europeana. Membru al curtii lui Zog, isi dadea aere de consilier politic care a venit sa aduca vesti de cea mai mare importanta. Numeroasele sale calatorii in Europa, in special in Franta, ii oferisera ocazia sa-si puna la punct cunostintele politice si economice, cu care incanta conversatia din saloane. Analizele si reflexiile sale subtile seduceau asistenta.

Moartea tatalui meu ii luase un admirator si acum cauta sa ne cucereasca familia care avea atat de multa nevoie de autoritate masculina. De cate ori trecea prin oras, ne facea vizite lungi, refuzand mereu sa ramana la cina, pentru a ceda intr-un final la insistentele noastre. Sosirile si deplasarile intre Istanbul si Tirana se multiplicara si i-am pus astfel la dispozitie o camera, care mirosea foarte tare a apa sa de colonie importata din Europa. Pleca dis-de-dimineata, jenat de promiscuitatea micului-dejun si se intorcea seara extenuat. Consultat in toate privintele, deveni unul de-al nostru, numai micul Nedim nu aprecia aerele lui aristocratice. Activitatile lui ne pareau ciudate, cateodata credeam ca tinem in casa un spion venit sa culeaga secrete de stat. Parea flatat cand ii spuneam ce gandeam, neincercand sa dezminta nimic.

In primavara lui 1939, statu mai mult de o luna la noi. Italia invadase Albania si regele Zog se refugiase impreuna cu familia lui in Grecia; Mehmet Fahreddin isi gasi adapost la noi, departe de nevoi si razboi.

Statutul sau in casa evolua rapid; camerele noastre comunicau pe timpul noptii si spionul se transforma in iubit clandestin. Mehmet cultiva aceasta clandestinitate cu abilitate, pana in ziua in care divortul meu fu pronuntat. Nerabdator sa se casatoreasca si sa devina turc, se tocmea cu municipalitatea din Beylerbey sa ne oficializeze legatura cat mai repede. Portretul lui Atatürk ne arunca priviri reprobatoare. Mehmet lua ca martor pe proprietarul yali-ului vecin iar eu pe sora mea mai mica, Hateme.

Noul meu sot alegea date-cheie pentru a-mi demonstra afectiunea. Imi facu prima declaratie de dragoste in ziua mortii lui Atatürk, pe 10 noiembrie 1938, iar fiul nostru, Ahmet Nurullah, fu conceput pe 3 septembrie 1939, ziua in care Anglia si Franta declarara razboi Germaniei. Ambitiile sale politice fiind reduse la zero, ii placea sa stabileasca concordante simbolice intre viata lui si Istorie, incantat fiind de faptul ca se nascuse pe 3 aprilie 1905, data la care un meteorit alesese o traiectorie vecina cu planeta noastra.

Eram perfecti pentru el, niste gazde mereu primitoare. Tara noastra se afla in neutralitate stricta in timpul razboiului. Eram locuitori intr-o tara suspendata, departe de conflicte, inerta, pana la cutremurul din 27 decembrie 1939. Acest seism cu intensitatea de opt grade pe scara Richter cauza moartea a treizeci de mii de persoane si cutremura toata Turcia. Un cutremur la fel de devastator ca bombardamentele aerienePedeapsa subterana survenita in timpul sarcinii mele si care urma sa aiba repercusiuni asupra destinului celui de-al doilea fiu al meu. Mutat dintr-o tara in alta, Nour nu va gasi niciodata un loc pe gustul sau. Lucru ciudat, singura tara care l-a facut fericit, Franta, fu bombardata in ziua nasterii sale de sute de avioane germane pana la capitularea definitiva, pe 14 iunie 1940, cand armata lui Hitler intra in Paris.

Inamicul era la granita. Pe 6 aprilie 1941, Germania ataca Iugoslavia si Grecia. Bombardierele nu se aventurara mai departe. Dar auzeam din cand in cand patrulele germane intorcandu-se din drum.

In ciuda neutralitatii, conflictul cauzase economiei. Regimul se rigidiza si Islamul isi facu din nou aparitia in viata politica. Se stie ca religiile ies la iveala pe timp de razboi. Toata lumea era in fierbere si la urechile noastre ajungeau vesti despre masacre si genocide. Rugaciunea era singurul nostru scut.

In ziua 27 a ramadanului²⁹, noaptea in care se hotari destinul nostru, tara se intoarse catre Allah si-L implora sa revina pe pamant. Barbatii isi scoasera covorasele pentru rugaciune, femeile repetau besmele toata ziua. Emisiuni radiofonice cu caracter religios incitau la rugaciune si incurajau pelerinajul la Mecca. Micii functionari si negustorii ambulanti umplura din nou strazile cu zgomotul facut de magarii lor. Scolile religioase isi redeschisera obloanele grele de lemn. Fervoarea anima strazile si casele, in timp ce amintirea laicului Atatürk continua sa domine spiritele.

Mi-am trezit instrumentele din lungul somn si calimara batranului Selim isi relua locul pe masa mea. Degetele umflate de sarcina tineau mai bine calamul. Loviturile copilului deviau directia liniilor si transformau literele in sabii ascutite. Rezultatul nu era deloc neplacut. Tatal vazu in asta viitoare predispozitii aristice ale fiului sau. Totusi, copilului urma sa-i placa mai mult portativul muzical din caietul de solfegii, decat scriitura fara muzica a schitelor mamei.

Mama mea astepta cu nerabdare venirea pe lume a celui de-al doilea nepot. Nu indraznisem sa-i alegem numele, caci necuratul ar fi putut sa ni-l ia. Dupa vecina mea, in primele luni de la concepere, embrionul primea cele patru decizii divine: hrana, durata de viata, fericire si nefericire. Dar Mehmet nu credea in toate acestea, dispretuia aceste superstitii si smulgea amuletele pe care eu le atarnam deasupra leaganului.

Nurullah se nascu intr-o dimineata de aprilie dupa o noapte de dureri. Mama a luat placenta si a ingropat-o sub un copac din gradina. Avand capul mare, copilul va fi inteligent, spuse ea. Tatal nu facea nimic ca sa-si ascunda mandria. Tipetele fiului sau erau semne de vitalitate. Il numi „micul Nour” sau „luminita”.

Odata cu noaptea, ne desparti unul de altul, se aseza la capataiul lui si-i povesti istoria oamenilor mari din tara sa natala. Aceea a lui Mehmet Ali, aventurier, fost negustor de tabac, devenit sef al trupelor albaneze ale armatei turce sau aceea a revolutionarului Skanderbeg. Discursul exaltat il facea pe micut sa tresalte. Mama si sora mea il luara din camera pentru a-i potoli plansul, cantandu-i un cantec de leagan. Tatal relua povestile in ziua urmatoare, vorbind despre marele Tamerlan sau „schiopul de fier” care facea piramide de cranii. Lauda aceste masacre cu ochi stralucitori si cu coltul buzelor napadite de spuma.

Mehmet profita de somnul fiului sau pentru a se retrage in camera lui si sa critice politica lui Atatürk. Nu vedea cu ochi buni emanciparea femeii, neverosimil era si dreptul ei la vot, fara sa uite eligibilitatea. Bombanea in bezna. Si avea ca singur interlocutor un copil adormit.

Tulburat de nasterea fratelui sau, Nedim il evita si prefera sa mearga la pescuit cu batranul Mustafa, mut de cand un dentist prost din Beylerbey ii smulsese maxilarul odata cu dintii. Asteptau cu orele sa prinda ceva, cu ochii la valurile inmultite de trecerea pacheboturilor venite din Marea Neagra. Niciunul dintre noi nu suporta solilocviile sotului meu. Testoasa prefera sa se inece in bazin ca sa scape de discursuri. Sinuciderea ei ne intrista.

La masa, ne legam de orice subiect numai pentru a-i intrerupe diatribele. Era impotriva a tot, a tuturor, condamna interdictia purtarii valului si a poligamiei. Somnul ii era la fel ca zilele, polemiza cu ochii inchisi, exprima ideile cenzurate de-a lungul zilei si complota meschine represalii impotriva femeilor din familie.

Mehmet era mereu singur. Toata lumea fugea de el, chiar si Lale, tanara care calca lenjeria. Se prefacea surda si muta ca sa scape de discursuri. Dar doua urechi, chiar si surde, erau destul pentru el. Lale isi lua intr-o zi solda si nu mai reveni niciodata.

Linistea era atat de rara in casa. Profitam de noapte pentru a ma aproviziona cu calm si lucram in pofida peretilor care se miscau, a parchetului care scartaia si a semineului care respira odata cu vantul. Yali-ul era din ce in ce mai darapanat, mama n-avea mijloace sa-l renoveze, sotul meu nici atat, el ii sfida pe cei care munceau pentru a-si castiga existenta. Bosforul eroda de ani de zile fundatiile, spuma opaciza ferestrele, iar mama imbatranea pe masura ce yali-ul se deteriora. Nostalgica a trecutului, gasise in curatenie un aliat al tristetii.

Orice obiect o facea sa se adanceasca in tacere. Viata ii trecea prin fata ochilor la vederea unui flacon de parfum de Beykoz, a unei fete de masa brodate la saisprezece ani sau a batistelor tatalui nostru.

Spunea ca frecatul si lustruitul faceau ca amintirile sa i se arate cu mult mai multa limpezime.

Isi amintea de zilele din tinerete cand era o oraseanca bogata si cand vestea frumusetii sale ajunsese pana in satele vecine Beylerbey-ului.

Tipetele lui Nour o aduceau insa imediat la realitate. Vroia sa atinga tot si se amuza aruncand bibelourile din salon. Nu se atinsese totusi de colectia de ceramica de Iznik oferita de sultanul Selim al III-lea gözdei³⁰ sale, o matusa a mea, floare a haremului sau. Respinsa de succesorul lui, Mustafa al IV-lea, fusese trasferata la Eksi Saray³¹, unde murise de singuratate. Colectie somptuoasa, tabak³², bardak³³si masrapa³⁴ se luminau odata cu apusul soarelui. Pe aceeasi etajera, mama pusese berat³⁵-ul redactat de cancelaria sultanului, cu numele tatalui sau, insarcinat cu colectarea impozitelor si de transferul acestora la trezorerie. Era foarte mandra de acest document pe care incetase sa-l mai agate de perete odata cu venirea la putere a lui Atatürk.

Imi amintesc ca, atunci cand eram mica, ma amuza sa retrasez impletiturile monogramei sultanului cu patronimul sau si cu epitetul de „mereu invingator”. Mi-l imaginam pe suveranul burtos, asezat in pozitie de lotus pe tron, cu turbanul terminat cu un diamant si cu mainile cazand pe cele doua parti ale divanului. Exercitiul meu favorit era sa recopiez tughra sultanului; tata, care nu credea in contrafaceri, ma puse in garda cu aceasta practica, chiar daca copiile mele puteau sa insele si un ochi de cunoscator. Ma punea mai degraba sa reproduc motivele „valurilor si stancilor” sau norii tchi atat de dragi chinezilor. Eram atat de daruita acestei munci, incat angaja un profesor de desen, o fata batrana din Bebek, un satuc de pe malul occidental. Tata se ducea s-o ia, iar la sfarsit s-o conduca inapoi. Kösem, care traise trei ani la Florenta, era o partizana inflacarata a manierismului italian si devotata cultului lui Bellini. Pentru ea, lumina Venetiei era comparabila cu cea a vechiului nostru Constantinopol, iar Adriatica era o vara primara a Bosforului.

Distrata, inmuia pensula in infuzia de mar si bea apa devenita multicolora.

La cursuri, insista asupra legaturilor existente intre arta si luptele duse de sultanii impulsivi. Oare Selim I nu-si imbogatise colectiile de portelanuri chinezesti si piese care influentara artistii nakkkashan^36-? Si prizonierii de razboi iranieni, veniti de la curtea lui Herat, nu adusesera cu ei motivele timuride si safavide refuzate mai tarziu de mainile noastre anatoliene? Kösem avea o pasiune pentru desenele chinezesti pe care le reproducea intr-un caiet. Fiecare pagina era dedicata unui motiv: palmier saz³⁷, flori hatayi³⁸, frunze hanceri³⁹ si decor cintimani⁴⁰ pe care eu le recopiam in cele mai mici detalii, plante venite din padurile de granita ale Asiei Centrale si din China, flora care ascundea figuri batjocoritoare, stanci cu profile umane. Observand peisajul cu ochii larg deschisi. Nour, la varsta de doi ani, avea deja gusturi bine definite. Recunostea de pe acum lalele stilizate pe care le atingea cu degetul ca si cum ar fi vrut sa le desfrunzeasca. Apoi, avea o mutrita ganditoare in fata Meccai desenate pe o placa de ceramica. Se mira in fata cubului aurit. Kaaba, care, dupa spusele tatalui sau, adaposteste piatra neagra a pacatelor oamenilor. Ei se invart in jurul ei ca pamantul in jurul soarelui. Dar Nour prefera desenul meu in pofida explicatiilor, piatra de treizeci de centimetri in diametru, colorata in negru cu retusuri rosii si galbene, il fascina pe deplin. Era recunoscator ori de cate ori il scapam de lungile diatribe ale tatalui sau.

In ochii lui de copil, Mecca era un loc de amuzament, unde o multime de oameni se rotea in jurul unei marionete asemanatoare celei din Karagoz.

Ne aduceam aminte de razboi cand auzeam la radio despre ultimele victorii ale armatei germane si despre atrocitatile prezentate dupa ani de tacere.

Mereu imbracat cu cel mai frumos costum, sotul meu cutreiera malurile Bosforului, tragand lacom din pipa. Razboiul ii ucisese ambitiile, ii secase elocinta si naruise legatura noastra si asa foarte fragila. Numai chicotele copilului nostru ne dadea un aer de armonie.

Batrana mea mama vedea cum averea se risipeste, Mehmet refuzand orice post i se propunea. Considerandu-se total superior acestor propuneri, respinse pe cel de conservator al bibliotecii din Istanbul si pe cel de asistent in urbanism al orasului. Reflectiile sale politice alimentau delirurile megalomane pana in punctul in care famila ii puse la dispozitie o intreaga aripa din casa pentru a nu-i mai auzi previziunile alarmiste si anticiparile vizionare.

Acestea erau tensiunile pana in acea zi blestemata Intr-o zi, in timp ce scriam versete coranice in gubari⁴¹, Mehmet intra fara sa bata, varsa cerneala pe foile cadrilate, lua divit-ul batranului Selim si il arunca pe fereastra atelierului. Pleca fara sa rosteasca un cuvant. Nedim incerca in zadar sa gaseasca obiectul, dar Bosforul il inghitise deja. Trezit de zgomot, batranul Selim gasi ca namolul e mult mai convenabil decat pamantul sec al mormantului sau si pleca sa-si recupereze instrumentul. N-am mai gasit totusi masa de scris.

Imi imaginam calimara si calamele cuprinse de pamantul umed, clatinate de curenti si inima mea se strangea.

Casa deveni brusc muta. Nu se mai auzea decat vocea lui Nour care repeta alfabetul. Tatal lui astepta sfarsitul razboiului pentru a parasi familia lui si aceasta tara de inculti. Din partea noastra, asteptam si noi sfarsitul conflictelor, nerabdatori sa ne regasim casa, pana acum scindata in doua de o linie de demarcatie, singura capabila sa ne asigure linistea.

Capitularea Germaniei in mai 1945 nu-l decise insa sa plece. Mania lui de a-si lega viata de evenimente importante ale lumii il facu sa astepte pana pe 6 august, zi in care Statele Unite decisera sa lanseze o bomba asupra Hiroshimei. Bomba exploda la capatul a patruzeci si cinci de secunde. Barbatului meu ii trebuira exact acelasi numar de secunde ca sa iasa din viata noastra. Accepta postul de director al manufacturii de tabac din Beirut, cu singura conditie de a-si lua fiul cu el. Il revad pe Nour urmandu-si tatal, cu valiza umpluta de soldati de plumb si scoici, pe langa haine. Credea ca o sa ne revada curand si uita sa ma imbratiseze. Imi retinui cu greu lacrimile. Plangeam in interior, dar fara sa ma lamentez. Plecarea luminitei mele imi intuneca cerul. Revad acum cum eu, mama si sora mea stateam in prag si el ne facea cu mana, bucuros ca pleaca intr-o excursie.

Plecare grabita de un eveniment care avusese loc cu o zi inainte si care ne-a bulversat pe toti. Ezit sa-l povestesc. Poate ma voi spovedi intr-o zi atunci cand rusinea nu va mai fi atat de intensa.

Beirut, august 1957

Draga mama,

Nu poti avea incredere in posta libaneza. Sper ca aceasta scrisoare sa ajunga la dumneavoastra. Tata a consimtit sa-mi dea adresa dumitale. Memoria ii joaca feste si a facut un efort supraomenesc ca sa si-o aduca aminte. Numele dumitale i se pare foarte indepartat, parca din alta viata. N-a pastrat nici o fotografie, oare cum arata mama mea? Albumele noastre sunt brazdate de fotografii trunchiate, iar tatal meu e in multe din ele. Figura lui a inlocuit-o pe a dumitale.

Nu e prea vorbaret. Se eschiveaza cand ii pun o intrebare referitoare la dumneavoastra. Fiind director la manufactura de tabac, m-a trimis la iezuiti „cea mai buna educatie din tara”, spune el. Este adevarat ca m-am nascut musulman? Cand ma vad, prietenii mei se inclina, ca si cum l-ar vedea pe un descendent al profetului.

Viata in Beirut e agreabila, dar Franta mi-ar oferi mai multe in ceea ce priveste perspectivele de cariera. M-am inscris la Facultatea de Medicina din Paris, dar cursurile incep de-abia in octombrie viitor.

Mi-ar placea sa va revad, dar nu prea am timp. Oare ma veti recunoste dupa atata timp? Mirosul de tabac al tatalui meu nu a sters aburii sarati ai Bosforului. Mai aveti inca in biblioteca micile sculpturi de dervisi? Cand eram mic, am spart una. Ati reparat-o?

Nedim s-a casatorit?

Va imbratisez calduros,

Jean

Cred ca am citit de o suta de ori aceasta scrisoare, am admirat trasarea impecabila a liniilor, buclele sofisticate ale consoanelor si prospetimea punctuatiei. Fiul meu a scris scrisoarea repede, fara sa se impiedice de redactare. Reinnodand contactul fara forme. Numele crestin din josul paginii ma deruta. Tatal lui decisese sa-i simplifice prenumele musulman pentru a facilita integrarea intr-o tara care era cunoscuta sub numele de „ Elvetia Orientului Mijlociu”. Chiar si el se reboteza Pierre. Frecventa inalta societate libaneza, petrecea seri mondene si week-enduri la Faraya⁴², in timp ce Nour se initia in traduceri ale Eneidei lui Virgiliu, urma cursurile de catehism ale parintelui Moutran si accepta sa faca prima comuniune pentru a semana celorlalti baieti. Cuminecatura i s-o fi parut destul de amara in comparatie cu placintele cu cimbru aduse in fiecare dimineata si puse pe platforma yali-ului nostru. Mesteca corpul lui Christos cu gura deschisa, deranjat ca acesta se lipeste de cerul gurii si uimit de faptul ca simtea cum i se topeste pielea. Parintele Moutran ii innodase o banda de stofa alba in jurul bratului si ii dadu un exemplar din Sfantele Evanghelii. Detalii pe care le stiu de la matusa Myriam, o turcoaica care locuia in Siria si care-mi scria in fiecare luna.

Tatal lui Nour isi inventase un post de consilier politic, vechi partizan albanez ti apoi colaborator apropiat al lui Ismet Inonu: spunea ca este eminenta cenusie a granzilor lumii acesteia. Popularitatea il facu imediat indispensabil, trecea pe la cele mai bogate mese din tara si le curta pe sotiile gazdelor sale. La intrebarea „Sunteti casatorit?”, raspundea cu formule avantajoase in care celebra libertatea si frumusetea femeilor din tara. Postul de director la manufactura de tabac ii permitea sa traiasca fara grija, sa-i asigure fiului sau cea mai buna educatie si sa achizitioneze cele mai bune pipe din strainatate, in special din Anglia si din Franta. Avea mai mult de saptezeci, douazeci de costume si o suta de cravate colectionate cu dragoste.

Parintele Moutran era sceptic in privinta acestui „dandy” care venea sa-si ia fiul in vacanta la volanul cabrioletului sau gri perlat. Toata vara cutreierau tara, din statiune balneara in statiune balneara, din iaht in iaht, la banchete luxoase cu femei cu ochelari fumurii care nu-si bagau niciodata picioarele in apa. Stimat pentru elocinta si pentru verva de a trai, Pierre se integra in inalta societate libaneza. Nour se juca cu ceilalti copii fara sa piarda nici o farama din conversatia celor mari. Prindea privirile adulterine, flirturile secrete si ghicea de la inceput ce fel de femeie ii va placea tatalui sau. Idile care durau putin, „aceste femei ma costa prea mult”, se planse el, intr-o zi, fiului sau. Nour dadu impresia ca nu intelege. Prefera sa puna intrebari despre mama lui. Dar aceste tentative se soldau mereu cu raspunsuri dispretuitoare la adresa turcoaicelor care erau „femei periculoase”. Desi Nour nu avea nici o fotografie a mea, isi dadea seama ca sunt totusi diferita de libanezele sofisticate care isi disimulau gelozia sub amabilitate. Cuceririle estivale ale tatalui sau nu-l multumeau. De altfel, acesta nu-si continua niciodata numarul, strivit de privirile dispretuitoare ale fiului. Nour il judeca cu severitate.

Plictisit de frumoase, Pierre se intoarse catre bogatanele care nu aveau un fizic iesit din comun. Fiica a celui mai mare producator de beton din tara, Janine fu repede cucerita de acest seducator venit de departe si in ciuda reticentelor pe care le vadea tatal ei, il invita la proprietatea lor din Sofar cu orice ocazie. Ii seduse pe toti pana la urma, pana intr-acolo incat tatal fetei il invita sa fumeze intr-o camera destinata conversatiilor dintre barbati. Dupa luni de efort, Pierre ceru mana tinerei fete avand binecuvantarea tuturor, uitand ca uniunea cu femeia turca era inca valida. „Niciodata casatorit, fara copii, am langa mine sotia pe care am visat-o si cu care sper sa am o familie numeroasa”, spuse el in seara cererii. Janine ii asigura o viata prospera intre uzina de beton, resedinta de vara si apartamentul din Beirut de pe malul marii. Momit de castig, uita de fiu. La urma urmei, rolul de tata redus la o vizita trimestriala la pensionat ajungea. Putea acum sa-i ofere cea mai buna educatie din Franta.

Minciuna dura cateva saptamani, pana cand viitoarea mireasa gasi o scrisoare. Descumpanita, o citi tatalui sau, care vru sa-l ucida pe „Levantinul” care-i inselase.

15 iunie 1955

Tata,

Nu mai am nici o veste. Sunteti atat de ocupat? Nu ati venit la serbarea de la scoala. Am jucat rolul doctorului Knock. Am fost foarte aplaudat. Parintele Antoine a facut poze si o sa vi le arat. Parintele Moutran mi-a reamintit ca n-ati venit nici de Inaltare. „Cei mai rai orfani sunt cei ai caror parinti inca traiesc”, a spus el. Nu vreau sa-l cred si va astept in prima zi de vacanta. Sunt nerabdator sa stau intr-o casa adevarata si sa fac parte dintr-o familie.

Vacanta mare incepe sambata viitoare, va voi astepta la vorbitor. Nu ma uitati,

Fiul vostru,

Nour.

Logodnica tradata gasi alinare in bratele tatalui ei. Minciuna il va costa scump pe responsabil. Barbatul si-a asigurat fiica ca totul va fi reglat pana la miezul noptii.

Doi oameni se prezentara la manufactura de tabac la inceputul dupa-amiezii si cerura sa vorbeasca cu directorul. Ali si Mustafa, oameni buni la toate ai tatalui Janinei, luara loc ca si cum venisera sa ia parte la negocieri de lunga durata. Discursul fu prompt si expeditiv. Ali facu cunoscute ordinele patronului sau: ii era interzis sa o caute pe fiica lui si sa se apropie de proprietatea lor. In schimb, ei nu vor dezvalui motivele anularii casatoriei. Debitul verbal al lui Ali incetini, iar tonul ii deveni din ce in ce mai amenintator. Aratand cu degetul spre fostul logodnic, il sfatui sa respecte dispozitiile, ca de nu

Surprins, acesta nu avu timp sa riposteze. Scrisoarea fiului si pozele de la logodna, aruncate, il facura sa paleasca.

Pierre veni sa-si ia fiul sambata urmatoare cu doua ore mai devreme. Parintelui Moutran nu-i veni sa creada. Nour alerga spre tatal sau, ii scoase palaria si dadu buzna in masina. Asezat pe scaunul soferului, se falea in fata colegilor lui apasand pe claxon.

Petrecura vara departe de mondenitati. Pierre nu vorbi niciodata de anularea casatoriei, nici de scrisoare, nici de barfele care circulau prin oras. Nour surprindea din cand in cand priviri dispretuitoare aruncate tatalui sau, la care acestea raspundea cu un suras.

In acea vara de vis, venea la el si ii vorbea ca un adult.

„Tara asta nu e de noi”, ii spuse Pierre intr-o seara.

In mana mea, hartia nu prezinta asperitati. Mi-am invelit calimara intr-un burete natural pentru a da calamului meu destula cerneala. Nu mai am decat sa ascut tocul. Nodurile tijei formeaza doua segmente care faciliteaza apucarea lui. Briceagul meu despleteste fibrele, ii mangaie mijlocul si spatele. Ii crestez varful ca sa retina cat mai mult cerneala. Cu coatele pe foaie, inmoi tija in lichid, relaxandu-mi muschii. Reinmoi calamul, tija se umple de cerneala si eu de aer. As vrea sa inversez rolurile, dar caligrafii stiu ca cerneala n-are nevoie de aer. Scrasniturile nu-mi inspira teama. Gesturile se prelungesc la infinit. Economisesc spatiu, linia de baza fiind dreapta, in ciuda literelor. Formele isi gasesc adapost in mine. Ma opresc la fiecare legatura, apoi reiau linia de acolo unde s-a intepenit si pun varful acolo unde s-a ridicat. Schitele sunt de un negru opac. Placerea imi e prea mare pentru a auzi tipetele. Imi intrerup gesturile pana cand varful binecuvanteaza cu suflarea sa hartia. Pauzele sunt lungi si frustrante si eu as vrea sa fiu cerneala ca sa-mi pot revitaliza calamul fara incetare, suflul devenindu-mi beat si pielea, pelicula de hartie lucioasa. Cheful de a scrie o scrisoare ma opreste.

Beylerbey, august 1957

Dragul meu fiu,

Scrisoarea voastra m-a umplut de fericire. Mama si sora mea s-au batut ca s-o citeasca. Postasul a adus zazanie la noi in casa. Ne imaginam acum timbrul vocii tale si aerul concentrat in timp ce scriai. „Scris de om de stiinta”, spune Evliya, de profesie grafolog. Elanul vertical al consoanelor e semn de ambitie iar latimea marginilor vorbeste despre o mare generozitate.

Scrisoarea nu mai are nici un mister pentru noi, in afara bineinteles de autor. Cand ai plecat, nu erai decat un baietel.

Stiu cate ceva de la matusa mea, Myriam, care venea sa te vada la pensionat cand era in vizita prin Beirut. Va facea cate o poza mereu si acum acele fotografii se afla in camera mea. Cand se intrcea la Alep, imi scria scrisori lungi, descriindu-va in cele mai mici detalii. Va amintiti de poza facuta in pragul refectoriului? E acum pe masuta din salon impreuna cu o mesa din parul vostru, pe care Hateme a taiat-o la aniversarea de patru ani.

Rashida, desi in varsta de optezeci si sase de ani, isi aminteste primii vostri pasi, cand v-a gasit pe pontonul din lemn, gata sa sariti in Bosfor, cand ea va lasase langa un cos de rufe.

Va amintiti de yali-ul nostru? Il numeati „Marea testoasa”

Nedim de-abia asteapta sa-si revada fratele mai mic.

Va asteptam.

Va imbratisez cu drag,

Mama,

Rikkat

Toate scrisorile lui Nour sunt puse intr-un dosar care sta mereu langa mine. Le recitesc deseori. Aceasta corespondenta mi-a transformat munca. Indraznesc acum compozitii ciudate si trec peste litera si supunerea la decor. Saturata de exercitiile elevilor mei si de corectarea examenelor lor, ma amuz sa amestec literele. Le lovesc si hartia e atunci brazdata de pete de sange. Uneori, se vede atata oboseala si totul se desira. Alteori, dezordinea imi pare armonioasa, tortura e agreabila ochiului.

Citindu-l pe Nour, imi recapat forta de a continua, de a inventa.

Cand o scrisoare intarzie, daca o luna trece fara ca eu sa am vesti, redevin banala. Mana mi-a facut o marturisire zilele trecute. Imi prefera delirurile in locul compozitiilor traditionale si ma incurajeaza sa continuu pe aceasta cale.

Muhsin este sceptic. Nu stie cum sa-mi citeasca compozitiile si face ochii mari cand vede o litera trunchiata sau incrucisata. Spune ca am culori nelinistitoare ce vin din Infern.

Nu mai pot sa lucrez ca inainte, florile imi sunt putrezite parca, iar miniaturile in aur sangereaza fara incetare. Lumea s-a schimbat si gestul a inlocuit litera. Muhsin ma avertizeaza: Academia de Arte Frumoase respinge inovatiile. Ei promoveaza esteticul, tu, libertatea si realismul. Opera este nemuritoare atunci cand gestul este invizibil.

Paris, noiembrie 1957

Draga Mama,

Nu cred ca voi putea veni. M-am mutat intr-un mic studio pe strada Solferino. Viata la Paris este scumpa si nu am mijloace pentru a calatori atat de departe. Tata a ramas in Liban, contractul ii expira anul viitor. Sena curge la o suta de metri de casa mea si uneori ma plimb pe chei la caderea noptii. Facultatea e la doi kilometri; e o cladire frumoasa in piatra, cu numele unor mari oameni de stiinta gravat pe fatada. De-abia astept sa incep cursurile

De ce nu veniti dumneavoastra sa ma vedeti? Camera mea e destul de mare pentru amandoi. Muzeul Luvru este de cealalta parte a podului. Veti putea vedea colectia de obiecte otomane. Sunt atatea locuri de vizitat si mi-ar placea sa descopar toate aceste minunatii cu dumneavoastra.

Va imbratisez,

Nour.

Beylerbey, noiembrie 1957

Dragul meu fiu,

Invitata fiind la Lisabona in februarie viitor, pentru a restaura miniaturile apartinand fundatiei Gulbenkian, as putea, pe drumul de intoarcere, sa trec prin Paris pentru a te vedea. Secretarul fundatiei a cerut sprijinul Academiei de Arte Frumoase din Istanbul pentru a restaura o pagina dintr-un manuscris din secolul al XV-lea. Este vorba de romanul de dragoste Leïla si Majnun, asemanator lui Romeo si Julieta occidental. Punerea in pagina, culorile si decorul sunt specifice scolii din Chiraz. Mainile imi sunt nerabdatoare sa refaca marginile, cartonajul si sa reimprospateze coloritul.

Ideea de a veni la Paris in compania ta ma incanta. De-abia astept sa descopar poemele celebrului Baki dedicate lui Soleiman Magnificul consevate la Biblioteca nationala si desenele marelui Sah Kulu. Parisul imi poate oferi atat de multe! Ai vazut vreodata scrisoarea lui Soleiman Magnificul catre Francisc I? Se spune ca este dificil de intelesAcademia din Istanbul va incerca sa obtina o autorizatie speciala.

Ma voi informa la gara din Istanbul incepand de maine si te voi tine la curent.

Sper ca pe cat mai curand.

Rikkat

Rashida si Hateme ma invidiaza. Ar fi vrut sa se strecoare in bagajele mele si sa devina soricei pentru a-l putea vedea macar o clipa. Le-am promis ca voi aduce fotografii cu Nour, din profil, din fata si chiar din spate. Nedim a scris si el o scrisoare pe care mi-a interzis s-o deschid. Rashida banuie ca ar fi pus inauntru poza celei mai frumoase fete din Beylerbey. Ar vrea sa-l vada pe Nour casatorit cu o fata de la noi. Turcoaicele sunt fecioare pana la casatorie.

Am biletele de tren pe masuta de la cap si le privesc mereu, inainte de a stinge lumina. Oare Nour ma va recunoaste dupa atata timp? Batrana care sunt acum nu mai are nimic din femeia tanara care eram cand el ne-a parasit. Eu voi fi capabila sa-l recunosc? Singura fotografie de-a lui pe care am primit-o acum doua luni este din profil, in fata Abatiei din Senanque. Nour al meu arata ca orice alt vizitator.

Am trecut prin mai mult de cinci tari ca sa ajung la destinatie. Lisabona parea la capatul lumii.

Membrii fundatiei Gulbenkian m-au primit cu caldura si operele de arta islamica pe care le detin imi intrec asteptarile. De altfel, se vorbeste despre organizarea unui concurs de arhitectura pentru a construi un muzeu demn de aceste obiecte. Miniaturile sunt in stare avansata de uzura. Sunt ferite de lumina in niste cutii metalice. Ma gandesc la artistii care au pictat aceste legende acum mai bine de cinci secole. Mi-i imaginez ghemuiti, cu turbane, punand cu delicatete culorile. Fetele le sunt rotunde, ochii caprui, o barba fina si neagra ii deosebeste de femei. Materialul le este uzat de pigmenti, mainile roase de incercarile de a macina oxidurile metalice: albastrul cobaltului, galbenul mangan obtinut din crom si cupru. Miros a transpiratie si-si scot des camasile pentru a se racori. Baieti impuberi schimba apa, sterg instrumentele, amesteca culorile. Cand sunt prea rispiti, maestrul ii dojeneste, tacerea garanteaza perfectiunea cercului de culoare si precizia amprentei. Producatorii de ceramica se afla in sala vecina. Temperatura este mare, cuptorul asezat in curtea atelierului degaja un fum acid. Folia sticloasa necesara impermeabilizarii pastei intarite miroase puternic, ataca ochii si narile. Desenatorii au un repertoriu de forme foarte diversificate, regasesc printi asezati pe tronurile lor sau animale fantastice. Sunt toti foarte sarguinciosi.

Trei miniaturi au fost realizate pentru sultanul Iskandar, care domnea la Chiraz la inceputul secolului al XV-lea. Cea mai deteriorata il prezinta pe Majnun plangand la mormantul iubitei sale, Leïla si a mai fost deja restaurata acum mai bine de douazeci de ani. Culorile adaugate sunt vizibile in unghiuri. Figura lui Majnun a fost murdarita de maini imprudente. Se impun racorduri de pictura, in special pe sarcofagul moartei. Desfac pagina si descopar pe verso sigiliul proprietarului scris in persana. Mentiunea „lot nr.13” imi spune ca a fost achizitionat in timpul unei licitatii pariziene.

Refac paginile desirate, estompez pliurile care au facut ca straturile de vopsea sa se fisureze si pun fila pe un carton nou. Degetele resuscita culorile, pagina se trezeste din lungul somn si imi multumeste pentru ingrijiri.

Din alt sertar, scot o miniatura ramasa intacta de-a lungul secolelor si analizez executia. Printul Bahram Gur intra intr-un pavilion misterios si descopera portretele a sapte printese de care se indragosteste. Perspectiva arhitecturala si proportiile sunt inexacte, personajele au aerul ca se misca intr-un spatiu intangibil si totusi, mi-e imposibil sa nu admir factura. Nu o ating si o bag intr-o trusa.

Ultima miniatura este anecdotica, este vorba de un episod cunoscut din viata sultanului Iskandar. Ascuns in spatele unei stanci, se uita la niste sirene care se scaldau goale intr-un lac. De pe fata lui, nu se vad decat ochii malitiosi si mustatile cu forma de aripi de randunea. Trebuie sa refac apa lacului care din bleu deschis a devenit maronie si sa inalt marginile. Eliberata de presiune, pagina se ruleaza singura. O pun intre doua cartoane pentru a o aplatiza.

Ma doare spatele. Fac miscari ca sa-mi dezmortesc ceafa. Ma opresc la vederea unui obiect ciudat. Un urcior de jad imi capteaza atentia si ma apropii si citesc eticheta innodata in jurul toartei: „Urcior al lui Ulug Beg, Samarkand sau China, secolul al XV-lea”. Albeata jadului si luciul sau sunt atat de impresionante incat s-ar putea spune ca sunt din matase. Mangai partea rotunjita cautand in zadar rugozitati. As fi putut crede ca este un urcior chinezesc, daca inscriptiile arabesti nu ar fi inconjurat gatul.

„Acest urcior a apartinut lui Ulug Beg, fiul lui Tamerlan. Isi punea toate bauturile in el. Jadul detecteaza prezenta otravei si se farama in mii de bucatele daca ia contact cu o substanta periculoasa”.

Ma intorc. Primesc vizita conservatorului. Pedro Bento cunoaste pe de rost istoricul tuturor acestor obiecte ale fundatiei. Urciorul lui Ulug Beg este preferatul sau.

Plimbarea prin subsolul cladirii este pasionanta, iar Pedro, ghidul ideal pentru a-mi explica provenienta si datarile acestei colectii venite din cele patru colturi ale lumii.

Descrierile ii sunt presarate de referinte iconografice religioase. Tablourile religioase vechi abunda in simboluri catolice. Nu-mi vine sa ma despart cu privirea de o Buna-Vestire pictata de un pictor flamand; Pedro imi arata simbolurile ascunse. Ingerul Gabriel o vesteste pe Maria ca va fi mama fiului lui Allah. Porumbelul care zboara deasupra lor reprezinta Sfantul Duh si structura ferestrei ascunde o cruce. Gradina din fundul panzei simbolizeaza Paradisul celest. Raman intepenita in fata acestui tablou. Mi-e imposibil sa ma indepartez. Ingerul Gabriel ma duce cu gandul la caligrafii morti si, in special, la Selim care mi-a impartasit toata stiinta sa.

„Maria L-a iubit pe Iosif?” Intrebarea mea il incomodeaza pe Pedro. Oare ce sa raspunda acestei musulmane fascinata de o opera crestina?

„L-a iubit mai mult pe fiul pe care-L purta din uniunea cu Allah”.

Nu voi folosi instrumentele la Paris. Asa ca le-am frecat, le-am curatat, fara ca, totusi, sa le redau stralucirea obisnuita. Un voal intunecat a acoperit calimara si foarfecele. Policioara imi e foarte adancita, ca si cum ar fi servit unor sute de caligrafi. Mainile au imbatranit, eu insami am imbatranit materialul meu sufera in exil, Bosforul nu-l mai leagana. L-am aranjat in fundul valizei. Nu-l voi mai scoate din cutie, numai daca Nour mi-o va cere. Saptamana pe care o voi petrece la Paris va fi una alerta; Nour vrea sa mergem sa dscoperim impreuna toate monumentele istorice si marile castele din regiunea pariziana: Fontainebleau, VerssaillesNe vom obisnui astfel unul cu celalalt.

Calatoria intre Lisabona si Paris pare interminabila si peisajele care trec prin fata mea sunt surse de neliniste. Mi-e teama de taceri si reprosuri. Trenul parca inconjoara Atlanticul, vederea marelui albastru mi-a insuflat incredere, dar sttionarile in garile de provincie ma reumpleau de indoieli. Ajunsa in gara, usile trenului intarzie sa se deschida. Nour trebuia sa fie deja acolo.

M-am plimbat pe tot peronul, dar Nour nu se arata. Picioarele imi tremura din cauza caratului valizei. Extenuata, ma asez pe bagaj si scrutez multimea. Nimic. Un tanar mi-arata o banca care, dupa el, va fi mult mai confortabila decat ceea ce improvizasem eu.

„Va multumesc, dar imi astept fiul. Nu cred sa intarzie”.

Tanarul nu insista. Zece metri mai departe, se intoarce si-mi pronunta prenumele fara sa-i vina sa creada.

Ramanem intepeniti timp de cateva clipe. Fiul meu arata ca orice alt francez, numai ochii vorbind despre stramosii lui. Imi ia valiza. Mergem catre iesire fara sa ne privim prea mult. In unele momente, ma studiaza pe furis si eu ma intreb daca n-o fi dezamagit de felul cum arat. Gustul bun al tatalui sau pentru femeile frumoase nu l-a pregatit pentru asa ceva. Mai degraba obisnuita, inalta si rigida, cu un profil parca taiat cu cutitul, eu nu sunt nici cocheta, nici ingrijita. Intimidat de surasul meu, isi pleaca ochii cand privirea mea se opreste asupra lui. Lui Nour nu-i plac efuziunile sentimentale si le gaseste deplasate dupa atatia ani de absenta. Ne intelegem.

In taxiul care ne conduce spre studioul lui din strada Solferino, ii studiez mainile, lungi si fine ca ale mele. Acest lucru imi incalzeste inima, sunt aceleasi maini care, la aproape un an, ma trageau de par si-mi smulgeau colierul de perle.

Nour se ingrijeste de confortul meu. Goleste sertarele comodei si instaleaza un paravan intre paturile noastre. Jenat de atata promiscuitate, pleaca sa cumpere tigari.

Studioul este plin de manuale de medicina, carti imprumutate de la biblioteca si discuri imprastiate pe jos.

Ne apropiem unul de altul fara demonstratii. Fara contact fizic, il imbratisez de departe cu privirea, urechile sunt avide de cuvintele lui. Vizita la muzee ne anima conversatiile si invatam sa ne cunoastem fara sa vorbim de noi-insine.

Intr-o seara, dupa un pahar de vin, imi facu o marturisire:

„Tata nu mi-a vorbit niciodata de dumneavoastra. Cred ca nu pastreaza cele mai frumoase amintiri in legatura cu mariajul vostru. V-ati iubit vreodata?

-A fost o casatorie de convenienta. Tatal tau a gasit astfel o sotie si o tara. Caligrafa nu era o buna sotie pentru el. Ar fi preferat sa-l insel, decat sa stau ore intregi in atelier scriind surate pana la epuizare.

Smerenia poate izola fiintele. Parintele Moutran vroia ca rugaciunile noastre sa fie colective. Ale mele erau cantate, ale voastre scrise. Rezultatul este acelasi.

Allahl meu nu aude, citeste in arabescuri. Mana mea e orchestratoarea acestui cantec ca parintele Moutran cu corala dumnealui.

Amuzat, Nour incuviinteaza:

Cu atat mai bine pentru cei care canta fals. Pot mereu sa se gandeasca sa-i scrie.”

Cina puternic udata ne-a facut sa ne depasim jena. Ne-am intors acasa la brat. Valurile imobile ale Senei imi pareau sumbre in comparatie cu cele ale Bosforului. Nour mi-a cerut sa scriu numele profetului intr-un medalion. Nascut musulman, fiul meu nu vazuse niciodata numele lui Mahomed scris cu toate literele.

Inainte sa adormim, ne-am povestit prin paravan toate intamplarile care ne-au marcat. Intunericul ne elibera de timiditate, anecdotele de demult ne facura sa radem cu lacrimi. Conversatiile acestea au devenit apoi o obisnuinta. Mergeam pana la capatul povestilor, fiecare pe rand, cu interdictia de a-l opri pe cel care avea cuvantul. Paravanul ridicat intre paturi ma obliga sa vorbesc tare cand eu vroiam sa susotesc.

I-am descris yali-ul nostru, cabana gradinarului, mirosul serbetului pregatit de Hateme in zilele de canicula. „La un an, te ridicam peste fereastra sa auzi cantecul muezinului din orasul de jos. Tu priveai cerul, convins ca vocea venea din nori, de la un Allah care intervine la ore fixe. Iti aratam profilul unui minaret ca sa-ti dai seama de provenienta cantecului. Tu indindeai mana, agitai degetele ca pentru a prinde silueta microscopca care invita pe credinciosi la rugaciune. Ti-a trebuit mult timp, poate ani, ca sa intelegi ca te desparteau de el kilometri intregi. Imi acopereai gura ca sa ma impiedici sa cant atunci cand incercam sa reiau cu aceleasi modulatii ale vocii:

La ilaha ila Allah

Agnostic convins, Mehmet decise ca erai fiul tatalui sau. Nu credea nici intr-un Allah unic, nici intr-o femeie unica”.

Seara dupa seara, Nour imi povestea copilaria pe care si-o petrecuse departe de mine. Parintele Moutran ii fusese mama, parintele Kamil, tata. In vacantele mari, ultimul il lasa ore intregi in curtea de recreatie cu o minge pe care copilul o lovea cu furie cand singuratatea il apasa. Isi pierdu pofta de mancare, slabind vazand cu ochii. Prezicand o anemie, parintele Moutran il punea sa bea pahare de apa in care dizolvase fier.

„Bea asta, fierul face sa creasca numarul celulelor rosii”.

In septembrie veneau colegii si prima ploaie. Ei erau fratii pe care nu-i avusese niciodata, verii la care visa. Le traia vacantele, rostea numele de „mama” si „tata” ca ei. Tatal lui zicea ca este napadit de lucru. Anemia disparea datorita bucuriei de a nu mai fi singur si mai ales gratie bunatatilor ascunse sub patul vecinului sau, rasfatat de familia lui.

Adorm cu vocea lui. Imi ureaza noapte buna si se intoarce pe o parte. Ochii fixeaza peretele alb. Ai mei vad o fisura in tavan, luminata de reflexie. Somnul ne ia in acelasi timp.

Clipocitul ploii pe fereastra studioului imi aduce aminte de un lucru dureros. Nour de-abia se nascuse atunci. De-abia refacuta dupa sarcina, reinvestisem in atelierul meu, in instrumente si planse de hartie. Mana redescoperea bucuriile caligrafiei dupa o lunga perioada de inactivitate. Ploua in ziua aceea, iar ferestrele atelierului ma izolau de lume. Timpul trecea si corpul imi vibra la vederea compartimentelor rectangulare trasate cu grija, pregatite sa primeasca literele pioase. Nerabdator sa ma vada iesind, Mehmet intra in camera, ma insulta in albaneza, rupse compozitia si ma tari afara, inchizand mai intai usa. Pastra cheia o luna de zile in vesta. Imi imaginam bucatelele de hartie imprastiate pe jos, calimara uscata, cerneala prafuita, uneltele mele la fel de rigide ca si cadavrul pisicului nostru, descoperit mort intr-o dimineata de iarna. In primavara, deschise usa si fu mirat sa descopere totul in ordine. Scaunul era la locul lui, instrumentele la fel de curate ca in ziua incidentului. Cel mai ciudat era ca toate bucatelele de hartie erau adunate fara sa dea impresia ca fusesera lipite. Cineva intrase in camera si imi refacu compozitia. Dar cine scrisese oare acest text lung si intr-o scriere atat de frumoasa?

Ali, Allah sa-l binecuvanteze, cand il rugam sa-l descrie pe profet, pacea fie cu el, spunea:

„Nu era nici inalt, nici scund, ci de talie mijlocie.

Parul nu era scurt; nu era ondulat, nici drept, ci intre.

Figura nu era nici ingusta, nci prea rotunda, dar avea o oarecare rotunjime.

Pielea ii era luminoasa, avea ochii negri si gene lungi.

Avea niste umeri foarte largi.

Nu avea par pe corp cu exceptia pieptului.

Avea maini si picioare lungi.

Cand mergea, mergea aplecat ca si cum cobora o panta.

Atunci cand se uita la cineva, il privea direct in ochi.”

Am recunoscut legaturile demodate ale lui Selim. Il banuiam de mult ca nu-l place pe sotul meu, manierele albaneze ale acestuia ii displaceau. Suferinta mea il inmuiase. Aranjase, curatase si lipise bucatile din compozitia mea. Asa mort cum era, nimeni nu l-ar fi putut distrage si avusese mult timp la dispozitie. Imi lasase dovada scrisa ca profetul il primise in sfarsit in paradisul sau. Numai preafericitii au puterea de a-i alina pe oameni.

Sforaiturile lui Nour nu ma impiedica sa trag niste concluzii. Toate povestile mele cu fantome l-au facut sa cada intr-un somn profund. Trezit, isi spuse ca batranul Selim nu fusese decat o creatie a spiritului sau obosit.

Il las acum pe Nour sa vorbeasca. Cu mainile sub cap, incepe sa povesteasca cu ochii in tavan ca si cum isi citea acolo trecutul.

Avea cincisprezece ani si petrecuse vara intre Beirut si Jounieh, un satuc de pe coasta, imbratisand dintr-o singura miscare a pleoapei si pamantul si marea. Isi urma tatal care se interesa iar de el. Pierre facuse cunostinta cu un bogat negustor de parfumuri din Saïda, fief musulman din sudul Libanului. Petrecura ziua vizitand monumentele si cutreierand stradutele care duceau spre port. Nour se mira de carcasele de carne agatate in carlige, pregatite sa fie transate de cutitul macelarului. Cuprins de greata, voma in coltul unei strazi pustii. O batrana, asezata pe un prag, ii racori fruntea, ii dadu sa bea, il indemna inspre o moschee din apropiere si il obliga sa sarute Coranul. Nour asculta fara sa stie ce face. Tatal lui l-a cautat, dar el nu era de gasit. Ca un automat, inainta cu pasi inceti intr-o sala aflata in penumbra, unde oameni ingenucheati repetau la unison shahada⁴⁴: Allah ou Akbar, Allah ou Akbar. Se uita indelung la oficiantul sprijinit de stalp, apoi la nisa reprezentandu-l pe profet, apoi mihrabul[§], situat pe peretele orientat spre Mecca. Nu se simtea pe pamant strain si avea impresia ca revenise printre ai sai. Aceste voci masculine ii erau familiare si vederea picioarelor pe covorul de rugaciune veneau parca dintr-un trecut indepartat. Convingere care a fost repede uitata atunci cand o mana il apuca de ureche, obligandu-l sa se ridice si sa iasa din acel loc. Nu-i dadu drumul pana nu iesira din incinta. Batrana nu mai era ca sa dovedeasca buna credinta si Nour n-avea nici o dovada a nevinovatiei sale. Incidentul fiind uitat, pastra mult timp ecoul acelor voci intrerupte de susuratul fantanei cu jertfe.

Odata ziua terminata, gazda ii oferi un medalion gravat cu numele profetului. Nour il pastra pana la inceperea scolii, devenise un fel de fetis pe care-l lasa intr-un fronton din spatele usii confesionalului.

In timpul meselor zilnice, privea pe rand crucificatul care domina altarul si apoi medalionul si era mandru ca reunise pe Mesia si pe profet intr-un acelasi loc si la o la fel de mare inaltime.

Cred ca lui Nour toate povestile mele i se par ciudate in comparatie cu cele din tineretea lui. Vroiam sa povestesc ceva amuzant, dar nimic nu ma facuse sa rad in ultimul timp, cu exceptia acelei intamplari pe care ne-a zis-o Mehmet dupa o vizita la Istanbul. Vrand sa ne impresioneze, ne povestea fapte istorice pe care le considera „de importanta mondiala” si in care avea mereu un rol definitoriu. Acum ne vorbea despre complotul impotriva regelui Zog al Albaniei. Rashida, Hateme si cu mine il ascultam cu atentie. Spunea ca Zog este un personaj foarte controversat si i se reprosa ca semnase tratatul de asistenta albanezo-italian. Mehmet, si nu altcineva, fusese ales sa-l omoare pe rege. Inarmat cu un revolver vechi, acesta il astepta pe Zog in fata Parlamentului si rosti un discurs lung in loc sa-l omoare:

„Trebuie sa mori, Zog, ca poporul albanez sa traiasca.

Ai intinat onoarea patriei, ai murdarit sangele care ne curge prin vene,

Ai nimicit mandria poporului tau, aruncand-o in bratele Italiei fasciste.

Esti un rege nedemn,

In numele natiunii albaneze, te omor pentru ca poporul nostru sa se elibereze in sfarsit de raul pe care i l-ai facut”.

Dezarmat de garda, nerecunoscut de organizatorii complotului, continua sa-l apostrofeze pe rege in timp ce i se puneau catusele. Bietul Mehmet cred ca astepta sa ne uimeasca in timp ce noi muream de ras.

In acea zi, inteleseseram ca fusese gratiat de rege, dar ca nu mai avea voie sa puna piciorul in Albania, de unde sosirea definitiva in Turcia si instalarea la noi, la Beylerbey.

Nour imi povesteste despre venirea in Beirut in 1945. Avea atunci sase ani. Admis in clasa intai, fusese botezat in dimineata aceea. Imersiune totala pentru fiu, tatal prefera sa duca la frunte doar apa din cristelnita. Un lucru sacru executat prea rapid de catre un parinte Moutran care nu era in apele sale. Il dispretuia pe albanezul care isi schimba religia ca pe o camasa. Nour intra in clasa cu capul inmuiat intr-un ulei sfant.

Camarazii il evitara. Se juca singur, cu bilele stranse pe langa el, fara prieteni, fara dulciuri. Plangea cand in dormitor era intuneric si se abtinea cu greu sa nu faca pipi in pat. Tatal veni sa-l vada in primele trei zile, apoi o data la trei saptamani si, in sfarsit, o data la trei luni. Anii treceau. Pierre se credea un credincios adevarat si inmultea vizitele la manastiri si sanctuare ale Sfantului Charbel sau a Sfintei Rita. I se intampla chiar sa mearga pe panta unei manastiri a unui sfant important si apoi, in genunchi, sa se loveasca in piept pana la sange.

Nour trebuia sa se confeseze in fiecare saptamana, vinerea dimineata si punea pe lista toate pacatele:

Allahl meu regret ca Te-am ofensat;

Pentru ca Tu esti infinit de bun si pacatul nu-Ti place,

Iau hotararea, cu ajutorul Sfantului Duh,

Sa nu Te mai supar si sa ma caiesc.

Nu l-am intrebat pe Nour de ce il tutuia pe Allah, caci aceasta intrebare ar fi insemnat o transgresie de la ritualul nostru. Am vorbit apoi eu. Toate gandurile mi se indreptau catre acea zi de vara din 1945.

„ Cu pieptul plin de incantare, cu valiza de carton in mana, ai luat mana tatalui tau, preocupat sa mergi la fel ca el. Ne-ai adresat un suras malitios in momentul cand ai ajuns la poarta pe care in mod normal nu aveai voie s-o deschizi. Mehmet uita sa o inchida si vantul aduse durerii noastre zgomotul facut de lemnul care se lovea in gol. Rashida si Hateme alergara sa o inchida, dar eu vroiam sa se loveasca de sute de ori, de mii de ori ca sa nu uit niciodata acea zi nenorocita.

Nu am plans, am urcat direct in atelier, surda la strigatele mamei si sorei mele.

Am desenat niste minunatii in ziua aceea, mana m-a uimit neincetat. Am ramas atunci cu gustul acru al cernelii in gura. Rashida si Hateme m-au gasit pe jos cu calimara goala langa mine. Inghitisem tot continutul fara sa pot muri. Au crezut ca m-am otravit dar nu eram decat beata. In acea semi-somnolenta, imi imaginam arabescuri de o splendoare infinita. Netezeam literele care erau fine ca parul tau. Dunga mediana le despartea in doua parti.

Allah nu m-a vrut atunci. Nu era grabit sa ma primeasca la el. Se pare ca nu admite sa ne prezentam in fata lui fara sa-i aratam cea mai frumoasa opera a noastra, ultima.

N-am mai fost aceiasi dupa aceasta povestire. Nu mai aveam ce sa ne spunem, eram ca doi amanti care, dupa ce s-au devorat, nu mai au pic de dragoste unul pentru celalalt. Ne epuizaseram sursele, ne goliseram inimile si amintirile.

Am vrut sa ma intorc acasa, sa intru in yali. Toate aceste povesti nocturne parca imi stersesera viata. Nu mai aveam trecut.

Nour a promis sa vina la Istanbul inainte de sfarsitul anului, pentru ca vroia sa vada crestaturile din pervazul din camera sa, pe care le faceam ca sa-l masor. Avea un metru inainte sa plece in Liban. Mi le-am imaginat adesea pe cele pe care le-as fi putut face in absenta lui pentru ca matusa Myriam imi dadea informatii despre inaltimea lui in fiecare an.

M-am intors acasa la atelierul meu. Mama a slabit mult in tot acest timp. Hateme e ingrijorata pentru sanatatea ei. Nici macar nu mai poate sa se tina pe picioare. Ne strangem in camera ei ca sa le povestesc despre calatorie. Pozele pe care i le-am facut lui Nour sunt sarutate si binecuvantate cu vorbe protectoare. Entuziasmata sa-l vada atat de mare, mama uita de sciatica si se pune sa umble.

Nu am petrecut decat cincisprezece zile in Europa si, totusi, ele ma primesc ca si cum as fi colindat lumea intreaga.

Fiul meu Nedim se ingrijeste de soarta averii noastre. Incearca sa ma pregateasca pentru ce e mai rau: un agent imobiliar l-a sfatuit sa darame yali-ul si sa construiasca un imobil de sase etaje, ultimele doua pentru noi. Vom putea trai bine pentru ca terenul e foarte scump.

Discutie care ma doare. Casa este adanc inradacinata in pamantul argilos al Bosforului si rodierul isi ofera fructele in fiecare vara, de o jumatate de secol. Cladirea a fost martora nasterii a zece copii si mortii a cinci batrani. A auzit tipetele de durere a mamelor care nasteau si tacerea de nepatruns a priveghiurilor. A fost martora evenimentelor fericite si nefericite ale familiei, fara sa se planga vreodata, poate doar de neglijenta noastra. A acceptat cu stoicism revarsarile Bosforului si scufundarea cedrului sub acoperisul sau, in timpul furtunii din 1932.

Nedim e de parere ca nici toate sacrificiile din lume n-au cum sa umbreasca faptul ca sunt prea multe reparatii de facut acestei ruine; e mereu nevoie de un instalator, un cosar si un dulgher. Trebuie sa ma gandesc bine inainte de a lua o decizie: sa repar sau sa vand aceasta casa construita la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand sultanul Abdülaziz i-a incredintat arhitectului sau, Serkis Balyan, misiunea de a-i construi o resedinta de vara pe malul asiatic al Bosforului. Strabunicul meu a vrut aceasta locuinta ca sa scape de caldurile estivale si deveni cu timpul locuinta noastra principala.

Numeroase povesti se leaga de ea si, in special, legenda privind numele ei. Dolphinia, amintind de delfinul care navalise odata in garaj. Lovise atat de tare cu coada ca facu ca peretii sa se zdruncine. Trezit de zgomotul lustrei si al peretilor, strabunicul nostru crezu ca e un cutremur, inainte sa inteleaga cauza vacarmului. Elibera delfinul mutand caiacul care-l impiedica sa iasa. In ziua mortii sale, pretindea ca se va intalni cu dlfinul argintiu care radea cu pofta. Mi-am imaginat deseori scena, tipetele delfinului inca rezonand in garajul dezafectat. Un delfin in mozaic orneaza, de mai bine de cincizeci de ani, intrarea in yali.

Nour nu va mai vedea maghernita in care locuise cand era copil si nici cabana din gradina. Cararea care ducea la Bosfor va fi betonata ca si cornisa din Büyükdere⁴⁶. Cocioaba va cadea din prima, ridicand munti de praf, iar bratele mecanic ale excavatorului vor inlatura resturile. Nu-i va trebui mult sa-i vina de hac acestui cadavru de lemn. Daramaturile se vor reduce la o gramada murdara, unde bucati de parchet se vor intalni cu perdele rupte. Atelierul meu va lua cu el toate momentele pe care le-am dedicat perfectionarii scrierii.

Nedim viseaza sa-si instaleze familia intr-un apartament modern, cu pereti solizi. A cerut constructorului acces exclusiv la Bosfor, ca sa poata pescui in liniste. La drept vorbind, cred ca s-a saturat sa se joace de-a instalatorul si dulgherul sau sa repare scara.

Ma zoreste si nu inceteaza sa laude viata intr-un apartament, dar argumentele sale se lovesc de o singura conditie: nu pot distruge nimic pana cand Nour nu va fi vazut casa copilariei sale. Isi anunta sosirea, totul depinzand de rezultatele sale universitare.

In aceeasi scrisoare, ma informeaza de venirea tatalui sau in Franta. Nour i-a gasit un apartament nou in periferia rezidentiala a Parisului, la Boulogne. Studiile sunt cele mai importante pentru el, dar tatal lui n-a inteles si n-a respectat ritmul muncii si faptul ca prefera sa recapituleze in loc sa doarma. Se vad in fiecare duminica si iau masa intr-o braserie.

Intors intr-o dimineata dupa o garda la spital, Nour a gasit-o in patul tatalui sau pe brutarita din Boulogne. Marele seducator isi regasise vechile obiceiuri si gustul pentru siluetele rotunde.

Tatal vede deja placuta cu numele fiului asezata pe fatada unui imobil parizian si papionul pregatit sa-i linistesca pe pacientii imaginari. Nour ar fi vrut mai degraba sa fie cercetator, dar nu insista. Diferentele sunt prea mari intre tata si fiu. Banii pe care unul ii castiga dupa noptile de garda sunt infimi pe langa cheltuielile exorbitante ale celuilalt; totul merge la costume, camasi, butoni de manseta sau dejunuri in braseriile sic ale Parisului. Mereu preocupat sa inmulteasca semnele fizice ale bogatiei, Pierre se aciueaza pe langa libanezii in trecere si face pe marele domn. Dupa doi ani de trai peste mijloacele sale, contul ii este golit. Continua totusi sa cheltuie intr-o zi bugetul pe o luna intreaga, dar neputand sa ia un taxi, dandy-ul se multumeste cu metroul ca sa ajunga acasa. Hotararile de a face economii nu dureaza mai mult de doua zile, promisiunile de buna purtare se volatilizeaza cand vezi ce pofte si-a mai facut: desteptator din lemn sau stilou cu pana din solzi de testoasa. Aceste cumparaturi il fac sa cada in explicatii absurde, pretextand ca aceste obiecte ostentative ii vor fi utile lui Nour cand acesta isi va deschide cabinetul de consultatii. „Oamenii bogati recunosc acest gen de ornamente, imi vei multumi mai tarziu” si totusi nici o urma de gratitudine nu apare pe fata fiului, obosit sa treaca cu vederea descoperirile tatalui sau si sa-i calmeze pe bancheri. De multe ori, i se intampla sa ramburseze unele din obiecte si sa recupereze banii. Croitorul italian din piata Vendôme jura ca nu-l va mai primi niciodata pe acest client insolvabil, cecurile i se intorc neplatite, in ciuda stiloului de aur foarte elegant. Pierre isi limiteaza plimbarile in Paris, pentru a evita tentatiile, dar continua sa-si aleaga tinuta de dimineata cu cea mai mare grija, asorteaza sosetele cu cravata, se parfumeaza si ia loc in fotoliul din salon ca si cum ar astepta un oaspete de vaza.

Boulogne nu-i place, ar fi preferat sa imparta un apartament burghez cu fiul sau, in strada Solferino. Nour si-a deschis acolo un laborator de analize medicale pentru a-si rotunji veniturile lunare. Sala de asteptare este de fapt camera lui de dormit iar frigiderul este umplut cu sticlute de sange si eprubete pline cu secretii de tot felul.

Beylerbey, octombrie 1959

Dragul meu fiu,

Au trecut, iata, doi ani de cand nutresc dorinta de a te vedea la Beylerbey, dar verile trec si apele turcoaz ale Bosforului nu te aduc niciodata la mine. Casa va fi distrusa primavara viitoare, pe noi adapostindu-ne un vecin pe toata durata lucrarilor. Oare iti amintesti de el? Ti-a construit o cabana in fundul gradinii cand erai mic. Noul imobil va fi gata in opt luni. Fratele tau, Nedim va sta la etajul cinci, eu si Hateme la sase. Mama a facut optezeci si doi de ani acum o luna. Spune ca nu va vedea totul terminat. Vrea sa moara cand se termina cu santierul. Sora mea priveste cu tristete yali-ul, ultim vestigiu al unei averi disparute si al unui trecut glorios.

In ce ma priveste, las totul sa curga de la sine. Viata intr-un apartament va fi grea si primesc elevii in camera mea pana ce noua universitate va fi construita.

Poate ca ai dreptate sa renunti la ideea intoarcerii la Beylerbey, prea multe amintiri dureroase se leaga de aceasta casa. Chiar si distrusa, ea tot va scartai sub pasii nostri. Dar betonul nu va avea ultimul cuvant, caci fundatiile sunt prea bine inradacinate in solul mlastinos al malului asiatic. Oasele ne vor deveni pulbere mai devreme decat lemnul stalpilor sai. Da-mi vesti despre tine.

Rikkat.

Raspunsul lui Nour facu ca un vant de nebunie sa se abata asupra casei. Paharele si ferestrele tremurara de strigatele de bucurie ale Hatemei, mama alerga sa ia scrisoarea, uitand ca are oase fragile. Am citit-o cu voce tare, dar ele au vrut s-o citeasca fiecare in parte. La sfarsitul lui decembrie, Nour isi va lua o saptamana liber ca sa vina sa ne vada.

Nedim tine sa faca sejurul fratelui sau cat mai confortabil, instaleaza un pat si un birou in camera lui si consolideaza caiacul pentru pescuit. Sora si mama mea curata camera in fiecare zi. Casa nu a fost niciodata atat de frumoasa. Imi tin toate orele pentru a putea termina programa inainte de venirea lui.

Transferul cursului la universitate i-a dezamagit pe elevii mei. Caligrafia la domiciliu era ca o intalnire a initiatilor, asemanatoare reuniunilor secrete. Recent construita, universitatea nu are nimic din magia studiului ancestral facut in reculegere. Materialul nou scoate sunete abia perceptibile: penele metalice scartaie pe piatra de ascutit, tabletele se prabusesc si calcul cedeaza sub presiunea acului care da nastere unui ornament maret. Tacerea e deplina, cu exceptia suflul elevilor mei, ritmat de acel du-te-vino al mainilor lor. Nu-si folosesc tot aerul dn plamani si nici toata cerneala din pana. Am inceput sa-i recunosc pe elevii talentati si pe cei care vor ramane doar mediocri. Acelora carora le e teama sa-si traiasca arta in suferinta, aceia nu vor fi niciodata caligrafi adevarati. Spre deosebire de ei, pe cei dotati ii invaluie plenitudinea, corpurile lor se multumesc cu dara de cerneala care se prelungeste pe masura ce placerea creste. Sunt in afara timpului, in afara lor insisi. Muhsin mi-a spus ca a scrie e singura placere fizica a caligrafului, ca acea secunda de bine, in momentul in care ne tinem respiratia pentru a face un gest, este mai intensa decat convietuirea in fericire. Trupurile noastre intra in ccomunicatie cu divinul si poate chiar cu moartea.

Ii recunosteam pe cei mai talentati fara sa ma uit peste compozitiile lor: scrisul frumos lumineaza trasaturile si intensifica privirea.

Caligraful bun iese buimacit din aceasta aventura si traverseaza Bosforul cu ochii pierduti. Ii trebuie cateva ore pentru a reveni la realitate.

Numai pumnii in usa ai lui Mehmet ma aduceau la realitate. Sotul meu era mirat de cat timp pot petrece facand atat de putin. Dar calatoriile acestea ma imbogateau prea mult pentru a-i raspunde la atacuri. Obsedata ca fusesem intrerupta, imi imaginam urmarea, calcand. Lui Mehmet ii placea sa vada pe fata mea faptul ca nu terminasem ce aveam de facut. De cate ori oi fi privit scara din atelier si treptele sale inguste? Astfel, ma abateam.

Mehmet inmulti iesirile nocturne si isi vedea rar fiul. Nour se stramba cand dare de tabac si de alcool ii ajungeau la nas. Tatal lui frecventa gazino⁴⁷ si ramanea cu orele pe cheiurile din Dolmabahce⁴⁸ inainte sa ajunga pe malul asiatic. Ochii sticlosi de atata bautura si mirosul puternic ii tinea departe pe soferii de dolmus⁴⁹ si se regasea uneori la bordul unei barci de pescari, langa saci de pesti. Drumul putea dura ore intregi. Speram uneori sa ne uite adresa. Dar revenea mereu ca sa-mi smulga draperiile si cadea intr-un somn adanc. Noptile lui albe ne asigurau noua zile linistite. Mama se trezea cu porniri spre crima in timp ce eu inhalam vaporii acri ai respiratiei lui. Il uram in tacere pana in ziua cand n-am mai putut sa tac.

Rashida si Hateme au plans cand l-au vazut pe Nour intrand pe poarta. Nedim l-a luat in brate, intr-una din acele imbratisari fratesti si apoi i-a dus bagajul in camera.

Vantul ne-a trimis catre semineu.

Priveam flacarile, bucurosi ca ne umplea tacerile. Vorbaria lui Nedim ne aduse un plus de bine, sotia si cei doi copii marira cercul, timiditatea fu uitata. Hateme soarbe cuvintele lui Nour si Rashida il bate neincetat pe spate ca pentru a realiza mai bine ca este acolo in carne si oase. Am mancat, baut si ras pana in zori. Noi, femeile casei, ne-am culcat cu zambetul pe buze.

Am strabatut tot orasul, am intrat in fiecare moschee si am pasit pe toate stradutele pietei acoperite fara sa ne plangem; entuziasmul lui Nour ne facu sa uitam de oboseala.

Ma asculta cu atentie si incuviinteaza cand o explicatie il satisface. Vrea sa cunoasca tot, priveste si cel mai mic obiect si incearca sa ghiceasca din ce material e facut. Rashida ne asteapta acasa, pandindu-ne intoarcerea.

Lui Nour ii place foarte mult sa manance: el si Nedim pot sa infulece tot ce exista in meniul dintr-un restaurant, fara a se simti satui. Vrea sa guste totul pentru a putea compara. Rashida il binecuvanteaza de cate ori deschide gura. Hateme a trebui s-o faca sa taca. Nedim vrea sa-l duca la Büyükada⁵⁰, unde se afla cel mai bun restaurant pentru preparate din peste din zona.

Nour cunoaste acum cele mai ascunse colturi ale casei. S-a amuzat cand a descoperit crestaturile pe care le faceam pentru a vedea cat de mult a crescut. A facut inca una corespunzatoare inaltimii sale de acum. E mare distanta inte ultima masurare si cea de acum, anii care au trecut par o eternitate. A gasit chiar si samburele de maslina pe care-l intepenise in clanta usii, acum aproape transformat in praf. Dar Nour prefera sa-l lase acolo, sa-si continue existenta solitara.

Mainile fiului meu au mangaiat dervisii de alabastru si i-am adus aminte ca, pe cand era copil, sparsese seyh⁵¹. A ras si a luat in mana dervisul care isi lasa haina sa pice in semn de renuntare la lucrurile lumesti. Lui Nour ii place sa-l simta in mana si sa treaca lumina prin gipsul transparent. Privirea lui de om de stiinta scruteaza materia.

In acea dimineata, Nedim l-a trezit brusc. Zgomotul botinelor sale vechi se auzea pe parchet. Nour a inghitit la repezeala o ceasca de cafea si s-a imbracat ca un somnambul. L-a urmat pe ponton fara sa zica nimic pana la caiacul imobilizat de o parama umeda. Taceau, stiind ca orice cuvant ar fi trezit neincrederea faunei acvatice. Nedim pregatise unditele si momelile, iar Nour privea cu atentie gesturile fratelui sau si le imita cu sarguinta. Au dat la rame, in acelasi timp, cu aceleasi miscari ale bratelor si apoi s-au oprit. De la fereastra mea, nu le vedeam decat spatele arcuit, caschetele si rasuflarea care desena aburi fini in aer.

Susoteau si singurul care putea sa le intrerupa discutia era tremuratul firului de nailon. Zgomotul facut de rotirea unditei facea ca toate speciile de pesti sa urce la suprafata.

Petrecura trei ore bune pescuind. Pe drumul de intoarcere, Nedim isi lua fratele pe dupa umeri si mersera asa impreuna. Ceva il tulburase pe Nour, pentru ca vedeam bine ca nu poate sa-si ascunda durerea. Pareau amandoi tulburati, in ciuda galetii pline ochi cu peste. Am inteles numaidecat ce se intamplase: Nedim ii spusese secretul pe care il detasasem intr-o regiune uitata a memoriei noastre.

Oare ce cuvinte folosise ca sa descrie ruptura? Nu conteaza, Nour trebuie sa inteleaga motivele separarii parintilor lui. Nu mai trebuie sa traiasca in minciuna, dar nici tatal, nici mama lui n-au putut sa-i vorbeasca. Rusinea era prea mare si cuvintele, derizorii. I-am multumit lui Nedim pentru ca o facuse in locul meu.

Sejurul lui continua in liniste. Nour parea uneori absent, fixand cu ochii vidul. Isi imagina cred imprejurarile dramei. Vizualizam si eu acele momente, pentru a-l face sa-si imagineze scenele care-mi marcasera existenta. Nedim il citea bine si-l zdruncina pentru a reveni la realitate. Nour isi dubla afectiunea catre Hateme. Aceasta nu-si pierduse gratia care o caracteriza. Isi pastrase finetea si albeata pielii. Sora mea era cea mai frumoasa femeie din familie si refuzase, totusi, toate cererile in casatorie: industriasi, bancheri, negustori. Imi aduc aminte acum cu groaza privirea lui Mehmet, impresionat de frumusetea ei, la funeraliile tatalui nostru. Se refugie in bratele mamei, speriata de acest strain.

Primele vizite amicale ale lui Mehmet ascundeau de fapt o dragoste pe care Hateme o respingea. Singurul prieten turc al lui Mehmet ii vorbise intr-o zi despre asta si o pusese in garda.

Vizitele lunare devenira saptamanale si ochii lui nu mai fixau silueta gratioasa a Hatemei ci privirea mea trista. Mai tarziu, mi-a strans mana puternic in timp ce-i aratam diferentele picturale intre repertoarul decorativ al ceramicii din Iznik si a celei naive din Kütahya, apoi ma saruta in dreptul portii.

Cand pleca, faceam compozitii de virtuoz, stergand tulburarea pe care o lasa in mine. Mana mea dreapta, inca tremuranda dupa sarutarile lui, amplifica inscriptia cu gesturi vii.

„Allah nu va mai privi aceste ultime caligrafii. Sunt pline de placere si de caldura. Suratele tale au gustul acru al transpiratiei dupa efort. Caligrafii nu se bucura decat atunci cand strang in mana un calam”, imi sufla Selim la ureche, indignat sa vada ca materialul sau este ghidat de ganduri „abjecte”.

Obosita sa-l aud, parasii atelierul. Ma insulta, ma facu pacatoasa smintita sau tarfa neevlavioasa.

„Caligrafii nu au inima sa iubeasca, au doar calame sa scrie”, imi repeta el.

Nour a plecat in dimineata asta. Si-a luat ramas bun de la yali si ne-a strans pe toti in brate. I-am strecurat o scrisoare in bagaj, spunandu-i sa o citeasca in tren.

Plecarea a fost asemanatoare aceleia din copilaria sa. Vegetatia pe alee era la fel, razleata, arsa pe alocuri. Nedim il strangea langa el, ca Mehmet douazeci de ani mai devreme. Simteam cum ma adancesc intr-o prapastie, se repeta acelasi lucru.

Nour a desfacut plicul cand trenul s-a pus in miscare. Oare scrisoarea mea l-a facut sa surada?

Beylerbey, 4 ianuarie 1969

Nour,

Ma pierd in toate prenumele tale. Jean este prea crestin pentru mine; in Turcia, te vei numi mereu Nour.

Ne-ai redat gustul fericirii; ce conteaza ca yali-ul va fi distrus, totul nu mai are asa mare importanta in ochii nostri. Cladirea care se va inalta va fi la fel de primitoare si nu-l va impiedica pe Nedim sa te trezeasca la rasaritul soarelui ca sa mergeti iar la pescuit.

Tu esti fratele de care a fost despartit toata adolescenta, nu-l condamna ca ti-a vorbit despre micul nostru secret, trebuie sa impartasesti cu noi si bucuriile si necazurile.

Este randul meu sa-ti spun adevarul.

Te-ai nascut chiar inainte de razboi si se spune ca acei copii care vad lumina zilei pe timp de conflict nu vor avea parinti uniti. Tara n-a luptat impotriva inamicului, dar razboiul era prezent in noi. Foarte curand, tatal tau si cu mine am inceput sa ne certam, el a inceput sa bea. Pentru a uita, ma izolam in atelier. Dar el n-a indurat mult aceasta indiferenta. Cu catmai mult imi gaseam eu linistea in caligrafie, cu atat mai tare ma ura. Ma razbunam tacand si nu faceam nimic ca sa-l potolesc. Rashida, Hateme si Nedim suportau acest spectacol zilnic fara sa zica nimic, mama te plimba prin gradina cand injuriile tatalui tau erau prea dure.

Intr-o dimineata, am fost treziti de tipetele lui Rahmi, pescar din Beylerbey. Chemarile faceau ca barca sa se clatine. Mama si cu mine am alergat in picioarele goale pana la dig si am vazut ca sora mea mai mica fusese salvata din apa de gheata a Bosforului. Am adus-o pana acasa, cu un fir de apa care se scurgea in urma noastra. Multumita lui Allah, inima continua sa-i bata. Am uscat-o si incalzit-o. Lacrimile noastre au trezit-o. Ne-a dispretuit ca o impiedicasem sa moara. Cu ce drept, cu ce drept ati facut asta? repeta ea incontinuu. Doctorul a venit si ne-a spus ca va fi in regula, dar copilul nu supravietuise. Care copil? a tipat mama. Ar fi fost in stare atunci s-o omoare cu adevarat. Cine este tatal? Cum va fi stins scandalul, cand tot Beylerbeul era strans in casa, vrand sa stie motivele care o impinsesera pe fiica marelui Nesim bey sa-si puna capat zilelor? A doua zi, fortata de intrebarile noastre, hartuita, Hateme ne-a spus numele tatalui tau.

In aceeasi seara, valiza il astepta pe palier. Batu cu pumnii in canatul usii, spunand ca nu pleaca fara fiul lui. Apoi, merse spre atelierul meu, intra fara sa bata si lua masuta de scris si o arunca prin geam, in Bosfor.

In acea zi, tatal tau m-a privat de cele mai scumpe bunuri: tu si masuta prietenului meu. De ce te-am lasat sa pleci? Pentru ca aveam convingerea ca te voi recupera, ca tatal tau, atat de iresponsabil, te va aduce inapoi.

A urcat scara si si-a pregatit valiza, punand si hainele tale in ea. Rashida a pregatit o gustare si tu ai plecat cu zambetul pe buze. Continuarea o stii mai bine ca mine.

In toate zilele care au urmat, Nedim plonja in Bosfor ca sa-mi gaseasca masuta. Dar n-a gasit-o niciodata. In mod curios, o legam de tine, trebuia sa o gasesc cu orice pret, ca tu sa revii.

Rikkat

Mama a murit si am inmormantat-o in cimitirul din Eyyub in cavoul familiei. Am dictat epitaful marmurierului care a gravat urmatoarele:

Rashida Kunt, Usküdar 10 iunie 1882-Beylerbey 7 martie 1960

Inapoi acasa, am visat-o toata noaptea, imi vorbea clar, plangandu-se de subtirimea literelor de pe epitaf. Ma sfatuia sa ma imbrac cu mantouri calduroase in asteptarea iernii. Cand m-am trezit, i-am cerut gravorului sa ingroase caracterele de pe stela.

Viata nu-mi mai e la fel. Hateme si cu mine stam la vecinul nostru, casa e daramata si fundatiile de beton se vad de pe mal. Nedim si familia lui sunt gazduiti de un var in cartierul Sultan Ahmet.

Istanbulul s-a schimbat si noi la fel. Chiar si compozitiile mele respira aceasta modernitate ambianta. Conventiile estetice au fost eliminate spre a face loc motivelor naturale, instantanee. Rozetele sau palmierii stilizati au fost inlocuiti de tente de culori vii care sprijina conturul literelor. Cuvintele mi se deplaseaza liber si vagabondeaza pe hartie, uneori spre exteriorul compartimentelor gata sa le primeasca. Mana imi e de nestapanit, colerica cand incerc s-o disciplinez.

„Constructie si destructie” par a fi cele doua cuvinte din ciclul nostru. Imobilul din beton s-a inaltat rapid si si-a gasit deja cumparatori. Hateme si cu mine vom fi primele care ne vom instala. Suntem la ultimul etaj, avem vedere la Bosfor si, uneori, ma surprind tinandu-ma de pereti cand imi vine ameteala. Mana nu-mi mai lucreaza ca inainte, cand traiam la altitudine, ea atinge hartia si seamana cerneala ca un proiectil. Plinurile si vidurile s-au inversat ca sa atinga cerul. De la fereastra mea, nu mai vad pamantul ferm, ci doar bratul de mare turcoaz imbatisand imensitatea. Degetele imi bat ca aripile cand nu pot sa se miste. Nu reprezinta mare lucru la urma urmelor, e doar o stea cu cinci brate ce scrie din inaltul unui imobil care scruteaza aleile si bulevardele. Totusi, aceste maini micute ajung ca sa poata agita apele Bosforului! Cand stilizez o litera, un vartej vede lumina zilei; cand mana se infurie, spuma curge peste cheiuri si se retrage cu aceeasi intensitate. Ma amuz uneori bulversand cursul linistit al apei, scutur caiacele care-si varsa plasele cu peste in adancuri sau deturnez canoiele de la mersul lor. Dar mana nu-mi e suficient de puternica pentru pacheboturile care trec intr-o liniste amenintatoare, ci deriva pe hartie pentru ca ele sa-si deschida drum printre ambarcatiunile fragile. Sufland peste cerneala ca sa se usuce, vanez roua deasa de dimineata care ii orbeste pe trecatori.

Apas pana metalica a calamului meu si o relaxez in functie de dorinta, mana este singura care decide soarta zilei in curs.

Hateme spune cel mai mic deranjament poate sa duca la un cataclism. Ma asteapta sa ma trezesc ca sa mananc.

Am cursuri la universitate de doua ori pe saptamana. Dupa ce traversez Bosforul, ratacesc uneori prin cartierele comerciale ale orasului. Am elevi putini, dar care ma asculta cu atentie. Caligrafia nu mai atrage multi studenti, caci cei mai multi se orienteaza catre materii actuale: arta moderna, arhitectura, sculptura Am incercat sa explic directorului ca arta caligrafiei este legata de alte forme artistice, ca moscheele din tara noastra sunt pline de frize caligrafiate sau de obiecte de cult punctate cu invocatii religioase. Mi-a raspuns ca aceasta disciplina facea prea multa referire la Imperiul Otoman si nu putea supravietui in lumea contemporana. De cand imaginea este permisa, scriitura frumoasa nu mai are de ce sa existe. Imaginea este de acum incolo omniprezenta in viata noastra, dar nimic nu va inlocui eleganta inscriptiilor.

Totusi, caligrafia poate vorbi despre sensibilitatea unei epoci noi, nu este infipta in timp si trebuie sa-si urmeze destinul. Lantul caligrafilor este infinit si ar trebui sa se perpetueze pana la sfarsitul timpurilor. Doar ei stiu sa stabileasca un dialog adevarat intre Allah si oameni.

Paris, 5 august 1970

Draga mama,

Tata a murit acum doua saptamani la spitalul din Garches. A avut un atac cerebral si n-a suferit. A fost inmormantat la cimitirul spitalului Raymond-Poincaré fara preot si fara prieteni. Nu l-am plans si nu il regret.

Ce personaj ciudat! Specialist in minciuni si nasturi de manseta, imi spuneam eu vazand sarcofagul coborand in pamant. Chiar si epitaful lui minte:

Pierre Ghata, Tirana 1897- Garches 1970.

S-a nascut Mehmet Fahreddin Djaghataï intr-o familie aristocratica albaneza, casatorit la Beylerbey sub numele de Mehmet Ghataï si mort cu prenumele primului papa. Am fost doi la inmormantare, eu si doamna Tesson, brutarita din Boulogne, care plangea in hohote. Ea a fost cea care l-a imbracat, i-a ales cravata si cei mai frumosi pantofi. A plecat intr-un costum facut de un crotor italian, cel faimos, din piata Vendômecare m-a costat si ochii din cap. A trebuit sa am grija de facturile lui.

Oare ce Allah il va primi acolo sus? Pe el, care n-avea alta religie in afara femeilor si banilor.

I-am golit apartamentul si am rascolit prin sertare. Am dat de niste foi scrise de el, un fel de maxime feroce si ironice:

Minciuna: ceva care este bine imbracat.

Onestitate: problema de pret.

Copil: curcubeu inaltat in fata furtunilor.

Viata: o balada amagitoare, aceeasi pentru toti.

Am descoperit albume cu vederi erotice foarte colorate. Sani, pubisuri, buze si buricuri in tente pastel cu contururi nete. Cercuri si triunghiuri cernute cu ajutorul unor creioane mai inchise, porte-jartiere pe gustul sau. Si apoi, am descoperit fotografia Hatemei pozand pentru un fotograf din cartierul Beyoglu. Este atat de frumoasa, trebuie sa fi avut douazeci de ani. Nimic in ceea ce va priveste, nici o scrisoare, ca si cum nici n-ati fi existat.

Iata, nu mai e nimic din el, cu exceptia colectiei de costume pe care le-am ajustat pe masura mea.

Voi pleca in curand in Liban pentru o conferinta. De treisprezece ani n-am mai fost acolo. Timpul trece atat de repede

Va imbatisez cu drag,

Nour.

Nour pusese in plic poza Hatemei. M-am dus sa o pun la loc in albumul din care fusese luata cativa ani mai devreme. I-am spus sorei mele despre aceasta. A intors fata ca si cum nu auzise, ca si cum il alunga pe Mehmet din amintirile sale. Sora mea a reinceput sa zambeasca, moartea tortionarului ei ii luase cu sine rusinea. Pacat doar ca mama nu mai e, asteptase de mult acest lucru. In ce ma priveste, mana mi-a plutit ore intregi pe hartie fara sa schiteze nimic, gestul era destul ca sa ma linisteasca. Am scris o multime de lucruri cu ajutorul penei metalice, dar fara s-o inmoi vreodata in cerneala. Aceste marturisiri transparente nu trebuia sa lase nici o urma inapoia lor.

Batranul Selim a citit-o, mortii stiu sa citeasca pana si in vid, nici o silaba nu le scapa ochilor lor stinsi. Apoi a disparut.

Am ciocanit hartia cu varful metalic ca sa ploua asupra Bosforului. Picaturile de ploaie au inceput sa cada aproape instantaneu peste Beylerbey si am adormit in mijlocul acestui potop. Pentru prima data, era cineva care plangea mai mult decat mine. Am dormit ca o moarta. Era o ploaie imprevizibila in luna august, a sters totul in calea ei, si inima si amintirile mele.

Ornamentul este ratiunea mea de a fi. Arabescurile mele descriu motive geometrice si eu sunt singura care le cunoaste secretul. Sunt desene abstracte, tijele sunt private de atributul lor vegetal, devenit linie sau punct. Allah imi ghideaza mana si compozitia castiga in logica. Axele sunt multiple, dar geometria rezista. Motivele se raspandesc in jocuri de lumini si umbre, reproducand microcosmosul si misterele creatiei.

Ochii mi se inchid. Meandrele ma inghit, labirinturile ma aduc la suprafata. Zigzagurile, volutele si spiralele ma duc catre propria existenta, catre evenimentele fercite si nefericite. Vizualizez intr-un colt al ochiului drumul pe care l-am parcurs. Caligrafii nu sunt liberi, nu pot scapa de aceste forme, caci ar insemna sa nu-L asculte pe Allah. Oare unde ma conduc aceste linii? Mana mi se loveste de coltul exterior al paginii si nu mai stiu urmarea.

Atelierul este scaldat in obscuritate si afara este o noapte neagra. Luna ilumineaza pagina ca pentru a ma indemna sa continuu. Ma retrag in umbra, culorile se confunda. Petele de aur stralucesc cu insistenta. Urmand dara acestor focuri scanteietoare, ochii descopera fiola batranului Selim. E plina ca si luna. Golita si pastrata in memoria fantomei sale, acum este reumpluta dupa douazeci de ani de stat in uitare.

Luna imi arunca un suras binevoitor, palmele mainilor mele se indreapta catre ea, cum fac credinciosii spre templul profetului. Incerc sa capturez astrul obscur, reliefurile lunare se reflecta pe pagina in scriituri ilizibile. Le inmultesc cu aur pentru a pastra ritmul, iar mana contureaza rocile poroase. Aurul lui Selim este prea stralucitor in comparatie cu batranul soare. Scriiturile sunt reduse la cenusa, trasez brazdele in pudra fina, desenez arabescuri fara capat; pagina mi-e la fel de intinsa ca si bolta cereasca.

Din acea noapte ciudata n-a ramas nimic. Gura mi-a secat, mainile au fost roase de nisip. Am retinut numai scartaitul calamului pe nisipul fin. A fost un exercitiu arid.

De dimineata, Hateme a deschis ferestrele, dar un miros de sulf impanzea camera. Nimic nu vorbea despre trecerea lunii: nici o compozitie, nici cerneala aurita, nici macar un fir de nisip.

Astept luna noapte dupa noapte si asteptarea ma face sa-mi pierd somnul. Sa dorm a devenit o pierdere de timp. Ochii mei au invatat sa-i ghiceasca suprafata de imprumut. Nu mai avem secrete una pentru cealalta.

Scrisorile lui Nour sunt din ce in ce mai scurte, viata pare ca-i este acaparata de o femeie. Caligrafii nu se inseala niciodata in legatura cu aceasta, liniile sacadate si caracterele aplecate sunt semne ale dragostei. Am asteptat luni intregi inainte sa-mi spuna. Traieste de un an cu o femeie si vrea sa se casatoreasca cu ea.

Nu am raspuns la aceasta scrisoare si ma prefac ca n-am primit-o. Am povestit cu calcul, am desenat o besmele, am rupt hartia transparenta cu un ac metalic pentru a-i revela contururile. Varful ranea hartia si trecea prin sufletul meu. Confund acum placerea cu suferinta. Mi-a luat ceva timp pana sa-mi dau seama ca acul nu mai gaurea hartia, ci pielea mea. In mod ciudat, sangele imi respecta bratul. Calcul deveni receptacul al acestui firicel rosu si absorbea fiecare picatura. Apoi m-am oprit, durerea m-a lasat si mutilarea deveni vizibila.

I-am raspuns lui Nour. I-am urat multi ani de fericire si copii multi. Nedim si Hateme l-au felicitat si ei.

In acea zi mi-am dat seama ca numai caligrafia imi era fidela. Astfel, am facut exercitii complexe si am incercat lucruri noi cu colaje si acrilic. Penitele mele lasau in urma lor dare rectilinii. Imi foloseam degetele pe post de cutit, iar lemnul inlocuise hartia. Gata cu scrierile fine si virtuoze, literele imi deveneau viguroase, multiple. Liniile se rupeau, se arcuiau dupa placul meu. Am spart toate tabuurile acestei stiinte si am desconsiderat cele mai rigide reguli.

Eram multi cei care doream sa modernizam caligrafia, dar clerul se temea ca ne vor atrage tunetele Prea-Inaltului. Eram in minoritate cei care indrazneam aceste digresiuni, dar nu ne sinchiseam de „represaliile divine”.

Nu mi-era teama de nimic, am continuat sa-L ofensez, cu fiecare zi din ce in ce mai mult, Ii puneam laudele in lipici si le acopeream cu hartie de ziar. Schimbam destinatia oricarui obiect de zi cu zi si-l introduceam in rugaciune.

Mi-am pierdut credinta odata cu incalcarea regulilor. Nu-mi mai este teama nici de Allah nici de moarte.

Pe masura ce anii trec, instrumentele ma resping. Sunt prea batrana pentru a le merita. Desenez plafoane in carbune, presiunea degetului mare reduce carbonul la praf. Totul se spulbera in contact cu degetele mele. Este poate un avertisment? Cum trebuie explicat? Hateme mi-a pregatit o cafea si imi citeste. Vederea unui mort in zat o ingrozeste. I-am smuls ceasca, am spalat-o cu apa rece si m-am indreptat catre debarcader, elevii ma asteptau pe partea cealalta a Bosforului. Eram pe punctul sa ma imbarc cand niste tipete care veneau de la noi ma facura sa raman pe pasarela. Hateme imi facea semne sa revin. Usa era larg deschisa si auzeam vocea surorii mele intrerupta de hohote de plans. M-a privit cu tristete.

„Nour al tau, Rikkat, a murit in dimineata asta. A facut un infarct in timpul unei conferinte”.

Am refuzat sa cred si i-am smuls receptorul. O voce anonima venita din cealalta parte a lumii imi spuse acelasi lucru. Ce se va alege de fiica lui de sase ani, ma intrebai, uitand de sotie, vaduva atat de tanara.

In atelier, am vrut sa ma zidesc de vie. N-am mai tinut cursuri in acea zi si nici in cele care urmara. Asezata in prag, cu spatele spre lumina, imi astupam urechile ca sa n-o aud pe Hateme care ma implora sa-i deschid usa. Afara, toamna, frunzele de larice cadeau cu un zgomot sec, iar filele acoperite cu scrierile mele trebuia sa le insoteasca si sa se naruie in contact cu solul. Ce sa fac cu compozitiile acestea daca ele nu-mi redau fiul? Ce sa fac cu Allah care se foloseste de mainile mele ca sa-si faca cunoscute vrerile? De altfel, degetele imi ard in contact cu instrumentele. Devenite aproape brusc rigide, sunt moarte ca si fiul meu, nu mai trebuie decat sa le inmormantez.

Epuizata sa ma tot strige, sora mea incerca sa forteze usa. Ii simt rasuflarea in ceafa mea, imi ia mana, imi pune intre degete un calam si schiteaza pe pagina.

„Scrie, Rikkat, numai scrisul te va salva”, imi ordona ea.

Tremuratul mainii a aparut pentru prima data in fata elevilor mei care n-au remarcat totusi nimic. Totul se ascunde sub degetele mele. Foaia luneca calamul vibra. Numai vocea imi ramanea ferma. Mandra ca fusese aleasa printre cei douazeci de elevi ai mei, Muna ilustra ceea ce ziceam eu. Eram incapabila sa scurtez literele, sa lungesc buclele sau sa corectez proportiile, sufeream cand vedeam accentele in locuri nepotrivite. Mana mi se agata de masa de care nu ma mai desparteam. Toate scuzele erau bune ca sa-i fac sa-mi arate ce lucrasera. Literele trunchiate si scurte ma torturau. Mi-am aranjat tablia si cartoanele, martori tacuti ai acestor socuri scurte si apoi prelungite.

Am decis sa-i invat cum se taie un calam. Tremuratul disparea in contact cu stuful, mangaiam tija cu o mana. Taieturi concave in parti, degetul mare imi asigura stabilitatea, dar fanta imi ranii aratatorul. Sangele se raspandi pe tija. O ultima tremuratura imi agita mana dreapta, adevarata vinovata.

Muna mi-a facut un pansament si puse stuful in apa lmpede. Sangele daduse calamului o culoare ciudata.

Ma priveau toti douazeci si-mi observau gesturile. Briceagul pastra mult timp aceasta prima picatura de sange care se usca pe lama metalica si se innegri odata cu timpul.

Cursul odata terminat, am parasit sala cu mana stransa pe toarta posetei.

Muna inchise usa in urma ei, dupa ce stinse lumina.

Ma tineam dreapta pe puntea vaporului care facea naveta intre cele doua maluri, cu ochii atintiti catre Beylerbey. Contururile dragului meu sat deveneau din ce in ce mai vagi pe masura ce ma apropiam. Aceasta senzatie ma facu sa intru intr-o stare de febrilitate. De-abia asteptam sa ajung intre peretii mei ca sa uit si sa dorm.

Visele din acea noapte imi fura bantuite de arabescuri. Scriituri greu de descifrat ma duceau intr-un labirint unde cuvintele si vocile se intrepatrundeau. Corpul imi deveni usor, ma lasam in voia lui si alunecai intr-un spatiu vid. Un cer la fel de lin ca un pergament, un ocean la fel de mat ca cerneala, copaci taiati ca calamele, toate acestea erau instrumentele Prea-Inaltului. Mana m-a trezit cu acelasi tremurat ca in ziua precedenta. Imi aducea aminte de groaza mea in fata convulsiilor micului Nedim. Este cunoscut ca mainile caligrafilor ajunse de tresariri anunta sfarsitul.

Albeata peretilor m-a linistit. Geamul plin de roua din camera mea filtra primele raze ale soarelui, unele dintre ele razbateau prin fereastra, iar altele erau oprite de roua. In ciuda faptului ca vederea imi slabise mult in ultima vreme, am putut citi fara dificultate aceste randuri:

Le mai acorda un rastimp,

Pana la termenul fixat;

Dar ei sa stie,

Ca atunci cand va fi timpul,

Allah ii vede perfect pe servitorii Sai!

Scrisul se stergea pe masura ce citeam. Nu am reusit nimic sufland pe geam. Era o scriere venita de aiurea sau randurile acelea erau o creatie a sufletului meu? Asemanatoare unei oglinzi, geamul reflecta Coranul lui Selim deschis la acelasi verset. Allah si Selim se reunisera, poate ca nu incetasera niciodata sa fie una si aceeasi persoana.

Am murit sufocata, in ciuda eforturilor lui Nedim care transformase narghileaua bunicului in tub de oxigen ca sa nu ma duca la spital.

Caligrafii mor cand nu-L mai pot servi pe Allah.

Regasita printr-un miracol in ziua mortii mele, masuta lui Selim lucea pe apa Bosforului. Fiul meu o culese. Isi relua locul in atelierul meu la cateva ore dupa ce fusesem inmormantata.

Am lasat toata colectia de caligrafii si instrumentele Ministerului Culturii Republicii Turce.

Stela funerara imi fu bogat sculptata, iar epitaful redactat de Muhsin facea elogiu pioseniei si talentelor mele de caligraf. A uitat sa mentioneze rigurozitatea mainii mele, perseverenta. Complimentele nu reusesc totusi sa ma consoleze.

Pana imi cade din mana. Moarta cum sunt, la ce bun sa continuu sa descriu neantul, vidul si tacerea. Ce va deveni opera mea dupa mine?

Epilog

Pe 30 martie 2000, la muzeul Luvru, aripa Rchelieu, fiica lui Nour se plimba prin salile de expozitie „Caligrafii otomane, colectia muzeului Sakip Sabanci, Universitatea din Istanbul. Scrisul este fragmentat, randurile sunt intrerupte de mobilierul translucid: vitrinele plate si geamurile de protectie ii redau aparitia. Trasaturile i se amesteca cu cerneala si hartia. Reflectia o deranjeaza, cum sa-l vezi pe Allah daca rugaciunea reflecta capetele noastre?

Curbele se intetesc, incetinesc, literele sunt infinite. Prea multe voci si plangeri

Caligrafii isi reinnoiesc rugaciunile, vocile lor intrepatrunse se aud murmurate. Fiica lui Nour este incapabila sa le auda distinct.

Privirea ii este atrasa de un poem otoman. Impletiturile din aur ale marginilor exterioare ii sunt familiare. Expozitia descrie pe scurt si citeaza numele unei caligrafe: Rikkat Kunt (1903-1986), bunica ei.

De la ea, n-a pastrat decat o cutie decorata cu aur. Mama ei ii spunea ca fusese pictorita si ca pensulele n-aveau decat doi peri, si un al treilea pentru a colora penajul pasarilor. Nu are decat o fotografie in care batrana o tine asezata pe o masa si surade in obiectiv. In spatele lor, pe perete, sunt doua caligrafii incadrate si fotografia maestrului Ismail Hakki Altunbezer intr-o poza hieratica.

De la bunica ei, nu are decat o cutie, dar pasarile care locuiesc pe pensule o trezesc noaptea cu ciripitul lor. Este suficient sa inchida etuiul ca sa nu le mai auda.

Note

1. Penita din stuf utilizata la scris.
2. Placheta pe care se taie varful calamelor.
3. Masuta alcatuita dintr-o calimara si un receptacul pentru calame.
4. Acela care determina timpul, responsabil cu calendarele care indica orele de rugaciune si momentele de intrerupere a postului in luna ramadanului.
5. Povestire a cuvintelor si faptelor profetului transmise de traditie.
6. Titlu de surate.
7. Fir aurit care incadreaza textul caligrafic.
8. Monograma imperiala a sultanilor otomani autentificand documentele si alte piese oficiale.
9. Litera M in araba.
10. Supranume acordat lui Atatürk.
11. Cunoscut mai ale sub numele de Djalal al-Din Rumi, poet, filozof mistic si intelept din secolul XIII, autor al Mesnevi. Loja dervisilor din Konya ii adaposteste mormantul.
12. Nume persan desemnand in general spirite ale raului si ale tenebrelor. Apar frecvent in epoca iraniana si unele primesc caracter benefic.
13. Dupa conceptia musulmana, fiintele corporale formate de o flacara sau de un abur, imperceptibile simturilor noastre si dotate cu inteligenta.
14. Foarfece pentru hartie.
15. Compozitie caligrafica de mari dimensiuni putand fi inramata si expusa in moschei, birouri, case.
16. Formula plasata la inceputul oricarui act important prin care se invoca protectia divina si care, in forma sa, semnifica „In numele lui Allah, Milosul, Induratorul”. Aceasta formula deschide toate suratele din Coran, in afara de a noua.
17. Universitate unde se invata in special stiintele religioase.
18. Fluier din stuf.
19. Dinastie musulmana. (1077-1307).
20. A saptea zi a creatiei relatata in Biblie. Cuvantul Shabbat semnifica in ebraica „incetarea oricarei activitati creatoare”.
21. Sarbatoare iudaica celebrand recuperarea templului din Ierusalim in secolul al II-lea inaintea erei noastre.
22. Amvon de predica in moschei.
23. Surata LXVIII, versetele 1 si 3.
24. Reteta araba din Evul Mediu.
25. Palat al sultanilor otomani construit intre 1463 si 1478 pe locul vechii acropole bizantine.
26. Apartamente private ale palatului din Topkape.
27. Donatii pioase (wakf): donatii din veniturile funciare sau altele care servesc la asigurarea serviciilor caritabile sau la construirea si mentinerea unei insitutii religioase sau funerare.
28. Scriitura de cancelarie.
29. Luna in cursul careia Coranul a fost revelat si luna de post, instituita de „venerat”.
30. Favorita trecatoare.
31. Vechi palat.
32. Platou rotund si gol.
33. Urcior prevazut cu o toarta.
34. Halba.
35. Brevet de numire purtand monograma sultanului.
36. Atelier regal.
37. Nume desemnand stilul decorativ inspirat din Asia Centrala.
38. „Din Kitai: China”; decor vegetal de inspiratie chineza din lotus si bujor, imbinate pe infasurari simple.
39. Foi subtiri, lungi si dantelate pe margini.
40. Motiv compus din linii curbe numite „Buzele lui Buddha”.
41. Vine de la cuvantul gubar insemnand „praf” in araba. Desemneaza o caligrafie foarte fina.
42. Statiune de ski situata in muntii libanezi.
43. Nu exista alt Allah in afara de Allah.
44. Act de credinta.
45. Sultanul Abdülaziz (1861-1876).
46. Sat in Nordul Istanbulului, situat pe marginea Bosforului.
47. Club de noapte turc.
48. Palat al sultanilor construit intre 1843 si 1856.
49. Minibus sau taxi colectiv care traverseaza Bosforul.
50. Insula situata in lungul Istanbulului, in Marea Marmara.
51. Seic sau maestru, pol al ritualului, el vegheaza la buna derulare a ceremoniei, murmura instructiunile dervisilor si circula printre ei.
52. Surata XXXV, versetul 45.

Bibliografie

Pentru note: glosar al catalogului expozitiei „Caligrafii otomane, colectie a muzeului Sakip Sabanci, 16 martie-29 mai 2000, Paris, Muzeul Luvru.

Coranul, colectie „Folio clasic”, Gallimard, 1967.

Caligrafi citati

Ahmed Karahisari (1470-1556)

Esma Ibret Hanim (nascut in 1780)

Abdullah Zühdi Efendi (mort in 1879)

Ismail Hakki Altunbezer (1873-1946)

Necmeddin Okyay (1883-1976)

Rikkat Kunt (1903-1986)

Muhsin Demironat (1907-1983)