 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
CULTURA SI IDENTITATE ROMANEASCA
CUPRINS
MOTIVATIE: CITA CULTURA, ATITA IDENTITATE
I "SINTEM ROMANI SI PUNCTUM . " Despre identitate; Istoric privind lucrurile; Specificul national prin limba; Limba unei literaturi; Imagologia; Imagologie "romaneasca"; Matrici stilistice; Miorita si mioriticul; Specific zonal; Specific regional; Specific local.
II COMPLEXE SI SINDROMURI Ce sint complexele si sindromurile?; Cultura mica sau minora?; "Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie!"; Complexul "Vechimii"; Complexul lui Orfeu; Complexul "Intirzierii"; Complexul "Originalitatii"; Complexul "Dinicu Golescu"; Complexul "Minoritatii"; Cine se teme de mituri? Mitul "Marelui Domnitor"; Avem conducatorii pe care-i meritam?; Mitul "Independentei"; "Miracolul romanesc"; Bogata si fascinanta Romanie; A murit Mitul! Traiasca Mitul!; Sindromul "BUG Mafia.
MOTIVATIE: CITA CULTURA, ATITA IDENTITATE
Identitatea e materia prima a destinului nostru [ . ],
substanta din care noi ne alcatuim un portret care trebuie sa
fie mereu asemanator cu noi insine si in acelasi timp pe potriva veacului si a lumii in care ne aflam. Si popoarele cu destin istoric
nu sint popoare care adorm intr-o identitate gata facuta,
ci popoarele care sint capabile in permanenta sa-si alcatuiasca
un portret si sa nuanteze identitatea in functie de un context,
fara ca prin aceasta sa fie ipocrite sau oportuniste".
M.Eminescu
Realitatea specificului national nu functioneaza in toate domeniile cu aceeasi pertinenta. Mai intii, ca si in alte tari, exista si in Romania . mai multe Romanii, fiecare dintre ele cu cetatenii ei. Unii traiesc in secolul al XVII-lea, sa zicem, altii in al XIX-lea si foarte putini sint contemporani cu veacul lor. Apoi, in sport, o echipa nationala poate fi alcatuita, in totalitate, din indivizi apartinind altor natii, fara ca acest fapt sa deranjeze in vreun fel adeziunea, motivatia victoriei sportivilor sub drapelul tarii pentru care ei joaca. Aceasta cam era la un moment dat si situatia echipei de fotbal a Frantei, dar nu numai.
La fel stau lucrurile si in domeniul cercetarii stiintifice ori al tehnologiilor, nu insa si in ceea ce priveste cultura, in special literatura si arta. De aceea, cine n-are cultura, n-are identitate!, nu este un simplu slogan, cum se afirma de catre unii, ci o realitate confirmata de istorie. Se spune chiar si mai mult: Cita cultura, atita identitate nationala, vorba unui distins intelectual, Ion Zamfirescu. Cine stie cind si daca vom putea ajunge vreodata din urma performantele tehnologice ale strainilor, obisnuia sa spuna acesta. Sa facem ceasuri, ca elvetienii, rachete ca americanii, roboti, ca japonezii si asa mai departe. Si nici nu stim daca este aceasta chiar o cauza romaneasca. Noi avem insa alte vocatii de performanta, in alte domenii, incit acolo unde n-o sa reusim prin civilizatie, putem sa devenim recunoscuti prin cultura. Lectia confruntarilor dintre romani si greci este bine cunoscuta. Chestiunea aceasta merita a fi, din cind in cind, reamintita. "Cultura da oamenilor si popoarelor de sub influenta ei o anumita pecete, o anumita configuratie, adica, in termeni psihologici, o anumita personalitate individuala sau colectiva", scria Tr.Herseni[1]. Iar mai departe: "Societatea, cultura si personalitatea sint inseparabile, ele nu fac decit impreuna realitatea umana in toata complexitatea ei". In realizarea acestei indisolubile entitati, mai multi factori isi aduc contributia, conjugindu-se in cele din urma aceleiasi 'realitati umane'.
Un element
foarte important, daca nu decisiv, al formarii poporului roman l-a
constituit constiinta de sine afirmata din cele mai vechi
timpuri.[2] Mai tirziu, si
umanistii maghiari si polonezi inregistreaza ideea,
sustinind-o. Acest lucru s-a petrecut si printr-o
comunicabilitate aproape permanenta cu romanitatea europeana. Pe la
1700, calatorii italieni se aflau la inalta cinste la
curtile voievodale; cronicarii si apoi corifeii Scolii ardelene vor
studia la principalele centre umaniste europene. Dupa 1800, aceste
legaturi devin statornice nu numai cu Italia, Franta, dar si cu
tari neromanice ca Germania sau Anglia, ceea ce dovedeste
inca o data caracterul deschis, receptiv al
spiritualitatii romane. Semnificativ, debutul cultural in limba romana
sta sub postulatul afirmarii specificitatii, continuitatii
si unitatii, prin Coresi, Varlaam,
S.Stefan, Dosoftei si altii, deopotriva ctitori si
mladietori de limba romaneasca. "Bine stim, citim in Noul
Testament din 1648, ca cuvintele trebuie sa fie ca banii, ca
banii aceia sint buni, carii imbla in toate tarile, asa
si cuvintele acele sint bune carele le inteleg toti" , dupa ce Coresi
scrisese in epilogul Evangheliarului romanesc, din 1561: "In
sfinta biseareca mai bine e a grai cinci cuvinte cu inteles
decit 10 mii de cuvinte neintelese in limba straina". Specificul
national se constituia, apoi, pentru generatia patruzecioptista,
ca singura solutie pentru promovarea originalitatii in
contra imitatiilor si traducerilor, ceea ce s-a dovedit un lucru deosebit
de productiv. Asa cum cerea si Introductiunea
Desigur, literatura unui popor spune poate cel mai bine despre el insusi. Pe acest considerent Petru Romosan alcatuieste o antologie original intitulata Romanii despre ei insisi si tara lor[4], din Prefata careia citam: 'Romanii si tara lor - nu s-ar putea spune ca termenul e la moda! Am cautat sa compun aici un portret in timp al romanului si nu o lauda patriotica a natiei. Sigur ca e vorba tot de patriotism, dar nu si de propaganda', poezia fiind martora evenimentelor si, prin aceasta, un document.
Periodicitatea in cauzalitate a momentelor de amplitudine ale teoriei specificului national il ducea justificat pe Al.Dima la concluzia ca "ea a aparut totdeauna ca expresie a reabilitarii cumpanii drepte, ca o restituire a originalitatii in pericol".
Sigur ca specificul se regaseste in mai toate componentele culturale ale unui popor, mitologie, etnografie etc., dar de aici si pina la a afirma cinic ca arta gastronomica romaneasca ar fi mai relevanta decit literatura, calea e cam lunga. "Cred ca, daca vrem intr-adevar sa ne definim, cel mai bine ar fi sa o facem de pe pozitii culturale. Si am putea incepe, de exemplu, [] cu gastronomia. Este mult mai placut. Un bors pescaresc din Delta - precum cel de care se 'indragostise' Carol I spre sfirsitul vietii - va fi intotdeauna preferat unei proze eroice".[6]
Mai ales in arte se poate manifesta un specific si el ia nenumarate forme, cum ar fi temele, miturile, motivele si asa mai departe. Se considera, principial, ca relatia dintre arte si natiune incepe sa se constientizeze, firesc, odata cu aparitia natiunilor, adica in Renastere si cunoaste in Romantism un punct maxim de afirmare. Eminescu sustinea si el proprietatea artei pentru exprimarea nationalului. "Caci orice individualitate de popor isi are valoarea ei absoluta si indata ce este exprimata in puternica forma a frumosului, intimpina un rasunet de iubire in restul omenirii, ca o parte integranta a ei".[7]
Exista, apoi, chiar o anumita apetenta de specificitate a popoarelor fata de anumite arte sau stiluri si ea poate fi observata chiar si la o privire superficiala. Este oare intimplator faptul ca indienii n-au avut o sculptura, dar au excelat in arhitectura si literatura, ca egiptenii au dezvoltat sculptura si arhitectura, nu insa si pictura ori literatura; in sfirsit, ca Vechiul Testament a ingradit dezvoltarea picturii si sculpturii la vechii evrei, care au avut insa o muzica si o lirica de exceptie? Chiar si cea mai generala, abstracta dintre arte, muzica, se supune, partial, acelorasi rigori. Desigur, este mult mai usor de vazut specificul romanesc in Rapsodiile lui G.Enescu, pentru ca acestea se sprijina pe teme si motive folclorice, spre deosebire de opera Oedip. Ne grabim sa adaugam ca folclorul nu epuizeaza esenta nationalului, ci doar il coloreaza. De aceea Boris Gudunov, al lui Musorgski, este mai mult decit un personaj national, tocmai prin intensitatea zbuciumului lui sufletesc sfisiat de remuscari si obsesii, toate marile opere depasind particularul catre general, catre esentialitatea umana.
Problema identitatii nationale, prin literatura, este pusa si de M.Eminescu in articolul Literatura romana si strainatatea (1882). El este prilejuit de traducerea in limba germana a unor creatii lirice romanesti, culte si populare. Eminescu reitera ideea cunoscuta a exprimarii nationalului prin literatura, prin reprezentantii ei de seama sau, dupa expresia lui, "in partea cea mai aleasa a firei lui etnice". Raportul invocat presupune ca "acest element original al materiei, imbracat in forma estetica a artei universale", sa pastreze "o ramasita din pamintul sau primitiv".
Ideea identitatii e in cel mai bun caz o virtualitate decit o realitate. Wundt a fost acela care a cautat sa dea chiar un temei stiintific asa-numitei Volkerpsychologie[8], ce a cunoscut, trebuie sa recunoastem, si devieri extremiste. Oricum, daca pentru unii caracterizarile lui Heine despre spiritul germanilor ramin inca actuale, ca si paginile lui Voltaire despre francezi ori englezi, altii cred, dimpotriva, ca "este din ce in ce mai putin sigur ca popoarele au, fiecare in parte, un spirit al lor, reflectat in trasaturi colective si de caracter, unice si inconfundabile. Dar chiar autorul acestei afirmatii recunoaste ca indivizii sint jenati cind li se confunda identitatea. Cei mai suspiciosi sint evreii, dar nici romanilor nu le convine sa fie numiti de catre occidentali tigani, iar capitala tarii sa fie confundata cu Sofia sau Budapesta, cum se mai intimpla, inclusiv pe la casele mari ale aceluiasi Occident.
Premisa unor astfel de interpretari, cind nu e vorba de intentionalitate rea-voitoare, credem ca porneste de la considerarea elementelor de specific drept o lista de insusiri; la fel, a literaturii nationale, drept o suma de autori si opere, un muzeu cind, de fapt, aceasta constituie un ansamblu de valori elaborate de personalitati creatoare recunoscute, validate, acceptate de catre colectivitate. Altfel, vor fi fost emise, in istorie, multe idei, unele chiar geniale, dar care neavind recunoasterea acesteia, s-au ratat, au disparut fara sa intre in sistemul comun si viabil de valori.
Intre factorii care determina identitatea ii numim si pe cei institutionali. "Rolul primordial in constructia identitatilor nationale este insa jucat de institutiile culturale, si de procese aflate in legatura cu aceste institutii culturale, cum ar fi socializarea timpurie (influentata de tipare culturale), memoria sociala (care in mare este istorie trecuta prin filtrul cultural), diferite modele culturale de comportament si interactiune".[10] Importanti sint si factorii personali, numai ca, daca factorii culturali actioneaza in sensul omogenizarii identitatii, cei socio-demografici o diversifica, ii diminueaza coerenta.
Hotarit lucru, literatura este cea mai puternica forma purtatoare de identitate nationala, iar atacul la cultura unui popor, echivaleaza cu atacul la fiinta lui.
I "SINTEM ROMANI SI PUNCTUM . " Despre identitate; Istoric privind lucrurile; Specificul national prin limba; Limba unei literaturi; Imagologia; Imagologie "romaneasca"; Matrici stilistice; Miorita si mioriticul; Specific zonal; Specific regional; Specific local
● Despre identitate Mai intii, exprimarea nationalului se sustine prin apartenenta individului la o anumita comunitate, traditie, solidaritate fireasca de grup, numai acestea fiind capabile sa pastreze si sa transmita valorile. Oricit de coerenta si cristalizata ar fi identitatea nationala, acest fapt nu inseamna ca membrii componenti au aceleasi trasaturi, de multe ori judecatile intilnindu-se si concurindu-se cu prejudecatile. Este foarte adevarat ca asa au aparut unele caracterizari arhetipale despre natiuni, care, in cele din urma, au devenit si prejudecati, de unde si formulari ironice, pe linga altele serioase. Se zice, de exemplu, ca francezii sint inteligenti si facili, italienii - volubili, englezii - flegmatici, germanii - greoi si precisi etc., iar despre romani, ca sint omenosi si elegiaci, dar si chinezii sint multi, bulgarii morcoviti (de la pasiunea lor pentru gradinarit) etc. Dar care popor, in limitele spiritului sau, nu este si asa si asa?
Un astfel de reductionism este frecvent practicat. M.Ralea limita, de plida, specificul francez la intelectualism si clasicism.[11] D.I.Suchianu disocia pentru englezi urmatoarele "moravuri", cum le spune el: pacea sufleteasca, linistea intima, sinceritatea si lipsa de cabotinism agitat. Mai adauga: "La engleji se converseaza nu pentru a se avea dreptate (ca la francezi, compara el n.n.), ci pentru pura placere a conversatiei".
Greu se poate generaliza, la un popor, ceea ce ar putea sa suprinda un numar de dominante. Chiar acestea au, la rindul lor, variabile, cum bine se stie. Dar nu multimea atributelor identitatii formeaza individualitatea, ci, asa cum ii arata si denumirea, contopirea acestora intr-o unitate, intr-o sinteza. Natiunea este ca un organism, numai ca nu unul biologic, ci social, ceea ce face sa nu fie o simpla insumare de indivizi, ci o sinteza culturala a acestora, distinctie foarte importanta. La toate acestea se adauga si "ora istorica".
In ciuda unor afirmatii contrare, nimeni nu trebuie sa mai creada astazi in teoria imuabilitatii marcilor de specific, ele diferind si evoluind atit in timp[13], cit si de la regiune la regiune, cum vom demonstra. Schimbarea istorica a mentalitatilor a fost observata inca de Alecu Russo, care concluziona, in fata unei serii de evidente de acest fel, ca "multe neamuri s-au schimbat in caracter."
Nu in ultimul rind, mai toate aceste aprecieri, atit in viziunea lui Draghicescu, sa zicem, dar si a lui Eminescu, au fost aprecieri ale realitatilor oferite de civilizatia taraneasca. "Studiul psihologiei poporului roman insemneaza aproape exclusiv studiul psihologiei taranului roman",[14] recunostea Draghicescu, ridicind la rang de psihologie nationala, o componenta a acesteia; e drept, foarte importanta. Motivatia sa este insa in totalitate plauzibila. Mediul taranesc este cel in care s-a nascut si a crescut si, de aceea, il si cunoaste foarte bine. Astfel, el poate sa evite orice subiectivism interpretativ, pentru ca aceasta realitate o stapinea in mod direct, din interioritatea ei. Realitatea rurala era, pentru epoca sa, una reprezentativa. Chiar si intre cele doua razboaie se recunostea ca Romania este o tara "eminamente agricola". Acest fapt nu si-a pierdut inca realitatea. O astfel de societate are traditie in Orient, unde valorile sint altele; familia, de exemplu, se afla printre cele mai respectate si nu trebuie sa mire optiunea acestei zone pentru forme de guvernamint mai autoritare si pentru respingerea unor libertati ale omului, cum ar fi cele cuprinse in celebrul Articol 200 al Codului Penal Romanesc.
Implicit, ideea de specific mai este strins corelata si de cea de traditie, afirmatie, si ea, mai putin agreata in ultimul timp. Toti filosofii culturii considera ca identitatea nationala este cu atit mai evidenta, cu cit culturile sint mai vechi. De aceea, ea se constituie treptat in timp, isi are diacronia ei. Inca Eminescu spunea ca un popor care nu are trecut, nu are nici viitor si, credem, ca nu gresea prea mult. (Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?). Cine respinge traditia, fie se opune unei anumite parti a traditiei, fie o face in numele unei alte traditii. Th.Mann, de exemplu, ar fi putut sa spuna in Doctor Faustus ca hitlerismul a reprezentat o negare a culturii germane, dar n-a procedat asa. Cu luciditate, el arata ca, in afara unor valori incontestabile, respectate de intreaga umanitate, sint specifice poporului german si alte trasaturi tulburi care au generat fascismul.
Interesant, spunea si H.R.Patapievici: Cita
memorie, atita identitate, numind astfel foarte exact necesitatea
existentei traditiei si mai ales a actualizarii ei,
pentru ca sint destui aceia care respingind ideea specificului national,
detesta si conceptul de traditie. "Transmiterea memoriei
colective este actul prin care o comunitate isi realizeaza si
isi conserva identitatea", scria acesta.[15] Memorialul durerii,
o emisiune de mare audienta
Trebuie sa spunem ceva si despre defecte: sint defecte si defecte, unele fiind chiar reversibile, adica se pot metamorfoza in calitati. Totul e o chestiune de cantitate, calitate si pondere. Psihologii dau exemplul trasaturilor de temperament care au aceasta insusire de reversibilitate. O variabila negativa constientizata, la un anume temperament, poate deveni o virtute.
Apoi, ca sa existe viata, sa traiasca, acel ceva trebuie sa aiba si calitati si defecte, altfel se transforma in utopie, adica 'locul care nu se afla nicaieri'. De aceea, toti marii istorici si memorialisti ai Antichitatii si-au prezentat eroii si cu defecte si cu calitati. Sa amintim, in aceasta ordine de idei, si extraordinara descriere a lui Stefan cel Mare, facuta de cronicarul Gr.Ureche, care are atit lumini, straluciri, cit si umbre, asa cum are orice personalitate reala, autentica, verosimila, iar nu schematizari, simplificari, tipizari dupa canoane ce au indoctrinat estetica literara multe decenii: "Fost-au acest Stefan-Voda un om mare de stat, minios si graba a varsa singe nevinovat; de multe ori la ospete omora fara giudet. Aminterea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stia a-l acoperi, si unde nu gindeai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie, insusi sa viriia, ca vazindu-l ai sai, sa nu departeze, si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut gios, sa radica de-asupra biruitorilor."
Prin analogie, si despre un popor se poate spune orice, ca si despre o anumita situatie ori un individ. "Sufletul romanesc e o extrem de interesanta contopire de insusiri si cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasa", scria Camil Petrescu.[16] Asadar, toate aceste trasaturi se structureaza, totusi, in jurul unui nucleu, unui simbure tare, cum i-ar fi zis Eminescu. Elementele de definitie sint aproape totdeauna, eterogene, calitatile coexistind defectelor. Unii spun ca romanii sint optimisti si vad in aceasta o calitate; altii, dimpotriva: "romanul e un liric care tipa de bucuria vietii, scria G.Calinescu, ori se vaita de ininevitatile ei". "Romanul e mai mult nepasator decit intr-adevar fericit. Nu-i optimist. Aceasta atitudine prea sistematica l-ar jena", credea, dimpotriva, D.I.Suchianu. Acest fapt este sustinut si de folclor. Proverbele, sa zicem, sint alcatuite din adevarate antinomii morale, despre fiecare trasatura proverbele romanesti (si nu numai) sustinind oricare din ipostaze: de exemplu, se spune: Ai carte, ai parte, dar si Ai carte, n-ai parte, sau: Bine faci, bine gasesti, dar si Bine faci, belea ti-ai gasit (sau Buna ziua ti-am dat, belea am aflat) si asa mai departe.
Tot interesant, in continuarea tuturor opiniilor exprimate pina aici, amintim o apreciere, consemnata undeva de L.N.Tolstoi in Jurnalul sau, conform careia, luind cunostinta, ca ofiter in campanii, despre identitatea romanesca, constata in treacat ca ea este "amestec de farmec si tristete", ceea ce ni s-a parut a fi o afirmatie de o intuitie extraordinara, in totala concordanta cu specificitatea oximoronica a identitatii.
In sfirsit, cit de coerenta si cristalizata ar fi identitatea nationala, aceasta nu inseamna ca membrii ei componenti au aceleasi trasaturi. Dar nu multimea lor (potrivnica) formeaza individualitatea, ci, asa cum ii arata si denumirea, contopirea acestora intr-o unitate. Toate aceste trasaturi se structureaza, totusi, in jurul unui nucleu. Or, o astfel de individualitate este si puternica si originala.
Nu uitam insa ca eventualele cusururi ale unui popor isi au explicatia lor "istorica" si ca odata constientizate, pot fi depasite. Taranul roman, datorita vitregiilor istorice, nu traieste decit "sa munceasca, sa plateasca, sa sufere si sa taca", spunea un observator strain al secolului al XIX-lea. El are o resemnare muta, nu se minie sau revolta, e sobru si rabdator, multumindu-se cu putin etc. Chiar si astazi, frecvent se invoca de catre roman "sanatatea, ca-i mai buna decit toate" si, daca are o bucata de mamaliga, una de brinza si o ceapa, se declara multumit. Toate acestea sint adevarate, dar nu suficiente, pentru ca asteptarile sale se opresc la nivelul de jos al nevoilor minime materiale, fara sa se ridice, cit de cit, si la cele spirituale.
Mentalitatea Panem et circensis se pare ca a coordonat actiunile multor conducatori de-a lungul istoriei. Unii au formulat chiar idei poetice pe aceasta realitate a trairii vegetale si au fost drastic sanctionati de vehementii patriotarzi, dar expresia nu e prea departe de adevar.[19] Elias Regnault, scriitor francez si prieten al revolutionarilor romani de la 1848, afirma ca "cei care traiesc din sudorile lor, ii invinovatesc de lene si apatie". Asa spunea si Barbu Catargiu, in Discursul de improprietarire a taranilor "Romanul nu are nevoie atit de pamint, cit de a scutura lenea care este la el, un viciu de veci, acel al rasei latine". D.Draghicescu aprecia si el ca "taranul nu este lenes", numai ca aceasta atitudine este motivata de "lipsa de interes ce munca lui are pentru el, dat fiind ca rodul ei este pentru altii." Si replica continua cu argumente foarte dure, comentariul amintindu-ne de jurnalistica eminesciana, pe aceasta tema.
Exista, apoi, si citeva paradoxuri ale specificului, in sensul in care unii scriitori nationali 'dovediti', par situati deasupra acestei determinari. E.Lovinescu cita cazul lui Hogas. "Izvorita din mijlocul peisajului moldovean, contopita, am putea spune, cu muntele nemtean, cu un material uman 'specific national', scrisa intr-o limba si cu un umor ce amintesc de Creanga, opera lui Hogas nu e nici contemporana si nici macar 'specific nationala', ci pluteste peste rasa si peste timp".[22] Astfel, scrierile lui s-ar asemana cu epopeile homerice ori cele indiene, care sint in acelasi timp si profund specifice, dar si universale, general umane, ca toate capodoperele.
Un alt paradox ar sta in dezacordul dintre realitatea identitatii nationale si imaginarul acesteia. L.Boia crede ca realitatea este mai putin unitara decit imaginarul, inclusiv in cazul romanilor.
Nu uitam nici de 'iluzia ontologica', asa cum expresiv o numea U.Eco, adica de 'faptul ca se formuleaza o ipoteza asupra identicului, pentru a se ajunge la o examinare unitara a diversitatii. Este iluzie ontologica operatiunea de jefuire a magaziei cu provizii a diversitatii, pentru a gasi acolo, intotdeauna, imediat si cu absoluta certitudine, identitatea'.[23]
In sfirsit, eul national este o abstractie concretizata aproape in fiecare individ apartinator acelei natii, dar mai cu seama in spiritele artistice si in personalitatile reprezentative ale ei. Si cu aceasta ridicam o alta chestiune deosebit de importanta, mai ales din perspectiva tendintelor actuale de negare a ei.
● Istoric privind lucrurile, Antichitatea nu era straina de ideea de specific. Despre acesta vorbeau Herodot si Tacit sau Quintilian. Conceptul era, e drept, oarecum limitat la mentalitatea de cetate, mai ales in sens militar si economic, pentru ca spiritual, in fata pericolului comun, aceste cetati (ne referim la cele grecesti) isi dau mina, inclusiv prin organizarea in comun de intreceri artistice si sportive (Olimpiadele). Este interesant cum o realitate legata, in Antichitate, de razboi, este acceptata astazi ca expresie a intrecerii sportive pasnice, maratonul!
Formarea marilor imperii, care reuneau intre granitele lor semitii diverse, apoi aparitia unor religii diferite (crestinismul si mahomedanismul etc.) muta accentul de pe etnic, slabind astfel relevanta generalului (sau importantului) in fata particularului. O traditie consolidata in timp recunoaste si astazi trasaturile de identitate ale romanilor, de exemplu, acestea fiind: asprimea, virtutile razboinice si civice, simtul onoarei si al datoriei, simtul justitiar (vezi "dreptul roman", valabil si astazi in unele din principiile sale), rationalitate, logica, claritate (vezi limba latina) etc.
Interesant lucru, confruntarea inter-natiuni constituia un exercitiu curent practicat inca in universitatile medievale, si se ducea pe terenul identitatii de neam, dar numai pe determinari negative, afirmindu-se ca "englezii erau betivani, francezii - orgoliosi si efeminati, nemtii - brutali si petrecareti, normanzii - mincinosi si increzuti, cei din Poitou - tradatori si aventurieri, burgunzii - razvratiti si calomniatori, brabantinii - singerosi, instigatori si tilhari, flamanzii - risipitori, lacomi si molateci".[24] Chiar imaginea romanului, in receptarea calatorilor pe aceste meleaguri, s-a concretizat preponderent mai ales in numirea defectelor. O explicatie care s-a dat a fost aceea cum ca acesti calatori fiind catolici, nu au privit cu ochi buni ortodoxia si, in consecinta, nici pe romanii ortodocsi.
Conceptul de national, cu toata istoria lui, nu este inca nici astazi pe deplin lamurit, si nici acceptat, dreapta cumpanire razvratindu-se cu pasionalitati de tot felul.[26] S-a spus ca acest concept s-a dezvoltat din cel de gust, notiune aparuta inca in Renastere, dar corelata nationalului abia de "gustul clasicist", care-l si largeste treptat de la cel de palat, la salon, cenaclu, social si, in final, la national. Asa se explica de ce, la 1699, De Piles teoretiza, intr-o carte, despre De Goût et de sa diversité par rapport aux différentes nations. Clarificarile se fac insa in timp. Voltaire, care scrie in 1756 un Eseu asupra moravurilor si spiritul nationalitatilor distingea, in spiritul internationalismului burghez luminist, "un gust al tuturor timpurilor', de unul "local", "particular, al unei natiuni". Inca atunci insa, idealul national gliseaza catre o oarecare radicalitate la popoarele mai mici, ori la cele aflate in lupta pentru emancipare nationala, promovind ideea specifismului. Avem in vedere atit Sturm und Drang-ul german, cit si Scoala Ardeleana romaneasca sau Risorgimento-ul italian.
● Specificul national prin limba Limba este un domeniu foarte important de recunoastere a identitatii unui popor, fiind cuprinsa in sintagma "limba materna", adica 'limba mostenita de la mama', cea care ne da viata si ne creste mai apoi. Limba a insemnat chiar popor. Un eseu al lui Vl.Streinu[27], de prin 1966, se intitula Specific national si limba. Ideea nu este noua si a dezvoltat-o cu insistenta Sextil Puscariu, fiind continuata, cum bine stim, de C.Noica. In ceea ce-l priveste pe Vl.Streinu, ipoteza de la care el porneste este foarte simpla. Constiinta identitatii noastre nationale, incepind cu cronicarii si continuind cu Scoala Ardeleana si ceilalti, a pornit de la observatii legate de limba romaneasca. Dintr-un inceput acest lucru da vechime si prestigiu, la noi, chestiunii specificului national. O dovada o avem in interesul permanent manifestat al tuturor marilor scriitori pentru limba. De aceea, limba literara (sau nationala) si limba literaturii au reprezentat totdeauna doua realitati-concepte aflate intr-un permanent dialog.
Arta, in general, este expresia cea mai fidela a spiritualitatii unui popor, mai mult decit alte componente ale culturii sau civilizatiei, iar literatura este, oricum, dimensiunea cea mai specific nationala pentru ca depinde de limba nationala a unui popor. Firea unei colectivitati umane este intrinsec surprinsa sau, mai corect spus, exprimata de limba. Este clar, de exemplu, ca sintaxa unor limbi precum latina sau germana, exprima felul particular de a gindi al celor doua populatii.
Afirmarea specificului national prin limba este coordonata tot de idealul limbii perfecte. Faptul a fost observat inca de M.Eminescu care considera ca daca: "se vorbeste aproape in acelasi chip in partile locuite de romani," acesta era un semn al unei limbii perfecte. Chiar limba lui Creanga, desi este a "dulcelui grai moldovenesc", fiind inteleasa pe tot teritoriul Romaniei, ar putea fi caracterizata astfel. Decurgind de aici, insemnele limbii perfecte sint corelate cu conceptul de limba literara, pentru ca aceasta are, in primul rind, putere de unificare a graiurilor la nivelul arealului national, ceea ce reprezinta o disponibilitate deloc de neglijat. Si asa se face ca ontologia identitatii nationale, o veche problema in cultura romaneasca, a avut in vedere tot ce s-a scris si a mizat mai ales (deseori chiar exagerat) pe particular, individual, intraductibil etc.
Nu se poate totusi ocoli nici constatarea ca afirmarea superioritatii lingvistice a limbii romane izvoraste din complicatul si tulburatorul sentiment al unei false "inferioritati" ce a marcat si inca marcheaza intelectualitatea culturilor asa-zise "mici". Dar iesirea in lume prin cuvint este supusa unui alt paradox. Cu cit filosoful adinceste semnificatia cuvintelor, facindu-le pentru noi, romanii, fascinante, cu atit le trimite si mai mult in zona intraductibilitatii. O marturie in acest sens o facea, intr-o scrisoare, insusi Mircea Eliade. El oferise unei traducatoare eseul lui Noica despre basmul Tinerete fara batrinete, pentru a-i da o formulare englezeasca. "Mi-a raspuns ca 'e prea greu' pentru ea, ca 'nu intelege intotdeauna', iar cind intelege, nu stie cum sa traduca". Si Eliade vine cu o propunere de iesire din impas. "Adevarul este ca limbajul tau filosofic 'trece' anevoie intr-o alta limba (cf. Heidegger). Trebuie ca cineva sa recreeze un limbaj filosofic in englezeste, plecind nu de la sintaxa lui Hegel si Heidegger, ci de la tine, i.e de la cartea ta despre terminologia filosofica romaneasca si de la comentariile la Eminescu".[28] Oricum, a incerca sa redai numai prin Miorita, sa spunem, conceptia romaneasca despre fiinta, ar echivala cu a te limita numai la un singur sunet. In jurul oricarui concept exista un cimp, dupa cum si dorul are si el un cimp semantic: de opozitii, durere-placere, dar si unul filosofic etc.
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943), eseul lui M.Vulcanescu, se inscrie printre lucrarile care abordeaza domeniul ontologic al cunoasterii prin cuvint, pe urma preocuparilor lui B.P.Hasdeu din Magnum Etymologicum si ale lui Sextil Puscariu din Incercare asupra semasiologiei limbei romane. Constructia demersului se sprijina, asadar, pe argumente de ordin lingvistic. O serie de cuvinte, expresii romanesti dobindesc astfel, in viziunea autorului, valoare de simboluri pentru principalele trasaturi spirituale ale poporului nostru. Fenomenologia limbajului reprezinta o forma a semanticii filosofice. O astfel de cercetare urmareste un adevar generic, tipologic, dincolo de exceptia ce nu-l va putea infirma. Odata formulata specificitatea conceptiei romanesti despre existenta si mai apoi constientizata prin cunoasterea de sine, inclusiv a celorlalti (pe aceasta dimensiune), va afirma taria spirituala a neamului prin cultivarea atuurilor valoric-pozitive in comparatie cu ale altor neamuri. Totodata se putea realiza astfel si o ameliorare a acelor determinari de spiritualitate ce nu sint considerate tocmai pozitive. Chemata sa sustina caracteristica de permanenta a existentei, seria cuvintelor pline de acest continut este formata din totdeauna, definit ca "timpul in care totul e dat dintr-odata", mereu si intruna, ce trimit la curgerea continua a timpului, pururea si de-a pururi, care unesc timpul si vesnicia si care sugereaza o gradatie, o ascensiune perpetua spre absolut. Aflati in opozitie, insul, ca aspect relativ stabil si intimplarea, ca aspect variabil (patanie, accident), doua ipostaze posibile ale existentei privita ca o unitate, sint un reflex al celei de a treia ipostaze care este fiinta universala, adica Dumnezeu. "Fatalismul", ca trasatura spirituala a poporului roman, apare astfel ca o "integrare a insului in ritmul universal, deci ca o supunere a individului vointei divine. Tot din aceasta perspectiva este explicata si "pasivitatea" romaneasca surprinsa exact de cronicari prin expresia sub vremi si inclusa in sensul cuvintului patimire. Ea se reflecta, de asemenea, in imperativul Fie!, provenit din conjunctivul cu valoare de imperativ Sa fie!, dar si in preferinta pentru moduri si timpuri verbale care indica ipoteticul: conditional-optativul prezent si perfect (as fi, as fi fost), viitorul popular (o fi), conjunctivul sa fie! cu valoare de prezumtiv (va fi fiind), viitorul anterior, conjunctivul perfect cu valoare de imperativ sa fi fost, sa fi facut, cu sensul de "trebuia sa fi fost / facut".
Din considerarea planului existential, ca plan al virtualitatilor, decurge o serie de trasaturi spirituale romanesti regasibile in expresiile ba da si ba nu: insensibilitatea la nereusita unei actiuni, ingaduinta fata de faptele semenilor, nevoia permanenta de respectare a normelor morale si sociale, si, nu in ultimul rind, lipsa sentimentului gravitatii in fata vietii, care face ca trecerea la actiune sa se realizeze doar atunci cind neconcordanta intre exigentele visului proiectat in vesnicie si existenta, ca realitate concreta, sa fi ajuns de nesuportat.
Ideile lui M.Vulcanescu, dar si ale lui Heidegger, se vor prelungi in cartile lui C.Noica. Intreaga conceptie a volumului Rostirea filosofica romaneasca (1970) se afla expusa in chiar primul paragraf al Cuvintului inainte: "Numai in cuvintele limbii tale se intimpla sa-ti amintesti de lucruri pe care nu le-ai invatat niciodata. Caci orice cuvint este o uitare si in aproape orice s-au ingropat intelesuri de care nu mai stii. Cum altfel am putea da folosinta vie cuvintelor? Dar daca in orice cuvint exista o parte de uitare, este vorba totusi de uitarea noastra si ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultura: sa inveti noutatea ca si cum s-ar ivi din tine". Nu stim, desigur, cine este vinovat de astfel de acte de uitare; ceea ce stim insa sigur e ca "intreaga obste plateste pentru moartea cite unui cuvint".
Si demersul cartii tocmai aceasta face: o patrundere in "uitarea" ca rostire, singura dimensiune a spiritualitatii noastre nationale prin care ne-am putea confrunta, masura, compara cu celelalte natiuni. Sentimentul unei asemenea descoperiri nu poate fi decit o bucurie, finalitatea oricarei cugetari filosofice care cuprinde in ea, implicit, si o estetica. Deci, nu o simpla semantica filosofica, rece, impersonala, stiintifica etc., ci una implinita cu sentiment. Insolit pentru neofit, grav pentru initiat," prefixul in, de exemplu, este o sarbatoare a gindului". Sinele si sinea constituie o pereche conceptuala asemanatoare celei din limba greaca - Logos si Eros sau Animus si Anima - din limba latina, principiului masculin si feminin din gindirea Orientului indepartat. Lui C.Noica cuvintele romanesti i se par a spune mai mult decit spun "perechile" celelalte. Daca unele sint prea abstracte, altele prea umane, "in schimb, sinele si sinea se ivesc din nemijlocitul lumii si exprima, in adinc, cununia omului cu lucrurile". Si eseistul propune, ca si Mircea Vulcanescu, definitia negativa, considerind ca de aici porneste mirarea, adica cunoasterea. De aceea si sinele nu este eul, dupa cum nici constiinta de sine nu este constiinta de mine. "Intr-un sens, sinele insemneaza tocmai ca 'eu nu sint eu'".
Ideea este reluata si nuantata in Creatie si frumos in rostirea romaneasca (1973), volum care numeste chiar prin titlu simbioza dintre estetic si ergonul ca productivitate semantica in rostire, adica in logos, si prin aceasta in filosofie. Tot cu semnificatie, autorul asaza in fruntea cartii un citat din Eminescu care ar putea fi moto-ul ei, desi ii spune In loc de prefata. E vorba de cunoscuta, de acum, zicere a lui Eminescu care incepe cu: "Aceasta parte netraductibila a unei limbi formeaza adevarata ei zestre de la mosi-stramosi, pe cind, partea traductibila este comoara gindirii omenesti in genere" si sfirseste cu: "Iar acasa la dinsa limba romaneasca este o buna gospodina si are multe de toate".
Limba este o autentica comoara "de aceea, cind o scoti la lumina, oricine ar trebui sa se bucure de ea" (din nou aceeasi traire a bucuriei in fata frumosului si pretiosului). Misterul comorii, valoarea ei, se afla nu numai in faptul ca exprima un gind, ci si in aceea ca "orice se poate traduce in orice", "dar nu se poate traduce cite un cuvint". In Ciclul fiintei, din primul volum citat, propune de exemplu, neasteptat, exemple de disponibilitate a limbii romane pentru limbajul filosofic prin citeva cuvinte, cum sint: rost, rostire, intru, fire, fiinta. Rostirea, de exemplu, este pentru C.Noica, echivalentul logosului grecesc, "acest princeps al gindirii, ce acoperea singur jumatate din ea". Echivalenta este magulitoare si onoranta ca si retraducerea celebrului verset biblic, prin "La inceput a fost Rostirea". Cit despre intru, acesta este "un termen care i-a lipsit lui Hegel; i-a lipsit si neodihnitului Pascal: acel 'nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit' se exprima din plin cu: cautarea intru ceva". Astfel de exemple, subtil sustinute, se afla si in celelalte capitole ale volumului: Ciclul devenirii, Ciclul rinduielii.
Concluzia concluziilor lui C.Noica poate fi recunoscuta in urmatoarele cuvinte: "Din toate limbile europene, limba romaneasca ne pare cea mai adinc inzestrata cu un material sensibil sufletului actual. Esentialmente poetica O constructie senzuala a predicatului, substantivul pastrind o mladosenie de hora duminicala, verbul muscind dirz ca un paltin in pulpa vintului, adjectivul suierind trestia sub injunghierea lopetii" (Pe marginea "Integralului")
O alta chestiune cunoscuta este si cea a credintei in existenta unor cuvinte care ar cuprinde in ele identitatea noastra nationala. Primul este dor. Dorul inseamna nostalgie, lumini, sperante, dragoste, patrie, natura, strabuni, intr-un cuvint, specific romanesc. El are puterile intelepciunii echilibrului, temperind titanismul, dar si oprind alunecarile in irationalism sau, cum scria acelasi L.Rusu, "un echilibru cald este timbrul specific al Romantismului romanesc". "Prin frumusetea sa, scria si C.Noica, dor are in el ceva de prototip: este o alcatuire nealcatuita, un intreg fara parti, ca multe alte cuvinte romanesti cu inteles adinc, specific, reprezinta o contopire, si nu o compunere. S-a contopit in el durerea, de unde si vine cuvintul, cu placerea, crescuta din durere, nu pricepi bine cum",[29] scria C.Noica. Dupa Ion Popescu-Sireteanu, "dor nu este un cuvint, ci fluviul care aduna in albia lui toate apele sufletului romanesc". De aceea unii l-au decretat intraductibil; vom mai vorbi.
Un alt cuvint cheie ar fi si nostalgie. El provine etimologic din gr.nostos, "intoarcere, revenire" si algios, "durere, suferinta"; la inceput, datorita dragostei de tara a exilatilor. Mai tirziu, aceasta traire a fost considerata o boala, "boala revenirii" si a fost prezentata astfel, pentru prima data, de medicul francez Jean Hofe. Chestiunea o dezvolta intr-o teza de doctorat, De nostalgia, sustinuta la 22 iunie 1678. Numai ca mai toate tarile si-au construit, in timp, cuvinte proprii pentru o astfel de traire: francezul ii zice mal de pays, englezul - homesickness, germanul - Heimweh, portughezul - saudade etc. Eminamente nostalgic este, la romani, dorul.
● Limba unei literaturi E complicat (sau il
complicam noi) raspunsul la o intrebare ca aceasta: prin ce
apartine un scriitor unei literaturi? Criteriul
limbii, care se invoca prioritar, de cele mai multe ori, si care
este in sine adevarat, devine uneori ineficient. Pentru unele literaturi
lucrurile s-au limpezit. S-a acceptat, de pilda, ca sint scriitori
austrieci deopotriva de limba germana si de limba
franceza, insumati aceleiasi spiritualitati, iar nu
celei germane sau franceze, desi uneori se mai interpreteaza si
asa.[31]
Astfel, o foarte cunoscuta istorie a literaturilor ,
aparuta
Incepem cu scrierile redactate in "limbile Evului Mediu romanesc", care nu sint nici putine, nici neimportante. Intrebarea este: carei literaturi apartin ele? Cap de lista ar fi cunoscutele Invataturi ale lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie (secolul al XVI-lea), scrise in slavona. In acelasi Ev, Miron Costin (1633-1691) a compus un poem (1684) in limba polona, inchinat regelui acestei tari. In aceeasi limba a scris si Tadeu Hijdeu. Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) si-a redactat cartile in mai multe limbi, ceea ce ar presupune pulverizarea personalitatii sale in mai multe fragmente arbitrare, pentru simplul motiv ca a scris in latineste (si nu putine: Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei, Hronicul vechimii a Romano-Moldo-Vlahilor si altele), in turceste si in romaneste.
Nici in epoca moderna lucrurile nu stau altfel. Din
cauza culturii primite in familie, din dorinta scrierii unor opere intr-o
limba de circulatie europeana si pentru a impune astfel
constiintei estetice europene valorile romanesti etc. apare in
literatura romana o perioada a bilingvismului (modern). Cea mai
folosita limba de scriere a fost franceza, iar numarul acestor
opere este destul de reprezentativ. Citam citeva dintre ele. Scriu astfel
in franceza Alecu Russo (
In perioada dintre cele doua razboaie, intelectualii care au format grupul Criterion, dupa ce au constatat nepasarea Europei fata de Romania, au pornit ei in intimpinarea Europei, renuntind la limba romana si scriind in limba franceza, pentru a fi astfel mai repede omologati de strainatate. De aceea, un E.Ionescu a plecat in Franta, ca si Cioran, si n-a mai vrut sa-si recunoasca sorgintea romaneasca, iar M.Eliade a luat drumul Chicago-ului.
Exista si o alta situatie, prezentata de G.Calinescu intr-un capitol special din Istoria literaturii sale, cea a unor scriitori de origina romana care si-au elaborat operele in alte limbi, decit cea materna. Ei au fost obligati la aceasta pentru ca au trait, o parte a vietii lor, in alte tari; de regula in cele vest-europene, cu deosebire Franta si chiar in America. Cauzele unor astfel de dislocarii sint multiple si nu cu mult diferite de ceea ce se tot intimpla si astazi prin exodul intelectualilor, mai ales din Est catre Vest. Unii pleaca pentru a depasi situatii neplacute lor, uneori dramatice. Altii vor sa-si perfectioneze performantele si nu se mai intorc in tarile lor de bastina. Unii o fac din motive familiale, altii din altele economice sau politice si asa mai departe. Totdeauna va exista pe mapamond o astfel de mobilitate socio-profesionala si Romania nu are cum sa faca exceptie la acest capitol. Explicind acest fenomen, cind discuta despre "scriitorii romani de limba straina", G.Calinescu spunea inca din 1940 ca gestul parasirii limbii materne, desi nu este recomandabil, ramine in unele situatii, explicabil.[34] Vorba cronicarului: nu sint vremurile sub oameni Se pare, scria si O.Paler, ca "e un adevar cunoscut ca adesea n-am stiut sa ne impunem valorile. Din contra, uneori am avut parca o funesta inclinare de a denigra, de a suspecta, de a minimaliza propriile noastre valori. E trist, dar de-a lungul timpului, celebritatea multor romani a trebuit sa fie importata sau a fost impusa de tragedie . si poate ca nu numai vicisitudinile istoriei sint de vina".
Dintre acesti scriitori care au trait vremurile tragice ale unui cadru prea strimt pentru aspiratiile lor prea vaste, il citam, intr-o ordine aproximativ cronologica si mai mult sentimentala pe Antioh Cantemir (1708-1744), cel mai mic dintre cei cinci copii ai lui Dimitrie Cantemir. Antioh mosteneste de la tata o vasta cultura, foarte apropiata de cea a enciclopedistilor francezi. El a si fost partener de corespondenta al lui Voltaire, iar istoricii literari rusi il considera creatorul prozei erudite la ei.[36] Traduce in ruseste pe Anacreon, Horatiu sau Fontenelle, el insusi fiind autorul unor Satire ce i-au adus o mare faima europeana. Petru Movila (1597-1647) a fost creatorul bisericii ortodoxe, ca mitropolit al Kievului, si al culturii si constiintei nationale rusesti, prin infiintarea de catre el a Academiei Kievo-moviliene. Nimeni insa, vorba lui N.Iorga, "nu o poate tagadui, si aceea ce este interesant si duios pentru noi este ca omul care s-a mutat in alt mediu si a adus servicii unei alte culturi si natiuni, in intimitatea lui a ramas roman pina la sfirsit". Spatarul Nicolae Milescu (1636-1708) este foarte onorat de istoriile literare ruse ("Nikolai Spatar"), dar care nu spun insa nimic despre faptul ca a fost roman! A fost un om de cultura (cunostea foarte multe limbi) si de actiune: tarul Mihail il numeste ambasador in China. In urma acestui drum catre capitala Chinei scrie un memorial inteligent si insolit prin informatiile cuprinse in el.
In 1901 pleaca din Ardeal, peste mari, atras de mirajul fagaduintei "lumii noi" (America) si Peter Neagoe (1881-1960), cunoscut prozator roman de limba engleza.
In sfirsit, o a treia categorie de scriitori se
refera la unii intelectuali, care au primit de timpuriu o educatia
temeinica intr-una sau mai multe culturi (si limbi), favorizata
si de descendenta lor nobila. Aceasta era o realitate inca
in Evul mediu si Renasterea romaneasca, cum bine stim, care
va fi continuata. Dam, la intimplare, un singur exemplu. Martha
Lahovarý, sa zicem, se casatoreste cu printul George
Valentin Bibescu, var primar cu Anna Brancoveanu. Intr-o epoca
puternic francofona, ea isi incepe instructia la o manastire
din Belgia si o desavirseste
Maria Cantemir, fiica aceluiasi Dimitrie Cantemir,
considerata de contemporani femeia cea mai culta a veacului, a
inaugurat patrunderea elementului feminin in viata culturala a
lumii moderne. II urmeaza Elena Ghica (1828 - 1888), cunoscuta in
lume sub pseudonimul Dora D' Istria, la fel de celebra ca si Doamna
de Staël. In urma unei drame matrimoniale, contemporana lui V.Alecsandri se
stabileste
Pentru acelasi peisaj literar in limba franceza mai numim pe Panait Istrati (1884-1935), Eugen Ionescu, pe Charles-Adolphe Cantacuzène (1874-1949), autor a 44 de volume de poezie, proza si eseuri in limba franceza, dar si a unei Istorii a Tarii Romanesti, pe Virgil Gheorghiu (Ora 25), pe Alice Calugaru, autoarea romanului La tunique verte etc., pe Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Mihai Steriade, Gherasim Luca, Claude Serne, Matila C. Ghyka, Pius Servien, B.Fundoianu (Benjamin Fondane), un emul in filosofie al lui Sestov (autorul celebrei La conscience malheureuse, 1936) si inca multi altii.
Sa observam ca, odata cu debutul publicistic in alte limbi, cei mai multi scriitori romani si-au adaptat si numele noului context lingvistic, din cauze lesne de explicat. Serban Coculescu (1903-1959), poet si estetician, se va numi Pius Servien, Beniamin Fundoianu - Benjamin Fondane, Alice Calugaru - Alice Orient, Elena Ghica - Dora D'Istria, Eugen Ionescu - Eugen Ionesco etc.
In genere, astfel de scrieri nu sint validate de istoriile literare nationale, ci doar consemnate la "activitatea unui scriitor", in general, ca un fel de "auxiliar", de addenda. Sa observam cum, referindu-se la astfel de scriitori, Istorie a literaturii romane[38], editata de Academia Romana, formuleaza judecati de tipul: "Fiind scrisa in latineste (Descrierea Moldovei) nu face parte nemijlocit din literatura romana". Dar, amintim noi ca Elogiul nebuniei, cartea lui Erasm, ori Utopia lui Th.Morus, desi au fost scrise in limba latina, nimeni nu spune ca ar apartine culturii latine, ci olandeze si, respectiv, engleze.
Si astfel se face ca, pentru unii increzatori intr-o astfel de "discriminare pozitiva", literatura romana are doua componente: una mijlocita si alta nemijlocita, adica una scrisa in limba romana si o alta scrisa in alte limbi (pentru literatura romana, virtuala!); la fel stau lucrurile si cu activitatea unor scriitori, altfel personalitati unitare!
Acestea ar fi o parte din fapte; despre celelalte, ceva mai incolo. Problema care se pune este una dramatica, pentru ca e generatoare de insurmontabile frustrari. Intrebarea: prin ce apartine o opera literara unei anumite literaturi nationale?, trimite la controversata chestiune a "literaturii ca arta a cuvintului". Unii, fara complexe de acest fel, raspund ca 'prin limba in care scrii', altii, ca 'prin spiritul national caruia ii apartii' etc. Problema este insa mult mai complicata.
Criteriul limbii, care se invoca prioritar si
care este in sine adevarat, devine uneori ineficient si dramatic.
"Cred ca oricit de activ ar fi un scriitor roman aici, daca-si
schimba limba in care scrie, isi pierde rasunetul si
eficacitatea in Romania.
Sa precizam, in continuare, ca literaturile Occidentului (franceza, spaniola, italiana si chiar germana) isi anexeaza organic literatura in limba latina a medievalitatii lor,[40] ceea ce ar motiva si pentru noi luarea in seama a literaturii scrise in limbile slavona, latina, greaca, polona si altele atunci. Spunea si D.Popovici ca "s-ar impune sa se semnaleze in aceasta ordine si ceea ce insemneaza contributie romaneasca la cultura in limba slavona si greceasca, limbi de cult si oficiale in tarile romane in anumite epoci", amintindu-i in aceasta ordine de idei pe Matei Corvin, "regele civilizator" al Ungariei, pe Nicolae Valahul, unul dintre cei mai mari umanisti ai ei si asa mai departe. Numai acceptata ideea ca a putut exista, in limba romana, la un moment istoric dat, o literatura romana de limba slavona, latina, germana, poloneza etc., se poate deduce, pe cale de consecinta, si concluzia ca pot exista si autori romani care au scris in alte limbi, cum ar fi franceza, engleza, germana etc.
Aceasta chestiune continua sa intretina polemici, mai mult sau mai putin cordiale, intre istoricii literaturii romane, inregistrind doua opinii diferite: sint istorici care iau in discutie fenomenul literar (ori numai semne ale acestuia) din epoca veche, indiferent de limba in care s-a concretizat si altii care valorifica doar scrierile in limba romana. Din prima categorie fac parte, de exemplu, B.P.Hasdeu, iar printre contemporani, N.Manolescu. Cunoscutul critic s-a exprimat categoric impotriva tendintei de a fi incorporate literaturii romane "opere in slavona, latina sau greaca", care n-au fost scrise in limba romana.[42] Din a doua categorie fac parte N.Cartojan, Dan Horia Mazilu, Dan Zamfirescu, George Mihaila, Ion Rotaru sau Mihai Diaconescu, ultimii impingind inceputurile literaturii romane pina la scrierile foarte vechi in limba latina, din perioada straromana, scrieri produse pe actualul teritoriu al Romaniei, cind inca nu era format poporul roman. Dintre acesti autori ii amintim pe Ulfila, Maximin, Cassianus, si chiar Ovidiu. Desigur, fiecare parte aduce argumente in sprijinul punctului ei de vedere.
Sint insa si scriitori de limba romana care, pe criterii extra-literare, cum ar fi cele statale, nu sint luati in consideratie de istoriografia literara romaneasca, adaugindu-se prin aceasta o alta pata alba hartii ei spirituale. Inca M.Eminescu atragea atentia asupra chestiunii: "Nu e popor megies care sa n-aiba romani sub jugul sau", scria el la 25 mai 1879, in Timpul. Si enumera aceste popoare: "sirbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemti." Evident, putem adauga si alte locuri unde se afla romani. Oricum, noi sintem un popor inconjurat de romani ce vietuiesc in tari megiese. In 131 de tari s-ar afla intre 9 si 13 milioane de romani. Toti acestia trebuie sa aiba si o literatura a lor, populara si culta. Cine se ocupa temeinic si sistematic de literatura vorbitorilor de limba romana a celor ce s-au aflat sau se mai afla dincolo de granitele statului Roman?: din Pocutia lui Stefan cel Mare (cf. Jus Valahicum), din Slovacia, Moravia, Silezia (cf. Th.Burada), din Istria (Dalmatia), din Ungaria, din Albania si Macedonia (in Pind, in Tesalia - Grecia si chiar in Arcadia), din Bulgaria (Timoc, Rodope, Tirnovo si de pe malul drept al Dunarii), din Turcia (Bitinia, dar nu numai) si din alte locuri, toate considerate adevarate "coloane ce coboara din preistorie", cum se mai spune. Iata de ce, asa cum istoricii vor sa scrie o Istorie a romanilor, nu a Romaniei[45], tot asa si istoria literara si critica trebuie sa se angajeze in redactarea unei Istorii literare a romanilor si nu doar a Romaniei.
Determinantul "romane", care se afla in titlul unor astfel de sinteze, nu are in vedere, de regula, si literatura romanilor din afara granitelor Romaniei. Fapt demn de apreciat, de literatura romanilor din Moldova s-a ocupat Mihai Cimpoi, care a dat si o excelenta istorie, publicata in mai multe editii.[46] Tot astfel, despre folclorul emigrantilor romani din America s-a interesat, culegindu-l si publicindu-l, Grethchen Bühler. "Recuperat astfel, constata un comentator roman, va fi un capitol important al folclorului nostru".
O situatie insolita prezinta scriitorii poligloti, iar acestia nu au fost putini nici in literatura romana. Scriind in mai multe limbi, ai caror literaturi ramin? D.Cantemir a scris in latina, romana, turca. Ar insemna, in astfel de cazuri, ca autorul sa-si schimbe identitatea cu fiecare ipostaziere lingvistica. Spunea si Petru Dumitriu: "Am o identitate multipla, complexa, dar unitara. Acesta este adevarul, eu nu sint eu si nu e nici o indoiala ca eu n-as fi eu. Iar eu sint cu un picior in Romania, cu un picior in Franta - neavind trei picioare, nu spun ca sed in Germania - ma rog, am si umblat prin alte parti, sint italienizant, italofon, si anglofon, sint si hispanofon, dar eu sint roman."[48]
Cum ramine, apoi, cu literatura scrisa in limba romana de scriitori apartinind altor etnii (minoritare) si, bineinteles, inclusiv cu literatura lor redactata in limba materna. Aceasta din urma devine parte componenta a literaturii germane sau a literaturii romane de limba germana?; la fel cu cea in limba maghiara.
Cum ar trebuie pusa, de asemenea, problema literaturii, scrisa intr-o limba internationala artificiala, cum ar fi esperanto, aflata intr-un proces de afirmare tot mai sustinut. Astazi, se stie, exista o astfel de literatura 'originala'; s-au tradus de asemenea opere nationale, inclusiv fragmente din cea eminesciana, cu convingerea generoasa ca se depasesc astfel granitele strimte ale comunicarii prin limbaj. Estetic vorbind, esperanto vrea sa aiba calitatea de generalitate si universalitate pe care o au 'materialele' celorlalte arte: sunetul pentru muzica, piatra pentru sculptura etc. Nici aceasta nu poate fi o solutie, pentru ca 'universalul' sunetului, sa spunem, nu exclude, dimpotriva, cheama particularul expresiei, adica tocmai ceea ce-i este specific, literaritatea.
In ultimul timp apar noi realitati ale chestiunii in discutie. In anul 2000, de exemplu, Premiul Nobel pentru literatura a fost atribuit lui Gao Xingjian, "scriitor francez de limba chineza", cum este mentionat in Comunicatul Academiei Regale Suedeze. Scriitorul s-a refugiat politic in Franta, prin 1988. Cum comenta cineva, el tot scriitor chinez o sa ramina, desi "mindra si cosmopolita Franta s-a grabit sa si-l treaca printre trofeele sale."[49]
Problema discutata de noi nu este deloc usoara, iar solutiile propuse sint inca timid expuse si nu deplin de convingatoare. Pe linga invocata definitie a literaturii ca arta a cuvintului, ce trebuie redimensionata, o alta prejudecata porneste de la raportul dintre universal si national. Intuind un astfel de pericol, inca T.Maiorescu recomanda "sa fim nationali cu fata spre universal." Stim, E.Lovinescu vedea in sincronizare singura cale de modernizare a culturii si literaturii romanesti, de rezistenta si emancipare de sub tot felul de influente orientale. Ecuatia acestei relatii este simpla: a fi specific este o fatalitate, a fi modern (universal, sincronic etc.) constituie o datorie. L.Blaga era chiar convins ca universalitatea inseamna tocmai intoarcerea la origini, o strapungere a istoriei in directia mitului. De aceea, orice deschidere spre cosmic, general-uman, reprezinta de fapt o concentrare, o adincire in propria spiritualitate. "Adevarat, de pilda, ca universalitatea presupune o specificitate profunda; adevarata e si propozitiunea ca specific fara un spirit inalt, universal inseamna provincialism orgolios, inertie, conservatorism".[50]
Cealalta angajare de rezolvare, bazata pe etnicismul literar, o face in felul ei. Inca G.Ibraileanu spunea ca, indiferent in ce limba scrii, ramii acela din limba in care te-ai nascut. Schimbindu-ti limba, acest fapt nu presupune neaparat si schimbarea scriiturii. Ea devine astfel o "scriitura romaneasca de expresie franceza" si in aceasta sta farmecul ei si interesul francezilor pentru ea.[51]
In 1970 o cercetatoare tiparea
Pentru multi scriitori romani, care au luat calea exilului, a fost intr-adevar foarte greu sa se mai reintoarca in tara de bastina, dupa ce au facut acest pas, chiar daca integrarea lor nu era facuta total, iar mediul in care traiau nu i-a asimilat, privindu-i chiar cu o anume ostilitate. Uneori chiar dezradacinarile excursioniste limitate devin o imposibilitate. Jurnalele multora dintre ei dovedesc aceasta realitate dramatica. "In Occident sint strain, sint pribeag, francezii nu ma accepta, si francezii nu accepta pe straini. Afara daca strainul respectiv nu le gidila lor o anumita, nu trage de o anumita struna a sufletului lor. Si se pare ca eu n-am reusit sa-i lingusesc", marturisea cu amaraciune Petru Dumitriu.[54]
E interesant, de asemenea, de observat ca majoritatea acestor scriitori nu prea pot fi incadrati de istoria literara in anumite curente artistice traditionale, manifestate pe teritoriul limbilor in care au scris, raminind undeva in afara acestora. Anna de Noailles este pentru Pierre de Boisdeffre un fel de simbolista care asculta viii si mortii",[55] pentru Saulnier ilustreaza latura naturalista a impresionismului, Petre Comarnescu o vede romantica, pe cind Sorina Berceanu afirma ca nu se lasa influentata de noile curente. Despre Elena Vacarescu s-a scris ca este deopotriva romantica, parnasiana, simbolista si chiar samanatorista. Nici P.Neagoe nu se incadreaza total intr-o scoala literara. Spunea insusi povestitorul: "Nu depind de nici un cenaclu". O explicatie ar putea fi si faptul, pe care il spuneam si alta data, si anume ca marii scriitori sint in afara curentelor, darmite subordonati numai unei categorii estetice sau alta. Ei sint cei care creeaza curentele artistice, cei ce le ilustreaza fiind epigonii.
Criteriul etnic complica si mai mult lucrurile. Antim Ivireanu vine din Georgia, dar ramine la fel de roman ca si N.Milescu care serveste o perioada diplomatia si cultura rusa. Lenau, poetul national al Austriei, s-a nascut in satul Ciata dimprejurul Timisoarei, iar marele renascentist francez, Piérre Ronsard, ar fi spus el insusi ca se tragea dintr-o veche familie romaneasca, cea a Banului Maracine. Pentru alte contexte culturale, scriitorul englez Joseph Conrad era de origine poloneza, "francezul" Julien Green a venit din America, Samuel Beckett era de origine irlandeza, Moréas a fost grec, in cea germana Heine era evreu, inaintasii lui Beethoven au fost olandezi si asa mai departe.
Atunci, in acelasi sens ar trebui sa ni-l revendicam pe Ronsard si sa ramina in afara spatiului literar romanesc Anna de Noailles, care intr-un moment de abdicare, ca sotie a contelui cu blazon, Mathieu, a spus: "Nu cunosc Romania. Am strabatut-o o singura data, la virsta de noua ani, ducindu-ma cu mama la Constantinopol".[58] Ne amintim in acest sens replica indurerata a lui Octavian Goga in fata unei astfel de marturisiri:
Cind veti simti o jale vag' adese
Si-n linistea amurgului de toamna
Te vor fura indemnuri ne-ntelese,
Nu te mira: Sint Brancovenii, Doamna!
Pe la 1936, cam la fel spunea si Peter Neagoe: "Cind am inceput sa visez in englezeste, mi-am dat seama ca aceasta imi este limba"[59], desi vom arata, locurile, oamenii etc. sint in opera sa ale dealurilor carpatine, simtamintele ii sint romanesti, si aceasta pentru ca, asa cum insusi va recunoaste mai tirziu tot Peter Neagoe, inima ii ramasese in Romania.
De aici incep indoielile si nostalgiile de toate felurile. Camil Petrescu regreta faptul ca nu s-a scris "aici, in tara, inca de mult lamurirea ca autorul acelui profund, Izvor, tara salciilor (care) este o floare inalta a rasei noastre, incercare realizata de geniul spetei dupa ocoluri si banuieli".[60] La fel, D.I.Suchianu, referindu-se la volumul aceleasi Elena Vacarescu, Catherine Paris, scria: "Nu stiu daca Romania e propriu-zis tara doamnei Bibescu. Ce-i sigur este ca, ea, este a tarii noastre, scria D.I.Suchianu. Oricit lumea pariziana i-ar fi putu vopsi talentul, sufletul ei ramine curat romanesc". Interesante sint si aprecierile lui Maurice Barrès la adresa operei Elenei Vacarescu, despre care afirma ca "ce n'est pas une femme, c'est une race!"
Ne simtim obligati sa reamintim si in aceasta ordine de idei ca prezenta elementelor de geografie sau istorie nationala in arta, nu-i asigura acesteia si caracterul specific national. Actiunea marilor romane ale lui Malraux, sa zicem, se petrec in afara granitelor Frantei (in Asia, in Spania). Sint ele prin aceasta mai putin specific franceze? Evident ca nu, si exemplele pot continua, extrapolindu-le inclusiv la teme, motive (chiar folclorice), personaje etc. La fel s-au petrecut lucrurile si cu M.Eminescu, care ramine poet roman si cind evoca Egipetul ori Himalaia, cu Ceaicovski, rus si cind compune Capriciu italian, ori cu H.Matisse, francez si atunci cind picteaza Bluza romaneasca.
Sa tinem cont, atunci, de adeziunea lor marturisita la o cultura sau alta, cind acest lucru a fost facut? Pe aceste declaratii de autor ei au fost laudati sau certati, acceptati sau contestati. Si aici avem, firesc, doua atitudini: a unor scriitori care s-au vrut total rupti de contextul matern si integrati, asimilati, tot total, celui de adoptie (Emil Cioran spunea ca "a-ti schimba limba este a-ti schimba identitatea") si altii care si-au pastrat deliberat legaturile cu primul; cazul M.Eliade ori Petru Dumitriu. Cum spunea si E.Simion, Mircea Eliade "a vrut, neaparat, sa ramina scriitor roman. Si a reusit."[62] Daca pentru M.Eliade limba in care visa sau in care si-a scris beletristica a fost limba romana, pentru Petru Dumitriu, limba romana este limba in care se roaga lui Dumnezeu.
Sint, cum se vede, scriitori care "isi tradeaza poporul, parintii . [si] au curajul sa declare ca nu mai pot sa scrie in limba romana, ca le place o alta limba"[63], de care neamul nostru n-are nevoie, se spunea odata. Dragoste cu sila nu se poate face, spune intelepciunea populara, dar nu despre acestia vorbim aici, ci despre acele disponibilitati artistice care, desi transplantate de virtejul evenimentelor in alte geografii lingvistice si spirituale, "au afirmat puternic apartenenta la structura si sensibilitatea specific romaneasca si au asezat in tiparele "altor limbi", acest spirit, 'temperamentul lor liric" sau "despre acei care desi s-au nascut pe solul altor tari aproape necunoscind limba noastra, sau deloc, au totusi in subteraneitatea intelectuala, in climatul operei lor o anume, chiar vag sugerata, sau insinuata refractie a caldurii vetrei stramosesti, cum se scria altadata, prin revistele de partid.
Fortata sa stea si ea departe de tara, Elena Vacarescu avea sa scrie: "Limba noastra a luptat ca si tara impotriva invaziilor. Limba romana pe care am parasit-o si tocmai de aceea - imi pare cea mai frumoasa si mai ales, cea mai patetica din lume".[65] Din acelasi simtamint Mircea Eliade obisnuia sa spuna ca "patria este pentru mine limba in care iubesc, limba in care visez si in care imi scriu jurnalul", adica limba romaneasca.
Datorita, probabil, unui complex patern frustrant,
nici Eugen Ionescu nu s-a prea ostenit sa-si recunoasca
descendenta romaneasca din I.L.Caragiale sau Urmuz (acestia mai
mult l-ar fi incurcat, spunea el!), desi intr-un tirziu mai spera "sa
fi ramas un taran de
Ca un fel de concluzie, reamintim ca undeva marele om de stiinta care a fost Henri Coanda, spunea ca, dupa observatiile lui, specificul unei natii l-ar da compozitia apei pe care o bea. Isi intocmise chiar un album cu fotografii ale fulgilor de zapada, ce arata, intr-adevar, ca ei infloresc mereu altfel pe diferitele meridiane ale globului si pentru ca apa este altfel. S-ar putea sa fi avut dreptate savantul, dar este sigur ca mai puternica decit aceasta este chemarea pamintului stramosesc. Confruntarea cu trecutul sau cu originile iti dau totdeauna sentimentul certitudinii primejduite. Reflexivitatea se completeaza cu perceptia directa, afectivitatea cu realitatile, intregind constiinta continuitatilor. Auzim si acum implorarea patetica a Elenei Vacarescu, pe care nu avem voie sa n-o credem:
Si daca-ti par instrainata
Si cintu-n zborul spre noroc
Nu stie limba prea curata
Ce se rosteste linga foc,
Cea care naste-n ruga mea
Soptit pe buze si ma-anina,
O, Patrie! si vei ierta
Copilului nespusa vina?
Una dintre cele mai patetice poezii scrise de Iulia
Hasdeu, cunoscuta publicului francez sub pseudonimul Cámille Armand
se numeste Romania. Nostalgia
locurilor natale este permanenta si la, Leon Feraru sau P.Neagoe, fie
ca romanul sau povestirea celui din urma se numeste Easter Sun (Soare de Pasti)
sau, mai direct, A Time to keep (Anii
care nu se uita) ori There is my
heart (Inima mea a ramas acolo). Personajele lui sint
taranii acestor locuri, inteligenti, simpli, robusti,
hitri, coboritori din mit si balada, cu o viata
sufleteasca intensa, dramatica. Ileana din Soare de Pasti (analogia cu numele cunoscutei eroine a
basmului romanesc este evidenta) era atit de frumoasa, incit oamenii
o banuiau de legaturi diavolesti. Invidia ii
hotaraste de aceea soarta: sacrificarea ei in dimineata
Pastilor. Confruntarea dintre aceasta Elena valaha si
bigotul ei tata, Ion Chiorul, cel ce-si asumase raspunderea
sacrificiului, are rezonante de tragedie antica, similara
conflictului dintre Ifigenia si Agamemnon. Si daca
● Imagologia Calea cunoasterii este definita pe doua coordonate: a cunoasterii de Sine si a cunoasterii Celuilalt. Indemnul: "Cunoaste-te pe Tine insuti", formulat de Thales, figura pe frontispiciul Templului din Atena. El va fi reluat, intr-o forma sau alta, de multi alti filosofi. Omul, la inceput, l-a cunoscut pe Celalalt. Apoi s-a indoit si a inceput sa se cunoasca pe sine. Abia mai pe urma a inceput sa-si descifreze subiectivismele. Spunea si Iisus: "Daca aceia care va conduc va spun: iata, Imparatia este in cer, atunci pasarile cerului va vor lua-o inainte. Daca ei va spun ca este in mare, atunci pestii va vor lua inainte. Dar Imparatia este inlautrul vostru si este in afara voastra. Cind voi va veti cunoaste, atunci voi veti fi cunoscuti si voi veti sti ca voi sinteti fiii Tatalui celui Viu; dar daca vi se intimpla sa nu va cunoasteti, atunci voi sinteti in saracie si aceasta este saracia voastra!"
Unii teoreticieni disting un eu subiectiv, care numeste imaginea despre propria persoana creata sub influenta celorlalti si un altul reflectat, ce se descifreaza din imaginea celorlalti despre noi insine. Cunoasterea Celuilalt nu este o operatie atit de simpla, de aici multele subiectivisme si prejudecati ce o pot insoti. De exemplu, totdeauna aceasta cunoastere se face de la exterior catre interior; in cazul individului, de la gesturi, expresia fetei, imbracaminte etc. In acest sens si proverbul romanesc spune:
Cunosti omul dintr-un gest:
Omul harnic dupa mers,
Lenesul, dupa vorbire,
Pe cel prost, dupa privire
Prima impresie poate sa nu concorde totdeauna cu adevarata "fata" a individului, putind fi inselatoare. Timiditatea, caracterul retras al unora poate fi, de exemplu, interpretate drept aroganta, prin aceasta perceptie gresita suferind nu numai persoana, ci si grupul.
Nu trebuie desconsiderata nici disimularea, forma de aparare a individului fata de presiunile venite din afara lui, inclusiv fata de Celalalt. "In lupta pentru existenta, simularea starilor noastre sufletesti poate fi foarte utila. Sinceritatea este o perceptie morala. Ea nu poate fi intotdeauna o realitate psihologica. S-a zis ca limbajul a fost dat omului sa-si ascunda gindul. La fel se poate spune ca gestul, expresia fetei, se utilizeaza de multe ori si ca sa ascunda adevaratele noastre stari afective." Acestea toate le spunea un intelectual psiholog, M.Ralea; Ilie Moromete, personajul lui M.Preda din Morometii, nu stia prea multa carte, dar la lectia "disimulare" era de nota zece.
Apoi, cind cunoastem ceva prima oara,
tendinta noastra este de a face o comparatie cu lucruri
anterioare, ceea ce face posibil un transfer afectiv de la acestea la
celalalt, in avantajul sau dezavantajul sau. In sfirsit, unele
trasaturi de personalitate au un caracter central, cu care sint
corelate aprioric alte trasaturi. Daca cineva este perceput ca
politicos, de exemplu, i se adauga si alte insusiri, cum ar fi
harnic, cinstit, educat etc., ceea ce nu totdeauna este adevarat.
Proverbul popular este si el plin de astfel de exemple; se zice, astfel,
pe ideea compatibilitatii: gras si frumos, iar pe cea a
incompatibilitatii trasaturilor: Si frumoasa
si devreme acasa, asta nu s-a auzit. De aceea, proverbul sau
zicala populara sint si importante surse imagologice. L.Boia,
investigind proverbul romanesc, constata felul in care romanii ii percep
pe straini, percepere apreciata drept "lamentabila". Astfel,
rusul e acaparator ("Daca-i dai nas lui Ivan, se suie pe divan"), grecul
ar fi ingimfat, prost, rau si lacom (si corupt,
adaugam noi), ungurul - fricos si laudaros, armeanul -
murdar (a se vedea si "cucul armenesc"
Dar "Celalalt este un personaj omniprezent in imaginarul oricarei comunitati. Jocurile alteritatii se constituie intr-o structura arhetipala",[66] mitica, construita si prin reactia conservatoare a societatii rurale romanesti fata de straini. Totdeauna astfel de structuri vor opune rezistenta fata de intrusi, de modele straine si asa mai departe, ceea ce duce, firesc, la o exacerbare a Eului colectiv traditional.
Toate cele enumerate mai sus se constituie in tot atitia factori de deformare subiectiva a cunoasterii Celuilalt, de care trebuie sa tina seama imagologia. Pentru un intelectual, mai ales, a scrie inseamna a cunoaste si, in primul rind, a se cunoaste pe sine. Kayserling masura aceasta forma a cunoasterii astfel: "Drumul cel mai scurt catre mine insumi este in jurul pamintului", ceea ce inseamna ca desfasurarii pe suprafata ii corespund cistiguri enorme catre profunzimile eului, iar Ilarie Voronca o numea ca distanta dintre "mine si mine". O astfel de cunoastere este permanent dramatica. In acest sens Ego si Alter-ego sau, in termenii heideggerieni ai lui C.Noica, Sinea si Sinele devin, printr-un subtil joc al dialecticii, tot o cunoastere, la fel de autentica a Sinelui prin "Celalalt". Fiecare cucerire a Sinelui se rasfringe asupra Sinei, o solicita pe aceasta sa i se daruie. Cu cit se lasa cunoscuta insa, cu atit Sinea se retrage si mai mult in ea insasi, intr-o dinamica ce aminteste de versul lui L.Blaga: "Eu cu lumina mea sporesc a lumii taina". Acesta este si sensul raportului de sentiment dintre indragostitii eminescieni, asa cum rezulta el din cunoscutul vers: Tu esti o Noapte, eu sint o Stea
Si astfel, exercitiul de definitie al eseistului imprumuta permanent, intru sustinere si expresivitate, farmecul discursului literar. "In limba lui Eminescu si a lui Arghezi, gindurile acestea de natura ultima se traduc simplu, printr-un joc de-a v-ati ascunselea:
-- Am sa te dezvalui, spune Sinele.
-- Am sa ma ascund, raspunde Sinea.
-- Am sa te gasesc in toate ascunzisurile, spune Sinele.
-- Cauta-ma si mai departe, am sa ma ascund in tine, raspunse Sinea".
Aceste fapte au generat o noua metoda, o noua perspectiva de abordare a chestiunii identitatii, imagologia literara[67], care are ca obiect de studiu tocmai identificarea imaginii Celuilat (Alteritatea, Imago-ul Celuilalt) intr-o opera literara sau intr-o literatura. Literatura universala si comparata lucreaza in sprijinul cunoasterii Celuilalt si al apropierilor, prin interesul fata de influente, afinitati, analogii, contrastivitati etc.
Astfel de surse exterioare s-ar afla in memorialele de calatorie, in felul in care realitatile si romanii au inspirat altora carti sau scenarii de film si asa mai departe. Interesanta ar fi si cercetarea, in acest sens, a anecdotelor, bancurilor strainilor despre romani ca si imaginea strainilor, asa cum rezulta ea din cele ale romanilor.
Marcus Cunlife, in Istoria literaturii americane, formula o interesanta ipoteza si anume ca identitatea unei culturi este mai bine exprimata de minoritati, decit de majoritate, ceea ce poate fi adevarat, dar numai in masura in care "Celalalt" este obiectiv. De fapt, nu totdeauna materialul imagologic reprezinta o astfel de sursa de apreciere; mai degraba, ea este una preponderent subiectiva. De aceea, problema majora a imagologiei tocmai aceasta este: astfel de reflectari exploateaza insuficientele, cusururile Celuilalt si aproape deloc calitatile. A se vedea cum apar partenerii unor dispute de bancuri "multinationale" unde, in cele romanesti, cistiga totdeauna competitia romanul, in cele unguresti, ungurul si asa mai departe. Subiectivitatea se afla astfel la ea acasa. Sa exemplificam: Legenda si unii istorici spun ca primul om care a aparut in Transilvania a fost un ungur. Si dupa ce a descalecat de pe cal sa bea apa, cind s-a intors nu a mai gasit calul, ci numai un biletel pe care scria: 'multam' fain!' Sigur, exista si un cistig in astfel de situatii si anume cel al constientizarii si astfel al trasaturilor negative de identitate, desi nu se poate trece cu vederea orgoliul fiecarei natii. Expunerea comica insa mai indulceste uneori sensurile.
Continuind disocierile metodologice, am extrapola o trasatura de specific, identificata de L.Blaga, la metoda in sine. Astfel, o calitate esentiala a simtului estetic al romanilor ar fi, dupa el, nuanta si discretia in utilizarea pitorescului, fata de exuberanta altor popoare, violenta chiar, la cele rasaritene. "In cintecul popular romanesc, in doina, in cintecul de dans, in bocete, substanta sonora e alcatuita in parte din tonuri intermediare, imprecise, de staruitoare "nuante' ale starilor sufletesti. Aceasta discretie, vecina rabdarii, ii permite "duhului romanesc sa asimileze elementele straine".[68] Acelasi lucru trebuie sa faca si filosoful culturii interesat de specificitate.
Desigur ca aceste modele isi pot avea si exagerarile lor: una este cea a simplificarii, a doua consta in luarea in discutie, subiectivist, numai a calificarilor pozitive, ori chiar si Soarele isi are petele lui. Sintagma "om de omenie", sa zicem, trimite la morala crestina, la conjugarea mai multor valori ale ei: bunatatea, toleranta, umanitarismul si asa mai departe. Dar expresia: "A fi roman inseamna a fi crestin si om de omenie" este o evidenta exagerare, pentru ca nu exista padure fara uscaciuni si sint si alte neamuri, in afara romanilor, tot crestine si, prin aceasta, oameni de omenie. Nu-i mai putin adevarat, insa, ca toleranta a fost de bun augur si in ceea ce priveste evitarea unor confruntari religioase, ce ar fi putut aparea in contextul concret al luptei religioase, si la romani. Desigur, "trasaturile personalitatii de baza ale unui popor, stabilite cu o certitudine destul de mare, nu pot constitui un fundament pentru anticiparea comportarilor, nu pot, de asemenea, tine seama de diferentierile rezultate din apartenenta la diferitele clase sociale si nu au in vedere interesele de clasa valabile care determina comportamentul individului si al grupului intreg", dupa cum demonstra si un cunoscut sociolog.[69]
Operind cu imagini, clisee sau stereotipuri, un studiu imagologic nu face un simplu inventar al acestora, ci tinde sa le structureze pe directii de cercetare care sa identifice linii conducatoare, valabile pentru epoci istorice precis fixate. Deoarece se bazeaza pe concepte preluate de la psihologia sociala si etnopsihologia prejudecatilor, imagologia poate sustine corelatia dintre descrierea Celuilalt si propria reprezentare, cu alte cuvinte dintre heterostereotip si autostereotip, perceptia altui popor se face intotdeauna prin prisma propriului sistem de valori, ceea ce confera procesului un caracter de autoreferentialitate.[70] Un concept care apartine unei scheme mentale diferite de cea acceptata va fi respins sau eludat de o cultura nationala, dupa cum strainul venit sa examineze o astfel de comunitate culturala va respinge manifestari care nu se incadreaza in schema lui mentala. Fiind prin excelenta un discurs despre Celalalt, imaginea trimite la o realitate pe care o denota si o semnifica, iar studierea imaginii trebuie sa tina seama de factorii care o fac credibila ca si de gradul sau de autenticitate fata de referent. De cele mai multe ori "acuratetea" imaginii este subminata de "liniile de forta" care alcatuiesc sistemele de valori ale celor doua culturi ce vin in contact, imaginile ajungind sa circule sub forma de clisee mentale, mituri, sau stereotipuri, miturile generind stereotipuri iar acestea proiectindu-se, la rindul lor, in mituri.
Potrivit lui Erving Goffman, rutinele interactiunii
sociale, in interiorul unor cadre consacrate, ne permit sa intimpinam
persoanele obisnuite fara sa ne concentram in mod
special.[71]
Obisnuinta produce o alteritate anticipata (anticipated
others) astfel incit strainul / necunoscutul este primit de o
"structura de asteptare" care i-a prestabilit categoriile in care
poate fi perceput. Aceste coordonate
anticipate ale Celuilalt se transforma de regula in
asteptari normative care, inconstient, construiesc o identitate
sociala virtuala. Contactele sociale reale pot evidentia
existenta
Distingem si intre suportarea si descoperirea adevarului, doua realitati total diferite. Descoperirea adevarului este accesibila si se face fara echivoc: Adevarul este insasi Dumnezeirea. El este relevat de insasi Dumnezeirea care-i vorbeste lui Adam si lui Moise sau pe care il clameaza Iisus Hristos: 'Eu sint Calea, Adevarul si Viata.' Or, acest lucru ni-l accentueaza in permanenta Biblia si, in special, Vechiul Testament. Aici Dumnezeul iudaic este unul talionic, razbunator. Acest Dumnezeu iudaic, Iahve, intretine tensionalitatea Psalmilor.
Apoi, adevarul este cel mai greu de suportat; mult mai greu chiar decit minciuna, pentru ca nu o data el este greu de admis, de crezut. Se spune, de regula, ca adevarul este foarte simplu; asa este, dar fiind simplu este si foarte complicat, de unde si la fel de complicatul concept de deontologie. De aceea, cind cineva te roaga sa fii sincer si sa-i spui adevarul direct, ca-i mai simplu asa, ori nu cunoaste teroarea etica a adevarului, ori este oportunist, cu voie sau fara voie. Mai degraba, cel ce face o astfel de invitatie solicita, in fond, minciuna, pentru ca omul, de regula, vrea sa i se spuna ceea ce asteapta el de la ceilalti, nu adevarul. Asa proceda si Regele Lear cu fiicele lui. Pe Cordelia, cea care indraznise sa-i spuna adevarul si nu sa-l linguseasca, precum facusera celelalte doua fiice, o alunga de la casa lui, declansind, in acest fel, marea odisee tragica a regasirii de Sine. Faptul ca nu suportase Adevarul determina un dezechilibru cosmic, o posibila catastrofa, o razvratire generala a elementelor naturii, o Apocalipsa, asa cum o aflam in scena Furtunii. Descoperirea, in final, a Adevarului si a echilibrului pierdut, in ordinea elementelor, se face dupa foarte multa si indelungata suferinta, de doua ori nedreapta. Mai intii, pentru ca o provocase deloc meritat celei mai iubitoare, cinstite si drepte dintre fiice si, in al doilea rind, pentru ca aceasta drama il implica, fara voia lui, si pe el insusi. Omul, vrea sa spuna intreg Vechiul Testament, crede C.T.Dragomir, este o fiinta care totdeauna va merita sa fie salvata, dar si care are mereu nevoie sa fie salvata.
Dar asta-i cam de multisor poveste. Inca I.L.Caragiale pune in discutie, in felul sau specific, aceasta chestiune in schita sugestiv intitulata Rrromanii verzi: Neamul "nu poate avea vrajmasi in propriile sale defecte; vrajmasii lui sint numai si numai calitatile altor neamuri. [] Nu trebuie sa-si piarda vremea a se gindi cum sa-si indrepte defectele si cum sa-si cultive calitatile; el are altceva mai profitabil de facut: sa le numere defectele si sa le ponegreasca sau de-a dreptul sa le tagaduiasca altora calitatile." [] Un neam trebuie sa aiba vesnic groaza de celelalte, deoarece existenta unuia n-are alta conditie decit compromiterea completa a altuia."
● Imagologie "romaneasca" In mod categoric Celalalt este un personaj omniprezent in imaginarul oricarei comunitati. Jocurile alteritatii se constituie intr-o structura complexa. Sub acest raport romanii nu fac si nu au cum sa faca exceptie. Doua trasaturi caracteristice istoriei romanesti au contribuit la asezarea Celuilalt intr-o lumina specifica: pe de o parte, reactia unei civilizatii oarecum izolate si, pe de alta parte, impactul, masiv si neintrerupt, al stapinirilor si modelelor straine. Actiunea contradictorie si complementara a acestor factori a condus la o sinteza cu note certe de originalitate.[74] Zice poporul: "Din cind in cind treci pe la vecini ca sa-ti afli defectele!" Cuprinsi de un asa numit sindrom Gulliver, scriitorii exploreaza mediul Celuilalt prin optica stereotipiilor lor culturale pre-concepute, ceea ce ii plaseaza intr-o relatie ambigua, ca mediatori a doua lumi, intre identitatea nationala si acceptarea amuzata sau tolerant - superioara a alteritatii.
Prima reprezentare a celuilalt in literatura romana apartine lui I.Neculce, care, in Letopisetul Tarii Moldovei, cap.X, face portretul grecului, descriindu-l pe Dumitrasco-Voda Catacozino. In articolele eminesciene, printre figurile care gliseaza din mimetic spre simbolic sau emblematic se afla si strainul. Prima ipostaza a alteritatii in publicistica lui Eminescu este una prin excelenta descriptiva, in care alogenul apartine unui domeniu referential exterior. Urmeaza apoi etapa simbolica in care strainul reprezinta paradoxul relatiei dintre iluzie si deziluzie. In acest caz se observa prevalenta factorului socio-economic in stabilirea normelor identitare proprii publicisticii eminesciene. In cadrul ultimei dintre ipostazele alteritatii alogenul este investit cu atribute hermeneutice, devenind un mijloc predilect de evidentiere a elementului autohton. Prin aceasta modalitate de expresie a alteritatii, Eminescu jurnalistul poate fi considerat si astfel drept unul dintre reperele spiritualitatii romanesti in forma sa arheica, matriciala.
Primul care a scris despre specificul tiganesc, de exemplu, a fost tot D.Cantemir, care le atribuie, ca meserii, zidaria si fieraria, apoi faptul ca fac copii multi si 'insusirile lor cele mai de seama si ceea ce ii deosebeste de altii sint trindavia si furtisagul'. Un punct de vedere, mai mult sociologic, asupra tiganilor formuleaza si P.Pandrea. El ii considera unul dintre cele mai mari popoare din Europa, asemenea grecilor, armenilor si evreilor. Apoi, isi exprima toata admiratie pentru talentul lor in domenii foarte diferite: prelucrarea fierului, arta culinara si muzica. 'Daca te gindesti bine: cita virtuozitate! Fier, cratita, vioara! Care popor poate demonstra asemenea calitati?' In sfirsit, tiganii sint intelesi si ca infractori, procentul ridicat de infractionalitate in rindul lor fiind pus pe seama societatii: 'Infractorul este omul puternic imbolnavit de societate cu oprelistile mediocritatii. Ei au in plus defectele emigratiei. Nu emigreaza decit omul puternic si intreprinzator.' Despre specificul tiganesc scria si G.Potra in Contributii la istoricul tiganilor din Romania, 1939.
Cit despre rusi, cum pot sa creada unii ca sint occidentali cind,
istoric, ei au fost fermentul asa-numitei 'Probleme orientale',
or victima si calaul nu au prea multe in comun. Problema orientala este veche.
Rascoalele anti-otomane, care incepusera inca din secolul al
XVII-lea, odata cu ocuparea Peninsulei Balcanice de catre turci, se
transforma la mijlocul secolului al XIX-lea in miscari nationale:
ele cuprind Bosnia, Hertegovina, Bulgaria, Serbia si Muntenegru. Ele
declara razboi, iar Rusia se pregateste sa ajute
'fratii ortodocsi' din Balcani,
urmarind de fapt inaintarea spre strimtorile strategice Bosfor si
Dardanele. La fel de interesata de mostenirea 'omului
bolnav', Turcia, era si Austria, care inca din 1718 isi
anexase Banatul si Oltenia, iar in 1775 ceruse
si Bucovina. Prin 1768-1774 Rusia a vrut sa-si anexeze Tarile
romane, adica Moldova si Tara romaneasca,
numai ca s-a opus Curtea de
Afirmata
la 9 mai 1877, Independenta trebuia sustinuta armat. La inceput,
rusii nu vor colaborarea cu romanii, dar se izbesc
Dupa
razboiul balcanic si in urma Tratatului si a Congresului de pace
de
Acestea au fost faptele istorice si ne cerem scuze ca am insistat poate prea mut pe ele. Sa vedem insa acum reflectarea lor in opera unor scriitori. Impactul intimplarilor nu putea sa scape, sa zicem, ochiului sarcastic al lui Caragiale, chiar daca expresia este mai ales anecdotica. Citeva replici le aflam in seria Gogosi unde ni se sugereaza doar printr-un gest gravitatea si pericolul real al militarismului rusesc dintotdeauna. In Dusumea, o localitate in care stationasera trupele rusesti, ni se spune ca 'o muiere insarcinata a nascut alaltaieri un baiat imbracat de sus pina jos pihotas muscal, cu cizme cu carimb in picioare si cu chivara cu mot in cap.' Asadar rusul se naste militar gata instruit si pregatit pentru razboi. Nu mai are nevoie, pentru aceasta, de a creste, de a se instrui si asa mai departe. Militarismul sau este un fapt congenital. 'Cum a dat cu nasul de lumina', citim in continuare; aceasta expresie isi are si ea conotatia ei: 'a da cu nasul' inseamna ceva bine stiut in vorbirea romanului, iar 'a da de lumina' exprima nu atit momentul nasterii, cit mirajul bogatiilor si al frumusetii acestor locuri, cu care ia la cunostinta prin venirea sa intempestiva, neasteptata pe aceste teritorii. Asadar, 'cum a dat cu nasul de lumina, pruncul s-a ridicat chipes in calciie, a facut smirna cu pusca la umar si a strigat (de fapt 'a poruncit, a comandat'):
-- Zdrasti, brate! Davai cusai!!'; adica: 'Buna ziua frate! Da-mi sa maninc!'
Determinativul 'frate' l-am mai auzit atunci cind vorbeam despre armata rusa care s-a dus in Balcani sa ajute 'fratii ortodocsi' in lupta lor impotriva musulmanilor turci; si i-a ajutat! Chestiunea grava este insa urmatoarea: ce s-ar fi intimplat daca si romanii ramineau mult si bine 'fratii' lor? Cit despre cerinta imperativa: 'Da-mi sa maninc!', ce putea cere un ocupant militar bastinasilor in primul rind, decit mincare, conditii de cazare si asa mai departe?
Dupa ce un intreg secol, al XIX-lea, Rusia si-a dezbatut, pina la obsesie, problema destinului ei istoric, cu revolutia din 1918 'a pasit efectiv in istorie', fixindu-se in centrul ei. Intreaga ei gindire, religioasa (slavo-filismul si occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc.) 's-a invirtit in jurul misiunii Rusiei.'[79] Specific rusului dintotdeauna i-a fost 'visul unei dominatii universale' dusa pina in pinzele albe. 'Atit de inradacinata este ea, incit pare a lua proportii cosmice, inumane.'
Exemplu negativ - pentru unii, pentru Cioran inseamna, dimpotriva, sansa istorica: 'Daca Romania vrea cu adevarat sa-si croiasca un drum in istorie, tara de la care poate invata cel mai mult este Rusia!'[80] Numai ca spiritul rusesc, in general, nu neaparat numai cel bolsevic, devenise atit de expansiv, incit devenise un fel boala pentru Europa. 'Atit de mult s-a insinuat Moscova in lume, incit de aici incolo, daca nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va iesi inainte pe orice drum.' Periculoasa pentru popoarele mature, cele tinere trebuie sa stie sa exploateze si sa fecundeze creator, pentru ele, 'boala' rusa.
Si totusi, analogiile dintre realitatea romaneasca si cea ruseasca al secolului al XIX-lea sint mai multe: intirzierea istorica, 'blestemul spiritului bizantin', care a mentinut suprematia unei arte devitalizate, 'simbol al mortii, al uscaciunii si al umbrelor' etc.
Toate resentimentele romanilor fata de rusii care au dispus discretionar de teritoriile romanesti, in urma razboaielor lor cu turcii, cum prea bine se stie, si-au aflat in scrierea lui I.Creanga, Ivan Turbinca, o replica subtil-ironica. Povestirea lui Creanga, Ivan Turbinca, este conceputa pe fondul evenimentelor din 1877 si cele ce au urmat si pe care le-am evocat mai sus. 'Povestea' se tipareste in anul 1878, fapt ce obliga interpretarea acesteia si din perspectiva invocatului moment critic: conflictul romano-rus in urma crizei balcanice. Creanga face de fapt aici un portret robot al rusului (numele Ivan este 'generic' rusesc!). Citita astfel, povestirea nu mai este nici pe departe umoristica, ci tragic-grotesca. Scriitorul ii afla rusului, in primul rind, un inradacinat si agresiv spirit militarist. In toate conduitele sale, Ivan Turbinca se manifesta ca factor activ al unei dezordini impuse, nu o data cu violenta, ceea ce-i tradeaza stiutul spirit expansionist. El isi petrece intreaga viata ca soldat (mercenar) destoinic, 'meserie' din care si iese la pensie. Superiorii se declarasera multumiti de prestatia sa, pe acest interval. 'Si mai-marii lui, vazindu-l ca si-a facut datoria de ostas, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, sa se duca unde-a vrea, dindu-i si doua carboave de cheltuiala.' Aceasta plecare 'cu arme cu tot' 'unde-a vrea' isi are conotatia ei si aminteste de celebrul Testament al lui Petru cel Mare ce preconiza o expansiune militara, aproape mondiala, a Rusiei: 'Marele Dumnezeu de la care avem existenta si Coroana noastra, luminindu-ne, si sprijinindu-ne, imi iarta mie a privi pe poporul rusienesc, ca chemat a stapini in viitorime toata Europa. Invocarea lui Dumnezeu de catre Petru cel Mare, adica binecuvintarea acestuia, o are si Ivan prin aceea ca Dumnezeu ii blagosloveste turbinca pentru a putea astfel exercita cu ea acte de opresiune voluntara totalitara: 'Doamne, daca esti cu adevarat Dumnezeu, cum zici, rogu-te, blagosloveste-mi turbinca asta, ca, ori pe cine-oiu vrea eu, sa-l vir intr-insa; si apoi sa nu poata iesi de aici fara invoira mea.'
Asupra sensurilor serioase, hermeneutice, ale acestei povestiri scrie si Vasile Lovinescu in cartea Interpretarea ezoterica a unor basme si balade romanesti. Observatiilor deosebit de pertinente ale acestuia, le vom adauga, in sprijin, nuantari si argumente noi. Dupa Lovinescu, povestea (basmul!) cu Ivan Turbinca incifreaza semnificatiile unui 'esec spiritual', din mai multe puncte de vedere. Prinderea dracilor, ce-si aflasera salasul in casa boiereasca, reprezinta, in plan initiatic, o solutie contraindicata, pentru ca astfel el nu face altceva decit sa imprastie raul in lume, aflat pina atunci strins intr-un singur spatiu, exact ca in legendara Cutie a Pandorei, cu care putem asemana Turbinca lui Ivan: 'Atunci Ivan dezlega turbinca in fata tuturor, numai cit sa poate sa incapa mina, si, luind cite pe un dracusor de cornite, mi ti-l ardea cu palcele, de-i crapa pielea. Si dupa ce-l rafuia bine, ii da drumul, cu tocmeala sa nu mai vie pe acolo altadata.
- N-oiu mai veni, Ivane, cite zilisoare-oiu avé eu! zicea Uciga-l-crucea, cuprins de usturime, si se tot ducea impuscat.'
In acest context, insusi Ivan devine un purtator de rau, atit prin faptele sale, cit si prin aceea ca el paraseste cazarma, dupa lasarea la vatra, 'imprastiindu-se' ca o molima, parca, in lumea intreaga. O face, mai intii, tragind 'cite-o dusca, doua de rachiu, (si) porneste la drum cintind', betia sa proverbiala facindu-l din capul locului un purtator de viciu. Merge, apoi, 'sovaind cind la o margine de drum, cind la alta, fara sa stie unde se duce', 'teleleu Tanasa', 'matahaind' etc. Si acest mers, la intimplare, 'pe aratura', cum se spune, sustine imprastierea necontrolata a raului in lume, despre care vorbeam. Si mai departe il aflam tot astfel, adica ratacind in cautarea Raiului. 'El isi cauta acum de drum, intrebind din om in om unde sede Dumnezeu' Dupa aceea 'va pendula' pe cararile dintre Rai si Iad pentru ca, in final, luindu-i-se puterea turbincii, dar si moartea, sa haladuiasca tot intr-un chef. 'Si cica atunci unde nu s-a apucat si el, in ciuda Mortii, de tras la mahorca si de chilit la tuica si holerca, de parc-o mistuia focul.' Finalul povestirii numeste, de asemenea, e drept - ironic, permanenta raului in lume, prin acest personaj simbolic. 'Si poate ca si acum a mai fi traind, daca n-a fi murit.'
Ivan crede, de asemenea, in inapetenta sa pentru initierea ce i-ar fi putut-o oferi turbinca miraculoasa, ca Raul sau Binele pot fi respinsi sau admisi in functie de pragmatismul sau existential, fara vreo perspectiva cit de cit metafizica. Si mai grav: in cele din urma, acestea pot depinde doar de votca, tabaciocul, femeile si lautarii existenti ori nu in Rai sau in Iad.
Interesant este si cum Talpoiul Iadului scapa de Ivan imaginind o darabana in care bate 'ca de razboiu: brr, brr', ceea ce trezeste in soldatul din Ivan instinctele sale primare de razboinic iremediabil: 'Ivan, atunci, isi vine in simtire si intr-un buc iese afara cu pusca la umar, sa vada ce este'. Infatisarea sa, apoi, la poarta Raiului incins cu sabia 'si pusca de-a umar', iar toate cu o vointa si o indirjire exemplare si infricosatoare ale executarii misiunii, spun acelasi lucru despre mercenarul de vocatie: 'Si cum ajunge la poarta raiului, dinafara, se si pune acolo de straja si sta neadormit zi si noapte, tot intru una, fara sa se clinteasca din loc'. Faptul ilustreaza si acelasi esec spiritual prin inadecventa unei astfel de posturi belicoase intr-un spatiu al pacii si armoniei.
Asumindu-si abuziv rolul de intermediar nesolicitat la poarta Raiului, expresie inca o data a totalitarismului sau agresiv, prin atitudinile fata de Moarte dezvaluie, inca o data, simplismul unei gindiri pentru care moartea nu mai este un principiu universal al vietii, ci un exponent exclusiv al Raului. Soldatul nu gindeste, el numai executa. Pentru el gindesc superiorii, el fiind doar unealta bruta, primara a ordinelor acestora. De aceea, nici-o cutremurare metafizica, cit de mica, cum mai spuneam, nu-l incearca niciodata pe acest personaj emblematic. In acest moment, prin abuz, el devine un factor de dezorganizare, de destructurare a lumii, fiind la un pas de a o arunca in dezordine. Chiar daca este conotata negativ, moartea si raul fac parte intrinseca din valorile vietii. Viata fara moarte nu exista dupa cum nici bine fara rau sau frumos fara urit. Eliminind moartea, se elimina insasi viata; aceasta era filosofia pe care Ivan nici n-o putea banui.
De aceea, prin ceea ce face el, in continuare, se arata drept un violent dezorganizator al ordinii universale, cutezind si reusind prin viclenie sa-l pacaleasca pe insusi Dumnezeu si sa stapineasca astfel chiar Moartea. Vorba glumeata a apostolului Petru catre Dumnezeu: 'Bine-a mai zis cine-a zis: 'Daca dai nas lui Ivan, el se suie pe divan''. Numai ca ea, 'vorba ceea', nu numeste numai o nevinovata gluma.
Ratind toate sansele oferite de Dumnezeu, ca rasplata pentru aparenta lui bunatate - abia acum avem aceasta dovada -, Ivan este destituit din conditia initiatica si aruncat in multimea fiintelor fara rost. El este sortit sa rataceasca bezmetic prin lume, adica intre Rai si Iad, fara ca sa mai poata sa aspire macar la unul din acesti poli ai existentei umane spiritualizate, pentru ca asa-zisa sa 'nemurire' este, de fapt, o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru faradelegile sale, asa cum insusi poporul interpreteaza o astfel de situatie. 'Sa stii, Ivane, ca de-acum inainte ai sa fii bucuros sa mori; si ai sa te tirii in brinci dupa mine, rugindu-ma sa-ti ieu sufletul, dar eu am sa ma fac ca te-am uitat [], ca sa vezi tu cit e de nesuferita viata la asa de adinci batrinete!' E aici, cum spuneam, si o pedeapsa, dar si sugestia ca faptele si ideile simbolizate de Ivan sint eterne, inca exista, spre cutremurarea unei omeniri 'adormite'.
Cit priveste 'reperele existentiale' ale lui Ivan, acestea sint toate ale pacatului crestin, dovada ca el se simte cel mai bine in Iad:
'Si atunci, odata incepe a bate la poarta, strigind:
- Ei! Tabacioc este?
- Este, raspunde cineva dinlauntru.
- Votchi este?
- Este.
- Femei sint?
- Dar cum sa nu fie?!
- Lautari sint?
- Ho, ho! Citi poftesti.
- A! haraso, haraso! Aici e de mine! Deschideti iute, zise Ivan, tropaind si frecindu-si minile'.
In ceea ce priveste acum imaginea romanului, unii straini au scris cu simpatie vadita, altii, dimpotriva, cu ostilitate, tot vadita. In ambele cazuri insa, suspiciunea de subiectivitate fiind aceeasi. Nicolae Iorga este primul dintre cei preocupati, la modul sistematic, de felul in care este perceputa spiritualitatea romaneasca in carti de imagologie. Concluziile sale sint strinse in Istoria romanilor prin calatori. Aici aflam informatii despre An Account of the Principalities of Vallachia and Moldavia,[84] de Wilkinson, Londra, 1820, care, pe principiile influentei mediului geografic asupra personalitatii popoarelor, potentate de cauze morale, ii descrie pe romani astfel: "In cele din urma, omul, principala opera a naturii, are aici o fire mohorita si greoaie: cu pasiuni slabe, fara agerime a mintii si vadind o aversiune fireasca fata de o viata activa sau exercitiu mental." Dan Amedeu Lazarescu isi propusese sa scrie si el o carte de imagologie, gindita in sapte volume, intitulata Imaginea poporului roman in constiinta europeana. Ea urma sa acopere intervalul 1716 - Domnia lui Carol I.
Mai aproape de noi, Paul Morand[86], de exemplu, se numara printre aceia care au scris cu simpatie; Olivia Manning, dimpotriva. O dovedeste in Trilogia Balcanica (Marea sansa, 1960, Orasul decazut, 1962, Prieteni si eroi, 1965). Observatiile ei sint atit de patimase, incit acest lucru se vede de la mare distanta: "Romanii, crede ea, se multumesc sa nu faca nimic decit sa manince, sa doarma si sa faca dragoste", nu obisnuiesc sa-si plateasca datoriile, sint lipsiti de creativitate, intra usor in panica si asa mai departe. Feminista cum este, mai constata, cu psihologia tipica a fetei batrine, ca "toti barbatii ajung impotenti la treizeci de ani pentru ca in tinerete n-au cunoscut o cumpatare." Tot ea scoate in evidenta adaptabilitatea, indulgenta, optimismul, trecerea nepasatoare prin istorie, superficialitatea etc. Mai citam romanul lui Alan Browjohn, Umbre Lungi , carte scrisa in urma unor repetate vizite pe care autorul, poet, eseist, traducator si editor de poezie romaneasca le-a facut in tara noastra inainte si dupa 1989. Tot mai frecvent apare, in scenarii de filme sau romane ale unor autori straini, romanul ca personaj, totdeauna prezentat insa negativ. Fata de astfel de imagini simpliste si false (a se vedea filmul Congo sau romanul Evelees Eden de Marianne Wiggs) critica noastra nu a luat inca atitudini ferme si aducatoare de adevar si echilibru. Raminem, din pacate, pentru multi occidentali . abia picati din copac.
Nu ne mira de ce in ultimul timp se inregistreaza un fenomen psiho-social curios si anume o teama generalizata, inclusiv fata de Celalalt. Se si zice: "Binete ti-am dat, belea mi-am aflat". Celalalt este, astfel, privit cu rautate, cu invidie, de unde si proverbul cu capra vecinului. Acestora se adauga si frecvente amenintari cu Celalalt in rol de sperietoare. Media, de exemplu, vehiculeaza tot mai insistent titluri de tipul: "Se amina din nou primirea in NATO", "S-a suparat Comunitatea europeana pe noi", "OSCE ingrijorata de soarta homosexualilor din Romania" etc. Dar vorba lui G.Calinescu: Gigel plinge si-i spui sa taca, iar el plinge mai tare. Atunci, exasperat, ii spui: "Plingi cit poti!" si el tace trasnit. Atentie la astfel de reactii paradoxale!
● Matrici stilistice Printre ambitiile filosofilor culturii a
fost si aceea de a construi o matrice stilistica pe baza
informatiilor puse la dispozitie de psihologia sociala. Desigur,
chestiunea nu este specifica numai poporului roman. "Fiecare popor are
lasata de
Oricum, tot adevarat, teoria stilului aminteste cumva si de gramaticile generative (a lui Chomski, de exemplu), pentru ca au un embrion, un cromozom din care se desprinde intreaga civilizatie, purtind pecetea aceluiasi stil, cum demonstreaza si L.Blaga. Se stie, sint acceptate in genere trei mari sensuri ale stilului: pentru individualitati, epoci si culturi. Toate acestea sint revendicari justificate si din perspectiva celei mai exigente "logici a frumosului", cum ne convinge L.Rusu, care defineste stilul ca pe o structura formala "determinata de esentialitatea lucrurilor si atitudinea spirituala, individuala si colectiva deopotriva".[90]
Reactualizind cunoscuta formulare a lui Buffon "le style c'est l'homme même", gindirea interbelica a unei epoci ce aspira la individualitate considera evidentierea specificitatii personalitatii creatoare, ca o sarcina primordiala a stilisticii, de unde si aparitia in epoca a stilisticii genetice. Spunea si F.Aderca: stilurile "trebuie cautate nu in colectivitatea, care nu mai e azi matricea creatoare, ci in personalitatea perfect originala".[91] Stilurile individuale nu pot fi insa absolutizate in determinare, cu cel istoric si social, replica altii, asa ca "este un stil al epocii, si este un stil al individului. Despre un scriitor oarecare de la 1820 se poate spune ca scrie ca la 1820. Despre Chateaubriand de la 1820 nu se poate spune decit ca scrie ca Chateaubriand". Cu toate acestea, nu pentru toti stilul ar fi relevant, pe ideea ca a avea stil ar echivala cu a fi expresiv. Daca unii scriitori ai timpului "au scornit teoria ca stilul este dispensabil si chiar pagubitor, pentru cine urmareste cu neinduplecare descoperirea adevarului," replica se formula neconditionat: "Noi iubim stilul just, nu stilul frumos. Scriitorul trebuie sa fie adecvat obiectului: e tot ce-i cerem" (M.Sebastian). "De altfel cind zic stil, inteleg tocmai aceasta eleganta, care, pornita din preocuparile aspectului, se intensifica in ordinea morala si intelectuala, alcatuind cu o palida vointa interioara grija pentru puritate" (Camil Petrescu).
O incercare de solutionare a stilului unei culturi o face Nietzsche prin asezarea la temelia acestora, nu a individului creator, ci a colectivitatii unitare, cu aceeasi functie creatoare. Analogia o face cu unele culturi antice, mai apropiate structural de ideea de grup, de cetate, de unde si concluzia "lipsei de stil" pentru cultura moderna, expresie a unei presupuse sterilitati artistice.
Nu e necesar sa aducem prea multe argumente pentru
evidenta eterogenitate stilistica a principalelor perioade
culturale. Deschizindu-se un salon de pictura
Stilul isi gaseste o prima sustinere de coerenta in principiul vietii, care prin reinterpretare perpetua ii mentine actualitatea. Reinterpretarea este insa de dublu sens, "adaptarea" la idealul nostru, implicind si o cantitate de influenta, de asimilare a aspiratiilor receptatului, asa cum pentru G.Calinescu studiul operei eminesciene creeaza premisele "integrarii elementelor romantice in propria-i gindire estetica".[96]
Gasindu-se definirea stilistica generalizata a unor epoci, puteau fi indicate cu usurinta si solutiile de depasire a impasurilor oricarei circumscrieri formale. Acestea vor fi mai multe, dar majoritatea izvorasc, limitat dar totusi generos, din reforme culturale. Worringer solutionase chestiunea prin alternanta impresionism si expresionism, la care trebuie adaugata si o alta: clasic - gotic[97], G.Calinescu prin clasicism, romantism, baroc, Al.Philippide in romantismul ca stare de spirit etc.
Raportata la contextul romanesc, exista mai multe criterii pentru structurarea unui astfel de model; cel etnic, de exemplu. Descendenta daco-romana imbina intr-o sinteza fundamentala de structura clasicismul (Romei) cu romantismul (Daciei). N.Iorga, cum mai spuneam, vorbea despre sigiliul roman asezat peste substratul dacic. Cele doua dimensiuni, cel mai frecvent invocate, clasica si romantica, nu sint de neglijat in definirea oricarui model de identitate. Acestea, inainte de a fi curente, cum bine se stie, au fost stari general umane. In aceasta ecuatie, G.Calinescu introducea, intr-un celebru eseu, si barocul (Clasicism, romantism, baroc).
Pe aceeasi linie, N.Steihardt recunostea o noua
plamada: "Avem duhul, contactul cu misterele si cu tarimul
de dincolo de la traci; ordinea si legea de la romani;
si putina (tocmai cita trebuia) 'frenezie' de la contactul
cu slavii".[99] Un alt model oferea
E.Papu care, in Clasicii nostri, propunea alcatuirea unei harti
stilistice a Romaniei, el distingind o zona realista, de
una clasica, de altele de diferite nuante. Permanent
traire romantica, inaintea configurarii curentului, este, de
pilda, Moldova, trasatura ilustrata de toti marii
ei scriitori, incepind cu D.Cantemir (protocronic si el din acest punct de
vedere!) si continuind cu Hasdeu, Eminescu, Iorga sau Sadoveanu.
Restrinsa, acum, la perioada interbelica, aproape unanim se
accepta ca ii este specific, ca stil, un anume neoromantism cu tente
renascentiste: "Cultura romana se gaseste astazi in
plin romantism" (R.Stanca); "Fenomenul romantic, departe de a-si fi sleit
interesul, continua sa se mentina pe planul
actualitatii" (S.Cioculescu) etc. Si aceasta mai ales
pentru ca, lucru stiut, epocile revolutionare sint epoci de
continut. Epoca de dupa
De aceea, cei mai multi vad iesirea din "deruta istorica" in reinvierea idealurilor perene ale Clasicismului, de unde si o noua perspectiva in interpretarea stilurilor ca permanente umane, continuitati. "Generatia mea, scria Petre Pandrea, initial si substantialmente romantica si expresionista, studenti sositi eminescieni sau arghezieni din tara, molipsiti de mediul berlinez, s-au convertit la stiinta de valori obiective si la clasicism. Graficul febrei romantice cazut treptat, si stabilizat la stiinta, la valori concrete, la neoclasicism, este clar la toti echipierii de odinioara, la tot grupul nostru".[100] G.Calinescu va pleda pentru clasicitate in "Nihil sine deo, nihil sine rege" , considerat mai mult decit un curent, ca virsta a creatiei. Dupa nelinistea cautarilor inceputurilor se impune revelatia, maturitatea implinirilor. "Clasicismul e o virsta estetica Astfel exista un moment clasic chiar in opera oricarui romantic, romantismul nefiind nici el altceva decit tot o etate artistica, aceea a cautarii, a sfortarii, a dezechilibrului revolutionar in epoca de tranzitie creatoare".
La fel T.Vianu impunea, intr-un eseu din 1933, Idealul clasic al omului"[103] necesar modernului prin valorile lui: unitate, echilibru, rationalism etc. Reactualizarea clasicismului comporta totusi uneori si un usor "estetism" cu tendinte asociale: "Dar poate antiteza cea mai izbitoare cu idealul clasic o gasim in spiritul modern al reformei sociale" (T.Vianu); "Masina, din punct de vedere al 'stilului' culturii colective, are aceeasi valoare si semnificatie cu epopeea si tragedia greaca sau catedrala gotica" (F.Aderca).
Ce putem spune despre clasicismul romanesc? Chiar
daca n-am avut un clasicism de curent (ci doar elemente), avem unul de
fond, regasibil in culoarea alba a varului caselor si
bisericilor, in echilibrul arhitectonic al coloanelor infinite de poarta
sau cerdac etc. I se alatura acestuia, complementar, tumultul
romantic al cautarii faustice a esentelor
In ce-ar consta dimensiunea clasicista a folclorului nostru? In primul rind, tocmai in aceasta descendenta din clasicitatea antica. Iarasi, tot A.Russo incerca astfel de apropieri in studiul sau, Poezia poporala. Relatia nu este insa una de descendenta, in sensul de la parinti la fii, sau de la mare la mici, ci de perfecta egalitate. "Insusi Virgil si Ovid s-ar fi mindrit cu drept cuvint, daca ar fi compus aceasta minune poetica."[104] Si pentru V.Alecsandri, "doua din acestea (traditii populare, n.n.), mai cu seama, si anume giocul caluseilor si Hora pastreaza pina in ziua de astazi un caracter antic Giocul caluseilor este un dant alegoric care infatoseaza Rapirea sabinelor; iar Hora este adevaratul dant roman Chorus, si se gioaca in Romania cu aceeasi rinduiala horegrafica, precum se vad sapate in marmurile antice horile vechilor romani".[105] Ideea aceasta va fi fundamentata stiintific, dupa principiile estetice ale Clasicismului, intr-un studiu numit chiar Clasicismul poeziei romane: "Toate aceste balade lirice si epice, cu toate elementele lor romantice si realiste, sint clasice, in sensul ca se disting prin echilibrul compozitiunii, prin sobrietatea stilului, prin caracteristica personagiilor si situatiilor, prin motivarea evenimentelor". Prozodia insasi a folclorului este una clasica, demonstra si Al.Philippide.
Concluzia fireasca a tuturor acestor afirmatii este si aceea ca, daca n-am avut un Clasicism de curent, ca in Franta, literatura romana isi suplineste aceasta experienta necesara prin folclor. "Era firesc, deci, ca poezia populara si folclorul sa reprezinte pentru noi, ceea ce au fost pentru alte popoare perioadele lor clasice", statua si I.Pillat.[108]
Cit priveste cealalta dimensiune a folclorului romanesc, romantica, ea ar fi reprezentata de magia populara, prezenta in blestem ori animism, unde imaginatia depaseste mereu limita realitatii prin alegorie, simbol, mit, fantastic, metaforism etc. Chiar stilizarea, atit de discutata pentru folclor, mergind catre esentializari sincretice, primare nesimplificatoare, cum s-ar crede, dimpotriva, numind indeterminari originare ambigui si deschise nu o data, inseamna, in fond, tot o indepartare de real.
Dar chestiunea identitatii s-a pus si in alti termeni de referinta. E vorba, mai intii, de constructia unor matrice stilistice. Cel mai cunoscut model stilistic, aplicat la o cultura, l-a dat L.Blaga prin ceea ce el a numit Spatiul mioritic, construit pe sugestia geografiei romanesti, ondulatoriu, pe succesiunea deal-vale, ca plai. Muzical, el este corespondentul doinei, iar afectiv, dorului. Fiind prea cunoscut, nu mai insistam asupra lui. Succesivitatea ondulatiei "deal-vale" este prezenta si pe Coloana fara sfirsit a lui Brancusi. C.Noica debuteaza publicistic cu Mathesis sau bucuriile simple (1934). Un eseu de referinta al volumului ar putea fi cel intitulat Despre culturile de tip geometric, tipologie in care incadreaza si cultura romaneasca. O astfel de cultura este caracterizata prin idealul ei de stiinta universala, de mathesis universalis, in sensul ca elementele ei sint universal omenesti. "Grupate si constituite, aceste serii de elemente stau sub doua discipline vaste: logica si matematica. Acestea sint idealul nostru de ordine; pe ele am voi sa le inseram in lume, pentru a o face mai clara, si mai umana; pentru ele alergam, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la indemina, alergam in spatiu peste sute de ani lumina". Geometricul s-ar opune istoricului (Despre bucuriile simple) si de aceea trebuie sa ne lepadam de el. Istoricul nu ne invata nimic; doar citeva legende; nu permite comunicare dintre oameni, sustine tirania neuitarii etc. In acelasi timp insa, geometricul nu prea are de-a face nici cu organicismul. Ba mai mult: in contextul unei mentalitati organiciste despre lume si cultura, viziunea geometrista o pune in criza pe prima, pentru ca geometria adopta nu logica viului, ci a mecanicului. Birocratia si totalitarismul politic sint cele doua forme de manifestare a geometrizarii, ambele dezumanizante, depersonalizante. Oricum, despre coexistenta acestora s-a vorbit mai putin, dar aceasta a fost si drama functionarului roman, a amploiatului, asa cum apare ea in opera lui Caragiale, dar nu numai. Ea se va prelungi, apoi firesc, in cea a intelectualului perioadei interbelice generind, printre altele, viziunea trairista.
● Miorita si mioriticul Am vazut, Miorita ar fi pentru foarte multi expresia specificului nostru national, dar nu toti gindesc astfel. Daca pe vremea lui Alecsandri balada era un prilej de mindrie patriotica, astazi, tot mai insistent, sensurile ei si ale mioriticului sint tot mai mult depreciate pina la derizoriu. A fi mioritic echivaleaza cu jignire, cu o injuratura.
Cea mai raspindita interpretare data baladei este cea a mult invocatului defetism romanesc. Inteleapta sau nu, resemnarea, lipsa de initiativa, de actiune a mioarei ramin. Dar, nu uitam, cum credinta in nemurirea sufletului este foarte veche si puternica la romani. Pentru D.Draghicescu nu ar exista "un alt element sufletesc care sa precumpaneasca mai covirsitor intreaga viata a lor".[109] Or, un astfel de sentiment este echilibrat, fortifiant, tonic chiar, numai ca aceasta componenta sufleteasca intra totusi in contradictie cu fatalismul, lipsa de initiativa, resemnare sau nepasarea prea des invocate, mai ales avind in vedere cum se interpreteaza Miorita de catre unii, uitindu-se ca o asemenea traire si tempereaza prea frecventul optimism atribuit de altii romanilor.
Al.I.Odobescu integreaza balada mitologiei Greciei antice. Astfel, in cercetarea sa, Rasunete ale Pindului in Carpati, crede ca Miorita s-ar incadra motivului antic grecesc al lui Linos, junele ucis in floarea virstei. "Multi ar putea sa ne conteste taria acestor asemuiri de amanunte, dar nimeni, credem, dupa cite am spus, nu va tagadui ca o idee identica domneste in cintecul vechi al Linului si in balada Mioara".[110] Cam pe aceeasi linie, D.Bolintineanu descopera in ea sensibilitati din poetii greci, Safo si Anacreon. De aici si ideea sorgintei precrestine a Mioritei. Unii merg si mai departe considerind-o ca apartinind, prin unele cuvinte (baci, fluier, mioara, laie, stina etc.) substratului traco-dacic-latin.
Si pentru E.Lovinescu, Miorita este cu totul altceva decit pare la prima impresie. Lipsa de reactiune, atit de mult invocata, provine doar aparent paradoxal, "dintr-un exces de viata interioara, de afectivitate." Asadar, nu pasivitate, lipsa de atitudine etc., toate aceste caracterizari fiind doar punctul de vedere al temperamentului sangvin, specific muntenilor. "In loc sa se exteriorizeze, sub forma proiectiei de sine, printr-un act de inhibitie, de refulare, minia s-a resorbit inauntru sub forma creatiei artistice. De aceea, ce n-a putut face prin gest, omul s-a despagubit printr-o literatura de atitudine superioara, ironica, satirica".[111] Intreaga gingasie si delicatete morala cu care isi pregateste sfirsitul, dar isi si ocroteste batrina mama, exprima puternic artistic o atitudine activa si nu pasiva, cum de regula se interpreteaza spiritul moldovean.
Altii considera, credem ca ironic si demitizator, inclusiv pentru ideea de national, ca protagonist n-ar fi ciobanul vrincean, ci ceilalti doi baci, tot romani si ei, numai ca aflati in postura de criminali, iar Miorita fiind un caz tipic de nesanctionare justitiara a raului, in spiritul stiutului inactivism fatalist condamnabil. Baciul vrincean, aflind despre complotul pus la cale impotriva lui, ar fi trebuit sa actioneze, sa incerce sa-si schimbe destinul, or el incepe sa se lamenteze in euforii lirico-metaforice. Acest baci mioritic ar fi unul etern si astfel anacronic, in totala contradictie cu taranul roman de astazi si asa mai departe.
Mitul Mioritic inspira si strainilor[112] cele doua componente fundamentale etice romanesti: pe de-o parte fatalismul, lipsa de vointa si de activitate, pe de alta, tradarea si violenta iar din punct de vedere juridic, o crima nesanctionata, ceea ce-l si face pe Mihail Sadoveanu sa duca mitul mai departe prin romanul sau Baltagul.
Chiar asa, cam toate aceste interpretari nu vor sa accepte ca in Miorita este exprimata atitudinea filosofica a romanului in fata mortii, care a fost si inca este aceeasi, deci nesupusa eroziunii evenimentelor, cum mai cred unii. Si astazi taranul roman, crestin, asteapta moartea cu aceeasi seninatate si curatenie sufleteasca, ca si acum o suta sau doua de ani in urma. Poate fi, de asemenea, vorba despre mitul jertfei necesare unei realizari.
S-a mers si mai departe cu generalizarea, vazindu-se in balada o invitatie la discordie nationala, discordie intrata pina in gena etnica. Replica unui roman din Basarabia la astfel de elucubratii este elocventa. Ne aflam nu in fata mitului original, ci al altuia mistificat. Refuzind inaltimea mioriticului, refuzind sa fim bogati si ortomani (adica "bogati", dar si "chipesi, semeti, mindri, voinici, viteji, vrednici") si mostenind doar meschinaria complotistilor, riscam, intr-adevar, sa devenim o natiune sinucigasa.[113] Oricum, esenta mioriticului deranjeaza mult activismul si pragmatismul ateu (ori "liber cugetator") al multora, dar si alte sensibilitati, inclusiv teribilismul, suficienta de sine, negarea identitatii si asa mai departe.
Specificul zonal Prietenul lui Lucian Blaga, braileanul Vasile Bancila, proiecteaza si el configuratia filosofica a unui alt spatiu specific, cel al Baraganului. Bancila n-a avut ragazul sa-si definitiveze proiectul, dar ne-au ramas unele insemnari manuscrise fragmentare care ne pot da o idee destul de aproape de adevar, despre ceea ce intelegea el despre un astfel de spatiu.
Primele texte ale lui Bancila, pe aceasta tema, dateaza de prin 1932, pe cind, ale lui L.Blaga sint date publicitatii, pentru prima data, in 1935-1936.[114] Intre cele doua filosofii ale culturii exista totusi o recunoscuta succesiune. "Spatiul mioritic, spune Bancila, e splendid si e si mai splendid talmacit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura noastra si nici nu e singurul spatiu romanesc: nici in sens geografic, nici in sens abisal (al subconstientului). Spatiul mioritic nu e, ori nu trebuie sa fie singura matrice creatoare romaneasca!" De asemenea, intre aceste doua matrice nu exista incompatibilitati. "In sufletul cuiva mioriticul se poate transforma relativ usor in spatiu baraganic. Pentru aceasta e destul oarecum sa fie dezghiochiat, adica sa i se desfaca implicatiile. Iata ce intelegem prin asta: mioriticul e ondularea indefinita. Deci, nu ondularea cantonata in spatiu inchis, ci ondularea care adauga mereu fragmente de unda iar practic, infinitul si indefinitul sint daca nu acelasi lucru, dar in raporturi genetice: din indefinit poate iesi infinit (precum si infinitul ca traire poate fi influentat pina la un punct, cel putin). Indefinitul si Infinitul pot fi, deci, in raporturi de rudenie ori idei inrudite."
Oricum, teoria Spatiului Baraganului aduce
nuantari la incercari similare, cum ar fi cea a lui
G.Ibraileanu despre specificul muntenesc, in comparatie cu cel
moldovenesc, care nu se confirma, din punctul de vedere al lui
Bancila. Munteanul nu este atit de politic, pe cit crede acesta.
Revolutiile le-a inceput moldoveanul, munteanul ducindu-le doar mai
departe. Taranul de
Premisele teoretice ale filosofiei acestui spatiu,
Alte doua idei de principiu ordoneaza demersul sau imaginativ. Primul se refera la complexitatea lucrurilor simple, iar al doilea, la antinomiile, ca aparente paradoxuri ale Baraganului si aceasta, pentru ca structurarea unor astfel de spatii matriciale se realizeaza, de regula, conflictual, pentru simplul motiv ca numai astfel de situatii, tensionate, sint creatoare, fecunde artisticeste. In esenta Spatiul Baraganului este definit printr-o suita de antinomii, zece la numar, cifra simbolica. La fel de important e si faptul ca, fiind antinomic, acest spatiu sublimeaza in armonie, asa cum este si Dumnezeu insusi.
In sfirsit, Spatiul Baraganului este definit multidimesional, ceea ce-i subliniaza nu numai complexitatea, dar si personalitatea inconfundabila. Aceasta, si pentru ca sesul ocupa o buna parte din geografia romaneasca.
Firesc, Spatiul Baraganului este determinat, mai intii, fizic, ca geografie existenta. In acest sens el este definit de niste limite, dar nu in viziunea tragica a vechilor greci, ci in sensul unei subtile dialectici intre infinit si finit. O astfel de gindire rezona cu noua sensibilitate a secolului al XX-lea, care redimensiona valorile veacului trecut, in special prin impactul generat de relativismul einsteinian. Exista, asadar, infinit si infinit. Cel religios, divin, de pilda, e armonios, pozitiv, constructiv, pe cind cel modern e angoasant, nelinistitor si aici el descopera un prim paradox: "Straniu: ideea celei mai mari marimi e totusi ceva neispravit, provizoriu, nerezolvat, care inghite mereu spatiu (ori timp) si totusi nu se satura niciodata, nu se poate opri niciodata: e ceva prin excelenta neispravit si, deci, imperfect."
Baraganul, pentru cei care il traiesc organic, cum zice Bancila, "e ceva rezolvat, e armonia insasi, e pacea spirituala", caracteristica ce introduce in discutie, dintr-un inceput, dimensiunea etica. Nefiind infinit divin, aceasta inseamna ca Baraganul "nu e infinit exclusiv, ci mai e si altceva." El e o sinteza intre finit si infinit si aici se afla cea mai importanta antinomie a sa: "E infinit tratat cu finit atit cit trebuie, numai pentru a deveni liniste, dar nu o liniste statica, moarta, ci vie: PACE." Si astfel, aceasta antinomie nu genereaza nelinisti, nefiind nici sinteza hegeliana provizorie, pentru ca ea genereaza o noua teza, apoi o antiteza si in final o alta sinteza, dar nici revolutie. Limita, la greci, era conceputa exact invers: finitul era tratat ca infinit, atit cit trebuia pentru a fi ceva "bogat si viu".
A treia dimensiune, psihologica, completeaza definitiile unui astfel de spatiu. "Pe Baragan nu e nici nelinistea majora de la munte, nici nelinistea majora si uneori aproape patologica de la mare, nici nelinistea (mai bine zis, agitarea, vibralitatea) amabila si superficiala de la dealuri"
Daca armonia divina, "cea mai mare antinomie a spiritului uman", se manifesta pe plan transcendental, armonia Spatiului Baraganului se petrece pe planul fenomenal. O astfel de armonie nu poate fi inteleasa decit de o spiritualitate superioara, subtila, iar nu de ceea ce Bancila numeste prin "spirite citadine si de studio, minore," pentru ca e greu de inteles altfel paradoxul de a fi "rezolvat si totusi viu", in acelasi timp. Asadar, "Baraganul nu este 'dor de duca' decit pentru cei superficiali, dupa cum nu e plictiseala-neuroastenie decit tot pentru ei, pentru minori si efeminati. Cel mult ai intuitia ca tu calatoresti cu spatiul intreg, cu planeta - ca esti in spatiul astronomic."
O antinomie fecunda rezulta din faptul ca Baraganul este si nu este, in acelasi timp, definire ce aminteste de un vers eminescian, referitor la perceperea cosmicului. "Baraganul nu e punct, linie, figura geometrica delimitata, nu e nimic, si totusi e totul, fiindca e infinitul, si infinitul cuprinde totul."
Baraganul mai este un spatiu metafizic pur, (nu filosofic!) de o structura aparte, pentru ca, daca contactul cu metafizica nelinisteste, Baraganul impune impacarea deplina. "Si nu impacare in platitudine ori in uitare, ori in absolut estetic (ca in arta), ci o confundare intr-un metafizic pur, intr-o infinita geometrie a linistii." De unde concluzia: "Baraganul e infinit si din cauza asta nu mai ai chinul inceputului si sfirsitului lumii, al realitatii in spatiu; Baraganul e etern si din cauza asta nu mai ai chinul schimbarilor istorice, in timp, al mortii si al dorintelor De aceea, mai ales, Baraganul e o acumulare metafizica." Baraganul ar sugera, cel mai autentic, sentimentul securitatii cosmice, pentru ca ai infinitul orizontal sub picioare si viziunea cosmica, deasupra. In acest fel ai impresia ca stai pe loc, lipsit de gravitatie, ca intreaga planeta se afla sub tine in mod solid. Pe Baragan, zice Bancila, "traiesti eul planetar [] ai sentimentul planetei."
De asemenea, pe aceeasi idee antinomica a lui a fi si a nu fi, in acelasi timp, daca toate celelalte peisaje il personalizeaza pe om, Baraganul il impersonalizeaza, aducindu-l astfel intr-o stare esentialmente crestina. Si astfel se numeste dimensiunea mistica (nu neaparat religioasa) a acestui spatiu. "In aceasta eliberare din individuare prin Baragan, e ceva din misticismul crestin, pe de o parte, din misticismul budist, pe de alta." De aceea, "pe Baragan admiti moartea. Chiar cu o voluptate frumoasa, obiectivata, daca ai un suflet de Baragan. Caci nicaieri nu poti trai mai bine forma nemuririi prin absorbire in infinit si in natura ca pe Baragan [] El nu e nici stiinta, nici religie. E ceva unic. Baraganul te impaca cu moartea, fiindca te introduce, inca din viata, in viata abstracta si globala in acelasi timp a naturii" Si V.Bancila dezvolta aici o intreaga filosofie a mortii ca nemurire impersonala, in acel autentic spirit mioritic.
Un astfel de spatiu este si unul catharsic din punct de vedere social, pentru ca reda omului sentimentul originar al regasirii eului pierdut si al libertatii sale de manifestare, dincolo de contradictiile si vicisitudinile din viata sociala. "Geometria Baraganului, perfectiunea formei, imensitatea peisajului te disciplineaza fara sa-ti dai seama [] In Baragan eul tau se simte liber si mare, si totusi disciplinat de la sine, un fel de libertate clasica. O sinteza de romantism si clasicism. O personalitate libera, mare si totusi armonioasa" care te face fericit.
Distingind intre mistic si misterios, Baraganul e misterios, dar si limpede: "Ce e mai misterios ca perfectiunea? Sfera e misterul cel mai mare si totusi claritatea cea mai mare." Asemanarea lui cu peisajul marin ii confera insa si infinitul senin al acesteia, "seninatatea mediteraneana" care a format spiritul elin, desavirsit echilibru intre clasic si romantic, intre forma si fond, intre rational si mistic. Aceasta ambivalenta structurala stilistica reprezinta o alta sansa pentru spiritualitatea promovata de acest spatiu.
Suprasolicitarea Spatiului Baraganului isi are motivatia sa: fiind un spatiu major, Baraganul este si sustinatorul unei culturi superioare. Filosoficul, psihologicul si eticul sfirsesc toate, ca totdeauna, in estetic si astfel Spatiul Baraganului sustine o puternica si esentializata creativitate, cum mai spuneam. "Infinitul concret exista, e ceva real. Dar fiindca e infinit, ti se pare ca e ceva ireal, o mare si nesfirsita realitate: de aici caracterul oarecum straniu, ireal, poetic al Baraganului. E o lupta intre realitate si irealitate, e confluenta tainica intre real si ireal, e o sinteza unica si enorma de real si ireal: nu e aici insusi principiul operei de arta cu caracter major?" Potentialitatea lui estetica este esentiala, pentru ca "Baraganul e o muzica muta, spatializata, uniformizata, e esenta muzicii fara haina ei sonora, e muzica in stare pura", crede V.Bancila.
● Specificul regional Este clar ca exista si un specific regional surprins foarte bine de bogata bancologie romaneasca pe aceasta tema. Sa ne convingem, dind doar citeva exemple preluate din inepuizabila si expresiva sursa a bancului:
"Romanii construiesc o bomba atomica dupa o inventie proprie: o fac dintr-un oltean si sapte moldoveni. De ce? Pentru ca olteanul e prost de bubuie, iar moldovenii se imprastie in toata tara" sau:
"Un ardelean si un oltean, in tren. La un moment dat li se face foame. Ardeleanul scoate slana, chita, brisca si incepe sa manince. Olteanul scoate niste fite de peste, maninca putina carne de peste si pune grijuliu oasele pe un ziar. Ardeleanul il vede si-l intreaba:
-- Ma, oltene, da ce faci cu oasele cele?
-- Oo!.. oasele astea sint foarte bune, deosebit de sanatoase, contin fosfor si asta ne face pe noi oltenii asa destepti! Sta ardeleanul, se gindeste, si in final ii propune olteanului sa faca schimb de mincare. Acum olteanul se infrupta din chita si slana, iar ardeleanul cu o figura scirbita incearca sa rontaie oasele de peste
-- Ma, oltene, bag sama ca m-ai pacalit cu oasele astea de peste
-- Pai vezi, nici n-ai gustat bine si te-ai desteptat!" sau:
"Doi ardeleni, Ion si Vasile.
Ion catre Vasile: Ma, Vasalie, sai ca-ti minca ciinele slana! Vasile: Apoi, minca pe muma-sa, ca brisca-i la mine" sau: "Cum se recunoaste un oltean dintr-un grup de persoane? Strigi: Sefule! iar el este singurul care intoarce capul" etc.
Inca D.Cantemir afla deosebiri regionale chiar in cuprinsul celor traditional-istorice. De exemplu, el vorbea despre felul de a fi al "taranilor vecini", deosebit de al celorlalti locuitori ai celor trei tinuturi ale Moldovei: Cimpulung, Vrancea si cei din zona Falciului. Primii, de exemplu, nu sint ca si ceilalti. "La munca sint foarte lenesi si trindavi; ara putin, seamana putin si totusi culeg mult. Nu se ingrijesc sa dobindeasca prin munca ceea ce ar putea sa aiba, ci se multumeste sa adune in jitnite numai atit cit le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau, cum au ei obiceiul sa zica, pina la piinea cea noua." Si se grabeste sa adauge: "Ceea ce am spus mai sus despre taranii vecini moldoveni nu se potriveste pentru locuitorii din trei tinuturi ale Moldovei".[115] Cei din Tara de jos, de exemplu, obisnuiti sa traiasca in razboi cu tatarii, sint mai buni osteni si mai miniosi decit ceilalti. Despre slujba religioasa stiu putin. Preacurvia este rara la ei. Cu toate ca sint saraci, oaspetii sint foarte bine primiti. "Vasluienii (insa)n-au faima aceasta; acestia nu numai ca inchid casa si camara in fata oaspetelui lor, ci se ascund cind vad pe cineva venind, se imbraca in haine zdrentaroase, vin apoi in chip de calici si cer ei insisi pomana de la strain." Moldovenii din Tara de Sus "se pricep mai bine in ale razboiului si nici nu sint prea deprinsi cu armele; mai degraba isi maninca piinea in sudoarea fruntii si in liniste." Ei sint, de asemenea, vrednici "in trebile tarii."
D.Draghicescu observa si el diferentieri intre romanii din Regat, fata de cei din Transilvania si chiar din diferite provincii din Regat, cum ar fi Oltenia. Gradul de resemnare, de exemplu, i se parea a fi mai accentuat in Moldova si mai estompat in Oltenia. In ciuda evolutiilor si a actionarii, in timp, a unor factori puternici (economici, politici, culturali etc.) de uniformizare, de reducere a diferentierilor prea mari, acestea inca exista.
Spiritul moldovenesc Multimea neamurilor ce vietuiau pe teritoriul Moldovei lui D.Cantemir era foarte numeroasa. O spune chiar el: "Nu cred sa fie vreo alta tara de marimea Moldovei, in care sa intilnesti neamuri atit de multe si atit de deosebite. Afara de moldoveni [] mai locuiesc in Moldova si greci, albanezi, sirbi, bulgari, lesi, cazaci, rusi, unguri, nemti, armeni, evrei si tigani cei cu multi copii".[116]
In general, abordind chestiunea propriu-zisa si fara a intra in prea multe amanunte, moldovenii ar fi contemplativi, temperamental melancolici, chiar flegmatici, traditionalisti, visatori si inactuali, deseori pesimisti, iar imagistic - fundamental narativi si lirici. In special, ne vom referi la cei care au analizat problema mai in amanunt. Trecem peste opiniile lui D.Cantemir, pentru ca le vom analiza intr-un paragraf aparte. Se va vedea de ce. Oricum, si de data aceasta, elementele de identitate sint date de artistic. Inca pentru G.Ibraileanu, Moldovei ii este atribuita, in general, mai multa inteligenta, dovedita de "o opera mai de lux", care cauta "sa adapteze cultura apuseana la sufletul romanesc".[117] Lui E.Lovinescu semnificative pentru spiritul moldovean i se par opera lui M.Sadoveanu si Miorita. "Literatura lui (Sadoveanu) se integreaza in cadrul mentalitatii si literaturii moldovenesti, pina a-i deveni cea mai tipica expresie", identificindu-i imobilitate si dragoste fata de trecut, de pamint, contemplativitate si un viu sentiment al naturii alaturi de o preponderenta imagistica vizuala. Alta data vorbea despre "tonalitatea domoala a rasei, inclinata spre contemplatie retrospectiva, spre umor si, mai ales, spre prolixitate." In acelasi sens, I.Chinezu reprosa epicii moldovene "diluarea actiunii, inconsistenta caracterelor, excesul de lirism, poetizarea". El avea in vedere si aprecierile lui Ibraileanu fata de atitudinile in actul revolutionar de la 1848, expresie a activismului muntean si, aproape deloc, moldovean.
spiritul muntenesc In ceea ce priveste spiritul muntenesc, in manifestarea lui de pina la 1880, s-ar caracteriza, pentru G.Ibraileanu, prin "lupta revolutionara impotriva vechiului regim", adica printr-o efervescenta dominanta politica, prin "inferioritatea culturii", explicata prin lipsa unei traditii mai puternice aici si, in consecinta, prin lipsa spiritului critic. De asemenea, "Muntenia reprezinta, s-ar putea zice, vointa si sentimentul", in comparatie cu, reamintim, inteligenta Moldovei. Poezia munteneasca e mai putin originala, pentru ca e mai puternic influentata de cea straina, e mai optimista si mai oraseneasca, atit prin continut, cit si prin originea autorilor.
Pentru etnicistul E.Lovinescu, literatura munteneasca, ilustrata de C.Sandu-Aldea, ar fi "voluntara, robusta, energica, a carei actiune se dezlantuie violent in prezent si nu e filtrata prin amintire: eroii, barbati sau femei, tipuri primitive [] Sint activi, pasionali, porniti la crima pentru a-si realiza scopul". "Muntenii sint pragmatici, combinagii, iuti, fara susceptibilitati de onoare, crede si Al.Paleologu.[] Literatura specific munteneasca [] are si ea un iz iute si patrunzator, de busuioc, de otetar si de mititei, o stridenta desteapta si abrasa pe care o simtim cu un farmec direct si intaritor la alti doi mahalagii de geniu: Printul veritabil Ion Ghica si printul inchipuit Matei Caragiale, amindoi valahi pina in virful unghiilor".[120] P.Pandrea a glosat despre identitatea Olteniei, componenta a Munteniei, subliniindu-le oltenilor interesul preponderent pentru politic (ca parlamentari) si negustorie. Tot P.Pandrea a facut si incercari de identificare a specificului pentru Dobrogea.
Spiritul ardelean a fost si el
identificat, ca voce originala in cadrul specificului romanesc. Au scris
despre el atit constiinte artistice ardelene, cit si din
celelalte provincii, printre care citam pe: I.Chinezu, I.Breazu,
H.Sanielevici, Al.Philippide, M.Sebastian, C.Noica sau N.Balota. E.Lovinescu,
de exemplu, (ca si N.Iorga) ii identifica spiritului literar ardelean
"sanatatea etica impinsa pina la
tendinta si didacticism; postulatul national manifestat in mod agresiv,
tocmai din pricina comprimarii lui; regionalismul, din cauza
izolarii vietii ardelene de adevarata baza de dezvoltare a
vietii nationale romanesti". "Tara de
tarani, Ardealul nu poate oferi decit un material rural (G.Ibraileanu
vorbea despre "taranismul" acesteia n.n.). In centrul
creatiunii paseste deci taranul, nu sub
forma motivului decorativ, ca
Sub un anume aspect, literatura Ardealului ar fi expresia cea mai fidela a Samanatorismului, fiind mult mai realista, naturalista chiar, decit a celorlalte tinuturi. "Ardealul aduce in epica romaneasca un suflu aspru de creatie", spunea M.Sebastian, iar cind se manifesta si ceva umor, el este mai mult sarcastic. De fapt lipsa de umor a ardeleanului este deja un fapt comun, exploatat din plin mai ales de anecdotica romaneasca. Scriitorul ardelean "are darul creatiunii vietii prin miscare" si in dialog, desi nu-i reuseste dramaticul. Nu are nici darul "creatiunii sufletesti si al inventiunii", de aceea cultiva mai mult povestirea, care pare un gen aproape specific Transilvaniei, cu scheme compozitionale foarte evidente, fara analize sufletesti care sa emotioneze, raminind cu psihologia personajelor la suprafata. Nici cu stilul nu pare sa stea prea bine scriitorul ardelean, pentru ca nu-i place gratuitatea, jocul, problemele abordate de el fiind prea grave pentru astfel de preocupari. Tot de aceea liricul este lipsit de sentimentalisme, iar discursul poematic glisind destul de mult catre epic. Si Cosbuc si Goga compun un fel de "epopei", adevarate "monografii" socio-etnologice ale satului ardelean etc.
Mult mai constructiv gindeste chestiunea N.Balota. El atribuie moldoveanului un talent nativ de povestitor, in sensul renascentist al cuvintului; adica de novelist, numai ca el isi ia ca martor evenimentul istoric. Munteanul, si-i are in vedere pe cei doi Caragiale, e mai inclinat spre estetism. La ei verbul e spus de dragul verbului. Abia prin scriitorul transilvanean proza romaneasca isi atinge maturitatea. "Era firesc ca Romancierul prin excelenta sa se nasca in Transilvania. Rebreanu continua efortul de edificare al Scolii Ardelene [] Caci prozatorul ardelean nazuieste (cu multa stingacie adeseori, si cu oarecare naivitate) sa spuna mereu adevarul si sa imparta dreptatea".[125]
●
Specificul local Sintagma "starea de
legenda a Dunarii" trimite direct
Colo Dunarea batrina, libera-ndrazneata, mare,
C-un murmur rostogoleste a ei valuri ginditoare
Ce miscindu-se-adormite merg in marea de amar;
Adormit si batrine s-adincesc in vecinicie
Astfel miile de secoli cu vieti, gindiri o mie,
Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar
Pentru C.Sandu-Aldea, ca sa incepem cu un exemplu, Dunarea este locul unor destine dramatice dimensionate pina la tragism, sugerate de chiar momentele de dezlantuire salbatica a acestora: 'Scormonite pina in adincuri, saltate, impinse, rostogolite, biruite de vint, apele se ridicau unele peste altele cit luntrea, cit omul, cit casa; se prabuseau gemind, vuind in adincimi ametitoare, de unde iar se ridicau mai inalte, mai intunecate, mai furioase, mai naprasnice' (Pe drumul Baraganului). Baltile Brailei, dimpotriva, sint imparatia linistii de inceputuri de lume (ca si delta lui M.Sadoveanu). Traditia aceasta va fi continuata de povestirea lui Fanus Neagu, sa zicem.
Braila si-a avut, incontestabil, valorile ei culturale si, din acest punct de vedere, contributia autorilor braileni la cresterea si implinirea spiritualitatii romanesti este remarcabila. Faptul ca ea a dat multi oameni de cultura, dar si unii foarte valorosi, a determinat crearea unei anumite tinute culturale si intelectuale vizibile si astazi in acest important oras port dunarean si maritim. Spunind 'port', dorim sa subliniem si importanta factorilor economici la emanciparea timpurie a orasului.
Braila, chiar daca Fanus Neagu a numit-o inspirat, cum ziceam, 'Starea de legenda a Dunarii', este totusi margine a Dunarii[126] si a Baraganului, doua forme de relief esentiale pentru configurarea personalitatii ei; Baraganul, ca important grinar al tarii, Dunarea, ca importanta cale de legatura cu lumea. Exista, de aceea, si o literatura a Brailei ca port, spatiu socio-literar atit de specific cu balada reprezentativa Chira Chiralina, dar si Marcu Viteazul, baladele dramelor familiilor si fetelor rapite de turci, cu scriitorii P.Istrati, M.Sebastian, Mihu Dragomir si Fanus Neagu.
Pornim, mai intìi, de la
constatarea unui specific danubian brailean, formulat printre
altii de Cezar Petrescu, Nicolae Iorga (care la un congres studentesc
tinut
Mai interesanta decit constatarea este incercarea de explicare a specificului brailean. 'Braila este cetatea de Baragan si cetate de Dunare', spunea M.Sebastian, iar Radu Tudoran : 'Braila s-a nascut din insotirea Baraganului cu Dunarea (si) ramine un oras al Baraganului si al Dunarii, cel mai al Baraganului oras si cel mai al Dunarii'. In sfirsit, P.Pintilie nuanteaza: 'E in componenta acestui duh o dimensiune de vis si poezie, insotita de o neostoita aspiratie spre absolut, si alta - poate corectivul primei - ce se traduce printr-un lucid si fara echivoc simt al concretului . Dunarea si portul au croit brailenilor un suflet in 'roza vinturilor' apt pentru vagabondari si disponibil de aventura spirituala, dar Baraganul a temperat pornirile spre evadare, dind celor de aici sentimentul apartenentei la o realitate durabila si concreta. Ambele componente insa au contribuit solidar la faurirea acelui duh anume al Brailei, in care contrariile se armonizeaza compesindu-se reciproc. Din jocul diabolic al acestor structuri fundamentale s-a nascut o matrice stilistica interesanta si profund originala'.
Baraganul si Dunarea definesc asadar tensional conditia stilistic-culturala a danubianului brailean. Unul este simbol al Apei, celalalt al Pamintului, cam cum spunea si Poetul:
Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa,
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamint si apa. Ingemanarea acestor doua elemente simbol specifice creeaza false opozitii, ireconcilieri. Tensionalitatea spatiului invocat de noi este mai degraba unul al identitatii si necontradictiei. Cele doua spatii-forta (unul feminin si altul masculin ca in reprezentarea chineza a principiilor Ing si Yang) sint continute concomitent conflictual, unul putind sa aiba, firesc, ascendenta asupra celuilalt, ceea ce ne obliga sa redimensionam si prea frecventa caracterizare de 'pitoresc' atribuita acestei realitati care este, cum sugeram, una de esenta, de profunzimi si nu de suprafata.
Pe de-o parte, asadar, spatiul intinderilor infinite, statice, dar turmentat de iluziile Ajungerii si Aproapelui, ale popasurilor la fintini ori inselatoarei 'Fata Morgana'. Pe de alta, zbaterea continua de ape a Dunarii si curgerii ei, aparent doar stapinita de maluri, pentru ca in freamatul ei simtim fiorul si dorinta Plecarii si Departelui. Situat intr-un asemenea context al contrareitatilor si ambiguitatilor Omul si Arta lui s-au cutremurat dramatic de nostalgii ireconciliabile (nostos in greceste inseamna, cum stim, 'reintoarcere'): ale Aproapelui si Ajungerii pentru Departe si Plecare, ale Departelui si Plecarii pentru Aproape si Ajungere.
Oricum, daca Braila este 'starea de legenda a Dunarii' si a Baraganului (adaugam noi), Dunarea si Baraganul sint, la rindu-le, 'starea de existenta', adica de Istorie (inclusiv spirituala) a Brailei.
II COMPLEXE SI SINDROMURI Ce sint complexele si sindromurile?; Cultura mica sau minora?; "Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie!"; Complexul "Vechimii"; Complexul lui Orfeu; Complexul "Intirzierii"; Complexul "Originalitatii"; Complexul "Dinicu Golescu"; Complexul "Minoritatii"; Cine se teme de mituri? Mitul "Marelui Domnitor"; Avem conducatorii pe care-i meritam?; Mitul "Independentei"; "Miracolul romanesc"; Bogata si fascinanta Romanie; A murit Mitul! Traiasca Mitul!; Sindromul "BUG Mafia
● Ce sint complexele si sindromurile? Nu stim daca avea dreptate, in totalitate, dar M.Ralea obisnuia sa spuna ca "numai insuficientele devin probleme". Credem ca si prea-plinurile. Ca, la noi, istoria se repeta cu lustrii sau cu deceniile, dovada este si faptul ca aceasta chestiune a interesat intelectualitatea romaneasca de elita, din totdeauna. Cartea lui Mircea Martin, intitulata G.Calinescu si "Complexele literaturii romane", din 1981, o dovedeste.[131] La doua decenii de la aparitia acestea, tot mai mult auzim vorbindu-se despre tot felul de complexe si sindromuri: Sindromul Balcanilor, Sindromul vacii nebune, Sindromul Cernobil, Sindromul Caritas, Sindromul FNI sau Sindromul tarilor inrudite spiritual (The Kind Country Syndrom) etc., ceea ce confirma faptul ca ne ducem viata cotidiana intre sindromuri si scandaluri, pentru ca la scandal duc, in cele din urma, sindromurile. Oricum, termenul trimite la maladiv, la patologic, numind una dintre mai multele boli de care poate suferi o cultura, la un moment dat. Dar, putindu-se imbolnavi, cultura, cum ii sugereaza si numele, se comporta ca un organism.
Complexul, despre care iarasi se discuta frecvent, este mult mai grav, natura lui fiind psihologica, ca o consecinta a unei frustrari, iar acestea par sa fie si ele, pe zi ce trece, tot mai multe. Se spune ca americanii sufera indeosebi de diabet si complicatiile lui, pe motive de nutritie, francezii, din cauza stresului si de boli cardio-vasculare, africanii - de SIDA, ungurii - de suicid datorat, zic specialistii, unei gene specifice. Recent am aflat ca si englezii au complexele lor; cel insular. Credem ca intelectualii romani or fi avind si ei mai multe boli, dar cel mai tare sufera de prea multe complexe, un fel de boala a bolilor, sa-i zicem: complexita, adica ceva de genul: un om scund, de exemplu, va vrea sa para si el inalt si pentru aceasta va purta pantofi cu tocuri.
Dar nu numai indivizii, cum ar fi normal, au
frustrari, ci si institutiile, domeniile cunoasterii,
viata sociala si politica, cultura si asa mai
departe. N-am avut, spun unii, o istorie prea magulitoare. Pentru a
depasi aceasta realitate, raspund altii, sa
cream atunci noi o alta, evident, glorioasa. Societatea noastra
"post-decembrista" este intr-o continua tranzitie, spun
iarasi unii. Faptul s-ar putea asemana cu destinul cunoscutei Coloane
Infinite a lui C.Brancusi, zic altii, si astfel a
aparut un complex de impact social, cel al Coloanei sfarimate. Asa
cum Coloana lui Brancusi a fost demontata, bucata cu
bucata, pentru ca, in final, sa fie re-asamblata pe banii
Comunitatii europene, se zice, tot asa sta inca
si societatea romaneasca de azi, des-asamblata, facuta
bucati, "pusa pe chituci", si care asteapta,
asteapta sa vina vreun Fat-Frumos de
Oricum, sindromurile tin mai mult de civilizatie, pe cind complexele sint preponderent ale culturii, cele mai grozave fiind complexele culturale. Intre ele se afla cusurul, dar despre el ceva mai incolo. Uneori e greu de a spune care este complex si care cusur, pentru ca unele interfereaza; dar nu acesta este baiul. Totul este sa le surprindem si nuanta cit mai aproape de adevar.
Pornim de la premisa cioraniana ca ne incadram in categoria culturilor mici si ca salvarea acestora trebuie sa inceapa cu luarea de act a propriilor carente, aflate, cum stim, pentru el, mai ales in trecutul istoric, urmata de construirea din profetii a surselor pentru o existenta exemplara viitoare. Aceasta nu se poate realiza decit printr-un imens si magnific orgoliu. Parafrazindu-l pe Eminescu, el pare sa spuna: "Dupa trecutu-ti jalnic, forteaza-ti un mare viitor!" Prejudecatile de depasit sint multe. Una, de exemplu, considera ca in procesul de sinteza se valorifica doar calitatile partilor, ceea ce nu este totdeauna adevarat; se mai mostenesc si defectele, de aceea o afirmatie ca: "Popor brav [] a mostenit de la cele doua popoare cele mai de seama insusiri ale lor"[133], creeaza, intr-adevar, false mitologii; la fel se petrec lucrurile si la nivel de indivizi.
Daca exista o justificata aspiratie a tuturor literaturilor la universalitate, exista, nu mai putin adevarat, si o rezistenta fata de acestea a celorlalte. Inca prin 1728, Fontenelle arata ca o limba valoreaza cit si o alta si este lipsit de temei a-i acorda vreuneia privilegii. Aproape de noi, comparatistul francez, R.Etièmble, se impotrivea si el oricaror denaturari sau discriminari, intr-o carte cu un titlu semnificativ, Comparaison n'est pas raison.[134]
● Cultura mica sau minora? Referindu-ne acum la cultura noastra, vom trece succint in revista opiniile unor cunoscuti filosofi ai culturii pe aceasta tema, care se constituie si intr-un prim complex. Inca in secolul al XIX-lea se afirma acest complex: o spuneau T.Maiorescu sau I.L.Caragiale, nu si Hasdeu, I.H.Radulescu sau M.Eminescu, apoi Mircea Eliade. Cartea colegului sau de generatie, C.Noica, Pagini despre sufletul romanesc (1944), face parte dintr-un studiu mai vast numit Contributii la o istorie a vietii spirituale romanesti. Lucrarea a fost scrisa la solicitarea unei edituri germane si la indemnul lui Sextil Puscariu. Conceputa astfel, lucrarea cuprinde mai multe eseuri, aparent variate tematic: Ce e etern si ce e istoric in cultura romaneasca, Suflet agrar sau pastoral?, Bisericutele noastre s.a., dar toate sint menite sa construiasca o imagine cit mai exacta, despre spiritualitatea romaneasca, pentru ochii strainatatii. Problema tragediei culturilor mici este direct pusa. Noi, romanii, am fi mai omogeni din punct de vedere etnic, decit germanii, de exemplu, dar a trebuit "sa ne asteptam soarta o mie de ani". Dar, atentie !, o cultura minora nu inseamna una inferioara calitativ si, pentru a demonstra acest lucru, Noica alege trei momente culturale de culme ale romanilor: unul din secolul al XVI-lea (Neagoe Basarab), altul din secolul al XVIII-lea (Dimitrie Cantemir) si ultimul din secolul al XX-lea (Lucian Blaga).
Si tot el, vorbind despre Creatie
si frumos in rostirea romaneasca[135]
face interesante disocieri referitoare la diminutivele din limba
noastra. Nu uitam prezenta si chiar abundenta lor de
folosire in creatia populara, dar si in opera primilor
nostri poeti. Din elogiu,
Disociind intre culturile minore si cele majore, L.Blaga le atribuie primelor rezistenta subtila a artisticului naiv. "Sa ni se ingaduie mindria de a afirma ca din punct de vedere uman satul nostru reprezinta un tip mult superior, mult mai valabil, mult mai complex in naivitatea sa".[137] Statutul de culturi minore, numite si etnologice, precum cea romaneasca, nu trebuie sa fie un handicap, ci o resursa pentru performante, o disponibilitate catre afirmare. "O cultura asa-zisa minora poate foarte bine sa imbratiseze creatii de proportii impresionante, cum sint epopeile populare."
Desi discriminari de acest fel nu prea sint de acceptat, ele exista si reprezinta pentru E.Cioran o dilema tragica. Este clar ca numai culturile mici au complexe de inferioritate. O cultura mare nu are cum sa inteleaga, macar, ce este un complex, ele stiindu-se mari din totdeauna. E ca si cazul omului sanatos, care nu stie ce e suferinta bolii, decit in momentul in care este el insusi bolnav. "O natiune nu este mare daca nu incearca sa se substituie umanitatii", spunea cineva. De aceea, numarul popoarelor este atit de mare, pe cind cel al natiunilor, foarte mic. Popoarele inregistreaza istoria, pe cind natiunile sint inregistrate de istorie, deosebire de esenta intre cele doua categorii. Toate acestea reprezinta, de fapt, o concluzie a istoriei, avind in vedere ca Europa a fost dominata, pe rind, de citeva popoare, care prin aceasta au devenit mari, adica natiuni. Antichitatea a fost dominata de greci, Prerenasterea a apartinut Italiei, Barocul - Spaniei, Clasicismul - Frantei, Preromantismul sentimentalist - Angliei, Romantismul - Germaniei si asa mai departe. Dominind o anumita perioada istoria, o cultura rezolva toate problemele omenirii, in genul lor, bineinteles. Va exista, de aceea o "solutie" franceza, o alta germana si asa mai departe. Ele pot fi sau nu cele mai bune, din perspectiva timpului, dar la vremea lor au fost singurele solutii valabile. Aceasta tragedie a culturilor mici explica si gestul parasirii tarii de catre atitea talente ce au migrat catre culturile mari (si avantajele lor). Modern le spunem "complexele" culturii romane. Sursele acestor complexe se afla in interioritatea culturii, iar nu in factorii exteriori. Care ar fi, dupa Cioran, "insuficientele" culturilor asa-zis minore, deci si ale celei romanesti, sau, cum le spune Cioran, "golurile psihologice si istorice ale romanilor":
1. exagerarea rolului trecutului in istorie; noi am aparat latinitatea, iar natiunile mari au sfirtecat-o pentru a se impune;
2. tot ce se construieste este adamic, adica fara precedent, pentru prima data, cind ar trebui sa auzim trecutul nostru, traditia noastra;
3. lipsa vointei de schimbare totala, in sensul depasirii individualismului, regionalismului catre universaliile umanitatii;
4. mentinerea la nivelul culturii populare;
5. conceptia fatalista, ca anormalism al devenirii;
6. lipsa de mister, ceea ce-l face indiscret peste limite;
7. etalarea defectelor, insuficientelor, modestiei, vinovatiei si a altor "complexe";
8. regionalismul care, prin definitie este reactionar, opunindu-se schimbarilor;
9. ortodoxia noastra care este totusi neprimejdioasa;
10. cultul imediatului (a lui aici si acum) si lipsa simtului ascensional al devenirii.
Si mai grav: spiritul romanesc nu are dimensiunea extatica, mitologia crestina populara nu-l cultiva pe Dumnezeu, ci sfintii mai mici care nici nu se afla, ca atare, in calendar: Sfinta Miercuri, Vineri, Duminica etc. Adaugam noi, chiar intrarea in legenda, cum s-a mai observat, nu a privit totdeauna marile personalitati, ci pe cele de mina a doua, de aceea, legende populare cu Vlad Tepes sau Mihai Viteazul nu prea sint, dar cu osteni de-ai lor, da!
"Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie" De multe ori m-am intrebat si mirat cum a fost posibil ca poporul roman sa-si faca dintr-o zicere precum: Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie, un principiu existential. Scandaloasa umilinta! Stim, istoria, vitregia ei, cele trei mari imperii etc., dar si istoria altor popoare nu a fost mai blinda, Evul lor mediu n-a fost mai putin crud, tragic decit al romanilor, dar nu au adoptat o astfel de zicere. Unde este eroismul nostru istoric, despre care ni s-a vorbit atita in scoala? etc.
De aici putem trece la ceea ce spuneam si cu alt prilej: istoria ne-a invatat sa plecam capul pentru a nu ne fi taiat de sabie. Din ce in ce aflam mai multe argumente despre confirmarea stralucitului oportunism pozitiv (iata ca poate exista si asa ceva!) al romanilor, care au avut arta tranzactionarii ce ne-a salvat in multe evenimente capitale pentru destinul tarii. Celebrele "capitulatiuni" cu turcii ar fi un exemplu, modul in care au fost validate, european, Marea Unire, Independenta si alte evenimente sustin acelasi lucru. Asa am supravietuit, convietuind si cu Dracul pina am trecut puntea!
Intra, asadar, in matricea stilistica a poporului roman si o indiscutabila vitalitate a supravietuirii. Aceasta filosofie, credea G.Calinescu, numeste "un simt politic miraculos" al poporului care "stie sa-si disimuleze reactiunile sufletesti sub o fata nepasatoare, fara a juca comedia bizantina. In fiecare roman e acum un Vlaicu Voda". M.Ralea si Camil Petrescu considerau si ei ca poporului roman ii este caracteristic "spiritul tranzactional", cum spunea primul eseist, pe principiul ca "o impacare dreapta e totdeauna mai buna decit o judecata strimba". Aceasta putere de adaptare presupune inteligenta, in sensul ca un popor atit de incercat de istorie nu poate fi atit de sentimental, idealist sau mistic, incit sa imita, dar sa ramina el insusi, in cele din urma. De aici un paradox: reducerea individualitatii a insemnat tocmai supravietuirea noastra istorica, ca entitate de sine statatoare.
Oricum, acesta este un complex al
tarii mici, care ne-a facut excesiv de defensivi,
fapt despre care am mai vorbit. Adaugam aici ca este in
totala contradictie cu istoria altor popoare, la fel de mici ca
si al nostru. O spunea inca E.Cioran, iar ideea este reluata de
P.Everac, care aduce noi exemple, scriind: "O mina de rusi au atins
Uralul si prin hartuieli continui au cuprins Siberia si au
ajuns in Alaska. O mina de spanioli si portughezi s-au revarsat
asupra Americii. [] Francezii sperie Europa prin razboaie de cucerire
si orgoliu, prin campania napoleoniana oprita tocmai
Prin comparatie, filosofia
noastra istorica a fost una a compromisului, tolerantei si
supunerii. E frumos spus ca ne-am facut din sat cetate, cum
afirma poetic Blaga, dar numarul acestora a fost prea mic. Pina
si transformarea bisericii in cetate, fapt rar si insolit, cum e cazul celei de
● Complexul "Vechimii" Chestiunea etno-genezei se coreleaza cu raspunsul la o mai veche intrebare: sintem o natie veche sau mai tinara, dupa varianta acceptata a substratului care sta la baza formarii poporului roman. Chiar si asa, raspunsul este bivalent: poporul roman este si vechi si nou, in acelasi timp.
In ceea ce priveste vechimea, argumentele ar fi urmatoarele. In realitatea vietii romane primeaza ideea de colectivitate. "Dupa conceptiile folclorului romanesc, scria Vl.Streinu, estetica societatii conduce estetica individuala. In realitatea lui primara, bardul popular este, fara sa stie, reprezentantul tipic al colectivitatii". Vechimea se verifica in primul rind, in folclor, prin improvizatiile orale pe care rapsodul le face in jurul unor teme deja cunoscute de colectivitate, ilustrative fiind "variantele" numeroase ale principalelor creatii. Miorita singura numara astfel peste o mie de variante raspindite in toate regiunile tarii. Si bunurile culturale, manuscrisele si cartile au circulat in deplina libertate, in toate provinciile. Cazania lui Varlaam, de pilda, a fost aflata pina in satele din Bihor sau de pe Tirnave.
Ideea unitatii a fost exprimata constant in scrieri din toate timpurile incepind cu "stihurile la stema tarii" ale lui M.Costin si continuind cu Stolnicul C.Cantacuzino, "rex Daciae"- Horea, Supplex Libelus Valachorum si asa mai departe. Aceleasi simtaminte au framintat toate societatile si asezamintele noastre culturale, Virtus Romana Rediviva, Astra si celelalte din tara ori ale romanilor in strainatate, cultura fiind permanent in sprijinul unitatii de stat.
In acest sens, G.M.Cantacuzino[142] considera arta romaneasca una de tip primitiv, intelegind prin aceasta acea arta "care izvoraste dintr-o societate care rezolva fabricarea obiectelor utile vietii de toate zilele cu posibilitati aproape personale, reducindu-se la o familie." Aceasta marca gentilica o regaseste in "elementele si materia" scoartelor si in incrustarile in lemn, toate "cit se poate de simple", dar nu mai putin bogate in conceptie.
Si perspectiva demografica poate da si ea un alt raspuns la intrebarea de mai sus, asupra vechimii noastre. Tineretea sau batrinetea unui popor este data de virsta medie a intregii populatii, pe cind "o cultura are virsta oamenilor care o reprezinta in mod mai caracteristic. Nu este adevarat ca diferitele culturi sint tinere la inceputurile lor, scria T.Vianu. Cultura greaca devine tinara abia in secolul al V-lea, odata cu glorificarea tinerilor invingatori ai jocurilor olimpice in cintecele lui Pindaros, cu reprezentarea splendorii lor fizice in statuile lui Polyclet. Cultura medievala a popoarelor occidentale devine tinara indata ce se impune idealul tineresc al cavalerismului in lirica, in romanele secolului al XII-lea si al XIII-lea. Tot astfel, cultura noastra, dominata pina catre finele secolului al XVIII-lea, de figura batrineasca, purtatoare a unei intelepciuni traditionale, a boierului divanit, a invatatului religios si a cronicarului, isi cucereste tineretea abia cu scriitorii, cu istoricii, cu ginditorii si luptatorii politici care pregatesc Revolutia de la 1848.[143] Stim, insa, ca discutind fenomenologia curentelor literare, G.Calinescu considera, intr-un celebru eseu, ca Romantismul este al tineretii, pe cind Clasicismul - al maturitatii. De asemenea, in cazul "vechimii", calitate esentiala a folclorului, aceasta se refera doar la punctul de plecare, pentru ca actualizarea continua a folclorului il renaste mereu din propria-i cenusa. El este, astfel, mereu tinar.
O zona profunda de manifestare a vechimii o constituie, in ciuda tuturor curentelor demitizatoare, si mitul romanesc. Vocatia narativului istoric si a mitului pare sa ne fie specifica. Putine sint culturile pentru care folclorul sa fi insemnat atit de mult. Si, poate, tot de aceea, prima culegere de folclor apare la noi inca in 1745 prin O sama de cuvinte a lui I.Neculce, iar Dacia literara isi include in program aplecarea catre folclor a scriitorilor. "Cu o ascendenta pierduta in mit, legenda si cosmicitate fabuloasa, ca a mai tuturor popoarelor stravechi din lume, romanii sint, in acelasi timp, si creatorii unei complexe, sugestive si inca viabile mitologii nationale, in substanta careia si-a implicat fiinta specifica, traversind si absorbind lucid istoria".[145]
Exprimarea poporului este apoi impersonala, in forma, predominind expresii de tipul asa se zice, vorba vine etc., noi inlocuindu-l pe eu. Stereotipia milenara isi gaseste astfel chintesenta in exprimarea aforistica a proverbelor si zicatorilor din opera unui Creanga sau Sadoveanu. Lipsa expresiei subiective a povestitorului (cult sau popular) din cauza neglijarii experientei personale in favoarea celei colective, da narativului romanesc o coloratura aparte, numit de G.Calinescu "mut". Definirea nu e un paradox, ci o subtila intelegere a specificitatii, in comparatie cu sonoritatea italiana sau revarsarea confesiva franceza. Ritualitatea impetuoasa impusa de ritmul anotimpurilor din eposul cosbucian, scepticismul "patimirii noastre" al lui Goga sau cel atit de controversat al filosoficului mioritic, retragerea spre sat (vezi vasta galerie de "inadaptabili" din literatura noastra) sau in istorie, cum spunea Blaga, sint tot atitea coordonate ale verificarii vechimii noastre etnice si culturale. Satul insusi ca arhitectura si sistematizare dovedeste aceeasi stabilitate, defensibilitate specifica bastinasilor, iar nu migratorilor cu vadita predilectie pentru "civilizatie".
● Complexul lui Orfeu[147] numeste mitic drama istorica a dezbinarii, a sfisierii, cum ii zice Th.Codreanu, unitatii romanilor. Esenta lui alegorica este multipla. Se stie ca Orfeu a fost un zeu trac, dar el a fost asimilat de grecii care l-au facut universal, el devenind astfel o valoare a altora, decit a propriului sau popor. Acesta este un prim semn al semnificatiei. Se adauga capacitatea miraculoasa a cintecului sau care insufletea animalele si lucrurile neinsufletite. Insufletindu-le, el le umaniza, in fond. Umanizindu-le, le inzestra cu Memorie, adica cu Cultura, cultura in afara memoriei neexistind. In al treilea rind, Orfeu se intoarce sa moara in patria lui natala, Tracia, dar aici este ucis chiar de ai sai, adica de fiicele lui Cronos, Menadele, invidioase pe seninatatea lui. Numai ca moartea lui este una jertfelnica, intemeietoare, paradoxul si semnificatia finala a mitului fiind aceea ca, desi este omorit, calitatile lui orfice continua sa existe creator dind nastere unui urmas intemeietor de religie, Zamolxe. Si astfel "Complexul" lui Orfeu se dovedeste a fi un mit complex si semnificativ pentru intreaga istorie a poporului roman, agresata de multiple tentative de dezmembrare si de deznationalizare, adica de mancurtizare[148], cum spun conationalii nostri basarabeni.
● Complexul "Intirzierii" decurge si din Complexul lui Orfeu. Acesta este un complex al desincronizarii Romaniei cu Occidentul. Intr-adevar, cind Portugalia, sa zicem, il dadea pe Vasco de Gama, care descoperea drumul spre India, cind picta Rafael si scria Erasmus, "noi nu aveam decit dascali semiculti, care abia silabiseau".
Problema problemelor ar fi: care au fost cauzele ce au determinat (si inca mai determina) aceasta realitate? Raspunsurile care s-au incercat au fost mai multe. Sa fie zbuciumul istoriei noastre?, dar Stefan cel Mare a domnit 47 de ani, desi a avut 44 de razboaie. Sa fie influenta culturii slavone?; nu!, pentru ca slavonismul n-a impiedicat Polonia sa-l dea pe Coopernic si nici Rusia pe Petru cel Mare. Sa fi contribuit, atunci, lipsa unitatii politice?, dar aceasta nu a impiedicat dezvoltarea unor tari ca Spania, sub Carol Quintul ori a Frantei, sub Ludovic al XIV-lea. H.R.Patapievici observa ca astfel de situatii se intilnesc si la case mai mari. In secolul al XVII-lea chiar Franta cunostea un decalaj intern de virsta istorica de citeva secole. E drept, ca la romani, acest decalaj, in secolul al XIX-lea, era aproape de un mileniu[150], dar nu atit cifra avansata ne intereseaza acum, ci capacitatea culturii romane de a depasi foarte repede aceasta enorma desincronizare.
O alta constatare de la care pornim este aceea ca am avut o cultura veche, dar ne-a lipsit ceea ce se numeste "viata culturala", singura care poate impune si valorifica, intr-o epoca, produsele spirituale ale unei culturi. Si mai tirziu, Neculce a fost contemporan cu J.Swift, Balcescu cu Kierkegaard, iar Eminescu cu Rimbaud si Lautréamont.
Fata de astfel de atitudini, ce privesc si literatura noastra ca pe una marginala cultural si anacronica, s-au formulat mai multe teorii, mai importante fiind cea a formelor fara continut, a sincronismului si a protocronismului. Succesiunea "replicilor", in istoria filosofiei culturii romanesti, a inceput cu teoria maioresciana a formelor fara fond, care raspundea indemnului generatiei anterioare lui de a lua ca model de imitatie Occidentul, fapt considerat ca anacronic. A urmat teoria lovinesciana a sincronismului si, in sfirsit, cea a protocronismului, incheindu-se astfel cercul raporturilor temporale intre fapte, evenimente si ora istorica.
In ceea ce priveste teoria formelor fara continut, ea a avut in T.Maiorescu un teoretician de exceptie. Demersul sau a fost premers de altele semnate de I.Heliade - Radulescu, Alecu Russo, M.Kogalniceanu etc. si urmate de multi altii, pina aproape de timpurile noastre (Eminescu, Caragiale, Iorga, Motru, Blaga etc.), incit ni se pare ca realitatea romaneasca in sine, dincolo de ora istorica, pare sa aiba aceasta "vocatie" anacronica. Radiografiind in amanunt cultura romaneasca, "cufundata pina la inceputul secolului XIX in barbaria orientala", Maiorescu ii observa mai multe trasaturi de manifestare, dupa 1820, cea mai importanta fiind trezirea "din letargia ei" sub "influenta miscarii contagioase" a Revolutiei franceze concretizata in orientarea tinerilor catre "fintinile stiintei din Franta si Germania, care pina astazi a mers tot crescind si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatii straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara!". Si continua Maiorescu: "Ei se pastreaza numai de efecte, dar nu patrunsera pina la cauze". Lustrul dinafara si formele goale sint sintagmele cheie ale teoriei maioresciene.
Cit despre teoria lovinesciana, una a sincronismului exterior, este
afirmata pentru prima data in Istoria civilizatiei romane
moderne (1924-1925). Punctul de plecare al lui E.Lovinescu era unul sociologic
(Legea imitatiei lui G.Tarde) si se baza pe ideea
necesitatii concordantelor, reevaluindu-se astfel disputata
problema a autonomiei esteticului. Termenii ecuatiei chestiunii erau
Sincronismul descifrat de Camil Petrescu pentru momentul romanului proustian era reprezentat, in fizica si chimie, prin relativismul lui Einstein si teoria quantica, in biologie - neovitalismul, in filosofie - bergsonismul etc. Incercarile multiple de punere in acord devin, si in aceasta ordine de idei, acte traumatismale. Ideea va fi continuata si de D.Popovici care vorbea de capacitatea romanilor "de a arde etapele" intirzierii pentru a se sincroniza cu Europa de Vest. Si asa a si fost. Nu ne-au trebuit decit doua-trei generatii de intelectuali ca sa facem acest lucru.
Astazi se vorbeste mai ales despre un intersincronism, ca solutie la ruptura dramatica dintre literatura romana din Tara si cea din Basarabia, dintre Bucurestiul cultural si Chisinau.
Urmatoarea teorie provocata de complexul in discutie a fost cea a protocronismului. Sa amintim, in spiritul acesteia, imagine suprarealista, avant la lettre a lui Dante din Divina Commedia. In Infern apare un personaj, Bertrand de Born, sanctionat pentru intrigi introduse intre tata si fiu. El umbla fara cap, acesta purtindu-l in mina, ca pe un felinar. In tot acest timp capul vorbea jelindu-se. Protocronismul a debutat in Rusia lui Stalin, prin anii '40 - '50, cind se afirma ca mai tot ceea ce inventase omenirea intr-ale stiintei si tehnicii, fusese opera unor savanti rusi. Cu astfel de idei (si exemple) erau pline manualele, inclusiv din tarile aflate sub zona de influenta a Rusiei. Dintr-un alt punct de vedere, protocronismul continua aspiratia autohtonista a secolului al XIX-lea, romantic.
La noi, teoria este mai veche. L.Boia identifica
judecati protocronice naive (si ridicole)
Idei protocronice au mai afirmat E.Lovinescu, N.Iorga ori G.Calinescu. Ultimul il considera pe B.Fundoianu, de exemplu, "printre primii promotori ai poeziei pure".[155] Tot Calinescu facea apropieri intre unele specii folclorice si curentele avangardiste, cind vorbea despre "dadaism poporan", "hermetism folcloric", folclor "suprarealistic", referitor la poezia Domnisoara Hus a lui Ion Barbu etc.
Protocronismul a fost insa matur si organizat formulat in anul 1977 de catre un erudit comparatist, fiind rodul gindirii lui de-o viata. Este vorba de Edgar Papu, fapt ce ne obliga nici sa ignoram, nici sa tratam cu superioritate ori superficialitate aceasta viziune. Care a fost premisa lui E.Papu?[156]: "Ne multumim, asadar, la ideea ca privirea literaturii romanesti, sub aspectul ei protocronic, a ramas mult in urma fata de alte domenii. Este ultima asupra careia s-au facut cercetari la noi in aceasta latura. Sa fie ea, oare, mai prejos decit alte registre din aria culturii noastre? Am spune dimpotriva". Si demonstratia lui Edgar Papu se orienteaza, evident, in acest sens. Iata numai citeva din frazele cheie ale afirmarii noastre protocronice, in interpretarea acestuia.
Mai multe mari fenomene de avangarda ale veacului al XX-lea, dadaismul (prin T.Tzara), "absurdul" (prin Caragiale, si E.Ionescu), suprarealismul (prin Urmuz), lettrismul si altele, "fenomene de un amplu rasunet, se constituie ca efecte ale unor initiative romanesti, ilustrate de poeti sau scriitori care - desi s-au facut cunoscuti ca anticipatori in afara - au inceput prin a scrie romaneste la noi in tara". Dar astfel de exemple pot merge pina catre inceputurile noastre culturale.
Neagoe Basarab, prin Invataturile catre
fiul Theodosie, este, dupa E.Papu, "cel mai de seama scriitor
psihologic din vechea noastra literatura", dar si un hombre
secreto al barocului european, inaintea iezuitului Baltásar Gracián.
Spiritul lui Neagoe, de pe la 1500, seamana uneori izbitor cu
spiritul occidental de pe la 1600. E vorba de cel al discutiilor dintre
Don Quijote si Sancho Panza. Dimitrie Cantemir ar inaugura, pe continentul
european, romantismul ca stare de spirit, fiind si initiatorul
filosofiei istoriei inaintea lui Giambattista Vico ori Montesquieu, filosofie crescuta
tocmai din specificitatea melancolica a gindirii sale romantice.
C.Negruzzi, prin cunoscuta nuvela Alexandru Lapusneanul,
este primul care "pe plan mondial aplica radical realismul la o
naratiune istorica. Flaubert va veni abia dupa el. Acest fapt se
cere cu deosebire subliniat". Zburatorul lui I.Heliade -
Radulescu reprezinta "fapt cu adevarat uimitor, cea dintii
confesiune psihoanalitica a literaturii moderne", de unde si
realizarea interpretarii operei cu mijloacele psihanalizei freudiste. El
descifreaza
Ideea protocronismului, ca si a sincronismului, nu se rasfring si asupra valorilor artistice. Observa si St.A.Doinas: "Dar ceea ce conteaza nu este acest sincronism exterior, ci faptul ca pentru fiecare din aceste orientari poetice - geniul romanesc a produs personalitatea artistica majora in stare sa faca din ele experiente proprii sensibilitatii si culturii noastre, adica sa le converteasca in valori specifice romanesti: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu. Daca n-avem un mare poet suprarealist, aceasta se explica prin faptul ca nici o cultura din lume nu-l are".[157] Conceptul de protocronism este astfel si unul puternic marcat etic, pentru ca nimeni nu-si revendica atitudini, fenomene, principii etc. "negative". Ovid Densusianu scria la noi, in 1918, o poezie care suna in felul urmator:
Otelul si carbunele sint azi puterea
Ce-alaturi de-ale noastre incordari
Lumina viitorului o pregateste
In ale pacii binecuvintari
anticipind, cum s-a observat, literatura perioadei de trista glorie a proletcultismului, dar faptul este, de regula, trecut cu vederea.
In sfirsit, mai notam si o consecinta de natura metodologica. "Viata noastra culturala de mai tirziu a venit cu alte criterii, scria E.Papu, neadaptate la ceea ce in vremea veche trecea drept creatie. Principele lui Machiavelli, bunaoara, s-a vazut valorificat inca din timpul sau, si cu aceleasi criterii de valoare s-a impus si cercetatorilor mai noi. Specialistilor nostri tardivi nu li s-au transmis asemenea ecouri din viata culturala a trecutului, si atunci, cu masuratori prezente, au decretat o mare parte din operele noastre trecute drept adaptari sau compilatii. Nu este, insa, oare, o compilatie de acest tip insusi Principele lui Machiavelli si, odata cu el, atitea scrieri umaniste ale Occidentului?"
Daca ideea protocronica este cit se poate de reala pentru fenomenul cultural si stiintific, sa spunem, unde prioritatea este de mult timp aparata prin brevete de inventii ori inovatii, aplicata stricto senso in literatura si arta, ea poate deveni repede din judecata prejudecata.
In esenta lui, protocronismul este in primul rind un fenomen de receptare, ceea ce-l circumscrie din capul locului sociologiei literaturii (si artei) si mai putin creativitatii, in sine. Din acest punct de vedere se afirma cu temei ca tirzia receptare la noi a Tiganiadei lui I.B.Deleanu a fost cit se poate de pagubitoare pentru literatura romaneasca, in genere. La fel s-a intimplat insa si mai recent, cu opera lui Camil Petrescu. "Abia in lumina culturii literare de astazi realizam bogatia si fecunditatea de idei a spiritului sau neconformist, prin care si-a deschis atitea inriuriri in materia viitorului". Fenomenul acesta nu este insa specific doar "literaturilor mici". Este arhicunoscut exemplul romanului lui Stendhal, Rosu si negru, ignorat de contemporaneitatea sa si descoperit abia dupa citeva decenii ori situatia similara a operei lui Lautréamont.
Prioritatea este apoi o idee ce nu tine prea mult de valoare, cit de o anume situare exterioara asemanatoare tipului clasificarilor sportive, sa zicem. "Clasamentele poetice nu sint altceva decit o invazie a clasamentelor de fotbal in poezie", scria si N.Stanescu in Respirari. Si intr-adevar, ce importanta are faptul ca un A.de Herz, in Paianjenul, "prevesteste fara stiinta pirandellismul", cum observa G.Calinescu. Tot asa Costache Stamate, in orientalismul sau romantic din Povestea povestilor (1834), se dovedeste "un adevarat parnasian precoce in Scaldatoarea unei Cocoane romane, care deschide seria poeziei indolentei pamintene".[159]
Tot astfel, cit de semnificativ poate fi si faptul ca in poezia lui M.Eminescu se pot depista imagini simboliste mallarmeniene, la fel cum inaintea simbolismului european, vechea gindire chineza formula "corespunderi" intre numere, gesturi, culori, virtuti etc. Aceasta realitate i-a determinat pe unii sa introduca in discursurile lor determinantul 'intirziat' si astfel s-a vorbit despre 'Umanismul nostru renascentist intirziat' (T.Vianu), despre 'Eminescu, ultimul mare romantic european' (Zoe Dumitrescu-Busulenga) si asa mai departe. Astfel de sintagme pot determina insa confuzii. In legatura cu Renasterea, unii o admit ca fiintind si la noi, dar mai multi sint cei care contesta existenta unei Renasteri la romani. In ceea ce ne priveste, mai importanta decit aceasta circumscriere temporala a unui curent, foarte important, incontestabil, pentru emanciparea Europei, este dimensiunea lui cultural-estetica, singura care poate depasi limitele unei anumite perioade. Unul din cei mai mari scriitori, in spiritul umanismului renascentist, este I.Creanga. Scriitorul roman n-a fost scolit la mari universitati, n-a fost un erudit, in sens cult (erudismul fiind o dimensiune a umanismului renascentist), dar opera sa este esential construita pe un alt erudism, de sorginte populara si cu nimic mai prejos decit cel cult. Pe acest motiv Creanga a si fost comparat cu Rabelais, marele renascentist al Frantei, din multe puncte de vedere, chiar de un francez, Jean Boutière.[160]
Cit despre suprasolicitata sintagma: Eminescu, ultimul romantic european, facem urmatoarele precizari. Ea este lansata tot de T.Vianu, sub forma 'ultimul mare romantic' (dar si "el s-a miscat tot timpul intr-o asemenea lume a vechiului" etc.) si a fost reluata 'imbogatit' de Zoe Dumitrescu-Busulenga sub forma: 'Ultimul mare romantic roman si european'. Chestiunea aceasta comporta un aspect mai general si unul particular. Mai intii, trebuie sa fim consecventi cu propriile noastre cistiguri de interpretare a fenomenului literar si asa deosebit de complex motivat si manifestat. Curentul literar are, se stie, un pronuntat caracter istoric. El are un inceput si un sfirsit. Succesiunea curentelor in evolutia literara, faptul ca s-au dezvoltat printr-o continuitate marcata de replici polemice, a determinat istoria literara moderna sa adopte curentul literar drept criteriu eficient de periodizare. Dupa secol, generatie, personalitate, curentul pare sa intruneasca mai multe atribute proprii prezentarii in perspectiva a faptelor literare: sint relativ unitare, coerente, se manifesta, de regula, in alte domenii decit cel literar, avind un pronuntat caracter suprastructural etc.
Insistenta nenuantata pe 'romantismul
operei lui M.Eminescu' a condus, implicit, la aprecieri, in
aparenta magulitoare, in realitate deformatoare sau chiar false.
O prima intrebare ar fi daca Eminescu este realmente un scriitor
romantic? Am spus-o si in alta parte, marii scriitori nu se
subordoneaza curentelor si, mai mult,
Exista si o dialectica a raportului sincronic, protocronic, anacronic generatoare de multe paradoxuri pentru unele culturi, inclusiv pentru cea romaneasca. In dezvoltarea ei intensiva, "contra cronometru", se intimpla la un moment dat fenomenul ca "scriitori infatisind diferite virste literare sint contemporani dupa virsta umana. Poetii, incepindu-si activitatea in primele decenii ale veacului, observa G.Calinescu, traiesc si scriu catre sfirsitul lui incalecind mai multe scoli".[162] N.Filimon, de exemplu, este de virsta lui N.Balcescu, dar "activitatea lui inceputa in zodia lui Odobescu, apare ca un studiu retrospectiv in noul spirit istoriografic al acestuia". Tot de paradox al interferentei si concomitentei tendintelor tine si specificitatea lui D.Zamfirescu, "scriitor roman teoretician al autenticitatii, al procesului verbal, in linia lui Stendhal si André Gide, la 1890, un antistilist, deci un antiflaubertian in epoca de bintuire a flaubertianismului".
Cum s-a afirmat repetat, important in opera de arta nu este cine spune primul ceva, pentru ca ora istorica, cum scria in alta ordine de idei si Eugen Simion, nu poate fi nici culpa si nici, adaugam noi, merit. Neculce prin O sama de cuvinte da prima culegere europeana de folclor, cu doua decenii inaintea celor ale lui Percy si Herder. Faptul il inregistram ca fenomen de cultura, stiinta chiar (folcloristica), dar nu si ca pe unul literar-artistic. Apoi, nu numai "ora istorica" a determinat ca renumele european sa-l aiba celelalte culegeri si nu a lui Neculce.
Situabile si masurabile, apoi, intr-o opera, nu sint atit elementele ei de specific; am spune ca, dimpotriva, tocmai cele mai putin specifice, cum ar fi temele, toposii, tropii etc., or specificul eminescian, sa spunem, nu sta in nici unul din acestea, chiar daca le-am lua la un loc. Mai mult, factologia a devenit de mult un teritoriu compromis, vetust, al cercetarii operei.
Falsul protocronismului literar rezulta si din excesul de comparativism. Nu sint anticomparatist. L-am practicat nu numai din obligatie profesionala, ci si din convingerea cistigului de informatie prin intertextualizare, dar am mari temeri de dulcele lui ispite deformatoare. Comparindu-l pe Eminescu cu Goethe, sa zicem, in loc sa se evidentieze afinitatile si originalitatile celor doi mari creatori, se ajunge, in final, la concluzia ca Eminescu a fost un epigon al scriitorului german. Si exemple de acest fel sint foarte multe.
Daca stiinta si tehnica sint ale specialistilor, arta este a tuturor. Iata de ce nimeni urcindu-se intr-o masina nu se va intreba cine este inventatorul cutarei sau cutarei piese, componente etc., dar toti ascultind o fraza muzicala ori un vers, ne vom intreba cine este autorul: Enescu, Beethoven, Villon, Eminescu? etc. In aceasta consta puterea artei, permanenta ei si nu in situarea intr-un context temporal sau altul. Si cind ne-am pus aceste intrebari, dar mai ales cind si le pun altii despre artisti si opere romanesti, atunci sintem, daca vrem sa ne spunem si asa, protocronisti, adica universali, adica comparabili in masura in care se pot compara in arta valorile. Si astfel, o judecata culturala, transpusa pe teritoriul esteticului, s-a transformat repede si primejdios in prejudecata.
Ideea protocronica a fost astfel puternic
fundamentata etnicist fiind extrapolata deformat si in
alte domenii, ajungindu-se la exagerari mitizatoare si patriotarde.
Asa, de exemplu, cunoscutele rascoale de
In sfirsit, la cele spuse mai sus adaugam si o afirmatie facuta de mai multi: aceasta intirziere in afirmarea, difuzarea si recunoasterea literaturii si culturii romane s-ar putea sa fie, in cele din urma, marea noastra sansa. Frumos si incurajator spus.
● Complexul "Originalitatii" Cum afirma cineva, de
Desi pe un fin eseist, precum P.Zarifopol, il irita la clasici, printre altele, regula imitatiei, imitind anticii, acestia voiau la rindu-le sa fie imitati, un alt roman, B.Fundoianu, afirma ca istoria literaturii romane s-ar putea reduce la "un simplu parazitism", prin faptul ca ar fi un epigon al literaturii franceze. Nu de alta parere era si Eugen Ionescu, cind scria ca literatura romana este "un grup heterogen de sucursale care nu au izbutit sa fuzioneze intr-o reala unitate."
Multi istorici literari si majoritatea manualelor de Literatura romana, apoi, prezinta fenomenul literar romanesc drept unul epigonic, fruct al influentelor. Daca astfel de afirmatii pot supara pe unii, vom demonstra prin exemplificari indubitabile. Marii nostri prozatori ai perioadei interbelice, de exemplu, sint ordonati dupa astfel de influente, incit este un fapt obisnuit, de subiect de teza sau examen, a se vorbi despre "proustianismul lui Camil Petrescu, Anton Holban sau H.Papadat-Bengescu", "balzacianismul lui G.Calinescu", "gidianismul lui Mircea Eliade" si al intregii sale generatii etc., iar eminescianismul, cosbucianismul, sadovenianismul, arghezianismul si asa mai departe sint trecute la curente epigonice, ca neexprimind originalitatea, personalitatea unor creatori.
In sfirsit, apele au fost tulburate, in ceea ce
priveste fenomenul influentelor de rezultatele cercetarilor de literatura
comparata. Noua disciplina si-a constituit un capitol
special dedicat influentelor, numai ca cele mai multe dintre studii,
de toata temeinicia, altfel, au exagerat importanta factorului
emitent in defavoarea celui receptor. Un exemplu, iar acestea sint foarte
multe: Intr-o revista cu vocatie europeana,
Orice am zice, influentele reprezinta o forma de agresiune (voita sau nu) a Centrului (celui mai mare) asupra Marginii (celui mai mic). Ca orice discrepanta, si influenta poate fi privita si din perspectiva categoriei comicului. Eminescu si Caragiale i-au spus moft, alternativa terminologica si comica la stiintifica denumire maioresciana a formelor fara fond.
Nu este intimplator faptul ca inca din secolul al XIX-lea se formuleaza, la noi, o activa teorie a influentelor. M.Kogalniceanu prin Dacia literara spunea ca traductiunile si imitatiile nu fac o literatura! Si totusi, traducerile au constituit prima scoala de initiere intr-ale literarului ori culturalului, atit pentru creatori, cit si pentru publicul romanesc. Nu era simptomatic nici faptul ca mai toti scriitorii de la 1848 fac si traduceri; aceasta din lipsa unei traditii nationale intr-ale literaturii, ceea ce ne face sa interpretam amploarea fenomenului drept expresia necesitatii unui clasicism, ca model. Sa nu uitam ca debutul teatrului national romanesc incepe cu traduceri, pentru ca mai tirziu sa apara si opere originale. Intr-atit era considerat de firesc acest fenomen, incit, fapt cunoscut, pina pe la 1850, dar si dupa aceasta data, traducatorii romani nu dau numele autorilor straini din care talmaceau, iar "cind se mai intimpla ca traducatorul sa schimbe si titlul originalului, identificarea acestuia devenea cu atit mai grea."[172]
Ii urmeaza T.Maiorescu, constiinta teoretica fundamentala a unei intregi perioade, cea junimista si care pune in discutie, in chip modern, chestiunea influentelor considerate a fi de doua feluri: pasive ("vine acum insasi cultura occidentala la noi") si active ("fiindca noi nu am stiut sa mergem inaintea ei"). In acest mod, filosoful culturii, Maiorescu, nu respinge in genere influenta. Ii recunoaste acesteia o valoare productiva, dar numai ca optiune a receptorului, iar nu ca agresivitate a emitentului. Interesant e si faptul ca Maiorescu vorbeste, la 1868, intr-un fel, in termenii teoriei comunicarii sau cum zice el: "Prin inlesnirea comunicarilor".
Perioada interbelica reia cu asiduitate chestiunea. Unii o taxeaza drept o forma cronica a "infantilismului anacronic", cum se spunea atunci. Stringenta problemei imitatiei este tradata si de acuitatea discutarii ei, pe care n-o dezvoltam acum, ci-i numim doar citeva culmi: G.Tarde, Les lois de l'imitation, ce-i sugereaza ideile si metoda lui E.Lovinescu din Istoria civilizatiei romane moderne (1924-1925). D.Popovici emitea in acest sens interesanta "teorie a eliberarilor spirituale succesive".[173] L.Blaga formula chiar o intreaga teorie a influentelor, distingindu-le pe cele nivelatoare de altele catalizatoare, ultimele jucind rolul fundamental in stimularea propriei noastre creativitati. Un exemplu l-ar reprezenta chiar Romantismul. "Asimilat si adaptat imprejurarilor autohtone, redus la scara temperamentala si de expresie a talentelor nationale, romantismul european ne-a valorificat atitea virtualitati, trezite dintr-o indelungata somnolenta literara; fenomenul a avut repercusiuni prelungite in timp, peste limitele lui originare, dovedindu-si fecunditatea nu in simetrii istorico-literare, ci in etape, in structuri individuale si in intercesiuni, care fac din evolutia istoriei noastre literare un peisagiu cu jocuri proprii, cu nuante deosebite din aerul si pamintul nostru autohton." Al.Cioranescu considera ca la manifestarea acestora, la noi, a contribuit si toleranta ortodoxismului, in comparatie cu a catolicismului, care "a permis o permanenta circulatie a ideilor din afara in cuprinsul vechii culturi romanesti." Valabila in sine aceasta afirmatie, nu trebuie sa uitam insa ca influentele au avut un important rol in perioada veche a culturii romane, ignorarea acestora ar fi echivalat, dupa V.Florescu, cu "absenta celui mai modest simt pentru istorie."
Tot privitor la fenomenologia influentelor, V.Sklovski este autorul "teoriei unchilor" care vrea sa arate ca influenta nu este nici o data directa, la prima generatie, cum s-ar spune, ci la a treia, cam cu se petrec faptele si in ceea ce priveste mostenirea genetica. Copiii nu seamana neaparat cu parintii, ci, mai degraba cu parintii parintilor lor. De aceea unii au vorbit chiar de "teoria bunicilor" sau "a strabunicilor" (V.Nemoianu).
Cu toate obiectiile teoretice ce
se pot formula, realitatea o ia totdeauna inaintea acestora. Orice-ar spune
esteticienii, influentele exista, actioneaza peste tot,
inclusiv la casele mari si inca in mod creator. Excesele goticului
francez, de exemplu, s-au concretizat in Germania in volumul catedralelor, in
Spania, in aria acestora, in Italia, in culoare, in Anglia, in lungimea lor
si asa mai departe. Raportata la originalitate, influenta
isi are, cum se vede, productivitatea ei artistica. Nu exista dezvoltare culturala in
vitro. Interactiunile reciproce dintre culturi sint totdeauna
prezente, momentele tensionate fiind urmate de altele amiabile. Realitatea este
ca nu exista popor sau cultura care sa nu fi imprumutat
ceva de la altele, dupa cum toate culturile europene, dupa o expresie
a lui G.Ibraileanu, "n-au facut decit sa dezvolte cultura
antica." Circula si astazi o vorba ce placea mult
clasicistilor francezi: "De
Sa ne referim succint doar la relatiile dintre citeva culturi foarte importante pentru Europa: mai intii, dintre literatura franceza si cea germana. Stralucirea Clasicismului francez va avea in Germania nenumarati epigoni neoclasicizanti, care ramin importanti mai mult pentru semnificatia gestului, decit prin realizarile lor; ar fi cazul cunoscut al lui J.Ch.Gottsched. Imediat, insa, un Lessing initiaza o adevarata campanie impotriva "galomaniei". Stim, Beethoven insusi se va revolta impotriva idealului revolutiei franceze, Napoleon, caruia ii dedicase o celebra Simfonie ce, ulterior, i-o retrage (un gest asemanator a facut si Eminescu!).
Reactia rationalismului francez n-a intirziat sa se manifeste, pentru ca, mai apoi, o intelectuala de distinctia Doamnei de Staël sa se intereseze indeaproape de marea cultura germana. Astfel de "istorii" sint demonstrate si pentru relatia dintre cultura franceza si cea engleza, a doua devansind-o pe prima in ceea ce priveste ideile luministe si, putin mai tirziu, prin cele sentimentaliste, asimilate de Franta si redate, mai apoi, Europei intregi. Functionalitatea si ponderea acestora, asimilate sau neasimilate (adica impuse) nu trebuie insa neglijate, pentru ca reprezinta o alta chestiune ce trebuie luata in discutie pentru intelegerea evenimentelor ce s-au derulat, la un moment dat, in Romania.
Fapt deosebit de important, sanctionarea mai ales a influentelor orientale a permis apropierea si mai mare a noastra de culturile occidentale, ceea ce si face secolul al XIX-lea prin orientarea interesului, cu deosebire, catre Franta (in special momentul patruzecioptist) si catre Germania, prin miscarea junimista. Ulterior ele se vor diversifica, incluzind, mai ales pentru modernitate si post-modernitate, cultura si literatura sud-americana, dar nu numai. La fel de importanta a fost si cea engleza si chiar americana.
Chestiunea originalitatii tine si de cea a geniilor unei culturi si am vrea sa citam aici o dilema formulata de E.Cioran: "In Franta, toata lumea are talent; rar gasesti un geniu. In Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compenseaza lipsa de talent a tuturora." Extraordinara remarca. Care dintre cele doua ipostaze ar fi mai avantajoasa? Dar noi, romanii de partea careia sintem? Sigur e ca majoritatea vorbim de talentul creator al romanilor, de marea lor inventivitate etc. Ca aceste valori nu prea sint recunoscute mondial e si o chestiune de politica culturala, dar numai atit? De meditat !
Complexul "Dinicu Golescu" Ne amintim de Descrierea calatoriei mele, primul jurnal in literatura romana, de autorul lui, Dinicu Golescu, boierul imbracat oriental, cu caftan si giubea, si care calatoreste in tari occidentale, precum Austria, Italia, Elvetia si Bavaria, admirind "obsteasca vietuire, vesela si fericita" de prin aceste parti. O face insa, cum zice el, cu o preocupare pentru "deosebirea neamurilor si a semanaturilor", adica pentru ceea ce astazi numim prin "identitatea natiilor". Atitudinea lui Golescu pare sa se continue insa si pentru epoca pre-moderna, de aceea Adrian Marino formula "Complexul Dinicu Golescu", definindu-l prin: constiinta unei deosebiri foarte mari de "obiceiuri", civilizatie, cultura, standard economic etc.; comparatia critica permanenta: "Nu ca la noi" si deschiderea de receptare, de imitare luminista. Acest complex este unul al incompatibilitatilor, din punctul nostru de vedere, iar nu al desincronizarii (vezi opinia lui M.Martin). Mai ales in contextul aspiratiei catre globalizare, se descopera tot mai multe elemente de specific, de "originalitate" nationala romaneasca ce ar fi incompatibile cu valorile europene. Un articol al lui S.Alexandrescu se numeste Pentru o secularizare a culturii romane , iar chestiunea o pune in termenii cioranieni. Premisa de plecare este: Sintem un popor sfios, sfiosenie accentuata istoric inca din feudalism prin frica de vechil, sentimentul de turma, fuga in codru si, in cele din urma, razmerita (nu revolutia!); astazi: exodul in strainatate, neangajarea intelectualilor. Narcisismul aflarii identitatii tradeaza o mare neincredere in sine. "Cine este sigur de sine nu se intreaba ce identitate are, ci trece direct la actiune". "Romanul este retractil, defensiv".
Faptul ca apetenta culturii romane ar fi pentru eseu si nu pentru sistem, pentru poezie si nu proza, pentru impresionism si nu abstract, ca avem "putin sfinti si inca si mai putini martiri, profesionisti intregi", ca desi ne vedem ca pe un popor sudic extravertit, exuberant, in realitate sintem exact invers, adica: rezervati, retrasi, timizi, "teribil de timizi" etc., de fapt, prin toate acestea "ne retragem in istorie!", (istoria Europei, evident) cum s-ar zice, de buna voie si nesiliti de nimeni.
● Complexul "Minoritatii" Acest sindrom s-a formulat in corelatie cu cel al "Majoritatii". Chestiunea este insa alta si priveste statutul de minoritate pe care o majoritate il poate avea la un moment dat, de unde si conceptul de discriminare pozitiva, pentru astfel de situatii. Aceasta era, in viziunea lui Eminescu, realitatea poporului roman: principalele functii in stat, elita politica, monopolul meseriilor usoare (comert, indeosebi) etc. erau ocupate de evrei, spre discriminarea romanilor, mai ales a taranilor, cei care purtau povara muncii si a acumularilor bugetare. Cu alte cuvinte, Eminescu nu era impotriva evreilor, nu era nici xenofob, nici antisemit, ci era doar impotriva oricaror care, indiferent de originea etnica, traiau pe seama muncii altora, atit si nimic mai mult. Nu altfel este astazi situatia romanilor, in comparatie cu a rusilor, in Republica Moldova. Dealtfel, relatiile lui Eminescu cu evreii erau dintre cele mai bune; chiar si cu ungurii despre care scria: "Si toate astea le propagau desertii in numele poporului maghiar, care, bun si blind, cum sint toate popoarele, pina-n marginile unde l-au ametit, parea predestinat sa traiasca in pace si-n fratie cu romanii".[181]
Asadar, Doina isi are avatarurile ei, ca receptare. Din multele opinii ce s-au formulat impotriva acestei poezii, ne oprim la una mai recenta si de rezonanta. Intr-o interventie din 1993, in Romania literara[182], Nicolae Manolescu se referea la "o actualitate asa-zicind negativa a unor versuri din Eminescu", scriind: "Nimic nu poate fi mai iritant decit sa-l vezi pe Eminescu citat de xenofobii contemporani cu versurile din Doina: Cine-au indragit strainii / Minca-i-ar inima ciinii!
Exista un vers, stiut pina si scolarilor, din Scrisoarea III si care suna asa: Eu? imi apar saracia si nevoile si neamul. Vorbeste domnitorul Mircea. De cite ori am citit m-am intrebat: De ce trebuie aparate saracia si nevoile? Iata o ideologie la fel de izolationista ca si aceea din Doina! Un domnitor patriot ar trebui sa urmareasca civilizarea neamului, nu conservarea cu mindrie a saraciei intre frontierele istorice ale nevoilor."
"Monahul de
In ceea ce ne priveste,
adaugam tuturor acestor interpretari inca una. Doina
este si replica pe care Eminescu o dadea citatului fenomen al
emanciparii fortate a Romaniei si care introducea violent formele
fara continut, cele ce puneau in criza societatea
romaneasca. Se cunoaste marele scandal al Afacerii Stroussberg
si repercusiunile acestuia asupra Romaniei, eveniment larg comentat de
jurnalistul Eminescu. De aceea, ei "vin cu drum de fier", simbol al noii
civilizatii, devastatoare fata de ceea ce inseamna natural
si natura. Deja civilizatia devenea potrivnica,
ostila, inca din secolul al XIX-lea, culturii, subiectul filosofiei
culturii veacului urmator: De
Curg dusmanii in puhoi
Si s-aseaza pe la noi
Si cum vin cu drum de fier
Toate pasarile pier
Sboara pasarile toate
De neagra strainatate
Or, un asemenea fenomen insemna un atentat la suveranitatea nationala, la unitatea ei, ceea ce nu poate sa insemne, decit pentru spiritele limitate ori rau-voitoare, sovinism, xenofobism si celelalte. Avind in vedere ca sprijinul fiintei nationale, la romani, l-a constituit crestinismul, fenomenul devenea inca o data periculos pentru aceasta, gata a o ucide, precum buruiana sufoca planta roditoare: Numai umbra spinului / La usa crestinului.
Ca toti romanticii si Eminescu vedea salvarea fata de un asemenea flagel, de o atare intensitate in recursul la istorie, iar simbolul acestuia era pentru el si Stefan cel Mare:
Stefane, Maria Ta,
Tu
Tu te-nalta din mormint,
Sa te aud din corn sunind
Si Moldova adunind.
● Cine se teme de mituri? Mitizarea reprezinta un act de ridicare a faptului la semnificativ, important, reprezentativ etc. Chiar si unele complexe se pot transforma in mituri. "Ridicarea la valoare de mit" ii este specifica literaturii romane, spunea G.Calinescu. Se pare insa ca, incepind cu secolul al XX-lea, spiritul european nu prea mai suporta miturile; cel putin intr-o directie a lui. De aceea, unii fac si din mit tot scandal, desi mitul este ceva care depaseste realitatea concreta, unde-si afla locul sindromul si scandalul. Mitul e un fel de utopie, de fantezie a unor surclasati, lipsiti de suport real etc., un fel de "drog pentru o natiune", cum spunea cineva.
Miturile culturale nu sint cu nimic diferite de cele istorice, ambele fiind expresii ale imaginarului colectiv. N-am auzit inca pe nimeni sa ceara renuntarea la aceste mituri care, multe dintre ele, au astazi "in spate" o intreaga suita de opere fundamentale, de toate felurile: literare, muzicale, plastice etc. Ce s-ar face cultura europeana fara mitul sisific, fara mitul utopiei, fara mitul tineretii fara batrinete si al vietii fara de moarte (in varianta culta, mitul faustic) si asa mai departe?
In cazul poporului roman, insasi etnogeneza constituie parte integranta a mitologiei, chiar daca peste noapte s-ar descoperi niste documente irefutabile referitoare la aceasta chestiune. Mitul va mai bate istoriografia inca o buna perioada de timp.
Cum poate o colectivitate trai fara mitologie cind, vorba lui L.Blaga, topografia satului "e plina de locuri mitologice"? Nedepasind orizontul vizibil, cultura minora a satului devine axis mundi, iar lumea e vazuta dintr-un singur punct de vedere, ceea ce face ca orizontul vazut sa se prelungeasca direct in mitologie. E drept ca prin definitie mitul tine de regional, fie ca este vorba de spiritualitatea indica sau romaneasca, dar nimeni nu contesta, pentru acest motiv, miturile Indiei; dimpotriva. Aceasta situare "provinciala" (India, cu populatia ei si cu intinderea ei, numai provinciala nu poate fi), ii accentueaza fascinatia, motiv pentru care ele sint cautate, preluate, imitate etc. nu numai de Europa, ci si de America. Mitul porneste de la individual, regional, dar ajunge totdeauna general si universal. Apoi, cum poate trai un individ trai fara modele, pentru ca exista si un sens particular al mitului ca problema a omului interior, cum au dovedit cu prisosinta cercetarile psihanalitice?
Mitul, in sine, este o structura care inglobeaza fapte adevarate si / sau fictive. "Singurul lucru important este ca le dispune potrivit logicii imaginarului", zice L.Boia.[185] Nu orice "deformare", insa, inseamna mit. Acesta presupune degajarea unui adevar esential si are, de aceea, un profund sens simbolic.
S-a schitat chiar si o descifrare a fenomenologiei mitului. O astfel de explicatie a fost propusa de R.Barthes, in Mithologies (1957). Acesta arata ca mitul are un sens (biografia reala, mai apoi alterata de hagiografii de ocazie), un semnificant (actiunile in scopul consacrarii mitului), un semnificat (identitatea nationala revendicata de mai multe ideologii) si o semnificatie (constructul "Eminescu, poet national", cu toate consecintele ce decurg de aici). In timp, valorile celor patru variabile intra intr-un joc al receptarii, cele mai vulnerabile la schimbari fiind semnificantul si semnificatia. In sintagma consacrata, astazi mai important a devenit adjectivul identitar, decit substantivul.
Exista insa si niste paradoxuri ale procesului de mitizare. Exista apoi, in mod real, o mare diferenta de imagine intre cea oficiala a contemporaneitatii lor si imaginea retinuta de mit. Sigur, cea oficiala, a izvoarelor istorice, de exemplu, poate fi afectata de fel de fel de subiectivitati si interese. Nici cronicarii nostri nu sint scutiti de astfel de reprezentari, fata de unii domnitori, in care transpar resentimente de interese, de grup etc. Balada cinta pe "Brancoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin"; evident, pentru episodul final al vietii lui de tragedie antica. Dar acest Brancoveanu a fost o Iuda, din punct de vedere politic, cum ii spunea tarul Petru I. Tot asa, poporul ii glorifica pe unii facindu-i eroi de balade, epopei etc., de multe ori din motive care ne scapa. De ce, de exemplu, M.Viteazu nu prea este evocat in balade, dar Gruia lui Novac, ostas de-a sau, da!. Apar insa legende despre domnitor la greci, bulgari sau sirbi. Impopularitatea lui in tara s-ar explica prin legarea taranilor de pamint. La fel, in epopeea franceza, nu este evocat Carol cel Mare, ci vasalul sau, Roland, in vestita epopee medievala, Cintecul lui Roland.
Referindu-ne la stricta contemporaneitate, putem spune ca insasi ideea unei Europe unite, unitare este un mit in care nu cred prea multi.
In genere imaginarul european opereaza cu dihotomii extreme, bun-rau, alb-negru etc., valorizare deformatoare ce, prin definitie, potenteaza producerea mitului. Este, de asemenea, adevarat ca preocuparea pentru mitizarea problemei nationale a depasit limitele Romantismului, care a provocat-o, accentuindu-se chiar catre sfirsitul secolului al XIX-lea, prelungindu-se si in al XX-lea. Chiar cunoscuti contestatari, prin definitie, ca Emil Cioran au crezut si au promovat, la un mod absolut miturile, considerindu-le un important factor de vitalizare, de energizare pentru o natiune. "Miturile unei natiuni, spunea el, sint adevarurile ei vitale. Acestea pot sa nu corespunda adevarului; faptul n-are nici o importanta".[186]
Realitatea este ca traim intr-o lume marcata mai mult de prejudecati si minciuni, decit de adevaruri. Drama apare atunci cind judecatile devin prejudecati, iar prejudecatile capata gravitatea judecatii. Amendind ironic aceasta stare de fapt, Mircea Eliade nota, in volumul sau, Oceanografie, urmatoarele: "Adevarurile sint tot atit de primejdioase ca si erorile Daca omul ar sti sa renunte la adevaruri cu aceeasi libertate cu care renunta la eroare, poate ca s-ar putea vorbi de evolutie si de progres Nu banuiti ce incet progreseaza omenirea din cauza adevarurilor".[187]
In ciuda realitatii existentei si circulatiei miturilor de tot felul, si aceasta nu numai in cultura romana, de mai multa vreme pluteste in aer teoria necesitatii imperioase a demitizarilor. De ce demitizare? este o intrebare ceva mai complicata. Un posibil raspuns ar fi: probabil ca, din cind in cind, e nevoie ca sa mai fim adusi la realitate si sa nu mai plutim in idealitatea frumoasa, dar uneori neadevarata, a miturilor. Oricum, aceasta intreprindere a fost formulata si constientizata de mai multi oameni de cultura respectabili, avindu-si momentele ei de lansare sau de adormire, incit sa nu i se acorde chestiunii atentia cuvenita.
Istoric privind lucrurile, se pare ca prima si cea mai indrazneata atitudine a avut-o, in aceasta directie, D.Draghicescu. In cunoscutul sau studiu, Din psihologia poporului roman (1906), pentru a da un singur exemplu, scria ca "prudenta dincolo de margine, calculul urmarilor, rabdarea, ingaduinta si modestia timida, cumintenia pacinica sint insusiri pe care imprejurarile istorice le impusera si le dezvoltara la romani, pina la o margine extrema, care, dupa parerea unora, se invecineste cu lasitatea".[188] In sprijinul acestei afirmatii aducea atit fapte istorice, cit si observatii ale unor straini care au cunoscut in mod direct realitatile romanesti, in acest fel el inaugurind calea demitizarii istoriei. Astfel, Draghicescu contesta caracterul activ, eroic (el zice "dirz") al unor evenimente asa-zis revolutionare, cum au fost Revolutia lui Tudor, in realitate "un fel de simpla demonstratie fara urmari" sau Revolutia de la 1848, in fapt "o parada, o sarbatoare".
Dar est modus si in ceea ce priveste demitizarea. Demitizator, numai ca in sens contrar, este chiar faptul ca pune pe seama tragediei istoriei romanesti mai ales dezvoltarea mai ales a defectelor, urmata de exagerarea acestora si impiedicarea afirmarii insusirilor pozitive,[189] un alt merit incontestabil al cartii lui Draghicescu.
O campanie organizata, cu argumentele sale bineinteles si sustinuta de Grupul pentru Dialog Social, este lansata de istoricul Lucian Boia, intr-o carte care a declansat polemici. E vorba de Istorie si mit in constiinta romaneasca, aparuta in 1997.[190] L.Boia procedeaza la demontarea unor mituri, sustinute si intarite de multi istorici de pina la el, cum au fost I.C.Bratianu, Nicolae Iorga, P.P.Panaitescu si altii. Oricum, corul demitizatorilor, al celor care ne cer sa renuntam la mituri, creste de la zi la zi. Nu l-ar lua nimeni in seama, dar el este alcatuit din glasuri de exceptie, ca performante intelectuale; sau tocmai aici se afla subtilitatea demolarii?!
Ar mai trebui sa distingem obligatoriu intre demitizare si re-evaluare. In ceea ce priveste re-evaluarile, pornim tot de la o afirmatie a lui L.Ciocirlie, care, apodictic, decreta previzionar ca nici "Bacovia nu va mai fi un mare poet" si nici "Caragiale nu va mai fi un mare scriitor." Si iata-ne cu o literatura ilustrata doar de scriitori de mina a doua si a cincia, care a ramas, cum inca multi straini mai cred si astazi, doar la stadiul oral, folcloric al acesteia! Bravos natiune, halal sa-ti fie cu o asemenea literatura! Traiasca handicapatii si ciinii vagabonzi!
Mitizarea lui Eminescu a fost posibila, dupa
L.Ciocirlie, din mai multe motive: "Lipseau alti poeti cu
adevarat importanti", ceea ce vrea sa spuna ca
Eminescu nu este un poet "cu adevarat important", desi, in cele din
urma, numeste doi astfel de scriitori: V.Alecsandri si
Al.Macedonski. "Din cauza complexului nostru european", desi romanticii
romani nu aveau acest complex. Si pentru a fi noi insine
linistiti de astfel de sofisme complexante, L.Ciocirlie ne
consoleaza (sau incurajeaza): "Nu e nici o vina in a nu-l (mai)
gusta pe Eminescu!" Nu putem sa nu citam replica polemica a lui
Marin Mincu: "In acest pariu axiologic va transa numai timpul, insa
este important sa veghem si sa nu ne lasam
ademeniti de cintecul sirenelor, dantuitoare pe o apa atit
de mica precum este Bega", L.Ciocirlie, pentru cine nu stie, fiind
profesor universitar
Inclusiv zgomotosii postmodernisti au trebuit sa traverseze foarte multe complexe culturale pina a se afirma. Din unele n-au putut insa iesi, dovada apelul la intertextualitate, adica la citatul dintr-un text strain lor, din opera altcuiva, caruia ei ii fac "onoarea" de a-l lua in seama. Intertextualitatea nu este insa atit o marca a inovatiei, cit mai mult una a insuficientei. Simtind acest pericol, postmodernistii, care sint inteligenti si cititi, au recurs la ironie ca solutie de salvare din complexul lipsei de creativitate si au inlocuit fantezia cu o eruditie sui generis.
Re-evaluarile, necesare din cind in cind, cum am mai repetat-o, devin insa, deseori, atitudini subiectiviste, incarcate de fel de fel de rafuieli. Grav si imoral este cind acestea se fac la adresa unora ce nu mai au cum se apara si trebuie sa le vina in ajutor altii. Sint unii critici care si-au facut din detractare o metoda si un stil. Cele mai multe re-evaluari insa nu privesc opera, asa cum cerea inca M.Kogalniceanu la mijlocul veacului al XIX-lea, ci viata autorilor ei. Victime au fost, cu precadere, asa numitii colaborationisti. Pentru romani, astazi, cei care au colaborat cu regimul comunist. De fapt istoria se repeta. Comunistii i-au persecutat pe scriitorii care au avut de-a face cu partidele "istorice". Partizanii vechilor partide, venite la guvernare dupa 1990, intorc, la rindu-le, persecutiile impotriva noilor colaborationisti.
Cit de nedrepte, false si periculoase pot fi cenzurile ideologice de toate felurile, dam un singur exemplu: in 1948 Ministerul Artelor si Informatiilor edita o carte de 522 de pagini cu titlurile de opere scoase din circulatie. Pe linga tiparituri fasciste, legionare etc., erau "dezinfectati" si M.Eminescu cu 11 titluri, inclusiv Povestind copiilor, V.Alecsandri cu 8, inclusiv Poezii populare ale Romanilor, L.Rebreanu si multi altii.[191] Astazi se incearca punerea la un nou Index a unor mari scriitori precum G.Calinescu, Eugen Barbu, Marin Preda, pina si Nichita Stanescu.
Pe linga confuzia, grava zicem noi, dintre Opera si Autor, se mai face una cu siguranta foarte grava: cea dintre valori, ori confuzia criteriilor (cind nu este intentionata!), spunea cineva, este dovada lipsei de inteligenta. Se substituie, mai ales, politicul esteticului, ceea ce este inadmisibil. S-a mai incercat acest lucru si alta data; e drept, prin alte mijloace. Dar pe linga moartea violenta exista si o alta mai rafinata, mai subtila, dar la fel de eficienta: conspiratia tacerii.
● Mitul "Marelui Domnitor" Mult mai grave si importante sint insa alte doua mituri, legate intre ele: al Marilor Domnitori si al Independentei. Luam, in aceasta ordine de idei un singur caz, cel al cunoscutului scriitor si profesor universitar, Livius Ciocirlie, care abordeaza Mitul marelui Domnitor.[192] Noi "am creat mitul lui Stefan cel Mare, invingatorul turcilor, aparatorul crestinatatii, reazemul intregului Apus [] Stefan cel Sfint a fost, e sigur, un mare luptator. Sporadic i-a invins pe turci. La capatul domniei lui, Moldova era supusa si statea economic mai rau decit inainte de inscaunarea lui. Apusul nu apucase sa bage de seama din ce incurcatura fusese scos," scrie acesta. Si comenteaza M.Mincu : "Nici Iorga si nici Xenopol nu stiau istorie mai multa decit L.Ciocirlie." "A urmat Mihai, continua primul. Pentru ca imprejurarile existentei lui aventuroase l-au adus sa stapineasca, o clipa, cele trei tari, am facut din el, anacronic, un unionist. Si aici dam peste o frustrare si un complex." Si uite asa, din frustrare in complex, ne-am construit o istorie glorioasa nemeritata si mincinoasa. O astfel de judecata mai vrea sa spuna ca actele de eroism in istorie, in luptele armate etc. sint premeditate, planificate, aranjate etc., individul aranjindu-se in asa fel cu istoria, incit el sa devina erou. Sarmanii nostri eroi, pe unde le-o fi putrezind oasele si care din paminturile arate le acopera mormintele?
Si H.R.Patapievici dezvolta o atitudine asemanatoare, el considerind, in termeni destul de duri, ca mitizarea ar constitui "vulgata bunului roman", "melodrama nationala". In acest sens pune in discutie, spre ilustrare, citeva mituri istorice. In ceea ce-l priveste pe Stefan cel Mare, de exemplu, crede ca nedrept "melodrama nationala, in ciuda nenumaratelor curvii si ucideri, l-a declarat sfint."[194] Uita insa H.R.Patapievici fenomenologia sfintirii, cind si altii, care au avut o biografie nu mai putin "curata", cum ar fi chiar Sfintul Augustin, sa zicem, au fost, intru glorie vesnica, sanctificati. Apoi, Stefan cel Mare a fost un foarte devotat credincios; se stie, dupa fiecare batalie, si n-a avut putine - 49! - a ridicat cite o biserica.
Mitizari inadecvate ar fi suportat si multe alte evenimente ori personalitati istorice romanesti, precum Vlad Tepes, caruia i s-a atribuit de catre N.Balcescu, fals, constiinta unitatii de neam, C.Brancoveanu, care a fost de fapt victima intrigilor propriei lui familii, ceea ce decade moartea lui din conditia tragicului, momentul revolutionar de la 1821 n-a fost nici pentru el unul prea glorios, prin tradarea lui T.Vladimirescu chiar de proprii lui ostasi, pe motivul ca li se interzisese orice actiune de jaf si asa mai departe.
● Avem
conducatorii pe care-i meritam? Mari, mici, conducatorii
sint conducatori. Totdeauna m-a contrariat pina la revolta
aceasta replica, pe care am auzit-o nu o data. Eu am crezut
totdeauna ca nu trebuie sa fie neaparat asa, mai ales cind
este vorba despre conducatorii rai, venali, demagogi si asa
mai departe. Fara modestie, am crezut totdeauna ca nu
meritam, nici ca persoane, nici ca natie, astfel de conducatori.
O astfel de constatare nu este valabila numai pentru romani, ci si
pentru alte popoare. O carte despre personalitatile care au condus
lumea, din Antichitate pina astazi, demonstra ca mai toti
sefii de state au fost bolnavi psihic, fiind fie schizofrenici, fie
paranoici. Paranoia si Puterea fac casa foarte buna si se potenteaza
reciproc. Si atunci, cine face istoria, personalitatile sau
multimea 'masele'? As vrea sa nu fiu cinic, dar, vorba
lui Marius Chicos Rostogan, "Ce ne invata istoria?" "Ea ne invata
ca" popoarele au fost mereu manipulate in fel si chip. Cind burghezia
a vrut sa puna mina pe puterea politica, pentru ca pe cea
economica o avea, a organizat Luminismul si Revolutia si a
facut-o inteligent: prin ridicarea prin cultura a celor multi.
Iata de unde si celebrele versuri, pe nedrept admonestate, din discursul
proletarului,
Si tot de aici si cunoscuta doctrina camilpetresciana a noocratiei. Incredintat de justetea idealului sau, ginditorul va cladi, printr-o munca ce numai credinta in idee o poate intretine, doua fortarete intelectuale proprii, Saptamina muncii intelectuale (1923) si Cetatea literara (1925). Reluind unele convingeri promovate de Julien Benda sau Ortega y Gasset, Camil Petrescu isi faureste, alaturi de alti ginditori ai epocii, imaginea unei societati bine cirmuita de intelectuali. Se reactualizeaza astfel, si pe aceasta linie, idei din Banchetul lui Platon in care Socrate afirma ca numai filosoful si politicianul reuniti in aceeasi persoana pot conduce un stat. De aici, necesitatea, dupa eseist, a introducerii intelectualului in istorie ca principiu de autoritate si reglare sociala. Intelectualul isi cerea, cum stim, pentru a doua oara (prima fiind tentativa sentimentalista a lui J.J.Rousseau) constient, grav, dreptul si la o participare activa si benefica la treburile statului, ceea ce explica si tipologia lui nuantata in romanul vremii, de pilda. Ca practica politica romaneasca a perioadei n-a confirmat acest fapt, ca si cea a realitatilor postdecembriste, acesta-i adevarul chestiunii: de intelectuali, da!, societatea are nevoie, dar nu din cei visatori, idealisti (ca poetii, artistii, filosofii), ci pragmatici (ca avocatii sau economistii).
Multi au spus ca guvernarea la romani este mai mult o chestiune de afaceri, chiverniseala etc., decit administrativa. Metafora cu ciolanul pare deja epuizata, desi, din pacate, nu este. Ceea ce spunea M.Eminescu la inceputurile activitatii sale jurnalistice, este inca actual. 'Partidele noastre nu se numesc conservatoare si liberale, ci oameni cu slujbe: guvernamentalii si oameni fara slujbe: opozitia. De acolo vecinica plingere ca partidele la noi nu sint partide de principii, ci de interese personale'.
Poate ca, insumind toate aceste realitati obiective si dure, frustrante etc., si asa se explica de ce atunci cind in istorie a aparut un conducator ce a facut mai mult bine decit rau, a fost mitizat. Sa insemne aceasta ca am avut la conducere mai mult oameni nepotriviti, ca sa folosim un eufemism? Daca avem in vedere o zicala curioasa pentru multi: Schimbarea stapinilor, bucuria nebunilor, pare sa fie asa.
● Mitului "Independentei" In ceea ce priveste celalalt mit, corelat acestuia, mitul Independentei, Lucian Boia crede ca el "indeplineste tripla misiune de a pune in evidenta virtutile si eroismul romanilor, de a justifica intirzierea istorica prin sacrificiile impuse de neincetatele agresiuni si, in sfirsit, de a atrage atentia Occidentului asupra datoriei de recunostinta fata de romanii care l-au aparat de puhoiul otoman".[197] Argumentele acestei teorii, care are tot mai multi adepti, sint urmatoarele (selectiv): inaintarea turcilor spre Occident nu s-a facut pe linia tarilor romane, ci pe drumul direct Belgrad - Buda - Viena, intirzierea nu a fost proprie numai tarilor romane, ci intregii zone, razboaie singeroase au purtat si occidentalii, ceea ce nu le-au impiedicat dezvoltarea etc., incit toate argumentele celelalte nu sint decit scuze ale unor esecuri interne! De aceea, spune ca demitizarea ar trebui sa inceapa cu prezentarea istoriei nationale nu ca o lupta continua pentru supravietuire etnica si statala, ci, invers, cu accentul pe integrarea tarilor romane in sistemul otoman sau austro-ungar (prin Transilvania).
Si totusi, pentru a cita un fel de contra-replica, o amintim pe cea formulata prin 1944 de Basil Munteanu, care, solidar si cu alti intelectuali, de mare prestigiu, care gindeau la fel, deschidea una din celebrele sale carti, numita generos: Literatura romaneasca in perspectiva europeana, cu urmatoarele cuvinte: "Poate nu exista literatura europeana ale carei origini si a carei dezvoltare sa fi fost mai strins legate de soarta si nazuintele neamului care a creat-o. Iar viata neamului romanesc din cele mai vechi timpuri pina aproape de zilele noastre, a fost numai zbucium."[198]
Problema este cea sesizata si de E.Cioran cind observa ca "zi si noapte, romanii discuta despre Romania. Dar trebuie sa recunosc ca am descoperit prea putini pentru care ea sa fie o problema serioasa, un crez si un destin. Intilnesti prea des o viziune mediocra a Romaniei, si lipsa de profetism national pare a fi unul din defectele nationalismului nostru".[199] Si aceasta remarca, facuta la 1936, isi mai are actualitatea ei, din pacate. De aceea, se impotrivea el unor mitizari excesive ale trecutului, uitindu-se prezentul. Filosoful nu uita argumentul lui Eminescu, pentru care intre trecut si viitor trebuie sa fie o inter-relationare directa si conditionata: "La trecutu-ti mare, mare viitor!" "Ce viziune in trecutul nostru ne-a exagerat rolul in lume?, se intreba Cioran. S-a spus de atitea ori: am aparat latinitatea (si se citeaza: o oaza de latinitate in Balcani); un dig impotriva slavonismului, aparatori ai crestinatatii; pastratori ai traditiilor romane etc." Numai ca Cioran adopta contra-argumentul filosofic si nu istoric, ca L.Boia. "Ati inteles, spune el: am aparat si am pastrat. Se cheama acesta destin? Natiunile mari au spintecat istoria in pornirea lor de a se afirma", lasind in urma dira de foc, pe cind culturile mici, doar praf. "Praf, dar nu de pusca, pulbere purtata de vint de toamna. Caut in zadar primavara culturilor mici"
Si totusi Un sustinator vehement al
ideii independentei a fost, cum bine se stie, si M.Eminescu. Sustinerea
a avut-o in situatia romanilor aflati sub ocupatia
austro-maghiara. Semnificativ, el isi incepe activitatea
jurnalistica cu o polemica la adresa Imperiului austro-ungar, Sa
facem un congres, pe tema drepturilor romanilor aflati sub
stapinirea acestuia, si o incheie,
Este important faptul ca debutul lui Eminescu, in jurnalistica,
se face cu un articol ale carui idei le va actualiza mereu. El se numea Sa
facem un congres si aparea in ziarul romanilor din imperiul
austro-maghiar, Federatiunea, care se tiparea
Efectul acestei legi asupra scolii era dat de cazul
Liceului din Suceava care, desi se infiintase (la 4 septembrie 1860)
avind ca limba de predare romana, Curtea de
Pentru apararea acelorasi drepturi ale
conationalilor in imperiu, studentii romani care studiau
In martie 1876, Eminescu tine o celebra conferinta in cadrul prelectiunilor Junimii. Ea s-a numit Austriecii si facea parte din ciclul acelui an, Inriuriri asupra poporului roman. In forma publicata in Convorbiri literare se va numi Influenta austriaca asupra romanilor din Principate. Aici se afla in nuce intreaga conceptie social - politica a lui Eminescu, el fiind textul matrice al acestui compartiment al activitatii sale. Articolul care incheie perioada ieseana reveleaza deja un ginditor matur, erudit, penetrant. Consecvent convingerilor sale, Eminescu se va distanta critic chiar de T.Maiorescu atunci cind ideile acestuia nu concordau cu convingerile sale. Il va acuza, de exemplu, pentru pozitia sa in legatura cu relatiile externe dintre Romania si Imperiul austro-ungar, care priveau soarta romanilor de acolo.
O chestiune ce merita a fi discutata, in aceasta ordine de idei, este si urmatoarea. Rezultatul aflarii unor teritorii romanesti sub stapinire straina n-a fost aceleasi peste tot. Imperiul otoman ne-a adus fanariotismul cu intreaga sa mentalitate, rusii au procedat la rusificare agresiva si deportari de populatii, pe cind in Bucovina si Transilvania, cu toate relele suportate de romani, din partea Ungariei mai mult, a Austriei mai putin, se promoveaza si un real avans in occidentalizarea acestor provincii, vizibil si astazi.
Ca un fel de concluzie partiala: Evident ca toate popoarele isi au miturile lor istorice, chiar si cele apartinind democratiilor dezvoltate, civilizate si la care nu sint dispuse sa renunte prea usor. Cine ar indrazni sa conteste astazi, pentru francezi, sa spunem, mitul lui Napoleon sau pentru americani - mitul imbogatirii peste noapte (El Dorado)? Daca ne intoarcem fata catre Orient, aici miturile sint la ele acasa, iar mirajul turistilor straini il constituie tocmai ele. Tot astfel, de ce Romania tinde sa fie mai cunoscuta, in lume, pentru mitul lui Dracula (mai recent, al Ruritaniei)[202], decit pentru alte performante ale ei? Orice-ar spune multi intelectuali, turistii americani sau englezi vin mai degraba, la noi, pentru a vizita legendarul castel transilvan al celebrului vampir, decit altceva mult mai reprezentativ pentru Romania actuala. Tot legendare si mitice sint si manastirile din nordul Moldovei sau cea a Argesului, izvoritoare de mitul Mesterului Manole si nimeni nu le recuza aceasta calitate. Sint chiar voci, si pe drept, care critica tocmai nevalorificarea eficienta a unui astfel de potential turistic, nicicum punerea lui intre paranteze.
Acest mit se completeaza cu un altul: cel al continuitatii si unitatii. Unitatea este un mit arhetipal esential al tuturor popoarelor. Ea este complementara continuitatii. In identitate trebuie sa se tina seama si de continuitati, dar si de rupturi, cum au fost cele din 1716, 1821, 1848, 1944, 1989. Cita dreptate avea Farfuridi!
Sa nu uitam ca omul da nu numai sens
lucrurilor, ci si coerenta, unitate eterogenitatii iminente
si pentru ca natiunea este totdeauna mai putin unitara
in realitate, decit in imaginar. Ba, discret, se manifesta chiar o
tendinta de regasire regionala[203]. Si asa se
face ca aspiratia catre intregire a trait-o tragic
poporul roman, care a fost multa vreme (si mai este inca)
despartit de granite artificiale. Istoria lui a fost
marcata de uniri si destramari repetate, de
unde si permanenta ideii Romaniei mari . La fel gindea si M.Eminescu,
cind formula: "De
● "Miracolul romanesc" Pentru prima data despre manifestarea unui "miracol romanesc" a vorbit Ferdinand Lott. Ideea este preluata si dezvoltata de G.I.Bratianu intr-o carte celebra: O enigma si un miracol istoric: poporul roman.[204] Istoria noastra, mai intii, care a fost una tragica si a decurs din asezarea geografica a Romaniei, permanent centru de interes pentru frumusetile si bogatiile ei, situata si la rascrucea intereselor celor mai agresive imperii pe care le-a cunoscut istoria moderna (turc, austro-maghiar si rus), dupa ce statuse secole in calea atitor migratori. De aceea, ginditori ca Blaga sau D.Popovici au emis chiar teoria "eliberarilor spirituale succesive". Istoria noastra a fost, de aceea, mai ales una a luptelor si razboaielor, cu toate nenorocirile lor, decit a momentelor de pace. Nici o data o suprematie straina n-a apus, ci dimpotriva a stimulat, dupa o perioada de convietuire vitala, vigoarea originalitatii noastre, renascuta si imbogatita din fiecare din aceste experiente istorice; si am supravietuit, pastrindu-ne, in acelasi timp, latinitatea. Faptul ca limba noastra a ramas romanica in fata tuturor acestor vicisitudini ale istoriei si intr-un context lingvistic ne-romanic si nu o data ostil, cu intentii declarate de deznationalizare, intregeste semnificatia "miracolului romanesc".
A urmat, apoi, pentru epoca moderna, procesul modernizarii Romaniei care, odata inceput dupa 1929, cunoaste un foarte rapid ritm de dezvoltare. Marturii asupra dinamicii evenimentelor istorice dovedesc ca, in special dupa 1848, aceasta a fost deosebit de rapida. Un vizitator al Bucurestilor, la 1829, scria: "Nu este un oras european", pentru ca un altul, la 1877, sa spuna: "Orasul acesta are absolut un aspect european!" La un mod foarte general vazind dinamica si complexitatea acestui context de epoca, se poate spune ca imperativele conjuncturale erau atit de categorice, incit ceea ce se petrecea pe plan cultural si literar, parea cu adevarat un miracol. Operele s-au succedat cu repeziciune, depline atit prin ele insele, cit si fata de celelalte, create nu numai de Caragiale, Creanga, Eminescu, ci si de alti scriitori mai modesti, insa la fel de onorabili. Asa se face ca, la 1886, ca intr-un bilant al unei epoci incheiate, aceeasi constiinta critica, Titu Maiorescu, putea sa scrie in eseul Poeti si critici urmatoarele: "Daca privim astazi la literatura din ultimii ani, timida speranta de atunci se poate schimba intr-o incredere sigura pentru directia sanatoasa a lucrarilor intelectuale in Romania". Numai in perioada interbelica se va mai intimpla o dinamica asemanatoare. Ca in acest scurt interval au aparut laolalta citeva genii, aceasta reprezinta o alta dimensiune a miracolului romanesc si care, ca orice miracol, cit ne-am stradui, nu-l vom putea explica numai cu mijloacele rationalului. "Se vede clar ca pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau doua generatii ca sa ne situam la nivelul celor din Vest. Iata un fenomen care tine de miracol - si care trebuie subliniat", remarca si N.Djuvara.
Epocile, curentele, n-au fost marcate de revolutii; dimpotriva, s-a realizat ceea ce s-a numit "arderea etapelor", dintr-una-ntr-alta, intensiv, si nu extensiv, pe citeva idei majore ce leaga generatiile intre ele si negenerind, la noi, acutele conflicte din alte contexte culturale. Iata de ce n-au trebuit decit nici doua generatii, de la inceputurile culturii noastre scrise, pentru a se naste sinteza specificitatii nationale, Mihail Eminescu, iar aceasta este inca o marca a vigorii si tineretii noastre spirituale. Dar chestiunea aceasta a fost pusa in mod special si referitor la personalitatea lui Mihai Eminescu.
Intr-un fel, in replica cu viziunea continuitatii transtextuale, s-a afirmat, aparent contrazicator, ideea aparitiei meteorice, de exceptie, a lui Eminescu, numai ca ea are in vedere originalitatea, talentul, geniul, care se comporta in manifestarea lor ca orice fenomen natural, cum ar fi furtuna, cutremurul sau aparitia vietii prin germinarea semintei. Primul care lanseaza judecata, ce-i va face o glorie peste voia propunatorului, a unui Eminescu rupt de substratul autohton, a fost G.Ibraileanu. In fond, el aplica scriitorului roman teoria romantica a caracterului natural al geniului. "Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor roman. El e o aparitie aproape inexplicabila in literatura noastra. El a aparut in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor, din alte lumi", scria criticul Vietii romanesti, la 1920.
"Trasnet picat din cer", preluind o vorba a scriitorului englez Carlyly, este Eminescu si pentru P.Constantinescu. "S-a intrupat deodata, fara ca un lant de vestitori sa-i fi netezit calea". Acestea le scria in 1925, pentru ca, un mai tirziu, sa reia ideea, amplificind-o: "Inrudit cu spiritul marii poezii lirice a veacului trecut, izolat in raport cu o legiune de precursori ce nu l-a pregatit, el a creat cea mai dominanta sensibilitate poetica din literatura romana." "Eminescu [] domina spatiile literaturii ca un virf singuratic de munte. Aparitie exceptionala, destinul lui trebuia sa fie exceptional", formula si D.Popovici.
In sfirsit, un mare sustinator al ideii a fost G.Calinescu, chiar daca ulterior va ameliora formularea. El incheia, cum bine se stie, monografia despre Viata lui Mihai Eminescu cu vorbele devenite de acum celebre: "Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamintul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cite o stea va vesteji pe cer in departari, pina cind acest pamint sa-si stringa toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale". Asemanator isi termina si ultimul volum al monografiei dedicate Operei lui Mihai Eminescu (1936): "In literatura romana Eminescu nu s-a nascut, ci a iesit de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul."
Alegoria aparitiei meteorice nu sustine numai imprevizibilitatea creativitatii geniului, ci slujeste si conditia reprezentativitatii, continuitatii si unitatii, de aceea, afirmatia urmatoare a lui G.Calinescu nu trebuie luata ca dezicere, oportunism, ci ca pe una complementara: "Credinta de pina mai deunazi ca Eminescu e un meteor, iesit din neant, ca miracol, fara nici o legatura cu trecutul se dovedeste falsa. Eminescu e cel mai traditional poet, absorbind toate elementele, si cele mai marunte, ale literaturii antecedente."
● Bogata si fascinanta Romanie Multa vreme am fost hraniti cu mitul Romaniei, tara bogata si inca mai sintem. Mai ales scoala a contribuit la consolidarea lui, dintr-un exces de patriotism prost inteles. Bogatiile naturale sint in lichidare, deseori sint exploatate irational, cu grave consecinte economice si ecologice, mai multe crize sint inca de asteptat (cea a apei, deja se intrevede!) si asa mai departe, incit foarte curind nu vom mai fi chiar atit de bogati pe cit se mai crede.
In aceasta descendenta s-ar inscrie si alte mituri create si sustinute, mai ales in perioada interbelica, de catre altii, despre romani si Romania, cum ar fi Bucurestiul ca Micul Paris, Romania ca Grinarul Europei. Un alt mit a fost cel al "virstei de aur" a societatii romanesti, inclusiv sub aspect cultural, care ar fi fost specific tot perioadei interbelice, ceea ce pare sa nu fie, totusi, intru totul adevarat.[206]
Fara vreo glorie asumata, marturisim o atitudine ce am luat-o repetat, pe vremea vechiului regim, atunci cind participam la unele inspectii pentru obtinerea gradului didactic intii, in invatamint. Respingind orice forma de patriotism politizat si demagogic, e drept, nu o data pur formal, aratam ca faptul de a prezenta stema de atunci a Romaniei in termeni gloriosi, cum ca avem o tara bogata, scaldata de cimpii cu spice aurii, de paduri si bogatii de subsol, toate imbratisate de un soare "fericit", pe un cer albastru pur, culoare ce simboliza si ea etc., nu putea decit sa creeze un reflex negativ la copii. Reactia adversa ar fi putut fi cu usurinta: daca avem de toate in Romania, la ce bun sa mai muncim! Am putea face si noi ca unii orientali, care avind atita petrol (sub pamint), muncesc altii pentru ei (pe pamint). Si le dadeam atunci exemplul Japoniei, unde, (mi se spusese de catre cineva), prima lectie la intrarea in viata scolara a copiilor, incepe cu urmatoarele cuvinte, spuse de invatator: "Copii! Avem o tara saraca! Singura bogatie sint munca si inteligenta voastra!"
● A murit Mitul! Traiasca Mitul Crearea de noi mituri se dovedeste insa un fenomen continuu, inclusiv pentru o colectivitate, cum este cea romaneasca si care, deocamdata, mai are nevoie de mituri. Numai ca, daca dispare un mit, apare un altul. Fenomenul este clar si nu stim daca totdeauna si benefic cultural. Asa ne putem explica de ce astazi, in locul unor cutume, sarbatori etc. traditionale, sint importate si impuse sustinut de mass-media, altele straine realitatii (de pina acum) romanesti. Avem in vedere, cind spunem aceasta faptul ca s-au adaugat in calendarul neortodox, snob si fortat, noi sarbatori, de sorginte americana, desi originea multora dintre acestea trebuie cautata tot in Europa, cum ar fi: Sarbatoarea Indragostitilor (de Sfintul Valentin, patronul catolic al acestora), Sarbatoarea Dovleacului (Halloween) si altele. Sa reamintim ca si atit de raspindita "mitologie" a lui Mos Craciun a fost popularizata, comercial, tot de americani si nimeni nu a protestat la preluarea ei; dimpotriva. Aceeasi observatie si pentru inlocuirea acestuia, de catre comunisti, cu Mos Gerila!
Fenomenul VIP este, evident, unul de imitatie, de snobism. Termenul in sine numeste clar spectacularul (adica tot ceea ce tine de spectacol, de teatralitate, in sens larg) vietii publice, adica acele personalitati care s-au impus in viata societatii, printr-un rating foarte mare. Noi nici nu avem macar o clasa medie, daramite una de virf, in adevaratul sens al cuvintului, artistii nostri nu au luat nici un premiu international de prestigiu etc., si se si organizeaza "Baluri de cristal" cu politicieni stingaci, milionari de carton, sportivi inca fara maniere, formatii de muzica moderna alcatuite din preadolescenti ori din "copii ai strazii" si asa mai departe.
Preponderenta aspiratiei la acest statut, la noi, in perioada de dezvoltare a sfirsitului de secol XX, o au anumite categorii socio-profesionale. Este foarte interesant de vazut care sint acestea? E vorba mai ales de sportivi si dintre acestia, mai cu seama fotbalistii, realizatorii de anumite programe de televiziune (celebrele talk show-uri), oamenii de afaceri, politicienii, ziaristii, creatorii de moda si top modelele lor, formatiile de muzica dans, rock; chiar si cele de cartier etc. Devin astfel VIP-uri, peste noapte, indivizi a caror glorie si-au construit-o fulgerator si, deseori, mai ales nu prin propriile lor merite, ci prin ale mijloacelor media. Sa mai observam bizareria criteriilor valorice, cum ar fi prezenta in mondenitate, premiata si ea la unele festivitati.
E un truism a spune ca nu totdeauna popularitatea acestora coincide cu competenta. Daca ar fi sa fie "scuturate", cum se spune, aceste VIP-uri fabricate, s-ar vedea ca multi n-au trecut de scoala elementara, iar unii, se stie, nici nu pot sa construiasca o fraza cu inteles si fara greseli de gramatica. Fapt de notorietate: intrebat de ziaristi daca citeste beletristica, un asemenea VIP a raspuns: "Citesc, dom'le, ce p mea, doar sintem intelectuali!?" La fel, recent, am auzit-o pe o celebra gimnasta, campioana mondiala, spunind ca este dispusa sa faca spagatul pe Coloana infinita brancusiana si sa se fotografieze pe Masa placerii si sub Poarta sarutului frantuzesc!
Ce se mai poate vedea cu usurinta, analizind chiar si sumar fenomenul VIP? Ca lipsesc, in genere, din aceste clasamente, profesorii, oamenii de stiinta, medicii, inventatorii si alte categorii de intelectuali, care contribuie esential la dezvoltarea sociala. Am zice ca sint declarate VIP-uri personalitati (indiscutabil, in domeniul lor de activitate!) ale partii vazute, supermediatizate, de "suprafata" - in sens etimologic - si mai putin sau deloc acei a caror activitati nu au nimic spectacular, ceea ce inseamna ca fenomenul VIP nu are prea mult de-a face cu dimensiunea intelectuala a societatii. De aceea il interpretam ca pe unul menit sa rastoarne vechile ierarhii valorice si sa deplaseze interesul, ca prestigiu, catre zone considerate pina mai deunazi marginale. In foarte multe din cazurile citate, impunerea se face insa tocmai cu sprijinul a vechilor valori, al consacratilor, al monstrilor sacri, cum li se mai spune. La o astfel de manifestare am vazut cu tristete cum un mare artist, precum Radu Beligan, a fost nevoit sa citeasca numele unui cistigator de astfel de top. Faptul ca a acceptat acest rol exprima tocmai acuta criza in care sint puse astfel de valori, obligate sa contribuie la iesirea in fata a altora, chiar impotriva convingerilor, gusturilor lor. Din felul in care a reactionat marele artist, s-a vazut clar acest lucru. Stinjenitoare a fost chiar prezenta, la astfel de manifestari, a unor personalitati realmente valoroase, in domeniul lor de activitate si care au fost premiati.
Pe de alta parte, este la fel de interesant de numit manifestari psiho-sociale bizare. In fata unor astfel de VIP-uri de carton, multimea delireaza, isterizeaza, se alcatuiesc cluburi de fani etc., acestea avind toate insemnele sub-culturalului sau, eufemistic, al unei anume culturi. Ceea ce numeam odata prin "educatie artistica" a devenit la fel de desuet ca si multe alte valori cultivate odata; sa zicem prietenia sau sentimentul familial, care astazi sint puse in criza. Tot mai multi Abeli sint ucisi de Caini si, ceea ce nici Biblia nu gindea, Cain il ucide si pe tatal sau, Adam.
Bibliografie selectiva
Aesthesis carpato-dunarean, antologie, Ed. Minerva, Buc.,1981
Alexandrescu, Sorin, Identitate in ruptura, Ed.Univers, Buc., 2000
Alexandrescu, Sorin, Paradoxul roman, Ed.Univers, Buc.,1998
Antohi, S., Civitas imaginaris, Ed.Polirom, Iasi, 1999
Aron, Raymond, Introducere in filosofia istoriei, Ed.Humanitas, Buc., 1997
Babeti, Adriana, Ungureanu, Cornel, Europa centrala, Memorie, paradis, apocalipsa, Ed.Polirom, Iasi,1998
Badescu, Ilie, Sincronism european si cultura critica romaneasca, ESE, Buc., 1984
Becheanu Iancu, Adela, Spiritualitatea romaneasca. Permanenta si devenire, EP, Buc., 1980
Blaga, Lucian, Cultura minora si cultura majora, Trilogia culturii, ELU, Buc., 1969
Blaga,
Lucian, Elogiul satului romanesc, vol. Discursuri de receptie
Blaga, Lucian, Revolta fondului nostru nelatin. Ceasornicul de nisip, Ed.Dacia, Cluj,1973
Blaga, Lucian, Spatiul mioritic, in: Trilogia culturii, Ed. Fundatiei Regale pentru literatura si arta, Buc., 1944
Blaga, Lucian, Zari si etape, Ed.Minerva, Buc.,1968,
Boia, Lucian, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Ed.Humanitas, Buc., 1997
Calinescu, G., Specificul national, in Istoria literaturii..., Ed.Minerva, Buc., 1941
Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Ed.C.R., Buc., 1923
Caraman, Petru, De la instinctul de autoorientare, la spiritul critic axat pe traditia autohtona, Ed.Acad., Buc., 1994
Cazacu, Mihai, Divin si uman in spiritualitatea romaneasca, Ed.de Vest, Timisoara, 1994
Ciopraga,Const., Personalitatea literaturii romane, Ed.Institutul European, Iasi, 1997
Cioran, Emil, Mon Pays - Tara mea, Ed.Humanitas, Buc., 1996
Cioran, Emil, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Ed.Humanitas, Buc., 1998
Cirese, Alberto Maria, Cultura hegemonica si culturi subalterne, Palermo, 1985
Cojocaru, Mihaela, Interferente franco-romane. Opinii franceze despre romani. 1849-1855, Prefata de P.Cornea, Ed.Enciclipoedica, Buc., 1999
Compagnon, Antoine, Spiritul Europei, 3 vol., Ed.Polirom, 2002
Constantinescu, Florin, O istorie sincera a poporului roman,
Constantinescu, Nicolae, Romanian Folk Culture, Ed.Fundatia Culturala Romana, Buc., 1999
Crainic, Nichifor, Crestinism si romanism, Buc., 1943
Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Ed.Moldova, Iasi, 1994
Crisan, Constantin, Literatura romana-universalitate si specific national, Sociologie si bioestetica, Ed.Eminescu, Buc.,1987
Culegeri de anecdote, bancuri etc.
Dabija, Nicolae, Pe urmele lui Orfeu, Ed.Literatura artistica, Chisinau, 1983
Daghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului roman (1907), Ed.Albatros, Buc., 1996
Diaconescu, Mihai, Istoria literaturii daco-romane, Ed.Alcor Edimpex, Buc., 1999
Djuvara, Neagu, O scurta istorie a romanilor, Ed.Humanitas, Buc., 1999
Dragan, I.C., Idealuri si destine. Eseu asupra evolutiei europene, CR, Buc., f.a.
Dumitriu, Anton, Culturi eleate si culturi heraclitice, Ed.Cartea Romaneasca, Buc., 1987
Dumitriu, Anton, Terra Mirabilis sau intilnirea cu pamintul natal, vol. Retrospective, Ed.Tehnica, Buc., 1991
Dutu, A., Ideea europeana, Ed.All, Buc., 1999
Dutu, Al., Cultura romana si civilizatia europeana moderna, Ed.Minerva, Buc., 1978
Dutu, Al., Unamanisti romani si cultura europeana, Ed.Minerva, Buc., 1974
Eco, Umberto, Pe urmele limbii perfecte in cultura europeana, Ed.Pontica, Constanta, 1996
Eliade, M., Europa, Asia, America, Ed.Humanitas, Buc.,1999
Eliade, Mircea, A fi roman, Incercarea labirintului, Ed.Dacia, Cluj, 1990
Eliade,
Mircea, Dacii si lupii, De
Eliade, Mircea, Profetism romanesc, 2 vol., Ed.Roza vinturilor, Buc., 1990
Eliade, Mircea, Romanii.Breviar istoric, Ed.Junimea, Iasi, 1992
Eliade, Pompiliu., Influenta franceza asupra spiritului public in Romania, Univers, Buc., 1982
Eminescu M., Despre cultura si arta, Ed.Junimea, Iasi, 1970
Fenomenul romanesc. Cartea ipotezelor, Ed.Porto-Franco, Galati, 1996
Firea romanilpr, volum coordonat de Daniel Barbu, Ed.Nemira, Buc., 2000
Gellner, Ernest, Nations and Nationalism, Ed.Antet, Buc., 1997
George Al.Sergiu, Arhaic si universal, Ed.Eminescu, Buc., 1981
George, Al., La sfirsitul lecturii, 3 vol, Ed.C.R., Buc., 1973
George, Al., Micromegas, Simple intimplari in gind si spatii, Ed. C.R., Buc., 1982
Grasso, Dana Maria Niculescu, Bancuri politice, Ed.Fundatiei Culturale Romane, Buc.,1999
Erving Goffman, Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, Prentice - Hall Inc., London, 1969
Harold, Bloom, Canonul occidental, Ed.Univers, Buc.,1998
Hasdeu, B.P., Perit-au dacii?, Scrieri istorice, I, Ed.Albatros, Buc.,1973
Herseni, Tr., Cultura psihologica romaneasca, ESE, Buc., 1880
Holban, Eugen, Nationalismul si conceptul national, Dilema, nr.175, 17-23 mai 1996
Iancu, Adela Becheanu, Spiritualitatea romaneasca. Permanenta si devenire, EP, Buc., 1980
Ibraileanu, G., Spiritul critic in cultura romaneasca, Ed.Cartier, Chisinau, 2000
Identitate/ alteritate in spatiul cultural romanesc, volum ingrijit de Al.Zub, Ed.Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iasi, 1996
Ionescu, Eugen, Razboi cu toata lumea, 2 vol. Ed.Humanitas, Buc., 1992
Ionescu, Nae, Roza vinturilor, Ed.Roza vinturilor, Buc.,1990
Ionescu, Nae, Suferintele rasei albe, Ed.Timpul, Iasi, 1994
Iorga, Nicolae, Bizant dupa Bizant, ESE, Buc.,1972
Iorga, Nicolae, Hotare si spatii nationale. Afirmarea vitalitatii romanesti, Ed.Porto-Franco, Galati, 1996
Iorga, Nicolae, Locul romanilor in istoria universala, ESE, Buc.,1985
Iosif, Anamaria V., Cine sintem? (O schita de antropologie si istorie a identitatii), Viata romaneasca, martie, 1998
Istrate, Panait, Spovedanie pentru invinsi, Ed.Dacia, Cluj, 1991
Joja, Athanasie, Profilul spiritual al poporului roman, Etos si Logos, ES, Buc.,1966 sau Filosofie si cultura
Lovinescu, E., Biruinta Occidentului, vol. Aquaforte, Scrieri, 3, Minerva, Buc.,1970
Lovinescu, E., Caracterele esentiale ale literaturii romane, Critice, I, Minerva, Buc., 1979
Lovinescu, E., Istoria civilizatiei romane moderne (1924), Ed.Minerva, Buc., 1997
Marino, Adrian, Cultura si politica. Pentru o noua cultura romana, Ed.Polirom, Iasi, 1996
Marino, Adrian, in Carnete europene, Ed.Dacia, Cluj, 1976
Marino, Adrian, Occident si Orient, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed.Dacia, Cluj, 1981
Marino, Adrian, Pentru Europa, Ed.Polirom, Iasi, 1995
Martin, Mircea, G.Calinescu si "Complexele literaturii romane", Ed.Albatros, Buc., 1981
Mazilu, D.H., Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie, Ed.Polirom, Iasi, 1999
Mehedinti, Simion, Crestinismul romanesc, Ed.Anastasia, Buc., 1995
Moscovici, Serge, Psihologia sociala sau arta de a face zei, Ed.Polirom, Iasi, 1997
Mühlbächer, Paula, Cum ne vad germanii?, in: Convorbiri Literare, nr.27 din 1990, p.5
Mustata, Ioana, George Uscateanu-pledoarie pentru Europa, cap. O perspectiva universala asupra culturii romane, Ed.Roza vinturilor, 1990
Muthu M., Literatura romana si spiritul sud-est european, Ed.Minerva, 1976
Niculescu, Mihai, Omul si pamintul romanesc in lumina literaturii romane, Ed.Jurnalul literar, Buc., 2000
Noica, C., Modelul cultural european, Ed.Humanitas, Buc.,1993
Noica, C., Pagini despre sufletul romanesc, Ed.Humanitas, Buc., 1991
Noica, C., Rugati-va pentru fratele Alexandru, Ed.Humanitas, Buc., 1997
Noica, C., Sentimentul romanesc al fiintei, Ed.Eminescu, Buc., 1978
Nostalgia Europei, volum in onoarea lui Al.Paleologu, Ed.Polirom, 2003
Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, Ed.Fundatiei culturale romane, Buc., 1996
Ornea, Z., Traditionalism si modernism in deceniul al treilea, Ed.Eminescu, Buc., 1980
Paleologu, Al., Bunul simt ca paradox, Ed.C.R., Buc., 1972
Panaitescu, P.P., Introducere in istoria culturii romanesti, ES., Buc., 1969
Papadima, O., O viziune romaneasca a lumii, Ed.Saeculum, Buc., 1995
Papu, Edgar, Clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977
Papu, Edgar, Tipul creativ romanesc in contextul universal, Arta si umanul, Ed.Meridiane, Buc., 1974
Papu, Edgar, Traditia orientului in perioada interbelica, vol. Motive literare romanesti, Ed.Eminescu, Buc.,1983
Patapievici, H.R., Politice, Ed.Humanitas, Buc.,1996
Petrescu, Camil, Suflet national si Incercare fenomenologica despre constiinta romaneasca, in Teze si antiteze si Opinii si atitudini, EPL, Buc.,1962
Pillat, I., Spiritul mediteranean, in vol.Portrete literare, ELU, Buc, 1969
Pitu, Luca, Sentimentul romanesc al urii de sine, Institutul European, Iasi, 1997
Plesu, Andrei, "Axa lumii" si "Spiritul locului"- componenta sud-est europeana a gindirii lui Mircea Eliade, vol.Limba pasarilor, Ed.Humanitas, Buc.,1995
Popovici, Al., Nationalism sau democratie, O critica a civilizatiunii moderne (1910), Ed.Albatros, Buc.,1997
Popovici, D., Etape in dezvoltarea literaturii romane, 1944 si Literatura romana in epoca "Luminilor', in: Studii literare, 7 vol., Ed.Dacia, Cluj, 1972-1998
Rachieru, Adrian Dinu, Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Ed.Facla, Timisoara, 1985
Radulescu - Motru, C., Etnicul romanesc. Nationalismul, Ed.Albatros, Buc.,1996
Radulescu - Motru, C., Sufletul neamului nostru, Ed.Anima, Buc., 1990
Ralea, M., Cap. Fenomenul romanesc, vol. Intre doua lumi, 1943 sau Scrieri, 7, Ed.Minerva, Buc., 1972
Rebreanu, L., Lauda taranului roman, vol. Discursuri, ed.cit.
Sadoveanu, M., Poezia populara, in vol. Discursuri de receptie la academia romana, Ed. Albatros, Buc., 1980,
Scarpetta, Guy, Elogiu cosmopolitismului, Ed.Polirom, Iasi, 1997
Stanescu, N., Respirari, Ed. Sport-Turism, Buc., 1982
Staniloaie, Dumitru, Ortodoxie si romanism, Sibiu, 1939
Staniloaie, Dumitru, Reflexii despre spiritualitatea poporului roman, Ed.Scrisul Romanesc, Craiova, 1992
Streinu, Vl., art. Vocatia clasica a literaturii romane si Atic si asiatic
Suchianu, D.I., vol. Aproximatii literare, Adevaruri literare, Foste adevaruri literare etc., Ed.Minerva, Buc., 1983
Tanase, Al., O istorie umanista a culturii romane, I, Ed. Moldova, 1995
Tanasoca, Serban Nicolae, Civilizatia romaneasca si civilizatia balcanica, Ed.Minerva, Buc., 1974
Teodorescu, Razvan, Bizant. Balcani. Occident la inceputurile culturii medievale romanesti, Ed.Academiei, Buc.,1974
Teoria formelor fara fond, Ed.Porto-Franco, Galati, 1996, antologie, prefata si note de M.Ungheanu
Tzvetan Todorov, Noi si ceilalti, Ed.Institutul european, Iasi,1999
Ungureanu, Cornel, MittelEuropa, Ed.Polirom, 2003
Vianu,T., Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane si Originalitatea contributiei culturale a romanilor, in Studii de literatura romana, EDP, 1965
Volovici, Leon, Ideologia nationalista si "problema evreiasca" in Romania anilor '30, Ed.Humanitas, Buc., 1995,
Vulcanescu, Mircea, Dimensiunea romaneasca a existentei, Ed.Eminescu, Buc., 1996
Vulcanescu, Mircea, Ispita dacica, RITL, nr.3-4, 1987
Yannaras, Christos, Ortodoxie si Occident, Ed. Bizantina, Buc.,1995.
Zamfirescu, Dan, Razboiul impotriva poporului roman, Ed.Roza Vinturilor, Buc., 1993,
Zanne, A., Proverbele romanilor, 3 vol., Ed.Librariei Socec, Buc., 1895-1901
Zub, Al., In orizontul istoriei, Ed.Institutul European, Iasi, 1994
vezi N.I.Popa, Psihologii nationale si "literatura comparata", vol. Studii de literatura comparata, Ed. Junimea, 1981
Ion Popescu-Sireteanu, Cuvinte romanesti fundamentale, vol.I, Ed.Bucovina, Iasi, 1995, pp.92-94, vezi si T.Vianu, Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane, vol. Studii de literatura romana, EDP, 1965, p.553
Histoires
des Littératures, cap. La littérature française dans
a se vedea, pentru multe amanunte temeinice si interesante, G.Mihaila, Intre Orient si Occident, Ed.Roza Vinturilor, Buc., 1999, cap. O chestiune de principiu. Reflectii privind literatura romana veche
vezi pledoaria prof.dr.Gheorghe Zbuchea, O istorie a romanilor si nu una a Romaniei, In:Tribuna invatamintului, Anul LI, nr.563, 6-12 nov.2000, p.1
pentru amanunte asupra acestei chestiune vezi Dumitru Tiutiuca, Mihai Eminescu. Creativitate si ideal, Ed.Junimea, Iasi, 1984, cap. Personalitate si curent
Erving Goffman, Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, Prentice - Hall Inc., London, 1969, p.2
vezi Eugenia Gavriliu, Sindromul Gulliver. Reprezentari ale romanilor in clisee literare engleze, Ed. Evrika, Braila, 1998, p.123
vezi si Dumitru Tiutiuca, Ion Creanga sau orinduiala lumii, Ed. pentru Literatura si Arta 'Geneze', Galati, 2000
a se
consulta Paul Morand, Bucarest, Paris, 1935 (tradusa in rom., in
1990), Olivia Manning, The Great Fortune si The Spoilt City,
traduse in rom.,
D.Popovici, Etape in dezvoltarea literaturii romane. Extras din "Transilvania", nr. 8 - 9, Anul 75, 1944
T.Vianu, Idealul clasic al omului, 1934, Vezi si G.Calinescu, Sensul clasicismului, in Principii de estetica, EPL, 1968, p. 357, si urm.
Estetica folclorului romanesc, ed.cit., p.23; am folosit aceasta antologie pentru ca ea cuprinde toate textele fundamentale ale chestiunii.
Vitalie Pastuh-Cubolteanu, Dangat peste iarna, Ed.Civitas, Chisinau, 2000, pp.5-12, apud Th.Codreanu, op.cit., p.144
toate observatiile de aici se bazeaza pe textele publicate de revista Manuscriptum, nr.3-4, 2000. Acestea sint: Antinomiile Baraganului (1932), O pretioasa antinomie a Baraganului - foarte filosofica (1933) si Baraganul si moartea (1932-1933), pp.44-58. Am reprodus textele fara a indica completarile de lectiune ale editorului.
Al.Paleologu, Bunul simt ca paradox, ed.cit., p.39; vezi si Al.George, La sfirsitul lecturii, ed.cit., pp.5-6
se poate consulta cu interes Cartea Dunarii, antologie realizata de Ioan Munteanu, Ed.Sapiens, Braila, 1997
Acest sindrom numeste solidaritatea religioasa, morala, spirituala a populatiilor in caz de criza, mult mai puternica si mai activa decit cea economica, militara etc., intre state. Componenta noastra latina ar putea fi o cale catre Europa.
termenul generalizeaza soarta personajului romanului lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lunga decit veacul. Din om liber, acesta devine sluga printr-un proces barbar de pierdere a memoriei, de spalare a creierului.
vezi vol. Teoria formelor fara fond, Ed.Porto-Franco, Galati, 1996, antologie, prefata si note de M.Ungheanu
Edgar Papu, Clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 8. Toate citatele din E.Papu se refera la aceasta carte si de aceea nu vom mai face, in continuare, trimiteri de pagina
ideea o dezvoltam in cartea noastra, M.Eminescu. Creativitate si ideal, cap. Personalitate si curent, Ed.Junimea, Iasi, 1984
sustinatori ai ideii protocronice au mai fost: Paul Anghel, Ilie Badescu, Dan Zamfirescu si altii; a se vedea si Katerine Verdery, Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu, traducere de Mona si Sorin Antohi, Ed.Humanitas, 1994, pp.152-204, dar si Dan Zamfirescu, Razboiul impotriva poporului roman, Ed.Roza Vinturilor, Buc., 1993
argumente se vor gasi si in cartea noastra, Teoria operei literare. Judecati si prejudecati estetice, Ed.Porto-Franco, Galati,
pentru alte aspecte ale chestiunii vezi Adrian Marino, Cenzura in Romania. Schita istorica si introductiva, Ed.Aius, Craiova, 2000
Basil Munteanu, Literatura romaneasca in perspectiva europeana, in: Transilvania, anul 73, nr.6, Sibiu, 1944, p.1
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
