DEMOSTENE ANDRONESCU

REEDUCAREA

DE LA

AIUD

Lucrare publicata in serial in revista PUNCTE CARDINALE,

in anii 1993 - 1996

numerele 8/93 - 2/96

Despre atrocitatile de nedescris savarsite impotriva poporului roman de regimul comunist, cu forta instaurat la noi dupa cel de al doilea razboi mondial, s-a vorbit si s-a scris mult in ultimul timp. In vasta literatura memorialistica privind universul concentrationar romanesc, aparuta dupa decembrie `89, au fost denuntate torturile din timpul anchetelor din beciurile Securitatii , conditiile de detentie mai mult decat inumane din inchisorile de executie, regimul de exterminare din lagarele de munca fortata (canal, mine, colonii de munca, etc.) , precum si monstruozitatile de neimaginat mintii omenesti de asa-numitul " experiment Pitesti" . Cu toata aceasta abundenta de destainuiri , multe din aspectele dracestii actiuni de dezumanizare si de siluire a constiintelor, actiune initiata si dirijata de la centru, nu au fost inca dezvaluite . Nu s-a scris si nu s-a pomenit inca nimic, sau aproape nimic, despre ceea ce a fost reeducarea de la Aiud. Inceputa in primavara anului 1962 si continuata pe parcursul a aproape trei ani, aceasta actiune, adevarata crima impotriva demnitatii umane, a fost conceputa si pusa in aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral pe cei mai inversunati dusmani ai comunismului pentru ca, in eventualitatea in care, din motive conjucturale, regimul ar fi fost nevoit sa-i puna in libertate (ceea ce s-a si intamplat de altfel) , acestia sa nu mai constituie un pericol pentru ei. Atat prin amploare (prin ea au trecut cateva mii de detinuti), cat si prin rezultatele pe care le-au avut (spectaculoase din punctul de vedere al regimului, dezastruoase din punct de vedere uman) , aceasta actiune a fost aproape tot atat de cumplita ca si reeducarea de la Pitesti. Am fost intrebat odata, dupa decembrie `89, de un gazetar pare-mi-se, care a fost cea mai grea perioada din viata mea de detinut politic. Pana atunci nu ma gandisem sa fac o ierarhizare a suferintelor indurate de oameni in inchisori, caci , dincolo de un anumit prag, dincolo de limitele omenescului, suferinta nu mai poate fi evocata prin grade de comparatie. Totul a fost neomeneste de cumplit. A fost cumplita Jilava. A fost cumplita Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobantu si Coler. Toate ororile traite in aceste inchisori in perioadele respective s-au estompat in amintire si apar ca o imensa pata neagra . Si totusi, in acest infern uniform si continuu sunt unele intervale care se casca in memorie ca adevarate ' gauri negre ' ale ororii. O asemenea ' gaura neagra ' a fost si Aiudul ultimilor ani de ani de detentie. Atunci, in timpul reeducarii , aici s-a intrat cu cizma in sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise si au fost impinse la sinucidere sute si mii de constiinte. Cineva remarca, pe drept cuvant, ca, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani "este frate geaman cu Pitestiul" .

In reeducarea de la Aiud, pentru a fi infranta rezistenta oamenilor, au fost intrebuintate cu mai mult rafinament si cu mai multa subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu in urma la Pitesti. Desi agresarile fizice nu au lipsit (rezistentilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur : infometare, frig, izolari , lanturi, etc), la bataie nu s-a recurs. Si nu s-a recurs la bataie nu pentru ca ucigasii de suflete ar fi devenit , intre timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Pitesti toti subiectii asupra carora s-a actionat erau tineri si toti proaspat arestati. Deci, toti erau, din punct de vedere fizic, vigurosi si rezistenti si, pentru a putea fi ingenunchiati mai usor, era nevoie ca mai intai sa fie ruinati fizic. De aceea, la Pitesti reeducarea a inceput prin aplicarea torturii fizice neintrerupte si, in cateva luni, chiar si cele mai robuste exemplare au fost transformate in epave. La Aiud situatia era, din acest punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau sa treaca prin reeducare nu mai era tanar si, in plus, majoritatea dintre ei (afara de cei arestati in 1958-1959) aveau in urma lor ani grei de temnita. Asa ca din punct de vedere fizic toti erau la limita de jos a rezistentei. Apoi in Aiud nu s-a recurs la bataie si pentru ca cei care au initiat reeducarea voiau sa dea acestei actiuni un aspect legal si uman. Voiau, vezi Doamne, sa recupereze materialul uman din inchisori, pentru ca purificat si reconditionat sa-l redea societatii . De altfel, de acest lucru se facea mare caz. Colonelul Craciun , cel care a condus aceasta actiune, ori de cate ori inaugura un nou club (colectivele pregatite pentru reeducare erau, pretentios, numite cluburi) tinea sa sublinieze cu o ironie nedisimulata acest lucru. "V-am adunat aici, laolalta, sa discutati intre voi si sa va spalati rufele in familie', spunea el de fiecare data. Puteti sa folositi , unul impotriva altuia sau altora, in demascarile pe care le veti face, toate cuvintele existente in vocabularul limbii romana. Nu aveti insa voie sa criticati regimul si, mai ales , nu aveti voie sa va bateti sau sa va omorati intre voi. Noi nu vrem sa reeditam aici ceea ce s-a petrecut la Pitesti, ci vrem, doar, sa scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificati, sa va redam societati"

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, constienti ca nu cu bata vor reusi sa infranga rezistenta morala a detinutilor si sa scoata , cum pretindeau, "putregaiul" din ei. Dupa atatia ani de detentie si de tratament inuman, oamenii inchisorilor devenisera imuni la suferintele fizice. Cu cat asuprirea era mai mare, cu atat rezistenta morala a celor asupriti crestea. Si acest lucru il stiau si asupritorii. . . In legatura cu aceasta imi amintesc de o discutie pe care am avut-o cu un ofiter politic, cu cateva luni inainte de inceperea reeducarii. Pentru a sonda starea de spirit a detinutilor , administratia inchisorii, si in deosebi ofiterii politici, ne scoteau periodic la ancheta si, cateodata, cu unii dintre noi se straduiau sa intretina discutii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc exact cum a debutat si cum a evoluat discutia dar, la un moment dat, ofiterul respectiv, un capitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat : "Cum mama dracului mai puteti, ma, sa rezistati atat ? ! Din ce fel de aluat sunteti facuti de nimic nu va atinge ? Ne siliti sa excogitam , pentru a va veni de hac, fel de fel de pedepse si voi va comportati de parca nu mai aveti instinct de conservare. Nimic nu va mai impresioneaza" . "Nu ne mai impresioneaza nimic - am indraznit sa-i raspund - pentru ca nu mai avem nimic de pierdut. Ne-ati luat tot si luandu-ne tot ati facut din noi oameni cu adevarat liberi. Si ne comportam ca atare" . Nu a mai spus nimic. M-a privit lung si m-a expediat inapoi in celula. Nu stiu daca ofiterul politic respectiv a inteles ce am vrut sa-i spun, insa, cu siguranta, superiorii lui stiau acest lucru, pentru ca Ministerul de Interne avea angajati, pe langa tortionarii si brutele care ne supravegheau, si colective de oameni scoliti care observau si studiau comportamentul detinutilor. Si de observatiile si de concluziile acestora au tinut, desigur, cont cei ce au conceput si organizat reeducarea. Acestia au inteles ca, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiti sa ne restituie cate ceva din ceea ce ne luasera. Si au inceput prin a ne reda speranta.

X

X X

Reeducarea a inceput la Aiud , dupa cum am mai amintit deja, in primavara anului 1962. Ea a fost insa conceputa si minutios pregatita cu mult timp inainte. Dupa unele indicii, se pare ca aceasta actiune a fost hotarata in birourile Comitetului Central si ale Ministerului de Interne in acelasi timp in care au fost hotarate si masivele arestari din anii 1958-1959. Dupa retragerea trupelor sovietice din Romania, comunistii romani au luat o serie de masuri menite sa intimideze populatia si sa preintampine eventualele incercari de revolta, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa dovedeasca Moscovei ca regimul comunist din Romania este consolidat si ca poate face fata singur "reactiunii interne" . Printre masurile luate atunci se numara si arestarile operate in perioada imediat urmatoare . Tot atunci insa, ei au hotarat si regimul care urma sa fie aplicat tuturor celor din inchisori pentru ca acestia, atunci cand se vor elibera (la termen sau datorita conjuncturii, inainte de termen) sa iasa din inchisoare nu cu aura de eroi, ci stigmatizati si compromisi, incat sa nu mai constituie un pericol pentru regimul comunist.

In acest scop detinutii asupra carora urma sa se actioneze, au fost concentrati dupa apartenenta politica si origine sociala, in trei mari inchisori : Aiud, Gherla si Botosani. Nu stiu cum a decurs actiunea de reeducare in celelalte inchisori, dar detinutilor de la Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atentie speciala, deoarece aici erau intemnitati cei mai inversunati adversari ai comunismului, in marea lor majoritate intelectuali.

La Aiud, pregatirea acestei actiuni a inceput inca din vara anului 1958 prin schimbarea conducerii inchisorii. Atunci, celebrul Coler a fost inlocuit cu, nu mai putin celebrul (tot) colonel Gheorghe Craciun. Aceasta schimbare nu a fost facuta intamplator , ci a fost extrem de bine gandita, deoarece colonelul Craciun era persoana cea mai indicata pentru ducerea la bun sfarsit a actiunii ce se pregatea . Din acest punct de vedere, personajul este extrem de interesant si merita o succinta prezentare.

Colonelul Craciun Gheorghe a fost in tinerete muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. Inca de pe vremea cand era elev al scolii de ucenici din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activa la actiunile antirevizioniste care au avut loc la Cluj in aceasta perioada si cu aceasta ocazie s-a apropiat si a cunoscut indeaproape pe unii dintre membrii miscarii studentesti nationaliste din orasul de pe malurile Somesului, al carui calau va deveni mai tarziu. Inzestrat cu oarecare inteligenta si un deosebit talent oratoric, el s-a facut remarcat printr-un discurs tinut cu ocazia unor manifestatii care au avut loc impotriva Dictatului de la Viena. Dupa cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat la Bucuresti si a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele Grivita. Nu se stie precis, dar s-ar putea ca in timpul razboiului sa se fi apropiat de firava miscare comunista, asa cum altadata se apropiase de miscarea nationalista. In orice caz, chiar daca nu a avut contacte cu comunistii inainte de 23 august 1944, dupa aceasta data i s-au revelat si lui, ca orisicarui semidoct (colonelul Craciun era un perfect semidoct) "marile adevaruri comuniste" . S-a inscris imediat in partidul comunist, pe care l-a slujit cu devotament de neofit pana la prabusirea acestuia in decembrie `89. In 1945 a intrat in politie si, datorita istetimii si abnegatiei lui, a ajuns in curand sef al Sigurantei din Sibiu, iar dupa infiintarea Securitatii , sef al Securitatii regiunii Brasov. In aceasta calitate a organizat si condus expeditiile impotriva grupurilor de partizani din muntii Fagaras si i-a trecut prin mana majoritatea membrilor miscarii de rezistenta anticomunista in Ardeal. Pe unii din acestia ii va reintalni la Aiud si le va fi din nou napasta . Arogant si siesi suficient, ca orice semidoct ajuns stapan pe destinele oamenilor , dar si lipsit de sensibilitate, ca un comandant de lagar de exterminare nazist, insensibil la suferintele si framantarile sufletesti ale oamenilor, colonelul Gheorghe Craciun si-a indeplinit cu prisosinta misiunea ce i-a fost "incredintata de partid" , aceea de a impinge la sinucidere constiintele intemnitate la Aiud.

II. AC[IUNI PREG~TITOARE.

PERIOADA MARII INCREMENIRI.

Incheiam prima parte a acestei relatari cu o succinta caracterizare a colonelului Craciun , cel care a organizat si condus inumana actiune de convertire a constiintelor intemnitate in penitenciarul din Aiud, actiune nevinovat denumita reeducare. Desi era, asa cum l-am caracterizat, dur, neinduplecat si insensibil la suferintele pe care cu buna-stiinta le provoca celor peste ale caror destine ajunsese stapan, nu as putea spune totusi despre el ca a fost o bestie, o bruta sadica asemenea altor comandanti de inchisoare, Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-si permitea rautati gratuite ca cei mai sus pomeniti si savarsea raul , nu orbit de furie si de "sfanta manie proletara" ca acestia, ci calculat, cu discernamant, patruns fiind de importanta si necesitatea misiunii pe care o avea de indeplinit. Mai mult chiar, acest om dur si nemilos isi permitea cateodata sa aiba si constiinta, sa fie uman chiar. Imi amintesc ca intr-o noapte de decembrie (1959 ? ), pe un ger napraznic , cand izolarile Aiudului erau pline pana la refuz (se stie ce insemna izolarea in timp de iarna : camera neincalzita , cu ciment pe jos, complet goala, in care cel pedepsit era bagat sumar imbracat si cu hrana redusa la o treime, pentru trei, cinci sau sapte zile) , colonelul Craciun a venit, in puterea noptii, insotit de ofiterul de serviciu si de gardianul de paza si, dand dispozitie sa se deschida usile izolarilor , ne-a trimis la celule zicand : "Ati avut noroc ca a visat nevasta-mea urat si m-a trezit, rugandu-ma sa vin sa va scot de aici ca sa nu va am pe constiinta. Si, de, poti rezista smiorcaielilor unei femei ?" .

Si asemenea "gesturi de omenie" obisnuia sa faca frecvent colonelul Craciun. De exemplu, una dintre pedepsele care se administrau celor considerati refractari sau a caror cerbicie trebuia infranta, era refuzul de a li se acorda, in cazul ca aveau nevoie, asistenta medicala. Si , colonelul Craciun a uzat des de aceasta pedeapsa impotriva celor ce refuzau reeducarea. Cand i se raporta ca vreunul dintre cei pedepsiti in acest mod este in stare grava, el facea ca din intamplare o inspectie in celula respectiva si, "alarmat" de starea celui in cauza, dadea dispozitie ca acesta sa fie internat in spitalul penitenciarului si sa i se dea ingrijirile necesare. Desigur, pentru multi aceasta suspendare a pedepsei era salutara, dar au fost si cazuri pentru care aceasta suspendare s-a dovedit a fi inutila. Asa s-a intamplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul George Manu care a murit, in 1961, de t.b.c. in spitalul penitenciarului, dupa ce mult timp i se refuzase asistenta medicala pentru ca n-a vrut sa accepte misiunea de intermediar intre detinuti si administratie in vederea reeducarii . Dar, asupra acestui caz vom reveni.

Investit cu puteri depline si bucurandu-se de totala incredere a mai marilor sai , colonelul Craciun isi permitea sa fie, din cand in cand, "uman" . Pentru ca nu risca nimic. De fapt, nu facea altceva decat sa anuleze niste pedepse pe care tot el le daduse. Si de fiecare data facea acest lucru cu ostentatie, vrand sa demonstreze cat de marinimos este el si cat de uman este regimul pe care il slujeste.

X

X X

Dupa primele actiuni intreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei intemnitati in acest penitenciar, ne-am dat imediat seama ca el venise acolo cu o misiune precisa. Simteam ca ni se pregateste ceva, dar ce anume nu puteam deslusi. Ne faceam fel de fel de ganduri. Unii "analisti" , cu mai multa experienta in ale puscariei , nu excludeau din calculele lor nici posibilitatea inceperii unei actiuni de reeducare, caci , dupa consumarea "experimentului Pitesti" , reeducarea devenise un fel de obsesie a inchisorilor. Si, nu s-au inselat prea mult caci reeducarea avea sa inceapa de-abia dupa patru ani. Deocamdata se faceau numai pregatiri in acest scop.

Primul lucru pe care l-a facut colonelul Craciun dupa instalarea sa in noua functie a fost reorganizarea detinutilor pe celule. Daca pana atunci repartizarea pe celule se facea oarecum la intamplare, dupa cum se nimerea, de data ceasta formatiile de patru, cinci sau sase oameni care urmau sa convietuiasca in aceeasi celula, au fost cu grija alcatuite dupa criterii pe care noi nu le-am prea putut intelege. S-a tinut cont in aceasta alcatuire si de alfabet, s-a tinut cont si de varsta, s-a tinut cont si de afinitati sufletesti si de adversitati. In orice caz, aceasta noua repartizare a detinutilor in celule nu s-a facut la intamplare ca altadata . Tarziu s-a mai observat un amanunt si anume ca, in fiecare celula fusese introdus, pe cat a fost posibil, si cate un "pitestean" (detinut care trecuse prin Pitesti), nu neaparat ca turnator ori colaborator, in acel moment, al administratiei (marea majoritate a celor care trecusera prin Pitesti, odata incetata agresiunea impotriva lor si dispersati in marea masa a celorlalti detinuti, isi revenisera din acest punct de vedere), ci pentru ca se miza pe faptul ca, atunci cand va fi declansata reeducarea, acestia vor fi primii care o vor accepta, influentand astfel si pe ceilalti. Ceea ce s-a si intamplat de altfel. Printre primii care au acceptat reeducarea s-au numarat , intr-adevar , si foarte multi dintre ei, iar atunci cand s-au format colectivele de reeducare (asa-numitele cluburi), unele dintre acestea au fost conduse de ei. Si nici nu e de mirare ca s-a intamplat asa. Acesti oameni, carora , la Pitesti, li se spalase creierul si fusesera complet depersonalizati, desi de la nenorocirea lor trecusera mai bine de zece ani, ramasesera totusi cu niste reflexe. In primul rand multi dintre ei erau de o supusenie exagerata. Daca li s-ar fi ordonat de catre un gardian sa stea intr-un picior, ei ar fi stat o zi intreaga, nesupravegheati de nimeni, intr-un picior. Apoi, toti manifestau o teama animalica aproape, in fata autoritatii . In aceste conditii, majoritatea dintre ei au fost foarte usor de convins sa accepte reeducarea si sa colaboreze , in acest scop, cu reeducatorii.

Odata cu aceasta noua repartizaare a detinutilor in celule, pentru "locatarii" Aiudului incepe o lunga perioada critica, sugestiv denumita de cineva "perioada marii incremeniri" . De ce incremenire ? Pentru ca timp de aproape doi ani si jumatate , in Aiud , nu s-a mai miscat nimic. Timp de aproape doi ani si jumatate oamenii au fost nevoiti sa traiasca in aceeasi formatie si acest lucru a avut urmari nefaste asupra starii lor de spirit, stiut fiind ca mentinerea, timp indelungat, intre patru pereti, a doi sau mai multi oameni face convietuirea de-a dreptul imposibila. De altfel, acest lucru se si urmarea : degradarea relatiilor dintre oameni si slabirea rezistentei lor nervoase si prin aceasta si a rezistentei morale. S-au consumat atunci, in spatele usilor ferecate, adevarate drame. Oameni echilibrati care inainte fusesera prieteni sau numai se respectasera reciproc, au ajuns sa nu se mai poata suferi, sa se urasca cu inversunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalti cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu automatismele sale si era agresat, la randul sau , de ticurile, tabieturile si automatismele celorlalti. Iti trebuia o mare capacitate de intelegere si o si mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ti putea struni sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reusit sa-si infranga resentimentele si, infrangandu-si-le, au reusit sa supravietuiasca. De cele mai multe ori erau inabusite in stare latenta, iar daca totusi izbucneau erau repede aplanate prin medierea celor din interior. Caci din fericire, in fiecare celula aproape, se nimerea sa fie un ins mai intelept de suferinta, care indeplinea rolul de "pacificator". Si care , prin pozitia si statura lui morala, reusea sa sa se impuna si sa impuna. Trebuie sa subliniez faptul ca in foarte multe celule , acest rol era indeplinit de catre "pitesteni" . Oamenii acestia, datorita experientelor cumplite prin care trecusera , aveau o alta viziune asupra vietii in general si, mai ales, aveau o deosebita intelegere asupra psihologiei omului ajuns in situatii limita.

Apoi mai era ceva. Oricat de mari au fost neajunsurile convietuirii in aceste spatii inchise numite celule, intemnitatii din Aiud, mai ales, in situatia data, aveau de facut fata impreuna unei agresiuni mult mai mari si mai periculoase : agresiunea dusmanului de dincolo de usa. Si pentru a putea sa realizeze acest lucru era imperios necesar ca fiecare sa-si infranga resentimentele si sa actioneze solidar.

Odata cu noile repartizari in celule, directia inchisorii a instituit un regim extrem de sever. Vigilenta celor ce ne supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece in zece minute, "pleoapa" vizetei prin care eram spionati se ridica si cea mai mica abatere sau presupusa abatere de la un regulament aberant era cu severitate pedepsita. De la cinci dimineata, cand se dadea desteptarea si pana la zece seara, cand suna stingerea, detinutul nu avea voie sa faca nimic. Nu avea voie sa se intinda in pat, nu avea voie sa vorbeasca decat in soapta, nu avea voie sa se uite pe geam, nu avea voie sa aiba nici o activitate, manuala sau intelectuala, care ar fi facut ca timpul sa-i treaca mai usor. Detinutul trebuia sa perceapa dureros curgerea timpului. Fiecare clipa trebuia sa-i fie muscatura. Si daca nu-i era sau i se parea cerberului de dincolo de usa ca nu-i este, atunci musca el, prescriindu-i trei, cinci sau sapte zile de izolare sau neagra. Se pedepsea mult si se pedepsea pentru orice. Am vazut oameni pedepsiti pentru ca au fost surprinsi rugandu-se, ori zambind siesi ori unei amintiri. Am vazut oameni pedepsiti pentru ca au fredonat o melodie ori pentru ca au recitat niste versuri. Si toate acestea urmareau slabirea rezistentei fizice si sufletesti a detinutului pentru ca atunci cand i se va propune o alternativa sa o accepte. Dar pana sa i se propuna aceasta alternativa avea sa mai treaca inca aproape doi ani.

III. ACTIUNI PREGATITOARE

PERIOADA DE PRITOCIRE.

Pentru a supravietui, detinutii Aiudului au fost nevoiti sa se adapteze noilor conditii de detentie. Si, in oarecare masura , pe termen scurt, au reusit. Panda celor de afara a fost contracarata de panda celor dinauntru , lipsa de activitate impusa de aberantele regulamente ale inchisorii a fost suplinita de o activitate "subversiva" care era cu atat mai reconfortanta cu cat era mai primejdioasa, iar zgomotoasele trairi exterioare au fost inlocuite de discrete dar intense trairi interioare. Constransi de un regim inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiti sa caute resurse de supravietuire in ei insisi si le-au gasit in rugaciune , in meditatie si in invatatura . S-a invatat mult, si s-a invatat temeinic atunci la Aiud. S-au invatat limbi straine , s-a invatat matematica, s-au invatat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotrus, etc, nemaivorbind ca Gyr si Crainic circulau in opere aproape complete), s-a invatat agricultura, stuparit , avicultura, fizica, chimie, etc., iar cei ce au avut sansa sa stea in aceeasi celula sau in celule alaturate cu profesorul George Manu au audiat chiar si cursuri de fizica nucleara. Nevoia de comunicare, de transmitere a informatiilor de la o celula la alta a facut ca, in aceasta perioada, comunicarea prin alfabetul Morse sa atinga apogeul. Acum a fost nascocita "scrierea" cu acest alfabet, pe un fir de ata, printr-un sistem de noduri. Nascocirea aceasta apartine aceluiasi profesor George Manu si ea a constituit o adevarata revolutie in sistemul de comunicare din inchisori.

Si cu toate acestea, la sfarsitul primei perioade pregatitoare , majoritatea detinutilor Aiudului ajunsesera la capatul puterilor. Toti erau epuizati psihic si toti simteau o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet Stefan Vladoianu :"Ah, fie orice-ar fi, numai sa fie !" , era pe buzele tuturor. In acest univers incremenit parea ca si timpul se oprise in loc ("Eternu-a pus pecete devenirii / Si s-a oprit din curgere durata" , suna alte versuri plamadite tot in aceasta perioada) si ca in lume nu se mai intampla nimic. Sufletele tuturor celor surprinsi de acest mare inghet au fost vidate de esenta si viata lor a fost lipsita de sens. Dupa parerea mea , tratamentul aplicat celor din Aiud in aceasta perioada a jucat rolul pe care, in reeducarea de la Pitesti l-a jucat bataia. La Pitesti, oamenilor li s-au ucis sufletele , intr-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neintrerupte, iar celor de la Aiud li s-a facut acelasi lucru, cu incetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decat cei care au avut o viata interioara extrem de bogata si cei care s-au abandonat complet rugaciunii si lui Dumnezeu. dar acestia au fost putini. Majoritatea s-au prabusit insa sufleteste, fiind dispusi sa accepte orice schimbare. Fie ea si in rau . Si aceasta stare de spirit a servit de minune celor ce pregateau reeducarea.

X

X X

INCREMENIRE.

A-ncremenit si timp, si necuprins

si sufletul ni s-a sleit ca saul ,

nimicul ca pecinginea s-a-ntins

oprind pe loc si binele si raul .

Eternu-a pus pecete devenirii

si s-a oprit din curgere durata,

ascuns pe undeva-n afara firii

destinul ciung nu-si mai invarte roata.

Nimic nu se intampla si nimic

Din cate sunt sub cer nu mai tresalta,

Sarmana lume cu durerea-n spic

De Dumnezeu a fost lasata balta.

Pe fondul sur al timpului-mpietrit

Suntem antice basoreliefuri,

Tocite statuete de granit

Pe-alocuri cu reflexe de sidefuri.

Aiud, 1959.

X

X X

A doua perioada pregatitoare a debutat pe neasteptate catre sfarsitul anului 1960 si se caracterizeaza, spre deosebire de prima, printr-o continua miscare. Daca pana atunci oamenii fusesera obligati sa stea in aceeasi formatie ani de-a randul, incepand de la aceasta data, sub diferite pretexte (vizita medicala, triere pentru trimiterea la munca, etc.) componenta celulelor era schimbata periodic. Ratiunea acestor frecvente miscari , adevarata actiune de pritocire a oamenilor, nu am deslusit-o decat tarziu, dupa declansarea reeducarii . Pentru o cat mai buna reusita a acestei actiuni era necesar ca, cei asupra carora urma sa se actioneze, sa se cunoasca cat mai bine intre ei. Fiecare detinut trebuia sa cunoasca pe cat mai multi dintre camarazii lui de suferinta si sa fie, la randul sau, atunci cand va fi cazul, cunoscut de catre cat mai multi dintre acestia, pentru ca sa aiba pe cine demasca si de catre cine sa fie demascat.

Intre timp, colonelul Craciun , impreuna cu statul sau major format din ofiterii politici veniti la Aiud odata cu el (colonelul Iacob, maiorul Nodet, capitanul Chirila si multi altii mai marunti ) isi continuau munca de documentare pe care o incepusera inca din perioada precedenta. Aceasta munca consta in strangerea de date care sa le permita caracterizarea exacta a fiecarui detinut in parte , insistandu-se, in special, asupra celor considerati personalitati proeminente (morale, culturale sau politice). In acest scop, fiecare detinut era scos la ancheta o data , de doua sau de mai multe ori (depindea de cat de important era) si interogat ori provocat la o discutie "amicala" de catre unul din numerosii ofiteri politici care misunau prin inchisoare. Informatiile obtinute direct de la cel in cauza ori de la alti detinuti erau completate cu date extrase din dosarul fiecaruia , iar in cazurile mai deosebite se recurgea chiar la serviciile anchetatorilor de la securitatile de origine. Astfel ca atunci cand actiunea de reeducare va demara, cei interesati vor cunoaste profilul psihologic si deja, cu aproximatie, starea de spirit al fiecarui detinut in parte, ceea ce le va permite sa actioneze in consecinta.

Paralel cu aceste preparative, colonelul Craciun si statul sau major de politruci mai actionau si in alte directii, mai greu de sesizat, la acea ora, de noi, detinutii. Si totusi unele lucruri nu puteau ramane multa vreme neobservate. Asa, de pilda, la un moment dat s-a bagat de seama ca dintre noi incep sa dispara personalitatile , adica acele persoane care, prin pozitia lor morala, politica sau culturala, aveau oarecare influenta asupra celorlalti detinuti. La inceput s-a crezut ca acestia au fost izolati la Zarca sau in alte sectii ale inchisorii ori dusi pe undeva la anchete. Pana la urma s-a vadit ca ei fusesera izolati pentru a fi prelucrati si convinsi sa accepte reeducarea si, acceptand-o, sa-i determine si pe altii sa o faca. Si spre deziluzia noastra, a marii mase de detinuti, foarte multi dintre ei au sfarsit prin a fi convinsi (prin ce metode oare ?), devenind astfel, in mana colonelului Craciun "marea arma secreta" cu care va reusi sa-i determine pe multi dintre noi sa capituleze. Au fost insa destui si dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera inainte de termen, precum si tuturor presiunilor care s-au facut asupra lor si au ramas credinciosi idealurilor pentru care intrasera in inchisoare si demnitatii de om. Printre acestia se numara si figura de legenda a profesorului George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost scos in repetate randuri din Zarca, unde a executat cea mai mare parte din detentie, si dus in fata colonelului Craciun care a incercat prin diferite metode (promisiuni, amenintari, santaj, etc.) sa-l determine sa accepte reeducarea si sa devina un fel de intermediar intre detinuti si administratie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a refuzat cu demnitate orice targuiala cu cei pe care ii considera ceea ce erau, de fapt, calai ai neamului. Si profesorul George Manu a platit cu viata aceasta sfanta "incapatanare" , caci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a refuzat , drept represalii, printre altele, si asistenta medicala. A murit in infirmeria inchisorii, unde fusese internat cand era prea tarziu.

Tot in aceasta perioada s-a mai petrecut un fapt demn de luat in seama. Pe culoarele inchisorii au aparut figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au inlocuit , ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toti acestia erau tineri, erau stilati si , mai ales, nu erau abrutizati ca ceilalti. In relatiile cu noi detinutii erau foarte politicosi, ni se adresau , spre uluirea noastra, cu domnule si cu dumneavoastra si manifestau o oarecare stangacie caracteristica inceputului de cariera. Nu se amestecau in treburile celorlalti gardieni, ci se multumeau sa ne supravegheze si sa incerce sa ne cunoasca. Aveau voie sa deschida celulele si sa discute cu noi anumite lucruri . Uneori chiar scurte interogatorii. Dupa felul cum actionau era limpede ca misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiterii politici in munca lor de documentare.

Si, in aceasta atmosfera, pe la sfarsitul anului 1961, s-a raspandit deodata vestea ca a inceput reeducarea. Comunicatele care se difuzau prin morse anuntau diferite surse ca pe cutare sectie, la celulele cutare si cutare, au fost infiintate "cluburi" in care oamenii citesc, joaca sah ori discuta. Vestea a fost primita de detinuti in mod diferit. Cei mai multi , care nu stiau nimic sau stiau foarte putin despre ceea ce se intamplase la Pitesti, au primit-o cu nepasare , iar unii dintre ei cu oarecare interes chiar. Cei care erau edificati asupra fenomenului , sau cei care trecusera prin acest iad, au primit-o cu ingrijorare , unii cu teama chiar. Intamplator , in momentul raspandirii acestei vesti, stam in celula cu un baiat , S.M., care fusese student la filozofie in Iasi si care trecuse prin Pitesti. Acesta, cand a auzit de reeducare s-a ingalbenit si timp de trei zile nu a scos un cuvant. Dupa ce s-a mai linistit , intr-una din zile , prinzand un moment prielnic, m-a tras intr-un colt si mi-a spus : "Daca incepe reeducarea si se reediteaza ceea ce s-a intamplat la Pitesti, eu ma sinucid" . Am crezut in primul moment ca a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid . Apoi, in zilele urmatoare, mi-a reluat cu lux de amanunte ceea ce se intamplase , de fapt, la Pitesti. M-am cutremurat de cele ce am auzit si abia atunci am inteles spaimele prietenului meu.

Peste cateva zile stirea a fost confirmata oficial. Intr-adevar , incepuse reeducarea.

X

X X

Unul dintre amicii mei care a trecut , ca si mine, prin Aiudul acelor ani, mi-a reprosat ca prezint prea sintetic fenomenul reeducarii din aceasta temnita si ca, sintetizandu-l , il simplific si ii diminuez bestialitatea. Altul m-a acuzat chiar ca-l prezint denaturat, deoarece nu insist asupra atentatului premeditat si permanent la viata celor care s-au indarjit sa nu accepte batjocorirea numita reeducare. Sa fiu bine inteles, eu nu mi-am propus sa insist aici asupra agresiunii fizice indreptate impotriva celor refractari reeducarii, agresiune care a existat si care a facut si victime, ci sa explic mecanismele psihologice ale prabusirii celor care, dupa ani de zile de rezistenta indarjita fata de mecanismele represiunii, au sfarsit prin a capitula, renuntand public la idealurile si visele lor, precum si sa prezinte metodele intrebuintate de reeducatori in nefasta lor intreprindere de demolare a constiintelor. Si m-am decis sa intreprind acest demers nu pentru a-i scuza pe cei infranti, pentru ca acestia nu au nevoie sa fie scuzati. Nimeni, nici chiar camarazii lor care au rezistat pe baricadele onoarei, nu au caderea sa-i judece. Nici chiar pe cei putini dintre ei care nu numai ca au cazut , dar s-au si ticalosit . Nu, nimeni nu are acest drept, pentru ca majoritatea celor care au trecut prin Aiud si, in general, a celor care au trecut prin inchisori nu au avut vocatie de eroi sau de martiri, ci au fost doar oameni pur si simplu, care se angajasera, insa, intr-o lupta pe viata si pe moarte pentru o cauza sfanta lor. Si este extrem de greu sa ramai om , atunci cand esti pus in situatii limita, daca nu ai vocatie de erou sau de martir. Deci, nu pentru a justifica omenestile lor neimpliniri intreprind eu acest demers, ci pentru a-i apara impotriva celor ce incearca sa le ucida si farama de suflet ce le-a ramas. Caci exista astazi, in Romania postdecembrista, tendinta ticaloasa de a se efectua un transfer de vinovatie . In acest scop, cei care angajati dintru inceput in lupta impotriva impotriva comunismului, cu forta impus poporului roman, si infranti fiind, n-au avut taria sa moara pe baricade, ci au capitulat ucigandu-si visele, sunt, pentru aceasta nevrednicie a lor, incriminati mai vartos decat sunt incriminati cei care au trecut de cealalta parte a baricadei, contribuind astfel la edificarea si consolidarea monstruosului sistem si agonisindu-si prin fel de fel de compromisuri, ticalosii sau chiar prin tradare o nemeritata si acuzatoare bunastare . Cocotati pe schelaria puterii de azi, artizanii ororii de ieri, cei care ar fi trebuit, dupa prabusirea comunismului sa fie condamnati, cel putin la tacere, acuza cu nerusinare, aratand cu degetul spre cei ce nu au alta vina decat pe aceea de a nu fi avut sansa sa moara la timp pentru a intra in legenda sau in uitare.

X

X X

IV. DEMOLAREA IDOLILOR.

Intr-o buna dimineata, la putin timp dupa raspandirea zvonului ca reeducarea a inceput , usa celulei noastre s-a deschis si unul din plutonierii aceia scoliti si politicosi, despre care am pomenit deja ca i-au dublat pe caralii de paza de pe coridoare, ne-a intrebat, oarecum stingher, care din noi vrea sa mearga la club. Ne-am uitat nedumeriti unul la altul si toti intrebator la plutonier. Unul dintre noi a indraznit : "Cum adica la club ?" . "Ce, nu stiti ?" a intrebat prefacandu-se mirat, plutonierul. "In inchisoare au fost amenajate incaperi in care sa va puteti intalni cu alti detinuti, din alte celule, sa discutati intre dumneavoastra, sa jucati sau sa cititii" . Tentatia era mare. Majoritatea dintre noi eram oameni de carte, unii fuseseram , chiar, cititori impatimiti si, iata ca acum, dupa ce ani de zile nu mai vazuseram slova tiparita , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurand : "Si nu ne duce pe noi in ispita" , caci stiam ca asa incepe caderea . Faci la inceput un compromis, aparent nevinovat, si apoi nu te mai poti opri. Dupa ce a asteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat sa ne gandim bine, caci se va intoarce peste 10 minute. Si pleaca spre alta celula, lasand la a noastra usa intredeschisa. Dupa plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotarat brusc : "Eu ma duc sa vad despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Daca nu-mi va conveni, voi cere sa fiu adus inapoi" . Dupa cum il cunosteam eu (era orgolios, suporta greu detentia si nu prea isi facea scrupule cand era vorba de interesele lui) eram sigur ca nu se va mai intoarce din drum. Si nu m-am inselat. Eu nu l-am mai intalnit, insa am auzit despre el ca a ajuns printre capii reeducarii . Lui i s-a mai alaturat inca unul dintre noi si cand a revenit plutonierul au plecat impreuna cu altii, de prin alte celule, la asa-numitul club. Seara, inainte de inchidere, au fost adusi inapoi. Ne-au relatat cu lux de amanunte cum a fost. Au fost dusi impreuna cu alti douazeci, treizeci de detinuti, toti de pe celular, intr-o incapere special amenajata cu mese si banci , situata intr-o cladire alaturata si lasati sa discute in voie, fara sa fie supravegheati. De citit nu s-a prea citit in acea prima zi, desi pe mese erau cateva brosuri de propaganda si de literatura comunista. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luati si readusi seara. Si tot asa cateva zile. Pana cand, intr-o seara , nu s-au mai intors. A venit un gardian, le-a luat bagajele si de atunci nu i-am mai vazut. Am aflat ulterior ca au fost dusi pe o alta sectie, unde li s-a creat un regim special si au, facut , cu ofiterii politici, un fel de instructaj in legatura cu reeducarea.

Aceasta prima tentativa de a atrage oamenii pe calea reeducarii s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste. De fapt, nici ei nu se asteptau la ceva spectaculos. Era doar inceputul si era normal ca oamenii sa fie reticenti. Aveau nevoie doar sa atraga de partea lor cativa oameni pe care sa-i pregateasca pentru a-i intrebuinta in actiunile viitoare. Si acest lucru le reusise.

Imediat dupa consumarea acestei prime faze, "rezistentilor", adica celor care refuzaseram sa iesim la "Club" , ni s-a inasprit regimul. Cei mai multi dintre noi au fost izolati, fie in Zarca, fie pe anumite sectii special amenajate pe celular. Din cand in cand, ofiterii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, intrebandu-ne daca nu cumva careva dintre noi s-a razgandit si vrea sa iasa la Club. Si de fiecare data mai capitula cate unul. Dar nu prin aceste metode au reusit cei care au condus reeducarea sa franga rezistenta morala a celor care preferau sa ramana in continuare in inchisoare decat sa iasa din ea pe branci. Ei dispuneau , in momentul declansarii nefastei lor actiuni, de o "arma secreta" despre care nici unul dintre noi nu stiam nimic. Reusisera in prealabil sa ne demoleze, fara ca noi sa o stim, idolii.

Procedeul nu era nou. Fusese intrebuintat cu succes si la Pitesti. Acolo, inainte de a incepe reeducarea, au fost stransi toti cei care erau considerati varfuri ale studentimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morala, intelectuala sau, pur si simplu, ierarhica) asupra acestora si transformati , in doar cateva luni de tortura continua, in adevarate epave omenesti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul in mana si au fost dusi in mijlocul celor al caror idoli fusesera, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai ca metodele intrebuintate au fost altele : santaj, amenintare, promisiuni si, mai ales, crearea problemelor de constiinta. Am amintit , deja, inca din capitolul trecut, ca au inceput sa dispara dintre noi personalitatile , adica acele persoane care prin pozitia lor politica, intelectuala sau morala aveau influenta asupra celorlalti detinuti. Astfel, personalitati aproape intrate in legenda ca preotul Dumitrescu-Borsa, Victor Biris, printul Alexandru Ghica, Niculae Petrascu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr si multi, multi altii, au fost luati, purtati prin tara (prin orase, pe santiere de constructii, prin piete, etc.) pentru a lua cunostinta de "realizarile" si de "bunastarea" si "fericirea" poporului. Unii dintre ei au fost dusi chiar in Bucuresti, la Centru, unde persoane influente, cu functii importante in aparatul de Partid si de Stat, au stat de vorba cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis : "Trebuie sa va recunoasteti infranti. Ati vrut sa faceti ceva, dar ati apucat-o pe un drum gresit, drumul crimei si al tradarii (Cine vorbea de crima si de tradare !) Ceea ce ati nazuit sa faceti voi, sau ati pretins ca nazuiti, suntem pe cale de a realiza noi.o tara, cum va placea voua sa spuneti, 'ca soarele sfant de pe cer'. Acum vrem sa ne redobandim independenta fata de Moscova (era in perioada denuntarii planului Valev) si pentru aceasta avem nevoie de liniste, de consens (a se observa radacinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem sa ne apropiem, ne pretinde sa va punem in libertate. Si o vom face, dar numai dupa ce, mai intai, va vom neutraliza" . Cam asa trebuie sa fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului si Statului l-a tinut in fata celor care trebuiau convinsi sa se sinucida sufleteste. Si un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe altii insa nu. Acestia din urma, printre care trebuie sa amintim si impunatoarea figura a printului Alexandru Ghica, au fost adusi inapoi la Aiud si dati in "grija" lui Craciun. Dar nu de acestia ne vom ocupa acum, ci de ceilalti, de cei care au cazut ; si nu pentru a-i incrimina, ci pentru a explica mecnismele sufletesti ale caderii lor si, mai ales, pentru a scoate in evidenta impactul pe care caderea lor l-a avut asupra celorlalti detinuti. Si pentru ca cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.

Era in vara anului 1962. Reeducarea isi urma cursul

firesc, fara prea mari reusite. Intr-una din zile, usa celulei in care eram izolat s-a deschis si, de data aceasta, mi s-a ordonat sa merg la Club. Nu am avut prea mult timp sa ma mir, caci plutonierul care mi-a deschis usa parea foarte agitat si grabit . Am iesit afara pe pasarela (eram la etajul trei) si am observat ca pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau usi si oamenii erau zoriti sa iasa afara. Am fost dusi mai mult alergand intr-o incapere situata intr-o cladire din imediata apropiere a Celularului, incapere in care erau ingramaditi cateva sute de detinuti. Fusesera adusi acolo oameni de pe toate sectiile, din Zarca, din Celular si chiar si din fabrica. Marea majoritate faceau parte , insa, din asa-numita categorie a "rezistentilor" . La un moment dat un gardian care era in usa a anuntat : "Liniste, vine tovarasul comandant !" . Intr-adevar, dupa cateva secunde in usa si-a, facut apartitia, plin de el ca de obicei, insotit de statul sau major, colonelul Craciun. In mana avea cateva foi de hartie impaturite in asa fel incat parca voia sa atraga atentia asupra lor. Dupa ce ne-a ordonat sa ne asezam in banci , a privit cateva secunde peste capetele noastre si apoi a inceput sa recite, spre uluirea noastra, o poezie din Gyr. O recita corect , fara sa se poticneasca, cu intonatii potolite si fara emfaza. Se vedea cat de colo ca o invatase special pentru aceasta reprezentatie. Dupa ce a terminat, s-a uitat iarasi peste sala si a intrebat : "Ei, va place ? Frumoasa poezie, nu-i asa ? " . Si pentru a intari acest lucru a reluat, de data aceasta mai componctios, ultima strofa :

"Nu esti infrant atunci cand sangeri,

Nici daca ochii-n lacrimi ti-s.

Cele mai crancene infrangeri

Sunt renuntarile la vis".

-" Ei, zise el uitandu-se triumfator pe deasupra noastra, aflati ca badia Gyr a renuntat la vis" . N-a avut timp sa savureze efectul loviturii , pe care cu atata dibacie o pregatise , ca dintr-un colt al salii tasni ca un bumerang replica :

-"Deci, a fost infrant. Ce-i cu asta ? In lupta se mai si moare !" .

Colonelul Craciun a fost surprins de replica , a dat sa raspunda, dar dandu-si seama ca s-ar putea sa iasa cu prestigiul stirbit dintr-o disputa cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renuntat. Uitandu-se apoi din nou peste sala, pentru a gasi pe cineva caruia sa-i dea scrisoarea s-o citeasca, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studentesc din Bucuresti, Tanase Radulescu . Acesta fusese cativa ani prizonier in Rusia si cand s-a intors in tara, in 1955, a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica din trecut. Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, il si cunostea personal ; si era socotit unul dintre cei mai inversunati "rezistenti" la reeducare. Fixandu-l, colonelul Craciun ii spune : "Ce zici, Tase ? (avea o mare placere sa se adreseze detinutilor pe numele lor mic). Citesti tu scrisoarea ?" . Omul consimti si, vadit emotionat, apuca , cu degete tremurande, foile de hartie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerabdator sa ajunga la semnatura. Dupa ce o examina cu atentie, conchise ca pentru sine : "Da, e semnatura lui Radu Gyr" . "Citeste !" il indeamna colonelul. Si , Tanase Radulescu incepu cu glas tremurat lectura . Cum ne-am putut da seama mai tarziu, dupa ce vom fi audiat si alte asemenea "autodemascari" , aceasta scrisoare-declaratie a lui Gyr era tipica. Reeducatorii impusesera anumite puncte care trebuiau tratate. Mai intai trebuia prezentate cateva date de stare civila, apoi imprejurarile intrarii in viata politica (in cazul lui Gyr, in Miscarea Legionara), dupa care trebuia sa ponegresti, in cuvinte cat mai tari, trecutul si toate credintele tale anterioare si sa te desolidarizezi categoric de ele. Legionarii trebuia sa condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, taranistii sa infiereze tradarea lui Maniu si Mihalache, liberalii sa defaimeze pe cei mai mari exploatatori ai tarii, familia Bratienilor , etc. Apoi, in cuvinte mestesugite, trebuia sa inalti osanale partidului comunist si sa elogiezi realizarile regimului impotriva caruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. In sfarsit, aceasta sinistra farsa care se chema "autodemascare" , trebuia sa se incheie cu un angajament prin care te legai fata de popor si de clasa muncitoare ca nu vei precupeti nimic. . .etc.. In scrisoarea lui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrand parca sa constituie un model pentru cei ce vor urma la rand. In tot timpul lecturii, in sala a fost o tacere mormantala. Eu insa auzeam cum paraie grinzile de rezistenta ale unei cetati pe care o crezusem inexpugnabila.

Intr-adevar , dupa citirea scrisorii lui Gyr, randurile "rezistentilor" au inceput sa se rareasca . Si se vor rari in continuare, in zilele si in lunile urmatoare , pe masura ce vom asista in continuare la demolarea altor idoli.

In noaptea care a urmat, in singuratatea celulei, mi-au venit in minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte :"Sa nu-ti faci idoli din oameni in viata" .

V. DEMOLAREA IDOLILOR ( 2 ).

Tase Radulescu termina de citit cu voce tremuranda si cu lacrimi in ochi. Tacerea care domnise in timpul lecturii s-a prelungit, accentuandu-se parca. Oamenii , prabusiti in ei insisi, erau nauciti de cele auzite. Colonelul Craciun , dupa ce, de la inaltimea estradei pe care era cocotat, a privit triumfator , cateva clipe, peste sala ramasa fara replica , a rupt tacerea , adresandu-ni-se : "Ei, ce ziceti ? Ma adresez, mai ales, celor incapatanati dintre dumneavoastra, care refuzati besmetic sansa ce vi se ofera. Luati exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care intotdeauna v-a fost un exemplu si indemn. O sa ma intrebati, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, sa va spuna direct ceea ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru ca acum este bolnav si este in spitalul penitenciarului, unde medicii nostri ii acorda o ingrijire deosebita pentru a-l salva. Cred ca nu se va prapadi si ca intr-o zi voi putea sa vi-l aduc aici, sa va vorbeasca despre noua si sanatoasa lui orientare" . Gyr, insa nu a fost niciodata adus in fata noastra. A fost probabil concesia care i s-a facut atunci cand a acceptat sa scrie infamanta scrisoare, caci, sensibil cum era, nu ar fi suportat sa dea ochii cu cei al caror idol fusese si pe care acum ii dezamagise .

Dupa acest scurt discurs al colonelului Craciun, scrisoarea a fost data , la indicatia lui, sa circule din mana in mana, pentru ca fiecare sa se convinga de autenticitatea ei. Oamenii o luau, o cercetau, intorcand-o si pe o parte si pe alta, dar nu le venea , parca, sa creada. Cand scrisoarea ajunse la cel care il infruntase pe colonelul Craciun dupa recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fara sa se uite la ea macar . De data asta Craciun nu a mai rabdat si, desi il stia pe respectivul coltos, l-a apostrofat : "Ce, ba, tu nu vrei sa te convingi de autenticitatea scrisorii ?" . Raspunsul veni prompt : "Nu, nu ma intereseaza ! S-ar putea ca scrisoarea sa fie autentica, dar nu inteleg de ce tineti neaparat sa ma convingeti pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru ca, domnule colonel, aici fiecare moare singur. Astazi a cazut Gyr, maine vor cadea altii si, s-ar putea ca intr-o buna zi sa cedez si eu. Tentat de promisiuni sau nemaiputand suporta tratamentul pe care mi-l veti aplica, s-ar putea sa scriu si eu o astfel de scrisoare. De se va intampla asa , sa stiti ca nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci il va face ticalosul sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu stiu ce metode ati intrebuintat ca sa-l convingeti sa iscaleasca o astfel de scrisoare, dar sunt sigur ca nu pentru un blid de linte si-a ucis el visul. Noi stim ca Gyr a fost si este si acum, dupa cum singur ati recunoscut, foarte bolnav. Si mai stim ca dumneavoastra, cu umanismul care va caracterizeaza, ati refuzat pana acum, pentru a-l forta sa cedeze, sa-i acordati asistenta medicala. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat sa se inconvoaie. Ati mai avut dumneavoastra la indemana si alt argument pentru a-l determina sa cedeze . . .".

Colonelul Craciun era vadit furios, pentru ca neprevazuta interventie putea diminua efectul pe care el sconta sa-l aiba asupra detinutilor aceasta punere in scena. Nu i-a replicat insa nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat si i-a soptit ceva la ureche ofiterului politic din imediata lui apropiere. Si chiar in aceeasi zi, dupa terminarea circului la care am fost obligati sa asistam, cel care indraznise sa incurce socotelile lui Craciun a fost luat din Celular si izolat in Zarca.

Intr-adevar, respectivul detinut, al carui nume nu-l mai retin si pe care nu l-am mai intalnit niciodata, avea dreptate. Poetul inchisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renuntat la vis doar de frica mortii, doar pentru a obtine asistenta medicala, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i infrange rezistenta, la o metoda mai eficienta . Speculandu-i sensibilitatea, i-a creat o grava problema de constiinta. "Esti raspunzator de nenorocirea a sute si mii de oameni" , i s-a spus. "Tu ai scris versurile la Sfanta tinerete legionara si la alte cantece si marsuri legionare, care au fanatizat generatii intregi de tineri, determinandu-i sa se inregimenteze in miscarea voastra criminala. In inchisoare , cu versurile tale, le-ai intretinut fanatismul si ura impotriva regimului si a clasei muncitoare, facandu-i sa se creada alesi pentru "sfanta jertfa" care sa asigure biruinta legionara. Acum , cand este evident ca nu voi, ci noi am avut dreptate si ca viitorul este de partea noastra, ai obligatia morala sa-i ajuti sa se dezmeticeasca pentru a se salva. Noi vrem sa va punem pe toti in libertate, insa nu oricum. Nu putem trimite in mijlocul societatii indivizi care sa ne creeze iarasi probleme. Vrem, mai intai, sa va reeducam, sa va facem sa intelegeti si sa recunoasteti ca ati fost banditi si dusmani ai poporului si numai dupa aceea sa va punem in libertate. Vrem sa iesiti de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu cu aura de eroi, ci invinsi si compromisi, pentru a nu mai putea complota impotriva regimului" .

Cineva care a stat intr-o celula vecina cu celula lui Gyr, in perioada cand asupra acestuia se faceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, ne relata ca, zile si nopti de-a randul, poetul s-a framantat si zbuciumat sufleteste, traind , din motivele aratate, o cumplita criza de constiinta. El era perfect constient de influenta pe care o avea asupra unora dintre detinuti, precum si de faptul ca multi dintre acestia ii vor urma exemplul. Daca era adevarat ca de aceasta depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul sa nu le ofere aceasta sansa ? In cele din urma, omenescul din el a invins, determinandu-l sa capituleze si sa semneze scrisoarea , care a avut , asa cum am amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre detinuti. Dar cine l-ar putea judeca ? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin ce a trecut el si nu au trait experientele pe care le-a trait el.

X

X X

Cu Gyr, actiunea de demolare a idolilor de-abia incepea. Ea va continua in tot cursul anului 1962 cu demolarea unor personalitati mai putin importante si va culmina cu spectacolul de neuitat din noaptea ramasa de pomina de la inceputul lui ianuarie 1963. Atunci, intr-o seara, dupa ora 20, pe cand asteptam stingerea (care se dadea la ora 22), pe coridoare a inceput o miscare neobisnuita pentru ora aceea. Se deschideau si se inchideau usi si se auzea dandu-se ordine scurte si soptite. Nedumerirea noastra era cu atat mai mare, cu cat se stia ca dupa ora inchiderii (ora 17) pe Celular nu se mai faceau miscari decat in cazuri cu totul exceptionale, iar cand se faceau , se faceau cu cea mai mare discretie . Cand , in sfarsit, s-a deschis si usa celulei mele, gardianul mi-a ordonat scurt : "Repede echiparea si la Club !" . Am ramas o clipa nedumerit si oarecum nelinistit. Ce se putuse intampla de eram scosi la Club (noi, care nu frecventam Clubul !) la o ora tarzie ? Nu am avut timp sa gasesc o explicatie, caci, zorit de gardian, am coborat scarile impreuna cu ceilalti detinuti si , incolonati, am iesit din Celular. Afara viscolea si era un ger cumplit. Am trait atunci o senzatie ciudata. De ani de zile nu mai pasisem prin zapada si fata nu-mi mai fusese sfichiuita de vant. Aceasta senzatie a fost insa de scurta durata, caci zoriti de la spate, am ajuns repede la intrarea in Club. Aici am avut o noua surpriza. Mai bine de jumatate din sala era deja ocupata de oameni imbracati civil, care sedeau linistiti in banci. Toti erau proaspat barbieriti si toti erau stapaniti de o nefireasca seriozitate. Am inteles imediat ca era vorba de un lot de detinuti pregatiti de eliberare. Gardienii ne indemnau sa ne ocupam locurile, dar multi dintre noi au ramas in picioare, sala fiind arhiplina. Curand si-a facut aparitia si colonelul Craciun , insotit ca de obicei de statul lui major. De data asta afisa o mina mai grava ca de obicei, fiind parca patruns de importanta misiunii pe care o avea de indeplinit, ca "reprezentant al guvernului" , dupa cum el insusi a declarat la inceputul alocutiunii pe care ne-a tinut-o (si care de data aceasta a fost si scurta si sobra. Inainte de a intra in fondul problemei, a mai tinut sa ne aminteasca despre prezenta in sala a unor persoane oficiale importante, din afara inchisorii : primul procuror al regiunii Cluj, primul secretar de partid al aceleiasi regiuni, secretarul de partid al raionului Aiud si alti cativa trepadusi mai maruntei .

Dupa cum am amintit deja, discursul pe care l-a tinut Craciun in acea seara a fost scurt si concis. Printre altele, el ne-a spus ca am fost adusi acolo ca sa fim martori la eliberarea celui de al doilea lot de detinuti politici (primul se eliberase, dupa spusele lui, cu o seara inainte), pentru ca, in felul acesta, sa ne convingem ca nu am fost mintiti atunci cand ni s-a spus ca, daca vom accepta sa ne reeducam si vom dovedi acest lucru prin comportamentul nostru, ne vom elibera.

"In al doilea rand -a continuat el- v-am adus aici ca sa auziti cu urechile dumneavoastra care sunt gandurile si noile convingeri pe care le-au dobandit in urma contactului pe care l-au luat, in ultimul timp, cu realitatile din tara , precum si in urma unui lucid si responsabil proces de constiinta. Faceti ca ei si va veti elibera si dumneavoastra. Eu nu va promit nimic, dar daca va veti schimba conceptiile si atitudinea fata de regim si de clasa muncitoare, fiti siguri ca nu veti regreta" .

Dupa ce Craciun si-a terminat discursul, a dat cuvantul celor care fusesera alesi special pentru a face acest lucru. Acestia, in numar de sase, erau asezati la o masa plasata in imediata apropiere a estradei pe care erau cocotate oficialitatile. Dintre ei, eu nu cunosteam decat pe Gheorghe Parpalac, despre care auzisem ca a fost unul dintre cei mai agresivi si inversunati sefi de reeducare. Dupa cum aveam sa aflu pe masura ce Craciun le dea cuvantul, ceilalti erau Victor Biris, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor Vojen, fost ministru al Romaniei la Roma, preotul Dumitrtescu-Borsa, cel care a facut parte din echipa legionarilor care au luptat in Spania, parintele Dumitru Staniloaie si inca unul , al carui nume nu mi-l amintesc.

Dupa cum se poate observa, toti cei alesi de Craciun sa-si faca in fata noastra "autodemascarea" (numita eufemistic "autoprezentare") erau personalitati de frunte ale Miscarii Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea si integritatea lor morala, precum si prin viata spirituala pe care o dusesera pana atunci, fusesera adevarate exemple de urmat pentru ceilalti detinuti. Din acest punct de vedere (al integritatii morale si al trairii spirituale), figura cea mai proeminenta , devenita aproape legenda, era fara indoiala cea a lui Victor Biris. Iata de ce caderea lui a zguduit , ca un seism de maxima magnitudine, constiintele celor ce l-au ascultat atunci, in aceasta noapte numita de unul dintre noi "noaptea ucigatorilor de vise" .

Autodemascarile celor care au luat atunci cuvantul au urmat toate acelasi tipic, pe care-l cunosteam din scrisoarea lui Gyr citita cu cateva luni in urma. Mai intai, vestejirea fara menajamente, in cuvinte dure si cat mai pline de venin, a trecutului si lepadarea , ca de necuratul, de acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului si statului comunist si, in sfarsit, angajamentul solemn rostit ca un juramant .

Desi rostite dupa un anumit tipic si obligate toate sa se incadreze in baremul impus de reeducatori, aceste luari de cuvant au fost totusi, pentru un observator atent, foarte diferite unele de altele. Oricat s-ar fi straduit sa para degajati si convingatori , unii dintre vorbitori nu si-au putut ascunde , totusi, zbuciumul sufletesc si imensa tragedie pe care o traiau . Biris, de exemplu, si-a citit discursul fara sa ridice ochii din hartiile pe care le avea in mana, cu o intonatie monotona, care, aparent, nu spunea nimic altceva decat spuneau cuvintele. Daca faceai insa abstractie de intelesul cuvintelor si patrundeai dincolo de ele, aveai impresia ca asculti un psalm de cainta , o rugaciune a unui pacatos care se roaga pentru iertare. . . De altfel, Biris nu a putut supravietui mult acestei cumplite prabusiri. Iesit afara, "in libertate", nemaiputand suporta mustrarile de constiinta, s-a sinucis. Unii spun ca ar fi fost asasinat de securitate. Oricum, moartea lui este strans legata de ceea ce s-a intamplat in acea noapte la Aiud.

Altii, insa, au fost atat de vehementi, atat de inversunati in a ponegri trecutul -pe al lor si pe al altora- incat ascultandu-i, nu puteai sa nu te infiori. Unii erau atat de incrancenati si puneau atata ura in rechizitoriul pe care si-l faceau lor insisi si altora - morti sau vii - altadata dragi sufletului lor, incat, ca om, nu puteai sa nu simti o mare jena pentru conditia umana. Exista, fara indoiala, o voluptate a prabusirilor .

VI. DEMOLAREA IDOLILOR (3).

Pentru ca unii dintre cei care parcurg prezentul demers nu-l inteleg sau il inteleg in felul lor, ma simt obligat sa repet precizarile pe care le-am facut , inca de la inceput, in legatura cu rostul acestuia. Spuneam atunci ca mi-am asumat aceasta ingrata sarcina nu pentru a incrimina sau scuza caderile , ci pentru a scoate in evidenta metodele inumane intrebuintate de calai -pentru a infrange rezistenta victimelor si pentru a aduce constiintele in situatia de a se sinucide- precum si pentru a explica mecanismele psihologice ale caderilor . Faptul ca in reeducarea de la Aiud ca si in cea de la Pitesti, oameni adusi in situatia limita s-au comportat omeneste, adica s-au indoit, s-au lepadat , au renegat si s-au renegat, acest lucru nu-i dezonoreaza pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice si sufletesti, in aceasta situatie.

"L-ai desfiintat pe Gyr" mi-a spus in treacat , cu o urma de repros in glas, un cunoscut pentru care am o deosebita consideratie, iar un altul mai dur, m-a acuzat chiar ca, scriind despre aceste lucruri, fac jocul puterii neocomuniste. Aceste reprosuri m-au indurerat pentru ca, trebuie sa marturisesc , ma numar printre cei care-l venereaza pe Gyr. Acesta este prea mare (ma refer, nu la poet care este deja unanim recunoscut, ci la statura lui morala) ca sa poata fi desfiintat.

Atat el cat si ceilalti pe care i-am pomenit aici au in urma lor un atat de mare capital de suferinta si de jertfe incat nu au nevoie sa li se ascunda omenestile lor infrangeri. Pentru ca, atat caderea lor cat si caderea tuturor celor care au acceptat reeducarea sunt tot atat de omenesti ca si lepadarea lui Petru. De aceea explicarea circumstantelor care au dus la caderea lor, departe de a le stirbi aura eroica, scoate in evidenta maretia eroismului lor. Demonstreaza ca, oameni fiind, au fost capabili sa traiasca , atat amar de vreme , eroic. Caci "nu este greu sa mori ca un erou, este greu sa traiesti ca un erou" .

Si apoi, inca ceva . De ne vom abtine si nu vom depune marturie despre ceea ce s-a intamplat atunci, exista riscul ca cei de maine sa scrie istoria doar dupa documentele (scrisoarea lui Gyr, declaratiile celorlalti , etc.) pe care calaii neamului romanesc le-au fabricat si le conserva pentru posteritate.

In acest sens este edificatoare discutia care a avut loc intre un anchetator si un anchetat in timpul instrumentarii parodiei de proces intentat presupusilor initiatori ai ororilor de la Pitesti. Dupa ce a semnat, in urma a zile si nopti de tortura, declaratia care i se cerea, cel anchetat a spus anchetatorului : "Nu va dati seama ca la prima ocazie voi retracta tot ce m-ati silit sa recunosc in aceasta declaratie si ca aceasta retractare, chiar daca nu-mi va mai servi mie, va servi, mai tarziu, la stabilirea adevarului" . La aceasta anchetatorul i-a raspuns cu cinism : " Te asigur ca nu vei avea aceasta ocazie si ca dupa 50 sau 60 de ani, cand nu vei mai fi nici tu si nu voi mai fi nici eu, istoria se va scri dupa asta" . Si apucand cu doua degete foile cu declaratia proaspat semnata le flutura pe sub nasul nefericitei sale victime.

Prin productia sa literara, Gyr si-a asigurat un loc de frunte in istoria literaturii, iar prin suferintele si jertfele sale si-a asigurat si un loc in vesnicie. Este de datoria noastra, a celor care am supravietuit urgiei, ca spunand adevarul despre ceea ce s-a intamplat atat cu el cat si cu ceilalti, sa le asiguram , lor si cauzei pe care ei au slujit-o, locul ce li se cuvine in istorie. Avem, deci, datoria sa depunem marturie , ca nu cumva viitorimea sa scrie numai dupa documentele infamante pe care ticalosii le-au pregatit in acest scop.

Nu intamplator , ultimul caruia colonelul Craciun i-a dat cuvantul, in acea noapte de pomina, a fost parintele Staniloaie . Buni cunoscatori ai psihologiei detinutilor, cei care au gandit si pus in aplicare reeducarea erau constienti ca daca oamenii pot fi determinati, prin diferite metode, sa renunte la convingerile lor politice, la orgolii personale si, in general, la toate desertaciunile acestei lumi, nu in aceeasi masura pot fi determinati sa renunte la Dumnezeu. De aceea li s-a facut o concesie. Sau li s-a dat iluzia ca li se face o concesie, permitandu-li-se sa si-L pastreze pe Dumnezeu, si acest lucru le-a fost anuntat prin cuvantul eminentului teolog care a fost parintele Dumitru Staniloaie. Problema pe care acesta a pus-o in discutie a fost posibilitatea coexistentei crestinismului cu socialismul. Desi discursul sau , diluat si aproape confuz (parintele Staniloaie nu era deloc un bun orator si pe deasupra mai era si timorat), nu a prea satisfacut pe colonelul Craciun , mai ales datorita stangaciilor de la sfarsitul expunerii cand a trebuit sa-si i-a angajamente, a avut, totusi, un impact deosebit asupra detinutilor. Le-a creat sentimentul ca pastrandu-si-L pe Dumnezeu isi vor putea salva sufletele si acest sentiment i-a ajutat sa treaca mai usor peste vicisitudinile momentului respectiv.

In aceeasi noapte, toti cei pregatiti pentru eliberare au fost pusi in libertate, in afara de cinci dintre cei ce isi facusera autodemascarile (la serviciile parintelui Staniloaie se renuntase) care au fost retinuti, la dispozitia Ministerului de Interne, pentru a da o noua reprezentatie, de data aceasta in fata altor spectatori.. Au fost cazati intr-un hotel din Aiud iar ziua erau luati cu masinile si dusi sa viziteze imprejurimile. Dupa cate se pare, au vizitat Hunedoara, Clujul, cateva Gospodarii de Stat si cateva santiere de constructii "entuziasmandu-se" de nemaipomenitele realizari ale regimului.

Exact dupa o saptamana de la prima reprezentatie, tot noaptea si tot in sala mare a Clubului au fost adusi , din Celular si din Zarca, alti detinuti care au ascultat, cu aceeasi stupefactie ca si cei din prima serie, autodemascarile celor cinci care acum erau, deja, "oameni liberi" .

La aceasta a doua reprezentatie au fost aduse din Zarca sau din alte cotloane ale Aiudului, si cateva personalitati de marca din ierarhia superioara a Miscarii Legionare. Astfel, la declaratiile facute de cei cinci in acea noapte au participat : profesorul Nicolae Petrascu, Secretar General al Miscarii Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri si printul Alexandru Ghica, fostul Director General al Sigurantei Statului. Dintre acestia doar printul Ghica mai fusese purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clientii preferati ai ironiilor lui Craciun. Dupa cate se pare, ceilalti erau scosi la vedere pentru prima data.

Pe langa declaratiile-rechizitoriu pe care le facusera si cu ocazia primei reprezentatii, cei cinci au prezentat cu lux de amanunte si realizarile regimului de care ei luasera act cu ocazia vizitelor facute in cele sase zile cat au stat la dispozitia Ministerului de Interne. Si probabil ca ei nu au fost prea convingatori in pledoaria lor, caci colonelul Craciun s-a aratat foarte nemultumit de pasivitatea salii , care nu a reactionat asa cum s-ar fi asteptat el. Este adevarat, unii ascultau cu oarecare interes, dar nici unul nu a avut motive sa se entuziasmeze.

Spre deosebire de ceea ce se intamplase cu o saptamana in urma, cand cuvantasera doar cei care erau programati sa o faca, de data aceasta au mai luat cuvantul si altii, in special sefi de reeducare, care s-au intrecut in a se entuziasma de ceea ce aflasera ca se realizase afara. Unul dintre acestia, pentru a se evidentia in fata lui Craciun , l-a somat pe Nicolae Petrascu sa-si exprime si el punctul de vedere in legatura cu cele auzite. Nicolae Petrascu , care multa vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism poliarticular, a incercat cu greu sa se ridice pentru a raspunde celui care il provocase, dar colonelul Craciun l-a oprit zicandu-i : "Lasa Petrascule, acum stai si asculta ! Vei vorbi si tu, dar vei vorbi cand vom vrea noi si cum vom vrea noi" . Cu aceasta ocazie, pe colonelul Craciun sau l-a luat gura pe dinainte, sau el a vrut, pur si simplu, sa fie cinic, recunoscand ca, de fapt, cei ce accepta sa-si faca autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei sa spuna, ci spun ceea ce li se cere.

X

X X

Am pomenit mai inainte care au fost metodele pe care educatorii le-au intrebuintat pentru a determina pe acesti oameni sa capituleze : santajul, amenintarile, promisiunile, foamea, frica, frigul si multe alte posibilitati de constrangere pe care cei ce se credeau stapani absoluti pe destinul celor lipsiti de libertate, le aveau la indemana. Mai greu de inteles sunt mecanismele psihologice ale acestor caderi. Ce resorturi s-au dereglat in sufletele acestor oameni care pana atunci traisera eroic si fusesera monumente de demnitate si de abnegatie pentru cauza pe care o slujeau, de au acceptat sa abdice de la principiile lor de viata ? Explicatii exista. Eu ma voi margini sa evoc aici una singura pe care o consider a fi cea mai importanta. Trebuie observat ca toti acesti oameni asupra carora "s-a lucrat" intens pentru a fi ingenunchiati, nu mai erau tineri. Toti erau spre 60 sau chiar trecuti de 60 de ani. Si, numai cand esti tanar esti nemuritor. Numai cand esti tanar esti capabil de nebunii sublime si de gesturi nesabuite. Pe masura ce inaintezi in varsta insa, devii mai grijuliu fata de propria-ti persoana, mai egoist chiar, iar instinctul de conservare ti se exacerbeaza. Cu alte cuvinte, pe masura ce imbatranesti te cumintesti. Si s-a dovedit ca si idolii nostri de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalitati.

VII. INTENSIFICAREA AC[IUNII DE REEDUCARE.

Impactul pe care aceste caderi 'mediatizate' ale

celor ce fusesera exemplu si indemn l-a avut asupra celorlalti detinuti a fost covarsitor. Dupa fiecare astfel de spectacol cu maiestrie regizat si pus in scena de colonelul Craciun, randurile celor "refractari" reeducarii se rareau. Si aceasta cu atat mai mult cu cat acum rezistenta oamneilor era erodata si de un alt factor si anume, de mirajul libertatii. Caci , concomitent cu actiunea de compromitere a personalitatilor , intemnitatilor li s-a oferit o alternativa si aceasta i-a facut extrem de vulnerabili. Inainte de declansarea actiunii de reeducare, ei erau puternici pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase tot. Libertate, liniste sufleteasca, speranta. Fusesera detronati pana si din demnitatea de oameni. In aceste conditii, intre ei si asupritorii lor era o continua stare de beligeranta. Unii loveau si impilau, iar ceilalti se indarjeau sa reziste, primind cu demnitate loviturile si neabdicand de la crezurile lor. Cu cat asuprirea era mai mare si asupritorii mai neoameni, cu atat rezistenta morala a celor asupriti crestea si odata cu ea crestea si convingerea ca dreptatea este de partea lor. Dupa atatia ani de suferinta si de deziluzii, celor mai lucizi dintre ei le era clar ca "americanii nu vor mai veni" si ca, pentru o lunga perioada istorica tara si, deci si ei fusesera abandonati intunericului.

In aceste conditii, cei mai multi dintre ei se impacasera cu gandul ca s-ar putea sa sfarseasca in temnita sau, in cel mai fericit caz, sa-si iroseasca viata aici pana la expirarea pedepsei. Asa stand lucrurile, singura lor grija era, deci, sa suporte cu demnitate tot ceea ce le era harazit si sa incerce sa ramana credinciosi propriei lor constiinte. "Mai presus de orice ramai credincios tie insuti" era versul din Shakespeare pe care il gaseai scrijelit pe peretii fiecarei celule si pe care aproape fiecare detinut il murmura ca pe un memento ori de cate ori indoiala si duhul deznadejdii i se cuibareau in suflet. Aceasta atitudine care era a celor mai multi, a contaminat si pe ceilalti, pe cei putini si astfel se explica comportamentul unitar al detinutilor din Aiud, comportament care scotea din sarite aparatul politic si conducerea inchisorii. Odata cu declansarea reeducarii insa, aceasta unitate comportamentala s-a spart. Oferindu-li-se o alternativa, acestor oameni napastuiti li se oferea, de fapt, posibilitatea de a alege intre doua moduri de a se sinucide : moral sau biologic. Si fiecare a ales dupa cum i-a fost felul. Trebuie insa sa specificam ca aceasta posibilitate de alegere am avut-o numai noi, marea masa a detinutilor, pentru ca cei putini (personalitatile ) trebuia numai sa se sinucida. Si pentru aceasta li s-au creat toate conditiile. Daca au fost unii care nu au facut-o , meritul nu este numai al lor, ci si al lui Dumnezeu care, inca dintru inceput , le-a picurat in suflete ceva deosebit.

X

X X

Probabil ca "circul" din ianuarie 1963 (sedinta de autodemascare a celor sase fruntasi legionari : Biris, Vojen, preotul Dumitrescu-Borsa, etc.) nu a dat rezultatele scontate, deoarece atat Craciun cat si ceilalti politruci au dat, in perioada imediat urmatoare , usoare semne de nemultumire si chiar de nervozitate. De aceea, chiar in cursul aceleiasi luni, au luat o serie de masuri menite sa accelereze si sa mareasca "randamentul" actiunii de reeducare. Noi nu aveam de unde sti atunci si nici cum banui ca aceasta actiune trebuia incheiata pana la o anumita data (cu alte cuvinte, "lucrarea avea un termen fix de predare" si ca rezultatele trebuia sa fie de suta la suta.

In primul rand ei au purces la o noua regrupare pe celule a celor refractari. Pe cei mai inversunati dintre acestia i-au dus la Zarca sau pe o sectie special amenajata in Celular unde li s-a aplicat un regim extrem de sever. Pe altii (un lot de vreo doua sute de insi) selectati dintre cei mai tineri, considerati apti de munca, ne-au dus, contrar uzantei, fara nici o formalitate prealabila, in fabrica. De ce in fabrica ? Pentru ca , in acea perioada, fabrica era considerata a fi o veritabila groapa cu lei. Toti cei de aici erau sau reeducati deja, sau in curs de reeducare si toti asteptau cu nerabdare eliberarea care intarzia, credeau ei, din cauza noastra. Fiecare dintre noi aveam printre ei prieteni sau cunoscuti care s-au simtit obligati "sa ne deschida ochii" si sa ne convinga sa acceptam reeducarea. Si aceasta nu era tot. Aici reeducatorii dispuneau si de alte posibilitati de stimulare a oamenilor. Celor ascultatori li se permitea sa scrie acasa si sa primeasca lunar cate un un pachet de 5 kg., iar cel ce se evidentia in mod deosebit primea chiar si vorbitor. Si nu era deloc usor sa rezisti acestor tentatii in situatia in care ani de zile nu mai stiai nimic de cei dragi. Si totusi au fost destui care au rezistat.

X

X X

Intre timp, in incinta inchisorii propriu zise, munca educativa, cum era numita oficial aceasta adevarata crima savarsita impotriva constiintelor, continua cu aceeasi ravna si in fabrica. Cluburile de aici si-au intensificat activitatea lor sefii acestora au primit indicatii sa fie mai fermi si mai fara menajamente cu cei ce-ar fi incercat sa triseze sau sa se eschiveze de la lucrarile clubului respectiv. In fiecare dimineata ei raportau ofiterului politic sau, uneori, chiar lui Craciun personal despre rezultatele obtinute in ziua precedenta si primeau instructiuni in legatura cu ceea ce trebuia sa intreprinda in ziua respectiva.

Nici cei izolati in Zarca si pe Celular nu au fost ignorati. In afara de regimul deosebit de sever care li se administra pentru a fi adusi la sentimente mai bune, periodic in celulule lor erau introdusi prieteni sau cunoscuti de-ai lor reeducati deja, cu misiunea de a-i convinge sa renunte la atitudinea lor sinucigasa si sa accepte , fie chiar si numai formal, reeducarea. Incercarile acestea repetate de a infrange cerbicia celor izolati in Zarca au culminat cu sedinta din luna martie 1964. Atunci, aproape toti locatarii acestei sinistre hrube, cu exceptia celor imobilizati la pat, au fost scosi la Club si intampinati de colonelul Craciun care i-a anuntat ca au fost adusi aici pentru a se intalni cu trei detinuti de pe alte sectii, care au cerut cu insistenta sa li se permita acest lucru. Dupa o scurta cuvantare in care le-a recomandat sa-i asculte cu atentie pe cei trei care le vor spune lucruri interesante, colonelul Craciun a parasit sala si locul lui a fost luat de avocatul Stere Mihalexe, asistentul universitar Octavian Paleologu si Petre Tocu. Toti trei erau cei mai zelosi si mai convingatori sefi de colective de reeducare. Primul care a luat cuvantul a fost Stere Mihalexe care a vorbit despre necesitatea schimbarii mentalitatii detinutilor si despre reorientarea lor politica. Apoi Petre Tocu a vorbit ceva despre tineret si despre educatie, cu referiri speciale la educatia tineretului legionar si, in sfarsit, Octavian Paleologu a tinut o docta conferinta despre misticism. Oamenii i-au ascultat impasibili si nu s-au prea inghesuit sa puna intrebari , asa ca sedinta aceasta s-a soldat , spre deziluzia lui Craciun , cu un esec lamentabil.

Cel mai important eveniment insa, care a avut loc in aceasta perioada, a fost, fara indoiala, sedinta in care si-a facut demascarea si a vestejit activitatea Miscarii Legionare, Nicolae Petrascu. Dat fiind importanta personajului (Nicolae Petrascu era Secretarul General al Miscarii Legionare), colonelul Craciun s-a ocupat personal de pregatirea acestuia pentru spovedanie. Si nu l-a lasat sa vorbeasca decat atunci cand a fost sigur ca va vorbi asa cum i-a indicat el sa vorbeasca. Cat se va fi straduit si ce metode va fi intrebuintat Craciun ca sa-l convinga pe Petrascu sa faca acest lucru nu o vom afla poate niciodata. Cert este ca si el , ca si toti ceilalti de dinaintea lui, si-a recitat cuminte lectia in fata a sute , poate chiar o mie de detinuti. Si aceasta pentru ca inchisoarea a fost pregatita special pentru acest eveniment. Deoarece sala Clubului mare nu avea decat cateva sute de locuri, administratia inchisorii a recurs la un sistem la care nu mai recursese niciodata pana atunci. A facut rost de o statie de radioficare si a instalat difuzoare atat in Zarca, cat si pe Celular, asa incat aproape toti detinutii au ascultat litania profesorului Petrascu. Evenimentul a avut loc pe la inceputul toamnei anului 1963, prin octombrie pare-mi-se. Expunerea a fost prefatata de seful Clubului mare, avocatul Stere Mihalexe care, adresandu-se colonelului Craciun , a scos in evidenta succesele obtinute de el in cadrul colectivului de reeducare pe care-l conducea. Apoi, dupa osanalele de rigoare ridicate partidului si regimului, l-a anuntat la cuvant pe profesorul Nicolae Petrascu.

Acesta si-a inceput expunerea greoi, cu vocea strangulata de nefunctionarea normala a coardelor vocale (profesorul Petrascu statuse foarte mult timp singur), cu unele repetitii si chiar cu unele poticniri. Treptat insa a inceput sa vorbeasca mai fluent si dupa cateva minute sa se exprime oarecum normal. Expunerea sa era conceputa dupa acelasi tipic ca si a celorlalti, dovada ca avea aceeasi sursa de inspiratie, numai ca a fost mult mai ampla si mai stufoasa. Profesorul Petrascu a vorbit aproape zece ore, in doua zile la rand, abordand diferite aspecte "criminale" ale activitatii Miscarii Legionare si insistand, mai cu seama, asupra perioadei de dupa razboi cand aceasta Miscare a complotat direct impotriva regimului popular proaspat instaurat la noi. A vestejit si el ca si toti ceilalti memoria lui Corneliu Zelea Codreanu si a denuntat si infierat uneltirile lui Horia Sima a carui colaborator apropiat a fost.

Inainte de a sfarsi aceasta lunga litanie pe care a citit-o sezand pe un scaun, din cauza anchilozei reumatice de care suferea, nu a omis, pentru ca nu avea voie sa omita, sa laude partidul si regimul si sa-si ia angajamentele de rigoare.

VIII. DIVERSIFICAREA MIJLOACELOR DE "CONVINGERE" .

Pe masura ce timpul trecea era tot mai evident faptul ca nu indreptarea "pacatosilor" si redarea lor celei mai "drepte" si "umane" societati ii interesau pe "duhovnicii" Aiudului, ci cu totul altceva. De altfel, unii dintre ei, in discutii particulare (nu in public) cu unii dintre noi, recunosteau cu cinism acest lucru. Imi amintesc ca discutand odata cu unul din adjunctii lui Craciun (colonelul Iacob sau Nodet ?) care ma chemase sa ma "prelucreze", i-am spus, incercand sa-mi justific refuzul de a accepta reeducarea, ca nu pot face acest lucru deoarece, dat fiind situatia in care ma aflu, as putea fi suspectat de oportunism si de nesinceritate. Si, pentru a indeparta discutia de la cazul meu, l-am intrebat : "Dumneavoastra chiar credeti ca toti cei care au acceptat sa-si faca autoprezentarea si s-au dezis de trecutul si de crezul lor sunt sinceri ? Nu cumva, tentati de pretul pe care ni-l oferiti (libertatea), s-au facut frate cu dracul pana vor trece puntea ?" . "Nu ne intereseaza sinceritatea voastra - mi-a replicat el - ci ne intereseaza compromiterea voastra, sinuciderea voastra morala" . Si aratand spre un dosar voluminos de pe biroul lui, continua :

Uite, aici am "certificatele de deces" ale tuturor celor care si-au facut autoprezentarea. Si te asigur ca, mai curand sau mai tarziu, il voi avea si pe al tau . "Certificate de deces ?" am intrebat eu, mimand nedumerire. "Certificate de deces moral" - mi-a explicat el si apoi a continuat : "Sa va intre bine in cap ca, in situatia in care sunteti, nu aveti alta alternativa decat fie sa va sinucideti moral, fie, ajutati de noi, sa muriti de-adevaratelea" . " Si daca totusi, unii dintre noi se vor incapatana si vor refuza sa moara ?" l-am intrebat eu malitios, pentru ca observasem ca incepe sa se enerveze. "Nu avea grija - va vom crea noi toate conditiile pentru asta !" si chemand gardianul, m-a expediat in celula oarecum iritat, fie de insolenta mea, fie de slabiciunea de care daduse el insusi dovada, lasandu-se antrenat intr-o astfel de discutie.

Si, intr-adevar , s-au tinut de cuvant, creandu-ne conditii sa murim, fie intr-un fel, fie in altul. Dupa "spovedania" lui Petrascu, care se pare ca nu a dat rezultatele scontate, in toamna anului 1963 si in iarna care a urmat, tratamentul aplicat "recalcitrantilor" ( si in mod deosebit celor "gazduiti" in Zarca) s-a inasprit considerabil. Regimul alimentar s-a inrautatit din zi in zi, sfarsind prin a cobori cu mult sub limita supravietuirii, iar pe masura ce frigul se intetea, pedepsele deveneau tot mai frecvente. Se incetatenise la Aiud, din initiativa conducerii, bineinteles, o anumita practica. Vara nu se prea dadeau pedepse cu izolarea, pentru ca, fiind cald, cel pedepsit nu ar fi suferit destul. . . Rapoartele intocmite de gardieni in timpul verii, prin care se cereau pedepsirea anumitor detinuti pentru reale sau pretinse incalcari ale unor regulamente absurd de inumane, erau pastrate la biroul politic al inchisorii si toamna tarziu, cand incepea frigul, erau scoase de la naftalina si date spre executie. Si in acea iarna (1963-1964) astfel de rapoarte au fost parca mai multe ca oricand. Pentru a intimida si demoraliza oamenii, au fost scoase din arhiva rapoarte intocmite de gardieni in anul precedent (1962), care, din diferite motive, nu fusesera aprobate. In felul acesta, fiecare locatar al Zarcii avea de executat un numar considerabil de zile de izolare, unii depasind chiar suta. In acel an, detinutilor din Zarca nu li s-a schimbat echipamentul de vara (pantaloni scurti si zeghe de doc) decat tarziu, pe la jumatatea lunii decembrie. De asemenea, lemne pentru foc nu li s-a dat decat la sfarsitul acelei luni, atunci cand a cazut prima zapada . Desigur, nici unul dintre cei pedepsiti nu a apucat sa faca toate zilele de izolare pe care le avea de executat si aceasta nu datorita clementei conducerii inchisorii, ci pur si simplu pentru ca nu erau celule suficiente de ispasire . S-a avut totusi grija ca nici unul dintre cei pedepsiti, chiar bolnav fiind, sa nu scape fara a ispasi cel putin o parte din pedeapsa. Este edificator din acest punct de vedere, cazul invatatorului invalid Ion Arghiropol, care, desi grav bolnav, la putin timp dupa ce ispasise o pedeapsa de cinci zile, a fost luat din celula pentru a executa, de data aceasta, o pedeapsa de zece zile. In asemenea cazuri gardianul era neindurator, justificand ca el nu face altceva decat sa execute un ordin. Astfel ca invatatorul Arghiropol a fost dus mai mult taras la izolare, de unde, insa, dupa doua zile a fost adus pe targa inapoi in Zarca si izolat chiar acolo, din ordinul celui care il absolvise de pedeapsa (colonelulCraciun , probabil). A zacut tintuit la pat cateva saptamani , pana s-a desprimavarat, si, in toata aceasta perioada, nu a primit nici un fel de asistenta medicala, aceasta fiindu-i conditionata de acceptarea reeducarii . Si cazul lui Arghiropol nu a fost un caz singular. Tuturor celor care erau in situatia lui li se refuza asistenta medicala si doar cand intra cate unul in coma era dus, in sfarsit, la spital, unde i se dadea o ingrijire de cele mai multe ori superficiala.

Dar cea mai criminala masura luata de colonelul Craciun in aceasta perioada, de comun acord cu medicii civili ai inchisorii, se pare, a fost aceea de a imprastia prin celule cu oameni sanatosi (necontaminati de t.b.c.) pe cei bolnavi de tuberculoza ! Si aceasta numai pentru a-i determina pe cei sanatosi sa cedeze. Si au fost unii care, ingroziti de perspectiva imbolnavirii , au cedat. . .

Cam dupa o luna de zile de la "spovedania" lui Nicolae Petrascu (sfarsitul lui noiembrie), statia de radioficare a fost pusa din nou in functiune. De data aceasta colonelul Craciun , dupa o scurta introducere, ni l-a prezentat pe vorbitorul zilei, doctorul Alexandru Popovici. Mai intai a creionat sumar personalitatea acestuia, prezentandu-ni-l ca pe un om de o vasta cultura si ca pe un renumit chirurg, doctorul Popovici fiind un autentic savant, dublat de un carturar in adevaratul sens al cuvantului. Apoi a subliniat faptul ca, vezi Doamne, acesta l-a rugat insistent sa-i permita ca, dupa ce isi va prezenta declaratia de desolidarizare de trecut si de Miscarea Legionara, sa citeasca in fata detinutilor un studiu pe care l-a intocmit din proprie initiativa si pe care l-a intitulat Fisele antropo-psiho-analitice ale lui Corneliu Codreanu si Horia Sima. "Si bineinteles ca eu nu ma opun - a continuat el - dupa cum nu ma voi opune nici unuia dintre voi care ar cere sa vorbeasca pe teme asemanatoare , de la acest microfon" . Si a incheiat dand cuvantul doctorului Popovici.

Acesta, dupa ce a adresat cateva cuvinte conventionale colonelului Craciun si i-a multumit pentru faptul ca i-a permis sa-si prezinte ideile in fata detinutilor, a inceput sa-si citeasca autodemascarea care nu s-a deosebit cu nimic de sablonul obisnuit al autodemascarilor . Aceeasi denigrare a trecutului, aceleasi osanale ridicate regimului comunist si aceleasi angajamente de fidelitate fata de acest regim. A urmat apoi expunerea studiului anuntat. In intocmirea acestui pretins studiu , doctorul Alexandru Popovici s-a folosit atat de observatiile sale asupra celor doi "subiecti" (pe care i-a cunoscut personal si in preajma carora a gravitat un timp) cat si pe un bogat material documentar, pus la dispozitie de aparatul politic al inchisorii Aiud, dar si de unele securitati regionale sau chiar de Ministerul de Interne. S-a mai folosit, de asemenea, de marturiile unor cunoscuti care, ca si el, au trait un timp in preajma celor doi lideri nationalisti.

In prima parte a expunerii sale, doctorul Popovici a prezentat zestrea ereditara a celor doi, precum si influentele pe care, atat educatia si formatia lor culturala, cat si mediul social in care au trait si s-au dezvoltat, l-au avut asupra conturarii personalitatii lor. Apoi s-au straduit sa descopere fiecaruia dintre ei cate o obsesie mistica, care sa le justifice activitatea. Corneliu Codreanu se considera -pretindea in studiul sau doctorul Popovici- purtatorul unei misiuni mesianice de salvare a Neamului, iar Horia Sima, depozitarul virtutilor eroice ale inaintasilor. . .

Si pentru a face pe placul celor care i-au comandat studiul, caci era evident pentru oricine ca studiul respectiv fusese comandat, doctorul Popovici a mai descoperit fiecaruia din ei si alte trasaturi patologice, care ar explica -pretindea el- comportamentul deviant al acestora. Cu aceasta oazie au fost scoase la ivela o serie de fapte infamante comise de cei doi, necunoscute nici chiar de seniorii Miscarii Legionare. Dar cea mai mare crima savarsita de acestia a fost, conchidea doctorul Popovici, impiedecarea patrunderii in tara noastra a ideilor socialismului stiintific si a invataturilor marxist-leniniste !

Colonelul Craciun l-a felicitat pe doctorul Popovici pentru documentata sa expunere si a anuntat ca in curand vor mai face asemenea comunicari si alti detinuti, pomenind, cu aceasta ocazie, si numele lui Eugen Teodorescu si Alexandru Constant. Dar dupa aceea lucrurile s-au precipitat si la statia de radioficare nu a mai vorbit nimeni. Incepand cu primele luni ale lui 1964, actiunea de reeducare a intrat intr-o alta faza. . .

Caderile nu au fost toate la fel. Unii au cazut rostogolindu-se, altii au alunecat lin pe panta in jos acceptand calculat, pentru a supravietui, compromisul, iar altii (cei mai multi) au cazut firesc, omeneste, lepadandu-se de trecut si de crezul lor asa precum Petru s-a lepadat , in moment de cumpana , de invatatorul lui. Unii (putini la numar) , cazand s-au si ticalosit , dar cei mai multi au ramas , totusi oameni si, cu Petru, s-au cait pentru omeneasca lor slabiciune si, prin viata pe care au dus-o mai apoi, si-au rascumparat caderea.

Imi spunea atunci, in acel timp de cumplita urgie, cu o infinita tristete in glas, un prieten care fusese un luptator de nadejde , dar care pana la urma cedase : "N-as vrea sa fiu inteles gresit. Atat mi-a fost menirea. Sunt, nu infrant, ci terminat. Nu mai pot lupta pentru o cauza pe care, desi nu o cred pierduta, simt ca nu o mai pot sluji. Sunt sigur ca sub specie aeternitas dreptatea e de partea noastra, dar nu pot sa nu constat ca, in acest ceas al istoriei, nu lumina ci bezna-i mai mare. Pentru moment se pare ca raul a triumfat. Cel putin pentru timpul nostru. S-ar putea ca cei care ne vor urma sa fie mai vrednici si mai norocosi decat noi. In ultimul timp imi vin tot mai des in minte, ca o mustrare, versurile lui Gyr din Balada codrului fara haiduc : "Fie codrule s-ai parte / de-un haiduc cum n-am fost eu" . Fie ca tarana sa aiba parte de luptatori mai destoinici decat noi sa risipeasca bezna si sa faca sa triumfe lumina. Si probabil ca asa va fi caci temelia acestei viitoare resurectii am pus-o noi. Cu toate infrangerile si neputintele noastre, noi vom fi radacinile viitorului arbore de lumina" .

Cu toate ca suna ca o justificare, aceasta "dizertatie" a prietenului meu a facut sa ma clatin, dar a avut si darul sa ma faca sa inteleg un lucru pe care ar trebui sa-l inteleaga si cei care, din diferite ratiuni, sunt tentati sa ne judece pentru neimplinirile noastre. Am inteles, si ar trebui sa inteleaga si "vitejii" care au stat pe de laturi si care acum arunca cu piatra, ca noi, cei care am trait acele cumplite monstruozitati , nu am fost supraoameni. Am fost oameni ca toti ceilalti, noi am fost "robii unei credinte" , pe care am slujit-o fiecare pana la capatul puterilor noastre. Si daca ajunsi in situatie limita multi dintre noi, fortati fiind, s-au dezis de trecut si au "scuipat" pe ceea ce altadata au adorat, acest lucru nu-i dezonoreaza pe ei ci pe calaii lor, tot asa dupa cum nu-i dezonoreaza pe unii dintre cei trecuti prin Pitesti faptul ca sub tortura continua au fost fortati sa-si manance propria scarna. Si unora si altora li se anulase in prealabil vointa. Iata de ce, cei care am trecut pe acolo, avem datoria de a depune marturie .

IX. FABRICA SAU GROAPA CU LEI.

Am amintit cu alta ocazie ca printre masurile luate de colonelul Craciun , la inceputul anului 1963, pentru a intensifica si mari randmentul "muncii" de reeducare a fost si scoaterea in fabrica a unui lot de 200 de detinuti. Daca pana atunci scoaterea la munca era considerata o favoare facuta celor ce acceptasera reeducarea, de data aceasta nu s-a mai tinut cont de acest criteriu, majoritatea componentilor lotului respectiv constituind-o cei care, intr-un fel sau altul, eram "refractari" acestei "nobile" actiuni. Trebuie sa mentionez faptul ca printre noi nu era nici o personalitate mai proeminenta care prin pozitia sa ar fi putut sa pericliteze "sanatatea" celor de aici. Toti eram simpli "pioni" pe aceasta tabla de sah si se considera ca, mai curand sau mai tarziu, cu oarecare insistenta, vom putea fi ingenunchiati. La inceput nu prea am inteles rostul acestei miscari , insa curand unii dintre noi ne-am dumirit, caci fabrica s-a dovedit a fi, asa cum am mai spus-o deja, o adevarata groapa cu lei. Toti cei pe care i-am gasit aici erau sau reeducati deja, sau in curs de reeducare si toti asteptau cu sufletul la gura eliberarea. Tuturor insa li se inculcase ideea ca eliberarea lor intarzia din cauza noastra, a acelor care "faceam pe grozavii" . Din aceste motive, pentru mine cel putin, perioada care a urmat a fost cea mai framantata perioada din destul de multii mei ani de detentie. Poate doar numai in timpul anchetei sa mai fi fost atat de zbuciumat sufleteste. Pentru mine scoaterea din celula a fost ca o scoatere din transee si expunerea in camp deschis sub tirul nemilos al inamicului. In celula, cand eram izolat singur mai ales, eram, parca, mai putin vulnerabil. Nefiind o persoana importanta, uneori chiar neglijat. In afara de regimul sever (foame,frig, mizerie) care mi se aplica mie ca tuturor celorlalti care erau in situatia mea, regim cu care insa ma obisnuisem, nu mi se dadea prea mare importanta. Rareori (la doua sau uneori chiar la trei saptamani odata) eram scos, fie la club unde trebuia sa asist cateva ore la circul de acolo, fie la "prelucrarea" cate unui ofiter politic care se straduia , uneori cu duhul blandetii, alteori cu amenintari, sa ma lamureasca . Odata intors in celula insa, aveam destul timp sa ma reculeg si sa ma pregatesc pentru o noua confruntare. In fabrica insa, din acest punct de vedere, situatia era total diferita. Aici nu aveam nici un moment de respiro. Eram in permanenta alerta. Fiecare dintre noi, cei nou veniti, aveam printre cei de aici prieteni sau cunoscuti care incercau, unii bine intentionati, altii dintr-un soi de invidie, sa ne convinga sa acceptam reeducarea, caci alta cale de urmat nu exista . Era ca picatura chinezeasca. La locul de munca, colegii de echipa te "prelucrau" ; seara, la sedintele de lucru ale cluburilor de reeducare, colegii de club te bombardau cu intrebari , una mai incomoda decat alta si te somau sa iei cuvantul pentru a-ti fixa pozitia fata de regim si fata de actiunea de reeducare, iar in putinul timp liber pe care il aveai erai in permanenta insotit de cineva care-ti tinea o prelegere pe aceeasi tema.

Umbra mea din timpul liber era poetul Ion Caraion pe care il cunoscusem cu ani in urma la Jilava si cu care ma imprietenisem in oarecare masura . Ion Caraion era o persoana foarte controversata. Suporta extraordinar de greu inchisoarea si ar fi fost in stare sa faca orice compromis pentru a se elibera. De altfel, a si facut destule. Era bolnavicios , suferea de stomac pare-mi-se, dar in mare masura era si ipohondru. Ceea ce m-a frapat la el era posibilitatea lui sufleteasca de a fi, cu aceeasi persoana, sfatos si cald chiar, in relatiile particulare si caustic si rau in sedintele publice. Cu mine s-a purtat in general corect si am avut totdeauna impresia ca, nu stiu din ce motive, a incercat sa ma crute, evitand sa ma demaste in sedintele de reeducare, desi imi cunostea parerile despre tot ce se intampla acolo, din discutiile pe care le aveam cu el in particular, desi el avea in clubul respectiv un fel de rol de acuzator public.

Dar aceasta nu era tot. In fabrica, administratia inchisorii dispunea si de alte mijloace prin care putea sa te faca sa te simti aici, daca nu erai "ascultator" , ca intr-o veritabila groapa cu lei. Dar despre aceste mijloace cu alta ocazie.

X.         TEAMA SI ISPITA.

Afirmam intr-unul din episoadele precedente ca in fabrica

erai mult mai vulnerabil decat in conditiile, nu severe ci bestial de severe, ale regimului celular. Si explicam si de ce. In celula, pe langa faptul ca aveai ragazul necesar pentru a te reculege si pentru a-ti reincarca bateriile, relatiile de adversitate dintre tine ca victima si calaii tai de dincolo de usa intretineau o anume tensiune spirituala care iti alimenta, de fapt, indarjirea caci , stiut este, oprimarea potenteaza puterea de rezistenta. In noile conditii insa, aceasta adversitate era estompata de faptul ca asupritorii nu mai actionau direct asupra ta, ci actionau prin intermediari. Si intermediarul era, cel mai adesea, tovarasul tau de suferinta, cel al carui umar il simtisesi altadata , in momentele de restriste, alaturi de umarul tau. Constiinta colectiva si destinul comun care fusesera de-a lungul anilor secretul unitatii si tariei noastre actionau si acum, dar actionau in sens invers. Pentru a rezista in noile conditii trebuia sa te singularizezi si sa-ti creezi un destin si o constiinta individuale, lucru greu de realizat daca nu erai extrem de bine structurat si echilibrat sufleteste. Aici, pe langa faptul ca erai supus unei permanente agresiuni morale si nu aveai nici un moment de ragaz pentru a te reculege si pentru a-ti reimprospata fortele, puterea de rezistenta iti era erodata si de spectacolul dezolant din jur la care erai nevoit sa asisti neputincios zi de zi. Era ca pe un camp de batalie pe care randurile luptatorilor se rareau necontenit. In jurul tau cadeau naruite constiinte si se surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cadeau lovind in altare, intelectuali de elita capitulau ponegrind si vestejind valorile pe care altadata le slujisera si care ii consacrasera, oamenii de rand cadeau ucigandu-si visele si intinandu-si idealurile. Era ca in apocalips. Am vazut oameni in toata firea care isi faceau autodemascarea plangand si zbuciumul lor sufletesc intra in rezonanta cu zbuciumul tau , amplificandu-l. Destinul colectiv despre care am amintit opera implacabil si, in aceste conditii, era foarte greu sa te singularizezi si sa-ti creezi autonomia spirituala necesara continuarii rezistentei. Caderea lor era intr-o anumita masura si caderea ta si acum nu deziluzia era sentimentul pe care il incercai, ca atunci, la inceputurile reeducarii cand asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O spaima metafizica care te paraliza si iti crea sentimentul inutilitatii luptei. Si daca erai tentat, constient sau inconstient, sa te salvezi biologic (si cati dintre noi nu eram tentati oare, cel putin instinctual, sa facem acest lucru ?) era evident ca nu o puteai face decat sinucigandu-te moral. Colonelul Craciun ne avertizase de fapt asupra acestui lucru atunci cand, in timpul uneia dintre acele de pomina sedinte cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu aroganta-i obisnuita, aproape textual : "Nu va faceti iluzii caci nu veti avea alta cale de urmat decat una din cele doua pe care vi le oferim noi. Ori acceptati sa va reeducati ca sa puteti redobandi libertatea in conditiile impuse de noi, ori va sinucideti. Din doua una. Noi va vom ajuta. Si intr-un caz si in celalalt . Alta alternativa nu veti avea. Comunitatea internationala ne-a acceptat pe noi (era in plina era a coexistentei pasnice) si acum tratam cu ei de la egal la egal. Pe voi v-au abandonat. Nu mai aveti ce astepta de la ei. De altfel niciodata nu v-au luat in serios. V-au intrebuintat doar ca pe niste unelte pentru a intretine aici, la noi, o relatie tulbure, ostila construirii socialismului de care se temeau si de care se tem inca. Ati pretins ca vreti sa faceti "o tara ca soarele sfant de pe cer" si ati crezut ca o puteti face prin tradare . Am facut-o noi prin munca. Va veti convinge ca aceasta este realitatea. Va vom arata-o in filme, va vom aduce aici muncitori care sa va vorbeasca despre ea, va vor confirma acest lucru sefii vostri care s-au plimbat prin ea si au vazut-o" .

Acum, dupa doi ani de la acest discurs-avertisment al colonelului Craciun , era cat se poate de clar ca acesta nu glumise. Ne demonstrase ca la cele doua solutii propuse de el nu exista alternativa. De asemenea, se straduise , asa dupa cum ne promisese, sa ne creeze, impreuna cu aparatul sau represiv, toate conditiile, fie pentru a ne determina sa ne sinucidem moral, fie pentru a ne extermina fizic. Si ne mai demonstrase ceva. Ne demonstrase ca este hotarat sa-si duca la bun sfarsit sinistra sarcina ce-i fusese incredintata.

Si totusi mai speram. Speram sa se implineasca vreo minune, sa se intample ceva care sa puna capat calvarului nostru. Multi dintre noi , care nu prea eram luati in seama, fiind considerati neinsemnati (aceasta o credeam noi) incercam sa trecem neobservati, participand la sedintele de demascare doar cu prezenta fizica. Sub diferite pretexte, uneori puerile, incercam sa amanam luarea unei decizii, dar acest lucru nu facea decat sa ne prelungeasca agonia. In noile conditii, din fabrica, doua erau sentimentele pe care le incercam cu o mult mai mare acuitate decat in conditiile de regim celular : teama si ispita. Teama de a nu fi dus inapoi in infernul din care de-abia iesisesi si ispita ca, facand anumite concesii - te-ai putea elibera.

Dupa inchiderea lagarelor de munca fortata (canal, mine de plumb, etc.) din motive pe care la data respectiva nu le puteam intelege, detinutii au fost intemnitati, dupa criterii politice, in inchisori de executie. Legionarii au fost adusi la Aiud si deoarece erau considerati cei mai inversunati dusmani ai regimului (ceea ce si erau de fapt) li s-a aplicat, ca de obicei, un regim salbatic de sever, mai intai sub domnia lui Coler si apoi sub cea a lui Craciun . Din acel moment nimeni nu a mai fost scos la munca, sub pretextul ca nu merita. Cand cate unul dintre noi cerea acest lucru (taranii si muncitorii mai ales, care suportau extrem de greu regimul celular) i se raspundea : "Voi nu aveti dreptul la munca. Nu meritati aceasta onoare. Voi aici veti putrezi !" . De aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi scoaterea la munca era echivalent cu un fel de semieliberare. Dupa ani indelungati de claustrare, simplul fapt ca te puteai misca intr-un spatiu mai larg, ca puteai privi fara restrictii un fir de iarba, o gaza ori o floare si ca puteai sa contempli noaptea, prin fereastra fara obloane, cerul instelat, toate aceste nimicuri esentiale iti dadeau o stranie senzatie de libertate, dar in acelasi timp si o teama aproape nefireasca ca le-ai putea pierde de nu te vei mladia. Si calaii nostri speculau cu perfidie aceasta teama. Din cand in cand luau pe cate unul din noi considerat mai recalcitrant si-l intorceau in Zarca sau pe Celular. Pe unii dintre acestia ii aduceau dupa un timp, "cumintiti" , inapoi, printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. Si metoda era productiva.

Mai apoi era ispita eliberarii. Periodic, din randurile celor considerati reeducati, indiferent de pedeapsa, se formau loturi care erau puse in libertate. De fiecare data, in astfel de ocazii, eram adunati sa asistam la eveniment si sa ascultam discursul colonelului Craciun , discurs pe care il cunosteam pe dinafara. De fiecare data nu omitea sa ne reaminteasca ca eliberarea noastra depinde numai si numai de noi, de acceptarea fara rezerve, sincera, a reeducarii. Si oricat ai fi fost de inversunat in hotararea ta, nu puteai sa asisti indiferent la un astfel de spectacol.Nu era deloc usor sa rezisti in conditiile in care totul parea pierdut. Cu ocazia acestor eliberari, colonelul Craciun nu scapa prilejul sa incerce, cu perfidia-i cunoscuta, sa creeze oamenilor fel de fel de probleme de constiinta. Imi amintesc ca odata si-a incheiat discursul in felul urmator : "Cu acest lot trebuia sa se elibereze si X (si a numit numele unui reeducat), dar ne-am gandit ca nu-l putem pune in libertate decat impreuna cu bunul sau prieten Y (si a numit pe unul considerat recalcitrant). Si Y refuza sa mearga acasa" . Apoi adresandu-se direct lui X : "Popescule incearca sa-ti convingi prietenul sa accepte conditiile noastre si va promit la amandoi, in fata tuturor celor de aici, ca cu primul lot va veti elibera impreuna". In felul acesta, pe langa faptul ca ii creea lui Y noi probleme sufletesti, ii oferea si o justificare in fata propriei constiinte pentru eventuala sa capitulare. Caci asa incepeau caderile, prin construirea unui alibi moral.

Presiunile fizice si psihologice exercitate asupra noastra au urmat o linie ascendenta pana in primavara anului 1964. Incepand cu aceasta data exigentele reeducarii au slabit si au continuat sa slabeasca pe masura ce timpul trecea. S-a ajuns astfel ca, in ultimele luni de dinaintea eliberarii noastre (iunie si iulie), sedintele de reeducare sa fie o simpla formalitate. Rand pe rand s-a renuntat la a se mai pretinde celor care acceptau sa ia cuvantul, sa mai faca aprecieri dure la adresa trecutului lor sau sa intineze memoria celor pe care candva i-au venerat. Pentru aceia dintre noi care reusisera sa-si pastreze cat de cat o farama de luciditate era clar ca "duhovnicii" nostri intrasera in criza de timp. Era clar ca termenul de predare a "nobilei" lor lucrari se apropia si colonelul Craciun voia, ca orice comunist, sa poata raporta ca misiunea ce-i fusese incredintata a fost indeplinita intr-un procent cat mai apropiat de suta la suta. S-a ajuns pana acolo incat sefii colectivelor de reeducare, cu asentimentul tacit al conducerii probabil, se rugau de cei care refuzau sa-si faca autoprezentarea sa ia si ei cuvantul, asa de forma, pentru a putea consemna in procesele lor verbale acest lucru. In aceste conditii, multi dintre cei ce refuzaseram sa participam, altfel decat cu prezenta, la sedintele respective, am acceptat, in sfarsit, sa luam cuvantul si sa ne facem succint un fel de autobiografie. Spre surprinderea noastra, reeducatorii s-au declarat multumiti.

Si totusi, securitatea nu a renuntat in ultimul moment de a ne compromite. Dupa scoaterea noastra din fabrica, in cele cateva zile in care eram pregatiti pentru eliberare, au venit in Aiud o serie de ofiteri de la securitatile din tara pentru a incerca sa-si racoleze, dintre noi, informatori. Imi amintesc ca intr-una din zile am fost chemat si eu in fata, la birourile administratiei. Cand am intrat in biroul colonelului Craciun , acesta era insotit de un ofiter de securitate in persoana caruia nu mi-a fost greu sa recunosc pe celebrul capitan Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a vazut intrand, m-a intampinat cu intrebarea : "Ce faci Andronescule ? Am auzit ca nu ti-ai bagat mintile in cap. Eu totusi am venit sa te iau acasa. Eu te-am arestat, vreau ca tot eu sa te pun in libertate. Uite, aici am biletul tau de eliberare. Nu-l vei primi insa pana nu vei semna asta" . Si imi intinse o hartie, un fel de formular tip care trebuia completat si semnat. L-am parcurs dintr-o privire. Era o declaratie-angajament pe care, dupa ce am citit-o, i-am impins-o, cu un gest moale, indarat, spunandu-i : "Domnule capitan (colonel, m-a corectat Craciun, care pana atunci asistase tacut la discutie) : domnule colonel - am reluat eu - doresc si eu, tot atat de mult ca oricare de aici, sa ma eliberez, insa nu cu orice pret" . "Tot bandit ai ramas " , mi-a replicat cu un inceput de manie in glas Enoiu si cu un gest tot atat de moale ca si al meu rupse biletul de eliberare pe care mi-l aratase cu cateva momente inainte. Chemand apoi pe gardianul care ma adusese ii ordona sa ma duca inapoi in celula zicand : "~sta va ramane in continuare aici". Peste cateva zile, cu ultimul lot care s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totusi, si eu.

XI.      GRUPUL "RECALCITRAN[ILOR" .

Si totusi ! . . . Cu toata ravna depusa de colonelul

Craciun si de staff-ul lui de demolatori de constiinte, cu toate metodele dracesti imaginate de acestia pentru a infrange rezistenta unor oameni adusi in situatii limita, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prabusiri, ci si inaltari , adevarate piscuri de rezistenta si de demnitate. Este suficient sa evocam comportamentul exemplar al celor doua figuri considerate simbol al tariei de caracter si al demnitatii umane, profesorul George Manu care a preferat sa moara decat sa faca fie si cel mai neinsemnat compromis, si printul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate incercarile, uneori furibunde, ale colonelului Craciun, de a-l ingenunchia, pentru a demonstra ca, in aceasta inclestare cu fortele raului, demnitatea conditiei umane a fost salvata. Dar ei nu au fost singurii. Au fost insa cele mai proeminente figuri ale rezistentei la aceasta criminala actiune, rezistenta reprezentata de un impresionant numar de oameni de toate categoriile. In toata perioada reeducarii , Zarca, si nu numai Zarca, ci si unele sectii special amenajate pe Celular, au fost pline de asa-numitii recalcitranti asupra carora s-au facut bestial de inumane presiuni fizice si morale pentru a-i determina sa cedeze. In afara de acestia care erau izolati si strasnic de supravegheati, altii, alesi la intamplare sau dupa criterii pe care nu le-am inteles niciodata, erau imprastiati , pentru a fi "contaminatI" , printre cei deja reeducati din fabrica sau din asa-zisele Cluburi care functionau in incinta inchisorii propriuzise.

Ca si in cazul caderilor , nici rezistentele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentatie, sfidand si infruntand pe asupritori, cautand parca anume sa intretina intre ei si acestia o permanenta relatie de adversitate care sa creeze acea tensiune spirituala care sa le mentina si sa le potenteze indarjirea. Altii au rezistat discret, cu un soi de umilinta crestina, cautand sa explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufleteasca sa faca ceea ce li se cere. In sfarsit, o a treia categorie era cea a misticilor. Acestia, constienti fiind ca lupta in care erau si ei implicati transcende lumescul, dandu-se in spirit, au rezistat cu seninatate, fara sa carteasca, asumandu-si suferinta ca pe o datorie a vietii lor. Cei din primele doua categorii au rezistat sperand inca la o salvare in veac, pe cand cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva in eternitate. Profesorul George Manu si printul Alexandru Ghica faceau parte din aceasta ultima categorie.

PROFESORUL GEORGE MANU.

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioti (era nepotul generalului George Manu -1838-1911-, cel care s-a distins in razboiul de independenta si care a fost in repetate randuri ministru), profesorul George Manu a fost arestat in 1948, implicat cu alte varfuri ale intelectualitatii politice romanesti in Procesul Marei Tradari Nationale si condamnat la 25 de ani munca silnica. In momentul arestarii era profesor de fizica nucleara la Politehnica din Bucuresti, fiind considerat, alaturi de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomisti ai tarii. Se spune despre el ca, dupa condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca in schimbul eliberarii , sa accepte sa lucreze in laboratoarele din Uniunea Sovietica alaturi de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii in Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn aceasta oferta, nevoind sa lucreze pentru cei pe care ii considera, pe buna dreptate, dusmani ai neamului romanesc.

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de stiinta, recunoscut ca atare si de adversari, ci avea si temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia si mai cu seama literatura erau domenii in care se misca cu aceeasi usurinta ca si in domeniul sau de specialitate care era, dupa cum am amintit deja, fizica nucleara. Era o adevarata enciclopedie si daca este adevarat (si, de buna seama, este) ca inchisorile comuniste au fost adevarate Universitati , atunci "Universitatea Aiud" a avut ca "rector" intre anii 1954 si 1961, anul mortii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit in Aiud in anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de detinuti, toti in lanturi, mutati in aceasta inchisoare disciplinar in urma unei greve care a avut loc la aceasta mina, profesorul George Manu se numara printre cei peste 50 de detinuti din acest lot bolnavi de tuberculoza. La inceput i s-a diagnosticat un t.b.c. ganglionar dar, supus impreuna cu toti ceilalti unui regim disciplinar extrem de sever, fara hrana adecvata, fara asistenta medicala si fara ingrijirea elementara reclamata de aceasta boala, starea sanatatii lui s-a inrautatit continuu, ajungand pana la urma sa-i fie fatala. Cu toate acestea, profesorul George Manu a inceput o sustinuta si incredibila -in conditiile de totala izolare din inchisori- activitate pe care , fara sa gresim, o putem numi didactica. Vocatia de dascal nu l-a parasit nici chiar in aceste vitrege conditii pe marele om de cultura.

In aceasta perioada, Aiudul era populat de foarte multi tineri care fusesera arestati de pe bancile scolii sau ale universitatilor si care erau, deci, cu studiile neterminate si instructie incompleta. Majoritatea acestora, avizi de cunoastere, apelau, pentru a-si completa bagajul de cunostinte, la "batrani" care in marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispozitie cunostintele lor. Printre cei mai activi in acest sens s-a dovedit a fi , fara indoiala, profesorul George Manu. In toata aceasta perioada, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul sa imparta celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desavarsit ) celor din celelalte celule, zeci si sute de conferinte, prelegeri ori lectii din toate domeniile stiintelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatura, limbi straine (franceza si engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereti, pe bucati de sapun, pe cioburi de sticla, etc. si apoi, transmise din celula in celula si din om in om. Multi dintre cei care au iesit din inchisoare cu temeinice cunostinte de limba si literatura engleza de exemplu, lui ii datoreaza acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, insa multe dintre lectiile elaborate de el au ajuns si in celula in care ma aflam, astfel ca multe dintre cunostintele pe care le-am dobandit in inchisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datoreaza si inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de ata. Odata, un grup de studenti care se aflau la un alt etaj decat cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineinteles) sa le transmita cateva dintre principiile de baza ale Constitutiei americane. Profesorul a refacut din memorie, cu aproximatie, toate cele sapte articole ale Constitutiei respective si astepta un moment prielnic ca sa le poata transmite la destinatie. Tocmai in acel moment s-a deschis usa si gardianul a dat celor din celula ac si ata pentru repararea echipamentului. Vazand ata, profesorului Manu i-a revenit ideea ca sa transpuna pe ea, in alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care il avea de transmis. Cu migala si cu multa rabdare, facand mii de noduri, a reusit sa "scrie" pe cativa zeci de metri de ata textul celor sapte articole ale Constitutiei americane. A facut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor impreuna cu instructiunile de decodare. Aceasta noua metoda de scriere a constituit o adevarata revolutie de comunicare din inchisoare. Si a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca detinutii sa nu comunice intre ei.

Dupa 1958, cand la conducerea inchisorii Aiud a venit colonelul Craciun si au inceput pregatirile pentru declansarea reeducarii, profesorului George Manu, despre care administratia inchisorii stia ca are o mare influenta asupra celorlalti detinuti, i s-a cerut -ca si celorlalte personalitati din Aiud- sa accepte reeducarea si sa faca in fata detinutilor o declaratie de desolidarizare de trecut si de toate crezurile si idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au facut asupra lui, el a refuzat demn si fara ostentatie orice compromis. Pentru atitudinea ferma si fara echivoc, profesorul George Manu a platit cu viata. Datorita regimului inuman la care a fost supus in urma refuzului sau categoric de a face declaratiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al inchisorii, doctorita Balea, in prezenta colonelului Craciun , a fost meningita t.b.c. Tratamentul insa i s-a refuzat si de data aceasta, fiindu-i conditionat de semnarea declaratiei care i se cerea. S-a stins din viata impacat cu sine si cu toti cei din jur, in 1961, in infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu cateva ore inainte de a muri.

POETUL.

Azi n-am cioplit nici un vers.

Metafore lichide tanjesc dupa rotunjimea cuvantului,

Dar eu nu ma mai vreau anfora ci,

Razvratit impotriva starii de gratie,

Behai lumeste.

Azi n-am prins in lat nici o pasare cantatoare.

Simfonii latente se parguiesc in guse de privighetori adormite,

Dar eu nu ma mai vreau struna

Si in lume e un cantec mai putin.

Azi n-am surpat nici o stea.

Toti oamenii lumii sunt vii,

Toate lucrurile sunt la locul lor,

Iar eu printre ele le dau sens intrebuintandu-le.

Azi n-am prins in lat nici o pasare cantatoare

Si nu am dezradacinat nici o stea.

Va fi o noapte lunga noaptea ce vine,

Va fi o noapte lunga si somnul imi va fi bantuit de naluci .

Zeii nu-mi vor ierta indrazneala de a nu fi fost trist.

Demostene Andronescu

XII.            GRUPUL "RECALCITRAN[ILOR" ( 2)

Printul Alexandru Ghica.

Daca ar fi sa se inalte un monument demnitatii umane, acesta ar trebui sa-l reprezinte, fara indoiala, pe printul Alexandru Ghuca asa cum l-am cunoscut eu in Aiudul acelor vremi. Inalt, uscativ, cu fata iluminata de o intensa traire interioara, printul Alexandru Ghica parea un ascet caruia spiritul ii napadise tesuturile. Demn fara ostentatie, modest fara fatarnicie si ferm fara nici cea mai mica urma de rigiditate, el se comporta in toate imprejurarile ca un adevarat print. Desigur, in inchisoarile prin care am trecut, am intalnit si alti detinuti care, asumandu-si constient suferinta ca pe o datorie a vietii lor, au reusit sa depaseasca lumescul si sa traiasca la granita dintre omenesc si sfintenie. Nici unul insa (eu, cel putin, nu am mai intalnit pe nici unul) nu a reusit sa realizeze acest lucru, atat de firesc, atat de armonios, cum a reusit sa o faca el.

Majoritatea celor care reuseau aceasta performanta, se refugiau in aceasta zona inaccesibila mizeriilor conditiei umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizandu-se si cautand sa-si creeze un anume "confort " sufletesc necesar supravietuirii. Printul Alexandru Ghica o facea insa pentru ca asa ii era felul. Si in alte conditii, el ar fi trait tot asa. Mereu avea cate ceva de dat fara sa pretinda nimic in schimb. Nu accepta niciodata sa i se faca favoruri numai pentru faptul ca era printul Ghica. Participa intotdeauna alaturi de ceilalti la corvezile impuse de viata de celula (maturat, caratul si spalatul tinetelor, etc) si totdeauna o facea in mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lasat o dara. Se straduia -si de cele mai multe ori reusea- ca acolo unde poposea el, sa introneze acea minima armonie comunitarta necesara supravietuirii si convietuirii. "Era - spune in cartea sa intitulata "Din imparatia mortii" Gabriel Balanescu care a stat mai mult timp cu el si l-a cunoscut bine - un desavarsit camarad de suferinta. . . Convietuirea cu el era o adevarata desfatare sufleteasca" . Si, intr-adevar, asa era. Pe cat de exigent cu propria-i persoana, pe atat de intelegator era cu ceilalti. Stia, ca nimeni altul, sa menajeze susceptibilitatile celor din jur. Nu se lasa niciodata antrenat in discutii sterile si niciodata nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru ca nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu rani micile orgolii ale celor de langa el. In raporturile cu administratia penitenciarului era ferm dar niciodata nu avea atitudini demonstrative, bataioase. Se supunea demn regulamentelor si ordinelor pe care le primea dar, in cel mai elegant limbaj, refuza sa o faca atunci cand respectarea acestora ar fi adus o cat de mica atingere capitalului sau moral si spiritual. Printre cei care au primit de la el lectii de supusenie demna ma numar si eu. Eram proaspat venit in Aiud si -dintr-un soi de teribilism juvenil- eram pus pe harta. Iesisem din ancheta si din procesul care a urmat cu amorul propriu sifonat si consideram de datoria mea ca, printr-o atitudine darza, sa-mi refac prestigiul. Printre altele, regulamentul obliga pe detinuti sa salute personalul inchisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula "Sa traitI" si prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, cand am fost scosi la plimbare, eu am refuzat ostentativ sa fac acest lucru, considerand gestul umilitor. Gardianul care ne insotea a observat atitudinea mea de fronda si m-a apostrofat brutal : "Ba, tu ala, al treilea din rand, tu nu stii sa saluti ?" . La care eu am raspuns tafnos : "Fara ba, ca doar n-am pazit porcii impreuna !" . Gardianul a mormait o injuratura si si-a vazut mai departe de treaba. La intoarcerea in celula, insa, mi-a notat numele in catastiful lui si dupa o jumatate de ora am fost scos la ofiterul politic care, fara prea multa vorba, mi-a prescris sapte zile de izolare. Dupa executarea celor sapte zile m-am intors in celula inghetat bocna (era in decembrie), flamand si frant de oboseala caci la izolare nu puteai dormi decat in picioare sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit cateva zile pana sa-mi revin cat de cat. Dupa ce mi-am revenit putin printul Ghica m-a luat deoparte si m-a mustrat parinteste : "De ce te expui pentru lucruri neesentiale ? Nu uita ca esti aici sub ascultare si faptul ca trebuie sa-i saluti nu te dezonoreaza pe tine mai ales ca, pana la urma, tot il vei saluta. Te vor mai izola o data, de doua ori, de noua ori, pana, te vor imblanzi. Si atunci ii vei saluta de frica si va fi mai dezonorant. Pastreza-ti energia si cruta-ti sanatatea caci puscaria e lunga si se vor ivi destule ocazii cand va trebui sa iei atitudini pentru care, intr-adevar , va merita sa faci izolare" . Nu-mi mai amintesc daca atunci m-a convins, dar pe parcurs mi-am dat seama ca avea dreptate.

Pe langa toate aceste calitati, printul Ghica era si de o surprinzatoare luciditate. Surprinzatoare pentru ca, in conditiile vietii de inchisoare, rupti de realitate si lipsiti de orice fel de informatie, oamenii isi pierdeau, in general, aceasta capacitate. Chiar si cei mai instruiti si mai realisti dintre ei deveneau, in aceste conditii, de o subiectivitate si de o credulitate aproape copilaresti. Un gest mai omenos al cate unui gardian, o atitudine mai sovaielnica a altuia, un zvon oarecare, o informatie perimata si lipsita de importanta, toate erau interpretate ca semne ale unei iminente schimbari. Au fost cazuri cand s-au dat si termene precise : "S-au retras trupele sovietice din tara ! In cateva saptamani ne vom elibera ! La Geneva s-au intalnit "cei mari" . Fara indoiala ca acolo s-a pus si problema detinutilor politici. Sigur ne vom elibera" . Si aceasta adevarata infirmitate a detinutilor a fost abil intretinuta si exploatata de colonelul Craciun , in perioada reeducarii, mai ales. Exemplu elocvent in aceasta privinta, il constituie crearea, la sugestia si cu ajutorul colonelului Craciun si a aparatului sau politic bineinteles, a asa-numitului "nou comandament legionar de actiune in inchisoare" . Despre ce era vorba ? In vara anului 1962, dupa declansarea actiunii de reeducare, cand in inchisoare se faceau permanente miscari si componenta celulelor se schimba de la o zi la alta, intr-o zi, ca din intamplare, s-au pomenit adunati in aceeasi celula cateva varfuri ale Miscarii Legionare. Aceeasi care in perioada de pregatire a reeducarii fusesera plimbati prin tara pentru a li se arata realizarile regimului comunist. Printre acestia erau : Nistor Chioreanu, avocat, fost comandant al organizatiilor legionare din Transilvania, Victor Biris, fost Secretar General la Ministerul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al asa-numitului Corp al Razletilor , Victor Vojen, fost ministru al Romaniei la Roma si inca alti cativa. Printre ei se afla si printul Alexandru Ghica. Toti acestia se cunosteau, activasera si luptasera impreuna si nu se mai vazusera de ani de zile. Dupa ce s-a consumat bucuria revederii, oamenii au inceput sa schimbe intre ei informatii, pareri, nazuinte si, cum era si normal, au, ajuns sa discute despre situatia politica interna si internationala. Unii dintre ei detineau cateva informatii din anchetele la care fusesera supusi cu putin timp in urma la Bucuresti. Stiau, de exemplu, cate ceva despre ceea ce atunci se numea "spiritul Genevei" , stiau despre conflictul care devenea tot mai acut, dintre China si Uniunea Sovietica si stiau chiar si despre animozitatile care incepusera intre Bucuresti si Moscova. Toate acestea i-au condus la concluzia ca regimul comunist din Romania, constrans de evolutia situatiei politice internationale, va fi nevoit sa faca unele concesii. Unii erau de parere chiar ca evolutia politica din tara va parcurge un drum invers celui parcurs in perioada 1945-1948 si ca, in aceste conditii, comunistii vor fi siliti sa accepte colaborarea cu fosta clasa politica romaneasca atata cat mai ramasese ea. Odata ajunsi la aceasta concluzie ei si-au pus firesc intrebarea : In eventualitatea ca se va ajunge la asa ceva, ca atitudine vom adopta ? Vom accepta aceasta colaborare ? Si daca o vom accepta in ce conditii o vom face ? La toate aceste discutii au luat parte toti cei din celula cu exceptia printului Ghica care, in toata aceasta perioada, a stat deoparte tacut si inaccesibil. Cand a fost intrebat care este parerea lui, el a raspuns : "Nu va imbatati cu iluzii. Nu va dati seama ce cursa ni se intinde ? Mai bine rugati-va, caci ne asteapta vremuri grele" . Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinta ca printul a avut dreptate. Dupa cateva zile, toti cei care luasera parte la aceste discutii au fost izolati si a urmat o ancheta extrem de dura. Securitatii, care era maestra in astfel de inscenari, nu ia fost greu sa transforme aceasta nevinovata discutie intr-o "periculoasa conspiratie" . Singurul care nu a putut fi implicat in aceasta josnica inscenare a fost, datorita luciditatii sale, printul Alexandru Ghica. Si aceasta spre deziluzia furioasa a colonelului Craciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -si impotriva lui- un element de santaj in plus. In toata perioada reeducarii , printul Ghica a avut o atitudine ferma si neechivoca. Dintru inceput, el si-a precizat, demn si echilibrat, atat verbal cat si in scris atunci cand i s-a cerut, pozitia, de pe care nu a putut fi clintit, oricat de mari si de inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, colonelul Craciun avea o placere aproape diabolica sa umileasca si sa raneasca oamenii, mai ales pe cei importanti (personalitatile), in ceea ce aveau ei mai sfant. Si, unul dintre clientii lui preferati in aceasta privinta era, fireste, printul Ghica. De fiecare data cand regiza cate un "spectacol" cu public (si o facea , dupa cum am mai amintit cu alta ocazie, destul de des), printul era adus de prin cotloanele inchisorii in care era izolat pentru a fi tinta batjocurilor lui. "Uitati-va la el - a spus intr-o astfel de ocazie colonelul Craciun , adresandu-se celorlalti detinuti - cica l-ar blestema stramosii (facea alizie la ilustrii sai inaintasi) daca ar indrazni sa intineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). Coboara cu picioarele pe pamant printe, coboara cu picioarele pe pamant ca de nu, aici vei putrezi" .

O data, intrand solemn si plin de importanta, cum o facea de obicei, in sala in care eram adunati, colonelul Craciun i s-a adresat fara vreo alta introducere printului : "Ei, printe, cum e la izolare ? Iti mai arde de dans ? Si apoi adresandu-se salii : "Uitati-va la el ! Pare om serios. L-am prins dansand in celula. El spune ca a facut miscari sa se incalzeasca , dar nu e adevarat. Se zbenguia. daduse incul in el. E, pe semne, prea bine hranit. L-am bagat la izolare, bineinteles" . La care printul Ghica, ridicandu-se in picioare, a replicat calm : "Domnule colonel, dumneavoastra stiti prea bine ca nu am dansat. Nici unui om cu mintea intrega- si eu am pretentia ca am, inca, mintea intreaga- nu-i arde in asemenea conditii, de dans. Dar . . ." Si nu a mai continuat caci ar fi insemnat sa spuna niste adevaruri care l-ar fi maniat pe Craciun.

Alta data, printul Ghica a fost luat, urcat intr-o masina si dus prin imprejurimile Aiudului sa vada si sa se minuneze de maretele realizari ale regimului. A vizitat ferme de stat, santiere de constructii, blocuri de locuinte, etc. si in drum a trecut si pe langa Mures, pe malurile caruia cresc splendide salcii plangatoare. La intoarcere printul a fost dus in fata oamenilor adunati in sala in care se tineau sedintele de reeducare si l-a indemnat sa le spuna unde a fost si ce i-a placut mai mult din cele cate a vazut. "Salciile plangatoare, domnule colonel, salciile plangatoare" a raspuns printul Ghica cu o usoara urma de ironie in glas. "Auziti, domnilor, ce i-a placut printului. Salciile plangatoare ! Altceva n-a vazut. N-a avut ochi decat pentru salciile plangatoare" , a tipat aproape colonelul si a iesit manios din sala urmat de suita sa.

Bineinteles, indrazneala de a nu fi avut ochi decat pentru salciile plangatoare l-a costat pe printul Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el a ramas credincios siesi pana la sfarsit.

XIII.         GRUPUL "RECALCITRAN[ILOR" (3).

Printul Alexandru Ghica.

Pentru ca personalitatea printului Alexandru Ghica este atat de complexa incat nu poate fi definita doar prin cateva calitati (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja in evidenta, voi mai zabovi un timp in preajma-i. Pentru a incerca, cu putinatatea posibilitatilor mele de evocare, sa o aproximez in toata complexitatea ei.

Am amintit deja ca printul Ghica se numara printre acei intemnitati (si acestia nu erau putini, lunga perioada de detentie si conditiile extrem de dure la care au fost supusi facandu-i pe multi sa inteleaga acest lucru) care erau constienti de faptul ca lupta in care erau angajati transcende lumescul, petrecandu-se in spirit. Era constient , de asemenea, ca triumful raului in lume este numai vremelnic, chiar daca aceasta vremelnicie se va intinde peste o perioada istorica . Constiinta ca sub specie aeternitatis fortele binelui vor triumfa ii dadea -atat lui cat si celorlalti- taria necesara sa reziste impotriva asalturilor raului. Credea -ca nimeni altul dintre laici- in forta mantuitoare a rugaciunii si, fara sa fie un bigot, isi petrecea o mare parte din timp, chiar si atunci cand nu era singur in celula, in meditatie si in rugaciune. Avea o mare intelegere pentru oameni in general si pentru cei ajunsi in situatii limita in special, pentru indoielile si framantarile lor sufletesti. Nu a judecat niciodata pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin pozitia lor, ar fi avut datoria morala sa reziste, considerand ca fiecare are dreptul sa incerce sa se salveze, atunci cand nu mai are resursele sufletesti necesare continuarii luptei, asa dupa cum crede el de cuviinta si dupa cum ii dicteaza propria constiinta.

Desigur, om fiind, printul Ghica va fi avut si el indoielile, slabiciunile si dorurile lui. Va fi avut si el, ca noi toti ceilalti, momentele lui de deznadejde . Niciodata insa nu s-a lasat coplesit de ele. Niciodata nu a dat adversarului satisfactia de a-l vedea clintindu-se din hotararile lui. O singura data a fost totusi surprins, de catre unii din camarazii sai de suferinta cu lacrimi in ochi. Aceasta s-a intamplat atunci cand colonelul Craciun i-a citit, in fata detinutilor adunati in acest scop la "club" , o scrisoare de acasa, de la sotia lui. Caci securitatea care, de buna seama, supraveghea indeaproape actiunea de reeducare, recurgea -in unele cazuri- la acest marsav procedeu. Punea pe cei din familie (parinti, sotie, copii) sa scrie celui in cauza o scrisoare prin care acesta era implorat sa fie docil si sa sa se supuna regulamentelor inchisorii, pentru a se putea bucura, ca si altii, de clementa regimului. O asemenea scrisoare a primit si printul Ghica. Colonelul Craciun a tinut sa i-o citeasca personal pentru a-i mari, credea el, efectul asupra lui, cat si asupra celorlalti detinuti. "Printe, zise el, dupa ce urca cele cateva trepte ale estradei pe care se cocota de obicei pentru a domina sala, uite, ai vesti de acasa. Vino aici, sa ti le citesc" . Si dupa ce printul ajunse langa estrada, Craciun incepu sa-i citeasca scrisoarea in care cu usurinta se putea recunoaste stilul securitatii. Caci continutul tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de catre securitate. Sotia ii comunica ca, atat ea cat si copiii, sunt sanatosi, ca locuiesc in Galati unde are un serviciu la care castiga suficient pentru a se intretine si pentru a-l ajuta pe baiat care este student in ultimul an la medicina, ca fetele sunt stabilite in Bucuresti si ca amandoua au servicii bune, etc. Nu omitea sa adauge ca conditiile de afara s-au schimbat mult in bine, ca in tara s-a construit enorm si ca regimul se ocupa indeaproape de familiile celor inchisi ; sfarsea prin a-l implora sa se comporte bine in inchisoare, sa fie supus si ascultator si sa-si recunoasca greselile pentru ca, in felul acesta, sa poata beneficia si el de decretele de gratiere care s-au dat si pe baza carora multi s-au eliberat deja. Printul a ascultat lectura scrisorii fara sa scoata un cuvant. Nici o tresarire pe fata-i uscata si osoasa, nici un semn care sa tradeze vreo emotie. Parea o stana de piatra. La sfarsit, cand colonelul Craciun , dupa ce i-a tinut si discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un multumesc sec si s-a indreptat spre fundul salii, de unde venise. In drum, detinutii printre care a trecut au observat ca ochii ii erau scaldati in lacrimi.

In toamna anului 1962, cand actiunea de reeducare era in toi, l-am reintalnit pe printul Ghica cu prilejul unuia dintre "spectacolele" despre care am amintit ca le regiza colonelul Craciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de detinuti considerati reeducati, prezentarea autodemascarii unor personalitati , etc.) pentru a sensibiliza si stimula masa de detinuti in general si pe cei recalcitranti in special. Nu ne mai vazusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai bine de doi ani de cand el fusese luat din celula in care statusem impreuna si dus, dupa cum am aflat mai tarziu, la Ministerul de Interne si in vizita prin tara, pentru a fi determinat sa accepte reeducarea. Cum , de data aceasta, balciul la care eram obligati sa asistam s-a prelungit pana noaptea tarziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauza pe durata careia ni s-a permis sa ne plimbam intr-o curte interioara puternic luminata, pentru a putea fi supravegheati. De indata ce am iesit afara, l-am cautat cu privirea si am alergat la el. Ne-am imbratisat si, dupa ce ne-am intrebat unul pe altul de sanatate, m-a cuprins parinteste pe dupa umeri si ne-am plimbat o buna bucata de vreme in tacere. Simteam ca il framanta ceva, ca vrea sa-mi spuna ceva, dar nu stia cum sa inceapa. Intr-un tarziu a inceput cu o voce blanda care aducea totusi a mustrare : "Am auzit ca nu esti cuminte, ca faci prostii" . La inceput am crezut ca este vorba de o neintelegere sau ca cineva, vrand sa ma compromita, i-a soptit cine stie ce despre mine. Caci si atunci, si acolo, functiona masina de zvonuri denigratoare, abil manuita de aparatul politic al inchisorii, pentru a semana neincrederea intre oameni. Nedumerit, l-am privit intrebator. "Da, mi-a raspuns, am auzit ca refuzi sa accepti reeducarea. De ce ? Nu-ti dai seama ca aceasta este singura cale de a iesi de aici ? " . L-am intrebat, cu o urma de revolta in glas : "Cum, domnule Ghica, dumneavoastra, tocmai dumneavoastra care refuzati cu atata indarjire aceasta monstruozitate care se cheama reeducare, ma indemnati pe mine sa o accept ?" . Oprindu-se in loc si punandu-mi mana pe umar mi-a spus : "Mai baiete , voi sunteti tineri, voi trebuie sa iesiti de aici si sa va refaceti viata. Aveti acest drept care este , in acelasi timp, si o datorie. V-ati daruit destul. Acum aveti obligatia sa si traiti si sa va realizati in masura in care va mai puteti realiza. Lasati-ne pe noi, batranii, pe aceia dintre noi care ne simtim in stare, sa achitam nota de plata, caci noi avem obligatii mai mari decat voi. Suntem datori fata de trecutul nostru, suntem datori sa aparam memoria martirilor nostri" . -"Sa iau acest indemn ca pe o dezlegare ?, l-am intrebat. -"Nu, mi-a raspuns , eu nu am dreptul nici sa leg, nici sa dezleg. Eu iti dau doar un sfat. Tu vei face insa ceea ce iti va dicta constiinta. Daca te vei hotari sa rezisti, sa o faci insa cu umilinta crestina, netrufindu-te. Si inca ceva : incearca sa-i intelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum incolo celalalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu totii oameni si cu totii avem limite. Fiecare pe ale noastre".

Intre timp, pauza se terminase si gardienii ne indemnau sa intram si sa ne ocupam locurile in sala. Ne-am departit imbratisandu-ne, plecand fiecare sa ne implinim destinul. A fost pentru ultima data cand am avut prilejul sa stam de vorba. De vazut n-am mai vazut cu ocazia altor asemenea "spectacole" , dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai priviri. Semnificative.

XIV.         GRUPUL "RECALCITRAN[ILOR".

Am zabovit mai mult in preajma profesorului George

Manu si a printului Alexandru Ghica pentru ca, asa cum am amintit deja, ei au fost cele mai proeminente figuri ale rezistentei la aceasta criminala actiune numita eufemistic reeducare, primul platind cu viata "indaratnicia" sa de a ramane pana la capat OM, celalalt asumandu-si, demn si fara ostentatie, ca pe o datorie a vietii sale, un destin tragic, constient fiind ca, in lupta cu fortele raului "esential este spiritul de jertfa" . Ei nu au fost insa singurii care au ales acest drum refuzand sa se lase ademeniti de "cantecul de sirena" al vietii. Cotloanele Aiudului erau pline de cei care au rezistat tentatiei de a privi indarat , pentru a nu fi transformati in stane de piatra. Majoritatea acestora faceau parte din categoria "rezistentei eroice" , a acelor care, imuni la orice fel de tratament administrat pentru a fi ingenunchiati, isi infruntau vehement asupritorii, denuntand actiunea lor criminala si atragandu-le atentia ca vor raspunde candva de toate ticalosiile lor. Unii dintre acestia refuzau ei insisi, cu ostentatie, sa participe la activitatile asa-numitelor 'Cluburi' sau la orice fel de actiune care era in legatura cu reeducarea ; iar alti erau tinuti departe de aceste activitati chiar de catre colonelul Craciun insusi care se temea ca prezenta lor printre ceilalti detinuti ar fi putut influenta negativ "munca" de reeducare. Caci acesta (este vorba de colonelul Craciun, care cunostea bine pe fiecare detinut in parte in lunga perioada de pregatire a actiunii de reeducare avusese timp sa studieze, cu ajutorul aparatului politic al inchisorii, intarit cu cadre special pregatite in acest scop, taria de caracter si comportamentul fiecaruia ) era constient ca o confruntare publica cu unii dintre acesti "recalcitranti" , pe langa faptul ca i-ar stirbi lui autoritatea, ar fi putut transforma actiunea de reeducare in contrariul ei. Din aceste motive, el nu a riscat sa aduca in amintitele "Cluburi" sau la "spectacolele" pe care periodic la regiza pe unul ca Traian Anderca, de exemplu, care cu instinctul de conservare atrofiat parca, nu se sfia sa le arunce in fata, lui si tuturor celorlalti temniceri, tot ce gandea despre ei si despre regimul criminal pe care il slujeau. Cu o logica impecabila si cu un calm desavarsit, fara sa-i pese de consecinte, acesta le demonstra, ori de cate ori avea ocazia, cat de ticalosi sunt si cum vor da ei, candva, socoteala, in fata instantelor omenesti si in fata lui Dumnezeu, de toate nelegiuirile pe care le savarsesc. Si ca Traian Anderca erau multi. Unul dintre acestia a fost inginerul Gheorghe Brahonschi, de exemplu, care, in toata lunga-i perioada de detentie, nu a acceptat sa faca nici cel mai neinsemnat compromis, traind si actionand conform unor comandamente morale pe care nu le-a incalcat niciodata. Din aceste motive era in permanent conflict cu administratia inchisorii care, bineinteles, nu i-a ramas niciodata datoare. Un altul a fost vesnic revoltatul Nae Cojocaru, avocat din Constanta, cel pe care, cu ani in urma, un alt zbir al inchisorilor, maiorul Goiciu, il zidise de viu - pentru a-l "cuminti" -intr-o nisa din capatul unui culoar al inchisorii din Gherla, unde a fost tinut mai bine de jumatate de an. In sfarsit, nu pot incheia aceasta succinta enumerare fara sa evoc aici figura devenita legenda la Aiud, a studentului Valeriu Turturean pe care colonelul Craciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demna si darza, pe un ger napraznic, intr-o celula special amenajata in acest scop, cu intentia vadita de a-l extermina. Si daca totusi a supravietuit, aceasta s-a datorat numai unui adevarat miracol.

Asupra acestora si a tuturor celor asemeni lor, pe langa tratamentul inuman de sever ce li se aplica (infometare, izolare, neacordare de asistenta medicala, etc.) se actiona pentru a fi siliti sa capituleze, prin alte metode. Una dintre aceste metode consta in trimiterea in celulele in care "recalcitrantii" erau izolati, a cate unui emisar care avea misiunea de a-l convinge sa renunte, cel putin de forma, la atitudinea lor ostila fata de reeducare si fata de regimul care o patrona. De obicei, emisarul respectiv era, fie un prieten apropiat al celui in cauza, fie cineva care avusese candva un ascendent moral sau de alta natura asupra acestuia. De altfel, metoda nu era noua. Ea fusese experimentata cu rezultate "excelente" si la Pitesti. Numai ca acolo celui caruia i se cerea sa-si "convinga" prietenul i se punea ciomagul in mana si era obligat sa tortureze si fizic. La Aiud tortura era numai sufleteasca. Sunt numeroase cazurile in care "reeducatorii" au incercat sa subrezeasca rezistenta morala a oamenilor prin aceasta metoda. Si cateodata acest mijloc de lamurire a dat rezultate, insa de cele mai multe ori el a esuat.

In acest sens este cunoscut cazul avocatului Puiu Atanasiu. Acesta fusese prizonier in Rusia unde se impusese prin inalta sa tinuta morala si prin comportamentul sau demn, atat in relatiile cu ceilalti camarazi de suferinta, cat si in cele cu administratia lagarului. A facut parte din grupul de ofiteri care au avut curajul sa o infrunte pe Ana Pauker cand aceasta a venit in lagar sa recruteze voluntari pentru diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan" . La intoarcerea in tara a fost arestat si in inchisoare a continuat sa aiba aceeasi atitudine demna si lipsita de echivoc ca si in prizonierat, neadmitand sa faca nici cel mai neinsemnat compromis. Cand s-a pus problema reeducarii a denuntat-o ca fiind un atentat la adresa demnitatii umane, fapt pentru care i s-a aplicat acelasi tratament ca tuturor celor care au adoptat aceeasi atitudine. Pentru a-l aduce pe "calea cea buna" , colonelul Craciun i-a trimis in celula in care era izolat pe Puiu Chivulescu, un fost camarad de al sau care, in prizonierat fusese, ca si el, un monument de demnitate si de tarie de caracter. Avusese insa nesansa sa treaca prin Pitesti unde a fost facut zob, atat din punct de vedere fizic, cat si suleteste. Pentru a intelege drama acestui om este suficient sa reamintesc remarca pe care a facut-o in legatura cu prabusirea lui un alt camarad al sau de prizonierat : "Am inteles ce a insemnat Pitestiul - spunea el - cand am aflat ca Puiu Chivulescu a fost infrant. Daca el, care in lagar s-a comportat asa cum numai noi stim ca s-a comportat, nu a putut sa reziste, inseamna ca nimeni nu ar fi putut rezista" . Intalnirea dintre cei doi fosti tovarasi de lupta si de suferinta din lagarul de prizonieri a fost dramatica si induiosatoare in acelasi timp. Pana la urma, toate stradaniile lui Puiu Chivulescu de a-si convinge prietenul de inutilitatea luptei pe care acesta se incapatana sa o continue s-au dovedit zadarnice, caci Puiu Atanasiu a ramas ferm si neclintit pe pozitie pana la sfarsit.

La fel s-a intamplat si cu poetul Stefan Vladoianu. Acesta fusese arestat inca din 1942 si aproape toti cei 22 de ani petrecuti fara intrerupere in inchisoare, a fost "gazduit" in Aiud. In ultima perioada, din cauza tratamentului bestial la care a fost supus si a refuzului de a i se acorda asistenta medicala, isi pierduse complet vederea. Cu toate acestea, atunci cand a inceput actiunea de reeducare, el a refuzat categoric sa o accepte, impartasind astfel soarta tuturor celorlalti recalcitranti. Pentru a fi convins sa-si schimbe aceasta atitudine intransigenta, in celula in care era izolat de unul singur a fost introdus, la un moment dat, un oarecare Gheorghiu, originar din acelasi oras cu el (Constanta) cu misiunea de a-l prelucra si de a-l aduce la sentimente mai bune. Acesta s-a straduit sa-l convinga ca daca ar accepta reeducarea, ar putea beneficia, printre altele, de un tratament medical adecvat care i-ar putea reda vederea. Ispita era mare, insa demnitatea poetului orb s-a dovedit a fi si mai mare. Dupa numai cateva zile, emisarul colonelului Craciun s-a reintors de unde venise fara sa-si fi indeplinit misiunea. Stefan Vladoianu a ramas credincios siesi si crezului sau pentru care si-a sacrificat tineretea. Securitatea sau destinul nu l-au iertat insa, caci la putin timp dupa eliberare a murit suspect, calcat de o masina.

XV.           UCIGASII DE IDEI.

In interviul care i s-a luat pentru "Memorialul

durerii" , colonelul Craciun lasa sa se inteleaga ca initiativa reeducarii de la Aiud i-ar apartine. Afirmatie inexacta si gratuita caci in inchisorile comuniste nu era posibil asa ceva. Nici un director de penitenciar, oricat de destoinic si plin de initiative ar fi fost si oricata incredere i s-ar fi acordat de catre superiori (partid, Ministerul de Interne, Securitate, etc.), nu putea initia si pune in aplicare, cu de la sine putere, o actiune de asemenea anvergura. In conditiile in care, in perioada respectiva, in inchisori si indeosebi in Aiud care era, in mod special sub lupa Ministerului de Interne si a Securitatii, nici chiar o simpla mutare a unui detinut dintr-o celula in alta nu se putea face fara stirea si aprobarea celor de la centru, este de neconceput ca un comandant de inchisoare, fie el chiar colonelul Craciun , sa poata intreprinde si duce pana la capat, pe cont propriu, o asemenea actiune.

[inand cont de afirmatiile facute de colonelul Craciun in respectivul interviu, s-ar putea presupune ca ideea reeducarii i-a apartinut lui dar ca, inainte de a o pune in aplicare, a cerut si a obtinut aprobarea superiorilor sai . Nici aceasta ipoteza nu este insa plauzibila pentru ca, asa dupa cum am demonstrat intr-unul din episoadele anterioare, aceasta inumana actiune a fost hotarata si pusa la punct in birourile Comitetului Central al Ministerului de Interne cu mult inainte de declansarea ei, intr-un moment cand colonelul Craciun nu era inca comandantul Aiudului, el fiind numit in aceasta functie tocmai in vederea indeplinirii acestei misiuni. Asa stand lucrurile se pune intrebarea : De ce colonelul Craciun isi asuma aceasta responsabilitate ? O face poate din reflex sau poate, pur si simplu, pentru a-si da importanta. Caci este clar ca initiativa reeducarii nu-i apartine. Lui ii apartine doar ravna cu care a dus la indeplinire, precum si unele dintre metodele pe care pe care le-a intrebuintat pentru infrangerea rezistentei fizice si morale a celor care refuzau sa o accepte.

Nu vom mai repeta in cele ce urmeaza argumentele pe care le-am adus in episoadelor pe care le-am adus in episoadele de inceput ale acestui demers, pentru a demonstra ca aceasta actiune a fost conceputa si minutios pregatita la cel mai inalt nivel. Vom aminti doar faptul ca, cel putin aparent, ea a avut un caracter general, in sensul ca a fost aplicata si detinutilor din alte inchisori. Or, o asemenea decizie nu putea fi luata decat de organele de la centru. Este adevarat ca in celelalte penitenciare, actiunea de reeducare a avut un caracter mai mult formal, ea limitandu-se doar la o munca de informare a celor in cauza despre nemaipomenitele realizari ale regimului comunist si despre noile realitati si aspiratii ale societatii romanesti. In acest scop li se citea presa, li se proiectau filme si li se tineau conferinte pe teme cu grija alese. Atata tot. Nu li se pretindea nimic in schimb. Nici macar sa se entuziasmeze. La Aiud, insa, a fost cu totul altceva. Aici erau intemnitati, cu foarte putine exceptii, doar membrii ai Miscarii Legionare care, de-a lungul timpului, se dovedisera a fi cei mai inversunati si mai consecventi adversari ai comunismului. Din aceste motive aici s-a lucrat altfel. Sub pretextul informarii si pregatirii oamenilor pentru a putea fi "recuperati si redati purificati societatii" cum ii placea sa spuna adesea colonelul Craciun, s-a urmarit cu perseverenta, nu numai compromiterea si pervertirea constiintelor , ci si uciderea ideilor forta care formasera acele constiinte si care, nestarpite, ar fi putut forma si altele. Din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud este continuarea, cu alte mijloace si in alt context , a "operei" de nimicire a spiritualitatii legionare, inceputa si experimentata cu un deceniu in urma la Pitesti.

Ca Miscarea Legionara a fost si continua inca sa fie , atata cat a mai ramas din ea dupa aproape 60 de ani de persecutii si de cumplite prigoane, cea mai consecventa si cea mai bine organizata si structurata grupare de lupta impotriva comunismului, este un fapt recunoscut pana si de cei mai inversunati dusmani si denigratori ai ei. Aparuta imediat dupa instalarea comunismului in Rusia, ca o reactie de aparare a societatii romanesti impotriva acestui flagel care ameninta sa se intinda si peste Romania de-abia reintregita, aceasta miscare s-a consolidat si s-a structurat, nu doar ca simpla ideologie, ci ca o miscare spirituala romaneasca si crestina, in conditiile luptei, atat impotriva acestui pericol care se profila tot mai amenintator dinspre Rasarit , cat si impotriva inertiilor sI a adversitatilor din tara. Este interesant de remarcat ca acest pericol a fost sesizat, sau mai bine zis a fost intuit, de catre tineri asa cum s-a mai intamplat si in alte momente de rascruce ale zbuciumatei noastre istorii. Generatia matura, cea a carei ideal fusese realizarea Romaniei Mari, generatia "Nicolae Iorga" cum o numeste, pare-mi-se, Nae Ionescu, se consumase cheltuindu-si energiile si entuziasmele in lupta pe care au dus-o pentru realizarea maretului ei ideal si acum stralucea numai, fara sa mai dogoreasca. Clasa politica care faurise Romania Mare s-a transformat pe nesimtite, dupa euforia victoriei (fatalitate istorica ?) intr-o clasa de politicianisti care-si risipeau energiile ce le mai ramasesera intr-o lupta, adesea meschina, de interese, nemaifiind nici capabili si nici dispusi sa se ocupe de problemele vitale ale tanarului stat pe care ei il faurisera. Aceasta sarcina a trecut, cum era si firesc, pe umerii tinerei generatii, a "generatiei de la `22" cum a fost ea numita. Avand sansa sa aiba in fruntea ei un lider harismatic, aceasta generatie s-a constituit intr-o miscare structurata pe valorile nationale si pe spiritualitatea crestina, al carui program de lupta si de actiune avea si o puternica componenta anticomunista.

Pentru a scoate in evidenta cat de constienta si de preocupata era Miscarea Legionara de pericolul comunist si ce importanta acorda ea luptei impotriva acestui flagel este suficient sa reproducem un fragment din scrisoarea-avertisment pe care liderul acestei Miscari, Corneliu Zelea Codreanu, a adresat-o regelui Carol al II-lea in primavara anului 1936, cand erau in toi tratativele pentru incheierea tratatuluide prietenie cu Rusia Sovietica : ". . . Apropierea de Rusia Sovietica este un gest de tradare pe care poporul roman l-ar face fata de Dumnezeu si fata de ordinea morala a lumii. De vor intra trupele rusesti la noi si vor iesi invingatoare in numele diavolului, ele nu vor pleca inainte de a ne sataniza, adica bolseviza" . Din nenorocire pentru noi si pentru celelalte tari din aceasta parte a Europei, aceasta profetie-avertisment s-a implinit. Trupele sovietice au venit "victorioase in numele diavolului" , ordinea morala a lumii pe care au invadat-o a fost demolata, iar valorile care au stat la baza acesteia au fost calcate in picioare. Si nu au plecat pana cand nu ne-au satanizat.

Comunismul instalat in Romania de aceste trupe invadatoare a intampinat insa o darza rezistenta din partea constienta si responsabila a poporului roman. Printre cei mai inversunati, mai disciplinati si mai hotarati luptatori impotriva lui s-au numarat, bineinteles, si membrii Miscarii Legionare. Ei au respectat legamantul pe care il facusera inaintasii lor cu mai bine de un sfert de veac in urma, in primavara anului 1919, in padurea Dobrina de langa Husi : "Daca armata bolsevica va trece Nistrul si apoi Prutul ajungand sa incalce si locurile noastre, noi sa nu ne supunem, ci sa ne retragem cu totii in padure inarmati. Aici sa organizam un centru de actiune si de rezistenta romaneasca, si prin lovituri date cu maiestrie sa zdruncinam inamicul, sa mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sa intretinem o scanteie de nadejde in mijlocul masei romanesti din sate si orase" . Asa suna legamantul facut in 1919. Dar rusii nu au venit atunci, ci cu un sfert de secol mai tarziu. Si nu numai ca cotropitori, ci si pentru a ne sataniza. Cei care se simteau solidari cu autorii legamantului de atunci s-au retras in munti pentru a se opune cu arma in mana fortelor raului , nu pentru a invinge, caci erau constienti ca lupta era inegala, ci "pentru a mentine o stare de spirit de neaplecare" si "pentru a intretine o scanteie de nadejde" . Si, pentru cutezanta si darzenia lor, regimul comunist odata consolidat si stapan peste tara, nu i-a iertat, ci le-a pregatit un tratament aparte. Asa se explica Pitestiul, asa se explica si Aiudul. Atat in Pitesti, cat si in Aiud s-a urmarit, pe langa uciderea constiintelor, si uciderea ideilor care au format respectivele constiinte. "Noi vom fi groparii Miscarii Legionare" declarau cu emfaza calaii de la Pitesti. Acelasi lucru l-au declarat un deceniu mai tarziu si calaii de la Aiud.

Dar ideile nu pot fi ucise . . .

XVI.         UCIGASII DE IDEI (2)

Incercam, in episodul anterior, sa-mi explic si sa

explic motivele pentru care membrilor Miscarii Legionare li s-a aplicat, in temnitele comuniste, un regim cu totul aparte. Acest fapt este o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. Nu este vorba numai de reeducarile de la Pitesti si Aiud, actiuni in care - este stiut - au fost implicati, aproape in exclusivitate, numai ei, ci de intreaga perioada de detentie. Incepand din anul 1948, an in care au fost declansate primele arestari masive, si pana in anul 1964, anul "marei slobozenii" , legionarii au fost, atunci cand era posibil, izolati de ceilalti detinuti, fie ca este vorba de inchisorile de executie, fie ca este vorba de coloniile de munca. Aiudul si Gherla , de exemplu, au fost pe rand, in anumite perioade, inchisori populate exclusiv sau aproape exclusiv cu legionari, iar la Targsor, in apropiere de Ploiesti, au fost intemnitati pentru o lunga perioada de timp numai elevi, fosti membri ai Fratiilor de Cruce. De asemenea, la Canal sau in alte colonii de munca existau brigazi, asa-zis disciplinare, formate numai din legionari, carora li se aplica un tratament special, deosebit de dur. Nu vreau sa insinuez prin aceasta ca ceilalti detinuti s-ar fi bucurat de un tratament mai bland, mai uman. Nu. Intreg gulagul romanesc a fost un adevarat infern dantesc. Dar dupa cum in infernul lui Dante exista mai multe trepte ale caznelor, tot asa si in infernul gulagului comunist era organizat in mai multe trepte ale ororii. Batai, izolari, infometare sistematica, munci istovitoare in timpul zilei si carcera pentru neindeplinirea normei, noaptea, neacordarea de asistenta medicala, etc., etc., toate acestea erau pedepse obisnuite, aplicate tuturor detinutilor, indiferent de coloratura lor politica, pentru a-i distruge fizic si moral. Legionarii le aveau, bineinteles, pe toate acestea,, dar si ceva pe deasupra. Supravegherea lor era mult mai severa, iar prevederile absurde ale regulamentelor, care erau aceleasi pentru toate penitenciarele, lor li se aplicau cu ravna sporita. Aparatul politic si temnicerii din inchisorile in care ei isi executau pedeapsa erau cu grija selectati dintre cele mai dure si mai fara de suflet elemente ale securitatii si special instruiti pentru a fi cat mai neinduratori cu acesti "inraiti dusmani ai poporului" . De asemenea, in lagarele de munca, brigazile formate din legionari aveau in fruntea lor brigadieri recrutati din randurile detinutilor de drept comnu, adesea criminali notorii, carora li se dadea mana libera, drept de viata si de moarte asupra celor pe care ii aveau in subordine si pe care ii stimulau cu bata si cu garbaciul. Si daca se intampla (si se intampla adesea) sa mai si moara cate unul, fie istovit de efort, fie sub ploaia de lovituri ale satrapului, acesta nu avea de dat socoteala nimanui, caci nimeni nu-l tragea la raspundere. Dimpotriva, era chiar felicitat si uneori chiar recompensat pentru isprava sa.

Nu as vrea sa se interpreteze ca fac, cu aceasta ocazie o pledoarie pro domo. Vreau numai sa scot in evidenta faptul ca , in temnitele din Romania, acestei categorii de detinuti politici i s-a aplicat un tratament discriminatoriu si, explicand motivele acestei discriminari, sa demonstrez ca atat monstruosul experiment de la Pitesti, cat si nu mai putin monstruoasa actiune de reeducare de la Aiud nu au fost intamplatoare, ci ca ambele au facut parte dintr-un plan, bine pus la punct, elaborat in birourile Ministerului de Interne si ale Comitetului Central, la indemnul si sub directa indrumare a consilierilor sovietici, imediat dupa instaurarea comunismului in tara noastra. Acest plan urmarea un scop precis : acela de a anihila pe cei mai inversunati adversari ai comunismului din tara noastra, fie suprimandu-i fizic, fie pervertindu-le constiintele si schilodindu-le sufletele, precum si de a ucide ideile-forta care au facut posibila aparitia, in tara noastra, a acelei stari de spirit care a fost Miscarea Legionara.

Am demonstrat, cu alta ocazie, ca Miscarea Legionara a aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate istorica, in conditiile create in aceasta parte a Europei de rezultatele primului razboi mondial. Ea nu a fost doar o simpla ideologie, ci o miscare spirituala de regenerare a sufletului romanesc, structurata pe valorile nationale si pe spiritualitatea crestina. Si pentru ca, printre pericolele care pandeau societatea romaneasca in perioada respectiva, se profila tot mai amenintator, dinspre Rasarit, si pericolul comunist, programul de lupta si de actiune al acestei miscari a avut inca de la inceputurile ei si o puternica componenta anticomunista. Aceasta atitudine ferma si nedisimulata nu a trecut neobservata, ci a fost sesizata si de noii stapani de la Kremlin, care, dupa ce si-au consolidat in interior nefastul lor regim, au inceput sa se pregateasca pentru a declansa "revolutia mondiala" . Caci Rusia, bolsevica acum, nu a renuntat la tendintele ei hegemonice, ci continua, in numele "internationalismului proleter" de data aceasta, sa promoveze aceeasi obsedanta politica expansionista de totdeauna. In acest scop, Moscova, prin agentii sai , a studiat cu atentie situatia politica si sociala din tarile vecine, in care urmarea sa-si exporte revolutia, incercand, astfel, sa depisteze atat factorii favorizanti (formatiuni si personalitati politice dispuse sa colaboreze sau sa faca compromisuri, nemultumiri pe care sa le speculeze, etc.), cat si pe cei ostili planurilor lor. In felul acesta, ei si-au dat repede seama ca, in Romania, cea mai inversunata si eficienta rezistenta impotriva comunismului o va opune Miscarea Legionara, ai carei membri erau educati si pregatiti, printre altele, si in acest scop.

De aceea, comunistii rusi au acordat o atentie deosebita acestei adevarate revolutii spirituale romanesti, mai ales incepand cu a doua jumatate a deceniului patru, cand aceasta miscare a devenit si o forta politica de care trebuia sa se tina seama. Exista indicii ca -in acesta perioada- N.K.V.D.-ul a incercat (si probabil a si reusit) sa-si infiltreze, in randurile ei, agenti special instruiti in acest scop, pentru a-i studia modul de oirganizare si pentru a incerca de a o compromite si submina din interior. Dovezi in acest sens nu avem insa la indemana (exista doar unele marturii care intr-un demers istoric serios sunt lipsite de relevanta), dar daca, intr-adevar, asa stau lucrurile, ele exista cu siguranta in arhivele serviciilor secrete respective.

Daca in privinta agentilor infiltrati nu detinem, deocamdata, informatii concludente, avem in schimb dovezi sigure ca serviciile secrete sovietice (atat N.K.V.D.-ul, cat si serviciile de informatii ale armatei) nu au incetat sa se intereseze de Miscarea Legionara nici chiar in timpul razboiului . Si aceasta nu numai in cea de-a doua parte a razboului , cand era evident ca rusii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci si in prima parte, cand aceasta posibilitate nu se intrevedea inca. Printre ofiterii romani cazuti prizonieri la rusi erau si foarte multi fosti membri ai Miscarii Legionare (ofiteri de rezerva mai ales : invatatori, profesori, avocati, doctori, etc.) ; acestia relateaza in scrierile lor memorialistice, unii, sau in simple aduceri aminte, altii, ca, periodic, veneau in lagarele in care erau internati, comisii formate din ofiteri N.K.V.D., desigur scoliti si, unii dintre ei, chiar foarte manierati, care ii anchetau in legatura cu trecutul lor legionar. Ii interesa absolut tot : cand si in ce imprejurari au intrat in Miscare, daca au trecut sau nu prin Fratiile de Cruce, cum se desfasura o sedinta de cuib si ce probleme se dezbateau intr-o astfel de sedinta, ce calitati trebuia sa intruneasca un sef de cuib, ce personalitati legionare au cunoscut si care dintre acestea i-au impresionat in mod deosebit, daca l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu si prin ce calitati se impunea acesta, ce parere au despre viitorul Miscarii Legionare, etc. Insistau, in mod deosebit, asupra Fratiilor de Cruce si a sistemului de educatie din cadul acestora. Era evident ca aceste discutii aveau mai mult un caracter de documentare decat de ancheta.

Acelasi lucru il relateaza si Eugen Cristescu, fostul sef al Serviciului de Informatii, una din cele sase persoane arestate si duse impreuna cu maresalul Antonescu la Moscova, dupa 23 august . Acesta povesteste (vezi, printre altele, Gabriel Balanescu, Din imparatia mortii) ca un mare numar din sedintele de ancheta la care a fost supus la Moscova, a fost consacrat Miscarii Legionare si ca atunci cand era anchetat despre altceva (partide, personalitati politice, diplomati, etc.), la ancheta asistau doar doua, trei sau cel mult patru persoane. Cand era vorba de Miscarea Legionara insa, ancheta avea loc intr-o sala spatioasa, in fata unei asistente de 100-120 de persoane, care notau constiincios tot ce spunea el, unii punand si intrebari lamuritoare . La aceste sedinte participa intotdeauna si un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Ii interesa, in mod deosebit, ca si pe ceilalti (e vorba de anchetatorii ofiterilor din lagar ), modul de organizare al Miscarii, sistemul de educatie, modelele de lupta, etc.

Am relatat toate acestea pentru a demonstra ca tratamentul discriminatoriu care li s-a aplicat legionarilor in inchisori si, mai ales, reeducarile de la Pitesti si Aiud, nu au fost deloc intamplatoare, ci au facut parte dintr-un plan bine pus la punct, sugerat si conceput de Moscova, plan care urmarea distrugerea spiritualitatii legionare si uciderea ideilor care au facut posibila aparitia acestui fenomen spiritual.

XVII.      "CARTEA ALBA"

Motto :

"Eu sunt rob si robul nu are vointa" .

(Raspunsul dat de avocatul Traian Trifan atunci cand a fost somat sa-si fixeze pozitia si sa-si ia angajamente in fata detinutilor).

Nu stiu cum a fost initial botezata. Oficialitatile Aiudului i-au spus, se pare, atunci cand au initiat-o, "Cartea alba" . Noi , detinutii, cand am aflat de existenta ei si am inceput sa banuim ce contine, i-am spus "Cartea neagra" . Spun, "cand am inceput sa banuim" , pentru ca cei mai multi dintre noi, cei care am trecut prin reeducare, nu stim nici pana astazi , exact, ce contine acest document. Si acum, banuim numai.

Dar, ce este de fapt, aceasta "opera" pe care hai sa o numim si noi, asa cum a fost botezata de oficialitate atunci cand aceasta a initiat-o, "Cartea alba" ? ; aceasta cu atat mai mult cu cat, probabil, tot sub acest nume figureaza si in arhivele pe care S.R.I. le-a preluat de la fosta securitate. Deci, ce este ea de fapt ?

In cea de a doua parte a reeducarii, pe la sfarsitul anului 1963, atunci cand aceasta actiune a inceput sa dea roade si administratia era in posesia unei bogate recolte de declaratii, demascari si autodemascari, colonelul Craciun a dispus crearea unui colectiv format din detinuti, reeducati bineinteles, care sa stilizeze, sa schematizeze si sa dea coerenta acestui material informativ pe care il avea la dispozitie si pe care il obtinuse , asa dupa cum am amintit deja, prin silnicie, santaj, amenintari si prin alte asemenea metode. Acest colectiv si-a inceput imediat activitatea si a lucrat intens pana la sfarsitul reeducarii, atunci cand toti detinutii au fost pusi in libertate. Munca lui s-a materializat in aparitia acestei "opere" voluminoase (trei tomuri numarand cateva mii de pagini, se spune) frumos prezentate si legate cu grija intre coperti solide "pentru a fi transmise posteritatii" , cum ironic, zice-se, s-ar fi exprimat colonelul Craciun. Deoarece printre cei care au lucrat in acest colectiv au fost selectati si detinuti care aveau scris frumos si citet, este de presupus ca multe dintre materialele incluse in aceste volume au fost cu grija transcrise, pentru a fi usor descifrate si citite de catre cei ce urmau sa le consulte. Bineinteles ca aceste copii vor fi insotite, pentru a li se atesta autenticitatea, de originalul dupa care au fost transcrise. Dar ce anume materiale au fost incluse in aceasta "opera" ?

In primul rand, probabil, declaratiile scrise si mai elaborate, pe care personalitatile legionare din inchisoare au fost obligate sa le faca, mai intai verbal, in fata celorlalti detinuti, cu ocazia acelor "spectacole" de pomina pe care colonelul Craciun le organiza periodic. Am aratat, cu alta ocazie, ce trebuia sa cuprinda o astfel de declaratie. Renegarea propriului trecut si , neaparat , referiri cat mai denigratoare la adresa Miscarii Legionare in general si a liderilor acesteia, in special. In nici un caz nu trebuia sa lipseasca, dintr-o astfel de declaratie, prezentarea, in culori cat mai sumbre, a intemeietorului acestei miscari , Corneliu Zelea Codreanu.

In al doilea rand, este de presupus ca in aceasta "opera" sunt incluse cel putin o parte (cele considerate mai importante, desigur) din procesele verbale intocmite cu ocazia sedintelor de reeducare tinute in asa-zisele cluburi. Amintesc, in treacat , ca fiecare detinut, care pana la urma, era "convins" (prin ce mijloace ? ) sa-si faca autodemascarea, eufemistic numita autoprezentare, era obligat sa-si recunoasca, in fata celorlalti detinuti si a comitetului de reeducare, toate "uneltirile" si "crimele" pe care le comisese impotriva poporului si clasei muncitoare. Tot ceea ce spunea era consemnat atat de el cat si de membrii comitetului in fata carora facuse expunerea. La incheierea sedintei, foile procesului verbal erau cu grija stranse, numerotate si, a doua zi (aceste sedinte aveau loc, de obicei, dupa-amiaza sau seara), la prima ora, erau predate ofiterului politic care raspundea de clubul respectiv. Uneori, cand cel in cauza era o persoana mai importanta sau declarase unele lucruri inedite, acesta era chemat de ofiterul politic pentru a face unele precizari si completari in legatura cu cele declarate.

De asemenea, printre aceste materiale s-ar putea sa figureze si o serie de note informativ date de "turnatori" de profesie in legatura cu comportamentul si cu viata de zi cu zi, in conditiile regimului celular, a unor persoane sau personalitati , care trebuia neaparat compromise.

In afara de aceste materiale care sunt in directa legatura cu reeducarea, in "opera" respectiva mai sunt , probabil, incluse si alt fel de materiale care, cel putin aparent, nu au legatura cu reeducarea propriu-zisa, in sensul ca ele nu au avut nici un impact asupra celor supusi acestei actiuni. Despre ce este vorba ?

In Aiud, ca si in celelalte inchisori de altfel, erau intemnitate si o serie de personalitati de prestigiu ale vietii intelectuale si culturale romanesti, adevarate somitati in domeniul lor de specialitate. Acestora, in perioada reeducarii , li s-a impus de catre administratie, din ordin de la centru bineinteles, sa elaboreze anumite lucrari, fiecare in specialitatea sa. In acest scop li s-au creat conditii speciale, in sensul ca au fost izolati in celule separate unde li s-a pus la dispozitie unelte de scris si hartie, iar unora dintre ei, probabil, si ceva material deocumentar. Dar cum nu de rigoare stiintifica aveau nevoie cei ce au comandat aceste lucrari, ci de cu totul altceva, acesta din urma (materialul documentar) putea sa lipseasca, respectivii urmand sa-si elaboreze lucrarile pe baza bagajului de cunostinte cu care intrasera in inchisoare. Doua obiective au urmarit cei ce au dispus elaborarea acestor lucrari. In primul rand sa obtina o serie de informatii si unele puncte de vedere originale in domenii care interesau si regimul comunist si, in al doilea rand, sa compromita si sa stirbeasca prestigiul intelectual al autorilor lor, caci aceste lucrari trebuia scrise in spiritul invataturii marxist-leniniste si sa fie neaparat critice. Au fost elaborate, cu aceasta ocazie, doua categorii de lucrari. Unele aveau un caracter general si prezentau diferite aspecte ale vietii politice si culturale din trecut, iar altele se refereau strict la istoria si activitatea Miscarii Legionare.

Din prima categorie fac parte urmatoarele lucrari :

Profesorul Grigore Popa a elaborat, impreuna cu profesorul Octavian Paleologu, o lucrare despre filozofia romaneasca, cu referire speciala la caracterul ei idealist, retrograd si antistiintific.

Cornel sau Ion (nu-mi amintesc bine numele mic) Blaga, diplomat de cariera, a intocmit o lucrare asupra diplomatiei romanesti din perioada celui de al doilea razboi mondial, lucrare cu care, dupa propria-i marturisire, nu se prea mandrea.

Lui Petre [utea i s-a comandat o lucrare cu caracter economic, in care sa scoata in evidenta si sa argumenteze superioritatea sistemului socialist asupra celui capitalist.

Profesorul Alexandru Popescu zis Teologul a elaborat un studiu despre misticismul romanesc si despre influenta acestuia asupra ideologiei Miscarii Legionare.

Din cea de a doua categorie de lucrari, cele care se refera strict la istoria si activitatea Miscarii Legionare, amintesc pe urmatoarele :

Eugen Teodorescu a scris despre caracterul conspirativ al Miscarii Legionare.

Victor Vojen, care i-a cunoscut indeaproape atat pe Corneliu Zelea Codreanu, cat si pe Horia Sima, a fost pus sa scrie (si a scris sute de pagini) impotriva acestora. A povestit, printre altele, cu lux de amanunte, cum a regizat, la ordinul lui Codreanu, bineinteles, marea manifestatie care a avut loc cu ocazia inmormantarii lui Ionel Mota si Vasile Marin.

Preotul Dumitrescu-Borsa a scris si el sute de pagini impotriva propriului trecut si impotriva celor alaturi de care a luptat. A renegat, printre altele, toate "minciunile" pe care le-a scris la intoarcerea din Spania (a facut parte din echipa care a luptat in Spania), la indemnul lui Codreanu, despre revolutia comunista din aceasta tara si despre eroismul celor care au luptat impotriva ei.

Desigur, vor mai fi fost si altii, constransi fiind, au elaborat astfel de lucrari , dar cum in jurul unor astfel de activitati se pastra un strict secret, noi nu avem cunostinta de ele. Despre existenta celor pe care le-am amintit aici nu am aflat decat tarziu, dupa "eliberare", fie direct de la autorii lor (cazul Blaga, [utea, etc.) fie de la alti fosti detinuti care aveau cunostinta de existenta lor. Le-am enumerat aici pentru ca, asa dupa cum am mai spus, este foarte probabil ca unele din ele, in totalitate sau numai extrase, sa fie incluse in aceasta "colectie de documente contrafacute". Caci asta este celebra "Carte alba" a Aiudului : o colectie de "marturii" obtinute prin silnicie si teroare, care sa serveasca la falsificarea istoriei.

XVIII.    "DAMNATII".

Pe langa cele doua categorii de detinuti ai Aiudului din

perioada reeducarii, pe care le-am prezentat in episoadele anterioare - cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, cu vehementa si demnitate unii, cu un fel de umilinta crestina altii, si cea a celor care, pana la urma, au capitulat, acceptand sa-si faca, decent sau mai putin decent, fiecare dupa cum ii era felul, "autodemascarea" - a mai existat si o a treia, numita, chiar de catre unul in cauza (este vorba de poetul Ion Caraion), a celor "damnati" . "Noi suntem blestemati - a spus odata, intr-un moment de sinceritate, cu o imensa tristete in glas, regretatul poet - caci , dupa ce am fost adusi in situatia degradanta de a ne sinucide moral, suntem obligati, de mizerabila noastra conditie umana, de a-i "ajuta" si pe altii sa se sinucuda. Si o facem, unii din noi, cu convingere chiar, pentru ca nu avem taria sa ne impotrivim raului. Suntem niste "damnati" . Poetul se referea , bineinteles, la acea categorie de detinuti pe care colonelul Craciun , dupa ce ii adusese in situatie limita, reusise, speculandu-le slabiciunile, deznadejdile si dorurile, sa-i determine sa colaboreze cu el si cu aparatul sau represiv in "munca de lamurire" a celorlalti detinuti. Din randurile acestora au fost recrutati sefii de cluburi, precum si "locotenentii" lor, un fel de "acuzatori publici" , care in timpul sedintelor de reeducare, aveau, printre altele, misiunea de a hartui, cu fel de fel de intrebari incomode, pe cei ce acceptau "spovedania" . Tot din randurile acestora faceau parte si "propagandistii" care incercau sa convinga, in convorbiri particulare, de la om la om, pe cei "incapatanati" , de inutilitatea rezistentei lor si de necesitatea acceptarii, fie si numai formal, a actiunii de reeducare.

Unii dintre "damnati" , naivi si creduli, erau sincer convinsi de "adevarurile" care li se relevasera si isi indeplineau misiunea cu constiinta impacata si cu ravna de neofiti. Dar acestia erau putini la numar. Cei mai multi dintre ei aveau, insa, constiinta (de)caderii si a neantului in care se rostogoleau ; si fiecare isi traia drama si zbuciumul sufletesc dupa cum ii era felul. Unii afisau un cinism de circumstanta, cautand sa para cat mai degajati si mai nepasatori , altii se abandonau cu un soi de voluptate (exista o voluptate a caderilor ) raului, iar altii, cei mai scrupulosi dintre ei, nascoceau alibiuri, niciodata insa destul de convingatoare, pentru a-si linisti propria constiinta. Erau si unii care manifestau un fel de solidaritate tacita si discreta cu cei care se "incapatanau" sa reziste, bucurandu-se parca, inlauntrul lor, ori de cate ori vreunul dintre acestia il infruntau pe colonelul Craciun sau pe oricare altul dintre aghiotantii acestuia si traind un soi de deziluzie cu fiecare noua cadere . Este edificatoare, in acest sens, marturia unui veteran al inchisorilor, vranceanul Costache Busuioc, care, pentru atitudinea lui intransigenta, a fost "cazat" impreuna cu altii asemenea lui, in Zarca, unde li s-a aplicat un regim special de exterminare. Periodic, locatarii acestui infern erau scosi, din ordinul mai marilor Aiudului si dusi, individual ori in grup, sa ia parte la sedintele de reeducare, in speranta ca macar unii dintre ei vor ceda. Intr-o asemenea ocazie, Costache Busuioc, somat de catre seful de club sa-si precizeze pozitia, a raspuns : "Mai intai va intreb eu pe voi, in ce calitate pretindeti sa fac aceste declaratii, pentru ca si voi sunteti detinuti la fel ca si mine ? Totusi, un raspuns va pot da. Am executat 16 ani de puscarie cu constiinta impacata ca faptele pentru care am fost condamnat nu ma dezonoreaza. Nu am nimic a-mi reprosa si raman cu aceasta convingere". Bineinteles, a fost trimis inapoi in Zarca, dar dupa doua saptamani a fost scos din nou si dus, de data aceasta, in "Clubul Mare", la lucrarile caruia asista si colonelul Iacob. Acesta l-a somat si pe el, ca si pe toti ceilalti adusi din Zarca, sa ia cuvantul si sa-si precizeze pozitia. "Domnule colonel, -a raspuns timorat, dar cu hotarare in glas Costache Busuioc -dumneavoastra ma obligati sa-mi reneg trecutul si convingerile si sa aduc laude "realizarilor" regimului impotriva caruia am luptat, realizari pe care eu nu le cunosc. In lunga mea perioada de detentie, eu nu am cunoscut decat partea represiva a regimului pe care il slujiti. Uitati-va in ce hal m-ati adus ! Si acum, dupa ce mi-ati schilodit trupul, vreti sa-mi ucideti si sufletul ? Daca din punct de vedere fizic puteti face cu mine ce vreti, sa ma ucideti chiar, de sufletul meu nu va veti putea atinge ! Sta in puterea mea sa mi-l apar si mi-l voi apara . Va rog sa ma duceti inapoi in Zarca !" . "Bine, Busuioc, -a raspuns iritat colonelul- te vom duce inapoi in Zarca ; dar mai intai vei poposi prin alt loc, unde vei avea posibilitatea sa meditezi. Poate te razgandesti . . . La terminarea sedintei, in invalmaseala de la iesire, mai multi detinuti l-au felicitat pe temerar pentru atitudinea sa lipsita de echivoc. "Printre acestia -marturiseste C. Busuioc- am remarcat si pe unul care facea parte din comitetul clubului in care fusesem "invitat" cu doua saptamani in urma. Acesta mi-a strans, pe furis, cu afectiune, mana si m-a incurajat din priviri. Am ramas surprins. Nu stiam ce sa mai cred. Tarziu, in singuratatea celulei in care am fost izolat, gandindu-ma la aceasta intamplare, am ajuns la concluzia ca omul fusese sincer si ca, in sinea lui, se bucura cand intalnea oameni care erau asa cum el nu mai avea taria sa fie. Si am inteles atunci ca oamenii acestia, pe care noi ii judecam, cam aspru cateodata, erau de fapt, victime ca si noi ceilalti, numai ca ei, ajunsi la capatul puterii lor de rezistenta, au capitulat. Si intelegand aceasta, m-am rugat pentru ei " .

O experienta asemanatoare am trait-o eu insumi in primavara anului 1963. Eram in fabrica de cateva luni si fusesem adusi aici impreuna cu un lot numeros de "refractari", considerandu-se ca in conditiile de aici vom fi mai vulnerabili. Intr-una din zile, intr-un moment de ragaz, ma plimbam prin curtea din fata dormitoarelor, asteptand sa sune adunarea pentru sedinta zilnica de demascari. La un moment dat, intr-un colt mai retras, l-am observat, stand singur pe o banca, cu ochii pironiti in gol si cu gandurile aiurea, pe seful clubului la care eram si eu obligat sa iau parte. Stiindu-l un om dur si lipsit de sentimentalisme (era considerat cel mai eficient reeducator din fabrica, m-a izbit mina sa suferinda si m-am oprit sa-l observ mai cu atentie, pentru a-i intelege zbuciumul. Simtindu-se privit , a ridicat deodata ochii spre mine si, furios ca l-am surprins intr-un moment de slabiciune, m-a apostrofat brutal : "Ce e, banditule ?" (reflexul Pitestiului, caci trecuse pe acolo !) . "De ce ma spionezi ?" Si pentru ca observase, probabil, unda de compasiune din privirea mea, a adaugat : "Nu am nevoie de mila ta !" ; astfel, ridicandu-se precipitat de pe banca, a plecat grabit , pierzandu-se printre ceilalti detinuti. Incidentul m-a pus pe ganduri, deoarece ma asteptam la represalii. Nu s-a intamplat insa asa. Dimpotriva. Din acel moment m-a evitat, fara ostentatie insa, iar la sedintele de reeducare pe care le conducea el, m-a ignorat cu desavarsire. Mai mult chiar, cand intr-o seara (sedintele de reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre ajutoarele lui m-a somat sa iau cuvantul si sa-mi fac "autoprezentarea" , el l-a oprit, aruncandu-mi o privire complice : "Lasa-l in pace, ca nu este inca pregatit ! Pana la urma va vorbi si el" . Si, timp de cateva saptamani, cat am mai frecventat clubul condus de el (din cand in cand cluburile se reorganizau), nimeni nu m-a intrebat nimic, spre uimirea celorlalti detinuti, care, la un moment dat, au inceput chiar sa ma suspecteze. Cat timp am mai stat impreuna in fabrica, ne intalneam din cand in cand, ne salutam, dar numai atat. Niciodata nu am stat de vorba de la om la om. Cand s-a eliberat insa, caci s-a eliberat cu cateva luni inaintea noastra, a celorlalti, a venit si la mine sa-si ia ramas bun. Mi-a strans prieteneste mana , spunandu-mi cu emotie in glas : "Iti multumesc pentru intelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred ca, in timpuri normale, am fi putut fi prieteni. Chiar foarte buni prieteni. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, dar vezi, ai grija de tine ! Nu intinde prea mult coarda, caci astia nu stiu de gluma" . . . Si ne-am despartit ca doi vechi prieteni. Cazul este destul de elocvent pentru ceea ce vreau sa demonstrez si nu mai sufera nici un fel de comentariu.

XIX.         "DAMNATII" .

Cu o destul de mare intarziere, dupa mai bine de

trei ani de la aparitie, mi-a cazut in mana, cu totul intamplator, volumul de poezii al unui "damnat" . Este vorba de versurile lui Puiu Nicolae Giosanu, aparute postum in 1991 (autorul a trecut la cele vesnice in 1985), intr-un volum inspirat intitulat Luminosul decembrie, sub ingrijirea si prin stradaniile doamnei doctor Galina Raduleanu. Marturisesc ca am fost extrem de surprins. Nu atat pentru faptul ca descopeream in "damnatul" de la Aiud un adevarat poet, de o reala sensibilitate, cat mesajul versurilor lui. Poezia lui Puiu Giosanu nu este o poezie de circumstanta, ci una marturisitoare, un fel de spovedanie sau, altcum spus, un alt fel de "autodemascare" decat cea pe care si-a facut-o acolo, in timpul reeducarii. Ea izvoraste din necesitatea sufleteasca a autorului de a se descoperi asa cum a fost sau cum ar fi putut sa fie in conditii normale de existenta, nu cel care a fost silit sa fie de situatia limita in care a fost adus.

Inca de la inceput am fost frapat de motto-ul cu care incepe acest volum. "Nu exista decat o singura nenorocire, aceea da a nu fi dintre sfinti" (Leon Bloy), ceea ce m-a determinat sa ma aplec mai cu atentie asupra continutului. Lectura acestor poezii mi-a confirmat, daca mai era nevoie, ca atunci, acolo, in acea lume in agonie, nu l-am judecat gresit. Nici pe el, nici pe ceilalti asemenea lui si nici pe noi toti laolalta. Neputand fi sfinti, am fost cu totii, pana la capat , oameni. Fiecare cu neputintele si cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu indoielile si cu infrangerile lui.

Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal in fabrica Aiudului, in 1963, unde , mai bine de un an de zile, ne-am trait impreuna tragediile, fiecare pe a lui si toti, laolalta, pe a timpului nostru. El facea parte din grupul celor pe care, asa cum am amintit cu alta ocazie, poetul Ion Caraion i-a numit "damnati", a celor care, dupa ce au fost "ajutati" sa-si asasineze constiintele acceptasera (cu ce pret oare ?) ca, la randul lor, sa "ajute" si ei pe altii sa faca acelasi lucru. Unii dintre acestia (am spus-o deja), naivi si creduli, s-au convertit sincer si, facand din infrangere si capitulare virtute, isi indeplineau noua lor misiune cu constiinta impacata. Acestia au fost insa putini : caci cei mai multi, pastrandu-si totusi luciditate, erau constienti de cadere si de mizeria morala spre care erau impinsi si incercau sa-si asigure "supravietuirea" , fie confectionandu-si fel de fel de alibiuri morale, niciodata insa destul de convingatoare, unii afisand un soi de nepasare sfidatoare si cinica, la fel de neconvingatoare, altii. Din aceasta ultima categorie, a cinicilor, facea parte si Puiu Giosanu. Mai mult chiar, parafrazand caracterizarea pe care [utea o face lui Cioran, as putea spune ca el era "cinicul de serviciu" al unei lumi care traia agonia, dupa cum prietenul sau, poetul Ion Caraion (erau foarte buni prieteni, completandu-se si sustinandu-se reciproc), era defetistul de serviciu al aceleiasi lumi. Cinismul sau ostentativ il facea nesuferit celor mai multi dintre detinutI, motiv pentru care, adesea, era evitat. Pentru un observator lucid insa, era clar ca acest cinism nu il definea, ci era doar modalitatea lui de a se apara. Daca stiai sa privesti dincolo de aceasta masca cinica, artificial confectionata, nu puteai sa nu observi ca, in realitate, acest om era bantuit de angoase si de spaime, iar daca il surprindeai in momentele sale de singuratate, de intalnire cu sine, atunci cand nu se stia observat, iti dadeai si mai bine seama de acest lucru.

Intr-adevar , Puiu Giosanu era un infricosat. Nu fricos ci infricosat. Trecuse prin Pitesti, unde traise orori inimaginabile mintii omenesti si stia mai bine decat noi toti ca, dincolo de un anumit prag nimeni nu poate rezista. "Dati-l pe Carja - spunea el odata (Ion Carja era unul dintre cei mai "incapatanati" adversari ai actiunii de reeducare, cam rigid si neintelegator cu neputintele oamenilor poate, dar vertical si demn pana la trufie) - pe mana unui [urcanu si va garantez ca, in mai putin de o luna, acest tafnos si trufas "atlet al demnitatii umane" va ajunge sef de club de reeducare si isi va face meseria cu aceeasi ravna cu care si-o fac toti ceilalti !" .

Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalti detinuti erau, in general, reci. In afara de cativa prieteni care il acceptau, in virtutea unor mai vechi relatii (unii), sau pentru ca erau in aceeasi situatie cu el (altii), majoritatea celorlalti detinuti il evitau (sau pur si simplu il ignorau). Erau totusi si cativa cu care era in relatii tensionate sau chiar de beligeranta. Unul dintre acestia era Ion Carja despre care am amintit mai sus. Datorita pozitiei sale intransigente fata de reeducare, acesta era permanent in atentia colonelului Craciun care, prin fel de fel de metode, incerca sa-i franga verticalitatea. In cele din urma a fost adus in fabrica si dat pe mana celor de aici, pentru a-l convinge acestia sa accepte, cel putin de forma, reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de el a fost si Puiu Giosanu care, printre altele a scris impotriva lui, pentru "Gazeta de perete" (in fabrica exista si asa ceva), un articol extrem de veninos, intitulat Homo Americanus (Ion Carja era cetatean american). Articolul era atat de abject incat a starnit indignarea majoritatii detinutilor, chiar si pe a unora dintre cei ce acceptasera reeducarea. Desi nu ne simpatizam, relatiile mele cu Puiu Giosanu erau totusi civilizate datorita faptului ca amandoi eram prieteni cu Ion Caraion. Asa ca, la prima ocazie, l-am intrebat cum a putut scrie un astfel de articol. Mi-a raspuns prompt, cu cinismul care il caracteriza : "Trebuie sa fac si eu ceva ca sa le dovedesc ca sunt reeducat, si dau in Carja pentru ca in el dau toti. O lovitura in plus nu mai conteaza, deoarece el figureaza deja pe lista neagra a colonelului Craciun si ceea ce trebuie sa i se intample i se va intampla oricum, cu sau fara ajutorul meu. Ce-ai vrea ? Sa dau in tine ? Stiu ca gandesti ca si Carja, dar, spre deosebire de el, tu nu iesi in fata si nu te trufesti. Tu incerci sa te strecori cat mai neobservat si ar fi o ticalosie sa te scot eu in evidenta. Eu nu impusc decat oameni care sunt deja morti". Raspunsul lui m-a, pus pe ganduri si din acel moment am inceput sa-l privesc cu alti ochi.

In cartea sa intitulata Intoarcerea din infern si aparuta in exil, in 1972, Ion Carja era nedrept cu Puiu Giosanu, dupa cum era nedrept cu multi altii, care au avut o situatie asemanatoare. Daca acolo, in timpul cumplitei inclestari , inversunarea lui impotriva fratelui "ticalosit" era oarecum justificata, tarziu, dupa ce odata cu trecerea anilor, ranile s-au zvantat si apele sufletului s-au limpezit, aceasta inversunare nu-si mai avea nici o justificare. Dar Ion Carja nu stie sa ierte. Nu stie sau nu poate sa ierte. El acuza si depune marturie. Cartea ii este un lung rechizitoriu si o lunga insiruire de marturii. Puiu Giosanu insa depune marturie, rugandu-se unui Dumnezeu pe care atunci, in momentele de agonie, nu l-a marturisit cu ostentatie, ci l-a exilat pe undeva, prin cotloanele sufletului sau haituit de neputinte, sa-l ierte si sa-i dea si lui puterea sa ierte. Neputand fi sfant, el s-a straduit sa se pastreze pana la capat om, iar versurile sale demonstreaza ca a reusit sa faca acest lucru.

XX.           VAMESUL SI FARISEUL.

Am afirmat in episodul anterior ca Ion Carja este

Nedrept atunci cand judeca atat de aspru pe camarazii lui de suferinta care, ajunsi la limita puterii lor de rezistenta, au capitulat. In cartea sa despre care am amintit deja (Intoarcerea din infern, vol.II), consacrata aproape in intregime reeducarii de la Aiud, el depune marturie si acuza in acelasi timp. Depune marturie despre ororile pe care le-a trait el si ceilalti detinuti ai Aiudului acelei perioade si acuza de-a valma, atat pe calai cat si pe victime, adica pe acei dintre detinuti care, oameni fiind, s-au comportat omeneste, facand compromisurile necesare pentru a supravietui. Citindu-l si cunoscand si cumplitele realitati de acolo iti dai cu usurinta seama ca Ion Carja, cu toata statura lui intelectuala si morala, nu a inteles nici fenomenul reeducarii in sine si nici pe "nefericitii" care trecand prin aceasta reeducare si neavand vocatie de martiri s-au comportat omeneste, adica s-au indoit, s-au lepadat renegandu-si trecutul si idealurile, au renuntat la vise. Daca atunci si acolo, in timpul cumplitei inclestari, cand nu aveai ragaz sa-ti sondezi propriu-ti suflet, necum pe al celor de langa tine, indarjirea sau chiar ura lui impotriva unui Puiu Giosanu si a altora asemenea lui, in special, precum si impotriva tuturor celor nevolnici, in general, erau justificate, dupa trecerea anilor, in momentul cand isi scrie cartea si cand este de presupus ca resentimentele impotriva acestora se estompasera, s-ar fi cuvenit sa aiba o alta intelegere asupra fenomenului in sine si a incercarilor prin care a trecut, precum si asupra oamenilor care, in imprejurarile date, s-au comportat asa cum s-au comportat.

Ion Carja se dovedeste, insa, a fi si acum, in momentul scrierii cartii, la fel de necrutator, ca si atunci , cu slabiciunile si neputintele celor ce nu au fost in stare sa reziste asa cum a rezistat el. Caci el, asa cum am amintit deja, a avut fata de actiunea de reeducare o atitudine extrem de transanta, refuzand cu fermitate, dar si cu oarecare ostentatie, aroganta chiar, sa o accepte, motiv pentru care a fost in permanenta in atentia colonelului Craciun si a ciracilor acestuia care au facut tot ceea ce le-a stat in putinta (si in putinta le-au stat multe) sa-i franga cerbicia. El le-a suportat insa pe toate cu stoicism. Cu stoicism dar si cu un soi de trufie, caci Ion Carja avea, ca orice om, pe langa calitatile pe care nimeni nu i le putea contesta, si o serie de defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar atunci cand era vorba sa judece pe altii era rigid si neindurator ca un inchizitor. Nu scapa nici o ocazie sa-si etaleze cunostintele sale (avea o deosebita pregatire intelectuala), atat in disputele cu reeducatorii (interni sau externi), cat si in discutiile cu ceilalti detinuti. Avea o deosebita placere de a-si coplesi interlocutorul cu fel de fel de teorii si cu trimiteri la autori celebri pentru a-l pune astfel in inferioritate. Daca acest procedeu isi avea o justificare in disputele sale cu adversarii pentru ca s-ar putea presupune ca astfel ar fi putut castiga un ascendent asupra lor (desi colonelului Craciun si statului lui major putin le pasa de eruditia victimelor lor), in discutiile cu ceilalti detinuti, aceasta etalare de cunostinte era cel putin pretioasa. Puiu Giosanu nu a gresit prea mult atunci cand, in articolul amintit publicat in "Gazeta de perete" a "Clubului" din fabrica, il caracterizeaza ca fiind "infatuat si arogant" , "distant si mizantrop".

In orice caz, faptul ca Ion Carja avea un eu hipertrofiat se poate constata si din lectura cartii lui despre care am amintit, carte in care se scoate in evidenta, cu ostentatie aproape, pe sine. Uneori o face numai aluziv, alteori o spune, insa, direct. Iata , de exemplu, ce spune, referindu-se la o interventie a sa la una din sedintele "Clubului" . "Ceea ce spuneam eu era exact ce gandeau cel putin 90 la suta din cei de fata. Dar deoarece, niciunul dintre ei nu avea privilegiul meu, nici unul dintre ei nu indraznea sa spuna ceea ce gandea. Eu . . . eram singurul titrat universitar cu distinctia de doctor, dobandita inca sub imperiul vechii legi universitare valabila pana in 1949. Pe langa aceasta, aveam calificarea superioara chiar in probleme de politica" (Op.cit. pp. 215-216). Si aceasta afirmatie o face cu seninatate cu toate ca acolo, in sala, erau cu siguranta, destui detinuti care, cu sau fara diploma, erau, cel putin, tot atat de eruditi si de dotati din punct de vedere intelectual, ca si el. Numai ca acestia erau mai modesti.

Astfel stand lucrurile, este explicabil de ce Ion Carja isi judeca camarazii de suferinta care nu au putut fi la inaltimea lui, cu atata asprime, neavand, pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de intelegere. Spun pentru majoritatea, deoarece unora dintre cei care au capitulat, este adevarat, putini la numar, le acorda totusi circumstante atenuante. Pentru Ion Caraion, de exemplu, are o surprinzatoare intelegere, justificandu-i actiunile reprobabile, desi aceste actiuni nu se deosebesc prea mult de cele ale lui Puiu Giosanu pe care il stigmatizeaza cu atata inversunare. Or, daca, in situatia respectiva, cand oamenii au actionat si s-au comportat asa cum au actionat si s-au comportat, sub imperiul acelorasi presiuni si silnicii fizice si morale, acorzi intelegere unuia, atunci trebuie sa acorzi aceeasi intelegere tuturor. Chiar si acelui "odios" Hordila care, atunci cand s-a eliberat inainte de termen (ianuarie 1963) pentru participare activa si deosebit de "fructuoasa" la actiunea de reeducare, i-a soptit discret prietenului sau de la care isi lua ramas bun : "Sa lovesti tare, necrutator, caci numai asa vei iesi de aici" . Si pentru ca veni vorba de Hordila trebuie sa amintesc ca nici chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticalositi , mai fara de scrupule sustinatori ai actiunii de reeducare, nu era total lipsit de omenie. El tuna si fulgera mai mult impotriva trecutului si a mortilor decat impotriva celor care refuzau sa se reeduce. Filipicile sale erau indreptate de obicei impotriva regimurilor "burghezo-mosieresti", in general, si impotriva Miscarii Legionare si a capeteniilor ei, in special. Impotriva oamenilor de fata prezenti nu lua atitudine decat in cazuri extreme, cand era neaparata nevoie sa-si dovedeasca sinceritatea fata de reeducare sau cand i se cerea, in mod expres , sa faca acest lucru. Da altfel, aceasta era o practica aproape generala a celor care erau activi in actiunea de reeducare. Majoritatea dintre ei vituperau mai mult impotriva trecutului si a mortilor si numai cand era neaparata nevoie ii luau in primire si pe cei refractari reeducarii . Un alt exemplu in acest sens il constituie seful politic al fabricii din partea detinutilor, Romulus Dragoiescu . Fost contabil la uzinele Resita, acesta fusese implicat in procesul marii tradari nationale, proces intentat unor mari personalitati politice romanesti dintre care amintesc pe Ion Pop, Bujoiu, profesor Margineanu, Auschnitt (judecat in lipsa), George Manu, etc. si condamnat impreuna cu acestia. La declansarea reeducarii, simtind ca este rost sa se elibereze inainte de termen, fara sa-si faca prea multe scrupule, a acceptat sa se "purifice" prin "spovedanie" de toate pacatele trecutului, devenind, in felul acesta, unul dintre oamenii de baza ai colonelului Craciun , printre detinuti. Era un ins pipernicit, surpat parca in sine, vesnic incruntat si vesnic cu privirea in pamant. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent ca un somnambul si ducand parca in spate o imensa povara. Doar din cand in cand tresarea si se uita cu suspiciune in jur, asteptand parca sa i se faca reprosuri. Era cat se poate de clar ca era un suflet zbuciumat. Si totusi omul acesta nu era un iremediabil ticalos asa cum il prezinta Ion Carja in cartea sa. A trecut , adesea, multora multe cu vederea, facandu-se ca nu observa anumite lucruri, atunci cand era sigur ca nici el nu este observat. Un exemplu : La cateva zile de la venirea lotului nostru in fabrica am fost dusi la "Club" unde urma sa vina colonelul Craciun cu toata suita sa pentru a ne vorbi si a ne face recomandari in legatura cu felul cum va trebui sa ne comportam in noua noastra situatie. Cum in sala in care urma sa aiba loc intalnirea nu erau banci suficiente am fost trimisi unii dintre noi sa aducem cateva de la sala de mese. Si pentru ca noi nu cunosteam rostul pe acolo, am fost insotiti de un cetatean din fabrica care nu era altul decat Dragoiescu. Eu nu-l cunosteam si nu stiam ce rol important joaca el in actiunea de reeducare de aici. Crezand ca este un biet om obidit si hartuit ca si mine m-am apropiat complice cu el si l-am intrebat : "Ce vor sa faca ticalosii acestia cu noi de ne-au adus aici ? Vor sa ne indobitoceasca ? Vor sa ne ucida sufletele ? El nu a raspuns, ca si cum nu ar fi auzit nimic din ce am intrebat si si-a vazut de treaba luand o banca in spinare si plecand spre sala in care se tinea adunarea. Peste cateva minute, vazandu-l in compania colonelului Craciun mi-am dat seama de gafa pe care o facusem si m-am temut ca vor urma represaliile. Nu s-a intamplat insa asa. Am stat mai bine de un an in fabrica avandu-l pe el sef de productie si sef de reeducare si niciodata nu a facut cea mai mica aluzie la incidentul de atunci. Mi-a reprosat alte cele, m-a criticat adesea in sedinte, acuzandu-ma ca sunt in incapatanat si ca fac pe grozavul sfidand pe ceilalti detinuti care au inteles sa se rupa de trecut si sa devina oameni cinstiti, insa niciodata nu a facut nici cea mai mica aluzie la ceea ce stiam doar noi doi. Iata de ce eu consider ca atat Dragoiescu si Hordila cat si toti ceilalti care sunt in situatia lor, in fond cu totii niste biete victime, au dreptul sa se bucure de intelegerea si de compasiunea noastra, dupa cum, sunt sigur ca si Dumnezeu le va da dreptul la mantuire. Si pentru ca am pomenit de mantuire mi-a venit in minte o intrebare pe care Puiu Giosanu i-a pus-o prietenului sau Ion Caraion in timp ce se plimbau prin tarcul din fata dormitorului nostru : "Ce zici Ioane, noi cei care ne balacim in mocirla de aici vom mai avea oare acces la mantuire ?" . Ce a raspuns Ion Caraion nu am mai auzit, dar atunci eram convins ca intrebarea fusese pusa asa, in bataie de joc. Acum dupa ce i-am citit versurile, sunt convins ca atunci cand a pus aceasta intrebare vorbea cat se poate de serios.

Si inca ceva in legatura cu Puiu Giosanu si cu Ion Carja. Evocandu-i, nu stiu de ce imi vine in minte "Vamesul si fariseul".

XXI.         ZARCA SI CELULARUL.

Am evocat in ultimele episoade, mai pe larg, aspecte

Ale actiunii de reeducare din fabrica Aiudului, acestea fiindu-mi mai bine cunoscute deoarece, o lunga perioada de timp (mai bine de un an si jumatate, am fost, in calitate de victima, martor ocular la tot ceea ce s-a petrecut acolo.

Am amintit, cu alta ocazie, ca in ianuarie 1963, colonelul Craciun, din ratiuni pe care nu le-am inteles decat mult mai tarziu, a scos de pe celular, la munca in fabrica, un lot de aproximativ doua sute de detinuti, mai exact intregul "Club al tineretului", botezat asa, oarecum in deradere, de insusi colonelul Craciun , nu pentru ca toti cati faceam parte din el am fi fost la prima tinerete (cred ca nici unul dintre noi nu avea mai putin de 30 de ani), ci pentru ca era format din cei mai putin varstnici "pensionari" ai Aiudului. Evenimentul a produs senzatie (printre noi, bineinteles) pentru ca, pana atunci, scoaterea la munca era considerata o favoare, un fel de recompensa acordata pentru buna purtare. Or, cea mai mare parte a componentilor clubului cu pricina nu aveam pentru ce sa fim "recompensati", deoarece eram dintre cei care ne manifestaseram si continuam sa ne manifestam, intr-un fel sau altul, ostilitatea fata de reeducare.

"Clubul tineretului" fusese format in decembrie 1962, probabil tocmai cu scopul transferarii lui in fabrica. Si aceasta nu atat din nevoia de mana de lucru (desi este posibil sa se fi avut in vedere si acest lucru), cat pentru intensificarea si cresterea randamentului "muncii" de reeducare. Intr-un fel, scoaterea in fabrica a fost, pentru multi dintre componentii amintitului "Club" , un soi de avans, o plata anticipata pentru stimularea capitularilor viitoare. Intr-adevar, aceasta stratagema s-a dovedit productiva, deoarece multi dintre cei transplantati cu acest lot in fabrica nu au putut rezista presiunilor psihice de aici si au capitulat mai repede decat ar fi facut-o in conditiile regimului celular, oricat de sever ar fi fost acesta. Si aceasta pentru ca mai marii reeducarii dispuneau aici de multiple mijloace (pe care , de altfel, le-am trecut in revista cu alta ocazie) de a-i aduce pe "tinerii" nonconformisti la ascultare si la sentimente mai bune fata de "nobila" lor misiune.

X X X

Concomitent cu aceasta sustinuta activitate din fabrica, actiunea de reeducare continua cu aceeasi sarguinta si in celelalte sectii ale inchisorii si mai cu seama pe Celular, unde erau intemnitati peste o mie de detinuti. Aici insa conditiile erau diferite de cele din fabrica si de aceea si metodele intrebuintate de reeducatori erau diferite. Neavand la indemana alte mijloace de convingere, acestia uzau de cele clasice : izolarea, foamea, frigul, neacordarea asistentei medicale celor bolnavi, etc. In toata perioada anului 1963, aceasta criminala actiune a cunoscut o curba ascendenta. Intreg aparatul politic al inchisorii, in frunte cu comandantul, a dus o agitata si frenetica activitate, de parca ii mana cineva de la spate. Pentru cei care reusisera sa-si pastreze, cat de cat, o farama de luciditate (acestia erau insa foarte putini) era clar ca se apropia o scadenta si colonelul Craciun voia, ca orice bun comunist, sa poata raporta ca misiunea ce-i fusese incredintata a fost indeplinita intr-un procent cat mai apropiat de suta la suta.

In general, detinutii ramasi in incinta inchisorii propriu-zise, care erau mai numerosi decat cei din fabrica, erau impartiti in doua categorii : cei care refuzau reeducarea si cei care o acceptau (sau erau considerati ca susceptibili de a o accepta). Primii erau cazati in Zarca, unde li se aplica un tratament special, iar ceilalti in Celular sau in celelalte sectii ale inchisorii. La randul lor, cei din Zarca erau, de asemenea, impartiti in doua categorii : recalcitrantii "pasnici", cei care refuzau cu un fel de smerenie reeducarea (vezi printul Ghica), si recalcitrantii pe care cineva (un ofiter politic, se pare) i-a numit "agresivi" . Acestia nu numai ca refuzau categoric reeducarea, dar o si denuntau cu vehementa ori de cate ori aveau ocazia. Mai mult decat atat, ei nu se sfiau sa arunce in fata, atat colonelului Craciun , cat si celorlalti temniceri, tot ce gandeau despre ei si despre regimul criminal pe care il slujeau, demonstrandu-le cat de ticalosi sunt si cum vor da ei candva socoteala pentru toate nelegiuirile pe care le savarsesc. Daca asupra celor din prima categorie se mai exercitau presiuni (altele decat mizeriile zilnice si regimul deosebit de sever care li se aplica) in speranta ca vor putea fi determinati sa cedeze, ceilalti (din cea de a doua categorie) erau din acest punct de vedere , ignorati, in sensul ca erau tinuti departe de orice fel de activitate care era in legatura cu reeducarea, de teama ca nu cumva prezenta lor printre ceilalti detinuti sa nu transforme aceasta actiune in contrariul ei. Asta nu inseamna ca erau ignorati si din celelalte puncte de vedere. Pentru atitudinea lor ("sinucigasa", o considerau unii), acestor temerari li s-a aplicat un necrutator regim de exterminare.

In Celular si pe celelalte sectii ale inchisorii, actiunea de reeducare se desfasura mai greoi, deoarece aici detinutii erau imprastiati, in formatii mici, in celule, iar din aceasta cauza supravegherea lor se facea mai anevoie. La inceput, atata timp cat participarea la actiunea de reeducare era benevola, lucrurile erau, din punctul de vedere al administratiei inchisorii, mai simple. Cei in cauza, care nu erau prea numerosi, erau scosi din celule si dusi in sali special amenajate, unde erau initiati in tainele reeducarii. Din randurile acestora vor fi recrutati viitorii "sefi de cluburi" . Incepand insa cu ultimele luni ale anului 1962, cand actiunea de reeducare s-a generalizat, devenind obligatorie pentru toti, lucrurile s-au complicat. Era extrem de dificil sa prelucrezi si sa supraveghezi o masa de peste doua mii de oameni, dintre care foarte multi nu erau dispusi sa colaboreze. Probabil ca si din aceste motive "Clubul tineretului" a fost transferat in fabrica unde, dupa cum am vazut, erau alte conditii si alte posibilitati de a-i determina pe oameni sa capituleze.

In aceste conditii, colonelul Craciun si aparatul sau politic au imaginat diferite formule de rezolvare ale acestei dificile probleme. La inceput au incercat sa formeze grupe de lucru la nivelul a doua-trei celule, care se reuneau si tineau sedinte de lucru impreuna. Au renuntat insa repede la aceasta formula deoarece nu era deloc productiva. Oamenii, fiind putini la numar si lipsiti de o supraveghere calificata, aveau tendinta de a se cocolosi unii pe altii, mimand doar reeducarea. Au incercat apoi sa formeze grupe de cate 30-40 de oameni, care isi tineau sedintele de demascare in niste celule mai mari de pe Sectia a II-a, amenajate ad-hoc intr-un fel de sali de clasa. Curand insa s-a renuntat si la acasta formula, deoarece nici aceste formatii de lucru nu dadeau rezultate satisfacatoare. In cele din urma s-au hotarat sa formeze cateva cluburi mari, care sa cuprinda 5-600 de detinutI, cluburi care isi tineau sedintele de lucru, pe rand, in sala mare de spectacole din incinta inchisorii. Lucrarile acestor cluburi erau conduse si supravegheate de un colectiv de cinci, sase sau chiar mai multi "reeducatori" autoritari si versati, capabili de a se impune unui numar atat de mare de oameni si a neutraliza eventualele incercari de iesire din rand. Aceste asa-zise cluburi au functionat si au stalcit constiinte pana la sfarsit, adica pana in iulie 1964, cand a avut loc marea slobozenie.

XXII.      ZARCA SI CELULARUL.

Cand, in urma cu aproape doi ani, indemnat si de unii

prieteni, m-am hotarat sa abordez reeducarea de la Aiud si sa o prezint asa cum am cunoscut-o si receptat-o eu, am facut-o cu speranta ca aceasta marturie a mea va contribui intr-o oarecare masura la restabilirea adevarului in legatura cu ceea ce au fost , de fapt, atat aceasta reeducare de la Aiud, cat si toate celelalte asemenea actiuni criminale initiate si controlate de autoritati in inchisorile comuniste. Si aceasta cu atat mai mult cu cat, inca de pe atunci, existau indicii ca "oamenii de bine" din Serviciul Roman de Informatii, precum si din alte structuri ale Noii Puteri din Romania intentionau sa dea publicitatii unele acte si documente cu ajutorul carora sa denigreze si sa compromita pe unii dintre fostii detinuti politici precum si idealurile pentru care acestia au luptat si s-au sacrificat. Se spune chiar (eu nu am vazut-o) ca celebra "Carte Alba a Aiudului", despre care am vorbit deja, ar fi fost expusa, pentru a fi consultata de catre cei interesati, la Muzeul Literaturii Romane de unde, insa, a fost retrasa, nu se stie din ce motive, dupa numai 24 de ore.

Ca aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o demonstreaza aparitia, in prima jumatate a acestui an (1995), a unui volum intitulat "Memorialul ororii", volum care contine o parte a documentelor procesului intentat de catre autorii morali ai reeducarii din inchisorile Pitesti sI Gherla, autorilor executanti dintre care majoritatea au fost mai intai victime si numai dupa aceea calai. Spun ca volumul contine doar o parte din documentele respectivului proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanta si ultimul cuvant al acuzatiilor precum si depozitiile martorilor, atat ai apararii cat si ai acuzarii . Editorii motiveaza neconvingator ca lipsa unora dintre documente (depozitiile martorilor la proces si ultimul cuvant al acuzatiilor) "se datoreaza fie absentei lor din dosar, fie conditiilor se stress (sic!) in care a avut loc selectarea materialelor de arhiva" , iar a altora (interogatoriile luate in instanta inculpatilor) se datoreaza ca acestea "au fost consemnate de catre grefier cu o scriere ilizibila. . . descifrarea lor comportand riscul de impreciziune" . Or, publicarea acestor documente ar fi absolut necesara deoarece este de presupus ca, cel putin unii dintre inculpati, sa fi retractat, in instanta, cu ocazia interogatoriilor sau a ultimului cuvant, declaratiile smulse prin tortura in timpul anchetei, si sa fi denuntat astfel inscenarea juridica care avea loc. Pentru ca inscenare juridica a fost si acest lucru ar fi trebuit specificat, nu as vrea sa fac editorilor acestui volum proces de intentie, dar nu pot sa nu remarc faptul ca publicarea unor astfel de documente, sub pretextul obiectivitatii, nu contribuie, nici intr-un caz, "la dezvaluirea imaginii reale a unor fapte istorice" asa cum pretind editorii, ci - dimpotriva - perpetueaza confuzia (pana acum abil intretinuta) care domneste in jurul lor, aducand -in acelasi timp- grave prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, transformandu-i pentru a doua oara in victime.

Publicarea acestor documente ar fi trebuit insotita, in mod obligatoriu, de cateva precizari. In primul rand ar fi trebuit sa i se dea lamuriri cititorului in legatura cu ce a fost, de fapt, reeducarea din inchisorile Pitesti si Gherla si sa i se explice ce anume a urmarit securitatea prin instrumentarea si judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase in evidenta metodele bestiale prin care au fost smulse declaratiile acuzatiilor. De asemenea, ar fi trebuit facute precizari in legatura cu regulamentele draconice care reglementau viata de zi cu zi a detinutilor in inchisorile comuniste. Caci dupa infiintarea Securitatii (1949) si, mai ales, dupa venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri sovietici chiar si pentru puscarii ), nici macar o simpla mutare a unui detinut, dintr-o celula in alta, nu mai era posibila fara stirea si aprobarea celor de la Centru. Or, in aceste conditii, a pretinde ca in acea perioada detinutii din inchisorile Pitesti si Gherla puteau circula, de capul lor, din celula in celula, puteau sa amenajeze, cu de la ei putere, camere de tortura ori de ancheta si puteau, chiar, sa-si procure (de unde ?) instrumente de tortura (vana de bou, ciomege, rangi, etc.) si de scris (hartie, tocuri, cerneala, etc.) inseamna, pur si simplu, a minti cu nerusinare pentru a-ti acoperi ticalosiile. In sfarsit, dar nu in ultimul rand, ar fi trebuit ca editorii volumului sa fi facut apel la cat mai multi dintre supravietuitorii cumplitului apocalips (eu insumi cunosc cel putin zece dintre fostele victime care ar fi acceptat fara nici o retinere sa depuna marturie ) sa vina si sa dea lamuriri cat mai precise si la obiect in legatura cu ceea ce a fost, de fapt, Pitestiul si Gherla. Intrebarile care au fost puse in scrisoarea trimisa de Popa Alexandru, scrisoare ramasa fara raspuns, ar fi trebuit sa fie puse si celorlalti trei sau patru martori care au acceptat sa depuna marturie caci , in felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile facute de acestia pe zeci de pagini, digresiuni fara nici o legatura cu problema propriu-zisa.

Trebuie totusi sa consemnez faptul ca, in lapidarul "Cuvant inainte" editorii isi avertizeaza oarecum cititorul "ca aceste documente sunt emanatia autoritatilor comuniste si, ca atare, reprezinta strict punctul de vedere al acestora" . Acest avertisment este insa prea firav pentru a putea pune in garda pe cititorul neavizat sa fie atent si sa "cantareasca adevarul care transpare printre randuri" , cum spun mai departe editorii, mai ales ca el (avertismentul) vine imediat dupa un paragraf care suna asa : "Culegerea de fata se doreste a fi doar un izvor de informatie nuda, un instrument de lucru" . Daca dupa o asemenea "culegere" (de documente) se va scrie istoria ! . . .

Am facut aceasta lunga digresiune pentru ca reeducarea de la Aiud este continuarea, in alt context politic si cu alte mijloace, a celei de la Pitesti, ambele urmarind acelasi scop, nimicirea adversarilor politici prin siluirea constiintelor acestora si prin uciderea ideii care a modelat constiintele respective. Asa stand lucrurile, nu ar fi exclus ca, in curand, sa apara pe piata, sub pretextul obiectivitatii tot necomentate, si documentele reeducarii de la Aiud (luari de pozitie, declaratii sau chiar unele dintre "studiile" despre care am amintit), documente ce au fost obtinute asa cum au fost obtinute, au fost inmanucheate in cunoscuta de acum "Cartea Alba " a Aiudului pentru a servi (dupa cum s-a exprimat colonelul Craciun ) posteritatii la scrierea istoriei.

X

X X

Am incercat sa surprind, in ultimul episod , felul in care se desfasura "munca" de reeducare pe Celular si in Zarca. Trebuie, insa, sa mentionez inca o data ca, in perioada de varf a reeducarii (intregul an 1963 si primele luni ale lui 1964), eu am fost in fabrica si nu cunosc ceea ce s-a petrecut in Celular si in Zarca decat din relatarile ulterioare ale prietenilor si cunostintelor care trecusera pe acolo. Caci, cu toata agitatia si miscarilor impuse de actiunea de reeducare, si in aceasta perioada, in Aiud, "secretomania" era in floare. Detinutii de pe Celular si, mai cu seama, cei din Zarca erau tinuti in continuare sub cheie asa incat, in afara de timpul pe care il petreceau impreuna la sedintele comune de reeducare, ei nu aveau posibilitatea sa se intalneasca si sa comunice intre ei, iar circulatia stirilor intre cele trei sectii ale inchisorii (Zarca, Celular si Fabrica) era aproape imposibila. Asa stand lucrurile, ceea ce s-a intamplat pe Celular si in Zarca, in timpul reeducarii , nu am aflat decat dupa eliberare.

Am amintit cu alta ocazie ca actiunea de reeducarea a urmat o curba ascendenta pana in primavara anului 1964. Incepand de la aceasta data exigentele reeducatorilor au slabit si au continuat sa slabeasca devenind, in ultimele zile de dinaintea eliberarii, o simpla formalitate. Acest lucru s-a resimtit chiar si in Zarca, in sensul ca si cei izolati aici au inceput sa fie scosi, fie la cate un film care era proiectat pe ecrane improvizate in fabrica sau pe Celular, fie la cate o "sedinta" a vreunui club in care urma sa "confectioneze" vreo personalitate marcanta din randul detinutilor.

Iata care sunt impresiile unuia dintre "locatarii" permanenti ai Zarcii, in legatura cu o astfel de sedinta. Este vorba de Valeriu Turtureanu, despre care am mai vorbit si cu alta ocazie, cel caruia colonelul Craciun i-a aplicat un necrutator regim de exterminare :

"Eu am fost scos la doua asemenea actiuni deoarece doar de doua ori am fost gasit "acasa" (adica in celula in care era cazat in Zarca.n.n.) caci cea mai mare parte din timp eram la izolare. Eram pentru prima data cand, dupa multa vreme, veneam in contact cu alti oameni. Am fost profund impresionat de felul cum aratau. Mai ales cei din Zarca, care erau nefiresc de slabi. Unii dintre ei erau atat de spiritualizati incat pareau adevarate spectre. Aveam impresia ca sala in care ne aflam era populata cu spirite. Doar colonelul Craciun si aghiotantii lui aveau consistenta materiala.

Imi amintesc ca la una dintre aceste doua sedinte la care am participat, au luat cuvantul trei detinuti pe care nu-i cunosteam, dar despre care auzisem : Valeriu Anania (este vorba de viitorul arhiepiscop al Clujului.n.n.), profesorul Mazilu si Petre [utea.

Valeriu Anania a vorbit indelung despre "demagogia" legionarilor care -spunea el- promiteau sa asigure poporului obidit doar o bucata de paine mai alba si un cersaf pe pat, spre deosebire de comunisti care au schimbat complet conditiile de viata ale muncitorilor si taranilor, eliberandu-i de exploatare si redandu-le demnitatea de oameni.

Profesorul Mazilu a vorbit despre suferinta si despre functia purificatoare, izbavitoare a acesteia (aluzie, probabil, la legionari) care sufereau - vezi Doamne - pentru ispasirea multelor pacate .n.n.). Mi-a ramas intiparita in minte fraza cu care profesorul Mazilu si-a incheiat expunerea : "Valoarea fiecaruia dintre noi este direct proportionala cu cantitatea de suferinta pe care fiecare am indurat-o" .

In sfarsit, Petre [utea a cuvantat despre ratare. Leitmotivul intregii lui expuneri care a durat, fara sa plictiseasca pe nimeni ca de obicei, cat a celorlalti doi la un loc, a fost ratarea, in general, si ratarea lui, in special. Intreaga lui viata, spunea el, s-a desfasurat sub acest blestem al neimplinirii caci nimic din ceea ce a intreprins nu a iesit bine .

Nu stiu ce o fi inteles colonelul Craciun si ai lui din ce a spus [utea, mai ales ca acesta, probabil de cate ori lua cuvantul la reeducare, a batut frumos campii.

Cu aceasta ocazie Valeriu Turtureanu a mai asistat la o scena care a impresionat profund, atat pe el cat si pe toti ceilalti detinuti care erau de fata. La un moment dat, intr-o pauza dintre doua luari de cuvant, colonelul Craciun a chemat la el pe unul dintre detinuti si punandu-i in fata o fotografie l-a intrebat intr-un fel care aducea a ancheta : "Il cunosti ?" . Omul, examinand cateva secunde fotografia, raspunse : "NU, nu-l cunosc" . Craciun insista : "Uita-te bine la el. Nu se poate sa nu-l cunosti" . "Nu-l cunosc, domnule colonel", raspunse hotarat si oarecum iritat cetateanul, dupa ce mai examina o data fotografia. Dar colonelul Craciun nu se lasa si, pret de cateva minute, isi hartuie victima exact ca la ancheta, punandu-l sa examineze inca o data fotografia. In cele din urma, fixandu-l atent pentru a-i putea observa reactia, ii spuse : "E fecioru-tu, mai, e fecioru-tu !" . Bietului om i s-au muiat picioarele. Cand a fost arestat in urma cu 16 ani lasase acasa un baietel de patru, cinci ani care acum era barbat in toate firea. Nu-i venea sa-si creada ochilor. Automat intinse mana dupa fotografie si colonelul Craciun, dupa un moment de ezitare, i-o dadu spunandu-i : "Na, pastreaz-o ! . . . Si acum du-te la loc !" Cu fotografia in mana-i tremuranda, in transa aproape, sarmanul tata isi facu loc printre banci, aratand in dreapta si stanga si celorlalti fotografia.

P.S. Dupa redactarea acestui material mi-a cazut in mana saptamanalul "Timpul" si am constatat cu uimire ca aceasta revista publica deja sub titlul "Legionarii despre Legiune" , fragmente de documente privind reeducarea de la Aiud. Vom reveni.

XXIII.    REEDUCAREA CONTINUA.

Nu se putea ca succesorii celor ce au imaginat sI

Patronat inchisorile de la Pitesti, de la Gherla si de la Aiud sa nu exploateze "succesele" obtinute atunci de reeducatori prin silnicie si teroare. Faptul ca astazi se face uz, pentru a incrimina Miscarea Legionara, de "marturii" facute de oameni asupra carora s-au exercitat presiuni fizice si psihice de neinchipuit mintii omenesti , demonstreaza ca, prin actiunea de asa-zisa reeducare din inchisorile comuniste s-a urmarit, dupa cum am mai amintit deja, pe langa compromiterea si pervertirea constiintelor celor intemnitati, si un alt alt obiectiv, cu bataie mai lunga : uciderea ideilor-forta care modeleaza constiintele respective si care, nestarpite, ar fi putut (si ar putea inca) modela altele asemenea., din acest punct de vedere, actiunea de reeducare inceputa atunci in inchisori continua, de fapt, iar detractorii de astazi ai acestei adevarate revolutii spirituale care a fost Miscarea Legionara au la indemana, pentru a le folosi impotriva ei, pe langa intreg arsenalul de calomnii si minciuni mostenite de la inaintasii lor, noi "argumente incriminatorii" , furnizate de aberantele "marturii" smulse unor oameni adusi in situatii-limita. Astfel se explica insusirea acestor "argumente" si intrebuintarea lor fara nici un discernamant de catre unii publicisti care nu cunosc Miscarea Legionara decat din manualele de istorie comuniste si din filmele lui Sergiu Nicolaescu ! Nu-l cunosc pe Constantin Aioanei, cel care publica in saptamanalul "Timpul" , sub titlul "Legionarii despre Legiune" , fragmente din asa-zisele "documente ale reeducarii de la Aiud ; si nici nu stiu dupa ce manuale a invatat el istoria perioadei interbelice. Dar a lua drept adevarate aberatiile spuse sau scrise de niste oameni adusi in situatia de a delira pur si simplu, denota, cel putin, naivitate, daca nu chiar o condamnabila rea-credinta.

Pentru ca nu am la indemana decat numere disparate ale publicatiei amintite si pentru ca, din scurtele si complet lipsitele de obiectivitate comentarii, pe care editorul le face la inceputul fiecarui episod, nu reiese care este provenienta acestor texte, nu-mi pot da bine seama despre ce este vorba. Stilul expunerii insa, care este cel al autodemascarilor facute in timpul sedintelor de reeducare, precum si faptul ca mareialul respectiv este sistematizat si prezentat pe capitole, ma face sa cred ca este vorba de textele cuprinse in celebra de acum "Carte Alba" (care contine, dupa cum am amintit deja, toate "destainuirile" si relatarile celor mai proeminente personalitati ale Aiudului acelei perioade). Probabil ca la inceputul serialul respectiv, care a debutat cu aproape jumatate de an in urma si care numara deja 24 de episoade (eu nu-l am la indemana decat cu episodul al XVII-lea), editorul sa fi indicat, atat sursa, cat si persoanele care semneaza acest document. In orice caz, fie ca sunt cuprinse in "Cartea Alba" , fie ca nu, aceste documente au fost elaborate in timpul reeducarii de la Aiud. De altfel, in scurtul comentariu pe care il face la inceputul episodului al XVII-lea ("Timpul", anul VI, nr.27/238, 10-17 iulie 1995), editorul, incercand sa convinga cititorii ca detinutilor nu li s-a sugerat nici una dintre destainuirile pe care le-au facut , pomeneste, la un moment dat, si de o opera ("istoria lor insolita") redactata de ei. Reproduc in extenso acest scurt comentariu, care este important, mai ales, pentru "argumentele" pe care autorul le aduce in dorinta de a demonstra ca toate enormitatile spuse de detinuti in timpul autodemascarilor corespund adevarului istoric.

"Revenim asupra unui aspect al lucrurilor pe care l-am semnalat si la inceputul serialului nostru, ofiterii din conducerea Penitenciarului Aiud, insarcinati sa-i reeduce pe fostii subalterni ai lui Corneliu Codreanu si Horia Sima, nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de detalii din trecutul fostei Miscari Legionare. Datele etalate in istoria lor insolita nu puteau proveni decat din memoria detinutilor care au redactat-o. Exceptand anumite ecouri din istoriografia in circulatie in anii `50 si `60, pe care cititorii le vor depista si singuri, opera detinutilor de la Aiud nu sta sub semnul unor indicatii excesive din exterior. Substanta ei prezinta interes chiar si pentru psihanalisti, purtand in mod cert amprenta unui sentiment de frustare" (subl.n.).

Din aceasta relatare putem trage concluzia ca respectivul colectiv, insarcinat de colonelul Craciun sa adune la un loc si sa sistematizeze toate "destainuirile" facute de personalitatile legionare mai proeminente din Aiud (cu ocazia luarii cuvantului la sedintele cluburilor de reeducare ), a redactat, dupa aceste destainuiri, un fel de istorie pe dos a Miscarii Legionare, istorie care face obiectul "Cartii Albe" , despre care tot vorbim.

In ceea ce priveste afirmatia ca "ofiterii din conducerea Penitenciarului de la Aiud, insarcinati sa-i reeduce pe fostii subalterni ai lui Corneliu Codreanu si Horia Sima, nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de detalii din trecutul fostei Miscari Legionare" , lucrurile nu stau chiar asa. Am specificat inca de la inceputul acestui serial ca odata cu colonelul Craciun , insarcinat cu conducerea actiunii de reeducare, a venit la Aiud si intreg Statul lui Major, format din ofiteri politici special instruiti si pusi la punct cu toate informatiile necesare indeplinirii cu succes a "nobilei" lor misiuni. Este adevarat ca celor care acceptau sa-si faca autodemascarea nu li se indica in mod expres ce sa spuna cu aceasta ocazie, insa nu aveau voie sa spuna decat lucruri negative. Despre el personal, despre trecutul lui, despre Miscarea Legionara si, mai ales, despre Corneliu Codreanu si Horia Sima. Si oamenii, la fel ca la Pitesti, cand erau pusi sa-si faca asa-numita "demascare interna" , inventau sau rastalmaceau. Astfel, actiunea din Maramures este prezentata de preotul lor Ion Dumitrescu-Borsa si de C. Savin, in luarile lor de cuvant, ca fiind o diversiune pusa la cale de regele Carol, pentru a demonstra poporului care incepuse sa murmure impotriva legaturii sale cu Elena Lupescu ca el nu este filosemit si ca legatura sa amoroasa cu o evreica nu este decat o simpla toana !

De asemenea, taberele de munca legionare erau prezentate ca fiind subtile actiuni demagogice, pentru castigarea de partizani si de voturi, iar Miscarea Legionara nu era, in prezentarile unora, nici mai mult nici mai putin decat o creatie a burgheziei romanesti, un fel de forta de soc, care sa-i apere interesele si sa lupte impotriva celor ce ar indrazni sa-i conteste suprematia !

Dar cele mai aberante nascociri ale acestor minti delirante sunt cele care se refera la persoana lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta este prezentat ca fiind extrem de vanitos, submediocru din punct de vedere intelectual, ranchiunos si lipsit de scrupule, etc., incat te intrebi : cum de un om cu asemenea handicapuri a fost in stare sa polarizeze in jurul sau elitele intelectuale si morale ale generatiei sale (si nu numai) ?! In orice caz, citind aceste texte, am avut neplacuta senzatie ca asist, ca si atunci, fara voia mea, la o sedinta de demascare din Aiudul acelor vremuri de cumplita aducere-aminte.

XXIV.   REEDUCAREA CONTINUA.

Pe masura ce Constantin Aioanei adauga noi episoade

serialului pe care il publica in saptamanalul "Timpul" (a ajuns deja la episodul XXIX) , este tot mai evident faptul ca materialele care fac obiectul acestui serial si pe care atat autorul cat si patronii respectivului saptamanal le considera a fi documente revelatoare pentru istoria perioadei interbelice in general -si a Miscarii Legionare in special- sunt extrase din asa-numita Carte Alba a Aiudului (a nu se confunda cu recent pusa in circulatie Cartea Alba a Securitatii, despre care am pomenit deja in repetate randuri.

In episodul XVII al serialului ("Puncte Cardinale"), nr. 2/50, februarie 1995, p.4), am explicat pe larg ce este si ce cuprinde aceasta Carte Alba pe care S.R.I. a mostenit-o de la fosta Secutitate si a pus-o cu solicitudine la dispozitia redactiei saptamanalului "Timpul" , publicatie despre care este de prisos sa mai amintim in slujba cui este. Pentru a reimprospata totusi memoria cititorilor, voi relua pe scurt aceste explicatii.

In a doua jumatate a anului 1963, atunci cand actiunea de reeducare incepuse sa dea roade si aparatul politic al inchisorii era in posesia unei bogate recolte de declaratii, demascari si autodemascari, colonelul Craciun a dispus crearea unui colectiv format din detinuti (scoliti si reeducati, bineinteles), care sa stilizeze, sa sistematizeze si sa dea coerenta aberantelor "marturii" smulse unor oameni adusi, prin teroare, santaj si tot felul de silnicii, in situatia de a nu mai fi ei insisi. Acest colectiv (al carui responsabil a fost Valeriu Anania) si-a inceput imediat activitatea si a lucrat cu sarg pana la sfarsitul actiunii de reeducare, cand toti detinutii au fost pusi in libertate. Munca lui (a comitetului) s-a materializat intr-o "opera" voluminoasa (trei volume, pare-se), frumos prezentata si legata intre coperti solide, "pentru a fi transmise posteritatii" , cum ii placea colonelului Craciun sa spuna. Este deci evident faptul ca aceste asa-zise documente au fost confectionate anume pentru a servi la falsificarea si la uciderea unor legende. Caci nu atat de oamenii pe care regimul comunist pretindea ca vrea sa-i reeduce -pentru a-i "recupera" si "reda societatii" - se temea acest regim, cat de idealurile si visele lor. Subreziti fizic si timorati psihic de lunga perioada de detentie si de regimul la care au fost supusi, acesti oameni nu mai prezentau nici un pericol, mai ales in conditiile existentei unui puternic aparat de represiune ca acela al Securitatii . Idealul si visele care i-au animat pe ei continuau insa sa fie periculoase, pentru ca puteau contamina alte generatii de tineri, si de aceea trebuiau neutralizate prin denigrare si prin prezentarea lor in culori cat mai negre. Si la opera de denigrare pe care o pregateau, urma sa contribuie si aceasta insolita istorie a Miscarii Legionare, incropita in graba de amintitul colectiv, prin punerea cap la cap, in ordine oarecum cronologica, a celor mai socante si aberante "marturii" ale unor oameni adusi in situatia de a spune orice li se cerea. Insusi editorul acestor elucubratii remarca faptul ca "multe dintre intamplarile din aceasta istorie ar fi incredibile, daca nu ar fi povestite chiar de oamenii care le-au trait " . Pentru el aceste enormitati sunt adevarate numai prin faptul ca sunt povestite de oameni care, chipurile, le-ar fi trait. Nu tine cont insa in ce situatie se aflau acesti oameni si ce presiuni s-au facut asupra lor pentru a li se smulge aceste declaratii.

Pentru a ilustra proportiile acestor aberante nascociri ale "condamnatilor de la Aiud, invitati (vezi Doamne ! n.n.) de conducerea penitenciarului sa reconstituie istoria Miscarii Legionare" (aceasta afirmatie apartine editorului), voi reproduce cateva pasaje din respectiva "opera" . Mentionez ca textele pe care le voi reproduce s-ar putea sa apartina fie preotului Dumitrescu-Borsa, fie lui C. Savin sau ale lui Victor Vojen care, pe langa luarile lor de cuvant din diferitele cluburi de reeducare, si-au relatat "ispravile" (pe ale lor si pe ale camarazilor lor) si in scris. Era un lucru cunoscut printre detinutii din Aiud ca, atat ei cat si alte personalitati castigate pentru reeducare, au scris sute de pagini in care au relatat, inventand sau rastalmacind , actiuni si intamplari din trecutul Miscarii Legionare. Iata ce enormitati relataza unul dintre ei, referindu-se la campaniile electorale la care a participat : "Adunarea de la Resita, cu tot zgomotul care s-a facut in jurul ei, nu a avut nici un efect politic. A avut insa efecte de alta natura ; de pe urma relatiilor prea apropiate cu vitejii echiperi, fetele au contactat (sic !) diferite boli venerice, care s-au raspandit in randurile tineretului cu o viteza si cu o eficacitate mult mai mare decat frazeologia legionara despre necesitatea salvarii neamului. De aceasta amintire nu a scapat nici chiar sotia lui Jovin, seful organizatiei legionare din Resita, in casa carua fusese gazduit un tanar comandant, care i-a rasplatit in felul acesta ospitalitatea . . . pe drum, ca sa fie in spiritul coechiperilor sai , in popasurile pe care le-a facut pe la diferiti preoti, mosieri si bogatasi, Codreanu insusi mai gresea paturile si nimerea langa o femeie tanara care avea grija sa-si imbete barbatul, in timpul ospatului, ca sa-i tina de urat" . Fara comentarii. Nici cei mai fantezisti si mai neinduplecati dusmani ai Miscarii Legionare nu ar fi putut scorni aberatii mai mari !

In aceeasi relatare, legionarii sunt prezenti ca fiind, fara exceptie, batausi, scandalagii si betivi notorii : "In drum spre Alba Iulia, s-au oprit la Brad unde au organizat o petrecere de pomina ; dupa ce au consumat mai multe galeti de vin, au batut clientii din restaurant cu scaunele, au aruncat cu sifoanele si cu sticlele de vin golite, au spart mobilierul si au devastat localul. Cetatenii orasului s-au strans ca la panorama. La urma cativa dintre ei au prins niste unguroaice tinere, pe care au incercat sa le siluiasca si, pentru ca acestea au rezistat, le-au batut cumplit, pretextand ca le pedepsesc, fiindca nu stiu bine romaneste" . Mai ceva ca in filmele lui Sergiu Nicolaescu ! Si enormitatile de felul acesta abunda, dar ne oprim aici.

Aminteam , cu alta ocazie, ca in unul din scurtele sale comentarii care insotesc episoadele acestui serial, editorul apreciaza ca "ofiterii din conducerea Penitenciarului de la Aiud, insarcinati cu reeducarea . . . nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de amanunte din trecutul fostei Miscari Legionare" , astfel ca ". . . opera detinutilor de la Aiud nu sta sub semnul unor indicatii excesive din exterior, ci provine din memoria celor care au redactat-o" . Or, lucrurile stau tocmai pe dos. Oricine parcurge aceste texte isi poate da cu usurinta seama ca ele sunt redactate in cel mai autentic spirit comunist. Astfel, printre altele, in toate aceste relatari este repetata pana la saturatie teza sustinuta de istoriografia comunista, conform careia Miscarea Legionara n-ar fi, nici mai mult nici mai putin, decat o creatie a burgheziei romanesti, un fel de forta de soc, care sa-i apere acesteia interesele. "Cum s-ar fi putut intampla toate acestea -subliniaza autorul unui astfel de text, referindu-se la ascensiunea Miscarii Legionare, daca n-ar fi convenit oranduirii burgheze, care a intarit deliberat Garda de Fier, ca o formatie de soc, in apararea intereselor ei permanente, ca o diversiune impotriva celor ce luptau cu adevarat impotriva exploatarii ? " . Iar pentru a explica de ce aceeasi burghezie care i-a cocolosit pe legionari, i-a si asasinat in 1939, se recurge tot la un argument comunist. "Unii dintre ei si-au pierdut viata in urma asasinarii lui Armand Calinescu . Faptul nu trebuie sa surprinda pe nimeni, pentru ca acesta a fost unul din efectele contradictiilor care au macinat burghezia romaneasca in epoca aceea : conlucrarea in lupta comuna impotriva poporului si in acelasi timp, antagonism feroce intre diferitele categorii de interese in cadrul burgheziei insesi. Si aceasta contradictie a caracterizat intotdeauna si caracterizeaza si astazi societatea capitalista, de la noi si de pretutindeni" . Explicatie reprodusa parca, din documentele de partid . . .

De asemenea, tot in spiritul istoriografiei comuniste sunt prezentati si intelectualii romani din perioada respectiva si, in special, cei ce au facut parte din gruparea "Criterion" : "La sfarsitul anului 1932, un grup de tineri intelectuali au infiintat la Bucuresti o grupare politica, literara si economica, pe care au denumit-o "Criterion" . Cei mai multi facusera studii superioare in strainatate , erau infumurati si se fardau. Se intruneau galagiosi , in diferite cenacluri si, pentru a se face remarcati de intelectualitatea bucuresteana si de cercurile politice, organizau conferinte la Fundatia Carol I. Voiau sa parvina repede. Dupa cum s-a dovedit mai tarziu, printr-un scandal de presa, unii dintre ei erau homosexuali. Nu s-au afiliat la inceput nici unei organizatii politice si au incercat sa se orienteze in perspectivele de viitor ale fiecaruia. Cand a inceput ascensiunea vertiginoasa a hitlerismului, s-au plasat pe orbita lui si au incercat sa faca legatura cu sucursala pe care o avea in Romania. Drept consecinta, intr-o seara din luna decembrie 1932, doi tineri avocati si publicisti, Mihail Polihroniade si Ion Victor Vojen, din cercul "Criterion" , s-au prezentat la sediul Garzii de Fier din strada Aurel Vlaicu si care au cerut sa vorbeasca cu Corneliu Codreanu ; voiau sa-i cantareasca posibilitatile si sa se tocmeasca asupra unei eventuale adeziuni la organizatia sa. Amandoi erau proprietarii si redactorii unei publicatii obscene, care aparea de doua ori pe luna si pe care o denumisera "Axa" . . . Este interesant de remarcat ca tinerii publicisti nu au avut nevoie de nici o pregatire prealabila ca sa devina "doctrinari" ai Garzii de Fier. Formatia si mentalitatea lor burgheza le-au permis sa se identifice imediat cu sistemul si aspiratiile organizatiei legionare si sa devina in scurt timp teoreticienii ei" .

Am abuzat dand aceste lungi citate, pentru a scoate mai pregnant in evidenta cat de absurde sunt aceste asa-zise marturii , precum si cat de naivi sau de rea-credinta pot fi cei dispusi sa ia drept adevaruri astfel de elucubratii.

XXV.      EXPLOATAREA PROPAGANDISTICA A REZULTATELOR REEDUCARII.

"Nu este greu sa mori ca un erou, greu este sa

traiesti ca un erou" . Si cei care au trecut prin Pitesti, Gherla, Aiud, etc. si, in general, toti detinutii politici din Romania comunista au fost supusi acestei cumplite probe, fiind condamnati sa traiasca eroic. Cu toate ca majoritatea acestora, animati de inaltele lor idealuri, ar fi mers, atunci, la inceputul lor de balada, cu fruntea sus si cantand in fata plutonului de executie (asa cum, de altfel, au facut-o multi dintre cei carora li s-a oferit aceasta "sansa") , supusi probei eroismului de durata, unii dintre ei nu au trecut-o insa, ci au cunoscut caderi si infrangeri, uneori de-a dreptul "spectaculoase" . Si este omeneste sa se fi intamplat asa, deoarece nu toti cei care au trecut prin dracestile incercari au avut vocatia martiriului.

Apoi sa nu uitam ca experimentul de la Aiud, de care ne ocupam aici, s-a aplicat unor oameni care nu mai erau nici tineri si nici in deplinatatea fortelor lor fizice. Majoritatea celor asupra carora s-au facut presiuni sa declare delirantele elucubratii pe care la reproduce saptamanalul "Timpul" erau trecuti de 50 de ani si aveau in urma lor zece, cincisprezece sau chiar douazeci de ani de inchisoare. In plus, multi dintre ei ajunsesera la concluzia inutilitatii luptei pentru o cauza pe care o considerau pierduta sau, in cel mai fericit caz, nerealizabila in timpul lor istoric. Acestia formau categoria deloc neglijabila a celor care, "renuntand la vis" , suferisera cea mai cumplita infrangere ("Cele mai crancene infrangeri / Sunt renuntarile la vis" , sunau versurile profetice ale lui Radu Gyr) , infrangere care a constituit premiza in capitularile ulterioare. Acestora, atunci cand li s-a oferit o alternativa, nemaifiind ancorati in nici un ideal, au acceptat, cu mai mica sau mai mare usurinta, cu sau fara remuscari, sa faca compromisurile necesare pentru a se salva biologic, compromisuri care nu sunt mai condamnabile decat cele pe care le-au facut oamenii liberi, pentru supravietuire. Si odata porniti pe aceasta panta, unii au alunecat pana jos de tot, supralicitand si sarjand, caci, asa cum remarcam si cu alta ocazie, exista si o voluptate a prabusirilor. Ce mai conta, pentru cei care debitasera elucubratiile amintite in episodul trecut, o denigrare in plus ? Sau ce il mai impiedeca pe Constantin Savin, de exemplu, ca, dupa ce improscase cu noroi tot ce altadata venerase, sa descopere inca un defect si inca unul, fie pe seama lui Codreanu, fie pe seama altor personalitati legionare ? Si atat el cat si ceilalti apostati din Aiudul acelor vremuri denigrau pe oricine, ori de cate ori li se cerea s-o faca, inventand (pe seama lui Codreanu mai ales) , cele mai scandaloase si mai neverosimile ticalosii. Iata ce spune el (C.Savin) despre seful MIscarii Legionare, cu ocazia relatarii unei intalniri pe care a avut-o cu acesta si cu capitanul Emil Siancu, la restaurantul "Tinerimea Romana" din Bucuresti, pentru a pune la punct, sustine el, amanuntele unui asasinat (este vorba de cazul Mauriciu Tischler). Dupa ce i-a fost prezentat lui Siancu si s-a recomandat acestuia sa aiba incredere in el, "cu toate ca era Vinerea Pastelui, au fost comandate fripturi si bauturi , din care Codreanu -uitand ce le prescria altora- s-a infruptat cu nadejde" Sau, in alt context, iata ce portret i se face aceluiasi Codreanu : "Cei care nu l-au cunoscut pe Corneliu Z. Codreanu decat din fotografiile, din ziarele, brosurile si cartile legionare, care il tamaiau interesat, sau cei care l-au vazut numai din cand in cand, la sediul legionar sau in diverse alte imprejurari, au ramas multa vreme cu o falsa impresie despre care acest braconier politic, care era un criminal cu multiple posibilitati de inovatie in aceasta materie si un exploatator cinic al sensibilitatii si sentimentelor romanesti. Nu este o intentie de a-i atribui mai multe defecte decat a avut in realitate ; dar faptele precise, adunate la un loc astazi, dau posibilitatea sa fie identificat cu precizie. Marea majoritate a tinerilor care s-au atasat, fara rezerve, de C.Z.Codreanu, au facut-o irational, impresionati afectiv de poza si de teatrul pe care-l juca, dupa o prealabila pregatire. Dintre tinerii mai exaltati, ca si dintre acei lacomi de glorie ieftina si de pozitii inalte, Codreanu si-a recrutat instrumentele pe care le-a folosit, cand a gasit momentul oportun" . Desigur, aceste denigrari ale lui Codreanu sunt minore pe langa altele, care sunt de-a dreptul candaloase (afemeiat, violator de servitoare, etc.) Le-am relatat, totusi, pentru a demonstra ca despre Codreanu nu se putea vorbi, in timpul reducarii, decat denigrandu-l. Si toate acestea sunt considerate si prezentate, atat de editorul acestor texte, cat si de catre cei ce au dispus punerea lor in circulatie ca adevaruri de netagaduit, nepunandu-le nici un moment la indoiala, numai pentru faptul ca ele provin din "memoria detinutilor de la Aiud invitati de conducerea penitenciarului sa reconstituie istoria Miscarii Legionara, memorie care se dovedeste a fi inepuizabila" . Daca domnul Constantin Aioanei s-ar fi documentat cat de cat in legatura cu personalitatea si cu profilul moral al lui Codreanu, nu din scrierile apologetice, ci din aprecierile unor adversari, nu ar mai prezenta aceste aberatii drept adevaruri de necontestat. Daca ar fi consultat, de exemplu, lucrarea domnului Zigu Ornea, intitulata -Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca-, recent aparuta in Editura Fundatiei Culturale Romane, ar privi cu un ochi mai critic textele pe care le publica. Caci iata cum prezinta domnul Zigu Ornea, care numai de simpatie pentru Miscarea Legionara si pentru intemeietorul acesteia nu poate fi suspectat, personalitatea lui Codreanu, dupa ce citeaza o serie de elogii aduse de catre unii intelectuali de vaza ai epocii : "Toate aceste elogii (si celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce intretineau in jurul lui o atmosfera de cult, uimesc si fascineaza. Mai ales ca unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultura notorii, unii stralucite inteligente. dincolo de fanatismul unui credo (Cioran, de pilda, priveste azi cu rusine spre opiniile tineretii . . .) , e dincolo de indoiala charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Darzenia, intransigenta, taria convingerilor, integritatea morala, traiul modest, aproape in saracie (sublinierile ne apartin), fanatismul credintei ortodoxe erau, indiscutabil, calitati care se distingeau intr-o lume sceptica si aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasaturi morale impresionau, convingeau, trezind admiratie si respect. Charisma lui Corneliu Codreanu era o realitate incontestabila. E adevarat ca, pe fondul ei real, cuvintele prea inaripate teseau o exaltare ocultica, retorica goala si imnica, care ducea asemuirea de la marii voievozi, pur si simplu, pana la Iisus Hristos. Exageratia adulatoare, in fond, dauna personalitatii lui Codreanu, sau, dupa moartea sa, amintirii sale . . ." (Op.cit.p.386).

Dar nu numai Corneliu Zelea Codreanu si varfurile Miscarii Legionare erau prezentati de reeducatii de la Aiud in aceste sumbre culori, ci de aceeasi atentie se bucurau si o serie de alte personalitati politice si intelectuale ale epocii, care, intr-un fel sau altul, venisera in contact sau simpatizasera cu Miscarea Legionara. Printre acestia se numarau : Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, generalul Cantacuzino-Granicerul si multi altii. Iata cum sunt prezentati, de catre cei dupa declaratiile carora s-a intocmit insolita istorie a Miscarii Legionare de la Aiud, Nae Ionescu si Nichifor Crainic :

"Nae Ionescu a inceput prin a sustrage o mare suma de bani de la Editura Culturala Nationala, proprietatea bancii Marmorosch-Blanc, al carei director era. Mai tarziu, si-a insusit proprietatea ziarului "Cuvantul" , tot printr-o manevra murdara . . . Nae Ionescu era foarte mandru ca se tragea dintr-o familie de negustori din Braila si uneori marturisea , unor prieteni ai sai, ca este de origine tigan. Datorita pozitiei influente pe care o avea pe langa Carol II, si-a organizat o echipa de afaceristi, condusa de Puiu Dumitrescu care era secretarul particular al regelui, si de sotia acestuia . . . Nae Ionescu ducea o viata de nabab depravat, cheltuitor si cinic. Traia intr-un adulter perpetuu si-si alegea amantele din randurile femeilor celebre si familiilor princiare, pentru a compensa, pe aceasta cale, umilintele tineretii sale modeste" .

"Incrucisare nereusita de bulgari si tigani, evidenta nu in constructia sa fizica sau in structura sa sufleteasca, ci in caracterul sau, Ion Dobre, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, a servit cu talentul sau pe oricine a stiut sa-l plateasca bine. I-a fost rusine parca lui insusi de cele ce scria uneori, de aceea s-a ascuns sub numele unui pseodonim (sic !) : Nichifor Crainic. Sub aceasta semnatura s-au difuzat in tara romaneasca, prin diferite publicatii periodice, confuziile mistico-teologice, ideile retrograde si obscurantismul, pe parcursul a trei decenii. Si-a inchiriat condeiul, succesiv, lui Iorga, Averescu, Maniu, Codreanu, Cuza, Carol II, Sima si Antonescu. La fel ca Nae Ionescu, a speculat de la catedra sa universitara ortodoxismul si nationalismul . . . Cu aceasta tinuta morala, nu ar fi fost posibil sa nu se amestece si in jocul fortelor internationale, care se incrucisau in tara noastra. In ziarul "Cuvantul" , pe vremea cand era director Titus Enacovici, in revista "Gandirea" si apoi in ziarul sau "Calendarul" , Nichifor Crainic a fost teoreticianul fascismului in Romania si omul care a popularizat cel mai mult figura sinistrului condotier italian" .

Cu toate ca, in repetate randuri, editorul acestor texte a subliniat ca detinutilor de la Aiud, supusi actiunii de reeducare, nu li s-a impus si nici macar nu li s-a sugerat ce anume sa spuna in "spovedaniile" lor, in ultimele episoade el devine mai prudent din acest punct de vedere, acceptand totusi ca acetti "marturisitori" au fost uneori influentati, cateodata exagerand in ceea ce spun. In episodul XXXI, de exemplu ("Timpul, nr.41, 16-23 oct.1995) , face urmatoarea constatare : "Si in acest episod influenta istoriei lui Mihail Roller se resimte masiv in naratiunea legionarilor de la Aiud. Fireste, politica interbelica romaneasca nu s-a derulat chiar asa cum o descriau ei. Totusi, trebuie sa constatam ca apetitul lor spre sarja nu era gratuit : isi avea radacinile intr-o tinerete tradata" . Iata deci ca editorul admite ca relatarile smulse detinutilor de la Aiud, in timpul actiunii de reeducare, sunt influentate de tezele istoriografiei oficiale, si admite, mai ales, faptul ca acesti "marturisitori" sarjeaza. Or, detinutii de la Aiud, in relatarile carora "se resimte influenta istoriei lui Mihail Roller" , nu aveau de unde sti ce contine aceasta istorie, pentru simplul motiv ca, atunci cand Roller si-a scris "opera" , ei erau de mult in inchisoare. Este evident, deci, ca aceasta "opera" li s-a pus la dispozitie de catre aparatul politic al inchisorii, pentru a se inspira din ea.

De asemenea, in episodul XXXII ("Timpul, nr.42, 24-31 oct.1995) el face urmatoarea afirmatie, si mai fara echivoc chiar : "Bineinteles, nu putem fi de acord cu opiniile legionarilor de la Aiud despre Nichifor Crainic. Nici cu cele despre Nae Ionescu. Este vorba despre personalitati asupra carora cercetarile istoriografice sunt in curs si un verdict ar fi prematur" . Nu intereseaza motivul pentru care domnul Aioanei pune la indoiala ceea ce se spune, in relatarile celor de la Aiud, despre aceste doua mari personalitati. Interesant este faptul ca se indoieste ; si aceasta indoiala pune sub semnul intrebarii si celelalte aberatii debitate de niste oameni adusi in situatia de a delira pur si simplu.

XXVI.   REEDUCAREA DE LA AIUD CONTINUAREA CELEI DE LA PITESTI.

Am afirmat, cu alta ocazie, ca reeducarea de la

Aiud Este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani inainte, la Pitesti, in sensul ca aici s-a incercat sa se desavarseasca ceea ce se incepuse, atunci, acolo : compromiterea totala si iremediabila a unor oameni si a idealurilor lor. Bineinteles, datorita faptului ca cele doua experimente au avut loc in contexte istorice diferite, precum si faptului ca oamenii asupra carora s-a actionat erau diferitI, intre ele, pe langa asemanarile de rigoare, au fost si o serie de deosebiri. La Pitesti, de exemplu, unde subiectii asupra carora se actiona erau cu totii tineri, proaspat arestati, si deci robusti din punct de vedere fizic si avand , pe deasupra, si un moral excelent datorita faptului ca toti erau puternic ancorati intr-un ideal in care credeau cu tarie , au fost intrebuintate impotriva lor, pentru a li se infrange cerbicia, metode de o ferocitate iesita din comun. Aplicandu-li-se teroarea continua, in decurs de numai cateva luni, aproape toti au fost vidati de personalitate si transformati in adevarati roboti care executau fara sa carteasca tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut nesansa sa treaca prin acel iad, imi spunea ca seara, atunci cand li se ordona sa se pregateasca pentru sedinta de tortura, toti, cu o docilitate de animale dresate, isi scoteau un ciorap din picior si si-l indesau singuri in gura pentru a-si inabusi tipetele. Mai mult decat atat, unii dintre ei erau in asa hal de dezumanizati incat nu mai era nevoie sa fie luati cu forta de calai pentru a fi bagati cu capul in tineta cu murdarie, ci era suficient sa li se ordone, "treci la tineta" , pentru ca ei, ca niste adevarate automate, sa mearga si sa-si bage singuri capul in urina si excremente. Aceasta a fost la Pitesti. La Aiud insa nu a fost nevoie sa se actioneze atat de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenta fizica, nici pe cea morala a celor de la Pitesti. Majoritatea dintre ei erau oameni in varsta, uzati fizic si moral de lunga perioada de detentie pe care o aveau in urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decat cei de la Pitesti. Astfel ca aici au fost suficiente masurile doar aparent mai blande ca : izolarile, frigul, infometarea, neacordarea de asistenta medicala celor bolnavi, promisiunile ca vor fi eliberati, santajul, etc., pentru ca oamenii sa capituleze. Si multi au capitulat. Unii au facut-o decent, cu un soi de jena, renuntand anevoie la trecutul si la visele lor. "Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iarta-ma . Atat mi-a fost menirea" , a raspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reprosat caderea. Altii au facut-o blazati si indiferenti de parca nu era vorba de ei si de lupta lor de o viata, iar altii au facut-o cu un fel de inversunare (voluptatea prabusirilor despre care am aminti) cu ura chiar impotriva lor si mai cu seama, impotriva celor care nu faceau ca ei.

De asemenea, intre cele doua experimente mai exista o deosebire. La Pitesti, pe langa scopul principal al reeducarii care era schilodirea fizica si sufleteasca a victimelor, precum si uciderea idealurilor lor, se mai urmarea si obtinerea de informatii in legatura cu ceea ce subiectii supusi reeducarii tainuisera in timpul anchetelor de la Securitate. In acest scop, in prima faza a reeducarii de la Pitesti denumita "demascarea externa" , victimele erau supuse unor severe anchete in legatura cu ceea ce nu spusesera Securitatii. Informatiile astfel obtinute erau centralizate si triate de [urcanu care le preda periodic Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte productiva deoarece mai mult de jumatate din arestarile efectuate de Securitate in perioada 1950-1955 si chiar mai tarziu au fost facute pe baza informatiilor smulse celor anchetati in timpul demascarilor externe. In felul acesta Securitatea a intrat in posesia unor pretioase informatii in legatura cu nucleele de rezistenta ramase in libertate si a avut posibilitatea sa-si planifice arestarile in functie de periculozitatea si de importanta pe care o prezentau grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate de Securitate au fost lasate in libertate pentru a fi urmarite in vederea descoperirii unor noi legaturi, pana in 1958-1959 cand, in sfarsit au fost arestate. In reeducarea de la Aiud, aceasta faza a "demascarilor externe" nu a existat deoarece la data respectiva (1962), miscarilor de rezistenta din tara fusesera anihilate si Securitatea, bine organizata avea acum alte posibilitati de informare si de supraveghere a cetatenilor. Si apoi, in 1962 la Aiud se urmarea cu totul altceva decat la Pitesti in 1949-1950. Aici se urmarea uciderea unor constiinte si compromiterea iremediabila a unor oameni care datorita unor probleme de conjunctura urma sa fie pusi in libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent deosebit pe cea de a doua faza a reeducarii care la Pitesti se numea "demascarea interna" si in care subiectii erau constransi sa-si descopere sau sa inventeze pe seama lor si pe seama celor dragi lor cele mai mari si mai cumplite vicii si pacate. Majoritatea celor de la Pitesti, de exemplu, chiar si cei care nu aveau surori, isi violasera surorile, mamele tuturor erau curve si incestuoase, culcandu-se cu proprii lor feciori, iar tatii trebuia neaparat sa fie excroci, depravati si betivi. Nu conta faptul ca toate acestea erau aberatii si ca nimic nu era adevarat. Important era ca ele sa fie spuse odata, de doua ori, de noua ori, in fata celorlalti, pana cand si cel care le inventase incepea sa creada ca sunt adevarate. De buna seama ca politrucii de la Aiud care conduceau reeducarea cunosteau bine ceea ce se intamplase la Pitesti si felul in care reactionaza oamenii adusi in situatii limita pentru ca, ei au aplicat aici metodele verificate la Pitesti. Dupa cum am aratat cu alta ocazie, la Aiud s-a actionat mai intai asupra personalitatilor, a liderilor spiritului care constituiau, pentru marea masa a celorlalti detinuti, exemple de urmat. Speculandu-le slabiciunile , neputintele si spaimele au reusit sa-i determine, pe unii dintre ei, sa faca declaratii aberante pe care, astazi, saptamanalul "Timpul" le publica ca fiind adevaruri de necontestat. La fel ca si cei de la Pitesti, ei au inventat pe seama lor si pe seama Miscarii Legionare si a personalitatilor marcante ale acesteia tot felul de vicii si de pacate care de care mai cumplite si mai neverosimile. Conform acestor nascociri, toti legionarii aveau neaparat instincte criminale si porniri huliganice, toti erau betivani si scandalagii si faceau prapad pe unde treceau. In aceste declaratii, toate actiunile si activitatile lor erau rastalmacite si prezentate pe dos decat au fost in realitate. Toate taberile de munca legionare au fost, dupa relatarile acestor apostati, cuiburi de desfrau si orgii, si locuri ideale unde isi perfectau educatia viitorii asasini. Iata ce se spune despre tabara de la Carmen Sylva, de exemplu : "Locul unde s-a organizat aceasta tabara a fost daruit de familia marelui bogatas Movila. Printre cei care au vizitat tabara , un numar destul de mare l-au reprezentat doamnele si domnisoarele din inalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit sa cunoasca pe tinerii "trazniti" in cautarea de distractii tari. Asa s-a stabilit o serie de aventuri galante, in special cu multi dintre sefii legionari, care nu s-au lasat prea mult rugati sa cedeze. Daca si pe aceasta cale se perfecta o cat mai stransa colaborare legionaro-burgheza nu-i mai putin adevarat ca, in tabara , si-ndeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a perfectat educatia viitorilor asasini" . In episoadele anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea declaratii absurde, asa incat consider ca orice alte comentarii sunt de prisos.

EPILOG

Am incercat de-a lungul a douazeci si sase de episoade, sa surprind si sa evoc, in toata complexitatea lui, ceea ce am putea numi, parafrazand sintagma domnului Virgil Ierunca, "Fenomenul Aiud" . Prezentand cazuri concrete uneori sau generalizand atunci cand generalizarea se impunea, am incercat, nu sa scuz si nici sa acuz pe cei care impinsi in situatii limita, au fost ingenunchiati, ci doar sa scot in evidenta dimensiunea inumana a ororilor la care au fost supusi in acest scop si sa explic, pe cat mi-a stat in putinta, mecanismul psihologic al prabusirilor lor. De asemenea, evocandu-i pe cei ce si-au pastrat verticalitatea, nu am urmarit sa le inlesnesc acestora intrarea in legenda, ci doar sa demonstrez ca, prin atitudinea lor, ei au reusit sa salveze demnitatea conditiei umane. Caci, la Aiud ca si la Pitesti, au existat si invinsi si invingatori, iar eroismul unora nu este cu nimic mai prejos decat al celorlalti. Poate doar mai tragic. Pentru ca nici unul dintre cei care au cazut, nu a cazut fara lupta, iar amploarea silniciilor, intensitatea agresiunilor exercitate asupra lor, atesta amploarea rezistentei pe care victimele au opus-o calailor , masura eroismului care trebuia infrant.

Cei infranti au trait cu intensitate adevarata dimensiune a tragediei lor mai ales dupa eliberare, cand, confruntandu-se cu realitatile de afara, au fost impinsi sa se confrunte cu propria lor constiinta. "Mai poti sta de vorba cu mine ? " , a replicat, jenat si cu durere in glas, unul dintre cei care cunoscusera caderea, unui prieten de al sau care reusise sa reziste pana la capat, atunci cand acesta, intalnindu-l pe strada, s-a oprit sa-l intrebe de sanatate. "Dupa cat te cunosc, si tu ai fi facut la fel, daca situatia ar fi inversa" , i-a raspuns acesta, fara nici o urma de repros in glas. "Caci -a continuat el- cum ar putea cineva care a trecut prin ce am trecut noi, sa judece pe fratele sau cazut in lupta, cand stie cat suflet l-a costat pe el "incapatanarea" de a ramane in picioare !" . Si cazuri din acestea au fost numeroase. Mie insumi mi s-a intamplat sa fiu ocolit de prieteni buni, care se jenau sa-i mai priveasca in ochi pe fostii lor camarazi de suferinta.

Am amintit, in alt context, intr-unul din episoadele precedente, ca, incepand din primavara anului 1964, mai exact de prin luna mai a acelui an, devenise evident, chiar pentru cei mai pesimisti dintre noi, ca actiunea de asa-zisa reeducare se apropia de sfarsit. O schimbare in mizerabila noastra existenta parea iminenta. O demonstra nervozitatea de care dadeau semne diriguitorii inumanei actiuni, precum si precipitarea evenimentelor. Pana si colonelul Craciun, desi furios ca, dupa mai bine de doi ani de stradanii, se mai gaseau "banditi" care sa-l infrunte, devenise parca mai concesiv. Preocupat ca nici una dintre victimele lui "sa nu ramana nemototolita", cum ii placea unui prieten sa spuna, a renuntat la calitate (calitatea reeducarii, bineinteles) si, punand accentul pe cantitate, incepu sa se preocupe cu precadere de cei marunti, dar destul de numerosi, care nu acceptasera reeducarea. "Schimbare de tactica" , spuneau unii ; "au intrat in criza de timp" erau de parere altii. In orice caz, erau semne evidente ca ceva se va intampla, caci , incepand din acea primavara , refractarii (care, in marea lor majoritate, fusesera ingramaditi in Zarca) erau scosi de acolo, de cele mai multe ori fara voia lor, si obligatI sa participe, fie si numai ca spectatori, la sedintele de reeducare, la conferintele tinute uneori chiar de propagandisti adusi special de afara (pentru a demonstra in cifre, scheme si grafice "miracolul edificarii socialismului in Romania" sau la filmele ce se proiectau o data pe saptamana, seara, in curtea fabricii. Odata, li s-a proiectat chiar, probabil pentru a-i duce in ispita, un film iugoslav cu baruri si strip-tease, fapt ce i-a prilejuit unuia dintre ei urmatoarea remarca : "Te pomenesti ca maine ne vor aduce chelnerite si ne vor servi cafea cu lapte !" . "Fii sigur ca e posibil, cu conditia sa te autopangaresti " , i-a replicat Aurel State, omul a carui viata a fost un aspru "drum al crucii" , cum a fost si drumul neamului romanesc" in ultima jumatate de secol. Si pentru ca a venit vorba de Aurel State nu pot sa inchei acest recurs la memorie fara sa evoc, fie si numai succint, figura acestei adevarate legende a rezistentei anticomuniste romanesti.

XXX

Insufletit de ideea eliberarii Basarabiei, Aurel State a plecat pe front, la 20 de ani, ca voluntar. A fost, de mai multe ori ranit, decorat cu ordine si medalii, printre care si cu ordinul "Mihai Viteazu" . Cazut prizonier la Sevastopol, a fost judecat de sovietici (pentru ca luase parte la luptele cu partizanii) si condamnat la moarte, pedeapsa comutata apoi in 25 de ani de detentie. Repatriat dupa 12 ani de prizonierat, a fost arestat, in februarie 1958, pentru vina de a fi organizat inmormantarea prietenului sau , George Fonea, "poetul prizonierilor din Uniunea Sovietica" . Pentru a-si salva prietenii arestati impreuna cu el, se hotaraste sa se sinucida si se arunca de pe acoperisul inchisorii Uranus. Dar nu moare. Dupa cum spunea el, "se impiedecase de o aripa de inger" . Se alege insa cu fracturi la baza craniului, coloana vertebrala, bazin, picioare si mana stanga (m-am folosit de prefata cartii sale, Drumul crucii, prefata semnata de Remus Radina).

Cu toata situatia critica in care se afla, a fost condamnat la 18 ani munca silnica si intemnitat, pentru o lunga perioada de timp, in infirmeria inchisorii Jilava. La Aiud, Aurel State a fost adus special pentru reeducare si bagat , pentru atitudinea sa intransigenta, direct in Zarca. A refuzat, cu ostentatie dar si cu demnitate, sa participe la orice forma de manifestare care era in legatura cu aceasta nefasta actiune. Pe colonelul Craciun l-a infruntat cu curaj, spunandu-i, fara sa se teama de consecinte : "Daca grija dumneavoastra este sa va dobanditi epoletul de general, a mea e sa raman om" . Si Aurel State a ramas om pana la capat. In ceea ce priveste pe colonelul Craciun, nu stiu daca, pana la urma, si-a dobandit sau nu mult ravnitul epolet, dar de straduit stiu ca s-a straduit. Avand mana libera de la superiorii sai sa actioneze oricum, a facut tot ce i-a stat in putinta sa surpe caractere si sa stinga constiinte. Alternand teroarea cu fel de fel de momeli si ispite, pedepsele cu recompense si promisiuni, s-a straduit sa atraga, in actiunea de reeducare, pe cat mai multi dintre "recalcitranti" , pentru a putea raporta, ca ori ce bun comunist, ca si-a indeplinit misiunea intr-un procent cat mai apropiat de suta la suta. Si de cate ori reusea, simtea o placere diabolica, pe care nu se sfia sa si-o manifeste. Unui detinut care, nu stiu in ce context, i-a marturisit ca cei din Zarca tanjesc dupa un petic de verdeata, i-a replicat : "Le-as aduce garoafe cu camionul, daca ar accepta reeducarea. Dar trogloditii aia prefera sa stea fara cearsafuri si carti " .

Un alt indiciu ca actiunea de reeducare se apropia de sfarsit il constituia faptul ca exigentele acesteia, care pana atunci urmasera o curba ascendenta, au slabit si au continuat sa slabeasca pe masura ce timpul trecea. S-a ajuns, astfel, ca sedintele "de lucru" din asa-zisele cluburi sa fie doar o formalitate, renuntandu-se la scema "clasica" de autodemascare, in sensul ca cei care acceptau sa ia cuvantul nu mai erau hartuiti cu intrebari incomode si nici obligati sa faca aprecieri denigratoare cu privire la trecutul lor sau al altora. Mai mult chiar, in ultima luna de functionare a acestor cluburi, sefii acestora (avand dezlegare de la colonelul Craciun bineinteles) au ajuns sa se roage de cei care refuzau sa-si faca autoprezentarea, sa ia si ei cuvantul si sa incropeasca un fel de autobiografie, pentru a putea consemna, in procesele lor verbale, acest lucru ! Acum era clar ca nu recuperarea noastra -pentru a fi redati "purificati" societatii- se urmarea prin aceasta actiune impropriu numita "reeducare" , ci ruinarea fizica sau compromiterea unor luptatori care se dovedisera a fi cei mai redutabili adversari ai comunismului. Aceasta in perspectiva imediata, caci , in perspectiva mai indepartata, scopul era mai ambitios : uciderea viitorului Miscarii Legionare prin uciderea ideilor-forta care au facut posibila aparitia acestui fenomen spiritual. Caci Miscarea Legionara a aparut si si-a justificat existenta nu doar ca miscare politica, ci si ca destin. Anticomunismul , antisemitismul si celelalte anti . . . ale ei au fost doar conjucturale. Esenta ei a fost alta : asumarea destinului neamului romanesc. Dovada, cutremuratoarele jertfe si imensul capital de suferinta cu care a "arvunit" implinirea acestui destin.

Privita din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud, care se inscrie pe linia agresiunilor indreptate impotriva Miscarii Legionare inca de la aparitia ei, trecand prin genocidul din 1938-1939 si culminand cu Pitestiul, ramane un esec. O dovedeste inversunarea cu care au fost reluate, in ultimul timp, atacurile impotriva traditiei legionare.

Demostene Andronescu