Fractalul si bestia

Fractalul si bestia

Vizitand galeria 'geometriei fractale a naturii', studiata si intemeiata de Benoit de Mandelbrot, cercetatorii raman uimiti sa vada cum, urmand principiul asemanarii cu intregul, fiecare linie se repeta in alte linii tot mai indepartate si mici, cum fiecare curbura se poate recreea pe sine pana la curbura unui punct milimetric Ar fi naiv sa credem insa ca acest principiu a inceput sa se manifeste doar o data ce a fost descoperit. Hokusai si-a desfacut valurile celebre in nenumarate alte valuri si valurele, pana cand ochii lui ingusti nu le-a mai putut desena, iar Michel Barsley, fascinat de frumusetea ferigilor, a scris pagini intregi despre felul in care fiecare frunza se aseamana cu intregul. Mai aproape de noi, diferentialele divine ale lui Blaga sunt fractali care-l maruntesc pe Marele Anonim in fiecare imagine a lor si, intorcand ocheanul, ideile lui Platon sunt prefabricate cu indarjire si intristare in fiecare zvacnire a geniului uman.

(Holograma are aceleasi caracteristici: daca se sparge, fiecare fragment prezinta imaginea COMPLETA a intregului)

O permanenta dorinta de utopie substituie insa realitatii un fantastic ce ne sopteste intr-una ca lumea si viata noastra nu pot fi explicate prin elemente abstracte, si ca atata complexitate isi cere partea ei de dezordine. Iata si rezultatul: daca in natura pana si cele mai marunt fractal reuseste sa ramana copia fidela a intregului, cu totul altfel stau lucrurile printre cuvinte si morminte cum scria Nichita. De-aici, dintre cuvinte si morminte, nu ne place incremenirea lor in proiect, nu ne place faptul ca ei raman nemiscati o data ce intregul se misca, ca sunt interesanti numai ca expresie a unei legi fara sa creeze ei insisi acea lege si, mai ales, pentru ca ei pot lua forma unui revolver incarcat cu zgomot pur sau     a unei mitraliere de confetti fara ca nimeni nimeni (?) sa-i judece pentru lipsa lor de noima.

Mi-am amintit de aceste doua expresii, pe care dadaistii le-au lansat in ilustrarea programului lor pentru ca, dincolo de dispunerea haotica a cuvintelor, ei au fost interesati de constructia unor realitati independente, mergand pana la exploatarea totala a materialitatii cuvintelor. Cu toate acestea, avangardismul nu a furnizat el insusi o descoperire totala si extraordinara, ci s-a folosit de un moment in istoria literara in care dezordinea, ca putere latenta, se cerea exploatata. In atmosfera simbolismului, limbajul poetic se transformase atat de mult incat putea sa destructureze discursul liric traditional fara ca istoria literaturii sa-l mature sub pres, iar pusca cu zgomot pur a avut sansa unui orizont de asteptare. Azi, la mai bine de o suta de ani de la incercarile lor temerare, putem spune ca ceea ce parea la inceputul secolului XX asociere in imagine a unor elemente disparate este in fapt multiplicarea indepartata in inteles a unor expresii coerente. Iata si unul dintre fractalii lingvistici pe care dadaismul i-a furnizat: marinetti/breton/vinea/tzara/ribermont dessaignes/arghezi/brancusi/theo van doesburg//arta ritm viteza neprevazut granit/ / gutenberg reinvii.

Tristan Tzara s-a nascut pe data de 16 aprilie 1896, la Moinesti, si acesta este un motiv necesar, dar nu sufficient, pentru a continua un eseu de fractologie aplicata pe cateva momente de cultura si civilizatie romaneasca intamplate in luna aprilie. Sa ne amintim insa ca nu dadaismul - lansat de Tzara in 1916 - ci constructivismul a fost prima miscare avangardista creativa in spatiul cultural romanesc, manifesta numai in anii imediat postbelici, fapt explicat printr-un context socio-cultural specific. E unul dintre exemplele care ne arata ca un anume context isi alege o anume idee sau ca, respectand regulile unei sociologii matematice, acelasi context se multiplica in ceea ce ii seamana.

Ni se poate insa reprosa ca aici, printre morminte si cuvinte, nici nu exista fractal, nimic nu se imparte, nimic nu se aduna, numai istoria traseaza limite, inceputuri de epoci, caderi de imperii, nasteri de eoni intr-o curgere neintrerupta de evenimente. Ramane ca o posibilitate, dispozitia de-a alege un eveniment in timp - anul 1683 de pilda, sau al treilea deceniu de domnie al Mariei Tereza - a carui consecinta sa o urmarim in istorie pana cand amintirea lui se sterge, pana cand inceputul si sfarsitul nu se inteleg unul pe celalalt, si atunci inseamna ca i-am gasit si ultimul fractal, ultimul solz mortificat printre ferigile virtuale.

In anul 1683 de pilda, Imperiul Otoman esua in tentativa sa de a captura Viena. Ca urmare, Imperiul Habsburgic si-a inceput expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace de la Karlowitz (1699) dintre Austria si Turcia sanctiona anexarea Transilvaniei si organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac. Daca ma intereseaza si cel de-al treilea deceniu de domnie al Mariei Tereza, gasesc un detaliu care imi atrage atentia: decada care cuprinde anii cand austriecii au inceput sa organizeze, din punct de vedere militar,Transilvania, noua lor provincie. Decretul de infiintare a regimentelor romanesti de granita a fost semnat pe data de 15 aprilie 1762 si poarta sigiliul imparatesei Maria Tereza. Asteptarile austriecilor de la granicerii romani par simple: sa se ingrijeasca de apararea granitelor, sa fie in garnizoane si la poteci, sa mentina siguranta tarii, prin urmarirea hotilor, impiedicarea importului si exportului clandestin de marfuri, sa opreasca emigrarile peste munti. Las deoparte aceste indemnuri si deschid manualul de istorie la pagina in care scrie despre anii cand granicerii romani au luptat impotriva lui Napoleon Bonaparte in Italia de nord, aparand timp de trei zile podul de la Arcole, in batalia decisiva pentru soarta Italiei dupa cum o aprecia Napoleon. Trebuie sa recunosc insa ca aceste cuvinte nu le veti gasi in nici un manual de istorie, poate doar in studii de specialitate, gata sa aduca mai tinerilor nostri visatori dovezi de vitejie ale inaintasilor. La scurt timp de la infiintarea regimentelor graniceresti, localitatile militarizate din Transilvania erau tot mai prospere. De-aceea, pentru mine, ultima urma a celui de-al treilea deceniu din domnia Mariei Tereza, fractalul milimetric, sfarseste intr-o curte pietruita din Transilvania, inconjurata de ziduri inalte, in care un batran fumeaza pipa, in miezul unei duminici, rotindu-si gatul in gulerul scrobit, atat cat sa vada hotarul, si pana dincolo de el.

E evident ca nici macar granitele nu dau forma perfecta a organizarilor politice, a monstrului biblic, supranumit asa de la Leviathanul lui Hobbes incoace. Intotdeauna s-au putut face alegeri mai bune si, ca argument, amintesc doua posibilitati (dintre care una ratata, dar demna de amintit pentru ca ne aseaza pe harta) care ne-ar fi ocrotit si pe noi. Simion Mehedinti se intreba la inceputul secolului XX despre motivul pentru care generalii romani nu au ales sa scurteze presiunea barbara asupra Imperiului Roman construind un limes intre Marea Baltica si Marea Neagra, adica pe istmul ponto-baltic. Astfel, spunea geograful, Imperiul Roman ar fi ocupat frontiere naturale pe Baltica si spre stepele est-europene, avand ariergarda asigurata de cetatea carpatica.

Cel de-al doilea exemplu il gasesc intr-o scrisoare expediata din Franta de Mircea Eliade catre Vintila Horia, care se gasea la vremea aceea, 1953, in Argentina: Daca americanii si Occidentul ies victoriosi din razboiul cu Rusia, toate tarile limitrofe sovietelor devin baze si posturi de avangarda, mai ales dupa incheierea armistitiilor. Mai departe, filosoful roman descrie cum centrul de greutate s-a deplasat treptat din Extremul Occident catre Europa centrala, si felul in care acesta se va deplasa spre Rasarit, pe istmul ponto-baltic, unde va ramane multe sute de ani ( . ) Deci miliardele si industria, cresterea populatiei si ridicarea nivelului de viata vor avea loc la noi.[1] Din departarea ei aceasta profetie optimista asteapta inca sa se implineasca.

Vintila Horia a murit in Spania, pe data de 4 aprilie 1992. In eternitate, acolo unde nu exista sensuri inverse, optimismul lui incruciseaza spada cu razvratirile, disperarile si indoielile lui Emil Cioran. Asa mi-i imaginez in aceasta seara cand inchid paginile cuprinse in Silogismele amaraciunii. Faptul ca Emil Cioran s-a nascut intr-o dimineata de 8 aprilie nu este singurul motiv pentru care il evocam acum. De ce mi-ar parea rau, scria el, cand de haosul meu nu se poate alege decat haosul? In mine nu exista nici o vointa inspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. Silogismul acesta este una dintre cele mai bune alegeri daca vrei sa le arati stelelor cu orbite disciplinate, peisajelor compuse din fractali cu forme uimitoare, entitatilor care se intalnesc la limita, ca batalia in forma in care natura a impus-o     - dintre legile inteligente, disciplinate si dezordinea haotica, instinctuala - este departe de-a se fi incheiat.