Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.4

INTRE VINTURI

PARTEA INTIIA

SFIRSITUL UNUI AN SCOLAR

Ardeau numai luminile utile, departate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spatii de noapte marina intre licaririle lor fragile. Intuneric prin umbra onctuos spintecata ― spuma elicei fu­mega alb pe vintul lins al apei ― fara de trup, tacut; vaporul nu era decit procesiunea somnambula a unei constelatii grupata geometric, subt tremurul captiv al constelatiilor fixe.

Nu rasuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfarmat in larguri ― nici pas descult de val nu s-auzea, impiedicindu-se in trena lunga. Ta­cere fara cadenta de frunza, iarba, vint sau unda: tacerea cosmic destinsa in fluida boltire a celor patru zari. Cosite, vastele intinderi abureau seva salina a marii. Amar, amar parfum de toamna, de parca Zeul apelor adinci strivise-n palme sucul pamintean al frunzelor de nuc si, cu o singura miscare, il imensificase umed pin' la stele.

Toti pasagerii dormeau in cabinele alb si jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile inchise, infasurati in paturi groase, caci dupa suavele nopti mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt valurile de cadina ale lunii, si cu suflarea lor de floare de lamii, migdal si portocal ― aspra noapte a Marii Negre infricosa ca ochii de corsar.

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. In curba molateca a unora, cite o batista uitata amintea viteazul stranut care alungase in cabina pe calatoarea hotarita, in prin­cipiu, sa astepte rasaritul lunii.

Doua chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adapostea o umbra, somnul unei umbre; celalalt, o lumina, o iluminare capsunie cu intermitente de intuneric: ritmul luminos al pipelor pufaite. Aceasta imprastia mirosul franc al maryland-ului. Fumato­rul era un fanatic al maryland-ului, tutun a carui aroma pornea elegiac din adolescenta-i departata, cu bereta de catifea a pictorilor inclinata pe-o ureche in care viata din Montmartre rasuna cu zvon de sarutari, pahare sparte sau ciocnite si argot de mi­dinete.

'La royne Blanche comme lis

Qui chantait à voix de seraine

Berte au grant pié, Bietris, Alis,

Haremburgis qui tient la Maine,

Et Johanne la bonne Lorraine

Que Englois brûlèrent à Rouan

Où sont-ilz, où Vierge souvraine?

Mais où sont les neiges d'antan?

Unde era Parisul de altadata? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee si britanice ricanau cinic, ca si rasfringerea lor in ochii midinetelor de astazi.

Odinioara, moneda franceza aruncata pe zincul bistro-ului era risul boemei calice. Nu mai rasuna. Calicia de dupa razboi se numea mizerie, si era.

Fumul pipelor engleze si americane, adevarat cocktail tabagic, fiertura de tutun cu miere, santal, smochine si opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echi­voc, trindav si cu cleioasa ceata, izgonise simplul si barbatescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra transeelor galice o data cu o in­treaga generatie al carei parfum fusese.

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrisnit, oracait si hiriit de gura cacofonica a negrilor buzati, des­trabalase zimbetul francez, copil al sansonetei me­lancolice si malitioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, incalzind obrajii congestionati ai celor care arsesera odinioara pe Ioana d'Arc, si ai fratilor lor transoceanici.

Alexandru Palla, moldovean cu strabuni de pe vremea lui voda Stefan, nu se mai simtea contim­poran cu viata Parisului. Imbatrinise?

Cind nu mai esti contimporanul epocii in care-ti porti declinul virstei, ci numai al pietrelor amin­titoare a epocii apuse, te-ai sihastrit in trecut, ca inserarea in apa brumarie a unei vechi oglinzi, prin­tre taceri uscate de matasuri.

Alexandru Palla nu mai traia viata Parisului, si cum pentru el a trai insemna a picta, nu mai picta viata Parisului, dar nici viata demodata a amintirilor. Pe pinzele lui de dupa razboi, curgeau apele Senei cu cenusiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o visla nu le turbura visarea, nici un catarg, nici un brat de om, si curgerea lor ca si a timpului era parca solemn impovarata de imensa trena a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste si pustii, c-un uuit de vint parca amutit prin golul lor si un virtej de frunze moarte, dus; cite un pod trecea de la un mal la altul cu pasii tacerii prin rugina lui; se naruia un zid de casa veche cu varul macinat ca fata de os a lepro­silor.

Domina albul in toate pinzele, dar un alb a carui frageda lumina se stinsese, un alb colbait ca surul fior al atelor de paianjeni in casele parasite.

Intr-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viata lasase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al bratelor de oarba batrina, calauzind trupul prin locurile tineretii. Pe parapet atirna o pareche de manusi mici de femeie, albe. Se inecase femeia care le purtase? Poate ca le uitase acolo dupa ce strinsese in minile goale minile iubitului ei. Plecase poate fericita, cu dragostea alaturi. Dar ani trecusera de atunci, desigur. Manusile erau vestede. Parfumul delicat al minilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflata a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.

Toate tablourile puteau fi intitulate: Taceri. Ta­ceri ca in unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Intiparirea elegiaca a timpului pe de­coruri ale tineretii. Prin zgomotul barbar al epocii, 'tacerile' lui Alexandru Palla erau un anacronism.

In apartamentul din rue de l'Observatoire, doua 'taceri' trecusera de-a dreptul in odaia Monicai, desi fusesera daruite Olgutei, si desi Alexandru Palla socotea ca mai nimerit le-ar fi fost locul in odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olgutei desfasurindu-si ari­pile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile sapate-n prora triremelor ― decit in odaia unde Monica isi lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajina de bunica

si c-un zimbet blond de miere si de tei in cozile medievale.

Brusc, noaptea fu neagra.

Enorm rasarita in enorma incruntare, plata, grea, fara lumina, de un ros otoman ― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodata ai simti ca te pindeste c-un ochi de ciclop; ca un urias zid de marmura neagra care ar deveni deodata un ochi ros, fara trup, fara cap, fara pleoape, fara gene, fara pupila, ochi opac, orb, care totusi te vede, vine, creste, se dilata, te cuprinde, te soarbe umplindu-se de singele inimii tale

Cosmarul se ridica de pe pieptul marii. Desprinsa de pe taiusul zarii luna pluti masiv. Deasupra si in jurul ei pe cer se aprinse ca intr-o mohorire de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor.

Vroiau parca sa infloreasca maci din truda si mocnirea singerie.

Inflorira, rosi, rubinii, profirii se topira in larga dira. Ingalbenira.

Palid, nuferi galbeni tremurara.

In noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloa­rea pura a lunii, alungata tot mai sus de groaza rosie, cazuta in adincuri, a monstruosului ochi ten­tacular din inclestarea caruia scapase. Si marea era acoperita de sudoare rece.

― Nu dormi, Olguta?

Trupul din chaise-longue nu se miscase. Ochii nu clipeau; mari deschisi, priveau pironiti, fara sa vada in afara, ostenind fata, fruntea; privire din acelea care lasa cearcane subt ochi si o dunga pe frunte.

― Olguta!

Alarma exagerata a glasului care-o chema, o des­tepta.

― Am visat, Pasa si dumneata ai visat? urma glasul sovaitor, cu o ironie automata.

Intoarse capul pe o parte. Vroia sa fie singura.

― A rasarit luna!

― Da.

Se rasuci pe o coasta. Pledul ii luneca de pe pi­cioare. Pasa se ridica, se apleca acoperind la loc trupul suplu. Rasufla greu, ca dupa un efort. Scutura cenusa pipei, o umplu, o aprinse.

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca si cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul desteptarei lor. Albe denii in miez de noapte.

Unii oameni traiesc in pat. Deopotriva pentru somn si lenevirea treaza, patul ii cheama cind iubesc, cind cetesc, cind viseaza. Viata lor e un lent si cotidian inec in pat.

Daca si-ar face bilantul plastic al orelor de pat si-al celorlalte, viata lor ar putea fi reprezentata printr-o vasta suprafata orizontala, intr-un colt al careia, prizarit, un manunchi de verticale s-ar ivi ca o caravana in desert.

Pentru Olguta, patul insemnase intotdeauna spa­tiul strict al somnului si nimic mai mult. In copilarie, cind deschidea ochii dimineata, spontan sarea din pat, resortul sariturii fiind parca in ridicarea pleoa­pelor. Aceasta elasticitate a copilariei o pastrase agre­siv de-a lungul anilor scolari si al celor urmatori.

Acum sedea intinsa in chaise-longue, treaza, cu ochii deschisi. Infringere de corabie cu pinzele in­tinse, rasturnata pe ape.

Mari, gravi, neclintiti ca fluturii de noapte in lu­mina, ochii priveau.

Ii era frig. Dar raceala venea mai ales dinlauntru.

Trecuse iarasi prin vis gindul acela, ca un ghetar plutitor. 'Voilà, il est parti le petit bobo mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite' [2]

Fraza pastra inca, intact, parfumul farmaceutic, iodat si fenicat, al hirurgilor. Cind o auzise intiia oara, o inregistrase superficial urechea si profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o pestera cu ecouri si hirsut, albise cum se zahariseste un gavanos cu dulceata de nuci: tumultul cirliontat al parului, mustetilor, sprincenelor si barbii era o cristalizare zaharoasa din care doua nucusoare ver­zui rideau: ochii. Intonata de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie joviala. Nu putea iesi o pro­fetie lugubra dintr-un astfel de om ilar. Dupa citeva luni insa, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise si de accentul cu care rasu­nasera atunci, se implinise. Fraza rasunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonala ca si cum cu­vintele care-o alcatuiau s-ar fi format de la sine din taceri de spital.

'mais s'il venait à se répéter'

Olguta cinta. Monica lucra in odaia ei. Pasa isi fuma pipa. Rupt, un acord rasunase ca un candelabru rasturnat.

O tacere cu singele zvicnind in timple.

Obrajii Olgutei albisera.

Apoi, capacul inchis brusc rasunase lung. Pianul amutise negru.

― Noapte buna, Pasa!

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Pasa strinse o mina inghetata.

A doua zi, insa, si in toate zilele care urmara pina la imbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Pasa, pentru profesorul ei de pian si pentru toate cama­radele ei si ale Monicai, Olguta fu aceeasi Olguta de pina atunci.

'mais s'il venait'

Cind iti amintesti cuvintele cuiva, e o miscare in suflet, un murmur mut, o vorbire a gindurilor. In sufletul Olgutei, insa, nici o silabisire nu rasuna. Si totusi, fraza era. O vedea deodata, dupa ce o fixase lung fara s-o vada, ca bolnavii pironiti in ghips pe spate, desemnul sau crapatura paretelui din fata, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cimpului vizual.

Inceputul era un cosmar. Simtise raceala viperii si intepatura coltilor in sinul drept. Se desteptase cu timplele reci si inima-n galop. Lucida, imediat isi daduse seama ca, in timpul somnului, cruciulita cu lemn sfint, pe care o purta din copilarie la git, atirnata de un lantujel lung, ii incrustase, ostil parca, un colt in sinul drept.

Atit. Adormise iar, pe cealalta coasta.

Peste citeva luni, dimineata, in odaia de baie, cu o miscare familiara din copilarie, isi apasa parul cu palmele, de o parte si de alta a cararii. Abia iesise de subt dusul rece. Simtise o jena, ca o haina noua gresit taiata, care te stringe subtioara. Facuse miscari cu bratele. Jena disparuse. Reaparea insa atunci cind ridica bratele deasupra capului. Parca se strimtase pielea. Descoperise cauza: o mica duri­tate rotunda, superficial ascunsa in sinul drept.

Ridicase din umeri si se imbracase. Citeva zile scena matinala se repetase, fara ecou diurn. Intre timp, Monica plecase in Pirinei, pentru citeva zile, la prietena lor comuna Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetarie, ca sa-i extraga 'cette énervante boule de graisse'[3]

'Extractia' luase proportii de operatie, din cauza decorului si a cloroformului numai, caci prezenta profesorului Mass, in uniforma hirurgicala, trans­forma lugubrul doliu alb al salii de operatie intr-un alb culinar, un alb de cofetarie in care fierbe cio­colata cu dulce clocot, asteptata de mormanele de frisca decorativa. Olguta se asezase pe masa de ope­ratie, in lunga camasa de noapte al carei miros de sulfina aducea parfum de Medeleni, indepartata solicitudine a doamnei Deleanu.

Un gest neprevazut al Olgutei daduse un ritm alegru si zimbitor tacerii preliminare in timpul ca­reia se pregateste cloroformul. Fusese invitata sa-si scoata camasa care nu avea deschizatura in fata. Isi scuturase pletele si cu o singura miscare gasise solutia oportuna. Trasa brusc, din doua parti, de degetele lungi si impetuoase, c-un fisiit metalic olanda se rupse net pina subt sini. In aceasta atmo­sfera de ea creata, Olguta isi parasise trupul de o puritate egiptiana, pe masa de operatie.

Dupa opt zile, abia, isi revazuse sinul, bandajat pina atunci, cind profesorul Mass ii scosese firele. Putin bosumflat, ca un obraz de copil desteptat noap­tea din somn, purta o fina semiluna roza.

'voilà, il est parti le petit bobo, mais s'il ve­nait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite'

Era frig si umed pe mare. O sageta iar cicatricea, intimidindu-i respiratia. Inchise ochii ghemuindu-si barbia in piept. Sufletul ostenit de trup avea des­curajarea luptatorului calit in lupte glorioase, cind isi da seama ca lama lunga, taioasa prelungire a bratului, care-l purtase pina atunci ca o fireasca aripa barbata, i-a devenit deodata grea in mina si straina, biruindu-l si pe el .

Amiaza lunii ardea atit de intens incit pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poama.

Nici albul mat al varului minastiresc, nici cerul sur al perlei in care un zbor de ingeri s-a impa­ienjenit si agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmura in spuma careia pluteste alba nuditate a statuilor; nici inghetatul crin si nici fosforescenta alba a zapezii ― si nici una din infloririle, miniile, ginguririle, curgerile, plutirile si suavitatile albului pamintesc, nu putea fi asemuita cu neclintita dez­lantuire a luminii de luna.

Fusesera parca paduri pe mare, paduri masive. Nu mai erau. Vibrau stravezii in golul luminii care le strabatuse mistuindu-le.

Neagra, densa ca inclestarea pamintului, marea de­venise adinca, si clarul ei afund era al lunii: in cer ca si in mare. Fusese pamint, era apa haotica dupa somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pamint? Mai erau munti, dealuri, stinci, mari re­liefuri aspre pe care pasul suna, si prin care cuvintul filfiie-n ecouri? Dar mai erau pasi? Mai rasunau cuvinte?

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parca fusese numai.

Din orizont in orizont, stea, apa si noapte, sufle­tul era un gol in golul fara piedica si fara de hotar al lunii.

Minutarele cronometrului aratau doua jumatate. 'A stat', gindi precipitat Monica, sarind din pat. Si inca zapacita de somnul intrerupt de luna ca de un pumn de apa proaspata-n obraz, puse mina pe be­reta, reveni, smunci camesa de zi si ciorapii, scu­tura capul alungindu-si cozile pe spate, clipi

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, vazu ziua mare, gasi luna, o privi incredula ca pe-o farsa de-a Olgutei, zimbi stelelor ― era luna ― si respira adinc, punindu-si minile pe inima.

Cu capul inclinat pe o parte, parea ca tine-n brate un buchet prea greu.

Prin fereastra cascata, frigul patrunsese, rarind caldura, cutremurind trupul Monicai.

Inchise fereastra si se aseza pe pat bucuroasa ca erau numai doua jumatate, intristata ca erau abia doua jumatate, fericita ca va ajunge la Constanta in zori, trista ca Iasul nu era port la Marea Neagra in locul Constantei, bucuroasa si trista de toate cele, caci bucuriile Monicai, ca si genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.

Atita aur ii imbraca parul, incit parea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avintate care mai stralucesc inca atunci cind tot orasul e-n amurg. Poate de asta trupul parea mai nalt decit era, culminind in aurul aerian.

Era frumoasa? nalta? zvelta? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Nalta, ar fi vrut sa fie, zvelta, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Danut dupa trei ani de despartire. Sa-i fie trupul conturul si iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul si iluminarea pura a apei care-o umple.

Danut! Topit in buzele ei, numele drag nu era strigat, ci tacere imbratisata. Il iubea atit de mult incit numai de la el primea impresia multipla a vietii, zvicnirea ei calda. Cind se gindea la Danut, o dulce greutate i se cufunda in suflet, si sub bataia inimii, ultim inel deasupra unei cufundari adinci, ardeau comorile-ngropate in fluida imensitate a amin­tirii.

Era atit de real Danut, departatul Danut, incit toti ceilalti oameni pe care-i cunostea, cu care traia zilnic, pareau pictati pe pinze moarte, cu incremenita lor miscare desueta, cetiti in carti prafuite, cu voce tare; pentru Monica, tineretea celorlalti parea si­tuata in istorie, ca tineretea strabunilor, caci sin­gurul contemporan al inimii ei era solitarul Danut. Usa al carei miner pastra intiparirea calda a minii lui Danut, usa prin care navalea copilul mare cu vestea dragostei in ochi; fereastra la care privea Danut, cu barbia in mini, cum filfiiau albastre dea­lurile Iasului, spre departata Monica; perna, in care se ingropa capul lui Danut, bucle si parfum caldut, ca un manunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte in care ochii lui Danut descopereau ca-ntr-o oglinda fumurie de-nserare, zimbetul Monicai aplecat spre el ― sufletul Monicai era tot ce putea fi in jurul lui Danut cu duiosie si cu bunatate.

Si totusi se ducea spre Danut, venind de departe; vaporul mergea incet si erau

'A stat!' se incrunta Monica.

Nu statuse. Tic-tacul batea regulat. Cu domoala harnicie de furnici urnind uriase greutati, clipele miscau trupul de lacusta moarta a minutarului.

Erau trei fara douazeci si aproape cinci minute.

Minutare! Minutare!

Ochii Monicai se oprira pe toate minutarele fami­liare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a ramas nici unul in urma?

Minutarele ceasului din bucataria de la Iasi mer­geau. Ceas nichelat, cu pintece de darabana, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarma a clopotelului deasupra. Raminea totdeauna in urma.

― De ce nu-s gata puii?

― Da i-ati poruncit pi la opt!

― Sigur. Is opt si un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.

― Di unde, duduie, numai sapti jumatati-i la 'riveiu' nostru, pi ochii mei, parca ci-s chioara?

― Uf! Am sa-l dau pe foc 'riveiu' vostru.

― Nichelu-i incombustibil, mama draga, interve­nea Olguta.

Era nemuritor ceasul din bucatarie, 'riveiu', cum i se spunea de servitori, 'cracanel', cum il poreclise Olguta din pricina atitudinei de calaret cu patru picioare, 'blindatul', cum ii spunea nu mai putin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.

Trei fara douazeci si trei de minute.

In bucatarie, focul stins, caldut inca. Biziie som­nul natal al mustelor. Subt cuptor cloceste gaina preferata a 'babii'. Baba Le scrisese doamna De­leanu ca baba se-mbata des, ca slugile nu mai pot sta de raul ei si ca 'daca mai continua, ii dau drumul'

Inima Monicai se strinse. Daca nu mai era baba, in bucatarie nu mai era piuit de puisori rotunzi si aurii, nu mai erau pisici, cini Daca nu mai era baba, amintirile cu foc de toamna, masuta joasa, turta-dulce, cucosei si mere coapte, din bucataria de la Medeleni, ramineau zvirlite-afara, ca mitisorii lepadati.

Trei fara douazeci si doua de minute. Minutioasa preciziune a cronometrelor! Lumina lunii, de o in­tensitate solara, raspica pina si genele minutelor.

'Cucul' din sofrageria de la Iasi. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii, cutia ca o casuta elve­tiana: si timpul e fermier in Elvetia. Doua fetite cu sorturi de scoala, una bruna cu fulgere albe de ris si fulgere negre de ochi, alta blonda, stind cu­minte pe scaunul grav cu pernita, rosind cu genele plecate de cite ori se aude cuvintul 'Danut' oftat de doamna Deleanu, invapaindu-se cu genele ridicate de cite ori s-aude cuvintul 'Buftea', biciuit de Olguta.

Un zgomot de resorturi, o usita se deschise ca pentru o minuscula scamatorie, si apare un cucusor de lemn facind o reverenta: 'cu-cu' cinta cucul si dispare-n clampanitul usitei urgente.

― Unu! exclama domnul Deleanu, sorbindu-si ca­feaua si consultindu-si agenda. Si mi-i un somn! Paa, copii!

Si, ca si cucul, dispare domnul Deleanu.

Cinta numai in trecut gusita cucului de lemn, caci numai amintiri veneau si se sculau de la masa din sofragerie, scuturindu-si faramiturile, in cadenta complimentului automat, in miros de pine, de tutun si de cafea prajita.

Lugubra pendula antica din salon. De marmura neagra, masiva si intunecata, ca insula mortuara a lui Bocklin[4] in draperia rigida a chiparosilor. Toate orele sunate de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de buhna subtpaminteana. Si cadranul ei era livid in piatra sumbra, ca o fereastra de biserica pustie in lumina lunii, prin care minutarele sagetau un zbor negru.

Trimbitile mobilizarii in noaptea de august. Danut venise in permisie de la Scoala militara. Tuns, slabit, timid si taciturn, ca in copilarie, in uniforma grea de constringeri.

In anul acela nu plecasera la Me­deleni. Olguta era la Govora cu domnul Deleanu, Danut la Scoala de artilerie din Bucuresti. Mai apa­sator ar fi fost pustiul la Medeleni decit la Iasi.

Noaptea de august, cu privirea ei de caprioara gonita Se plimbase cu Danut pe strazi laturalnice, unde nu erau agenti de-ai comenduirei, nici cosmarul galonat, care-i dadea lui Danut spasmul salutului.

Ratacisera amindoi in tinutul de stele si umbrare al Sarariei, din care pornesc stradute laterale spre vale, ca niste visle putrezind in voia apei unui port parasit. Erau imbracati asa cum se sculasera de la masa: Monica cu capul gol, Danut fara capela si fara sabie. Se coborisera pe scari, trecusera prin ograda, iesisera pe strada mina-n mina, ca indra­gostitii de la tara, si pornisera prin Iasi ca printr-o odaie familiara, cu stelele pe cer ca o sulfina pe dulap, cu siluetele caselor intunecate ca niste mobile de nuc si de stejar, cu luminile potolite si blajine ca luciri de candela subt iconare.

― Danut, sa ne-ntoarcem, ne asteapta tante Alice

O lasasera cintind la pianul din salon.

In preajma casei sub bolta unui castan Cadeau si acuma-n sufletul Monicai stelele noptii de august cu tot siragul cerului desprins de cutremurul saru­tarii care-i rasturnase capul in imensitatea respi­rata cu gura si batuta cu genele a cerului care-i lasase pe frunte umezeala si inaltimea.

Doamna Deleanu cinta.

― V-ati plimbat, copii?

Se rosisera cu gura pecetluita de aceeasi sarutare, gravi.

― Hai sa ne culcam, e tirziu! Ce s-aude?

Trimbitele. Sunetul lor spart in tacerea Iasului.

Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de metal.

Uralele multimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagra batuse de douasprezece ori, si se oprise, muta, fara tic-tac, cu minutarele drepte, ca si cum moartea si-ar fi ridicat degetul in fata vietii.

Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica in­cremenise cu mina pe timpla. Si-n tacerea ranita din care cad lacrimile, toata tineretea lui Danut imbatrinise intr-un zimbet si se prabusise in umerii plecati.

― S-a declarat razboiul, mama

Toate luminile-s stinse, numai fereastra odaii lui Danut e palida, desi storul e tras si desi lampa de la birou e cu abatjour.

Danut scrie. Iar a baut cafea neagra. Iar nu doarme. Iar lucreaza cu fereastra inchisa, in fum de tutun, cu mucurile de tigari morman in scrumelnita de linga caiet. Nu bate la usa. Intra de-a dreptul, in halat, papuci, cu cozile pe spate.

N-o aude. Tresare. Obrajii lui sint in minile ei.

Doamne! Timplele lui Danut zvicnind in minile Monicai, in minile care de trei ani fac gestul ruga­ciunii atit de fierbinte ca parca n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde timplele vii ale lui Danut.

Doamne! Prabusita respiratie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra si intra-n odaie ― noaptea, noaptea Iasului, tacerea Iasului, parfumul Iasului, respiratia Iasului, si Danut e alaturi, viu, in afara de Monica si-i tirziu Auzi cum bate, auzi, deasupra Iasului, de patru ori, clopotul Mitropo­liei, solemn, vast, cu bronzata cadenta, in preajma zorilor.

― Danut, Danut, sint patru! Esti palid, Danut. Ti-s obrajii reci. Vezi!

Zimbesc, ochi in ochi, caci Monica e rumena, obrajii ei sint calzi.

Si se stinge, muzicala, ultima bataie a clopotului Mitropoliei.

― Noapte buna, Danut!

Ofta adinc prin zimbetul fetei in care se stingea ultima bataie a clopotului iesan.

Minutarele cronometrului aratau abia trei jumatate. Si iar zimbi. Lumina de luna pe genunchii ei, sufletul Monicai era lumina de zori la fereastra odaii lui Danut, in care niciodata nu intrase decit casta ei in­chipuire.

Cind luna-i plina, umbra marilor castele feudale se plimba pe aleile parcurilor pustii, pina departe, unde pasul turnurilor, in ascutita incaltaminte de cavaler in armura, descalecat, se opreste medieval, cu veacu­rile, printre lancile plecate ale crenelelor.

Pe vastele si albele alei ale marii, nici banca de piatra goala, nici joc de ape amutit, nici secate bazenuri si nici umbra de castel pornita lung.

Nimic decit aiurarea tacerii si, deasupra, bratul de marmura al lunii, rupt din umar: purtase-n el o dezmierdare? o porunca? un blestem?

Plutea in inaltime gestul ciung al unei statui fara trup, si nici o umbra nu cadea pe mare.

Genele Olgutei tremurara. Isi tinu respiratia, ca sa nu alunge, sa nu distrame ceea ce urechile as­cultasera, in vis parca, si ascultau Ascultau?

Frigul se inasprise.

Deschise ochii asupra stelelor in abur de luna.

Era treaza. Asculta. Auzea. Aceeasi ampla cadenta. Aceeasi intunecata asprime. Aceeasi inflexiune mai pura decit a fluierelor, acelasi sunet viu, dens, cind ascutit ca sageata din arc pornita, cind boltit in vi­bratie grava, bronzata cupola a propriei sonoritati

― Nu!

Vorbise singura, poruncitor. Isi smulse cascheta de piele, isi clatina pletele, se ridica de pe chaise-longue, dreapta ca vibratia unei lanci infipte. Era o energie salbateca in gest si-n trup.

Si totusi, ochii plingeau. Plinsesera. Se desteptase plingind. Isi trecu mina pe fata, iute, ca sa-si limpe­zeasca ochii, ca sa poata vedea trenul pornit prin intuneric, in prohodul armatelor rusesti.

Sint intilniri prin ani, cu acelasi gest al minii, al trupului si al sufletului, atit de identice, incit ai im­presia halucinanta ca gestul inceput cu sase ani in urma il desavirsesti dupa sase ani, de pilda, ca la­crimile pornite din ochi cu sase ani in urma, acuma le stergi, abia plinse

Ridicase mina acum sase ani, pe un peron de gara, in urma unui tren pornit, sa-si stearga lacrimile, ace­leasi lacrimi, intilnite acum de mina care, prin ani, facea acelasi gest.

Sufletul bascula imens, cu tot trecutul

Isi trecu mina pe frunte; nu vazu, desigur, trenul demult pornit cu anii, vazu marea, vaporul, cerul

Si totusi Asculta. Nu se mai auzea nimic. Si to­tusi cineva fluierase o arie din Boris Godunov, pe care Nu se mai auzea nimic, nimic. Se prabusise tot in trecut, cu bataile inimii.

Se aseza din nou pe chaise-longue, singura, cu in­somnia unei dureri care de sase ani, cu ochii deschisi, astepta un zimbet sa-i usuce ochii sau o mina sa-i inchida.

Mort, il iubea inca. Abia il iubea. Dragoste grea, nascuta si zidita in taceri si noapte, ca o bulina cu vaiet jalnic si ochi de soare somnambul, deschisi in propria cripta de intuneric.

Vania Dumsa: acesta era mortul ei.

Il vazuse in copilarie, inainte de plecarea in Ame­rica. Il uitase, cum uiti o melodie inchisa in tacerea ta. Il revazuse in anul 1914. Plecase iar in Rusia. Cautase sa-l uite. Il regasise in sufletul ei, in 1916. Si pribeagul, mort, nu mai plecase.

O luna dupa decretarea mobilizarii, doamna Deleanu si Monica organizasera o cantina asezata linga peronul garii Iasi, popas cu ceai, pine, entuziasm si mincari reci pentru convoiurile militare.

Olguta lucra la un spital, de unde o luau spre seara cantinierele de la gara.

Intr-o seara, intorcindu-se acasa, vazusera in antretul de din fata un geamantan de musama jupuita, minjit, umflat in curelele care-l incercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, si o cascheta englezeasca.

Stapinul lor nu ancora in nici o casa: trecea nu­mai. Totusi era la el acasa in orisice decor. Se in­stalase in salon descifrind cu o stingacie de urs par­titura lui Boris Godunov.

― Neculai, sa mai pui un tacim, poruncise doamna Deleanu suind scarile si trecind de-a dreptul in ietac, neglijind sa mai spuie bun venit celui care nu purta uniforma militara intr-o vreme cind numai statuile, copacii, batrinii, copiii si ambuscatii mai cutezau sa fie civili.

― Treci tu dintii, Monica, vorbise autoritar Olguta in fata usii salonului, lasind clanta pe care-o apucase in prima bataie a inimii.

Monica intrase in salon, Olguta in odaia ei.

Calatorul ajuns pe virful muntelui ofteaza: 'Am ajuns?' si se asaza pe o stinca sau pe pamint, respira si priveste roata imprejur. Nu s-a intimplat nici un miracol. Nu i-au crescut aripi, nici n-a inceput brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: sta pe virful unui munte acelasi trup care a stat pe scaunul de acasa, pe bancheta tramvaiului, sau perna trasurii. N-are senzatia perpendiculara, de inaltime cladita, pe care o ai de pe acoperisul unei case.

Oare e inalt muntele? Intre stinca pe care sta acum si scaunul de acasa pe care-a stat pina acum, se casca o mie, doua de metri? Intr-adevar?

Ce-i asta? Colb stirnit? Nu. Pe mina intinsa la­crimeaza un nour aburos, din aceia care sint o noita pe albastrul cerului ― vazuti de pe fereastra casei, cind stai la indoiala daca trebuie sa iei bastonul sau umbrela.

E impaiat? Nu. Arhanghelul balan, cu cioc si gheare, desface aripile si pluteste vast, cu familiari­tate. E un vultur pe care-l urmaresti cu mina pe ochi, paianjen desprins din bolta cerului ― vazut de jos, de acolo unde cotcodacesc gainile.

Asa! Mina deprinsa sa ia tigara sau jurnalul de pe masuta de noapte intilneste un nour, zborul unui vultur poate si mina lui Dumnezeu, caci intr-adevar esti printre stele, pe virful unui munte, alaturi de cer, in limpedele miracol al singuratatii inalte.

Olguta se asezase pe patul din odaia ei.

Venise Vania. Patul era pat, masa ― masa, zidul ― zid, fereastra ― fereastra.

Si inchise ochii. Si-i deschise zimbind. Iubea. Era asa de simplu incit isi pipai minile, isi pipai fata, sa vada daca intr-adevar exista ea, Olguta ― nu Vania.

Venea din Rusia. Pleca pe front. Razboiul era pen­tru el o noua calatorie, o inedita experienta. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atit de tare uneori ca parea sonor. Era imbracat ca un trunchi de copac. Hainele pareau coaja lui robusta. Nu erau nici elegante, nici saracacioase, nici clasa sociala n-aveau. Il vedeai pe el, nu hainele, care altminteri erau necalcate si de lucrator mai degraba, de muncitor manual.

Facuse, in treacat, in anii din urma, timplarie. Mai fusese profesor de matematica la un liceu din Petrograd si detinut 'pentru idei prohibite' si profesate din intimplare tocmai in ora de matematica.

Evadase si venise cu geamandanul la Iasi, sa asculte putina muzica inainte de a trece pe la cercul de re­crutare sa afle ce-i, unde-i si itinerarul. Ascultase cu neclintita seriozitate ― de om care respecta mincarea ― in timpul mesei, discutiile curente asupra razboiului. Mai erau invitati la masa. Minuia furculita si cutitul cu delicateta oamenilor puternici, pentru bratul carora arma cea mai grea e usoara. Obrajii celorlalti purtau palori convalescente alaturi de obra­jii lui, batuti de vint si arsi de soare. Nu era nici frumos, nici urit: puternic. Ca tacerea unui clopot de bronz printre cristale, faptura lui facea fragila si soprana faptura citadina a celorlalti.

Dintre toti comesenii era singurul care pleca pe front. Parea totusi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. Mincase copios. Nu era congestionat.

La liqueur-uri, discutia alunecase peste Nistru, ve­nind de la Verdun, via Ardeal. Invocarea 'marei noas­tre aliate' stirni un entuziasm unanim.

― Blini, zimbi Vania, jovial, cu o voce grava prin timbrul ei.

Si explicase ca 'blini' e echivalentul slav al cla­titelor moldovenesti. Adica: o foaie de clatita, ro­tunda ca un talger de aluat, bine muiata in unt, pe care presori icre negre. Apoi ii pui capac o alta foaie, bine muiata in unt, pe care asezi sardele. Apoi o acoperi cu o foaie identic tratata, pe care torni smintina; vine la rind alta, pe care o pavezi cu me­zeluri. Si tot asa, foaie cu foaie, treapta cu treapta, suie toate categoriile de mincari imaginabile: de pre­ferinta cele mai indigeste. In sfirsit, o ultima foaie are rolul acoperisului pe o cladire. Peste ea torni unt proaspat topit, mult, din belsug Si imediat in­ghiti o felie, mori, bei un pahar de vutca, invii, inghiti alta, mori, reinvii cu vutca, si mori iar cu blini. []

Obstescul oamenilor, cind sint acasa, se asaza co­mod pe scaun, canapea sau pe divanuri, rezemindu-se de speteze ori de pareti.

Vania sedea mereu linga ferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenta lui nu era durabila; intr-o incapere dadea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de prada cind stau. Iminenta pornirii parca ii avinta masivitatea trupeasca, dindu-i elastici­tate, taius si virf.

Cioplit oarecum in substanta puterii, ca pietrele si trunchiurile, voinicia lui parea involuntara si per­manenta ca a corpurilor grele. Aveai impresia ca o mina de-a lui lasata pe umarul cuiva l-ar fi indoit cu un gemat; ca pasul lui avea soclu, ca al statuilor. Asa ca zimbetul acestui om era o delicata surpriza, ca prezenta unei flori luminos intimpinind de-a dreptul din stinca.

Zimbea rar.

Dar zimbise Olgutei.

Natural, Olguta ii cintase din Boris Godunov. Adica i-l cintase in intregime. Partitura o capatase de la Vania, in 1914.

Trecuse miezul noptii. Toti se culcasera. Nici Monica nu mai era in salon. Ea stia bine pretul unei ultime nopti, cind unul dintre cei doi pleaca pe front. Si mai stia, tot atit de sigur, ca Vania era 'al doilea'.

Vania suiera. Nu suiera aproximativ partitura, ur­marind mai ales melodiile, cum fac in genere ama­torii de suierat, care de indata ce un pian sau o orchestra incepe, fixeaza o stea, un tablou sau pla­fonul, si, cu aerul inspirat al unui robinet comuni-cind direct cu luna si privighetorile, isi dau drumul in sus. Suiera ca unii sefi de orchestra pasionati si afoni, care exprima prin suier toate glasurile padurii instrumentale ai carei animatori sint. Apoi, suieratul lui Vania nu era siropos, nici cu un singur regis­tru. Dulceata glasului de femeie si virtosenia glasu­lui de barbat, devenite suier, supleta si vigoare, cum sarpele e deopotriva brat de titan lovind si trup de Salomee ondulind ― suieratul lui Vania, izvorit din buzele carnoase, avea intensitatea tacerilor din cate­drale, gravitatea orgei si a violoncelului si puritatea soprana de emisiune a guselor cu aripi numite pri­vighetori.

Auzise la Petrograd, pe cind se numea Petersburg, Boris Godunov cu Saliapin, cintaretul intunecat ca o grota marina, in care vijiitul vintului si elegia undei ar fi cintecul gemut de glasul lui Satan.

Ii vorbise de Saliapin, pe care Olguta nu-l auzise, situindu-l fata de Carusso, al carui glas curgea prin toate pilniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. In Carusso vibra sensualitatea meridionala, exprimata in literatura de d'Annunzio. Glasul lui Saliapin, ca si gindul lui Ibsen, era razvratire si singuratate.

Lumina electrica se stinsese la unu, inlocuita cu luminari.

Vania explica textul, traducind abrupt din ruseste. Curgea parca Nistrul intre cuvintele celor doua limbi, care-si smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o lupta calare, la lumini de torti, prin aprigul hotar al apei.

La inceputul fiecarui act, evoca decorurile, sculptind cu mina scorbura neagra a unei ferestre des­chise pe noaptea tarului, aruncind acolo spaima unui candelabru cu limbile vilvoi, dincolo cladind fastul sinistru al tronului uzurpatorului imparat. Astfel de­corurile aveau iluminarea fragmentara, dura, zvicnitoare a luminilor de fulger.

Linga Vania nu puteai concepe somnul. Viata curgea prin el fluvial, ca o multime in mers, vazuta noaptea, fragmentar in lumina, fragmentar in lumina cu mii de fete, gesturi si glasuri, imbulzita la poarta unei cetati: era si poarta, si multimea.

Salonul disparuse, ca toate odaile in care traia el, mistuit de decorul pe care-l impunea evocarea lui.

Boris Godunov, in noaptea aceea de septembre, murise in palatul tarilor, cu straji neclintite ca ma­rile buhne, cu scari atit de vaste, ca parca asteptau sa le suie pasul refluxului oceanic, cu acoperisuri pe care filfiie infipt destinul ca un steag mortuar, dea­supra intregii imparatii de coruri, de blesteme, de bi­serici si de temnite.

A doua zi, dis-de-dimineata, disparuse, lasindu-si geamandanul si paltonul.

Olguta nu se miscase de acasa toata ziua, cu ochii la fereastra dinspre poarta. Spre seara se inapoiase, in haina de recrut care izbutea sa fie ridicola fara sa-l faca si pe el. Haina de postav verzui, rigida ca un carton paros, cu mineci scurte si umeri normali de strimti fata de amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu sireturi, corcitura de izmene cu salvari; bocanci mopsi, care imprima ritm de scafandru picioarelor, dindu-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; si capela holbata-n colturi, desalata-n mijloc, bleaga-n cozoroc: insasi tichia timpeniei cu cap de ridiche de luna in unghiul salutului de racan.

Astfel intrase imbracat de regiment imparatul ini­mii Olgutei.

'Cina cea de pe urma' fusese vesela: Courteline ar fi putut-o iscali, cum ar fi putut iscali intreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Si Cercul de recrutare Iasi se mutase, cu si prin Vania, in sofragerie.

Asteptase la Cerc de la sapte dimineata pina la cinci seara; caci Cercul era atit de ocupat incit toata lumea astepta, fara nici o exceptie, cauza preocuparii fiind aglomerarea din ograda, cauza care 'sta drepti' in ograda Cercului, efectul aglomeratiei fiind inactivi­tatea infrigurata a gradatilor, efect care sta 'in repaos' fata in fata cu cauza.

― Asa se intimpla cind 'cauza' e recrut si 'efec­tul' e gradat.

Plutonierul Vulpe, de la 'biroul mobilizarei', era obligat sa fie sever din pricina sprincenelor ― dens stufoase ― si spiritual, din pricina mustetilor cu smecher sfichi. Acest dublu decor contradictoriu il conciliase, recurgind la injuria nationala 'cruci si dumnezei', pe care o murmura cind nuanta sprince­nelor, faraonic, cind nuanta mustetilor, diabolico-saltaret. Pe Vania il cinstise cu ambele nuante, inver-sindu-le ordinea, caci numele 'Vania':

― Ia taci! dezlantuise, prin neverosimilitatea lui na­tionala si ostaseasca, un cutremur ilar al mustetilor locutorii, iar foaia matricula a lui Vania, nesupus la incorporare, judecat si achitat, apoi nesupus la toate concentrarile, provocase o cavernoasa privire, si ― miracol ― exprimarea la singular a pomenitei locutiuni panteice.

― Umfla-l. Baga-l la basca! tunase plutonierul Vulpe.

Nu se miscase nimeni, caci toti il stiau 'dat dra­cului' pe plutonier, si de asemenea cunosteau toti amnistia generala din 1916, pe care de altfel o dez­aprobau. Aceasta aflase Vania din interjectionala con­ferinta pe care i-o tinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie si inchisoare. Frontul, fata de inchisoare, era socotit ca o vilegiatura glorioasa, nemeritata.

― Asa-i, ma leat, romanul: iertator

― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la razboi mai bini fara, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara si plaminii buzunarelor plutonierului.

Negustorul prefera vilegiatura inchisorii.

Interventia neasteptata a unui locotenent precipi­tase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematica fostului elev nul, era atit de durabila, incit il salutase pe Vania cu gestul alar­mat al ridicarii din banca si cu un: 'Va salut, dom­nule profesor', exotic in acel decor. Si il servise cu promptitudinea cu care odinioara stergea de pe tabela cu buretele nerozia lent cifrata, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedra.

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe ii strinsese mina.

― Imi pare bine, domnule profesor Cum ati zis?

― Vania.

― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, ca m-a facut mama de Sfintul Ion. Stiti, nevoile

― Am onoarea, domnule plutonier.

― Zi-mi Ionica, ca-i mai particoler.

Dupa masa incredintase Olgutei geamandanul in care-si avea 'biblioteca' si 'garderoba civila'. Olguta-i imprumutase un geamandan al ei, mai mic, in care-si rinduise rufele: spalate si cirpite de mina de barbat. Raspindeau un miros tare de sapun in calup.

― Sa ne vedem sanatosi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale in hotaritul lor contur, vorbele tuturor plecarilor.

Obrajii Olgutei erau foarte albi si gura inclestata. Il insotise pina la poarta, dimpreuna cu Monica.

Inca o data:

― Sa ne vedem sanatosi!

Suierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se in­departa calm, masiv, drept, spatos. Pasind in rasparul unei ape repezi, tot asa ar fi mers. Il vedeai in noapte, ca printr-o multime care s-ar fi dat in laturi in fata lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.

Tremurau stelele cerului de septembre in sufletul Olgutei aplecat deasupra noptii, caci de la nici o fereastra de-acum nu mai putea sa-l vada.

Totusi, il mai vazuse chiar in acea noapte.

Curind dupa plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasa pe care o regasise de indata ce fusese singura, se hotarise sa-l insoteasca la gara.

Plecase fara stirea nimanui, prin starea de asediu a orasului. Gara era o cazarma revarsata. Acolo noap­tea mirosea a toval ca o tabacarie; mai puternic decit mirosul carbunelui, mirosul mobilizarii stapinea. Pretutindeni, pe cimentul salii de intrare, ingramaditi ca sacii in antrepozite, prabusiti ca trunchiurile in padurile taiate, soldatii impachetati pentru front.

Durerea cu palmele batatorite fuma mahorca si scuipa amar.

Peronul era padure scunda, prin care sticleau ros ochii de lup ai locomotivelor.

Treceau cu pieptul impletit in pielarii galbene, cu scirtiit de geamandan nou, sublocotenenti cu aer de liceeni deghizati. Unii aveau ochi de junca si fumau pentru intiia oara. Altii injurau cu miros de alcool. Ordonantele duceau lazi de lemn cu inscriptii albe, lunguiete si rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mina cu o bucata de malai, o traista vargata, o ranita, un obraz de femeie inmarmurit ca la capatiiul unui mort.

Rasunau numai ordinele militare, aceasta brutala telegrafie verbala. Multimea tacea: vorbele se inapoiasera in sate, de la bariera, ca niste minji pe linga carele si carutele care se intorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un batrin.

Cineva cinta nazal si tinguitor dintr-un fir de iarba. Mai exista iarba, primavara?

Olguta trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, impresurat de miscarile multimii.

― Tu esti, Olguta? Pe cine cauti? vibrase deodata noaptea, barbateste.

Isi facuse loc, inlaturind cu minile doua grupuri, si rasarise in fata ei.

Olguta plecase ochii si capul. Vorbise fara lacrimi, dar in soapta raspicata:

― Am venit, Vania am venit sa-ti spun sa te intorci sanatos.

O clipa, minile Olgutei fusesera in minile lui Vania: izvor in vad de fluviu.

Plecase. Nici o vorba. Nici fata nu i-o vazuse, fiindca nu indraznise sa ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsa intr-un ungher de gara, asteptase, astep­tase, fereastra pustie cu noapte si stele, pina tirziu, mult dupa miezul noptii, cind trenul pornise.

Trecuse locomotiva, pestera de iad, cu fum, flacari, lopeti si negre zvicniri, apoi vagoane, vagoane nenu­marate, cu taceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini

In urma trenului

Si nu-i mai vazuse fata.

Vania Dumsa era un simplu soldat printre sutele de mii. In tot timpul razboiului, geamandanul, cas­cheta si paltonul lui Vania il asteptasera in odaia Olgutei.

Abia in 1919, in ajunul plecarii la Paris, Olguta umblase in geamandan. In compartimentul 'garderoba' erau hainele, cam saracacioase fara de forma puterii stapinului lor.

In compartimentul biblioteca, domneau cartile de matematica. Putina literatura ruseasca, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, si Baladele lui Villon.

La fund tocmai gasise cele cinci caiete care-i cutre­murasera minile. Cinci caiete de cifre, formule si semne matematice. Singura urma vie a celui dus era inaccesibila si enigmatica pentru Olguta, ca aurul astronomic al constelatiilor.

Tirziu, noaptea, Olguta umpluse la loc geamanda­nul si, dupa ce privise lung pe fereastra pustiul intregii lumi, asezase in geamandan cascheta engle­zeasca si paltonul, care pina atunci, scuturate si periate zilnic, statusera afara.

Si totusi plecase, traise. Viata ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte. Isi pierduse poate exuberanta de odinioara. Ca obrazul adolescentei de pescar crescuta pe mare, energia ei devenise mai grava, mai concentrata, de o amploare sobra in mis­carile ei. Apoi muncise.

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuti la Paris erau ogor arat de minile ei, cu toata puterea bratelor si incordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiata de orgoliu. Singele de cal arab al minilor ei se razvratise la inceput, constrins de disciplina monotona a gamelor si a exercitiilor zilnice. Il stapinise. Deget cu deget, muschi cu muschi, miscare cu miscare, isi refacuse minile.

Erau perfecte, dulci si dure, suple si fierbinti, cu-ncheietura bratelor flexibila, si fiecare deget stapin pe stralucirea lui distincta in armonia celorlalte, ca stelele in constelatii. Puteau scoate din claviatura sunetul pur, care-i lumina-n noptile cu luna plina, si armonie dominatoare in Beethoven; sunetul grav, care-i privire in ochiul lui Dumnezeu si armonie solemna in Bach; sunetul fraged, luceafar in calea magilor din Bethleem si radioasa armonie in Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice in muzeele pustii si armonie mistuita in Chopin.

Putea smulge gloria, cum smulsese imparatul corsican coroana imparateasca din minile papei. Isi pre­gatise minile in umbra, si le calise in apa vie a sufletului.

De ce?

Pentru cine?

Era singura ca perfectiunea acalmica a marii pe care plutea. Moartea lui Vania ii crutase viata, lasindu-i intacta energia elanurilor, rabdarea infrumuse­tarii lor ― dar ii luase dragostea.

Monica il iubea pe Danut; toate camaradele ei iubeau. In toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. In ea nimic. Isi pierduse sonoritatea esentiala a vietii. Nu mai putea iubi. S-abia acum isi dadea seama ca Vania murise. Nu crezuse pina acum. Mintea stia ca Vania murise, cum stii ca Dumnezeu nu-i; totusi, te inchini, si absenta-i o prezenta.

Nu si-l putuse inchipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu minile inert incrucisate pe inima oprita. Sufletul ei nu-l putea rasturna in moarte. Ca un clopot, care la gestul rasturnarii raspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu il vedea pe Vania, pe masura ce-l credea mort.

Se pregatise pentru el, desi il stia mort. Dar il astepta. Muncise, se adincise, devenise frumoasa, aprig frumoasa, ca un acord fara pedala. Pentru cine?

'Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite.'

Stia ca murise Vania, fiindca abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubra, se prefacusera in cenusa usoara.

Calma, se ridica din chaise-longue. Alexandru Palla adormise cu barbia in piept. Invaluit in vasta pelerina neagra, cu barba luminoasa, parul alb in ondulata rascoala si trasaturile solemn frumoase, parea un mitropolit mort ascultind coruri.

Umbra Olgutei trecu linga el, spre marginea cover­tei. Isi rezema coatele pe ea. Inclina capul. Pletele-i alunecara pe timple, deschizind aripele lor de corb heraldic. Adinc, adinc privirile cazura ostenite in lumina apei.

Luna se inclinase. Fara cuta, cer senin de dimineata, marea astepta obrazul lunei.

― Bietul papa

Il vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanta, cu timplele acoperite usor, matasos, de fumul alb al batrinetii, pe care degetele ei il dez­mierdau uneori. Plin de pacatele normale tuturor barbatilor, dar tinindu-le in vitrina, si totusi pur ca si surisul de copil pe care anii nu i-l izgonisera; inecat in datorii de bacara, muncind de dimineata pina seara ca sa-si sporeasca noaptea datoriile la club o data cu nesomnul; devotat tuturora, inselat de oricine vroia, zimbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombata, ca o minge zvirlita de un copil pe-o margine de acoperis, si cu pasiunea lui total admirativa pentru Olguta.

Venise la Constanta, smulgindu-se de la un proces important, ca s-o mai vada pe Olguta. Sosise cu un sfert de ora inaintea plecarii vaporului. Nu gasise trasura. Venise pe jos: in goana. Era nadusit. Parea mai imbatrinit in lumina cruda a soarelui marin. Venise incarcat de pachete. Bomboane de minta, ca acele pe care in copilarie le oferea Olgutei din biuroul de la Medeleni, socolata, un buchet de violete, un carton de prajituri, o sticla de colonie: tot ce putuse cumpara in goana trasurii care-l dusese de la Palatul Justitiei din Bucuresti pina la gara. Olguta era mai nalta decit el. Ii dezmierdase timplele nadusite si fruntea fara de astimpar. Ea era singurul lui camarad adevarat. Pleca.

― Fetita mea

Si-l vazuse micsorat pe chei, din departare, fluturind batista subt soarele necrutator, cu bratul intins ca un copil care si-a pierdut zmeul.

Ii telegrafiase ziua sosirei la Bucuresti.

Scutura capul deasupra apei cu umeda suflare. Ar fi vrut sa puie mina pe fruntea tatalui ei si sa-i spuie:

― Papa, sa nu fii suparat pe mine. Tu esti bun. Dac-ai sti, si tu mi-ai da voie.

Uita tot si pe toti

Respira linistit. Si trupul si sufletul o ascultau.

Va face un plonjon, va inota ― apa era glaciala ― si se va ineca. Imaginatia isi stinse luminile pe toate zarile. O preocupau detaliile marunte: sa-si scoata paltonul, pantofii si rochia. Voia sa fie supla, cu miscarile libere in apa. Nu putea primi s-o inece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia sa inoate lung, frumos, taind apa pe o coasta, cu avinturi ascutite, pina cind, ostenit, inghetat, la fel cu sufletul, trupul va consimti frateste sa se odihneasca definitiv in adincimea aceluiasi pat de lumina curata.

In virful picioarelor se indrepta spre prora, departindu-se de Alexandru Palla. Isi descheie unul cite unul nasturii paltonului.

Toata marea era o aureola usoara intre zari de argint umbrit.

Fiecare miscare, proiectata pe clarul desert, era simpla ca in stampele biblice.

Isi deznoda fularul de la git, fara graba

Isi trecu mina peste frunte, pleca urechea, ascultind.

Limpede, suierul rasuna din nou.

Masinal, isi innoda la loc fularul.

Boris Godunov intra in sala tronului, isi vede copiii. E nefericit. Stafia tareviciului ucis e in inima lui

Cine suiera?

Se strinse in palton, incheindu-si nasturii cu degetele-n friguri.

Cine suiera moartea lui Boris Godunov?

― Va

Numele frint in intiia silaba se rostogolise ca o tidva, nu din buzele Olgutei, ci din trecutul cascat.

Era ingrozitor de straniu suierul mortului, cintecul buzelor lui, suflarea lor, rasunind dupa sase ani, in singuratatea marii.

Cine suiera intocmai ca Vania?

Cine cuteza?

Sub fruntea Olgutei ochii se inasprira, deasupra lor, sprincenele isi desfacura aripele curbe.

Suierul venea de jos. Traversa puntea, cobori in­gustimea scarilor repezi, cu suierul in urechi, calauzit de el, cu pumnii strinsi, cu dintii strinsi. Vroia sa-l vada si sa-i spuie:

― Taci.

Cui?

Nu se mai auzea nimic.

Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei si a cauciuc incins. Mormane de parime, cladite ca niste buti de fringhie. Lazi. Buccele. Panere.

S-auzeau masinile duduind infundat.

Un marinar neverosimil, de tinichea parca, in ma­rime naturala, proiectat pe cer.

Suierul

Dupa un morman de parime era suierul, omul. Nu era. Marea, luna, fringhiile, timplele, masinile vapo­rului ii bateau in timple.

― Vania.

O umbra culcata intr-o barca de salvare se ridica, mult mai inalta decit Olguta, crescu, crescu mult mai inalta decit cerul, se apleca Un urias o culege in palma, o ridica spre ochii lui verzi, minuscula in tremurul de libelula al inimii, o lasa, o ridica, o lasa, o ridica Ochii verzi, marea, inecul intr-o privire verde Si o orga, in catedrala lumii, cu toate vinturile marii, inalta un singur acord:

― Olguta!

Si amuti secata.

Tremura. Cu tot trupul si cu dintii. Se destrama in ploaia unui tremur, care-i cernea mintea, gindurile, amintirile. Dintii ciocniti marunt ii sunau ca o mazariche de gheata pe sticla. Nu putea vorbi. Nu putea zimbi. Dezagregat in tremur ca o ninsoare, cu ondu­lari de vifor, sufletul isi pierduse conturul.

Mormanul de parime de care-si rezema spinarea avea o duritate vinjoasa de radacini seculare. O inve­lise cu paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea, asternuse un pled cu o arsura neagra: de tigara probabil.

Ochii ei aveau intensitatea de intuneric si miscarea ampla a ochilor de paralitic. Ii urmarea toate misca­rile.

Intiiul gind se forma deodata si rasuna absurd, formidabil de, absurd in tacerea de cataclism care-l nascuse.

― Un 'primus'.

Vania fierbea apa intr-un ceainic de metal, la fla­cara unui 'primus' asezat pe o ladita.

'Un primus', starui gindul si, dupa el, a doua absurditate rasari: Primum vivere, deinde philoso-phari.[5] Cu aceasta maxima isi inaugurase cursul de filozofie, profesorul de la Humpel.

Poate ca intiiul om, Adamul biblic ― deschizind ochii in care se nastea privirea omului cu mugurul luminii in ea, si miscind mina cu care ridica lespedea veacurilor ― si-a frecat ochii, mahmur, ca orice om care se desteapta din somn. Dar stranepotii au vrut ca editia princeps a omului, inca umeda de tiparul dumnezeirii, sa fie sublima, desi in clipa aceea n-avea cine s-aplaude.

De aceea desteptarea intiiului om e reprezentata floral: crin pur al intiii mirari desfacindu-se gol, mireasma si petala, in mina lui Dumnezeu.

Din absurd in absurd, din gluma in gluma, din amanunt in amanunt, sufletul Olgutei se refacea. Miliarde de paianjeni zideau din nou golul prin care statura unui uragan trecuse, lasind portalul dimen­siunii lui.

Vania existase pentru ea din clipa cind isi auzise numele spus de el, dar existase astronomic, nebulos: cum o planeta-i pentru alta planeta. Apoi totalizat in contur geografic, ca un continent: Vania ― ca un continent rasarit din ape ― viata lui Vania. Exista viata lui Vania. Mai mult o certitudine decit o realitate.

In vaste virtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. Pina cind uman, ultimul cerc incremeni in zimbetul umed al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi si, viu, cazu de pe gene de-a lungul obrajilor.

― Bea, Olguta.

Cu o mina ii sprijini capul, cu cealalta ii duse ceasca fierbinte la gura. Sorbi ceaiul, cu lacrima pe buze, si abia atunci isi dadu seama ca era treaza.

Tremurul de frig se convertise in profunda vibratie de caldura, cu unde repezi.

Copiii, cind intra vara pe usa sofrageriei, prapaditi de murdari si rupti, dupa ce o dupa-amiaza intreaga au batut mingea au obrajii Olgutei. Acesti obraji sint gloria singelui. Dar si ochii, in negru, erau la fel cu obrajii. Si buzele, in ros, erau la fel cu ochii. Numai capul i se vedea, aprins in aroma agerii tine­rete, deasupra mormanului de stofa care-i inghitise trupul.

Tacea cu vioiciune. Tacea cu absoluta sinceritate a obrajilor, a ochilor si a buzelor. Sufletul abdicase: culoare in obraji, privire in ochi, umezeala pe buze, era adinc avint de seva pentru faptul fraged al fericirii.

― Imi pare bine ca te vad, Olguta.

Un prietin iti ofera la el acasa, ca aperitiv, o tartina cu icre negre. Crusta pinitii e blonda si suna sfarmicios ca o cojita de purcel fript; miezul e o spuma de aluat pufos; untul, pur ca privirea vacii; icrele, boaba cu boaba delectabile in gura cum sint margari­tarele in sirag.

Minunea comestibila e cumparata, amanunt cu ama­nunt, de la brutarie, laptarie, bacanie. La rindul tau, cu bani identici, vei oferi prietenului o identica sin­teza de delicii. Te opresti, din intimplare, linga un zidar care maninca pe o schela. L-ai vazut din depar­tare. Il admiri. Apetitul sau franc, in decorul muncii oprite ― var, caramida si caldari ― da seductiuni imperioase pinii care ride lat, maslinii brune si-ndracit sarate, si slaninii vargate cu cioric ardeiat. Te uiti la schela, te uiti la zidar, inghiti. Se intimpla sa te vada si, spontan, sa-ti taie cu cutitul o felie de pine, una de slanina si sa ti le ofere cordial.

Cele mai simple vorbe spuse de Vania dadeau im­presia ca si le smulge dintr-o substanta limitata, ca-i imputineaza hrana lui; astfel capatau semnificatia pretioasa a unui dar rupt de la gura.

― Imi pare bine ca te vad, Olguta.

Sa-i spuie:

― Si mie, Vania.

Nu. Era inutil.

Dar cind spui cuiva pe care nu l-ai vazut de sase ani, dupa o tacere de sase ani, 'imi pare bine ca te vad', si cind vorbele sint spuse sobru, cu seriozitatea unei bucurii prea adinci ca sa fie exuberanta ― in­seamna ca cel care se bucura vazindu-te, te-a tinut minte, te-a regretat poate.

― Mi-e cald, Vania, ia-ti paltonul.

― E frig. Pastreaza-l.

― Tu?

― Eu beau ceai.

Niciodata Olguta nu acceptase privilegiul creat de barbat femeii slabe, atunci cind e frumoasa. Adica, barbatul sa tremure fiindca paltonul sau cavaleresc Sau sa primeasca dusul ploii torentiale, fiindca um­brela sa ocrotitoare E penibil sa vezi un barbat razbit de frig, livid, cu dinti clantanituri, zimbindu-ti protector ― si e si mai penibil sa-l vezi subt ploaie, permeabil, bleg, gutunarit, caricatura omeneasca a sifonului, contemplindu-te cu ochi prometeici de pom­pier care-a stins focul.

Accepta totusi paltonul lui Vania pe umerii ei, fiindca Vania nu tremura, si ea, fara paltonul lui, desigur c-ar fi tremurat. Numai linga Vania accepta sa fie femeie. Si era intr-atit, incit nu se mira nici de ea, nici de Vania.

Il vedea, ca intotdeauna, profilat pe cer. Isi bea ceaiul, ruseste, cu o bucata de zahar in gura, sorbindu-l clocotit dintr-o farfurie albastra, scobita adinc. Asezat pe o ladita, cu genunchii desfacuti, aplecat deasupra farfurioarei, avea atitudinea soldatilor in tabara cind isi beau supa din gamela.

Nu se schimbase. Absorbea enorme cantitati de ceai, la masa minca intreit mai mult decit ceilalti comeseni, dar fara lacoma pripire, grav si concentrat ca cei care-si fac semnul crucii inainte de a se aseza la masa ― si ispravea o data cu toti.

Intr-un muzeu cu armuri medievale, statura lui n-ar fi parut confectionata in atelierele de croitorie ale unui veac debil. Vazindu-l pentru intiia oara, cuvintul 'barbat' iti venea pe buze cu intonatia ampla cu care exclamai: 'un munte' ― cind ochii si gestul minii ridicate il vad si il saluta.

Rasa, dura ochiului, fata lui nu parea luminata de brici, britanic, ci rebela parului ca stinca torida.

Rotunzi si foarte mici, dupa criteriul spatial, ochii lui Vania erau obositori de intensi. Doua puncte verzi dilatate intr-atit, incit vibratia culorii devenea lu­mina. Pareau concentrarea altor ochi mai mari, ca soarele trecut prin lupa. Vazindu-l de profil, te frapa nasul.

Un nas strasnic, cu nari groase, curb arcuite dea­supra buzelor carnoase. Insa dupa ce exclamai in fata nasului ― comic in sine ca toate nasurile mari ― vedeai implintarea masiva a fruntii scunde, late, bombata deasupra arcadei, ca metalele, nu ca pe­talele, vedeai agerimea neta a barbiei scaparind, si-ti dadeai seama ca linia intregului profil, cu proemi­nenta dominanta, intrecea linia profilului normal nu dupa ritmul deformant al caricaturii, ci in masura in care capul calului din frunte, suprem distins in plina viteza, intrece la potou narile calului de alaturi. Vedeai profilul avintului spre viata, intrecindu-l pe-al celorlalti ― si deveneai simplu spectator.

Acest profil ― pe atunci descarnat si famelic ― in primavara anului 1917, pornise din lagarul de prizo­nieri romani, tirind prin noapte un trup vargat de batai, se ridicase ca fumul negru si se aplecase dea­supra unei sentinele cu casca prusaca, gituita cum storci un burete ― trecuse prin toate noptile Ger­maniei, ca printr-un tunel, sapat pe brinci, cu fruntea si cu minile, si se inaltase subt cerul atit de suav comercial al Elvetiei, hirsut, pamintiu si enorm. Nu se oprise. Pornise din nou spre Germania cu armatele franceze, la pas, pe brinci, transee cu transee, in uniforma albastra; apoi, sergent in corpul expeditionar francez, plecase in Rusia. In 1921 era la Geneva, improvizat librar. Cel mai ciudat librar al Genevei. Nu accepta in librarie decit preferintele sale, pe care le impunea clientilor.

De pilda, clientul intra cerindu-i Sous les yeux d'Occident[6] de Joseph Conrad. Bratele amplului librar se ridicau si cadeau vast dezolate.

Stimate domn, e o carte slaba. Acest Conrad e polonez si scrie englezeste. Aceasta carte, scrisa in englezeste de un polonez expatriat, descrie sufletul rusesc vazut de mintea unui englez. Vedeti ce amestec infiorator! Daca vi se ofera un voiaj gratuit in Japonia sau o carte de Loti despre Japonia, cred ca n-o sa ezitati si o sa alegeti vaporul. Ei bine, stimate domn, eu va ofer o calatorie gratuita in sufletul rusesc: toate volumele Dostoievski, Fedor Dostoievski. Nu ezitati. Sous les yeux d'Occident! Dum­neavoastra aveti ochi de occidental, eu va ofer auten­tica drama slava. Cumparati un volum de Dosto­ïevski, iata: Fratii Karamazov. Costa si mai ieftin pe deasupra.

Clientul sovaia.

― Stimate domn, va rog acceptati aceasta carte. V-o imprumut, v-o daruiesc. Permiteti-mi sa adaug si Les possédés.

Clientul, uluit, iesea cu doua carti subt brat, pentru care fantasticul librar nu acceptase bani.

Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pome­nea cu o carte de Mirbeau, in care fadul Bourget se topea ca un elegant borcan de briliantina la dogoarea unui foc haiducesc, la care se pirjolesc in frigare berbeci intregi.

― V-am cerut Bourget, raspica lectorul.

― Mi-ati cerut, stimate domn, o otrava cu care desigur v-ati intoxicat. V-am oferit antidotul.

― Dar

― Va rog, acceptati-l.

― Domnule

― Imi veti fi recunoscator.

O domnisoara cerea Toi et moi de Paul Géraldy.

'Ariane, ma soeur, de quelles amours blessée, vous mourûtes, aux bords où vous futes laissée[7]^l' recita Vania, indulcind metalica octava a glasului sau, dindu-i, pentru Racine, timbrul de oboi. E fru­mos acest suspin, nu, domnisoara? Cumparati Racine, domnisoara. E miere curata, va asigura un urs ade­varat. Géraldy e un manechin de moda. Il vedeti in toate vitrinele, gratuit. E pacat sa dati bani

Uneori, oferea ceai clientului incredul, si facea lungi lecturi irezistibile. Glasul gros exalta lumino­zitatea neteda a frazei lui Anatole France, care aparea carnoasa, goala, alba si rotunda ca o nimfa ondulind printre trunchiuri de padure seculara. Tragedia in lumini de zimbete si de legume a lui Crainquebille, cind ridica din greseala valul Justitiei care-i da lipsa la cintar, lui, negustorul ambulant, cu umila si onesta balanta; duhul doctului si sfintului abate Jérôme Coignard, masluitor la joc de carti, fur, asasin si linge-blide, in cugetul caruia zimbetul, ca si lumina soarelui, e vesnic si se formeaza din fuziunea corpu­rilor solide ale seriozitatii; Bergeret, savantul dascal universitar, incornorat de nevasta subt ochii lui, si care in loc sa faca moarte de om, isi ia coarnele de pe frunte, coborindu-si-le in cugetare ca un emotionant motiv decorativ sapat pe zidul unei pestere primitive de intiii oameni; Paphnuce, cel care-si servea trupul de o murdarie indirjita, cerului, in virful unui stilp, ca un aperitiv in virf de scobitoare, oferit lui Dumne­zeu; si toate fapturile nascute din lumina pagina si zimbetul lui France ieseau din rafturile si din paginile dughenei acestui librar care vindea viata sau o daruia.

Refugiatilor rusi le semnala si imprumuta recenta literatura ruseasca. Lirismul fioros al poemului Celor doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania, navalise in sufletul refugiatilor ca un vint siberian, fosforescent de alburi si imensitati.

Evident, daduse faliment.

― Comertul nu e o institutie filantropica, epilogase Vania.

Aflase de la niste refugiati basarabeni ca de curind murise un alt Dumsa, fara urmasi directi, lasindu-i o mosie in Basarabia, dar ca Vania era considerat ca mort, si ca, pe deasupra, fusese condamnat la moarte in contumacie, de militari, pentru dezertare la inamic.

Se instalase la Marsilia, hamal in port, ca sa-si agoniseasca banii pentru repatriere. Directorul unui circ ii propusese sa devie 'sampionul Siberiei' la lupte franceze. Refuzase. Avea o profunda aversiune pentru aspectul sportiv al puterii, mai ales comercia­lizat. Intirziase mult la Marsilia, desi era bine platit pentru exceptionalele sale merite musculare, din cauza citorva concerte interesante ascultate de sus la galerie, unde spatele, care incarca si descarca sacii in port, se inaltase ca o colonada infipta-n virf de munte, spre cerul de vinturi, fulgere si luceferi, al muzicei.

Pe coverta clasei a treia, adevarata mahala de na­tionalitati, curind dupa imbarcare, Vania devenise un personaj respectat cu teroare la inceput, cu sim­patie mai apoi. Pe acelasi vapor, se imbarcasera la Marsilia, cu destinatia Constantinopol, doi boxeuri negri poids-lourds, expulzati de boxul francez pentru grave abateri de la loialitatea pugilatului in ring: Sam si Jimmy []. Erau formidabili si puerili. Tesita, fruntea matahalelor continea naivitati de buratec si zburdalnicii de limonada gazoasa. Ca muntii acefali din poveste, se bateau cap in cap, glumeti. Prindeau muste ca dulaii si le mestecau c-un zimbet gidilit in falcile blindate. Dimineata se antrenau, cu iuteli sal­tarete de purici in gambele de smoala statuara, luindu-si fiecare dusul bolohanos de pumni reciproci, c-un zimbet de sapun.

Dupa amiaza jucau carti, in doi, trintiti la pamint, ca niste malaci miopi cu botul intr-o cutie de bom­boane colorate. Se furau unul pe altul, trisind necon­tenit, cu o enorma evidenta, ceea ce egaliza jocul. Risul le venea ca un stranut saltat in tromba. Cistigatorul jubila astfel.

Spre seara inghiteau alcool, cu sticla, umar linga umar, cu bratele incrucisate, sticla lui Sam varsindu-se in gitlejul lui Jimmy, sticla lui Jimmy gilgiind in botul fara botnita al lui Sam. Apoi, turtiti de betie, ca o balta africana subt soarele harapilor, cintau pe doua glasuri.

Sam bolborosea ca o broasca devenita toba mare, milos si flescait de duiosii subite; Jimmy horcaia nazal si bas ca un trombon devenit contrabas prin raguseala si mugetul timpeniei prin metempsicoza. Apoi dormeau lati, ca varsati din butoaie cu namol, si somnul lor buzat avea nari sforaitoare de harmasar intre iepe.

Intr-o zi, un glumet ii infierbintase cu alcool inainte de a-si fi ispravit jocul de carti. Alcoolul devenise geniu in craniul lui Sam, care observase ca Jimmy triseaza.

Bataia se invirtejise subit ca un simun, fara manusi de box. Marinarii cercasera sa intervie. Zburasera ca pleava, frinti. Atunci se intimplase miracolul vietii lui Sam si a lui Jimmy, fenomen cardinal in mintea lor, cum ar fi caderea Romei pentru antichitate.

Bataia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. Doua brate il deznodase subit, dublind unicatul. Un pumn alb in ochii lui Sam, un pumn alb in ochii lui Jimmy, cu scinteile de rigoare. Asa se prezenta fenomenul. Sam in stinga, Jimmy in dreapta; bratele lui Vania intre ei. Se imbulzeau capetele infricosate ale rasei albe, de jur imprejur.

Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania intre ei, nemiscat. Ritmul vertiginos al bataii parea suspen­dat o clipa, pe culmea unei indoite prabusiri a negri­lor spre albul impostor.

Miracol! Reactia celor doi negri fusese aceeasi. Ca maimutele avintate dupa o insecta, care in plin elan, intilnind o nuca de cocos, uita de insecta si apuca nuca, Sam si Jimmy, de o parte si de alta a lui Vania, ii contemplau pumnii, ca pe un aerolit sfarmat in doua de capetele lor. Un idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O portie pentru Sam, alta pentru Jimmy.

― A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetisism de negru si accent englezesc.

― A-ooh! se hlizi Sam intocmai.

Reputatia lui Vania era stabilita. Era tratat cu deferenta datorita unui zeu, cu bratele insufletite de mari motoare. Pina si bucatarul intelegea sa-i aduca ofrande, amplificindu-i portiile, omagiu la care Vania era foarte sensibil, caci, dupa cum spunea el, aratindu-si cu dezolare intinderea trupeasca, avea de hranit o familie numeroasa. Accepta totul pina la nas. Trupul calatorea in clasa treia, dar nasul nu accepta mirosul promiscuitatii dormitorului comun. De aceea isi ale­sese drept culcus o barca de salvare suspendata pe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea isi fierbea apa pentru ceai. Nimeni nu observa. Toata noaptea, suiera. Nimeni nu auzea. Capriciile lui erau incorpo­rate in peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui munte, cu norii si zapezile lui, in scobitura cu sate din vale.

E drept ca devenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici care plingeau, Vania era o jucarie cu proportii de monument si agilitati de paiata. Rideau si oamenii mari, copilareste, cind mai pe frantuzeste, mai pe nemteste, mai pe romaneste, Vania deforma o poves­tire de Cehov, pe intelesul bucuriei acestor oameni vesnic tristi fara sa stie.

Vania, de atitea zile calatorim impreuna! rasuna dezolat glasul Olgutei.

― Tu sus, eu jos, zimbi Vania, gesticulind cu un deget in sus si in jos.

― Daca stiamiti tineam tovarasie, urma Olguta cu o usoara incordare a sprincenelor.

― Nu se poate! Tu sus, eu jos, relua Vania, cu acelasi gest, refrenul.

Sprincenele Olgutei se imbinara deasupra agerimei ochilor. Nimeni, absolut nimeni si nimic n-ar fi putut-o opri sa-i tie tovarasie lui Vania 'jos', cum spunea el. Era atit de evidenta razvratirea ei, incit Vania zimbi.

Serioasa o clipa, subt zimbetul lui, dojenitor de serioasa, fata i se darui toata in culorile obrajilor si zimbetul ochilor. Cuvintul 'jos' isi pierdea vertiginos semnificatia pe care i-o dadea Vania, in gluma de altfel ― 'sus' capata o semnificatie de surghiun, umi­litoare pentru Olguta, si 'jos'' devenea inaccesibil, incintator, cum e fereastra casei saracacioase la care rasare, acolo si numai acolo, obrazul fericirii.

Vania nu mai calatorea in clasa treia. Clasa treia era locul care-l adapostea pe Vania; clasa intiia, decorul fad si mort prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul isi schimbase configuratia obiectiva, capatind una lirica, asa cum se intimpla in orasele in care deodata te-ai indragostit de cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le preferai, devin sarbede; cartierul prin care trece, sau in apropierea caruia locuieste iubirea ― cartier pe care-l ocoleai pina atunci ― iti pare atit de inaccesibil, chiar daca e foarte saracacios, incit cea mai modesta casa de acolo te intimideaza ca o ruda a fiintei iubite. Si daca nu-s gradini pe acolo, gradina-i pentru tine-ndragostitul, presimtirea micei respiratii calatoare.

Cind ai trait o viata intreaga printre lucruri si fapte aspre, purtindu-ti coltii condensatei tale singu­ratati, cind ai trait razboiul, dindu-ti seama ca civi­lizatia e o pictura nu un organism viu, tenul unui fard, nu al singelui, cind ai simtit mereu ca fiecare om, prieten ori dusman, e un copac vasal al codrului primordial, la umbra caruia, in loc de banca, un lup asteapta, in crengile caruia, privighetoare, o gorila clipeste lubric; cind te-ai deprins sa nu mai socoti viata ca un manunchi de flori, idilic, cules de ingeri si prefirat din poala lui Dumnezeu, ci ca o absurda indirjire milenara intr-o vasta indiferenta spatiala; si cind suieri melodiile muzicei ca sa nu scuipi, si-ti apleci ochii pe file ca sa-i speli de viata, nu ca s-o gasesti acolo ― e ciudat, foarte ciudat, sa simti deo­data fragezimea unui zimbet omenesc, harazit tie!

Fata in fata cu zimbetul Olgutei, Vania intoarse capul, incet de tot, ca o enorma lacata cu cheia demult pierduta, deschisa de o floare, ca o lacata data in laturi cu poarta de fier pe care o cetluise pina atunci.

Sufletul pierduse curajul ― sau nepasarea ― unei miscari. In fata zimbetului Olgutei, sufletul lui Vania sedea de profil. Ciudat! Ca si cum in cerul pe care-l stii deasupra capului, cu indiferenta absoluta a miliar­delor de stele, s-ar intimpla deodata ceva nu in lega­tura cu astronomia, ci cu tine.

Sa simti deodata ca o stea ― razvratindu-se, rupindu-se din legile constelatiilor, desprinzindu-se din algebra lumilor stralucitoare ― te priveste, se uita la tine, si ceea ce pina atunci era lumina ei devine un zimbet pentru tine, s-o simti a inimii tale, nu a cerului, si sa-ti fie frica nu de un trasnet, ci de o stea care te-a ales.

De sase ani sufletul pierduse libertatea unei mis­cari. Un glas launtric edictase o lege: 'Acolo n-ai sa te uiti'.

'Acolo' era Olguta. 'Acolo' era o scena pe un peron de gara: o fetita ― nu? ― venise in goana la gara, trecind printr-un oras intunecat, plin de sol­dati, ca sa-i spuie: 'Sa te intorci sanatos', cu ochii plecati si minile ei ― minile de o suverana energie deasupra clapelor pianului ― subtiri, usoare si timide in minile lui

Fara voie, Vania isi privi minile ― trecuse tot razboiul asasin prin ele, cu baionete, pusti, evadare, gituire, granate, glod, singe ― si gasi, nesterse, minile subtiri, usoare si timide.

Oare venea intr-adevar in tara pentru o mostenire?

'Acolo n-ai sa te uiti.'

'De ce?'

Respira adinc si nu se uita.

Dar ii era sufletul ca un munte invaluit in violete.

Se stinsese zimbetul si culoarea pe obrajii Olgutei. Abia acum isi dadea seama ca Vania se schimbase: nu mai vorbea cu ea. Sedea singur, privind marea, cu capul intors. Profilul i-l vedea numai luna.

Cu douazeci de ani in urma, Vania Dumsa, var de al doilea dupa tata cu doamna Deleanu, sosise ― sau, mai exact, cazuse la Iasi, refugiindu-se din Rusia, unde tinarul student revolutionar avea de ispasit o pedeapsa de 10 ani in frigoriferul politic al Siberiei. Cu par ceva mai lung ― curind retezase scurt acest romantism aparent ― cu bluza ruseasca, geamandan pirpiriu, palton, sapca si punga plata. De pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu Rosinanta pe caile-lactee ale morilor de vint.

Devenise imediat gloria facultatii de matematici. Dar o glorie neagra, ca Lucifer printre ingerii fondanti ai paradisului. Inaugurase ironia si chiar sar­casmul in dialogul matematic dintre banca si catedra. Nivelul cugetarii celorlalti era al hirtiei cu cifre, cladite in volum prin suprapunere, pe cind cifrele palpitau inalt in cugetarea lui, ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalti matematica era o profesie, pentru el, o aspiratie sufleteasca, acelasi elan care pe unii ii duce spre Dumnezeu, pe altii spre pamint.

Dar concomitent cu activitatea matematica, nein­destulat, intreprinsese diverse activitati publice, in genul celora din Rusia, care-l facusera sa devie scan­dalul universitatii si al benignului oras moldovenesc.

Vroia, de pilda, pamint pentru tarani, el, un Dumsa, fecior de boieri adevarati, student pe deasupra. Vroia pamint pentru ei, fiindca socotea ca numai pamintul posedat pe veci va fi generatorul de civilizatie al acestei clase formidabile numeric, deci al tarii intregi, caci, spunea el, civilizatia oraselor nu insemna civili­zarea tarii, dupa cum tratamentul estetic al obrazului plin de cosuri, cu pudra si sulimeneli locale, nu in­seamna purificarea infectiei singelui. Concepea de asemenea exproprierea nu ca o gratificatie de acordat taranilor, ci ca o restituire.

Reactiona in acest fel fata de toate realitatile so­ciale solutionate agreabil, pe atunci, pentru clasele dominante.

Vroiau si altii ceea ce vroia Vania, dar vroiau moldoveneste, decorativ, blajin, asa cum aspira spre cer timidele si molaticele dealuri ale Moldovei: ges­turi de fum mai mult decit de pamint. Aducea putin Nistru in Moldova Prutului si-n Iasul Bahluiului.

Animator, gasise aderenti, mai mult, fanatici intre camarazii sai. Injghebase o revista intitulata scurt Nu, care opunea un vesnic veto 'da'-urilor obstesti .Evident, nici profesorii nu erau crutati de acest 'nu', erga omnes, cum spuneau colegii de la Drept. Revis­tele universitare, indeobste, au un public limitat, caci, in genere, n-aduc altceva decit entuziasmul ti­neresc de care buzunarele parintilor sint blazate. Revista lui Vania insa aducea in orasul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care multi batrini il apreciasera in tinerete. Asa ca Nu in Iasi era pretuit esteticeste. Ciudat: ceea ce era destinat actiunii so­ciale, destructive pentru doctrina reactionara, era aplaudat in saloanele Iasului. In sfirsit! revista era discutata, apreciata, hulita, criticata, detestata: in­tr-un cuvint avea lectori. Directorul ei avea dusmani. Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edi­ficiu cu un singur paratrasnet. Nu il avea pe Vania.

Trasnetul solicitat aparu din senin, o femeie: Ioana Palla. Femeile mai indraznet curioase sufar o stra­veche atractie pentru oamenii reputati 'rai': aceeasi impulsiune, in ordinea intelectuala, ca cea care le face sa prefere alimentele piparate, mustarurile, so­surile englezesti, in ordinea alimentara. Rautatea e 'picanta'. In salonul 'inchis' al Ioanei Palla, intrase tinarul revolutionar transnistrian.

Cast trupeste si sufleteste, cum numai palizii rusi nu englezii cu singe si ten de tomata, stiu uneori sa fie, Vania reactiona agresiv, cinic, brutal ― in idei, evident, caci, profund initiat de propria-i delicateta nu confunda, romaneste, vulgaritatea cu puterea ― in fata Ioanei Palla, prerafaelita pe atunci, in discutii, ca un vitraliu cu suavitati de crin lunari si stinjenei vesperali.

Vorbele lui Vania consumau dinamita si vitriolul tuturor atitudinilor explozive in revolta si corosive in judecati. Brutalizata, Ioana admira in el fastul barbar al puterii barbatesti, si-l stimula pe tarimul discutiilor.

Majuscula initiala a atitudinei lui Vania ― iarasi in discutii ― fata de fenomenul 'femeie', alaturi de parerile curente, era acelasi 'nu' prometeic al tineretei universitare in jurul lui grupate.

Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuala, cit timp Adam e un plural si Eva la fel, de cind cu gramatica paradisului pierdut. Casatoria monogama: inventia crestinismului, utila preotilor prin virtuali­tatea de noi casatorii, si avocatilor prin divorturile prealabile. Poligamia natural ca e anatemizata de preoti si condamnata de legisti, de vreme ce le expropriaza latifundiile profesionale.

Nu. Fidelitatea e crima de les-biologie. Viata este proces de experiente cit mai variate, nu de monotonii reiterate. Toti oamenii de geniu, toate formulele proeminente ale vietii sint rezultatul unui adulter proxim sau departat. In pomicultura adulterul moralei e sfinta institutie a altoiului. Si insusi pamintul e fruc­tul unui adulter cosmic.

Nu. Femeia sa fie nesincera, perfida, diversa, conglo­merat de sinceritati autonome; sa poata iubi mai multi barbati deodata, cum marea primeste in acelasi culcus de apa supla, in care trupul ei e vesnic alta lumina cu alte unde, revarsarea, felurit ritmata si colorata, a fluviilor care-i dau viata si vigoare.

Iubirea platonica? Nu. Nu exista. Exista glande si exista frumusetea. Varsa cincizeci de ani pe dra­gostea eterna a lui Romeo si Julietei; Julieta va inchide fereastra ca sa nu raceasca, tragind storul pe splendoarea lunii, care incomodeaza somnul; Romeo, numai la gindul ca exista scari ― de lemn comod, nu de matase eleganta ― va binecuvinta eternitatea plana, cu perne moi, a patului. Reia-le cei cincizeci de ani, si fiziologic vor fi lirici in poemul lui Shakes­peare.

Nu! Nu! Nu! Corsar negru in fata flotelor imense ale da-urilor, distrugea.

Intr-o zi, Ioana Palla, campioana suavitatilor in discutii, spusese da. Si Vania. Adica 'da'-ul cazuse intre ei ca un mar copt; vorba devenise fapt trupesc.

Ioana gustase cu o profunda jubilare savoarea de­ceptiei. Era intiia femeie a acestui padisah al hare­murilor verbale. Trupul Ioanei, ca intiiul steag infipt in Polul Nord, filfiia pe o imparatie de zapezi intacte, fara urme de galosi, in bataia unor vinturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul intiiului dialog tru­pesc fusese neasteptat pentru Ioana. Vania ii ceruse sa plece cu el! Unde? Oriunde. In Africa, in America, in Australia; de pe atunci avea aptitudini continen­tale. De ce? Nu putea sa accepte ignobilul gest de a saluta si suride omului batrin care era sotul amantei sale. De ce? Prefera sa bea apa din pumni sau sa moara de sete, decit sa-si moaie buzele dupa altul. De ce? Fiindca o iubea. Ei si?

― Cum?

Asa cum ar striga profetul tinar in fata cerului crapat deodata, gol, fara Dumnezeu: 'Cum?' cu su­fletul spart ca si cerul.

― Buna seara.

― Ne vedem mine, Vania, zimbise Ioana Palla, care cunostea perfect legile gravitatiei.

Dar nu-l cunostea pe Vania. A doua zi, tinarul revolutionar plecase in America. Ii era scirba nu numai de Iasi, de Moldova, de Romania, ci de intreaga Europa. Oceanul despartitor era de rigoare: atlan­tica batista dusa la nas.

Desigur ca si Ioana Palla ar fi plecat dupa el in America ― gestul lui Vania batea recordul picantului ― dar intre timp sosise din Franta Alexandru Palla, dind o inedita savoare Europei.

De atunci ― douazeci de ani ― Vania cunoscuse femeia, asa cum maninci din picioare, asa cum bei din fintini, mereu altele, la drum lung, in scurtele popasuri.

Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse in minastirile dragostei zavorite de blestem.

Se inclina mereu obrazul de palori al lunii pe umarul ei gol.

Pe tipsia marii, un parfum de trandafiri galbeni ― era vag apusul lunii.

Pe toate zarile, salciile tacerii, oglindindu-se in ape. Simteai, in noapte, clipa de cufundare launtrica a toamnei, cind singura isi spune cu cea dintii frunza cazuta: Du-te.

Pe unii oameni in momentele grele ale vietii ii persecuta acelasi motiv exterior. Un stor de pilda, pe care l-au vazut leganindu-se in vint, in clipa cind au aflat o moarte, il vad in fata ochilor de cite ori durerea, indoiala sau melancolia ii apasa. Pe altii o melodie de gramofon. Pe altii, unghia stupida a de­getului lor aratator. Pe altii o caterinca si un papagal verde ca harta Irlandei.

Pe Vania, gindul Americei. La aceeasi fereastra sufleteasca, din acelasi virf de turn in care rareori se suia, vedea exact acelasi contur: America. Conti­nentul era acolo lipit de fereastra, ca un paianjen in ata lui. Numele noului continent avea in sufletul lui un rasunet psihologic, nu geografic. America nu era dincolo de Atlantic, ci in creierul lui, ca un centru autonom, determinind anumite reactii particulare, anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a liber­tatii.

Rupse tacerea, intorcind capul spre Olguta.

― Stii ca plec in America

'Iarasi', dadu sa ingine Olguta, dar tacu fiindca spaima ii imprejmuise vorbele.

Glasul lui Vania era linistit si informativ. Dar vibratia lui asternea pe obrajii Olgutei, ca gerul pe fereastra, abur peste abur, paloare peste paloare, alb peste alb. Si iarasi o impresie noua, de o noutate stranie, pentru Vania. Daca pamintul pe care mergi, pe care-l calci, fara sa te gindesti la el ― duritate incorporata in pasi ca cerul in ochi ― ai simti deodata ca sufere din pricina ta, fiindca pasii tai sint grei, daca ai simti inlauntrul lui ca o durere fara de ex­presie aparenta, fiindca il calci ― ce-ai face: ai merge inainte, sau te-ai opri?

Zeflemeaua, ironia, sarcasmul, duritatea le infipsese in oameni, cind trebuia, ca sa inainteze prin indife­renta lor masata: prora nu despica val sau liniste, cind pinzele-s desfasurate?

Si iata ca, deodata, miscarile lui, capriciile liber­tatii lui, pornirile nevoilor lui ― limitate la trupul si sufletul lui ― porunceau durere sau bucurie in alt­cineva.

Isi pierdu echilibrul firii lui, ca un om educat de presiunea atmosferica a pamintului, desteptindu-se intr-o planeta noua, in care pasul devine salt, bratul ― aripa. Vrei sa te pipai, si te lovesti ingrozitor cu propria ta miscare, detractata. Lacrima-i glont; soapta ― bubuit.

― Am mostenit o mosie in Basarabia. O vind si plec Ma vezi tu pe mine proprietar in Romania?

Sa cauti fraze, oarecum hazlii, in fata unor ochi negri care te privesc cu un fel de mirare amara

'Ma vezi tu proprietar in Romania'; un ecou ras­picat ii repeta vorbele in craniu. Ce insemna asta? Motivarea actiunilor lui! De ce? Pentru cine? Nicio­data nu daduse socoteala nimanui. Niciodata nu-si anuntase, nici explicase intentiile, necum faptele.

Era jenat, intimidat. Tot ce facea devenise deodata fortat, nenatural. Actele lui cele mai simple aveau spontaneitatea tunetului. Stirpise din el umbra cabo­tina pe care analiza o pune in jurul faptelor, conco­mitent cu formarea lor, atenuindu-le vigoarea sigura. Acum le culegea si le dadea drumul, ca unor fosti vulturi deveniti muste cu pretentii.

Persevera totusi, fiindca prefera sa fie ridicol decit sa existe istovitoarea transparenta a tacerii intre sufletul lui si ochii negri.

― Mi-a revenit fobia Europei. As fi plecat in Rusia, dar s-a schimbat.

Capul cauta cuvinte. Nici constructia frazelor, banal gramaticale nu mai avea abruptul frazei lui. Cule­gea cuvintele din dictionare. Nu mai aveau singe, necum singele lui.

― [] Plec in America. Ma fac fermier.

America devenise un carton de jucarii, in care era o ferma de lemn, cu iarba artificiala, animale cu miros de clei si eticheta.

Cauta cuvinte cu febrilitate. Era in sufletul lui miscarea dezordonata a picioarelor de carabus intors pe dos.

Tacerea incepea.

― America

Tacerea se forma, limpede, de cristal dur.

Tacu, prins in ghetar, ca un gol de aer.

― Vania

Ce se intimpla?

Buzele Olgutei se chinuiau in neastimpar. Stia sa vorbeasca. Orice gind gasea conturul sunetului precis in buzele ei, care nici in copilarie nu bilbiisera. Intot­deauna viata ii daduse cuvintele care devin fapta, calcind pe buza ca pe un hotar de lupta.

Dar acum?

Era in sufletul ei o ingenunchiere, cu minile im­preunate, care cerea cerului cuvintele.

― esti hotarit sa pleci in America?

Isi inclina capul, prezentind fruntea ca un scut.

― Da.

Fruntea Olgutei se pleca mai tare, si genele.

― Vania

Soptise numele desprins din bataile inimei.

― ma iei si pe mine?

Isi aplecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea destinului.

― De ce?

Aspre, cuvintele pornisera cu pumnii strinsi din gura lui Vania spre fruntea lui, nu spre Olguta. O lovira. Il privi cu ochi in care nici o stea nu rasarise: Noaptea inceputului.

― Fiindca te iubesc.

Azvirlise un soare in bratele unui om.

― Si eu te iubesc.

Cine vorbise?

Olguta stia, fiindca ascultase: Vania nu, fiindca vorbise.

Din nou plecata, Olguta isi racorea buzele pe les­pedea destinului.

― Cind plecam?

Glasul Olgutei trecea pe subt umbrare cu mult soare printre frunze. Sunetele erau grave de fericire, obosite de belsugul lor.

Daca si-ar fi intors fata spre Olguta, i-ar fi raspuns: 'Cind vrei'.

Dar si-o tinea in palme, grea. 'E un copil, e un copil', cintau coruri de glasuri in el. 'Crut-o las-o, e un copil', porunceau glasurile in el.

Vorbi, tinindu-si capul aplecat:

― Sint un vagabond

― Stiu.

― Sint unchiul tau

Glasul se inasprise.

― Stiu.

― Sint cu douazeci de ani mai mare decit tine

Cum ar spune vintul: vin de departe, am pornit cu ghetarii, am fost amar prin brazi, crincen pe mari, am scuturat floarea livezilor de portocali si am venit cu rindunelele. Sint batrin.

Olguta zimbea. Se rumenea omatul piscurilor pe obrajii ei.

― Am iubit o femeie

Ochii Olgutei se micsorara si, fara sa vrea, scutura pletele care-i cadeau in ochi, descoperindu-si fruntea.

― Acum douazeci de ani, urma Vania, sfarimind cu inima tacerea buzelor.

Olguta regasi un zimbet care clipise.

― Viata viata

Pieptul larg al lui Vania se umfla. Calca in sfirsit pe pamintul lui.

― Viata

O privi pe Olguta cu ochii care privisera mereu viata in fata, dominind-o cu trupul batut de toate vinturile, de toate nevoile, de toate greutatile

Si intilni un zimbet, cu duiosie ireverentios.

― Viata e grea.

Atit gasise ca sa bata medalia Infernului al carui miros ars ii palpita in nari.

― Stiu.

Un 'stiu' de ris topit.

Si pe aceeasi fata zimbetul se stinse, trasaturile se ascutira, fruntea se ivi, coplesind si dominind rotun­jimea copilaroasa a obrajilor.

― Stiu, Vania

Minile lui Vania, pe genunchii lui inclestate, se umplura parca de conturul obrajilor Olgutei, raminind tot pe genunchii lui.

― Te iubesc, sopti Olguta.

Obrazul Olgutei se inclinase fraged pe viola pra­fuita a vorbei vechi.

Si iarasi zimbetul aprinse feerii de ger subt luna.

― Cind plecam?

Sedea in fata Olgutei, aplecat spre ea, cu mirare si fara mirare, ca o mare statuie de granit, care deodata ar vedea cu ochii ei de piatra macul privit de ochii orbi pina atunci, in zeci de primaveri.

Inlatura cu o miscare a minii gramezile de ani din jurul lui, si cu un zimbet care se resemna sa fie fericit vorbi incet, cu glasul lui adinc:

― Plecam, Olguta.

Prin somn ii simtise toate miscarile, cum simte fundul marii umbra unui nour din cer, calatorind altfel decit umbra vietatilor adincului mut.

Alexandru Palla se destepta nelinistit, ca si cum ar fi pierdut ceva. Intoarse capul: chaise-longue-ul Olgutei era gol.

Il privi totusi, si dupa ce ochii constatara absenta, nu cum te uiti la un scaun de curind gol, ci cum masori conturul precis al singuratatii.

Spumoasele crengi ale lunii in declin atirnau frinte de propriul lor belsug.

Isi umplu pipa, o aprinse. Un cascat alunga intiiul fum inainte de-a fi intrat in piept. Privirile-i alune­cara pe punte, pe mare, pe cer, pe zare.

Trase un fum mai indesat si-i dadu drumul cu putere, oftind.

'S-a dus in cabina.'

Niciodata gindul lui n-o desemna pe Olguta, no­minal. Insa pronumele care-o cuprindea avea un timbru si o inflexiune speciala. Intr-o carte religioasa, tiparita negru, ar fi fost majuscula cu ros chenar, pe care un fir de busuioc si-ar fi lasat piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar indrazni s-o deschida, in­chisa intre scoarte pentru vecie.

Fetele lui Le iubea deopotriva, adica voia sa le iubeasca deopotriva Cind se gindea la Monica, o vedea lumina de soare uitata de trecut intr-o fereastra ogivala, vestind senin cu rindunele ― si zimbea. Deasupra Monicai se boltea cerul Florentei. Pre­simtita si fireasca vecinatate a acelui cer o facea parca atit de surizator blonda ― dimpreuna cu teii ― si atit de pur inalta, deasupra spicului bogat. Cind se gindea la Olguta prefera sa fie alaturi si Monica: astfel, numai emotia lui indraznea sa zimbeasca.

De trei ani era tovarasul lor, camaradul lor sur, intr-o masura bunicul lor. Cuvintul 'bunic' ii inspi­rase statornic aversiunea pe care ti-o dau cuvintele impaiate de literatura: luna, dor, Venetia Acum il inspaiminta, mai putin alaturi de Monica ― fata de care toti oamenii virstnici aveau atitudini de bunici maguliti ― imperios, insa, alaturi de Olguta.

De acum inainte

Il aruncase viata intre ele, cum ar arunca vintul o pelerina asupra unui zbor de cocori.

Dar fara miracolul tovarasiei unui cird de cocori cu o pelerina, aceasta e o sumbra bucata de postav bleg cu fald romantic si miros de maryland. Si atit.

Buna de pus in cuier, nu in colivie.

Se intorcea in tara, fiindca se intorceau fetele. Le insotea pina la capat, cu toate ca acum trei ani plecase hotarit sa nu se mai intoarca.

Plecarea de atunci!

Oroarea de atunci, in stare sa rastoarne un munte, nu o inima!

O musca veninos si gras lucioasa, insurubindu-se intr-un hoit, e un spectacol hidos, firesc insa, care te dezgusta de moarte si de heruvimii ei verzi.

Dar un frag rumen, fraged, aromat, margean de roua, rasarind pur ca luceafarul diminetelor biblice pe buzele unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Asa era infioratoarea copilarie a frumusetii Adiei, pe sufletul ei: frag pe buzele unui hoit.

Dupa cinci ani de casatorie, cind se destepta dimi­neata cu Adia alaturi, o privea cu zimbetul nou al celui care a dormit in iarba de primavara si s-a trezit in zori om, intre viorele si roua.

Anii treceau pe alaturi de ea, ca o armata in mars, care s-ar despica de la sine, calcind flori tinere, si-ar merge in virfuri, strivind miresme, ca sa nu turbure somnul unei ciobanite frumoase, adormita in lunca.

El imbatrinea, Adia raminea tinara. Ii sacrificase pictura, adica i-o harazise ei. Din 1914, de cind se casatorise cu ea, pina in 1919, pinzele lui erau feres­trele unui mare palat, prin care se juca o infanta cu par roscat ca ruginile soarelui si ochi verzi de ra­coare vegetala; rasarind la o fereastra, la alta, cu alt neastimpar, alt zimbet si alta mirare rasturnata in visteria luminilor si a culorilor.

Sufletul lui o iubea fara pauzele care sint clipirea ochilor dragostii, o iubea cu ochii vesnic deschisi, ca ai apelor.

Cele mai mari iubiri au clipe, ore si zile moarte ― au osteneli, au sat trecator, au reculegeri in singura­tate, au discontinuitati, intermitente; au, intr-un cuvint, ca si pamintul, anotimpuri care, dupa exube­rante in afara, poruncesc taceri si inviorari subterane. El o iubise pe Adia mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani fusesera toate iubire, adorare, urias policandru cu toate luminile aprinse pentru ea, pen­tru cele mai marunte si neinsemnate miscari ale ei.

Alti oameni cind iubesc, nu orbesc pentru prive­listea multimii celorlalte femei. O iubire pentru ei e o virtualitate implinita, dar celelalte virtualitati ramin disponibile si agere. Parfumul parului altei femei decit cea iubita, ramine in nara lor lung palpitind; risul unor buze mai tinere decit cele pe care le saruta, le da uneori vigoarea, alteori nostalgia musca­turilor umede: si serpuirea unei coapse, daca nu le fulgera singele in brat, le lasa spirala unei istovitoare visari.

El o iubise total. Un fluviu duce marii toate ploile si toate apele unui vast tinut marginit de munti. Acolo sint sipote, izvoare, si cerul oglindit de ele, si florile, si brazii, si plopii, si stejarii, si caprioarele care s-au adapat, si zig-zagul trasnetului solitar in creier de munte, si freamatul padurilor, si aripa cu zimt a diavolului in miez de noapte, si inelul de argint care s-a infiorat pe miezul pulpei de taranca, si piscul zborurilor, vulturul, si nufarul de-o clipa al pintecului rindunelei, si tacerea zapezilor, si parfumul toamnei. Un fluviu aduce marii care e o adinca oglinda a constelatiilor, tot misterul lumii topit in oglinzile lui curgatoare.

Astfel o iubise: cu toata simplicitatea sufletului si cu intreg fastul talentului.

Natural, dorintele si capriciile cele mai absurde ale Adiei erau primite nu de vointa lui, ci de dragostea lui, cu porti imparatesti deschise pentru ea.

Astfel, in timpul razboiului, cind hotarele pribe­giilor frumoase ii erau inchise, cumparase casa mare la Iasi, unde nopti de-a rindul ofiterii aliati, mai ales medicii armatelor aliate, cunoscusera ospitalitatea unui boier moldovean trait la Paris, biblioteca unui roman poliglot si artist, si candoarea unui mare pictor ale carui coarne aveau dimensiunile si paleta unui curcubeu interaliat.

In timpul zilei, Adia era sora de caritate intru Cythera si Lesbos, dimpreuna cu nedespartita sa cumnata Ioana Palla. El se inchidea in atelierul de pictura cu pipa, trudind si chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit inainte de a face lumile.

Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele in brate prin luncile, cringurile si codrii verdelui, ca sa gaseasca ochii Adiei.

Rosii erau buzele Adiei: inima lui era rana in piersici si insingerare in rodii ca sa le presimta.

Roz era chipul Adiei si trupul cu obrajii sinilor: sufletul lui era nisip printre scoici si vint printre caisi ca sa-l atinga.

El traia in atelierul de pictura cu Adia, ca livezile cufundate in meditatia primaverei. Cu Adia rareori era singur. Se intorcea de la spital seara tirziu, im­preuna cu Ioana Palla, purtind pe frunte crucea sanitara, insotite de un alai intreg de uniforme al­bastre, verzui etc Mesele aveau inbelsugare si ca­denta de chef deghizat in banchet.

Dupa masa oaspetii dansau cu cele doua amfitri­oane.

El privea zimbind, nu cum priveste un barbat in­dragostit pe femeia lui framintata de altii, ci cum priveste un parinte indragostit pe fetita lui zburdind printre papusi si jucarii.

Se culcau foarte tirziu. Adia adormea cu o spon­taneitate copilareasca, rasturnind pe perna parul si obrajii la care paleta si penelul rivnisera. O privea la lumina mica a lampii de noapte, ii auzea respiratia care-i punea un abur pe inima, ii privea miscarile somnului inmugurind inca, o creanga inflorita ― si era fericit.

Intre timp, scandalul luase proportii de monument public. Spitalul la care lucrau Adia si Ioana Palla, adapostea multi soldati. Fostii tarani. Intorsi de pe front mutilati, aduceau o resemnare incruntata pe masa de operatie, si-n noua viata, pe linga picioarele sau bratele de lemn, acea mirare a sutelor de mii, in fata careia reformele sociale trebuiau sa rasara nu ca un act de generozitate, ci ca un act de prudenta. Acesti tarani din mosi stramosi cunoscusera desfriul turcilor, al fanariotilor si al boierilor corciti sau bastinasi ― si-l socotisera ca un drept boieresc. Dar acum de cind mina lor minuise prea multa vreme pusca si sabia ca sa nu uite toata resemnarea coarne­lor de plug din urma coarnelor de bou ― nu mai puteau accepta ceea ce pina atunci nici nu cutezasera sa judece. Verdictul invalizilor virstnici fusese drastic: izgonirea celor doua infirmiere care confundau crucea rosie cu felinarul ros. Aceasta, dupa ce ranitii mai tineri privisera saptamini de-a rindul, de pe ferestruica unui closet al etajului de sus, cum intr-o odaita alba cu sofa, dosita tuturor privirilor si ferestrelor, 'doua muieri scirnaveau pamintul lui Dumnezeu'. Intr-o zi feres­truica closetului care facea victorioasa concurenta vorbelor si gravurilor obscene de pe ziduri, se purifi­case. Sparta cu cirjele si bratele valide, usa se pra­valise. Adina si Ioana Palla, goale, cu blanile pe ele si desculte in pantofi neincheiati, trecusera prin 'huideo'-ul unor oameni prea scirbiti ca sa-si spurce cirjele lovind ceea ce se loveste cu scuipatul numai.

Scena facuse inconjurul intregii societati iesene inainte ca sa ajunga la urechile lui Alexandru Palla, abia atunci cind devenise amintire picanta din vre­mea razboiului. Lovise pe cel care-l informase, somat sa explice o gluma echivoca. Nu credea. Nu putea crede. Intrase totusi neanuntat, pe furis, in casa fra­telui sau, unde Adina isi petrecea dupa-amiezele, si vazuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. In acea clipa nu-l ingrozise atit palpitarea nuda a celor doua femei, cit zimbetul candid de copil desteptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii revarsati ai parului.

Frag rasarit pe buzele unui hoit.

Solutia divortului ii aparuse atunci in toata trivia­litatea ei. Sa pui in vitrina viata nuptiala! Nu.

Parasise tot. Nu luase nimic din casa in care rusinea si scirba urlau a pustiu. Insarcinase pe prietenul sau de club, avocatul Iorgu Deleanu, sa-i adminis­treze averea injumatatindu-i venitul intre el si femeia care-i purta numele. Numai formalitatile pasapor­tului il mai retineau. Pleca la Paris, in orasul ti­neretii.

Acceptase cu distrata indiferenta la inceput, apoi cu surda enervare, apoi cu lehamete resemnata, ru­gamintea domnului Deleanu, de a fi insotitorul Monicai si Olgutei, care plecau in Franta pentru studii. In schimb, nu cedase de loc staruintelor de-a renunta la itinerarul pe apa, alegind trenul in locul vaporului. Si Olguta prefera vaporul, asa ca plecasera pe mare, fara stirea doamnei Deleanu, cu consimtimintul smuls domnului Deleanu si complicitatea lui.

Acum trei ani Aceeasi noapte rece subt stele, ca un dar de inaltimi al muntilor, coborit pe mare. Aceeasi punte goala. Aceleasi chaises-longues-uri pa­rasite pe rind. Acelasi Alexandru Palla, invaluit in ampla pelerina, cu pipa, cu barba sura, parul alb ondulat, aceeasi fata palida cu trasaturi de o inalta frumuseti, dar scurmata, devastata. Schimbase cu fetele incredintate lui formulele de stricta politeta, si atit. Monica se retrasese indata dupa masa in cabina, Olguta se instalase pe punte intr-un chaise-longue.

Plecasera unul cite unul, toti admiratorii noptilor, afara de Olguta. Alexandru Palla astepta mult, si din ce in ce mai ostil, plecarea ei. Il siciia si tacerea, pe care o presupunea febrila, guraliva, si futila, a tinerei lui tovarase. Si pe deasupra, tineretea femeiasca nu-i mai parea ca o racoare invioratoare pentru ochi si suflet, ci ca o pinda veninoasa.

Olguta nu pleca. El n-o privea. Avea impresia ca se indaratniceste linga el, linga celebritatea lui, asteptind exclamatia, vorba, conversatia: dezvelirea mo­numentului ilustru.

Olguta nu pleca. El fuma pipa dupa pipa. De la o vreme o uitase. Suferea atit de mult ca uneori ii venea sa ofteze si sa geama ca taranii, cind bolesc pe prispa. Miliardele de clipe in care ardea o iubire de cinci ani fumegau inecacios ca luminarile de sau stinse. Ingretosarea era vasta si profunda, ca acele crapaturi care despart continente, dar o iubea inca pe Adina. O iubea, fiindca simtea nevoia de a o lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei il mina.

Daca marea, in loc sa fie cuprins de apa sarata ar fi groapa de putrefactii, fluviul tot acolo s-ar varsa. Dar Alexandru Palla era ora, nu fluviu, si sufletul sau alungat de aceeasi miscare prin acelasi vad se incretea de scirba in preajma trupului nopti de-a rindul vegheat si adorat, zile de-a rindul cintat si impodobit.

Cum? Tot nu plecase? Intilnise profilul Olgutei proiectat pe stele, cu ochii deschisi. Tinara lui tova­rasa, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.

O privise de citeva ori de-a lungul noptii inghetate, regasind-o cufundata in acelasi gest spre stele.

Zorii, rasaritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase privelistea. In argint de dimineata, profilul tovarasei lui era sever si inchis in semnificatia lui, ca o litera chinezeasca de tus.

― Buna dimineata, ati dormit bine, domnisoara?

― Multumesc. Am dormit bine.

Plecase. De ce mintise tovarasa lui tinara, care o noapte intreaga veghease cu ochii deschisi? Iubire? La virsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La virsta ei durerile pling si adorm in culcus comod, nu pe scaune, fie ele si chaises-longues-uri.

Atunci?

Citeva nopti, tacerea lui Alexandru Palla se mirase alaturi de tacerea Olgutei. Apoi o stimase. Tacerea unei fete frumoase si tinere, care nu dormea, alaturi de veghea unui barbat, e o perla neagra mai pre­tioasa decit lumina, fumul si sclipirea celor albe.

Astfel descoperise Alexandru Palla tacerea Olgutei, inainte de a o descoperi pe Olguta. Se mirase din nou. Taciturna lui tovarasa de nesomn, nu era nici timida, nici tacuta. Vorbele spuse de ea aveau indoitul aspect al chipului ei: hotarite si agere, ca trasaturile si ochii, copilaros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeasi siguranta vorbea, glumea, tacea si se misca. Nu cauta nici sa placa, nici sa se impuie celorlalti. In atmosfera de infratire speciala calatoriilor pe va­por, cu fizionomia ei unanima, datorita unor cauze identice actionind asupra unei grupari omologate de identitatea decorului in care se misca, Olguta traia izolat, fara sa fie ursuza, singura, fara sa fie retrasa. Spre deosebire de ceilalti, care erau veseli, visatori sau preocupati numai cind si fiindca si ceilalti oameni erau la fel, cum ai imbraca smochingul, fracul sau sacoul ― dupa cum te duci la un ceai, la un banchet sau pe strada ― Olguta avea taceri, veselii si umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalti, dar intense ca ale tuturora la un loc.

Uneori toamna are nevoie de o padure intreaga ca sa-si desfasure salul persan cu arabesc de crengi, colorit de frunze, caderi de franjuri. Dar sint copaci solitari, cedrii de pilda, pe al caror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor in turma, ci paduri. Umbra lor e un cer asternut la picioare. Toamna e toamna lor, paunul de aur hranit, crescut si desfacut in palma imensitatii lor. Prin crengile lor, nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci calatoresc.

Sufletul lui Alexandru Palla cunostea imbelsugarea acestor singuratati, tumultul acestor taceri. Inainte de a cunoaste sufletul Olgutei, ii banuise dimensiunile.

Fetele tinere cind nu glumesc, au deseori cochetaria sa-si valorifice puerilitatea buzelor carnoase si can­doarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: fragezeste tenul si intinereste tineretea mai bine decit fardul.

Si femeile batrine au uneori predilectie verbala pentru lucrurile serioase, indeobste rezervate barba­tilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, unghiular al vietii, ci o pulbere inecacioasa a mortii.

Olguta nu vorbea niciodata lucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea era subt vorbele si glumele ei, ca pamintul subt pasul copiilor si oame­nilor mari deopotriva.

Existenta statornica a acestei seriozitati ― din care se desprindeau toate miscarile ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, ii purifica vioiciunea de acea futilitate gazoasa, apreciata uneori ca un atribut exuberant al feminitatii, care da valuta-fleac si greutatea-fulg comportarii femeilor in genere. De aceea, alaturi de ea un barbat putea sa ramiie barbat, fara instantaneul 'tuns, ras si frezat', dupa care barbatul ridica ochii spre femeie ca spre o oglinda menita sa-l satisfaca. Cuvintul 'camaraderie' suna cinstit si plin alaturi de Olguta.

Debarcind la Marsilia, Olguta ii spunea lui Alexan­dru Palla: 'Pasa'; Alexandru Palla ii spunea tova­rasei lui 'Olguta'. Nici Olguta nu se inalta, nici Alexandru Palla nu se cobora.

Cind doi oameni s-au cunoscut, in fata mortii de pilda, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au pri­lejul sa se cunoasca asa de bine. Unii oameni insa, foarte loaiali, despuiati complect de cabotinism, se pot cunoaste foarte bine in conditii de o banala normalitate. Mai tirziu, se vor satura poate unul de altul, dar deceptii nu pot avea niciodata.

Alexandru Palla se imprietenise in asa chip cu Olguta, si in asa masura pretuia prietenia Monicai ― cind de lampa intima, cind de candela subt icoane, cind de fereastra spre lanuri de griu ― incit devenise, in tot timpul sederei la Paris, oaspete familiar mesei de seara, in apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia in ostrovul Senei, numit La Cité in preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea si atelierul cu pinze innourate de cenusiu si alb. O data cu Adia aruncase si paleta culorilor ei. O regasise insa, si-o reluase.

Prietenele lui, Olguta si Monica lucrau: Monica la Sorbona si la Bibliothèque Nationale, Olguta, la profesorul ei de pian si acasa. Atmosfera de munca tinara a casei lor daduse lui Alexandru Palla vointa de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat. Paleta de la Iasi arzatoare si frageda de tineretea culorilor tari

Imbatrinise ca un om: palise, surise, albise, in impaienjeniri de zimbet stins.

Mult alb, dar pierise soarele, si stinse erau stelele pentru acel alb, si doar o luna subterana ca ocnele de sare il caruntea cu veacurile ei.

Si cheiurile Senei pe care le picta erau amare si pustii, ca sufletul celui care-si asternea singura­tatea chinuita pe pinze, izgonind-o treptat din el, creata.

Zilele treceau. Artistul coplesea incet cu incetul pe omul de pina atunci, incorporind in actul creator toate experientele care devastasera sufletul si trupul omului. Alexandru Palla se echilibra in noua viata. Adia, mistuita in alburi de scrum, de fum si de cenusa, nu mai era o amintire tragica, ci profundul ferment al unei noi configuratii picturale. Pe cheiu­rile Senei imbatrinise o dragoste; apele Senei pro-hodeau un trecut.

Spre seara, pe la sapte, Alexandru Palla privea ceasornicul, cu ochi de lucrator pentru care seara e o rasplata, o vacanta. De la el pina la apartamentul fetelor erau vreo doi alegri kilometri parizieni, im­pestritati de tinereta universitara pina la Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipa, batrineste, in dreptul gradinii pline de copii si de baloane colorate, pleca pacificat, se intilnea cu amintirile de vals din fata Balului Bulier si, intinerit, se bifurca imprejmuind gradina Obser­vatorului, ca un buchet cuprins in brate, in fata careia Alexandru Palla, pieton greoi, se oprea sa rasufle.

Vos nièces sont à la maison[8], il anunta inutil, cu o regularitate cronometrica, conseioza imobilului, un fel de chiosc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, sprincene si mustacioara de pisla si glas de tenor sopranizat in gramofon.

Urca scarile pe care coborau gamele pianului de sus, suna, si intra. Gamele incetau. Monica venea, blonda, cu timplele zburlite si minile studioase patate de cerneala; Olguta, bruna, scuturindu-si pletele pina atunci aplecate pe game. In clipa aceea, toti trei intrau 'in recreatie' ca scolarii. La Paris, Alexandru Palla inlocuia pe domnul Deleanu. Ca si el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori brinzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langusta, un paté, sau baclavale, cataif, bunatati cu gust de-acasa, exotic la Paris, fabricate numai intr-o cofetarie din Boulevard Saint-Michel la intretaierea cu Rue des Écoles, in drumul lui Alexandru Palla.

Acolo, in sofrageria solidului apartament de bur­ghez francez, Alexandru Palla cunoscuse un aspect intinerit al vietii de familie, al vietii de la Medeleni. Caci Olguta, cind se inveselea, era si copilaria Olgutei, dar si domnul Deleanu, iar Monica, raminind Monica, era si doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospoda­rie, urmind dogmele de acasa, dar cu gratia tineretii ei blinde. Monica facea menu-ul, dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Palla. Tot ea, asezata in capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguta sa manince, dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de indata intre ele raporturile dintre Olguta si doamna Deleanu.

Olguta intinerea sclipitor in acele clipe, iar Monica se maturiza in felul fetitelor imbracate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, in ibric adus de acasa, cafeaua turceasca: raritate la Paris. Cafeaua era des­tinata lui Pasa, dar Olguta nu accepta acest privi­legiu, dupa cum nici Monica nu accepta ca Olguta sa-si strice somnul bind cafea. Ceea ce insemna o acceptare, dupa lupta, din partea Monicai. Luau masa intr-o atmosfera de cordialitate neumbrita.

La aceste mese participau uneori, prin vorba Olgutei, cei de acasa. Olguta reconstituia c-un virf de zimbet, scenete de la Iasi si Medeleni. Printr-un tacit acord, razboiul era eliminat din discutie, de toti trei. Razboiul apartinea tacerilor izolate: vorbele il ocoleau, ca sa poata respira si zimbi. Dupa masa, Monica isi relua lucrul in odaia ei, Olguta cinta, Pasa fuma.

Uneori plecau impreuna la concerte, la opera sau la teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau impreuna.

Duminica, Pasa prezida un dejun de fete: prietene de ale Olgutei si Monicai. Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gatite si copilaroase in veselie, fiindca era duminica dupa o saptamina de intensa munca. Intimidate la inceput de maies­tatea frumusetii lui Alexandru Palla ― mitropolit intr-un pensionat de fete ― si de celebritatea lui ― de mult pariziana ― se familiarizasera cu el ca hu­lubii Venetiei cu statuile glorioase. Mincau lucruri bune, preferau dulciurile ― de care se ingrijea mai ales Pasa ― fumau cu o ignoranta incintatoare tiga­rete obligatorii fiindca bausera cafea turceasca, sus­tineau controverse literare in complicarea carora Ol­guta excela draceste, beau si cite un deget de curaçao sau o 'fina' cu proportii de degetar, avind convingerea ca au facut o adevarata orgie, rideau fiindca se credeau ametite ― in realitate erau numai imbujorate ― dansau, privind cu impertinenta de scolarita care joaca pe catedra cind profesoara e in fundul clasei portretul domnului decorat si demodat: bunicul proprietarului apartamentului mobilat, dan­sau, dansau, si plecau tropaind ostentativ pe scari, gata sa cinte Marseillesa si sa darime Bastilia; lasind in urma lor o dezordine atit de irezistibila incit Monica, in loc sa se incrunte ca doamna Deleanu, ridea ca Monica si ca Olguta, privindu-l pe Pasa, care, furat si el de revolutie, scutura scrumul pipei pe covorul proprietarului.

Din ce in ce, Pasa participa mai adinc si mai amanuntit la viata lor. Teza de doctorat a Monicai, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit intr-o masura Olgutei. Ea i-l sugerase. Vaga­bondul slut, poltron, uscativ si nemernic, care-si du­cea sufletul printre tilhari, betivi si dezmatati, ca o desaga de heruvimi, intrase demult in sufletul Olgutei prin glasul lui Vania, celalalt vagabond, disparut, ca si Villon, in fluviul pribegiilor, nu in caminul mormintului. Pasa, la fel cu profesorul Monicai, se indoise ca Monica va putea duce la bun sfirsit o lucrare care in afara de cunostinte istorice si lingvis­tice, cerea o adinca experienta a vietii, a unei vieti care nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arsita sau viscolul drumului si popasul crismei. Dar acea viata rebela literaturii exista totusi in baladele vagabon­dului. Exploda in ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon traiai viata lui Villon. Asa ca experienta necesara priceperii lui nu era nevoie numaidecit sa fie prealabila lecturii, caci o capatai cetindu-l.

'En ce temps que j'ay dit devant,

Sur le Noël, morte saison

Que les loups se vivent de vent

Et qu'on se tient en sa maison

Pour le frimas, près du tison;

Me vingt ung vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon citer debrisier'[9]^l

Olguta se dilata cetind aceste versuri, care-i um­flau pieptul cu nostalgii de crivat.

― Poezia lui Villon decoloreaza intreg lirismul sedentar al Frantei, spunea drastic Olguta, si Monica impartasea blind aceasta judecata.

Imbarbatata, aparent numai de Olguta, Monica isi aplecase sufletul asupra odiseei villoniene. In naframa Veronicai, abur delicat tesut, nu se intiparise mai viu decit in piatra, lemn si marmura, chipul lui Isus?

Monica lucra cu simplicitatea pietatii. Uitase ca scrie o teza de doctorat, desi munca informatiunii biografice si bibliografice si scrupulozitatea ei stu­dioasa ii aduceau mereu aminte de caracterul lucrarii. Scria despre baladele lui Villon cu aceeasi sinceritate cu care ii vorbea lui Danut despre literatura lui. Nu rivnea nici sa fie originala ― obsesie juvenila a lucrarilor de doctorat ― nici sa scrie frumos ― pacoste a debutantilor.

Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ci un om. Un om atit de om, incit in el erau mai multi oameni ― unii rai, altii buni, altii si mai rai. Din pricina asta era poet. Monica stia ca ea e o simpla fata indragostita din copilarie pentru totdea­una de un Danut nestatornic, felurit, uneori fatarnic, care-i ascundea multe lucruri urite subt caldura vor­belor frumoase, dar ca Danut o iubea si ca poate iubirea lui Danut era mai pretioasa decit a ei, fiindca Danut, feluritul Danut era un cor de oameni, pe cita vreme ea, Monica, era un singur glas stiind un singur cintec. De cite ori il iertase pe Danut; de cite ori il va ierta

'Vous portastes, digne Vierge, princesse,

Jésus régnant qui n'a ne fin ne cesse.

Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse,

Laissa les cieulx et nous vint secourir,

Offrit à mort sa très chère jeunesse;

Notre Seigneur, tel este, tel le confesse,

En ceste foy je vueil vivre et mourir.'[10]

Si intelegea foarte bine tinara indragostita ca daca pamintul n-ar plamadi ticalosi ca Villon, Fecioara Maria n-ar mai avea pe cine sa primeasca in cer, avind pe buze zimbetul mamei vagabondului cind il vedea sosind rupt, murdar, urmarit de legi si totusi dulcele ei copil.

Astfel Monica se prinsese tovarasa cu steaua zidita intr-un pacatos trup de om, minat de vinturi.

Cu tilharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vind, prin temnite, prin taverne, prin gropi, pretu­tindeni, drumul lui Villon era pur printre pacate, si dureros printre cintece. Viata lui era viata unui fluier cazut din cer, apropiat de toate buzele, zvirlit din toate minile, si cules din nou, de mina care-i scapase prin somn, minjit, dar cu acelasi sunet.

Aplecata pe biografia vagabondului, Monica nicio­data nu se incruntase, niciodata nu rosise. Cu drept cuvint Olguta poreclise pe foasta Melizanda la mère de Villon. Stilul Monicai avea delicata siguranta si meditativul calm, care calauzesc copita calului de munte prin cele mai anevoioase poteci.

Alexandru Palla, zi cu zi urmarind lucrarea Monicai, era uimit de maturitatea judecatii, de lipsa totala de pedantism scolastic, de independenta unei gindiri nealterate de invatatura, si de bunatatea in­telegatoare, care se desprindeau din rindurile aster­nute de o mina harazita parca dezmierdarii pe frunte. Lucrarea Monicai era vie. Semana cu ea. Contempo­rana cu Villon, aceeasi Monica, desigur ca daca l-ar fi intilnit i-ar fi intins minile cu bunatate, fara nici un dezgust. In filigranul lucrarii de doctorat, Ale­xandru Palla vedea acesata scena.

Totusi, cu o zi inainte de sustinerea lucrarii, Pasa nu-si gasea astimpar. Avea obsesia 'tracului'. Reac­tiona cum ar fi trebuit sa reactioneze Monica. Dar Monica era calma.

Si Pasa si Olguta asistasera la examen. Olguta incruntata, masurind cu ochi caricaturizanti, soborul invatatilor examinatori. Pasa, fara pipa, cautind-o mereu, framintindu-si minile si rascolindu-si barba. Sala plina de publicul parizian specializat in astfel de spectacole. De altfel, vinatoarea de gazele are un deosebit farmec pentru amatorii de emotii crude si fragede totodata.

Ceea ce izbise mai intii sala, fusese slutenia ― normala de altminteri ― a examinatorilor, de indata ce Monica se izolase de public pe scaun, inaintea lor.

Ochii tuturora intilnisera, insorit ca vitraliile cu timplele iluminate de cer, un profil desprins de pe vitraliul unei catedrale franceze. Cu minile incrucisate pasnic pe genunchi, Monica astepta, sala o privea ― o priveau si savantii dascali, inainte de-a-i examina stiinta. Plutea un inceput de zimbet ― istoric, nu ironic ― in sala Sorbonei.

Desigur ca cei care-o examinau, cunosteau altfel alhimia limbei franceze, si alt orizont aveau pentru situarea in privelistea franceza a operei lui Villon.

Era mica invatatura candidatei, in fata specialistilor coalizati, din fata ei.

Dar Monica, in colocviu cu slutii invatati, parea tinara contemporana a lui Villon, si ei ― posteritatea lui batrina. Le vorbea despre Villon, raspunzindu-le la intrebari, cu gestul recules pe care-l are cel ce pomeneste de un mort in preajma caruia a trait odinioara.

Era intr-o masura, prin felul cum le vorbea, o bunica informind cu siguranta blajina pe savantii ei stranepoti, despre un om pe care ei l-au studiat, pe cind ea l-a cunoscut.

'Femme je suis povrette et ancienne,

Qui riens ne sçay: oncques lettres ne leus.'[11]^l

Parca pluteau deasupra ei versurile baladei in care mama vagabondului vorbeste cerului, adunind ingerii spre ea, cum vin copiii la fereastra cind ninge alb.

Se forma un zimbet desuet pe toate buzele. Intre­barile prea filologice se sfiisera. Colocviul se-ndeparta de biblioteca, apropiindu-se de viata.

Le raspundea cu un bun simt care dezarma dogmele stiintifice si severitatea fizionomiilor interogative. Astfel, Ioana d'Arc, tarancuta, avea un zimbet rumen si o vorba sanatoasa, care cistigau victorii, comandind stiintei razboinice a capeteniilor militare.

Olguta zimbea, un zimbet care saruta obrajii Monicai si chiar pe-ai dascalilor.

Rumoarea salii, dupa examen, aducea vorbe insolite in acel decor rigid si doct.

Elle est charmante![12]

Délicieuse, la petit roumaine.[13]

Quelle grace!.

― Parca iesim de la Opera, dupa o reprezentatie de-a Pavlovei, ridea Olguta, brat la brat cu Pasa si cu imbujoratul doctor in litere, indreptindu-se spre posta de unde succesul trebuia sa treaca in Romania.

La Paris, festivitatea succesului fusese organizata de Pasa. Participase si profesorul de litere al Monicai, batrin cu ochelari malitiosi, indicat comesean al Olgutei care gasise momentul sa-si razbune emotiile incercate in timpul examenului. Zece fete si doi barbati. O veselie de douasprezece persoane, cu sam­panie si trei sticle de Bourgogne-Musigny, de mult pregatite de Pasa. Profesorul Monicai nu stia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, si avea reumatism.

Dar razbunarea Olgutei prelungise diabolic valsul, inceput cu Monica si reluat de alte noua fete vindi­cativ tinere, pina cind, profesorul de literatura clipind miop, suflind precipitat, cu gulerul moale si trupul la fel, fusese purtat de fete spre divan ca un simplu candidat cuprins de lesinul celor respinsi la examene.

Astfel trecusera trei ani. In ajunul plecarii, Pasa printre cufere si pachete, in dezordinea absorbita sistematic de lazi, avea aerul nedumerit al unui obiect familiar, pe care nici un geamandan nu-l ac­cepta.

― Pasa, adica de ce n-ai veni cu noi in tara? exclamase Olguta, rezumind situatia.

― Adica de ce sa nu vin? meditase Pasa.

Si venise cu fetele indarat, spre tara pe care o lepadase la plecare.

Cind ai adormit noaptea tirziu, cu fereastra des­chisa pe o livada neagra, si cind dimineata o vezi deodata, izbucnitor de alba, dimineata-n dimineata, hohot de flori pe obrazul luminii ― exclami ca un nerod:

― Primavara!

Si esti ca un voievod atunci incoronat, in zalele primaverii. Te-a surprins, dar o asteptai de cu noapte. Strigatul cu buzele deschise in adincul inimii pindea.

Dar cind, calatorind pe aspra mare, cu luna si cu noaptea, cu apa si tacerea, ai uitat ca-n acea clipa paminturile-s verzi de pasul ierbii, si zorii zarilor, argint si rumen, sint floare in livezi ― si cind deo­data primavara e asupra ta, iti cade in brate cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu mii de glasuri picurate ― esti in miracol, taci si privesti cerul deschis deodata ca un fluier cintat.

Asa cazu primavara asupra vaporului plutind pe unda Marii Negre. Venea din cer, aripa linga aripa, pana sprintena, gusa alba, zbor ascutit, subtire glas. Ca mii de frunze revarsate-n poala vintului de mii de crengi, ca mii de aplauze din cer venind si ca un nebunesc vestmint de umbre si de ciucuri, cazut deodata la picioarele dansatoarei dezgolite in spirala opririi in virfuri ― brunul stol de rindunele invalui cu vint, cu ciripit, cu freamat si cu inimioare, va­porul de lemn si fier.

Le vezi pe sirmele de telegraf, albe si brune de neastimpar ca ochii gitanelor cind te privesc; le vezi dind stresinei blajine, miscare de arcas; le vezi subt cer zig-zagul negru ― dar niciodata bratul omenesc nu poate fi creanga acestor muguri de noapte si de trasnet, nici tovaras.

Dar acum, domnitele cerului se-nvecinau cu palma batatorita a omului si cu tot ce aceasta palma groso­lan cladise si-mpletise.

Veneau de departe, din Africa torida a palmierilor si a nisipurilor iuti. Degetul tinar al primaverii, intorcea o foaie de poveste din Africa, peste mari, cu cerul zugravit albastru si literele risipite-n vers.

Primavara! Simteai alaturi timplele primaverii aplecata asupra rindunelelor ei.

Si viata omeneasca a vaporului deodata se sfii, greoaie, zimbind captiv, tesuta-n rindunele.

Sunetul marii il gasesti simplificat in citeva litere ale alfabetului, daca il cauti acolo in loc sa-l cauti in coardele si in gitlejurile instrumentelor muzicale. Il gasesti in s, in f, in s si in v.

S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e linistita. Nici un relief de val, nici o frunza de apa nu-ti vadeste padurea de adincuri. Calm. Totusi urechea asculta marea pe care ochiul o vede muta. Ce rasuna? De unde? Ce fior catifelat dezmiarda auzul? Ssssss Astfel sampania dupa ce s-a potolit in clara cupa de cristal, museaza inca pe margini. Acelasi s, ne­zimtat de nici un z, acelasi s soptit de buza aerului ― dar s-ul marii museaza delicat intr-o cupa atit de vasta ca zarile abia ii pot cuprinde claritatea in mini. E oftatul aburit al imensitatii calme.

F. Fosnet, dar ca de fum. Nimic nu se clatina pe mare.

Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spuma ride alb. Fffff E lenea moale a marii. E spuma plina ca o gusa de hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe in lumina de luna.

Ffffff Se desprind fulgi de pe aripa uriasa a pamintului.

S. Fierbe spuma in clocote mari, suierind. Ssss. E ca o gara din care toate locomotivele lumii, in aburi si in fum, ar porni, clatinind temeliile pamin­tului, cu uraganul lor de fier inspumat.

V Ochii se inchid ca sa nu vada. E gura de leu a pamintului, cu coltii implintati in urlet. E vijiitul vinturilor sfarimat in coltii altei imensitati. Pe nici o coarda n-a cintat.

Dar uneori marea tace. Linga ea urechea e ca linga un zid de care trupul e lipit. Atunci, de pe tarmuri se aud numai glasurile pamintului venind pe mare. Stai pe malul marii si auzi greierii ca in livada. Esti linga unda, si-ti auzi inima cu urechea pe ea. E straniu ca si cum marea ar fi devenit spatiul impovarat dintre gindurile tale. Si-n locul marii apa­sate, oftezi, usurind-o.

De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tacea ca o banca de curind goala, dar o banca de pe care zece munti s-ar fi ridicat, lasind mirarea absentei lor formidabile.

Lin, ca in lunecare unsa de arcusuri, lumina se ivi pe zare.

Si marea, disparuta din urechi, incepu sa existe pentru ochi atit de suav incit iti venea sa o respiri ca pe o floare atunci deschisa. Fara cuta, abia inalbastrita, avea petala de inserare a stinjeneilor viorii, pe care o clipa de soare ii decoloreaza. Lumina zorilor inlocuia lumina lunii, inclinind palori. Mini delicate in vazduh si imensitati sfiite in fata lor.

Tinind ochii inchisi, numai cu plaminii stiai ca se lumineaza. Si totusi apusul lunii prin lumina zorilor, si ochii pur incercanati ai marii fara val, lasau o sfisietoare tristeta.

Simteai ca timplele in jurul carora ar fi lucit aceasta aureola s-ar fi inclinat ca timplele crucifi­catului.

Zimbise prea mult. Era luminos ostenita. In fata ei veghea Vania ca un foc aprins pentru ea; de jur imprejur, popasul istovit al rindunelelor. I se inchi­deau genele si in tremurul lor vedea lumina alergind desculta pe ample trepte albe, ochii verzi ai lui Vania si capul rotund al rindunelelor. Cind deschidea genele ii suridea lui Vania ca prin somn, racorindu-si fruntea cu o clatinare a capului.

Stia ca e fericita, stia ca e ostenita. Somnul si Vania ― doua fete profund imbinindu-si oglindirea, cu umbre si lumini, in sufletul ei. Ii era rusine sa-i spuie lui Vania: 'Mi-e somn' ― si-i era atit de somn! De mult sedea incremenita pe pledul lui Vania, rezamindu-se de mormanul de parime ― acum turela de rindunele ― invelita cu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins in plete si doi ochi care clipeau. Vorbise si glumise mult, si se simtise adunata si adapostita in tacerea lui ca un joc de ape intr-un bazin de piatra.

'Ii lipseste un nasture si am sa i-l cos.'

― Iti lipseste un nasture s-am sa ti-l cos, repetara buzele hotarirea gindului.

Somnul o facea sa vorbeasca, asa cum rizi in ger. Cauta sunetul vorbelor, ca sa nu adoarma de-a binelea.

Si-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca sa inchida ochii fara sa-i marturiseasca somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blani de lutra ― dar era prizoniera in paltoane.

― Ti-e somn, Olguta.

Tresari clipind ca la auzul bubuitului in munte. Il masura cu ochii mari, il revazu. Risul ii acoperi din nou fata cu somn, aplecindu-i genele.

― Nu.

Si adormi.

Vania o privea, alaturi de ea, asa cum sta nisipul la marginea marii, umbrit si luminat pe rind de capriciul undelor. De cite ori capul Olgutei se inclina pe-o parte, cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpina subtire, ii venea sa intinda palmele lui mari, si nu indraznea, c-o bataie de inima. Era atit de treaz in cadenta adinca a inimii, incit tot ce se intimpla in fata si in jurul lui, devenea straniu si prea gingas, ca apropierea zorilor dupa nesomn. In fata capului cu plete negre si obraji rotunzi, care tresarea, clipea sperios si nu zbura ― la fel cu toate rindunelele ― era ca un cioplitor, trait numai in cariere de piatra, minuitor de dalta si ciocan, deprins s-auda sunetul tare al fierului intrind in stei, deprins sa ridice puterea grea a blocului colturos, care deo­data ar vedea, cu dalta implintata si ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, marunt norod usor de zbura­toare.

Chiar adormit, semana atit de mult cu rindunelele capul fara trup al Ogutei, inclinat in aripele lucioase ale pletelor, imprejmuit de zborul oprit al rindunelelor, ca nu indraznea sa-i adaposteasca somnul in minile lui, cum nu indraznesti sa-ti apropii mina de trupul rindunelei care sta pe zborul ei ca o stea in cer, imens departata desi clara ochiului.

Trecuse noaptea, si zorii luminau minunea adusa de noapte, curind; curind trebuiau sa se destepte oamenii. Ochii lor aveau sa intilneasca, in decorul familiar privirii, capul inclinat printre rindunele. Ii venea sa alunge rindunelele ca sa le crute de privirea oamenilor ― si-i era mila de istovirea lor. Ii venea sa destepte capul adormit ― si nu se indura sa se desparta de el.

Intr-un pustiu, el singur, ca sa crute odihna rindunelelor si somnul capului imprejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul in brate, fara gemat, cu fata sleita, nadusita si arsa, dar cu un zimbet fericit.

De ce nu era in pustiu cu povara de aripi in brate?

Era printre oameni. Aveau sa se destepte din som­nul care-l izola de ei, aveau sa priveasca, sa zimbeasca, asa cum zimbesc oamenii cind vad alaturi de un barbat chiar un cap de rindunica adormita.

Minia nu-i stringea pumnii; ii micsora numai ochii, intepator.

Soarele era subt orizont, ca o bataie de inima subt platosa.

― Olguta

Soptise, incovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rindunelele soprane vorbeau mai tare decit glasul gros. Poate rideau in aerul fraged, cum rid subt stresini.

― Olguta

Se ruga.

Daca n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipa, doua, trei Un tumult imbelsuga lumina.

―Olguta

Ii puse minile pe umeri, luindu-i paltonul, cum desfaci un mugur.

Olguta tresari.

― Nu dorm!

― Nu dormi, dar ti-e somn, zimbi Vania si, usor, o ridica.

Si o vazu in proaspata lumina a diminetii, intreaga, trup in loc de zbor, aducindu-i un zimbet somnoros pe o inalta tulpina, din acelea care cresc atit de sus incit isi inclina floarea la fereastra casei cu o lene sprintena.

― Ce sa fac, Vania?

Clipea de somn.

― Sa te culci.

Plecara cu pasi sovaitori. Umblau printre rindunele ca printre flori atunci deschise, fara alei. Ajunsera linga scara ingusta si repede. Unul linga altul se oprira. Olguta isi ridica somnul cu genele spre el. De pe orizont, intreg, cu gest de lampa ridicata de imparateasca mina, soarele ii lumina ros obrajii.

Vania crezu ca a facut un pas indarat, dar nu-l facuse decit sufleteste. Era ca un turn neclintit, in­fiorat de un fir de iarba care creste. Olguta ii in­tinse fruntea cu semnul soarelui. Vania era atit de mare ca ar fi trebuit sa se aplece, si atit de impietrit ca ar fi trebuit sa se darime ca sa ajunga fruntea intinsa lui.

Olguta astepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridica genele, vazu, si cu o alintata miscare ocroti­toare isi alatura obrajii de marele piept barbatesc. O clipa, cit soarele intrecu orizontul. Fugi pe scari in sus. N-o mai vazu. Ii atirna o icoana pe piept.

Respira larg.

Curgea parca un zvon de izvoare subtiri printre rindunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avint, izbucnira ascutit, sagetind cu tus negru, rosul de lac chinezesc al soarelui rotund. Se cufundara in vazduh, departe, mai departe, pina cind se stersera pe cer, ca o inscriptie macinata de veacurile clipei ceresti.

Puntea era goala. Puteau sa vie oamenii, cu viata lor de toate zilele.

In dreptul soarelui, sedea drept un om din larg cladit, ca o poarta inchisa cu lacat de veci, prin care trecuse Dumnezeu.

Vintul da marii bucla des lucind a hulei, dar calmul asterne nebuloase alei lactee tesute-n fum de perla, in argint pufos si alburiu ca al mugurului de salcie, in albastru suav aburit ca al gusei de stinjenel, in brumariu de pruna si in sur de promoroaca.

Gingasia risipelor de pe aripele fluturilor stravezii, dar pe vigoarea unei imensitati adinci. Diafana fibra a zorelelor, cernuta prin tremurul aripei de libelula, sclipind pe puste de borangic.

Cadeau polenuri de cer, albastrind lumina. Era ca o evaporare in vibratie a ponderei si a conturului, in marea lunca de culori neinflorite.

Gindul se inclina si, fum, se topea alene.

Marea: jilava respiratie si lumina de sera cu multe violete si inserare in vitralii largi.

Sufletul era o miscare de voaluri prea stravezii ca sa existe: manunchi aiurit de adieri.

Totul era departe si albastriu, ca asezat pe zari de toamna cu nelamuriri de cer si de zbor dus. Iti venea sa privesti cu mina pe ochi sau printre gene, ca si cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut in cer, albastra disparitie, pastel al golului si-al vagului.

Pe hotarul dintre concret si abstract, marea era un inceput sau un sfirsit de somn al luminii, cu visul noptii palind intre gene.

Daca ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul catuilor cu mirodenii ale basmului arab, crescind in zmaltul tacerilor.

Desi o noapte intreaga femeile, mai friguroase decit barbatii, se invelisera cu pledurile, dorind flacara sobei, acum, in preajma sosirii, se gatisera cu rochii subtiri, cu imprudenta cocheta a florilor in dimineti de primavara.

Dimineata marina le pedepsea, implintindu-le fiorul verzui care increteste pielita obrazului cu vibratia batrinetii. Culorile vii, exaltate de soare, dadeau puntii infatisarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubareau, doi cite doi, plini de neastimparul pe care-l da femeiei apropierea valului si a uscatului.

Comozi, barbatii isi pastrasera paltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamna prin gradina. Binoclurile erau in plina activitate, cum sint la varieteu cind, de departe, prin sticla maritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. In loc de jartiera, farul Constantei avea medalia verzuie, cu vorbe so­lemne si profil domnesc. Citeva capete se trudeau sa fie coloniale, prin castile de pluta cu invelis de pinza si rasuflatori, rude cu bostanul si cupola. Altele copiau din rasputeri fizionomia flegmatic energica a ofiterilor de marina, care la rindul lor o importau din Britania si din literatura lui Claude Farrère, ale carui volume sint garda de onoare a bibliotecii mari­narilor recenti.

Copiii erau navigatori, prin inscriptia si panglicele beretelor, si muste, prin intrebarile cu care-si siciiau mamele, muste si ele, la rindul lor, pentru consortul cu privire de amiral si nervozitate maritala.

Intimitatea de sofragerie, rau de mare, punte si dans, care infratise aproape doua saptamini familia cosmopolita a clasei intii, se dovedea precara in fata uscatului. Fiecare cap de familie devenea feudal intre bagajele, odraslele si nevasta lui.

Flirturi si idile se incheiau cu vagul in privire al raului de mare si cu gest grabnic de batista pentru gutunarul suav al ochilor.

Obsesia indiscretiei vamale incretea multe frunti, scolareste, ca la apropierea orei de matematica.

Tarmul se apropia, pierzindu-si valul albastru as­ternut de zari, avind in frunte Cazinoul, care este intiiul pacat al Constantei in fata marii, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, in fata cerului si a eterni­tatii Imperiului roman.

Pe punte incepea infrigurarea calatorilor de pe peron, cind se anunta expresul urgent, prin palpitatia clopotelului si duduitul sinelor. Sentimentul plecarii coplesea absurd pe cel al sosirii. Femeile erau ener­vate de gindul ca au uitat ceva in cabina si o pri­veau recapitulativ, barbatii isi pipaiau toate etajele buzunarelor si se uitau la ceas, tic echivalent cu al femeilor cind se uita in oglinda posetei.

Comandantul vasului se suise la comanda, intr-un fel de costum de tenis galonat. Vaporul isi incetini mersul, devenind parca mai greu. Incepu manevra eleganta, dar mult prea migaloasa, a intrarii in port. Inaltate deodata ca postele pe sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, filfiira colorat.

Doua stegulete se ridicara: albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicala.

Din port se desprinse un fel de gisca, rapid plu­titoare, cu git de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporas cu directie imperinent perpendiculara pe flancul vaporului. Venea, crescind, dar din ce in ce micsorat in contrast cu enormitatea sporita a vaporu­lui, ca o tigareta serviabila de la care o havana cu proportii de castravete solicita focul.

Pilotul se sui pe vapor. Actul intii se ispravise. Asteptai cortina si aplauzele.

Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrind solemn din mare in cusca portului, cu statura lui cladita pentru larguri, dar demna in exil.

Intre comanda, prora si pupa incepu schimb de porunci, gesturi si urlete, ca o sfada stacata proiec­tata pe cer, de la prea mare distanta ca sa devina bataie. Comanda: 'Funda', slobozi un huruit apo­caliptic, ca si cum vaporul, fara sa stie, ar fi adus in pintecele sau un cataclism. Prin narile vaporului, ancora se pravali ca o cruce pe un mormint de cruciat, insotita de cascada zornaitului de lanturi si fierarii, ca un galop medieval.

'Bandulele' zburara festiv ca serpentinele. Parimele vinjoase fura prinse de 'babalele' cheiului, enorme boturi de fier de care sint priponite vapoarele. Si, nebuneste, hiriind delirant, ca intr-un atelier de cro­itorie in care toate masinile deodata trepideaza, vinciurile vaporului se dezlantuira, aducindu-l inert spre chei, captiv intre parimele intinse, ca trupul unui Guliver ostatic in tara piticilor.

Cind ai ajuns in fata peronului cu trenul, te cobori grabit. Cind ai ajuns cu vaporul in fata cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa in oala, dar stai. Ai impresia ca esti atirnat in cuier.

Formalitatile se suira imediat pe punte, vamale si medicinale. O data cu ele, si infractiunea, adica micul privilegiu, atit de reprezentativ pentru tara pe malul careia vaporul acostase. Infractiunea era incarnata de un avocat. Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vames, nici doctor, dar bause vermut si cu doc­torul, si cu vamesul, formind cu ei o trinitate care pasea inseparabila pe puntea vaporului oprit.

― Olguta!

O cauta prin multime, cu privirea vertiginos lucida a jucatorului de carti, care desparte cupa, trefla, pica si caraua in iuresul masinei de treier.

Avea timplele albe si masca mistuita a batrinetii, masca numai, caci ochii erau de copil la usa pomului de Craciun, inima la fel si miscarile capului si-ale bratelor dovedeau agilitati de veverita.

― Olguta!

O avea in brate, o stringea, o saruta, spunindu-i numele printre sarutari, ca o veste.

― Fetita tatii!

Si era ciudat si induiosator sa vezi pe acest copil cu parul alb, stringindu-si in brate papusa regasita, spunindu-i cu ochii parintesti umezi: 'Fetita tatii' ― in timp ce 'fetita', mai mare decit el si imperios tinara, ii dezmierda timplele albe, de care curind avea sa se desparta, inalbindu-le mai tare si mai greu decit anii.

PARTEA DOUA

Inainte ca ochiul sa o vada, mult inainte, cataracta Niagarei se anunta formidabil urechii. O auzi, o simti. E vibratia surda inca a unei drimbe cu dimensiuni de fluviu, pe buza de uragan; apoi e vijiitul unei coarde de contrabas de himalaica statura. In preajma-i, in­tinderea unui ocean, cutremurata, s-ar increti. Dar timpanul? Pe fondul enormitatii sonore, bubuitul tunetului iti pare fleac efemer, situat in ordinea liliputana a insectelor ― si explozia tunului, pusca de soc, infantila saga. Fara sa vada cataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, capatind un nou criteriu so­nor, care pregateste ochiul pentru naprasnica aratare a mugetului cosmic, imbaiat de spume.

Asa trebuie sa fie si cu orasele in care viata se aduna si rasuna exploziv; sa existe pentru auz, cu fizionomia lor distincta, inainte ca ochiul sa le intilneasca ziditul contur, felurita configuratie. Daca un orb care a trait intr-un oras, revenind in el, dupa o lunga absenta, nu-l va recunoaste ascultindu-l numai cum suna si cum tace in contratimp, orasul acela exista pe harta tarii, dar viata tumul­toasa a oraselor l-a expulzat din rindurile ei agresive. Orasul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune: 'Sinucide-te'.

Un astfel de oras e capitala Moldovei. Iasul nu mai are puls de oras diurn, nici zvon de oras nocturn.

Ascultat cu ochii inchisi, Iasul e aceeasi trepidatie hodorogita de carute ― si trasurile iesene au sunet de caruta pe strazile iesene ― a tuturor oraselor de provincie moldoveneasca, in care tacerea spatiaza, ca la sate, latrat de cini, muget de vite si rare accente omenesti.

Are totusi si Iasul un sunet vioi, o impetuozitate sonora, care domina un singur moment al zilei: dimineata.

Acel rasunet de viata il dau harabalele de gunoi ale primariei.

Dis-de-dimineata somnul iesenilor tresare, tresalta si se cutremura. Bucuresteanul, care de la cinci dimi­neata doarme intr-un urlet organizat, distribuit in toate ungherele Capitalei cu felurite nuante de in­tensitate ― ar dormi inainte, fara sa-i pese de biziitul de bondar in grabnica traiectorie. Dar ieseanul ― rasfatat o noapte intreaga in taceri de unda subma­rina ― salta cu batai de inima indignat. Cine-i tul­bura linistea fara cuta a somnului de dimineata care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turceasca? Cine-i invirte la ureche aceasta uriasa huruitoare de Mosi? Cine? Harabalele primariei. Din dealul Sarariei, vreo douazeci-treizeci de hara-bale, la care-s inhamate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsa la vale, de-a dura, in goana hurducata si dirdiita, fiindca-i panta; caci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducatorii acestor vehicule sint tinere haimanale, veseli derbedei, cu fata roza si muc de tigara in coltul gurii: sfirc impertinent al buzei de jos, tinind loc de musteata; cu un bici care e o varga cu sfichi de sfoara putreda, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu fata minjita ca a homarilor, haine peticite si chiot haiduceste tuguiat.

― Hii, hiiiii! Hio, hiooooo!

Si harabalele se pravalesc la vale ca butoaiele desarte, rostogolindu-se dogit, sarind la hopuri in epileptica destrabalare a ciolanelor de lemn, una dupa alta ca mataniile si ca sudalmile, improscind vrabiile ulitelor, viscolind colburile, rasturnind pietroaiele, evocind carul sfintului Ilie beat in dezmatata lor fuga, chiuind, tipind, urlind, cu ritm de jaz si de orgie, cu gest de talgere si darabane.

Gata?

Gata.

Harabalele au intrat in ograda primariei pentru lung popas.

Iasul reintra cardiac in somnolenta-i de basm; idealurile albastresc pe zari surisuri de liliac si stinjenei; colbul cade din nou pe ulitele sale; tacerea se coace in soare ca pinea in cuptor, asteptind noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.

Mult va mai tine cosmarul harabalelor municipale? se intreaba iesenii somnului etern. Desigur ca nu. 'Orasul e sarac, si cu sau fara harabale, traieste in murdaria sa ca Venetia intre lagune si ca volumul in anticarie. Intr-o zi, gloabele primariei vor deceda. Dupa razboi si gloabele s-au scumpit,.. asa ca Iasul va scapa de gloabe. Harabalele vor raminea anatomic in grajdurile din dealul Sarariei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea linistea caselor batrinesti, unde servitorii fac grijitura de dimineata in virful picioa­relor desculte, sau n-o fac de loc, ca sa nu tulbure linistea boierilor.

S-atunci in sfirsit, Iasul va avea tacerea de hrisov ingalbenit, uscat si prafuit, deschis pe pupitrul dealurilor, cu un fragment de istorie ― subt privirea albastra a cerului.

Foasta odaie a Monicai, numai cu mobile vechi de la bunica ei. Oglinda, ovala si usor brumata, ca lumina toamnei cind incep funigeii. Masa de scris, rotunda, acoperita cu un sal pios cirpit; masa pe care vezi coada de paun multicolor a unei pasiente, ochelarii cu antene lungi si curbe, si chiar o pisica in care somnul are sfiriit de samovar in odaia de alaturi.

Dar in foasta odaie a Monicai locuia Danut. Viata odaii se concentra aplecata asupra mesei. Miros de tutun fumat, si fum de tutun in lenta eruptie. Cenu­sii arabescuri, lungi temenele de cadine in voaluri stravezii, perdelute rasucite, ate de paianjeni, poteci aeriene Pe masa, doua scrumelnite, adevarate pa­noplii tabagice; creioane, un cutitas, carti, caiete, o batista si o lampa cu picior elastic si gluga de me­tal, din care lumina isi apleaca obrazul palid de calugarita pe caiet, pe carte, sau pe creionul ridi­cat in aer interogativ, ca o cumpana de fintina la raspintii.

Fata lui Danut, chiar daca nu-l cunosti, ai mai vazut-o. Unde? Cind? Ciudat, gindul care vrea sa-si aduca aminte in loc sa caute printre oameni tineri fuge in trecut, mai in trecut, la o parte de oameni, printre taceri, printre ziduri vechi si a gasit. E chipul pe care-l intilnesti in unele case batrinesti, intr-un portret cu rama de lemn negru sau de catifea roasa. E chipul tineretii imberbe, cu par buclat si fata indulcita de un zimbet sau o lu­mina de toamna, a unui stramos care a murit tinar, sau a ramas tinar intr-un portret atirnat pe zidul unei odai cu amintiri, ori trimis intr-un pod cu vechituri. Tineretea lui e mai blinda decit a stra­nepotilor, fiindca e in trecut, si e mai delicata, fiindca zimbeste brumat intr-un portret ingalbenit, cu rama veche.

Cu aceste capete ale tineretii strabunilor anonimi semana blindeta obrazului lui Danut, in bucla cas­tanie a parului rostogolit pe spate. Si tenul lui avea paloarea usor smolita a vechilor portrete. Si surisul lui ― de altfel, obrazul purta indulcirea ovala a unui vesnic suris somnolent ― nu parea de loc con­timporan al epocii de energie care-a transformat pacea intr-o tensiune de razboi neindurat intre cona­tionali. Suris anacronic, trimis acestui obraz de o epoca in care fosneau matasurile valsului, luminate de candelabre, purtate de berline si calesti. Acest vesnic suris cu ochi castanii si obraz copilaresc prin curbe, grav prin frunte, facea pe Danut sa para unora timid, altora ironic, altora distant, altora vi­sator, altora adormit, altora prostut. Acest suris, insa, aducea ritmul altei epoci, mai blinde, mai lenese, mai reculese si poate mai armonioase. Tineretea lui Danut se inapoiase cu acest suris din razboiul tu­nului si al transeelor. Altii venisera vociferind, altii cu pumnii strinsi, altii cu pieptul plin de decoratii ― functionari ai gloriei ― altii, reformatori sau profeti, altii cinici, cu apetit de viata festiva. El venise fara decoratii si fara glorie, cu acest suris care la inceput parea timorat ca al copiilor crescuti de oameni batrini, cind intra in societate. Demobilizat din armata, se demobilizase din epoca. Din pricina aceasta numai, acceptase, supunindu-se rugamintii cu ochi umezi, par alb si vorbe putine, a mamei lui, sa ramiie la Iasi cu ea, fara de Monica si Olguta. Era ostenit. Profund ostenit. Parisul nu-l mai atragea ca odi­nioara. Ar fi plecat si el acolo, numai ca sa nu se desparta de Monica. Altminteri, viata exterioara in formele ei cele mai incintatoare si fastuoase - si Parisul pentru orice tinar e sinteza tuturor seductiunilor contradictorii ― nu-l mai chema. Dorea izolarea. Iasul, orasul lepadat de viata in istorie, i-o oferea ca un azil de batrini. Fetele plecasera fara de el, cu toate eforturile lui Herr Direktor de a-l trimite si pe Danut. Numai Monica stia ca Danut, raminind la Iasi, cind ele si aproape toti camarazii lui plecau in strainatate, nu facea decit un singur sacrificiu: acela de-a se desparti de ea. De aceea, Monica ii scria zilnic. Fiecare foaie noua a calenda­rului aducea o alta scrisoare. Intr-un saltar avea manuscrisul, ordonat scos din plicuri, al celor trei ani de viata pariziana ai Monicai. De altfel, de trei ani traia mai cu seama printre manuscrise. In orasul Iasi, unde numele Deleanu avea o notorietate ob­steasca ― de la chelneri si birjari, pina la cei mai mizantropi pensionari ― Dan Deleanu era aproape un necunoscut prin pronume. El nu exista social.

― Aa! Sinteti fiul lui Conu Iorgu!

Acest refren i-l repetau, cu mici variante, toti cei pe care se intimpla sa-i cunoasca.

In India, izbucnitoare de lava vegetala, orasele traiesc atita vreme cit energia lor umana e mai puternica decit a pamintului fecund pe care isi inalta armoniile de piatra si de marmura. Fiecare oras e monumentul unei victorii asupra solului, al carui belsug e virulent ca ura. Dar bratul omului zidar al cladirii care-l va adaposti si impodobi, trebuie sa vegheze ca al pilotului pornit pe mare cu corabia, caci in pamintul biruit, cu incordari de radacini adinci, pindeste furtuna vegetala, gata sa-si arunce valul de frunze, inecind fapta omului temerar.

Astfel, orasele din India traiesc atita vreme numai cit intemeietorul lor, omul, stie sa fie si osteanul lor.

Dar ce frumoasa le e moartea, atunci cind omul luptelor se pierde-n vis prea lung. Fanfarele padu­rilor cinta inalt agonia vietii omenesti. Lespezile ne­tede, pe care fruntea fapturii drepte si-a prosternat gindul la picioarele zeilor, tresar ca lespedea invie­rii lui Hristos, si, sfarimate, lasa drum avintului de radacini. Statuile lui Budha, solar sculptate-n aur, cu mari ochi de smarald deasupra zimbetului de dumnezeiasca miere, se-ntuneca, in noaptea vegetala a lianelor gigante.

Vezi o padure in hoarda padurilor indiene. Cine-ar crede ca-n inima ei e o cetate inaltata de mii de oa­meni de-a lungul veacurilor lungi! Si totusi, sute de cetati de marmura, fildes si aur, faguri ai roiului uman, se sting in vastele paduri, ca stelele cazute de pe bolta in noptile de veci.

Murea si Iasul. Bietul pamint moldovenesc nu pu­tea spune: 'Veniti, paduri'. Murea ca regele Lear, orb cersetor, la poarta faptelor sale domnesti.

Dar in odaia Monicai, sufletul unui tinar intris­tat de viata si poate-nfricosat, pregatea Iasului ceea ce pamintul nu-i putea da: cintecul agoniei si moar­tea frumoasa.

In framintarea singuratatii si tacerii visul cauta elanul marelui gest vegetal al lianelor indice, trudindu-se sa fie de ajuns de inalt si de ajuns de vast, ca sa culeaga in elegia bratelor, moartea capitalei trecutului romanesc.

INCANTATIUNE

Pasare e si buhna, pasare e si rata. Dar intre fap­tura hieratic dreapta ca bratul ridicat din cot al fa­raonului pe tron, si friptura cu trup si puf de baletista si macait de broasca ragusita, noaptea si-a inaltat pina la stele, statura ei de mister, buhna e in noapte, rata in ograda. Maninca-ti rata cu varza calita, dar lasa buhna cu vaiet antipatic superstitiei, si dumitale, a carui ureche apreciaza mac-macul diurn al comestibilului si trilul bine reputat al privighetorii.

Cuvintul poate fi si buhna si rata, acelasi cuvint. Rata in ograda dumitale, e buhna in noaptea mea.

De cite ori pe zi spui: 'aur'. E un cuvint. Il ai pe buze si esti sarac daca nu-l ai si-n buzunar. Da-mi-l: Nu-ti trebuie. Il voi lua ― il vezi? e un cuvint, o imparechere de silabe, o deschidere si o inchidere a buzelor ― dar eu il voi lua in mini, si minile deodata-mi vor fi grele. Nu deschide ochii mari! Nu te mira! Nu sint boscar! Dar minile mi-s grele de cuvintul lepadat de buza dumitale. Le vezi. Capul iubitei cu par blond n-a fost mai dulce po­vara in minile dumitale, decit acest cuvint in pumnii mei. Il vezi! E capul despletit al iubitei mele care-a adormit in minile acestea. E somnul blond, cu obraji calzi. Respira. Nu te-apropia! E un simplu cuvint. Mina dumitale nu va gasi nimic. Priveste numai.

Spuneam ca-i greu cuvintul murmurat de dumnea­ta? Nu! E usor. Minile mi-s grele, caci masiv trebuie sa fie pocalul in care strugurii cu boaba deasa ― busuioci in dulcea respiratie a unei toamne de de­mult ― vor plinge busuioaca lacrima.

Uite. String minile incet. Respira lung. Parfum de tei? Ce blonde sint miresmele cind curg din faguri storsi! Nari, suris si pofticoasa saliva ― fap­tura dumitale-i ca o vaca in fata minilor mele. Vrei sa ma pasti? Sau ma admiri? Te rog ramii cum esti. Nu aplauda. Gestul acesta al hulubilor cind zboara, lasa-li-l.

Acuma inchide ochii. Nu brutal. Nu-ti increti fata; ti-o va increti batrineta, curind. Inchide ochii usor. Adu-ti aminte de jocul de-a baba-oarba. Esti baie­tel mic. Ai pantaloni scurti, genunchii zgiriati si bucle. Uita ca esti chel. Scoate-ti ochelarii. Descreste-ti sufletul. Lasa-l usor. Deschide oblonul si fe­reastra cu miros de colb; copilaria-ti intra prin fe­reastra deschisa. O simti? E un parfum de lilieci albi. Esti in gradina. A plouat putin. Cerul e vioriu spre inserat. O fetita vine sa te lege cu batista ei. Las-o. Iti tremura buzele sau zimbesti? O iubesti pe fetita, dar nu stii ca dragostea se joaca de-a baba-oarba. Vrei sa-ti ridici sosetele rasfrinte, dar nu indraznesti. Nu mai vezi nimic. O noapte cu parfum de liliac ud, o fetita care pluteste alba cu liliecii, si risul ei mut e alba tacere in parfumul liliecilor. Iti bate inima. Ai prins-o pe fetita. Smulgi batista. Ai strins prea tare mina fetitei. Tace in­tristata; taci trist. Cerul e albastru si intiia stea, de aur subtire, tremura deasupra capelelor voastre, ca lacrima pe care nici unul n-ati plins-o.

Uite steaua. E in minile mele, desprinsa din tremurul genelor copilariei, intr-o seara cu cer albastru si liliac alb.

De ce scoti punga? N-o poti cumpara. Era a dumitale, dar ai pierdut-o in suflet si 'Mica publicitate' a Universului nu-ti poate da ajutor sa o gasesti.

Inchide ochii. Iti poruncesc. Inchide-i tare, cum iti astupi urechile in preajma sunetului naprasnic.

Incoarda-te. Propteste-ti bine picioarele. Vor iz­bucni milioane de trimbite. Ia seama. O padure de arama isi va trimite urletul drept in faptura ta. Pregateste-ti inima: sa-ti fie scut, nu spaima.

Deschide ochii.

Soarele!

Vezi sau auzi?

Si ochii, si urechile, si trupul ti s-au cutremurat. Te-a trimbitat soarele epopeilor, soarele legendelor, fabulosul soare. Ai ascultat cintecul gloriei.

De-acum inainte sa stii bine cine esti cind mergi cu umbrela subt soare, si cind tragi storul dimineata ca rasaritul sa nu-ti tulbure somnul.

...Mi-ai imprumutat un cuvint: aur, na-ti-l inda­rat.

Nu uita insa atit de curind, ca intre buhna si rata, noaptea si-a inaltat pina-n stele statura ei de mister.

Iunie 1915

Danut sterse cu doua linii titlul de atunci, Incantatiune, inlocuindu-l cu urmatorul: Hocus-pocus.

Adauga mentiunea: '1922'.

Aceste schimbari de titluri, cu adaugirea anului, se intimplau de cite ori Danut rasfoia caiete vechi. Titlul nou era in genere expresia unei atitudini cri­tice fata de celalalt. De multe ori, paginele de proza aveau mai multe titluri, succesiv adaugate, fiecare sententionindu-si mirarea, ironia sau dezgustul pen­tru titlul precedent. Astfel, o pagina lirica avea ca prim titlu firma: Dumnezeu. Al doilea titlu era: Genunchii tineretii. Urmatorul: Stranut.

Isi rasfoia deseori caietele, cum altii cerceteaza fotografii din tinereta, in decorul anualelor vilegia­turi. Isi revedea etapele sufletului, cu atita preciziune, incit ar fi putut descrie gestul care insotise cutare pagina, si toate preocuparile laturalnice.

Intre Incantatiune si Hocus-pocus, trecuse raz­boiul. Caietul de atunci avea urmatorul titlu: Pes­tera lui Ali-Baba. Pestera plina de cuvinte. Era in­dragostit de ele. Descoperea rind pe rind, cite un cuvint, incorporindu-l in bataile inimii lui, dindu-i o viata proprie prin modulatia adjectivului, prin ritmul verbului, fosforescenta metaforei si perspectivele visului.

Era obsedat de cuvinte. Cum altii traiesc printre femei, el traia printre cuvinte. Le vedea in distinctul lor contur, le auzea, le respira. Nu le cauta prin dictionare, lexice sau cronice. Nu le alegea dupa vechimea lor fata de contimporaneitate, nu-l interesa arhaismul, exotismul sau capacitatea lor poetica de pina atunci, adica numarul placilor de gramofon care cintau prin pilnia lor intepenita.

Pentru el, cuvintul intilnit incepea o viata noua, ca si cum si-ar fi pierdut memoria vietii de pina atunci. Intre el si cuvint se intimpla fenomenul numit dragoste intre barbat si femeie, care face pe femeia indragostita sa devie altfel frumoasa, altfel femeie, cu nou suflet si proaspat trup, pentru ultimul iubit; de nerecunoscut pentru penultimul.

Viata lui de atunci era o vesnica bataie de inima pentru un alt cuvint. Pe acela il intilnea tinar si robust legat, ca o fata de tara care scoate apa ― cu minecele suflecate ― dintr-o fintina de rascruce in preajma unui codru negru, aratind obraji racoros rosi ca fragii, si cozi negre impletite parca din adinc de codru. Bataile inimii erau un galop haiducesc ducind de-a curmezisul seii creanga indoita de belsug a unui trup de fata mare.

Alt cuvint il privea, fragezit de spaima, in gratia opririi cutremurate, ca o caprioara intilnita la izvor, intindea minile. Avea in mini, ca si izvorul, bot umed de caprioara imblinzita.

Gasea in drumul prafuit al tuturora cuvinte dulci ca matasa papusoiului; cuvinte care pareau surceluse moarte, si care, in suflarea buzelor, spuneau mirari de fluier inca necintat; cuvinte inerte, care, atinse de caldura buzelor, deschideau ochi atit de negri ca-ti plecai genele in fata lor.

Abia atunci cunoscuse bogatia frusta a limbii ro­manesti, pe care literatura departe de-a o istovi, nici n-o ostenise macar.

Vorbit, desigur, de buza stramosilor pastori si raz­boinici, cuvintul romanesc adapostise si literatura, ca un pamint pe care-au poposit nomazi in corturi. Dar rari erau cei care l-au arat adinc. Plugul ro­manesc intrase numai in pamint ― pe-alocuri numai, caci mai vaste erau intinderile necultivate decit ce­lelalte ― dar in vorba, plugul nu intrase. Grase in seva, vorbele asteptau intacte, vorba linga vorba, bogatie linga bogatie.

In limba franceza, de pilda, in care Danut scrisese la inceput ― cind limba romaneasca ii parea inexpre­siva si saraca ― fiecare vorba e o statuie defini­tiva. Limba acestei tari e o vasta galerie de statui. Cel care ar vrea din nou sa sculpteze, in loc de blocuri ar trebui sa sfarme vechile statui, si-n ele sa inchege noua forma, sa destepte alta viata. Dar cine s-ar incumeta sa sfarme marmura Venerei din Millo? Ce dalta si ce mina ar indrazni sa tulbure si sa clinteasca o perfectiune intrupata? Doara bar­barul sau nebunul pentru care aschia de marmura sfarmata, si lovitura care sfarma, sint priveliste si muzica mai pretioasa decit tacerea inchisa in lunara eternitate a statuii; sau nerodul care crede ca mingiind o forma existenta o creeaza din nou.

Aceasta constiinta profunda a limbii nationale, il facuse a doua oara roman, inainte de-a deveni scrii­tor.

Acest fenomen prealabil de nationalizare artistica, il socotea ca un punct de plecare in evolutia sa.

Dar ceea ce-l izbea acum ― in 1922 ― caietul datat din 1915, era tonul epatat, nu orgoliul, mai degraba vanitatea care se desprindea din rindurile Incantatiunii, de pilda. Fiecare rind al Incantatiunii se fa­lea parca: 'Uitati-va la mine ce bogat sint! Uitati-va ce pot face eu dintr-un cuvint! Nu ma aplaudati, nu ma felicitati, dar uitati-va la mine. Am nevoie de privirea voastra ca sa-mi masor mai bine pute­rea si bogatia. Un rege fara de norod nu mai e rege. Fiti voi norodul regalitatii mele. Voi, nivelul marii; eu, muntele.'

Lamurea gesturi de parvenitism literar in paginele acestui caiet, in sufletul acelei epoci hotaritoare pentru el prin nationalizarea sufletului, prin adinca si personala incorporare a sunetului romanesc in sonoritatea lui. Ai fi zis ca nu se nascuse in palatul sau sufletesc, ci intr-o coliba, si ca deodata devenise stapin intr-un palat al sau, dar in care nu traise si nu intra cu gestul firesc al stapinului, ci cu fan­faronada exuberanta, sau abia stapinita, a noroco­sului imbogatit.

Literatura unor evrei din Romania ii dadea aceeasi impresie de nefiresc, de ostentativ, de febril. Pes­tele dac-ar deveni subit om, ar fi epatat ca are mini, picioare si glas. In loc sa se foloseasca de mini, de pilda, ca de un organ cu care s-a nascut, le-ar pro­duce, le-ar pune in evidenta, ca pe-o distinctie no­biliara pe care vrea s-o observe toti. S-atunci fie­care gest facut de acele mini ― oricit de natural in sine ― ar deveni pretentios ― si ratat. Daca ti-ar oferi un chibrit, n-ai sti ce sa-i spui si ai sovai intre: 'Multumesc pentru chibrit'; si 'Da-da. Am vazut! Ai mini. Felicitarile mele.' La fel cu celelalte atribute, de curind dobindite.

Acest gest, corcitura de utilitate si vanitate ― falsa moneda prin aceasta ― il vedea in literatura citorva evrei romani. Cuvintul intrebuintat de ei, daca era romanesc, devenea prea romanesc, tinzind parca sa dovedeasca nationalitatea lor neaos roma­neasca, mai mult decit sa exprime riguroasa nuanta a unui gind. De altfel, cei care ocoleau mai zelosi, in literatura romaneasca, neologismul, erau evreii scriitori. Ei importasera arhaismul cel mai greoi; import, caci il aduceau din tara cronicelor, atit de nefiresc el, domolul cuvint de munte sau de ses, in febrilitatea si subtilitatea lor citadina.

Si in ordinea lecturilor se reedita aceeasi atitudine. Scriitorii cei mai laudati de evreii literati sau gaze­tari, erau Eminescu si Creanga. Admiratia pentru Caragiale, mai reala si foarte explicabila, era mai putin sunata, caci Creanga e zvonul franc al satu­lui romanesc cladit din lut si baliga, iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri de nuc, al celor mai pure podgorii natale.

Il mira acum aceasta asemanare de ton (intre li­teratura lui din 1915 si literatura unor evrei romani. Se vede ca pe atunci, de curind descins din literatura franceza, era un roman debutant sau, mai exact, un roman neofit, cunoscut fiind zelul excesiv al neo­fitului, saltul dincolo de spinarea calului, de teama lui dincoace.

In toate faptele, intimplarile si creatiunile vristelor crude, vei gasi imperfectiuni, vulgaritati si dezarmonii, pe care luciditatea sporita de experienta si maturizare a virstei din pragul careia te judeci si analizezi retrospectiv, le poate usor desprinde si sublinia. Dar gestul revelator, intr-o masura e ad­mirativ, ca si al corectiunii parintesti. Caci toate cusururile vristelor din urma, iti arata o mai exu­beranta energie, iti dovedesc o mai impetuoasa vi­talitate ― intr-un cuvint, iti amintesc viguros de o tinereta treptat dusa prin eliminarea imperfectiu­nilor care-au caracterizat momentele ei succesive, facind din perfectiunea actuala, presupusa poate, o caduca incremenire.

Acest caiet din 1915, Pestera lui Ali-Baba, apar­tinea unui Danut mai tinar, mult mai tinar. Poate ca tinar pur si simplu. Caci acum, privind indarat prin anii razboiului, regreta parca acel accent de juvenil triumf al sufletului de atunci, desi ii des­coperise viciul.

Schimba masinal ― adevarat tic al minii ― ve­chiul titlu, prefacind Pestera lui Ali-Baba in Game, luind astfel caietului semnificatia sau pretentia de tezaur, dindu-i-o pe aceea de exercitii verbale.

Inchise caietul Gamelor, luind unul mai recent, intitulat Ceasul cucuvaielor.

Titlul acesta i-l pusese noaptea, o noapte de acum trei ani, curind dupa plecarea Monicai.

Casa era goala. Vechea casa Dumsa, cu doua etaje masiv suprapuse si toate odaile pustii, afara de ie­tacul mamei lui si de foasta odaie a Monicai, lo­cuita de el. Nu primise inca nici o veste. Aflase din intimplare nebunia domnului Deleanu ― asa aumea Danut aceasta slabiciune a tatalui sau ― de-a consimti ca fetele sa plece pe marea plina inca de mine plutitoare. Cu o saptamina inainte, un vapor se cufundase.

Mama lui nu stia nimic. Domnul Deleanu era la Bucuresti.

A cincea noapte de la plecarea Monicai; intiia, insa, cu gindul calatoriei pe mare.

Sedea cu cotul rezemat de marginea ferestrei des­chise. O nuvela inceputa, intitulata Minile, se ves­tejise fad. Sufletul o lepadase. Odaia era ostil curata. Se facuse grijitura mare, inainte ca Danut sa se instaleze in ea. Totul era rigid asezat de mina ser­vitorilor. Mirosul de terebentina al podelelor ceruite, asternea ca o pojghita de gheata acolo unde zimbisera flori. Cind intorcea capul inlauntrul odaii, vedea pe masa Monicai ― nu devenise inca masa lui de lucru ― luminata in plin de lampa cu picior elastic si gluga de metal, o fotografie de-a Monicai, incadrata in lemn negru, la fel cu masa, cu lemnul fotoliului, cu polita data cu bait, si cu 'bahut'-ul bombat.

Cind Monica era la Iasi, faptura ei luminoasa, chiar cind lipsea de acasa, punea o vibratie de blond cald pe toate mobilele vechi de lemn inchis. In incape­rea profund locuita de ea, ca in odaile cu mari bu­chete de crini, era o luminozitate si ca o prafuite de polen.

Dar plecarea Monicai pe mare, mirosul tare al terebentinei si aerul impaiat al decorului orinduit de servitori, restituiau lemnului negru accentul sau mortuar, lasindu-l sa domine.

Asa veghease in timpul razboiului, in unele nopti de acalmie. Tacerile noptilor de pe front erau mai stranii si mai greu de infruntat ― caci aduceau gindul ― decit bubuitul tunului si tacanitul mitra­lierei, care porunceau fapta. Instinctiv, toti cama­razii lui simteau aceasta, si daca actiunea ii izola pe fiecare la bateria lui, inactiunea militara ii coa­liza, ca preajma cimitirului pe cei care se plimba noaptea la tara. Se adunau in grup compact ca sa alunge tacerea, s-o uite. Improvizau distractii cit mai puerile, ca scolarii in recreatie. In genere, jocul de carti cu ritmul sau iute, cu emotiile sale tari ― un fel de parodie a razboiului, in care riscul vietii e inlocuit prin al pungii ― satisfacea si nevoia de uitare in comun, si dorinta de combativitate, de exterminare a aproapelui, fara de care distractia isi pierde piperul, devenind anodina, fada. Incapabili de-a secreta veselia din ei ― aportul de glume si anecdote adus de fostii civili se epuizase repede ― o absorbeau din sticle, cautind sa respecte in acest mod de inveselire, principiul vaselor comunicante. Discutiile evocau mai ales femeia ― razboiul, ca subiect de discutie, era monopolizat de societatea straina frontului. Evocau femeia cu cinism si cu brutalitate fiziologica, asa cum in genere e discu­tata femeia de grupurile barbatesti, care echilibreaza prin trivialitatea comuna, sentimentalismul indivi­dual, a carui pudoare cu ciudat aspect e trivialitatea.

Danut nu putea participa la aceste desfatari ― patetice prin tacerea imprejmuitoare. Era inapt pen­tru petrecerea in comun. De cind era in liceu, incercase cheful intre camarazi, fara sa izbuteasca. Veselia unui grup omenesc il intrista. Hohotul de ris destrabalat al veseliei colective, in loc sa-l asi­mileze saltaret, il expulza, amar. Pe linga aceasta, nu stia sa joace carti si nu putea bea alcooluri nici cit o mireasa. O cupa de sampanie, pentru el era un efort, a doua, o pedeapsa, a treia, o imposibili­tate. Nici glumet nu era intre oameni, caci zimbetul istet al glumei numai singuratatea i-l stirnea uneori, ca o seminta exploziva, intimplator adusa de vint.

Aceasta inaptitudine nu-l facea mindru cum face pe unii oameni ipocriti sau mahmuri din pricina ficatului, care vad in izolarea de veselie, sau inca­pacitatea de veselie, semnul superioritatii. Dimpo­triva ii invidia blajin pe ceilalti, cum invidiezi pe orasanul grav cu care te plimbi la tara, cind il vezi dansind alaturi cu taranii, o hora, o sirba sau o batuta, putin ridicol, dar superior tie prin acce­sul ritmurilor alegre si naive, in fata carora ironia ta e totusi pedestra si ignoranta.

Natural, se resemnase in singuratate, complect des­personalizat de uniforma si de viata in comun.

Veghease multe nopti, la usa unui bordei, pe prispa unei case taranesti cu geamuri sparte si ograda pustie, pe trunchiul unui copac sfarmat de un obuz, pe scaunul rigid al unui cheson, sau pe stinca de munte, subt stele mortuar apropiate de suflet.

Era ca o antrenare pentru neclintirea si tacerea trupului in moarte, veghea lui fara cuvinte si mis­cari. Nici o revolta. O resemnare ca a pietrelor, daca natura le-ar fi dat constiinta nemiscarii lor minerale, printre ritmurile vegetale, animale, umane si astrale. Isi pierduse complect facultatea artistica de-a isi impodobi tacerile. O dispretuia. Pe-atunci, literatura mortii si a deznadejdii ii aparea cabotin fatarnica.

Cum poti sa versifici sau sa exprimi frumos tristeta, de pilda, pe care o proclami profunda si de­finitiva? Expresia artistica, ritmul inerent ei, contine in tesutul ei intrinsec, un optimism, o bucurie, o activitate satisfacuta, o energie magulitoare, care dez­mint categoric autenticitatea tristetei astfel expri­mate. Mortul, in clipa cind moartea l-a pecetluit, nu spune: 'Sint mort. Priviti-ma.' Neputinta defi­nitiva de-a notifica aceasta stare, il face sa fie mort. Altminteri ar fi un pseudomort. Dar natura nu um­bla cu fleacuri, nici nu-i cabotina. Mortul nu e va­nitos, nici orgolios, fiindca-i mort in fata celui viu alaturi de secretul sau indescifrabil. E mort pur si simplu. E definitivul punct. Literatura insa, dupa fiecare moarte pune doua puncte.

Aceasta energie vanitoasa si ipocrita facea pentru el impura sinceritatea literara, indepartindu-l de lec­turile care i-ar fi fost singurul refugiu accesibil im­potriva singuratatii si tacerii. In acele veghi, dra­gostea lui pentru Monica isi pierduse stralucirea li­terara, fastul decorativ, induiosarile agreabile ― capatind o amploare sobra, care domina cu linie pura de munte pe orizont, toate vaile, toate terasele su­fletului, toate liniile curgatoare de ape.

Gindul Monicai nu-i mai trimitea magulitor parfum de tei inflorit la fereastra lui, ci grav miros de brazi. Cuvintul 'etern', intre dragoste si moarte ― amplu si egal prezente ― devenea simplu ca semnul crucii facut de taran la auzul clopotului de bronz deasupra caruia, tot clopot, e cerul.

In timpul razboiului nu scrisese nici un rind. Su­fletul se simplificase in jurul Monicai, adincindu-se treptat subt boltile religioase ale tacerilor de-atunci.

Pe front insa, moartea il imprejmuise pe el, exaltind lumina Monicai in intunericul lui.

Acum presimtea moartea linga Monica, dureros, ca firul subtire al tacerilor de pe front. Altaceva e sa mori, si altaceva sa ti se prabuseasca religia, cu cerul care o adapostea, lasindu-ti vidul. Pentru su­fletul lui, moartea Monicai ar fi fost un fapt mi­nuscul si enorm, cum ar fi disparitia unui inel ne­lipsit degetului, care ar avea drept piatra, miraculos, cerul cu toate constelatiile ― pierderea lui lasin­du-ti dunga de vid a unei absente pe deget si toata aiurirea vidului deasupra.

De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei batuse miezul noptii deasupra tacerii, ca o toaca de utrenie intr-o minastire cu calugari morti in chilii.

Avea doua timple capul lui aplecat la fereastra. Una, cea dinspre noapte, insotea cu zvicnirea ei un vapor inaintind pe mare; cealalta, dinspre odaie, simtea privirea luminata de lampa a unei fotografii. Si intre ele ― fir mai subtire decit trilul greierilor ― tacerea frontului, sufletul lui.

Ceasul Mitropoliei batuse unu. Nu-l auzise. Ure­chea lui asculta marile, marile Pe nesimtite, timpla dinspre odaie se intorcea si ea spre fereastra, intrind in noapte, dimpreuna cu cealalta, cu inclinarea fruntii grele.

Cind privesti indelung intunericul, sau cind ve­ghezi in intuneric, cu ochii deschisi, lumina deodata intilnita, e ca o spaima. Cu ochi de noapte, intorcindu-se, privise brusc fotografia luminata in plin. Si se cutremurase din crestet.

Existase Monica?

Gindul il strabatu cu indoiala, o clipa de fulger numai, dar covirsitor ca o zvacnire de halucinatie si nebunie, dilatindu-i creierul in aburi reci.

Existase Monica?

Sau se indragostise, ca anahoretii, de chipul zu­gravit al Madonei?

Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar viata, viata Monicai existase?

Si daca nu existase, atunci el?

Gindul era ca un om zidit intre oglinzi, care cauta ferestre si aer.

I se prabusise fruntea pe brate, cu. geamatul scur­mat al pieptului.

Si noaptea, ca in miracolele vremurilor evanghe­lice, ii puse un pui de cucuvaie pe marginea fe­restrei. Ridicase capul. Intilnise ochii rotunzi in au­rire ai pasarii, privindu-l. Venise sa-i tie tovarasie pasarea noptii. Era o prezenta alaturi de fruntea lui, ca o cununa si ca o mina. Ochii ei de aur umed, ca doua candele pogorite din cer, ii aduceau inal­timi. Si ce suveranitate in trupul mic, in portul capului rotund, cu penitele de deasupra ochilor, in nimb! Mica, si totusi ca un pisc de munte, dreapta, deasupra inaltimilor purtate-n trena.

Pasarea mortii?

Nimic lugubru in tovarasia puiului de cucuvaie. Dimpotriva, ochii ei il inaltau, apropiindu-l de cer, deasupra sufletului ca deasupra norilor, in calma armonie de senin.

Zburase.

Danut luase fotografia Monicai din odaia cu mobile negre si o asezase pe marginea ferestrei, in locul puiului de cucuvaie. Adormise cu fruntea pe brate, imprejmuit de calm si stele

CEASUL CUCUVAIELOR

Capul ti-e greu, ochii rai, inima amara. Asteapta.

Stringi pumnii, buzele te dor in singe, oamenii ti-au fost haini. Asteapta.

Bratul Domnului e lung. Scurt ti-e bratul. Pe mari, departe, in calea luminii tale, mina Domnului ridica vintul sa ti-o stinga, crapa valul, sa ti-o inghita. Bratul ti-e scurt, puterea lui, nemernica. Nu poti alunga vintul, nici ocroti lumina scumpa inimii tale. E Dumnezeu. Esti om. Asteapta.

Nu te uita in viata. Intoarce-ti ochii de la oameni. Ascunde-le si lacrima, si zimbetul. Nu te uita la cer. Intoarce-ti ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cersi. Asteapta.

Sa vie noaptea, sa vie tacerea, sa fie pustiu pamintul mormintelor si-al somnului, sa fii singur, pa­rasit de toti, lepadat de lumina, gonit de soare, sa te arda flacara singuratatii. Asteapta. Apleaca-ti capul pe fereastra. Sa-ti fie fruntea lespede calcata greu de talpa vietii; sa-ti fie inima potir pentru cenusa numai; sa-ti fie ochii orbi luminii, si minile ca ra­dacinile in piatra seaca.

Si in adinc de noapte neagra-n tine si-n afara ― cind vei auzi: 'Cu-vau, cu-vau' ― inalta-ti capul prabusit de viata, printre cucuvaie. Si-asteapta noua zi cu fruntea dreapta printre cucuvaie, caci toata noaptea, racoarea stelelor lasind izvoare pe o frunte mai inalta decit piscul muntilor, iti va spala de praful vietii, fruntea inaltata printre cucuvaie.

Daca intre sufletul creator si societatea ambianta s-ar stabili ad-hoc, un raport geometric, sufletul reprezentind centrul, iar societatea, circomferenta care-l include cu o succesiune neintrerupta de puncte, roind la egala distanta de punctul central ― acti­vitatea literara a lui Danut, din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizata prin doua miscari: una centrifuga, alta, centripeta. Avea si inainte de razboi aceste doua miscari contradictorii, dar pe atunci le realiza in felul urmator: pe cea dintii, miscarea cen­trifuga, traind, adica invatind la scoala, facind spor­turi, fiind elegant in fata oamenilor si pentru ei, cetind literatura, iubind-o pe Adina Stephano cu toate resursele trupesti, afirmind asupra ei drepturi de proprietate, simtind in fata ei grija de proprietar amenintat pe toate hotarele, de viclesugul si cupi­ditatea vecinilor, si inlauntrul proprietatii terorizat de insasi miscarea terenului flotant pe care a cladit; gustind in Sevastite, libertatea si salbaticia stepelor in care turmele fara friul vasalitatii, zburda suve­rane; cunoscind cu Rodicele porcina desfatare a lefaitului in glod gras, prin faldul caruia ritul desco­pera o cireasa, o coaja de harbuz sau un mar, ron­taite cu zimbet si bale; experimentind cu Ioana Palla opiata putere de idiotizare a unor femei din rasa mitologicei Circee

Pe Monica o excludea din aceste categorii exte­rioare, nu din delicateta, ci pentru simplul motiv ca Monica, demult plamadita in substanta lui sufle­teasca, urma alte legi, avind o miscare de crestere si descrestere in constiinta lui, dar raminind per­manenta, ca o stea gemana lui, din aceeasi conste­latie.

Miscarea centripeta, pe atunci, o realiza scriind.

Scrisul era un refugiu: sufletul se retragea in el ca anahoretii in pustiu dupa ce pacatuiau, ispasind prin singuratate pacatul vietii.

Acele doua miscari, insa, erau succesive indeobste, ca doua anotimpuri distincte. Epocile de viata ex­terioara declinau prin lehamite si marasm, insotite de nostalgii neputincioase de scris ― asemanatoare cu invirtirea elicei vaporului in vid ― si dispareau in clipa de hotar a scrisului absorbant si purificator.

In timpul razboiului, o singura miscare il domi­nase puternic si statornic, miscarea centripeta. Desi razboiul fusese epoca de permanenta si energica activitate ― mai intensa decit celelalte prin caracterul altfel silnic, si altfel serios decit cel al activitatii scolare ― niciodata nu se izolase de viata exterioara mai complet decit in timpul razboiului. Dar nu prin literatura. Se izolase alaturi de moarte in atitudinea de rugaciune muta a dragostei.

Dupa razboi, sufletul lui Danut isi pierduse activi­tatea proprie. Era ostenit. Se oprise linga Monica, aducindu-i docil tot sufletul, ca un mare covor per­san abia inceput pe harfa tesatoare care i-a sunat intiile acorduri, colorate. Un an intreg, se odihnise alaturi de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an. O insotea la Universitate., ascultind uneori si el distrat cursurile de la Litere desi era inscris la Drept. Seara se plimbau impreuna la Copou. Alteori faceau, impreuna cu Olguta, excursii cu automobilul spre muntii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o plimbare pe subt tei infloriti.

Monica plecase, dezaxindu-i singuratatea. Se mu­tase in odaia Monicai. Nu demult, incepuse o nuvela stranie, intitulata Minile. Noaptea de spaima si de deznadejde il instrainase de ea. Apoi venisera pri­mele scrisori de la Monica, fiecare deschizind vitralii cu lumina Monicai in singuratatea lui. Astfel, sufletul se desteptase la o noua viata limpezind cu noi re­liefuri in calme lumini, toate prefacerile, achizitiile si experientele de pina atunci.

Cele doua miscari de odinioara, revenisera, dar simultan, nu succesiv. Ceasul cucuvaielor reprezenta miscarea centripeta. Un elan de lirism, care-l facea sa inainteze in adincurile lui, prin tuneluri sapate numai cu puterea minilor. Dar concomitent cu aceasta miscare, tot in izolarea deplina, miscarea centrifuga il ducea spre oameni.

Incepuse o serie de nuvele cu pronuntat caracter psihologic in care cerca sa creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.

Aceasta osmoza a celor doua miscari, potrivnic in­drumate, ii crease o stare de singuratate durabila, distincta de a celorlalte vriste. Era singur, dar im­prejmuit de o viata intensa, care-i primenea mereu izolarea, dindu-i dominatoare putere, robust calm. Raminind in pura izolare, era totusi aplecat asupra vietii tuturora, ca un cer. Elanul care odinioara ii poruncea sa traiasca in rindurile oamenilor, sa se zbata, sa pacatuiasca si sa sufere cu ei, de asta data il ducea spre viata cu viata in brate, varsind-o pe hotarul de la care incepe viata, dar oprindu-se acolo si revenind, aspirat de el ca roua de soare, dupa ce a cazut.

Astfel, actuala lui izolare nu insemna istovitoare contemplare a unui punct fix in desert, ci constiinta de multime launtrica, de vasta si diversa pluralitate, pe care o da faptul nascut al creatiunei, omului planetar singur in armonia universala.

Ceasul Mitropoliei batu de douasprezece ori, so­lemn si familiar, ca o pendula intr-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Danut inregistra ora imediat, dar mintea o considera mult dupa ce clo­potul o sunase. Aceasta anticamera a sunetelor in ureche, il facea sa para distrat intre oameni, obligindu-i inutil sa repete o intrebare, de pilda, pe care o auzise perfect, dar la care raspundea mai tirziu decit cel ce traieste exclusiv in realitatea pre­zenta. Era socotit distrat si visator, si era tratat in consecinta, cu o toleranta nuanta de superioritate. La tribunal, colegii vorbeau mai tare cu el, cum vorbesti cu surzii si cu cei care dorm in tren. Dis­trat? Ochiul si urechea lui inregistrau minutios, fil­mau si fonografiau necontenit, tot ce se petrece in jur ― dar fara ostentatie, involuntar. Pentru majo­ritatea oamenilor insa, a observa inseamna a holba ochii ca cei care privesc petele lunii in telescop; a asculta inseamna a-ti face cornet cu mina pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon cu alt oras alungind minios pe oricine vine sa-i tulbure din activitatea absorbanta.

Omul normal, cu o exclamatie magulita, iti noti­fica luna pe care, continuind sa vorbesti cu el, demult ai simtit-o si ai urmarit-o rasarind cu coada ochiului si ochiul mare al memoriei vizuale. Si totusi el are aerul ca ti-a dat bacsis rasaritul lunii. Astfel ca tu, distratul, vesnic Cristofor Columb in descoperirea realitatilor inedite, esti nevoit sa induri ca toti oa­menii normali sa-ti serveasca de calauza in tarile demult cunoscute pasului tau, sa taie generosi pen­tru tine, foile cartii de tine scrise, sa se socoata amfitrioni pe pragul caselor tale.

Omul normal are o constiinta simplu construita, intocmai ca ochiul lui omenesc, al carui cimp vizual e de ajuns de restrins. Aceasta constiinta, ca si ochiul, poate inregistra ceea ce e situat in fata, intre ea si obiectul sau: faptul observat, trebuind sa existe ra­portul dintre retina fotografica si tabloul care o impresioneaza. Ca sa observe ceea ce e prea latu­ralnic, sau situat indaratul sau, trebuie sa iaca o miscare importanta Intoarce capul ca sa observe ce se intimpla la spate; dar cum privirea peste pro­priul sau umar e incomoda, intoarce si trupul asezindu-se intotdeauna cu fata, atunci cind observa. Astfel, starea de observare a omului normal ii da o atitudine speciala, generalizata in tot trupul ― un fel de mobilizare generala a fapturii sale. Acest efort il face sa traiasca exclusiv in prezent, in actul pe care-l savirseste.

Constiinta observatorului innascut insa, e omeneste anormala, ca ochiul camelionului. Miscarile iuti, mici si circulare ale ochiului de camelion nu proclama niciodata pinda sa. Crezi ca doarme, tocmai in clipa cind limba sa vertiginoasa isi pregateste traiectoria cleioasa, in tact cu ochiul care-i indica microscopic apropierea vietatii savuroase.

Astfel, constiinta adevaratului observator, imbraca aparenta somnolentei, ceea ce-i da putinta sa nu incomodeze sau sa alarmeze acele marunte fapte si atitudini cu dimensiuni de insecta, care exprima ade­varul omenesc altfel decit sinceritatea verbala si fap­tul declarat la vama, caci adevarul omenesc e numai contrabanda. Cu singura deosebire ca in natura, ma­tahalosul copac nu se ocupa de educatia camelionului cu aparenta trindava, nici nu-i spune cind vede o insecta, cu glasul sau de bas vegetal:

― Hei, camelionule, trezeste-te! Scoala! Uite-ti vine mincarea.

Pe cita vreme Danut, intre oameni, simtea supa­rator bunavointa lor masiva ca bocancul potcovit, de a-l trezi din toropeala si inertie.

Uitata, tigara i se stinsese intre degete, insinuindu-i in nari duhoarea de mahorca a tutunului de dupa razboi, miros asemanator cu al tovalului sol­datesc. Respira, intorcind capul spre fereastra des­chisa, suflarea de lilieci abia infloriti, a noptii de primavara. Si abia atunci asculta cele douasprezece batai ale orologiului Mitropoliei, de mult stinse. As­culta, si revazu Mitropolia fata in fata cu ruina galbuie numita Palatul Justitiei.

Aceasta fugara si involuntara evocare a decorului profesional ― de un an era avocat ― ii alunga zimbetul care-i indulcea trasaturile. Fata slabi de­odata, aratindu-si osatura descurajata ca la bolnavii de piept. Sufletul isi inchise portile, lasindu-l in afara pe cel care putea sa tulbure cu griji omenesti fastul catifelat al fluturilor de noapte. Strinse caie­tele. Aprinse o noua tigara. Era alt om, odaia era alta. O trapa scufundase omul si decorul de pina acum. Prefacere totala si instantanee. Asemanarea lui Danut cu vechile portrete ale tineretii strabunilor, disparuse. Obrazul de acum, l-ai fi putut intilni la fereastra unui spital de copii, in preajma Craciunului.

Clipele acestea erau echivalentul amar in epoca tineretii, al intristarilor lui de copil cind dumineca se apropia de luni, cea mai agurida zi a saptaminii scolare.

A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, dupa amiaza, si altul, dimineata, la Judecatoria de ocol.

― Domnule judecator, dosarul acesta

― Domnule presedinte, onorata curte, domnilor ju­rati, in fata domniilor voastre

Dosarul de la judecatorie era alcatuit din citeva procese-verbale dresate la comisariat, cu cerneala verde, otetita-n ochi, consemnind bataia si sudalmile dintre un proprietar si chiriasul sau. Danut reprezenta interesele chiriasului, care era si reclamant si inculpat, gratie strategiei avocatului proprietarului bataus. Cuvintele, 'porc', 'haimana', 'stirpitura', 'spaga', 'bou', 'timpit' si altele asemenea alcatuiau armonia speciala a acestui dosar. Clientul lui Danut dorea sa 'arate canaliei de proprietar cine-s eu' ― si platea sase sute de lei, dind acont doua, ca Danut sa-l faca 'albie de cine' pe proprietar, in fata co-mahalagiilor invitati la festinul oratoric. Adversarul lui Danut era vestitul Todirita-bun-de-gura, un vlaj­gan mehenghi, care purta in buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cite doi-trei ardei rosi, fiindca minca mereu in tirg din pricina aglomeratiei pro­ceselor, si nu putea suporta mincarea neardeiata. Acest Todirita era o glorie a judecatoriilor de ocol. Inainte de a-si incepe pledoaria se cracana plescaind din limba.

― Onorata giudecata, articula el, indreptind o mis­care de taur spre placidul jude.

Si, concomitent, cu sfircul pleoapei clipea catre public.

― E dat dracului! rasuna in sala opinia publica, dilatata.

Auditoriul, daca nu judecata, era cistigat.

Pe linga aceasta, faimosul Todirita avea impuna­toare atribute barbatesti. O statura de dulap, capul flocos, cum e coada dulailor de stina, si o musteata pe care degetele o puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade oratorice.

Ce putea face Danut in fata lui Todirita, decit sa zimbeasca? Cu zimbetul insa poti cistiga femeile reale, dar Justitia cu ovare de bronz, nu. In preto­riul dreptatii judiciare, zimbetul si tacerea sint su­veranele atribute ale magistraturii. Avocatii trebuie sa vorbeasca mult. Clientul plateste kilogramul de vorbe si sucul lor concret: sudoarea, asa-zisa a fruntii.

Da-i-l, da-i-o, de vreme ce faci acest negot de vorbe si sudoare.

Asadar, mine dimineata, Danut ― imberb ca un adolescent cu chip de fata, suspect de tinereta au­ditoriului matur, care vede in musteata un testi­moniu cerebral ― trebuie sa imprumute de la in­comparabil virilul Todirita, din ale sale placi de gramofon, o placa intre placi, si sa-i dea drumul cu gura cascata in emisiune, si sa asculte, pe dea­supra, din gura sa iesind, vorbele cu ciorapi rosi ale lui Todirita.

Pe mini te speli cu aspra perie si cu sapun, torni si alcool si esti curat. Pe dinti te freci cu periuta gras fardata de pasta dentifrice, gura ti-o clatesti cu apa fenicata sau oxigenata si esti dezinfectat.

Dar buzele ― buzele mirsavite intr-o Judecatorie de ocol, intr-un decor de crisma de rohatca, in fata mahalalei care pute si asculta pe banci ― cu ce le speli, cu ce le arzi?

Intre timp, prin micile gradini ale Iasului, prima­vara rastoarna proaspete buchete de liliac.

La amiaza, dupa inhalatiile judecatoriei de ocol si dupa taciturnul dejun in doi cu doamna Deleanu, porneste spre Curtea cu juri, care e instalata in lo­calul Scoalei primare 'Gheorghe Asachi'.

Curtea cu juri e pusa intre santinele ca un cuvint in ghilimete, fiindca o cladire nu poate fi arestata. La portita de intrare, un comisar asuda, cu sapca pe ceafa si tigara, scobitoarea sau scuipatul intre dinti. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreatie scolara si cu miros de latrina tot sco­lara. In ograda scolii se joaca vrabiile. Juratii se plimba pe coridoare, necajiti ca parintii cu odrasle repetente. In sala de sedinta, mirosul rau e un solist care-si acorda instrumentul in surdina. Curind isi va calma stridentele de fanfara municipala.

Un sergent sta, sta pur si simplu ca linga un cadavru, alaturi de o banca data linga parete inain­tea celorlalte banci, ca atunci cind sint elevi supra-numerari. Paretii sint decorati cu planse anatomice si cu diverse portrete animale. Vezi o vaca grasa, cromolitografic alba, cu ugerul ca o luna plina im­panata cu sparanghel roz in sfirc, supta de un vitel cafeniu, ceea ce da o grandioasa icoana a cafelii cu lapte sviteriene si a maternitatii. Vezi un cal zdravan, dar cuviincios ― de lemn ai zice, ― care nici nu baliga, nici nu necheaza. Un elefant isi inalta palatul animal, cersind cu trompa o portocala sau o nota buna pentru copiii palizi. Locul justitiei e marcat de o alaturare de mese lungi, foarte asema­natoare cu acele mese insolit plantate la poarta gra­dinelor publice, cind se dau serbari de binefacere patronate de cucoane din inalta societate. Cel dintii rastignit in incaperile justitiei este Hristos. Il vezi pe crucea lui, patat de muste, prezidind monumen­talele calimari judiciare, condeiele cu penite cra­pate si tenul sanghin al codurilor Hamangiu.

Grefierul in roba e premergatorul celorlalte robe cu mai multa solicitudine pentru digestie, decit cea subalterna. E negru ca un pian inchis intr-o sala de concert goala. Iti cere o tigara si te incurajeaza, indicindu-ti 'juratii lui'. Caci fiecare grefier de curte cu juri, are juratii lui, ca un pachet de carti cu care vei cistiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufar cu molii al grefierilor! ― asupra listei jurati­lor, ca pe o lista de mincare, alaturi de chelnerul competent si serviabil. Asculti un lung monolog. Daca acuzatul si-a ucis nevasta infidela, grefierul taie pe toti juratii inselati care erau sa-si ucida nevasta, dar au revenit. Cum majoritatea juratilor ignoreaza drama lor conjugala, juratii disponibili sint numerosi, recuzarile anticipative, reduse. Daca acuzatul si-a dat foc casei, grefierul alege buchetul celor despagubiti de casele de asigurare impotriva incendiului. Pentru omucideri rurale, sint buni juratii evrei. Pentru tilharii sint contraindicati. Pentru avorturi, mamosii ofera antidotul achitarii.

Cind ti-ai ridicat fata de pe lista comentata de buzele grefierului, orasul cu toti cetatenii sai majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul iti mai cere o tigara. Ii dai trei ― grefierii in contact cu stiinta avocatilor- cunosc dictonul: 'Alle gute Dinge sind drei[15]' ― si pleci pe sala unde te asteapta acuzatul intre sentinele. Pentru a zecea oara te intreaba:

― Ce sa spun, domnule avocat?

Caci avocatul, universal ca Dumnezeu, stie mai bine decit clientul faptele acestuia, solitar savirsite.

Intre timp lumea se aduna in sala, ca la foc, ca la bataie, ca la luptele cu tauri. Publicul curtilor cu juri vrea emotii tari. Sentimental si lacrimogen la inceput, cind acuzatul plinge, si cind din sala ii raspunde bocetul nevestei si al copiilor adevarati sau tocmiti ad-hoc, publicul isi sterge ochii. Dar cind reprezentantul familiei victimei zugraveste cu badanaua gesturilor oratorice si cu mugetul vitelor in incendiu, ticalosia criminalului, publicul il uraste pe cel compatimit la inceputul sedintei. Si ura publicu­lui creste cu filfiirea neagra a oratoriei in roba a procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizi­torului, cu silueta bratelor avintate in laturi, e ca o cruce neagra de corbi pe un mormint. Dar se ridica suav si insidios aparatorul. Inimile publicului sint suspendate ca legumele in cosurile olteanului.

Preludiul apararii moaie ochii, indulceste inimile, ca orchestrele care te fac sa oftezi sentimental in restaurante, pe cind iti tai bucata de friptura in singe si-ti aduni cartofii rumeori.

Pe rind, aparatorul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice ca vorbesc cu ritm si dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulti.

Cite nu invata publicul de la un avocat in verva! Dar e teribil aparatorul! Intrerupt de procuror, il sfarma ca un automobil in plina viteza pe o biata zburatoare.

Dar e si smecher aparatorul! Intrerupt de pre­sedinte, se-ndulceste, se transforma, ca un cazan cu smoala fierbinte devenit revarsare de sirop de fragi. Mamele ar vrea sa-l aiba ginere; fetele ― logodnic; femeile maritate ― amant; batrinii ― fiu; copiii ― tata.

Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rivneste ― ideal ― aceasta onoare.

Dar bietul acuzat! Ce om de treaba! Ce om neca­jit! Publicul afla ororile jandarmeriei, care smulge marturisiri, inchizitorial

― E ca pe vremea lui Ignatiu de Loyola

Tunata, comparatia frapeaza ca un vers minulescian. Publicul ar vrea sa strige ca la intrunirile politice:

― Jos cu el!

Dar clopotul presedintelui protejeaza memoria lui Ignatiu de Loyola, si aparatorul, profitind, ridica un ditiramb vibrant, magistraturii impartiale si civili­zate. E ca un inceput de migrena in sala. Dar mesajul oratoric continua pina cind intregul public ― cu mica fractiune de public privilegiat a juratilor ― va fi omogen in minile febrile ale oratorului.

Si deodata fenomenul se intimpla. Avocatul e su­prem. Ridica bratele spre cer ― cu kilogramele palpitatorii ― si cere achitarea cu un gest care trinteste flescait si inert intregul aluat al publicului si al juratilor. Astepti sa-si stearga sudoarea cu dosul pal­mei ― ca rindasii dupa ce-au framintat aluatul cozonacilor. Nu! E sudoarea sfinta a muncii. O lasa sa curga, beat.

Publicul achita. Justitia populara, la fel.

Aplauze. Clopotel. Tumult teatral.

Multimea vine spre aparator, ca moasa cu fatul in brate spre patul lehuzei palid zimbitoare.

S-afara, afara a trecut limpede printre lilieci in­floriti, o zi de primavara, c-un manunchi de ceasuri ale tineretii tale.

Dar Curtea cu juri e o instanta exceptionala, cu viata sporadica. Decorul cel de toate zilele ai avoca­tului iesan e Palatul Justitiei, asezat pe strada Stefan-cel-Mare, in fata Mitropoliei.

Strada Stefan-cel-Mare! Numele voievodului mol­dovean suna ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de incaltaminte, galanterie si comestibile, cu firme in 'ici', 'feld' si 'sohn'', care intovarasesc dom­nescul bulevard pina in fata Mitropoliei, se opresc lasind spatiu naltelor clopote, si-l insotesc iar pina la biserica Trei Ierarhi care-i un cor in noaptea Invierii, in aur de odajdii si flacari, avind in spate stampele albastre ale dealurilor, si-n fata tot firmele in 'ici', 'feld' si 'sohn'.

Cind minutarele ceasului Mitropoliei arata doua­sprezece, curtea fostului palat roznovenesc ― de mult intrat in melancolia epilogului boierimii ― e plina de tarani ca un iarmaroc trist. Procesele incep la unu, dar pe citatii ora judecatilor e douasprezece, asa ca taranii, increzatori in cuvintul scris, asteapta de la unsprezece judecata anuntata la douasprezece, principial incepind la unu, si efectiv la unu jumatate. In asteptarea judecatii, se descalta ― caci au facut drum lung ― scot merindele din desagi, maninca si rabda cu dinti strinsi sau gura cascata.

La abator, in clipa cind vita-i injunghiata, mustele verzi rid mai aproape, si javrele flaminde ale mahala­lelor inainteaza in procesiune somnambula.

In preajma lui douasprezece sosesc premergatorii baroului, cu narile dilatate. E cuconul Stefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitrita pur si simplu, cel mai soltic dintre tineri, care calca pe urmele batrinilor. Sint cei mai gravi avocati, pre­mergatorii in viteza. Nu se uita nici in dreapta, nici in stinga la norodul orizontal. Imbracati in negru, redingota mai ales, au inel masiv de aur cu briliant ― sau cvart ― focos bombat pe degetul gesticulari­lor, deocamdata in repaus pe minerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt bratul sting au o geanta plata, cu care dimineata au adus pinea si zarzavatu­rile din piata. Lant de aur pe burta. O culoare la butoniera, care sa fie sau sa samene cu insigna unei decoratii. In buzunar au cel putin o suta de carti de vizita, cu numele, toate titlurile lor ― fost sub­prefect, licentiat in drept, locotenent de rezerva ― si adresa in marime supranaturala.

Sosesc cite doi sau trei deodata ― fiindca toata dimineata au pindit si s-au pindit pe strazi ― dar au aerul ca nu se cunosc intre ei. Trecerea lor prin ograda plina de tarani ― clienti in perioada de incu­batie ― e austera si grandioasa ca o procesiune de arhimandriti. Taranii vad in ei un fel de prapur al Justitiei ― n-au aflat ca ei, taranii, sint coliva ― si, ridicindu-se in grupuri, ii saluta adinc.

E un adevarat balet decorativ in straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta sub­tioara. Trec, nu se opresc, nu vad, nu stiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, si directia imperios orientata a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.

Au intrat.

Au disparut.

Suspendata in urma lor reverentios, viata isi reia fizionomia de mica tinuta.

Unde-s?

La o fereastra-i unul; la alta, celalalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decit al lor. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte perechi de ochi, cu ochelari sau fara, la ferestrele obscure ale Justitiei, radioscopeaza chimirul taranilor din ograda.

Oricine poate fi impricinat; nu oricine, client. Caci nevoia, beleaua sau napasta cad pe oricine, dar banul ocoleste pe multi. Ochii de la ferestre sint de avocati, caci stiu sa aleaga, fara vorbe, pe clienti de imprici­nati, in categorii distincte. Alegerea e sigura, defini­tiva. Padurarul spune dintr-o data copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevaratul fumator, tragind un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel birladean, pe acesta de cel dobrogean; precum si tutunul de Cavalla de cel de Smirna si asa mai departe. La fel, bautorul afinat iti va preciza vrista si podgoria vinului gustat. Aceasta aptitudine se numeste ochiul sau gustul pro­fesional.

Acest ochi profesional, in avocatura, nu-l capeti la Facultatea de Drept. Il ai sau nu-l ai. Facultatea de drept iti da ― sau se zice ca-ti da ― stiinta. Ochiul profesional, insa, iti da clienti. Si avocatura, cind se margineste la stiinta, e 'natura moarta', ca si Facultatea de Drept.

Asadar, cuconul Stefanache, nenea Petrache, dom­nul Matache si emulul lor, juniorul Mitrita, dupa ce si-au deschis ochiul profesional indaratul ferestrelor, intra in actiune profesionala. Caci descoperirea vocatiunii de client in masa impricinatilor e abia un pre­ludiu al vinatorii care curind va incepe. O deschide cuconul Stefanache, decanul de virsta al celorlalti, iesa din palat asa cum a intrat, cu acelasi pas de statuie, dar priveste, masoara, cintareste, prubuluieste, tinteste, in dreapta si in stinga. Si deodata se opreste.

― Ce-i cu tine?

Inima taranului interpelat e ca o maslina in scobi­toarea privirii lui cuconu Stefanache.

― Ce sa fie, boierule! Ia, nacazuri, ofteaza omul, cu caciula in mina, trecindu-si dosul palmei peste musteata.

― La cit esti condamnat?

― Pentru nica toata, boierule! Mi-o suduit muie­rea, mi-o cotonogit scroafa! Rabda el, omu, da

― I-ai dat cu paru?

― Cu paru, sarut mina, da la chicioare

― Greu! mediteaza cuconu Stefanache, holbind ochii bulbucati si latindu-si gura cleioasa de broasca in rut.

― Greu, nu zic! ofteaza omul.

― Cite pogoane ai?

― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, gitica boleste, muierea o cazut gre

― Si te tii de ticalosii, miselule! tuna cuconu Stefanache. Omori oamenii!

― Da n-o murit 'racan di mini! Ne-am impacat. Vini amusi cu caruta la tirg.

― Legea nu iarta! riposteaza subt boltile vesniciei crunte cuconu Stefanache, care stie ca in materie de loviri simple impacarea partilor stinge actiunea pu­blica.

Taranul si-a infipt privirea in pamint, ca o roata de car pe care nu-l mai poti urni.

― Da citatia!

Se supune. Isi desface briul, scoate o batista eu floricele, se da putin in laturi, piezis ― dar cuconul Stefanache a si vazut sutarii coscoviti in sul uleios deasupra citatiei paturita cu sfintenie. Ia citatia, scoate ochelarii cu rama de aur, ii aseaza pe virful nasului, da capul pe spate ― cu aerul statuilor de barbati politici, care citesc un discurs ― descifreaza continu­tul sapirografiat al citatiei, sta, priveste cerul, se etareste in pamint, scoate agenda, o deschide, noteaza ceva marunt, patureste citatia, o inchide in agenda, agenda intra in buzunar. Taranul simte ca a devenit ca ursul cu inelul trecut prin nari, in mina ursarului care tine lantul, si greoi, urmeaza pasii marunti ai lui conu Stefanache.

Cind au iesit impreuna dm Palatul Justitiei, sulul bumastilor din chimirul taranului, a trecut plat in buzunarul lui cuconu Stefanache. Dar taranul, deve­nit client, nu se mira. El a vazut pe dregatorii din grefa inclinindu-se cu respect in fata avocatului sau; el a vazut degetele cu stralucirea briliantului umblind, asa cum ai incerca o varza, cu dosarul in care e luna de puscarie ― si simte ca si-ar vinde si gitelul numai sa-l scape cuconu Stefanache de cei trei ani de temnita pe care domnul procuror, in talmacirea lui cuconu Stefanache, ii cere judecatii impotriva lui. Incetul cu-ncetul, pina la unu, tot ce era suscepti­bil sa devina client a devenit. Gloata clientilor, im­partita in loturi, apartine avocatilor premergatori, ale caror agende, la ziua respectiva, albe dis-de-dimineata, s-au acoperit de nume, ca un zid nocturn de plosnite.

Se apropie ora legala. Sosesc trasurile cu avocati si avocatii pedestri, urgenti, cu servieta subtioara, ca pasagerul ajuns la gara o data cu soneria clopo­telului.

Intra. Intra. Intra. Cum trec, trec, trec, trec, stilpii de telegraf, oblici, pe linga ferestrele expresului.

Unu.

Impricinatii evrei, care isi pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul Justitiei inainte de ridicarea cortinei, sosesc in grupuri. Discuta, gesticuleaza si se opresc in rastimpuri, gata sa se ia la bataie, dar nu se iau; pornesc iar si discuta. Desi n-au servieta subtioara, toti par avocati prin febrilitate, gesticu­lare, si tonul peremptoriu. Inlauntrul palatului ei sint in mediul si in largul lor. Zimbesc avocatilor, clipesc grefierilor, dezmiarda umarul aprozilor, inter­peleaza pe copisti cu porecle, si saluta cu matanii musulmane trecerea cu pas descompus a magistrati­lor de la curte.

Unu si cinci.

Dosarele din grefa au trecut pe mesele de sedinta. La usa sectiilor, grupuri-grupuri se ingramadesc in jurul listelor de procese, ca in fata afiselor de mobili­zare. Salile de sedinta absorb mereu. Bancile imprici­natilor au aspectul galeriilor de cinematograf, in timp ce filmul ruleaza. Primul film il ruleaza avocatii din incinta, inainte de intrarea magistratilor.

Fumatul e interzis pentru public. Avocatii fumeaza, scuipa si leapada scobitorile uitate intre dinti de la prinz, caci numai in tren aceste gesturi sint penali­zate cu amenzi instantanee. Unii isi citesc dosarele, cum invata lectia scolarii inainte de intrarea profe­sorului in clasa. Caci avocatul e istet prin definitie, si ca sa stie un proces n-are nevoie sa citeasca dosarul. Il stie prin intuitie, punindu-si degetele in contact cu dosarul. Asadar, deocamdata avocatii discuta: un fel de passe de arme, preliminare. Aceste discutii tind neglijent catre spirit, ironie si humor. Nici unul nu tace: tacerea, in aceasta profesie, e viciul suprem. Daca vorbele ar putea fi materializate in mucuri de tigara, de pilda, discutia premergatoare intrarii ma­gistratilor ar reprezenta o cantitate pentru care intreg Palatul Justitiei ar fi scrumelnita neincapatoare.

Clientii de pe banci sint in extaz. Ei simt intr-un singur avocat mai mult zgomot decit intr-un oras industrial. Cum sa n-aiba incredere in avocati? Aceasta potenta sonora creeaza un prestigiu special avocatului in Palatul Justitiei. Femeile cunosc astfel un aspect sonor al virilitatii, altul decit cel al pinteni­lor militari. Cele care au divorturi, simt lamurit ca ar divorta numai de dragul avocatilor. Tot publicul traieste mai intens in acest mediu locvace. Fiecare simte ca prinde viata, ca in fata marii sau a spritu­lui. Se stabileste incet cu-ncetul, un ritm epileptic. Impricinatii capata ticuri nervoase, au nostalgii sal­tarete de sirba si batuta. Partile adverse simt ca devin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc si renunta la aceasta lasitate, inculpatii pentru schimb reciproc de palme se mira si regreta ca n-a fost de pumni si de picioare; cei care s-au instalat zvicnesc in aripele captive ale sudalmilor; in sfirsit, surdina conflictelor umane, scoasa treptat, sloboade si dezlantuie aprig instinctele in incinta justitiei, ea in codrul primitiv. Cu singura deosebire ca in acest cadru al civilizatiei supreme, instinctele apar la ghiseuri separate. Aceste ghiseuri de instincte verbali­zate sint avocatii. Onoare acestor vestale. Sedintele au fost deschise, procesele au inceput. Avocatii nu mai merg: alearga. Fereasca-se din calea lor clientul stationar!

O dira: a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evita-le. Traiectoria acestor stele are ghionti si lasa vinataie.

Publicul inghesuit in intunericul coridoarelor tre­mura si palpita.

Din pragul sectiilor aprozii urla si se tinguie, ca geamandurile si ca sirenile in ceata.

O mina, o batista pe frunte, o servieta care spinzura in goana, e un avocat care-a pledat la o sectie si-a izbucnit la alta.

― Idiotule!

E clientul care-a raspuns lung si prost la intero­gator.

― Lasa-ma, cucoana, nu ma-nnebuni!

E clienta cu divortul.

― Pitacii!

E procesul cistigat in stare agresiva de onorar.

Fiecare sala are miscari de flux si reflux, clipa cu clipa. Oameni rasar, oameni dispar. Oameni? Umbre? Papusi automate?

In rumoarea generala, glasul pare ca stranuta, su­ghita si necheaza. E ca o bataie vorbita. Bratele boxeaza, fara sa loveasca. Picioarele alearga, fara sa inainteze. O hirtie incleiata pentru muste, dar imensificata si cu muste umane.

Doua sectii de curte, doua de tribunal, Parchetul si cabinetele de instructie, lucreaza, lucreaza, lucreaza, suna, suna, suna.

Exista tacerea?

Intuneric si fum pe toate coridoarele, ca in preajma eruptiei vulcanice. Closetele isi trimbiteaza fetidul amoniac acru, din colt in colt, din etaj in etaj.

Nefericit suflet cu trena lunga ce cauti in acest decor?

Are si Palatul Justitiei un loc de odihna, de invio­rare, de reculegere. E asa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, vaduva plutonierului Lica Bodron, fost aprod pe vremuri al Curtii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe cimpul de onoare ― ierte-l Domnul, ca Lenta l-a iertat.

Numitul restaurant e o incapere mult mai scurta si ceva mai larga decit culoarul unui vagon de cale ferata, pe linia Crasna-Husi. Un sfert al acestei inca­peri e bucatarie; urmeaza un paravan de scinduri, si localul propriu-zis al restaurantului. O singura masa il ocupa in intregime. Doua banci de locanta muncitoreasca, se indoaie sub povara nobila a avoca­tilor in repaos. Fata de masa a fost alba pe vremea cind coana Lenta Bodron se numea Lenta Ilies, caci coana Lenta a ingropat trei barbati, de la care are sase feciori si trei fecioare, dintre care cea mai fra­geda e aghiotantul opulentei sale mame cu statura de maior intendant.

― Tico, un sprit ca la 'Capsa'!

Tica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lentei ― stie ca 'spritul ca la «Capsa»' e formula aristocratica a spritului tare. De aceea, mina ei culi­nar mirositoare varsa in paharul ― din care cu o simpla miscare a lepadat restul spritului precedent ― o licoare rosie ca sfecla stricata, numita vin, pina aproape de buza paharului, atitind-o cu un sfichi de sifon.

― Tico, o costita de Constantinescu!

― Taca Marito, o costita de porc, zimbeste Tica, complice si partasa la spiritul politico-gastronomic al juristului infometat.

Taca Marita e a doua odrasla, mai vristnica si mai trecuta, a coanei Lenta, care a facut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct in ordinea maritala, inspec­tor al podarilor, pe cind traia.

Taca Marita, divortata, gateste; Tica serveste, iar cucoana Lenta privegheaza, tine casa si racneste.

― Tico, pardon, un rahat cu apa rece!

Tica vira mina intr-un fel de putina de tinichea, din care desprinde un rahat curb in degete, ca un limbric roz.

― E de trandafir, pentru dumneavoastra, serveste Tica rahatul, ripostind c-un madrigal 'pardonului'' hazos.

In aceasta atmosfera ― in care numele Tica, trecind din gura-n gura, e ca o gama saltareata de timbal, si glasul coanei Lenta, ca un arcus miriitor de contra­bas ― avocatii gusta un binemeritat repaos in antrac­tele proceselor. Anecdotele au precadere; cele porno­grafice, proeminenta. Fetele coanei Lenta nu-s sfioase, iar mama lor, in clipe de minie, intrece in savoare si cruditate vocabularul anecdotelor din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe banci stau avocatii batrini; la spate, pajii baroului asculta si se initiaza. Clientii se imbulzesc la usa cu geamlic, fiindca inlauntru nu incap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna aparatorului respectiv. Daca avocatii ar fi oua, puiul din ei ar evolua si ar iesi numai subt privirea clocitoare a clientilor de la usa.

Dar aceasta salita este importanta si din alt punct de vedere. In ea, reprezentantul presei ia contact cu viata judiciara. Cronicarul judiciar al presei iesene are un nume autentic desigur, pe care-l stie numai actul sau de nastere, si un pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul judiciar e un tinerel cu par vertical cret, cu lavaliera violeta, precipitat la vorba, cu o usoara gingavire care da un acompaniament de mandolina vorbelor sale repezi ca o cadere din balcon. Avocatii il numesc Pirtisor, pseudonimul Menestrel parindu-li-se fad. El insa, consecvent cu punctul sau de vedere, prefera sa i se spuie Menestrel. Cind reportajul judiciar e magulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel. Cind, dimpotriva, diabolicul Menestrel, succint si lapidar, informeaza publicul ca avocatul X a aparat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru specula, avocatul X il interpeleaza pe Menestrel in agoraua Lentei Bodron:

― Mai Pirtisor, tot tachinezi gazetaria?

Dar acelasi avocat se duce dupa Pirtisor, si intr-un fund de coridor il prinde, il acopere, cu atitudinea cetatenilor care zabovesc cu fata linga un zid dosnic, spunindu-i cordial:

― Menestrel draga, sa dai o nota la ziar. L-am achitat pe Goldmann, stii, cel cu fabrica de sifoane.

Si Menestrel da, dar, satanic, elimina numele avo­catului pledant, ceea ce-l face sa redevina Pirtisor, caci viata lui e sunetul acesta alternat de Pirtisor cu Menestrel, si Menestrel cu Pirtisor.

In Palatul Justitiei si activitatea, si inactivitatea, e febrila. Un avocat care n-a avut nici un proces e tot atit de ostenit ca si unul care a pledat la toate sectiile. Asa ca spre seara, avocatii care parasesc Palatul Justitiei sint unanim istoviti. Pornesc in gru­puri, profesional vociferante, profesional familiare. Toata lumea ii cunoaste si-i saluta. Ei se inrudesc cu intregul judet, caci toti cetatenii le sint clienti. Pavajul pe care calca e o afacere de ei pledata. Casa in dreptul careia sint, de ei a fost evacuata, inchi­riata, vinduta, donata sau ipotecata. Omul pe care-l saluta cu un zimbet special ― tradus in vorbe, zimbetul ar insemna: stiu, stiu, n-ai nici o grija! ― e o data in agenda, un termen, un acont si-un onorar. Birjarul care-i solicita reverentios, i-o contraventie. Femeia care le zimbeste lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un divort. Vatmanul tramvaiului, cu mina ostaseste la chipiu in fata-le, e un omor prin imprudenta. Bacanul cu fata de sunca si zimbet tos ― ca si zaharul dat lipsa la cintar ― care-i invita la aperitive gratuite, e un proces de specula, sau o contraventie la legea repausului duminical.

Ei nu calca pe uliti, ei nu respira floarea liliecilor, ei nu traiesc in Iasul dealurilor si-al tacerii, ci-ntr-un spectral oras profesional, cladit din procese si afaceri, capital investit, politi protestate, falimente nascinde. Fereastra sufletului le e agenda, in care viata e re­partizata pe sectii de Tribunale, pe cabinete de in­structie, pe sectii de curti de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei nasterea e un act de stare civila; casatoria un contract bilateral; viata, e o minoritate, o succesiune de procese si tranzactii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiune ab-intestat.

Rasaritul soarelui e pavilionul ridicat de judecato­riile de ocol, care incep la noua dimineata; amiaza e storul tras la tribunal sau curte in timpul pledoa­riei cu batista pe frunte; iar seara, vestibulul clien­telei din biroul de acasa. Noaptea lor imbraca tot un caracter profesional, caci impregnati de pledoa­riile, replicele si ripostele zilei trecute, si obsedati de combinatiile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod si izuri fenicate ― viseaza ce-au vorbit si ce-au gesti­culat, si sint nelinistiti de larvele obscure ale pledoa­riilor viitoare.

Si desigur ca daca la sunetul trimbitilor transceresti ale supremei judecati ― tot judecata ― in fata ceru­lui, a creatorului, a ingerilor si a sfintilor, fapturile umane s-ar trezi din somnul mortii cu vorbele pe buze, avocatii ar incepe in cor:

― Domnule presedinte si onorat tribunal

De ce se inscrisese Danut la Facultatea de Drept? Fiindca orice om tinar, care nu-si simte nici o vocatiune profesionala, dar trebuie sa faca ceva, se inscrie la Drept, aceasta facultate fiind pentru tineret o adevarata raspintie de nehotariri.

De ce devenise avocat? Fiindca orisice licentiat in drept, care nu se sinucide, nici nu intra in sicriul de lux al robei judecatoresti, se inscrie in barou.

De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pu­doare pentru activitatea lui literara, pe care n-o con­cepea ca o profesie, ci ca o religie solitara. Avea doua­zeci si sase de ani, virsta la care orisice om valid care nu cistiga, e un parazit, un ambuscat. Camaradul si prietenul adolescentei si tineretii lui, Mircea Balmus, doctor in filozofie din Germania, minte si suflet inalt, care nu izbutise sa capete o catedra la Universitatea din Iasi, era profesor de liceu, avea si lectii particu­lare, lucra in redactia revistei Viata contimporana si, in acest fel, raminea independent, izbutind sa nu fie sarcina mamei lui, ramasa vaduva in timpul raz­boiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.

Danut, care nu platea chirie, pensionat in chip firesc in casa parinteasca, nu putea concepe la virsta lui, gestul de a cere ― nici cu echivocul titlu de imprumut in familie ― bani de buzunar, bani pentru haine, tigari si carti, de la parintii lui, mai rau, de la mama lui, cu-atit mai mult cu cit frecventarea Tribunalului il pusese la curent cu ipotecile Medeleni­lor micsorati de expropriere, bintuiti de ani secetosi, exploatati in propriul profit al administratorului Haralamb Scrobohaci, credincioasa plosnita a familiei Deleanu.

Apoi, mai presus de toate, Monica. Casatoria lor, situata hotarit in viitorul cel mai apropiat, n-o putea privi ca o pagina de lirism pur, desi era, ci ca un fapt real, cu temelia in viata, si mai ales in viata de toate zilele. Sufleteste, Monica era copilul parinti­lor lui, sora cu el si cu Olguta. Dar civilmente, Monica nu era sora lor, nu facea parte din neamul lor. Era o orfana crescuta de parintii lui, dimpreuna cu copiii lor. Viata ei in casa lor, judecind obiectiv, era vasala caritatii sotilor Deleanu. Solicitudinea parintilor fata de proprii lor copii, e o datorie umana si sociala. Trebuie sa-i ingrijeasca, trebuie sa se sacrifice pentru solida cladire a vietii lor, fiindca i-au facut fara consimtamintul lor, al copiilor. Gratitudinea copiilor fata de parinti e fireasca, dar nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet si trup bicisnic, dezarmat in viata fiindca nu-i decit o versiune mai debila a propriilor lui parinti ― daca-i va uri sau dusmani fiindca l-au condamnat la viata prin fapta lor, nu va fi un monstru, ci un judecator impartial, liber pe cugetul si verdic­tul dat in fata constiintei sale.

Dar cresterea unui copil strain, e o donatiune cu nete si imperioase obligatiuni din partea beneficiaru­lui fata de donatorii sai.

Ori, acest sentiment de obligatorie recunostinta fata de parintii sai, din partea Monicai, era o povara pentru Danut fiindca presimtea ca restringe liber­tatea sufleteasca a Monicai, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor cind e obligator si poruncit. Re­cunostinta e pura si usuratoare pentru suflet numai atunci cind se naste de la sine, ca un parfum invo­luntar al constiintei libere. Recunostinta e dar regesc, un plocon de serv.

Daca, de pilda, Monica nu l-ar fi iubit pe Danut, si daca Danut ar fi fost vadit nenorocit de instraina­rea Monicai de el, si daca doamna Deleanu, mai adinc mama lui Danut decit a Monicai, i-ar fi spus: 'Asa-ti arati tu, Monica, recunostinta pentru noi?'

Ce-ar fi putut raspunde Monica? Sa spuie ca dragostea si recunostinta nu se confunda, ca sint doua miscari distincte si neatirnate ale sufletului? Sa raspunda astfel unei mame ranite de suferinta copilului singelui ei?

Nu! De prisos! Ar fi trebuit sa plece capul, recunoscind astfel ca iubirea pentru altul decit Danut, e o ingratitudine fata de familia Deleanu.

Aceste scene grele, insa, erau neverosimile, dat fiind iubirea lor si raporturile de filiala afectiune si delicata stima dintre Monica si parintii lui.

Totusi, germenul exista, fatal. Oricind putea da nastere unei atingeri, foarte usoara, abia nuanta, nu lovitura de ciocan ― dar acea simpla atingere a Monicai l-ar fi instrainat dureros pe Danut de parintii lui.

De altfel, dorinta de independenta care-o facuse pe Monica sa-si continue studiile la Universitate si sa-si dea examenul de capacitate, intrind in rindurile profesorilor de liceu ― inainte de plecarea la Paris ― vorbea clar. Nu era o miscare de razvratire, de scuturare a jugului agreabil. Era o miscare de neatirnare fireasca oricarui om pentru care viata incepe in clipa cind devii stapin pe tine, dispunind asa cum hotarasti deliberat. Foarte cu greu Monica acceptase plecarea la Paris pe socoteala Olgutei, care dispunea de la majorat de averea mostenita de la Fita Elencu. Olguta ii smulsese acceptarea, intr-o conversatie ne­cunoscuta lui Danut. Monica ii spusese atit: ca Olguta are nevoie efectiva de tovarasia ei, si ca, de altfel, doctoratul in litere, pe care si-l va lua acolo, ii va fi de folos.

Asadar, Danut nu numai ca dorea sa contribuie la independenta Monicai, dar vroia sa rascumpere intr-un fel obligatia de recunostinta contractata de ea fata de parintii lui, luindu-i caracterul de troc, lasindu-i-l pe acel de afectiune pura. In clipa casa­toriei, Danut se hotarise sa renunte in favoarea Olgutei la partea lui de avere. Aceasta renuntare trebuia sa fie zestrea eliberatoare a Monicai.

Ca sa poata face insa acest gest, trebuia sa fie in stare sa cistige alaturi si impreuna cu Monica banul cel de toate zilele.

Cum?

Sufletul ii oferea o corabie cu pinzele umflate pe pragul ondulat al marilor. Viata ii oferea Palatul Justitiei.

Alege!

Monica! Monica!

Ziua, cu clientii, rob; noaptea, cu corabia, stapin.

Dar somnul?

De zece ani scria; pe-atunci insa nu stia ca scrisul, ca si tuberculoza, e boala de lux. Ce crease timp de zece ani? Nimic. Facuse game. Isi pregatise degetele sa fie suple, docile, sa poata cladi acordul vast, sa poata culege sunetul gingas. Dar ce cladise? Nimic. Casute de nisip, palate de scoici, catedrale de hirtie.

Acum putea cladi. Acum putea primi viata in palate si o putea ingenunchea in chilii. Dar cind?

In clipa cind Dumnezeu a hotarit infaptuirea lumii, avea in fata sase zile de truda si sase nopti de odihna.

El n-avea zilele, si nici odihna noptilor.

Monica! Monica!

Nu putea s-o sacrifice pe Monica. Dar nici sufletul nu putea sa si-l sacrifice, caci, sacrificindu-l, ar fi imputinat si alterat insasi dragostea lui, care avea dimensiunile sufletului sau intreg, nu ciung.

Trebuia sa cistige el singur prin munca lui, si trebuia sa scrie. De aproape un an de zile, de cind era avocat, cistiga mai mult sau mai putin, dar cistiga. Dureros si umilitor cistig!

In genere, avocatii debutanti sint nehotariti pe pragul profesiei. Intimidati de siguranta agresiva si ironica a inaintasilor lor ― in care nu disting tartarinismul; descurajati de aspectul suburban al jude­catoriilor de ocol, unde-si fac stagiul de incepatori; sensibilizati de vrista si literatura pentru trivialita­tea vietii procesuale; sfiosi la vorba si lesne intimidabili in aceasta profesie in care vorba si cutezanta sint organic necesare, ca bratele pentru timplar si picioarele pentru ciclist; licentiatii in drept, dar neofiti in avocatura, dindu-si seama ca in­treaga invatatura de pina atunci e ca pamintul vazut din planeta Marte, pentru cel harazit traiului intre oameni; deceptionati de avoca­tura visata si decorativ privita dinafara, acum, cind sint in rindurile ei intime, ca cei care rivnesc epismul vietii de cavalerist inainte de-a fi cunoscut cazarma: tinerii avocati sovaie, gata sa renunte la cariera visata. Dar cade si in buzunarul lor, deodata, greutatea onorarului. Gusta si ei, prin surprindere, ritmul gesticularilor la bara si murmurul admirativ al salii. Confratele mai batrin decit ei se dovedeste mai putin coltos si mult mai putin primejdios la bara decit pe coridor, pe sala, pe strada si in opinia publica. Si, minune, insasi frenezia timiditatii lor le da un curaj pieptos, in fata caruia curajul avocatu­lui batrin apare ros in coate, greu in genunchi, cu respiratia scurta. Atunci observa cu mirare ca nu se cunosteau, ca s-au descoperit mult superiori pro­priilor lor asteptari, paralizate de debut. Avocatura i-a prins, dezbarindu-i de acel esential principiu de viata si desavirsire al omului: indoiala de sine. Sint siguri. Sint insasi inima vietii si creierul care co­manda. E ca o ingrasare subita a sufletului, pina atunci zvelt si flexibil. Sint avocati. Sint in perfect echilibru cu viata si cu ei insisi. Vor trai pina la capat, radiosi, cu iluzia suprematiei intelectuale, in cocarda. Un om a murit, un avocat s-a nascut: tra­iasca avocatul.

Danut nu murise, nu vroia si nu putea sa moara., in contact zilnic cu avocatura, zilnic indirjirea lui era sporita. Profesia nu-l putea asimila.

Pledase intiiul proces alaturi de domnul Deleanu. Invidiat de toti camarazii de vrista ai baroului, debu­tase la Curtea cu juri intr-un proces celebru in analele proceselor scandaloase.

Acuzatul, om cu vaza in societatea iesana, mosier bogat, isi violase propria fiica, traind cu ea maritalmente, vreme de doi ani. Intr-o zi fata fugise cu un tinar vecin de mosie, la Iasi. Dupa o noapte petre­cuta la hotel, isi denuntase parintele.

Pledau patru celebritati penale ale baroului iesan, in frunte cu domnul Deleanu. Debutantul Danut era supranumerar.

Opinia publica era de perfect acord cu Justitia si chiar cu opinia particulara a propriilor aparatori ai incestuosului: acuzatul era un monstru, fata, o vic­tima. Dar acuzatul era foarte bogat, asa ca patru avocati trebuiau sa lucreze in rasparul opiniei publice si al intimei lor convingeri, pentru a obtine onorarii de achitare.

Avocatii angajati se marginisera sa citeasca actul de acuzare, copioasa relatare a faptelor, insotita de aferentele consideratiuni juridice. Danut copiase in­treg dosarul, cu mina lui, si citeva nopti in sir, cu creionul nuvelelor si al poemelor, meditase grafic problema pe care trebuia sa o rezolve dintii in fata curiozitatii lui de viata, si apoi, in fata judecatori­lor. Lecturile din Freud, si in special teoria 'com­plexului Oedip', ii daduse sugestii pretioase pentru dezlegarea acestui proces.

Mosierul incestuos avea o biografie relativ normala. La treizeci de ani se casatorise cu o fata de saptesprezece ani, pe care o idolatrase. Cu ea avuse un singur copil : fata care-l adusese pe banca acuzarii. Dupa patru ani de casnicie, fusese inselat, adica aflase. Isi batuse si alungase sotia necredincioasa, trimetind fetita la o sora a lui din Bucuresti. Nu vroia sa mai stie nimic despre fetita. Ii trimetea bani, dar atit. In timpul razboiului, fetita ramasa la Bucuresti in timpul ocupatiei germane, dovedise, pare-se, dupa spusa matusei care o crestea, aptitudini categorice pentru destrabalare.

Dupa razboi, mosierul se recasatorise cu o vaduva frumoasa si saraca. Intre timp, sora lui de la Bucuresti, alarmata de moravurile si independenta sfidatoare a nepoatei, o expediase tatalui ei, cu o scrisoare edificatoare. In clipa revederii, copilul de odinioara devenise femeie, exacta reproducere in castaniu a mamei ei roscate, demult plecata in strainatate, unde i se pierduse urma. Pentru fata, in casa parinteasca incepu o viata de neindurata severitate. S-ar fi zis ca ispasea nu numai purtarile ei, ci si pacatul mamei. Inchisa la mosie, nu vedea pe nimeni, nu iesea nica­ieri, era controlata pas cu pas, si pe deasupra pusa la invatatura subt privegherea tatalui ei si a mamei vitrege.

Danut lamurise, analizind microscopic toate ama­nuntele acestei intimitati in trei, ecoul si revansa vechii gelozii, premergatoare pacatului descoperit al mamei, imbinindu-se surd cu severitatea barbatilor, in genere, pentru tot ce-i in legatura cu apetitul sexual al fiicelor lor tinere. Aceasta severitate a tatalui e intotdeauna deosebita de a mamei, caci tatal vede cu o incomoda repulsiune, ca si copilul sau e tot femeie, si replica acestei repulsiuni nemartu­risite ― care da ceva impur atitudinei fata de copilul-femeie ― e excesul si brutalitatea posomorita in severitate.

Mosierul isi supraveghease exclusiv fata. Amanunt pe care Danut il retinuse, dindu-i toata valoarea, caci aceasta exclusivitate in supravegherea fetei do­vedea o detasare de femeia lui, in ce priveste gelozia. Natural, vaduva frumoasa si saraca, prudenta atita vreme cit cea mai mica nesocotinta i-ar fi periclitat situatia, profitase de relaxarea supravegherii in ce-o privea. Profitase din cale-afara, caci fusese prinsa si expulzata ca si intiia femeie ― dar calm. Nici bataie, nici scandal. O simpla constatare cu jandarmi a adulterului si izgonirea din casa, lasindu-i timp sa-si faca bagajele.

Ramas singur la tara cu fata lui, mosierul devenise mai sever. Nemaiavind inlocuitor pentru indeaproape supraveghere, sedea tot timpul acasa, incruntat, rigid, taciturn, poruncitor, lovind fara crutare, la cea mai mica nesupunere.

Renuntind la o evadare imposibila ― ferestre cu gratii, usa inchisa cu cheia si un lacat pe deasupra ― fata in plin clocot de nubilitate, vazind in tatal ei nu tatal ― un tata nu se improvizeaza prin severi­tate ― ci temnicerul ei, barbat, gasise calea de in­dulcire a vietii ei asa cum i-o indica poruncitor natura: sa-i devie simpatica, sa-l imbuneze, sa-l moaie, sa faca din el un tovaras cit mai agreabil, in lipsa altora.

Dupa o saptamina, citeau si vorbeau impreuna .Mai mult, feciorul care-i servea la masa ― martor in proces ― vazuse pe stapinul sau rizind.

Dupa doua saptamini ieseau amindoi la plimbare, calari sau cu docarul. Impreuna supravegheau munca taranilor de pe mosie.

Intr-o zi, rochiile, gatelile si fardurile cu care venise de la Bucuresti, trecusera prin surpriza in odaia ei .Pina atunci erau sechestrate in odaia tatalui ci.

De-atunci, zi cu zi, isi pierdu aspectul de penitenta, luindu-l pe acela de femeie, care, inveselind intimi­tatea mohorita a unui barbat izolat, devine floarea si stapina casei.

Constiinta ascensiunii in dominatiune creeaza nu numai la femei, ci la toti oamenii publici, elanul abuziv. Intr-o zi, fata propusese tatalui ei o calatorie in doi la Bucuresti. Scena se intimpla seara, la masa.

― Odata s-o incruntat boieru de-am crezut c-o sfarma! I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o facut ros ca sfecla, o strimbat capu-n jos si o plecat de la masa cu sarvatu la git, ca un om beat. Musca nu zbirniia.

Asa spunea feciorul, martor al acestei scene.

In aceeasi seara, fata ― nu mai era inchisa ― batuse, in halat de noapte, la usa ietacului parintesc. Deschisese usa. Se apropiase de pat.

― Ce vrei? rasunase dupa o lunga tacere, un glas cavernos.

Tacere.

Se asezase pe marginea patului.

Tacere.

Venise cu parul despletit pe spate. Se aplecase pe obrazul tatalui ei.

― Nu mai stiam, draga baiete, gemuse in fundul cancelariei inchisorii omul batrin catre Danut, nu mai stiam ce-i cu mine! Era linga mine, trup linga trup, femeia pe care o iubisem Plingea, stergindu-si ochii tulburi, plini de vinisoare sanghine, cu degetele tremuratoare pe care am iubit-o in tineretea mea.

Fara gemat, fara protestare, fata devenise amanta tatalui ei.

― Draga baiete, sa-mi fi spus odata: 'Ce faci, taticule?' scuipam pe mine si ma zvirleam in apa Prutului

Doi ani, fata fusese amanta tuturor noptilor tatalui ei. Calatorisera impreuna in strainatate. Rochiile, in garderoba ei, erau val neintrerupt. Capriciile ei de­veneau imediat fapta. Exasperata de constiinta paca­tului oribil, virilitatea omului batrin raspundea fre­netic femeii tinere de linga el.

Coapta sexualiceste, nu prin dragoste, ci prin viciu, de la o vreme fata se blazase de formula pe care o presimtea incompleta si dorise dragostea idilica. Fa­cuse cunostinta cu un tinar vecin de mosie. Fugise cu el. Ratiunea denuntarii? Mai presus de toate, panica de-a nu fi prinsa si ucisa. Vinele umflate pe fruntea batrinului lubric in bratele ei si glasul caver­nos o urmareau nelinistitor. Condamnarea lui la tem­nita insemna linistea si libertatea ei.

Dar teama de scandal? Tinarul cu care fugise, in­dragostit ideal de gratia nevinovatiei ei, o descoperise, natural, femeie coapta, demult cadentata de dragoste. Drama intre ei. Dar fata-femeie ― prefacuse drama in tragedie, ea devenind eroina, tinarul, spectatorul ingrozit. El denuntase ― revolta lui n-avea capacitate omucida: era si student la Drept pe deasupra ― fata recunoscuse si narase. Fusese siluita, dupa cazne, lupte, amenintari cu revolverul.

De ce nu denuntase? Era supravegheata strins si amenintata cu moartea.

Acesta era procesul. Ordonanta definitiva, rechi­zitorul si actul de acuzare nu erau decit o reeditare cu amplificari si comentarii juridice a interogatoriilor fetii.

Acuzarea era fata; acuzatul, tatal. La mijloc avo­catii. In fata, Justitia. Iar cerul, podelele si zidurile erau opinie publica. Sala era pavata, decorata si cladita cu opinie publica in opinia publica.

Magistratii proiectasera sedinta secreta. Dar dea­supra tuturor puterilor constituite sint femeile. Femeile Iasului obtinusera sedinta publica pentru acest spectacol.

Aparatorii ― in afara de domnul Deleanu, care niciodata nu participa la conciliabulele confratilor ― decretasera singura solutie salvatoare: nebunia. Aveau si un punct de reazam, intr-o intimplare care coincida cu debutul raporturilor incestuoase. O ca­dere in cap, de pe cal, a mosierului, de pe urma careia zacuse in pat citeva zile, raminind cu ticuri faciale si cu insomnii febrile. De altfel, un avocat poate dovedi oricind nebunia clientului sau. Cu atit mai usor se poate dovedi nebunia unui monstru.

Danut nu era consultat. El n-avea nici glas, nici vot in acest conciliabul care se tinea de altfel in ultimul moment, pe coridorul Curtii cu juri, in preajma closetelor: singurul loc neinvadat de public.

Ochii spectatorilor ― in majoritate femei: mame si fete: studente ― aveau luciri tulburi. Dar vorbele si murmurile erau indignate.

Danut era trist. O tristeta care-l paraliza. Vazindu-l palid si abatut, domnul Deleanu, cu o induiosatoare solicitudine, il ocrotea cu bratul, imbarbatindu-l.

― Daca nu te simti in verva, lasa, Danut. Lasa-l pe tata.

Asta cu glas incet si ochi copilaresti buni.

Si subit redevenea alt om, impulsiv, agresiv, neastimparat, impunindu-si ritmul intregii dezbateri, comentind cu glas tare lectura actului de acuzare, rasturnind c-o replica risete in sala, otet pe magistrati.

Presedintele venise hotarit sa imprime dezbaterilor gravitate, decenta, dramatica sobrietate. Cu nepu­tinta! O simpla ocheada a avocatilor, subliniind ca­racterul echivoc al unei fraze din actul de acuzare, dezlantuia hopuri saltarete de ris sughitat cu batista la gura.

Clopotelul suna.

Dar acest ris al salii, nu putea fi potolit decit cu pompele de incendiu. Era nechezatul cu nari dilatate si ochii in friguri al sexualitatii stirnite.

Gravitatea lui Danut, intre gesticularile neintre­rupte ale confratilor, impresiona agreabil pe femeile romantioase. Si tinereta lui palida, cu par castaniu. Se simtea lins de priviri din sala. Era ingretosat.

Interogatorul incepu. Acuzatul isi pierduse vor­bele, calmul rostirii silabelor. Din buzele sale iesea un gemat neputincios, bilbiit. Articulatie de mut, in care sunetele deznadejdii sint ca cioatele padurilor taiate. Masca si gematul convulsionat ale acestui batrin iti dadeau fiorul care sufla ger la radacina parului si increteste spinarea. Si totusi, nimeni nu spunea: 'Lasati-l. E penibil. E odios. Sa se ispra­veasca odata!'

Intrebarile staruiau, amanuntite. Ochii salii stra­luceau, la pinda.

Batrinul rupea sunete din gura cutremurata. Oedip, cu grozavia faptelor in ochii arsi cu fierul ros, asa privea, asa era.

Aparitia fetei ― adusa pe sala din camera marto­rilor ― produse o explozie succesiva de capete, ca a bidoanelor de benzina, apoi de murmure. In sfirsit, o tacere holbata de multime in fata eclipsei de soare pietrifica pe fiecare, cu gitul intins, cu ochii bul­bucati, cu urechile cascate. Curiozitatea hiise toate chipurile, ca o enorma oglinda convexa in care in­treaga multime s-ar fi oglindit. Uitasera sa mai tu­seasca. Taceau, strimbi.

Fata se drapase in negru, ca o vaduva. Trecu prin multime cu genele plecate. Ochii tuturora o dezbracau. In clipa cind se opri in fata curtii te mirai ca nu-i goala ca un hrean trecut prin dintii razatorii. Pastra inca o atitudine de calugarita cufundata in evlavie. Minile incrucisate pe batista pregatita ― alb pe negru ― umerii plecati, capul inclinat, cu efect negru de gene pe fuga de palori a obrajilor pina-n ovalul barbiei. Barbatii, in treacat, ii zarisera sinii de profil: aveau vibrant contur. Din spate ii vedeau gleznele subtiri in ciorapi negri, perzindu-se carnoase ― pulpe ― in negrul flotant al rochiei de ajuns de scurte ca sa dea trupului, in contrast cu subtiimea gleznelor, aspect de corola invoalta pe tulpina ei. Vazuta din spate, parea o pariziana orfana de razboi ― filmata pentru strainatate ― in clipa cind vine sa depuna un buchet de violete ― cu batista la gura ― pe mormintul soldatului necunoscut.

Fara sa fie intrebata de nimeni, incepu in soapta, cu ochii plecati, framintind batista.

― Mai tare, indrazni un glas.

― Mai tare! Mai tare! Nu s-aude nimic! murmura corul salii, cu ochi devoranti si urechi flaminde.

Clopotelul suna.

― Vorbeste mai tare, domnisoara! Nu-ti fie teama. Intoarce-te cu fata la domnii jurati, vorbi presedintele cu glas scazut, ca la ureche.

― Juratii au fata, noi spatele. Trista meserie! trecu o soapta dinspre banca avocatilor.

Presidentialul clopotel clipi, briliantul inelarului sclipi.

Tot in soapta, dar mai umflata ― ca aluatul dospit, cind, buzat, intrece marginea vasului ― fata urma.

Nu era deprinsa inca sa vorbeasca in public.

Si deodata, fara legatura narativa, imprecatia iz­bucni, insotita de mina, ca nechezatul calului de virful sulitei, in plin atac.

― Omul acesta, monstrul acesta si-a batut joc de virginitatea mea

Danut nota: 'Virginitatea mea. Restul e secundar pentru ea.'

Glasul se iutise, cu stridente care, improscate din soaptele de pina atunci, surprindeau ca un ardei blind la inceput, ingrozitor de iute deodata.

Publicul o urmarea cu ritmul de gifiire al pasiunii. Juratii devenisera numai ochi. Perechi linga perechi suspendate-n aer. Un singur jurat, chel, stirb, fara dantura, cu barbia hiita-n sus, isi aplecase urechea din stinga cu mina, intorcindu-se de profil. Acea singura ureche intre cele unsprezece clipiri de ochi era monstruos cosmar, un fel de ochi paros al timplei, cu aripa de carne rasucita.

Miscarile fetei, libertate de constringerea premedi­tata, capatasera elasticitatea revelatoare a trupului si impetuozitatea rosie a singelui. Descria caznele indurate, caci monstrul de mult o pindea. De ce alun­gase din casa pe nevasta lui? De ce-o inchidea intr-o odaie cu zabrele si lacat la usa? De ce-o tinea nemincata? De ce-i ingropase tinereta intr-un mormint?

― Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereta, mi-a distrus viata

Si pe mama ei, sarmana, o batuse si o alungase din casa monstrul, satirul, fiara cu chip de om. Vorbea pe nerasuflate. Il acuza, il acuza, il acuza cu trepidatia mistretului miniat. O ura uscata, fara lacrimi, vehe­menta, impudica. Era atit de triviala in gest, vorba si glas, desi frumoasa si foarte tinara, incit omul dintre pusti ― tatal si amantul ei, acuzatul cu par alb si fata vitriolata de privirea publicului ― ridica deodata spre ea ochi de mort care-ar vedea din nou lumea, o clipa numai, cu o mirare putreda. Asadar el era tatal acestei fete

Inchise ochii viermanosi.

Fata vazu si, sprijinita de aprobarea tuturora, ex­clama:

― Un singur lucru trebuia sa faci: sa te ucizi. Sa nu ma tirasti aici, pe banca infamiei

― Strasnic temperament! comenta banca apararii, apreciind temperamentul feminin, nu cel oratoric.

Umerii obrajilor i se inrosisera, violent fardati de betia sonora. Fiecare intrebare insemna pentru ea un avint de trambulina. Riposta lung, sacadat, im­belsugat, ambalindu-se, facind din fiecare raspuns un zoier cu laturi, aruncat in obrazul tatalui ei, reluind cu noua vigoare amanunte repetate de mai multe ori. In clipa cind presedintele o invita sa se retraga, fara sa-si dea seama, stapinita de betia ritmica a in­terogatoriului, avu pasul lubric, saltat din sold, al dansatoarei care se coboara de pe masa in aplauzele si duhoarea de vin si patima a barbatilor excitati, cu tamburina dansului, devenita in mina ei talger pentru cheta. Batista-i era uscata. Ochii foarte stralu­citori. I se oferi un scaun. Se opri alaturi de el, cu mina pe speteaza, aratind unghii ascutite, lacuite pur­puriu, unghii implintate parca intr-o inima vie. Sedea cambrata, c-un sold proeminent, cu sinii vii. Nu-si gasea astimpar. Numai patul, dansul, racnetul, betia sau crima ar fi putut-o usura.

― Oribil spectacol, papa! S-a dat pe fata adevaratul monstru al procesului.

― Taci, Danut, sa nu te-auda cineva!

― Tu nu vezi! a cucerit sala.

O cucerise intr-adevar. Ochiul rutinat al domnului Deleanu vazuse just. Sala vibra. Rechizitorul procu­rorului nu mai avea nevoie sa dovedeasca nimic.

Dupa audierea martorilor, procurorul se rezema ex­clusiv pe 'tragedia acestui copil fara de mama, pros­tituat de propriul ei tata'; pe 'accentul adevarului si al suferintei' cules din gura unui copil caruia atit ii mai ramine: strigatul deznadejdii.

― Nu ma adresez juratilor, ma adresez reprezen­tantilor tuturor parintilor, cetatenilor care sint copiii parintilor de ieri cetatenilor care sint parintii co­piilor de astazi Acest om

Degetul procurorului fu teava de revolver.

― Acest om, pe care nu-l accepta nici mormintele parintilor, nici leaganul neprihanit al copiilor, trebuie sa piara dintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu isi va intoarce fata de la pamintul fapturilor sale.

Sedinta fu suspendata pentru felicitari. Dupa avizul unanim, procurorul ― un vibrant glas de bariton eu musteata bruna ― se intrecuse pe sine.

Intiia cadere de cortina a tragediei avea aplauzele ei, palme pe sufletul lui Danut.

Si aparatorii il felicitara pe procuror, aprinzindu-si tigarile de la acelasi chibrit, cordiali.

Condamnarea exista in sala, ca zidurile, ca podelele, ca scaunele, ca ferestrele.

Intr-o astfel de atmosfera, avocatul rutinat stie ca juratii cistigati de procuror, hotariti sa condamne, trebuie, mai intii, sa uite complect tot ce s-a intimplat pina atunci. In mintea lor, procesul trebuie sa dispara ca o rindunica in somnolentele albastre ale cerului. Activitatea liminara a pledoariei trebuie sa se concentreze asupra memoriei juratilor, facindu-i pase magnetice. Avocatul trebuie sa surprinda pe jurati, sa-i minuneze, sa-i uluiasca, printr-o introducere de­partata de proces, ca Polul Nord de Polul Sud. Avo­catul trebuie sa distreze, sa incinte, sa dispuna, sa ademeneasca prin saga, anecdota, gluma, haz si consi­deratii generale ― pe intelesul tuturora si in consensul banalitatii obstesti. In acest fel, juratii vor merge pe un alt drum decit cel al procesului ― cu fanfara in fata, in cadenta unanima ― pina departe, hat de­parte, unde avocatul ii va lasa dezorientati, sa se reculeaga. Fiecare dintre ei se va simti orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel narcoti­zati si izolati, cu pleoapele grele si luciditatea abu­rita, juratii trebuie din nou treziti, caci daca adorm de-a binelea procesul e pierdut.

Atunci rasuna un tunet vocal, din senin, rastit, crincen, hain, care are efectul sarurilor englezesti ― saruri de lavanda in amoniac ― destupate subt nas.

Juratii tresalta. Ce s-a intimplat? Cine s-a suparat? Sint amenintati? Viata lor e in primejdie? Nu! Nu! Nu!

Pledeaza avocatul, surizind serviabil dezmeticirii lor, ca un conductor de tren in compartimentul somnu­lui deputatesc, dar indignat pe ceva sau cineva.

E agreabil sa vezi un orator care-ti suride ca dis­truge cu tot focul artileriilor verbale pe altcineva. E magulitor sa fii stimat de un om tare, a carui putere urzicatoare, coroziva, contondenta si exploziva se exercita in fata ta pe spinarea altcuiva.

Juratii simt atunci ca trebuie sa-l asculte pe acest om primejdios, sa-l urmareasca reverentiosi, sa-l aprobe cu capul, sa nu-l indispuie, sa nu-l irite, sa nu si-l faca advers. Avocatul, deci, in aceasta atmo­sfera, e ca un taur intrat intr-un bal, ale carui dansatoare, vazindu-l, dezbraca hainele rosii, arborind cele mai albe danturi, cele mai intime steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai calmante atitu­dini. Sigur pe urechea si ochiul juratilor, avocatul se ocupa de craniul lor. Daca trepanatia reuseste, ju­ratii achita; daca nu, avocatul va casa la Inalta curte 'aceasta decizie strigatoare la cer'.

― Aveti cuvintul.

Danut se ridica. Tinereta incruntata din fata jura­tilor nu era nici masca de avocat cu buza pe halba elocventei, nici statuara tacere de orator popular. Fata urei, pumnii strinsi ai revoltei. Primele vorbe fura pietre aruncate in judecatori.

Domnul Deleanu, palid cum fusese Danut inainte de-a se ridica, isi aplecase fruntea pe bratele incru­cisate deasupra pupitrului. Dupa intiile vorbe, arun­cate ca de-o catapulta, ridicase fruntea. In aceasta clipa regasea in Danut vibratia Olgutei. Uita com­plect ca-i avocat, nu-si mai dadu seama de formidabila gafa profesionala a lui Danut, si redeveni studen­tul tinar de odinioara, cu ochii sagetind sub scutul agresiv al fruntii. Pe-atunci asa era si el in fata oamenilor. Tinereta lui in contact cu viata devenea trimbita revoltei.

Lapidati, dupa uimirea prealabila ― care dilata mirari cum se deschid umbrele ― juratii incepura sa se rasuceasca in fotoliile mincate de molii.

Dar norul trecuse, lasind in fizionomia salii dezor­dinea grindinei mari. Toti erau solidari impotriva unui singur om: avocatul. Acuzatul fusese uitat la parete, ca un copil la colt cind se cearta parintii.

Decongestionat de furia acumulata de-a lungul ore­lor de tacere, Danut isi incepu pledoaria cu alta gafa, mai formidabila decit cea dintii: o intrebare, arun­cata in plin obraz fetei care-l privea incadrata de ca­petele spectatorilor:

― Dar dumneata, dumneata care ti-ai condamnat tatal la moarte, de ce nu te-ai sinucis?

Clopotelul suna, exprimand indignarea generala.

― Domnule avocat, n-aveti dreptul sa insultati o femeie nenorocita, raspica presedintele, avintindu-si capul peste masa.

Domnul Deleanu sari ars, dar in salt isi schimba fulgerator fizionomia, imbracind un zimbet inocent:

― Intrebarea minie n-are, domnule presedinte. A intrebat baiatul, n-a ordonat

O gargara ilara transforma sala, solidarizind-o glu­met cu avocatii impotriva magistratilor.

Hopul trecuse.

Intrebarea lui Danut fusese explozia indignata a unei idei.

O relua calm, aratind pe indelete ca actul sexual pentru o fecioara se traduce prin durere, prin te­roare, prin revolta fiziologica. Inaintea placerii ― cardinala vietii feminine ― fecioara cunoaste actul salbatic, lovitura organica pe care trupul o primeste cu o mirare infricosata, crispat. Acest dintii contact sexual, pentru fecioara indragostita e un sacrificiu pe care-l face placerii barbatului iubit. Intiia apropiere de barbat e o deziluzie. Dulceata stringerii de mina si a sarutarii devine deodata agresiune brutala. Fe­meia care-a acceptat se teme de barbat dupa ce-a fost trupeste iubita, si numai masca recunostintei barbatului ostenit alaturi de ea, redevenit prevenitor si calm, atenueaza spaima femeii care-a vazut in bra­tele ei metamorfoza sarutarii in muscatura, a dez­mierdarii in strivire, a vorbei in gemat dezarticulat ― a turturelei in gorila. Intiia reactie a femeii, posterioara actului sexual, e revolta, deviata indata prin constiinta sacrificiului. Ultima reactie e magulirea, cu un atitator fior de spaima din care se desprinde curiozitatea, intaia pofta.

Dar cind actul, consimtit indeobste, e smuls prin viol, de catre un om de care te desparte o indoita repulsiune ― a legaturii filiale si a vristei; cind omul care te indurereaza e un monstru, atunci revolta e pura si ia proportiile dementei.

Ucizi, razbunindu-te.

Sau te ucizi, ca sa dispari dimpreuna cu greata de tine si de ai tai.

Danut arata ca revolverul ― subt amenintarea ca­ruia fata pretindea ca fusese violata ― era un corp distinct de trupul acuzatului. Un om nu poate iubi cu revolverul in mina. Poate cel mult obtine consimtamintul initial, cedarea. Odata obtinute, odata dorinta devenita act, revolverul, in chip firesc, iese din mina si mintea celui preocupat de actul dragostii, absorbit de el.

De ce nu-l folosise atunci, in clipa de istovire a barbatului din bratele ei, desfiintindu-l, sau desfiintindu-se? Caci dupa savirsirea actului, in clipele imediate, raportul de forte era inversat: barbatul, dominator inainte de act ― prin puterea barbateasca inzecita de dorinta ― era istovit prin placere, si isto­virea sexuala a unui om batrin echivaleaza cu o le­targie, cu o apatie in tot cazul, care-l face inofensiv; pe cita vreme femeia, in plin clocot al urii, al scirbei, al deznadejdii, e o forta atunci nascuta, o ener­gie atunci izbucnita, ale carei manifestari niciodata nu pot fi pasive.

Care era reactia fetei posterioara actului? Pasivi­tatea? Melancolia? Dezgustul debil? Dar aceste reactii echivaleaza cu o resemnare. Ori, fata pretindea ca luptase mereu, ceas cu ceas, clipa cu clipa ― pe cita vreme revolverul neutilizat dovedea contrarul.

Vra sa zica, principalul izvor de informatii al acu­zarii ― victima ― era suspect. Adevarul in genere nu e un atribut al victimelor; nici de data aceasta nu era.

Cu aceasta suspiciune, Danut revizui intreg pro­cesul.

Incepuse o sumara expunere a teoriilor lui Freud, explicind semnificatia 'complexului Oedip'. []

La lumina teoriilor lui Freud, Danut intreprinsese biografia paralela a partilor din proces. Tagadui ca ar fi existind 'glasul singelui'.

Rumoare in sala. Clopotel presidential.

― Domnule avocat, sinteti prea tinar ca sa cunoas­teti 'glasul singelui'.

― Intr-adevar, multi parinti iubesc in virtutea 'gla­sului singelui' pe copiii prietenului casei, ripostase tare domnul Deleanu, cu degetele in rascroiala jiletcei, privind cu fruntea toata sala.

Risete, cu ochii la altii.

Danut urma, aratind procesul de latenta formatiune al dragostii parintesti, care nu apare ca trasnetul. Arata ca dragostea parinteasca se naste din contac­tul zilnic, ca e o insumare, o totalizare a treptatului atasament de copilul pe care-l vezi crescind subt ochii tai. Ca parintele care nu si-a vazut copilul din clipa cind era un aluat de carne si un tril de greier, umanizindu-se treptat in forme gratioase, de­venind copil, ocrotit de el; distrat de el cu povesti, cu minciuni; dezmierdat si adormit de mina lui; vegheat cind e bolnav, nopti de-a rindul, cu sfisietoarea si neputincioasa mila a omului mare pentru copilul dezarmat in fata suferintei; cind, intr-un cuvint, nu si-a retrait copilaria alaturi de copilul lui ― acel copil, devenit om mare, e copilul sau prin voia intimplarii, nu prin perspectiva amintirilor in­duiosate. Fata de acel om, care e copilul sau, parin­tele, daca nu e fatarnic, va avea reactia normala ra­porturilor dintre oameni necunoscuti. Il va evalua, fata de criteriile, preferintele, slabiciunile si antipa­tiile inradacinate in el. Ii va fi simpatic, antipatic sau indiferent, ca orisice om pe care l-ar intilni in viata, exterior egoismului sau. Va avea obligatiuni fata de el. Desigur. Dar obligatiunile sociale nu creeaza stari sufletesti conforme cu natura acelor obligatii. Platesti impozite statului nu fiindca-l iu­besti, ci fiindca n-ai incotro: de ochii lumii, sau de teama sanctiunilor legale.

Mai departe, Danut arata ca psihologiceste acuzatul nu era tatal fiicei sale.

Si de la acesta nuanta porni in analiza barbatului batrin, singur la tara cu fetita turburata de nubilitate. Aceasta fetita, icoana castanie a tineretii mamei ei roscate ― deosebite prin culoarea parului, dar in­zestrate cu aceeasi nelinistitoare feminitate ― repre­zenta pentru tatal ei momentul culminant al tineretii lui, momentul cind isi izgonise prima sotie, cu violenta convulsiva a pasionatilor sanghini. O izgonise ― dar o dorea. Daca n-ar fi plecat in strainatate, pierzindu-i-se urma, desigur ca ar fi rechemat-o, supunind-o aceluiasi regim penitenciar, la care-si supusese fiica trimisa de la Bucuresti, pentru purtari rele.

Tratamentul fetii facea sa apara in viata constienta a batrinului, o energie brusc disparuta in sufletul obscur, cu ani in urma, dupa ce-si alungase sotia. Trecutul si prezentul se imbinau, rascolind sufletul tulbure al adincurilor. Fata lui era fiica lui pentru mintea lui clara. Dar fundul sexual al sufletului vedea in ea o femeie care-l facuse sa sufere, care-l putea inca si necontenit face sa sufere. Tratamentul fetii era o razbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru altii, dar chiar si pentru constiinta lui morala, in severitate parinteasca.

Femeia de-a doua, descoperita si ea adulterina, fusese expulzata calm. Indignarea ratiunii o indepartase din casa, nu scirba si revolta dragostii inselate.

De acum inainte, acuzatul si victima erau singuri. Ajungind la acest punct, Danut declarase:

― Domnilor judecatori, ma simt dator, inainte de-a incepe analiza care-mi pare deciziva, sa arat ca nu urmaresc jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde si nu pretind ca fata, constient, si-a sedus tatal

Sala murmura revoltata, ca si cum ar fi declarat contrarul.

Danut vorbea de aproape doua ore, intr-o atmosfera ostila si impermeabila oricarui argument adus de el.

Simti din nou indemnul tristetii: 'Du-te de aici. Lasa-i. Du-te.'

Dar in fata lui, dintre pusti, un om batrin il privea cu evlavie. Era o ingenunchere in privirea acelor ochi.

Urma.

Cunoasterea amanuntita a dosarului, informatiunile culese de la acuzat si martori, indelunga lor meditare, si elanul acela imaginativ, gratie caruia putea mula orice decor, ii dadura vorbele care creaza o atmosfera cu toate particularitatile ei. Descrise curtea boiereasca, odaia fetei, sofrageria, ietacul batrinului.

Descrise, cum ai descrie mobile si lucruri concrete, gindurile fetii, prizoniera intr-o odaie ursuza, subt privegherea posacului temnicer. Arata, in aceasta situ­atie, cit de natural si feminin era gindul fetii de-a imblinzi, de-a capta bunavointa ― evita cuvintul se­ducere ― barbatului de care depindea exclusiv. Si zugravi, facind prudent uz de marturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa cind ― pri­zoniera pina atunci ― devenise stapina; si vertigi­noasa prefacere a batrinului, cind dupa ani de mah­mureala incepuse sa rida la masa.

Cine-l imblinzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? Evident, femeia, caci surpriza cu gatelile fetii, sechestrate din ziua sosirii de la Bucuresti, si restituite pe furis ― vorbea clar: 'Fii femeie. Na-ti hainele care te vor face mai frumoasa in ochii mei.'

Refacu scena din sufragerie. Fata in fata, la masa. Rid. Glumesc. Si iata ca fata, cu glasul care desigur ca avea accentul prefacut si mieros al glasului mamei ei ― cind il insela fara sa stie ― vorbise:

― Ia-ma la Bucuresti, taticule

Sili pe jurati sa vada scena. O apropie de ochii lor, ca la cinematograf, cind filmul subliniaza un ta­blou, izolind prin marirea dimensiunilor si intensifica­rea luminii, doua personagii principale, a caror mimica trebuie sa fie urmarita cu de-amanuntul.

Si astfel dadu deplinatate accentului sinistru al marturiei feciorului.

'Odata s-o incruntat boierul, de-am crezut c-o sfarma. I s-o umflat vinele de pe frunte, s-o facut ros cum ii sfecla, o strimbat capul in jos, si o plecat de la masa cu sarvatu la git, cu capul in jos, ca un om beat. Musca nu zbirniia.'

'Odata s-o incruntat boierul.' Se prabusise bucu­ria lui, calmul de pina atunci. Fata nu era multu­mita cu el impreuna. Gindul ei se ducea tot spre Bucuresti: orasul in care incepuse sa arate purtari rele.

'de-am crezut c-o sfarma' Inviase panica, groaza din trecut, de pe vremea primei lui sotii. Inviase mama. Fata din fata lui era strigoiul femeii de odi­nioara. Ar fi sfarmat-o desigur, dar venise congestia. Plecase de la masa cu servetul la git, ros ca sfecla ― adica vinat ― impleticindu-se ca un om beat. Instinctiv intrase in ietac, unde se rasturnase sau se prabusise pe pat.

Danut arata ca in momentul primei furii, acuzatul ar fi putut deveni ucigasul copilului sau.

― Si usor de achitat completase in surdina domnul Deleanu, cu aprobarea confratilor.

Dar ca navala singelui, congestia cerebrala, il im­piedicase sa-si exteriorizeze furia. Asa numai se ex­plica libertatea fetii, din acea seara. Caci daca era teafar, ori o ucidea. In prima furie, ori reintrona, cu sporita indirjire, vechiul regim penitenciar.

Ce cautase fata la el in odaie? Solicitudine filiala? Teama de pedeapsa si frica recenta erau prea vii ca sa mai incapa alaturi de ele ingrijorarea pentru viata omului care fusese si putea sa redevina temni­cerul ei. De altfel ― invocase iarasi marturia fecio­rului ― fata isi continuase masa, cu fruntea incre­tita, plecase la ea in odaie, se dezbracase, se despletise

Reintrase deci in normal, ― dar preocupata. Hotarirea de-a intra in ietacul tatalui ei o luase, de­sigur, fara sa-si dea seama de semnificatia ei, in clipa cind, dezbracata, in camasa de noapte, cu ha­latul de noapte pe umeri, despletindu-se in fata oglinzii, se gindise ― in fata oglinzii ― ca hainele dezbracate puteau din nou sa fie sechestrate, ca fru­musetea ei putea din nou sa fie zidita intr-o odaie. In fata oglinzii femeile, magulite de icoana lor, in­totdeauna simt acuta nevoie a admiratiei barbatesti, nevoia de-a se valorifica in ochii virili: nutritiva oglinda. O imagina satisfacatoare, in singuratate, pen­tru femeia dublata in oglinda, inseamna mai ales o parere de rau, un regret, traduse printr-un oftat, printr-o privire visatoare. Ar dori ca oglinda sa devie subit fereastra, vitrina sau scena. Asadar, in fata oglinzii, care o arata frumoasa si amenintata iar de vestejire in singuratate, se gindise la omul batrin, pe care-l dominase citva timp, si simtise ca asa cum era, frumoasa ca in oglinda, trebuia sa se duca si sa recistige locul pierdut sau periclitat.

Pina aici, Danut aratase ca totul putea fi controlat si confirmat prin marturii. Reconstituirea lui, era sinteza vie a spuselor martorilor. Din clipa cind fata intrase in ietacul tatalui ei, martorii disparusera.

Dar Cuvier, cind reconstituise, orientindu-se dupa un os gasit, sau chiar o sfaramatura de os, specii animale de mult disparute, ale altor ere, se folosise de martori? Acea logica a naturii intitulata de el 'legea corelatiunii formelor', inlocuise spusa marto­rilor. Aceeasi lege a corelatiunii formelor da putinta investigatiunii juridice sa patrunda veridic acolo unde martori nu-s si sa reconstituiasca logic, nu arbitrar, fapte necunoscute.

Danut cautase sa reediteze scena careia fata ii da o versiune agreabila acuzarii ― in conformitate cu psihologia generala si cea momentana a protagonis­tilor.

Mosierul, in clipa cind fata batuse la usa, era desigur inca ametit de congestie. Altminteri, furia si teama nu l-ar fi lasat sa stea intins pe pat, in timp ce fata libera, necontrolata, putea sa fuga.

Bataia fetii in usa ietacului era intiiul sunet viu care-l solicita. Caci pina atunci, de cind se sculase de la masa, 'nu zbirniia musca', asa cum spunea fe­ciorul.

Fata intrase.

― Ce vrei?

Inca nu se dezmeticise. Talmacirea acestui: 'Ce vrei?' e: 'Cine-i? Ce-i?' al omului desteptat din somn.

Complect treaz, mosierul i-ar fi spus acelei care-l doborise la pat: 'Iesi', sau: 'Ticaloaso!'

Imperativul sau injuria ar fi dovedit complecta re­venire la normal. Interogativul, in acea clipa, insemna abia un inceput de desteptare.

Fata se apropiase de pat. Isi aplecase obrazul pe al batrinului, aducindu-i in nari parfumul parului despletit si caldura unui trup de femeie alaturat trupului sau. Omul acesta doborit de congestie, ina­inte de-a fi stapin pe mintea lui, se desteptase fals in congestia sexuala. Linga el era o femeie care-i dezmierda obrajii. Linga el reinvia parfumul de odi­nioara al femeii care-l inselase. Surd, minia incepea, dar gestul ei, in trupul slabit si mintea aiurita, nu era decit un val moale, dezmierdare, pipaire, apro­piere posesiva de trupul alaturat.

In epoca nubilitatii, fetele pling, rid si se rosesc foarte usor. Miscarile singelui sint vint printre tran­dafiri. O atingere mai lunga de un trup barbatesc le poate da o moleseala dulce ca o sinucidere in apa calda, prin taierea vinelor.

Din atingerea celor doua trupuri se nascuse pe ne­simtite acordul ritmic al sexualitatii. Nici unul din­tre ei nu stia ce se va intimpla. Trupurile lor, val cu val, isi impuneau legea.

― in acea clipa, comenta Danut, un trup de barbat se impreuna cu un trup de femeie, in caverna. Notiu­nile de tata si fiica ale civilizatiei nu puteau sa existe, caci cele doua trupuri erau in afara de civilizatie. Incestul nu s-a nascut atunci, ci numai dupa in­faptuirea actului, in constiinta tatalui si a fetei, re­deveniti oameni in clipa desperecherii. Anterior civi­lizatiei, moralei si legii, faptul, in acea clipa, nu era pacat. Incestul a luat nastere in amintirea lor poste­rior infaptuirii lui.

― Nu-l lasati, nu-l lasati! Nu-i dati voie. Aparati-ma

Racnetul fetei, cu minile la cer, cu trupul smuls din multime, avu efectul loviturii cu coada biciului in crupa calului. Sala cabra. Indignarea se nascu in acea clipa, dar cu efect retroactiv. Toti aveau aerul sa spuie: 'Cum de-am tolerat pina acum, sa fie insultata in auzul nostru, aceasta biata fiinta fara aparare?'

Clopotelul suna.

Procurorul izbucni.

― Domnule presedinte, ma fac ecoul constiintei tuturora, cerindu-va sa luati cuvintul domnului avo­cat. Morala publica e jignita

― Dar cea particulara? rasuna, deasupra tumultu­lui, glasul domnului Deleanu.

― Evacuez sala!

― Evacuati ecoul constiintei tuturora, domnule pre­sedinte, zimbi domnul Deleanu, sau invitati-l sa fie calm.

― Domnule presedinte, ma pun subt ocrotirea dum­neavoastra!

― Ramineti acolo, domnule Procuror general. E un adapost inviolabil, replica domnul Deleanu.

― Domnule presedinte

― De ce-ati iesit? Ahile avea un calcii vulnerabil, dumneavoastra aveti doua.

Captivata de ripostele repezi, sala devenise iarasi spectatoare.

― Urmati, domnule avocat, dar tineti seama de ce-ati vazut! interveni presedintele catre Danut, aratind cu palma spre sala.

Pina in momentul intreruperii, Danut crezuse ― vazind capetele adunate in jurul vorbelor lui, vazind incordarea generala, concentrarea tuturora ― ca a izbutit sa impuna adevarul cu reliefuri sigure, ca toti il vad, il recunosc. Isi dadu seama, fulgerator, de enormitatea erorii. I urmarisera nu cu atentie, dar cu pasiune ― revazind ochii lor de-atunci, isi dadu seama ca luceau lubric ― fiindca palpitarea spre pornografic ii delecta profund. Ceea ce cautau ei in vorbele lui, era fiorul erotic, tabloul impudic, fresca pacatului oribil. Plastice, vorbele lui ― pentru el ― erau un auxiliar al analizei; pentru ei erau un tablou in sine, un scop.

Totul se explica in acest fel. Isi amintise o scena din timpul razboiului. Camarazii lui de regiment izbutisera sa capete un aparat cinematografic. Intre alte filme ― rebuturi dinainte de razboi ― obtinura de la rusi un film pornografic. Fusese invitat si coIonelul ― om batrin si puritan ― la reprezentatie. Pina la sfirsit, colonelul privise scabroasa vitrina a sexualitatii orasenesti. Dupa ultimul tablou se ri­dicase tunind: 'Sa le fie rusine celor care fac astfel de ticalosii. Trebuie dat pe foc acest film.'

Isi adunase ofiterii la popota, tinindu-le un ful­minant discurs patriotic si antipornografic, si se­chestrase filmul destinat incinerarii. Colonelul n-avea aparat cinematografic, dar avea ochelari si lupa. 'Baietii' fusesera informati de ordonanta colo­nelului ca filmul era citit de acesta, cu devotiune, prin sticlele maritoare.

Acelasi lucru si de asta data. Privisera filmul care li se paruse pornografic, pe care in realitate il fa­cusera pornografie, dindu-i caracterul de scop, eliminind analiza al carei punct de plecare era, si dindu-si seama, cind rasunase tipatul fetei, ca tace­rea lor de pina atunci ii da de gol, ca era pornogra­fica asa cum pentru ei era si pledoaria, redevenisera ― eliberati din mutenie ― gloata ipocrita, cautind sa spele prin indignarea colectiva tacerile individual revelatoare de pina atunci.

Pledoaria lui mai avea inca multe analize, multe comentarii. Vroia sa le arate ca singurul fapt care putea fi examinat din punctul de vedere al legii penale era debutul incestuos. Caci legea penala nu pedepseste incestul, ci violul, adica actul sexual smuls prin violenta, impotriva consimtamintului celui care-l sufera pasiv. Ca aceasta violenta este elementul sub­stantial al violului, deci, existenta sau neexistenta ei va include sau va exclude din prevederea penala faptul respectiv. Cum insa convietuirea de doi ani, calatoriile in strainatate, libertatea fetei din acea vreme, eleganta si buna ei dispozitie, excludeau ac­centul zilnic al violentei ― dovedind, dimpotriva, o complacere daca nu o resemnare pentru menajul incestuos ― singurul moment in care crima ar fi putut lua nastere era acel al primului contact sexual, desi consimtamintul ulterior, dupa parerea unor doctri­nari ar fi fost o ratificare, facind sa dispara crima. Vroia apoi sa le explice ratiunea acestui lung menaj incestuos; psihologia fetei, excitata de pacat, imbatata de revansa dominatiunii totale asupra celui care fu­sese temnicerul ei si al mamei ei, dorinta de a-l ruina ― dovedita prin simtitoarea imputinare a unei mari averi. Vroia, apoi, concomitent cu evolutia fetei, sa le arate evolutia tatalui, ros de remuscari, aminind mereu o sinucidere reparatoare, al carei gind il facea mereu sa guste din pacatul noapte cu noapte mai ispititor, mai de jar. Vroia, intr-un cuvint, sa ridice in fata judecatorilor acea mare statura fan­tomatica de ghetar plutitor a fatalitatii si sa le dea fiorul spectacolului a doi oameni, miscindu-se ma­runti in umbra inghetat uriasa a fatalitatii care i-a intilnit in drumul ei indiferent. Din acest punct de vedere vroia sa ceara achitarea lui penala si com­patimirea nenorocirii acestui om, pentru care achi­tarea insemna, ca si ocna, si poate mai dureros, o definitiva excludere din rindurile sociale.

Mai vroia sa analizeze ratiunea denuntului tardiv. Vroia sa le arate cum se nascuse in sufletul fetei care traia in viciu, nostalgia idilei, adica a unei noua forma de iubire, de viata. Interventia oportuna a tinarului vecin de mosie; descoperirea de catre acesta, ca fata pe care o iubise idilic, dar pe care o dorea trupeste, nu era fecioara. Jignirea vanitatii lui de senior sexual, abilitatea instinctiva a fetei, care preferase sa dea pe fata drama, devenind eroina de tragedie, decit sa fie socotita banala fata cu aventuri

Era inutil.

― Voi fi scurt, domnilor judecatori, parasind aceste analize ale omului, care pe dumneavoastra va indigneaza iar pe mine ma intristeaza, si voi descinde in Codul penal.

Examinase glacial faptul, din punct de vedere strict juridic, si ceruse achitarea, cu un ton care le spunea: 'Faceti ce vreti!'

Sedinta fusese suspendata, raminind in continuare dupa masa.

― Maaa, cinica e generatia asta de dupa razboi! Nu respecta nimic! exclamase un avocat.

In trasura care-i ducea acasa, domnul Deleanu il sarutase pe Danut, punindu-i in buzunar un plic in care era tot onorarul primit pentru proces si-i im­partasise urmatoarea reflectie:

― Draga Danut, in avocatura, ca sa-ti poti permite sa spui justitiei adevaruri de talia celor spuse de tine, trebuie sa fii avocat batrin si celebru ― dar atunci nu le mai spui. Eu insa te rog sa ramii asa cum esti cita vreme voi fi linga tine.

La noua, sedinta fusese redeschisa. Adevaratii avo­cati se simteau datori sa repare gafele de dupa amiaza. Intiiul ridicat la bara gasise locul ocupat de reputatia lui. Zimbise, cu o inclinare a capului, zimbetelor reverentiale, care-l omagiau unanim. Chipul sau ar putea fi numit visul unei halbe de bere. O jovialitate sanghina, ochi sfredeliti de ris siret, falci masive, gest familiar, care bate publicul peste umar si peste burta. Era vestit pentru dibacia lui de scamator judiciar. Pentru el, o pledoarie era un joc de-a 'uite popa, nu e popa'. Achitarile pe care le obtinea erau aplauze traduse in decizii de achitare, rasplata personala acordata meritelor lui. Platit impa­rateste, avea cultul exclusiv si marturisit al onora­rului. 'Chiulul clientului' ― acest diavol fabricat de Scaraotchi, anume pentru avocati ― nu exista pentru el. Pleda bine, spunea el, numai cind simtea in buzu­nar ponderea onorarului. Si nu pleda decit bine. Incepuse, elogiind cu hirdaul si lopata, meritele lite­rare ― sublinierea o facuse cu ochiul ― ale prede­cesorului sau la bara, fiul ilustrului confrate Iorgu Deleanu, adevarata glorie a baroului romanesc.

― Forma aleasa a tinarului meu confrate, lim­bajul cu flori de stil, cultura generala de care ne-a dat ampla dovada, ne fac sa presimtim in domnia-sa un demn urmas al ilustrului sau tata

Uitase ca domnul Deleanu era alaturi.

― Draga prietene, n-am murit inca. Fii, te rog, gentil si amina elogiile necrologului. Cit despre fiu-meu, de vreme ce esti exclusiv avocat, lasa pe critici sa-i comenteze literatura.

Inghitise ilar ― ca un sprit dat dusca, desi otetit ― aceasta intrerupere si continuase, aratind ca daca tinerii intrec pe batrini prin cultura si prin forma literara, in schimb batrinii detin experienta vietii, pe care tinerii n-o au. In numele acestei experiente de viata, cerea increderea juratilor. Pledase irespon­sabilitatea. Acuzatul era nebun, deci beneficia de faptul justificativ prevazut de articolul 57 din Codul penal.

Descrisese, catastrofal, ca prabusirea unui edificiu american cu cincizeci de etaje, caderea mosierului in cap de pe cal. De-atunci incepuse sa-l 'lucreze' nebunia. Acest fel de innebunire, in limbajul sau special, era numit traumatic. Deci, nebunie trauma­tica.

Un vapor nu poate trece printr-o ureche de ac. De aceea, sufletul nu si-a ascuns adincurile, ridicind ziduri de stinci. O simpla ureche de ac desparte sufletul aparent ― accesibil tuturora ― de sufletul adinc, accesibil rareori unor anumite minti numai.

Cine trece prin aceasta ureche de ac intra in suflet; cine trece pe alaturi, trece inainte, dar pe linga suflet. Asa ca e foarte greu sa distingi pe cel care-a intrat, de cel care trece pe alaturi, fiindca amindoi inainteaza cu egala viteza, in aceeasi directie. Publicul admira siguranta evolutiei acestui transatlantic; ure­chea de ac era in ochii lui Danut un cer gol.

Pledoaria dovedea nebunia. Problema pusa de avo­cat era urmatoarea: poate sa traiasca doi ani un nebun in societate, fara ca nimeni sa observe ca-i nebun? Si o rezolvase cu exemple. Presedintele Wilson al Americei, condusese lumea, si totusi medicina dovedise ulterior ca era nebun. Cutare concetatean, bine cunoscut iesenilor, frecventator asiduu al bera­riei 'Azuga', patru ani bause halbe, si fusese dovedit nebun. Urmara anecdote, aluzii, istorisiri, amintiri.

Sedinta devenise o petrecere in familie, captivata de convorbitor. Asteptai tava cu dulceti si cafelutele. Parca auzeai clantanitul sticlelor indesate in caldari cu gheata.

Acest om, al carui suflet nu cunostea tacerea, stra­niul si toate acele mirari care te fac sa presimti penumbrele si lumina de luna ale nebuniei, vorbea despre nebunie pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. Pentru el, nebunia era o betie de lunga durata, care pe unii ii face febrili si zgomo­tosi, pe altii, taciturni si apatici.

Aceasta nebunie, dovedita pe intelesul tuturora, era acceptata cu filozofice inclinari de cap, ca un paras­tas dupa care urmeaza praznicul.

Avocatul urmator, dindu-si seama ca publicul nu s-ar fi suparat ca melodia sa fie bisata, relua motivul primei pledoarii, aducind tot aportul sau de amintiri personale. Astfel, defila in fata juratilor familia de nebuni notabili a orasului Iasi. E foarte placuta excursia printre amintiri. Solidarizeaza pe cei de fata, dindu-le un trecut comun. Ii maguleste pe dea­supra, fiindca intre atitia nebuni, ei singuri ― cei de fata ― sint normali si inca foarte perspicaci si inteli­genti, de vreme ce avocatul ii incredinteaza ca nu psihiatria ― 'stiinta nebunilor scrisa de oameni bizari' ― ci ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de chestiuni. Al treilea avocat, nemaiavind ce spune, vorbi o ora, facind generalitati despre sufletul omenesc. Porni de la Hamlet: 'a fi sau a nu fi' Pledoaria sa avu caracterul muzicei de sacrificiu din antracte. Dadea ragaz auditoriului sa-si sufle nasul, sa tuseasca, sa-si scarpine ceafa sau cosul de pe frunte, sa caste, sa-si dezmorteasca incheieturile ― sa-si mai caute putin de sufletel. Domnul Deleanu se ridica intr-o tacere deferenta. Magistratii luara in fotoliu o noua pozitie, cautind sa si-o impuie defi­nitiva; juratii din primul rind isi sprijinira coatele pe genunchi sau se rezemara mai indesat in fotolii; cei din rindul al doilea se sprijinira de spetezele fo­toliilor din fata, facind cu suflarea lor calduta clisme cefei respective; procurorul, rasfringindu-si mineca robei cu o miscare eleganta, isi pregati creionul.

Inainte de-a arunca bomba ― pledoariile domnului Deleanu aduceau intotdeauna surprize care dadeau procesului o noua intorsatura ― domnul Deleanu proclama existenta glasului singelui. Se indoia, desi­gur, de existenta acestui glas, in sinea lui, dar vorbea gindindu-se la Olguta, caci vorbele lui aveau o duio­sie, un adevar, o caldura, care dovedeau marea lui iubire parinteasca pentru Olguta, nu existenta gla­sului singelui. Asta pentru Danut. Domnul Deleanu izbutise sa impuie tuturora bataia lui de inima, cu fiecare vorba in care aceasta rara inima de tata batea.

Spre deosebire de majoritatea marilor avocati, ale caror pledoarii aduc idei, argumente si suverane ritmuri oratorice, domnul Deleanu aducea mari emotii umane. Ii insela, fiindca inima lui o vedea pe Olguta, pe cind ceilalti vedeau paternitatea in genere ― dar emotia vorbelor sale, veridica, rascolea sufletele, expulzind orice impuritate. Era un elan de inaltare purificatoare. Respirau aer curat. Asa ca in clipa cind domnul Deleanu afirma ca nici un parinte nu poate fi amantul fiicei sale, incestul nu mai exista.

Dar raminea acuzatul.

Urmind, domnul Deleanu arata ca incestul e un fapt atit de monstruos, incit istoria omenirei, care uita chiar fapte glorioase intre atitea pe care le pomeneste, inalta pe incestuosi la inaltimea faptului istoric, spinzurindu-i ca pe Iuda in fata posteritatii. Vorbi despre papa Borgia, amantul Lucretiei Borgia, aratind cu de-amanuntul fizionomia Renasterii, cu arta ei suprema, care nu era decit convulsiunea fas­tuoasa a unei adinci destrabalari. Si argumenta persuaziv ca incestul Borgilor era fapta rezumativa a unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, consemnind numai incestul istoric, nu si pe cel normal colecti­vitatilor nomade si popoarelor primitive, facu din incest un semn culminant al destrabalarii unei epoci si al unui popor, cum ar fi ciuma bubonica in promiscuitatile Orientului.

Cu aceasta premisa, analiza moravurile neamului romanesc, neam prea tinar ca sa fie conrupt. Patrio­tismul salii era convins mai dinainte, dar si foarte magulit de aceasta analiza. Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea publicului, la biografia acuzatului. Fiu de razesi moldoveni. Tinereta studioasa. Viata curata. Prima casatorie: act de om normal. Izgo­nirea femeii necredincioase: act de om profund mo­ral, care nu poate accepta in caminul lui impuritatea. A doua casatorie, de dupa razboi: dorinta de a-si rechema fiica, dindu-i si o mama. Si arata, astfel, ajungind la momentul violului, ce insolit devenea acest act in viata unui om care albise curat.

Arunca bomba. Toti ― judecator de instructie, procuror, camera de punere subt acuzare, opinie pu­blica si avocati ― plecasera de la premisa ca fata e fiica tatalui sau. De ce? Fiindca actul de stare civila spunea aceasta. Dar actul de stare civila dove­deste numai in fata legii paternitatea. Aceasta pa­ternitate e formala ― 'Pater semper incertus'[16]... a spus poporul cel mai lucid: romanii.

Era intr-adevar victima fata acuzatului?

Oul lui Columb, dar Columb ii daduse stabilitate.

Ai fi zis ca toata sala se nascuse in acea clipa. Era un inceput de viata zimbitoare si mirata. Fata procurorului se lungise, ochii i se micsorasera. Ju­ratii respirau. Devenira zimbitori si gusati.

Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca deschiderea buzelor in preajma vorbei. Le dovedi, deci, ca fata nu era copila acuzatului. Refacu biografia primului menaj. Femeie tinara si arzatoare; om prea copt si prea mohorit pentru tinereta ei. Adul­terul descoperit era un adulter, dar logica arata clar ca nu era intiiul. De altfel, care era ratiunea expe­dierii copilului de indata ce mama fusese alungata?

Iarasi vorbi parintele, cu aceeasi caldura, cu aceeasi emotie. De copilul tau, ramas fara de mama, nu te desparti. Devii tu mama pentru el. Minuta lui numai, intinsa spre tine, e singura radacina care te leaga de viata, atunci cind esti dezgustat de ea.

Sa te desparti de copil, in clipa cind ai pierdut dragostea mamei? Dar atunci ar fi trebuit sa se ucida cel care dezlega ultimul nod de bucurie al vietii lui.

Nu! O alungase din casa fiindca era copilul paca­tului. Alungase pacatul matern, alungase si via lui amintire.

Juratii erau convinsi. Aprobau.

Totusi, domnul Deleanu gasi accentul comunicativ al unui argument neprevazut.

― Ati vazut pe acest copil, domnilor, subt ochii nostri, in fata tatalui sau. Si ati avut dovada neindoioasa ca fiinta care condamna la moarte pe acest batrin nu e fiica lui.

Relua glasul singelui, aratind ca acest glas domina sufletul cu prezenta lui uriasa, ca un munte. Ca, orice s-ar intimpla in vale, muntele ramine in pi­cioare. Oricit ar dusmani un copil pe propriul sau tata, cu oricita dreptate, in clipa cind il va vedea la stilpul infamiei, batrin si dezarmat, va fi alaturi de el, impotriva strainilor, cu mila, daca nu cu fapta, cu lacrima, daca nu cu pumnii.

― De doua ori glasul singelui n-a vorbit: in clipa cind omul acesta a devenit amantul acestei femei si in clipa cind aceasta femeie a dat ea cea dintii cu piatra in amantul ei. Acesti doi oameni, parinte si fiica in fata legii civile, in fata legii singe­lui sint doi straini.

Replica procurorului batu la usi zavorite, cu stapinii plecati de-acasa.

Dupa ce-si ispravi rezumatul, presedintele ― ma­gistrat calit in lupte judiciare, cu un ton care izbuti sa imbrace solemnitatea clipei, se adresa acuzatului.

― Acuzat, esti om batrin, curind vei da socoteala de faptele dumitale altui judecator, mai mare decit noi. In numele acestui judecator te indemn sa ras­punzi: iti recunosti fiica sau nu?

Tacerea veni ca o paloare.

Danut zari capul domnului Deleanu: si-l aplecase, greu. Nu mai era avocat; era tatal copiilor sai.

Apoi ochii lui Danut se intilnira cu ai acuzatului. Nu putea sa-i urle: 'Recunoaste ca esti tatal ei. Fii ultimul om drept si cinstit. Spala-ne de ticalosie.'

Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subtiat, caci ochii acuzatului, intorcindu-se de la el, se pironira in pamint.

― Nu stiu

Fu achitat de minciuna, ticalosul care fusese cel mai curat dintre ei, el, cel legat de stilpul infamiei, pina in clipa cind, invins de oameni, intrase in rindurile lor, dindu-le ce meritau: efigia minciunii lor.

Pe minile omucide ale lui lady Macbeth, rasarise pata de singe, shakespeareian.

Tot atit de durabil, dupa acest debut, gustul rinced al avocaturei aparuse in sufletul lui Danut. Procesul se ispravise la doua noaptea; el adormise la patru; restul noptii si-l petrecuse cu alternante de cosma­ruri si insomnii. Somnul il alunga in insomnie, in­somnia il lepada in somn. Pe hotarul de pucioasa dintre cosmar si obsesia treaza simtea vorbele pro­cesului ― viol, incest, violenta, sexualitate, perversi­tate ― viermuind in el, ca limbricii, ca paianjenii, ca scorpiile. Era scuturat de acele friguri care vin din suflet, din baltile acre ale scirbei de oamenii intre care te prenumeri zoologic.

A doua zi de dimineata anuntase pe parintii sai ca pleaca la un prieten, rugind-o pe doamna Deleanu sa-i puna deoparte scrisorile de la Paris, se suise in automobil ― masina usoara cu trei locuri, pe care i-o daruise Herr Direktor dupa licenta, destinind-o alergaturii profesionale ― si plecase.

Unde? Nu stia. Se indeparta de orasul in care fusese procesul, de oamenii care auzisera, vazusera si vor­bisera sau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la Durau. Acolo, la poalele Ceahlaului, printre calugarii cu par maracinos, salbaticiti si imbecilizati, rude cu cimpanzeii, rindasi ai grajdurilor Domnului ― era in sfirsit singur. Trasese la arhondaric, dindu-si un nume fals. Nu vroia sa mai existe nici prin numele sau adevarat. Vroia sa uite tot. Sa astepte uitarea ca o iarba deasa, grasa si inalta, cum era cea din poiana schitului. Dorea aparitia uni suflet stupid si bleg ca o vaca plina. O saptamina intreaga traise printre stinci, copaci si ierburi, gonind mereu trupul, nelasindu-i decit ragazul somnului greu ca un stejar trasnit. Isi primenise narile si plaminii cu miros de brad, ascultase, in clipe de senin, bucuria apelor de munte, copilaroasa in piriul care duruie pe linga schit; ascultase, cind se-ntuneca piscul Ceahlaului cu nori intunecati ca niste ochi deschisi ai muntelui, negri deasupra Moldovei, basul bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin si fug, lungi, pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, ascultase clopotul ― dar glasul omenesc il ocolise si acolo.

Cind se inapoiase de la Durau, tristeta lui avea obraji rumeni.

Dar decit sa te duci dupa fiecare proces la Durau, mai bine ramii acolo.

Monica! Monica!

De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renuntind la avocatura experimentata in intiiul proces.

Pe cit putea, adica din rasputeri, cauta sa profe­seze cu gura numai. Codurile adnotate iti dau legi si jurisprudente, cum magazinele cu haine pentru baluri costumate inchiriaza fracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri arabe. Codurile-n geanta, vorbele pe buze, si atit. Se trudea sa fie cit mai cenusiu, cit mai sters, cit mai in umbra. Reverentios cu judeca­torii, cuviincios cu colegii, rabdator cu clientii. Prin nimic sa nu atraga atentia nimanui. Sa fie in avoca­tura cum sint submarinele in mare, alaturi de va­poare: cit mai afund, cit mai invizibil. Sa stearga, sa estompeze macar aventura debutului. Sa-l faca pe acel Dan Deleanu care incercase in fata Curtii cu juri sa respecte viata, sa devina neverosimil fata de acest Dan Deleanu, ireprosabil de culoarea col­bului judiciar.

Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie

Dar sufletul, cind e mare si tinar, nu accepta usor regimul impus de vointa. Buzele celui care vorbea la tribunal, curte sau judecatorie, nu erau buzele pe care avocatul Dan Deleanu si le lasa in cuier, cind venea seara acasa, alaturi de surtuc: erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca si de noapte. Si in dosare ― in acele dosare minuite de mina arhivarilor si grefierilor, in acele dosare scrise cu stridenta cernelii violete, sau cu apoasa cerneala albastra ― ochiul clar vede tot viata. Si ce trist e obrazul vietii privindu-te indaratul gratiilor unei foi de dosar! S-o lasi acolo inchisa, s-o lasi sa mucezeasca acolo, cind o vezi, cind stii ca poti sfarima gratia?

Greu! E greu sa tii in mina furculita si sa maninci pe deasupra cind minia iti stringe pumnii!

In aceste conditii, zi cu zi el suferea mai aspru, in timp ce camarazii lui, asimilati de mediul profesional, isi gasisera echilibrul stabil.

Intra in Palatul Justitiei asa cum intri in spital. Pentru un singur proces, pe care nenorocul il rinduise al saptezecelea pe lista, isi pierdea o dupa amiaza intreaga, pentru ca, de cele mai multe ori, procesul sa fie aminat din lipsa de timp. In decursul acestor ore nu se misca din sala de sedinta. Acolo cel putin era lasat in pace. Sedea ghemuit intr-un colt de banca, dormitind printre vorbe ca printre muste intr-o bucatarie locace.

Uneori, insa, un colt de cer albastru ca intiia pruna coapta in livada, o rindunica, virf de lance in azur, o albina intrata printr-o spartura de fe­reastra, aducind in sala de sedinta murmurele soare­lui, ii dadeau, cu valuri de singe din inima pornite, acea nostalgie a haiducilor puscariasi cind inverzeste codrul. Pleca. Nu departe, caci trebuia s-astepte rindul procesului. Cu geanta subtioara, se ducea peste drum, linga cele doua mitropolii. Se simtea solidar cu cea veche, dezafectata, nu cu cea noua, hardughie cu trup de gara germanica si patru turnuri tuguiate infatuat, cladire parvenita si fanfaroana, atit de stra­ina in perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor iesene. Cu drept cuvint Gheorghe Panu spunea despre ea ca e o masa cu picioarele in sus. In schimb, ce draga-i era vechea Mitropolie, pustie si sihastra, ala­turi de cealalta. Cit de iesana era cladirea care avea forma girezelor cladite-n lung! Nici un turn nu trimbita deasupra ei. Doar patru cruci ridicau in semnul lor crestin cladirea care batuse matanie cu fruntea in fata Domnului ceresc. Crestea iarba in jurul ei, iarba izolarii si paraginei, nu gazon. Si trei pauni, in odajdi de primavara, cu straniu tipat, pe linga zidurile in ruina, erau adevaratii preoti ai adevaratei Mitropolii a mortii iesene.

― Cum de-a iesit dintr-un om vesel ca dumneata un baiat atit de trist? il intrebase odata pe domnul Deleanu un perspicace coleg de barou.

― Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede ca el ii tatu-meu!

Ceasul Mitropoliei batu unu.

Subt luna, Iasul era scufundat in somnul unei ape clare: oras de altadata, inecat, adus de visul apei, ochiului. Il pierzi, il vezi, dispare, vine

Intinereau mereu alti lilieci cu floare alba si violeta. Erau de flori intimplarile primaverii. Un mugur verde se destepta alb si inflorea mai tare de mirare. Un ou alb, ovala simplicitate, se deschidea crapat, cu un luceafar de puf blond: pui de primavara al clostei. Buratecul palpita de risul unei glume inocente.

Muscase cineva o zarzara cruda, sau mirosea iarba atit de ud acida?

Intr-un oras batrin, greu de melancolii, primavara e veselia mirata a unei fetite, cind scoate dintr-un pod cu vechituri jucariile unui copil mort.

Cu cotul rezemat de fereastra, Danut privea noap­tea, de mult. Se ridica de la fereastra, intrind cu totul in odaie. Era prea multa primavara in noaptea Iasului.

Aprinse o tigara. Se-ndeparta, se apropie de masa de lucru. Era o basculare nehotarita in pasii sai. O cumpana, cind departata, cind apropiata de manuscrisele rinduite subt lumina lampii si-n penumbra.

― Tejghea!

Murmurase printre dinti.

Schimba directia pasilor. Porni spre fereastra, se intoarse spre usa

De citeva nopti intrusiunea avocaturii in gindurile lui de noapte il impiedeca sa lucreze. Si indemnul lui Mircea, in aceste clipe cind sufletul il dadea afara, ii revenea obsedant.

― Publica! Publica! Publica! Trebuie sa apari in fata lectorilor. Sa fii laudat pentru defectele de care numai asa te vei dezbara; sa fii injurat fiindca ai un suflet care nu seamana cu sufletul devenit obligator si oficial in literatura curenta; sa fii dis­pretuit pentru ca ai necuviinta de-a fi tinar intre batrini; sa se incinga in jurul tau harmalaia publi­cistica. Atunci de abia vei sti daca poti rezista succesului, daca insuccesul nu te acreste in loc sa te inalte spre tine

De cite ori il vedea si, mai ales, de cite ori il vedea mohorit, descurajat, apasat de profesie ca de o alta haina militara, Mircea il indemna sa intre public in literatura.

― Nu-ti spun sa intri in literatura, cum ai intrat in avocatura, profesional. N-ai nevoie sa faci vizite confratilor, sa-i saluti pe strada, sa le recunosti cu obedienta ta, gradul de locotenenti sau generali li­terari. Publica subt un pseudonim, daca vrei, dar pu­blica, lasa-ti sufletul scris sa calatoreasca, sa capete experienta. Caietele tale vor sa traiasca, sa iasa in lume, peste capriciul, orgoliul sau avaritia ta de tine. Nu le-ai scris pentru tine, oricit le-ai iubi. Tu esti un cer care vrea sa-si detie toate stelele. Nu se poate. Trebuie sa cada. Asta-i viata lor

Si-ncet cu-ncetul, Mircea cautase sa-i sugereze po­sibilitatea unei altfel de solutionari a vietii si ne­voilor lui.

― Nu scrii ca sa cistigi, evident. Nici nu mai dis­cutam. Dupa cum nici nu scrii ca sa mori de foame. Nu e cazul, dar, in sfirsit! Contingenta literaturii cu banul e straina actului creator. Intervine ulterior, ca o consecinta economica a productiei, de orice fel ar fi. Maslinul nu face maslinele pentru comert. E copac, nu comerciant. Dar maslina desprinsa din na­tura, devine, fatal, valoare economica Tu vei pu­blica pur si simplu, fara premeditarea cistigului. Legea ofertei si a cererii, fara de tine, dincolo de tine si in afara de tine, va da visului tau realizat un anume indice de valoare economica. Buzunarele tale vor suporta consecintele. Presupune ca vei avea succes, ca volumul tau va fi cerut de tot tineretul care nu gaseste in literatura actuala, nu hrana, dar nici aperitive macar. Tu nu vezi ca proza romaneasca e anacronica! Pagini frumoase, dar intrate in istoria literara, testimonii ale trecutului. Tineretul maninca pine uscata, si o roade fiindca are apetit si n-are ce minca. Uita-te: singura carte care patrunde viabil in discutia literara, e cartea strainatatii. Snobismul li­terar, acest ferment real al inceputurilor culturale, tot de cartea straina se intereseaza. De ce? Fiindca miile de lectori activi ― cei in care literatura devine viata, nu distractie senila ― sint tinerii: liceele, uni­versitatile. Acesti tineri asemanatori intre ei mai mult decit generatiile precedente ― prin aceasta epoca radical noua care incepe cu ei ― nu vad in literatura harta lor sufleteasca. Literatura actuala e o harta a Romaniei vechi. Tu faci parte din aceasta generatie recenta. Literatura ta are configuratia su­fleteasca a acestei generatii. Vei patrunde. In me­tafora ta, prea deasa, vor recunoaste tumultul eruptiv al acestei vriste ingrate a unei intregi colectivitati tinere. Vei fi citit, cumparat, adulat, injurat. De ce sa-ti fie rusine de banul cistigat cu adevarul tau sufletesc, cind ai consimtit, in avocatura, sa-l cistigi cu eeea ce tu singur afirmi ca e minciuna? Si cine stie, Dan, poate ca intr-o zi, banul onest cistigat cu sufletul tau, te va cruta de ipocrizia avocaturii

― In Romania?

― Sigur. In Romania. Asta-i eroarea grosolana a tuturora. Astazi, cind viata a devenit atit de grea, cind banul nostru e atit de depreciat, si cartea straina, prin aceasta, atit de scumpa ― literatura a devenit, sufleteste, un obiect de prima necesitate. Ceea ce era tutunul in transee, este literatura in viata de dupa razboi. E prea amara viata de azi. Toti simt nevoia sa evadeze din ea, sa uite ― sau sa o poata intelege, domina si dispretui, cu puterea, inaltimea si ritmul unui creator. Aceasta resursa de energie consolatoare, sau de imbarbatare, oamenii n-o au in ei. O cer de la Dumnezeu, sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca vinul, si energia care invioreaza ca cea mai tare cafea neagra. Ei cer de la scriitor sa le daruiasca noaptea amplificata, pentru odihna, si sa le recreeze ziua de munca. Cind Eminescu a murit sarac in Romania, acea Romanie, in totalitatea ei, era satisfacuta sau resemnata. Mai rau: abrutizata. Putinii intelectuali revoltati puteau ajutora pe Emi­nescu, nu cumparindu-i cartea ― erau prea putini ― ci prin ofranda lor generoasa. Astazi, scriitorii epocii acestea au lectori. Dar unde-i scriitorul epocii, care moare de foame? Arata-mi-l! Exista altceva in Romania de azi: vesnicile bocitoare. 'Tragedia intelectualului' nu-i altceva decit aptitudinea plingareata a falsilor intelectuali, elefantiazisul vanitatii lor. Eu te asigur ca vei cistiga, fara ca sa devii ne­gustor ambulant de marfa literara. In clipa cind vei publica, indignarea unui batrin care atita asteapta: sa poata profetiza dezastrul epocii in fata aparitiei unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o data intregului tineret. Vei avea notorietatea unei corabii ciumate care-a sosit in port. Curind, o generatie in­treaga va minca poamele necunoscute pe care i le aduci. Si injuria va raminea stirba, dupa ce te va fi servit, anuntindu-te.

Razboiul il virilizase pe Mircea, dindu-i, trupeste si sufleteste, alta musculatura pe aceeasi delicata osatura de odinioara. Isi pierduse aspectul de adoles­cent, care-l facea sa samene cu sfintul Sebastian, primind cu genele plecate sagetile Hardtmuth ale Olgutei ― capatind o infatisare de ostean iesit din intiia armura, proaspat, grav: dreapta statura a tineretei cu ochi negri, simtindu-si sufletul bogat ca o coama. Intors din Germania, unde-si luase docto­ratul in filozofie, intrase de-a dreptul in lupta so­ciala, inscriindu-se in partidul taranesc, in dispretul parerii sfetnicilor ― amici de-ai tatalui sau ― care-l sfatuiau sa devina mai intii liberal, ca sa poata ajunge la Universitate; in Romania, acesta fiind drumul cel mai scurt dintre doua puncte, oricare ar fi ele.

Danut, care n-avea habar de politica ― 'aceasta glanda imi lipseste', marturisea el ― dar care cunos­tea mai multi avocati taranisti, si vedea ca doctrina politica nu-i diferentiaza citusi de putin de avocatii liberali, averescani, iorghisti sau nationalisti, ii re­prosase aceasta diminuare a libertatii lui.

― Ce cauti la taranisti anume? Daca vrei sa intri in politica, trage la sort, sa aleaga hazardul!

Mircea zimbise, desi cunostea inocenta politica a prietenului sau.

― Draga Dan, cind intri in politica, inseamna ca ai acest apetit fara sa-l provoci, fara sa-l inventi. Si cind ai apetit robust, maninci orice, cu o singura conditie: sa fie curat. Partidul taranesc, in stadiul sau actual, e o mincare de rind, dar curat pregatita. In celelalte mincari politice gasesti prea multe muste, gindaci si sosuri sleite, reincalzite. Prefer

Coplesit de munca didactica ― pe care de altfel niciodata n-o dispretuia ― isi reluase si activitatea literara, inceputa inainte de razboi, continuata in timpul sederii in Germania, prin corespondente in­formative. Revista iesana Viata contimporana capa­tase prin el un tinar judecator, altfel aspru decit cei batrini, al problemelor sociale si literare provo­cate de razboi. Stimat, cum sint oamenii temuti, mai ales cind sint tineri, calca sigur, folosind pentru mers elasticitatea invioratoare a adversitatii surde si a rautatii coalizate. Aceeasi solicitudine frateasca il lega de Danut, iar de numele Deleanu, acel nod ma­rinaresc facut din bataia de inima a dragostii dintii. Traise. Nu-si inchinase tinereta lui Dumnezeu, dar sufletul nu-si aplecase genunchii decit in fata Olgutei.

Ca sa-l determine pe Danut, daca nu sa publice, macar sa cunoasca alt aspect al Iasului, decit cel avocatesc si cel al contemplatiei nocturne in singura­tate, il introdusese in intimitatea unui om pentru care avea, in ordinea intelectuala, aceeasi atitudine ca si fata de Olguta, in ordinea sentimentala. Acest om era directorul, redactorul, colaboratorul, tatal, mama, fiul, soacra si logodnica revistei Viata contimporana, pe care-o crease, conducind-o de peste cincispre­zece ani.

Inainte de prima vizita:

― Haide, Dan. Nu te maninca!

― Cred dar n-am timp, n-am chef Lucrez

Il dusese pe sus oarecum.

Dupa intiia vizita:

― Mircea, cind mai mergem?

Acesta era primul succes al lui Mircea. Cu activa rabdare il pregatise pe al doilea.

Danut incepuse sa scrie ― literatura, natural ― cu zece ani in urma, la vrista de saisprezece ani. Dar nu in acea clipa a primului vers desemnat gra­fic devenise scriitor, ci cu mult inainte. Acea clipa il aplecase asupra caietului, nu asupra sufletului. Abia dupa multe caiete avea sa gaseasca din nou ceea ce presimtise in copilarie, ceea ce cauta atunci: a patra dimensiune a vietii, creatiunea artistica.

Esti copil mic, de cinci-sase ani. Stii sa maninci urit; sa dormi solid; sa plingi cu o mie de lacrimi; sa rizi cu zece mii de zurgalai ― si stii, mai presus de toate, sa te joci. Te joci cu orice: cu unghia degetului cel mic, de la mina sau picior, si cu barba lui Dum­nezeu. Contemplatia mistica ― acea divina sugatoare de suflete, preparata de religii ― n-a absorbit mai complect un suflet, decit joaca, sufletul copilaresc.

Un copil cu o minge in mina, e un copil cu sufletul in mina, cum unele tablouri religioase il arata pe Isus copil tinind in mina lui pamantul: trista minge. Astfel, copilul e, pe rind, toate jucariile lui: bat de poarca, minge de oina, zmeu, prastie, titirez, arsice, diabollo, cerc, papusa, soldat de plumb, trompeta, darabana, cal de lemn, scrinciob In clipa cind jucaria pe care-o tine-n mina nu mai e o forma a sufletului sau, ci un simplu obiect de distractie, nu mai e copil. Dar atunci, e iarasi, pe rind, tot ce citeste, toti eroii de poveste, care-l incinta, toate chipurile vazute la cinematograf si teatru Apoi vine dragostea, apoi incepe viata. De acum inainte nu mai poate fi nimic altceva decit ce e, asa cum e. Unii incearca in religie evadarea inconstienta de odinioara. Multi cred c-au izbutit. Altii se resemneaza sa fie ei, limitati in strictul hotar al personalitatii lor. Iar altii, izbutesc prin activitatile profesionale sa nu mai fie nimic:, fericiti ca si copiii, sint insa odiosi.

Dar sint copii, plozi pe care jucaria nu-i absoarbe complect: asa a vrut Dumnezeu, sa fie in ei copilaria fractionata.

E primavara, de pilda. Copiii zburda pe tapsan. Acolo-s vrabiile, dincolo-s copiii. Copiii se joaca de-a vrabiile, vrabiile, de-a copiii. Nu mai stii!

Tapsanul nu e un tapsan literar, adica o tipsie de primavara, marginita de plopi, sa zicem. Nu! E un tapsan orasenesc, infect. Baltoace intr-o parte, rau mirositoare. Ciori grase. Ghete putrede, scorojite, fara toc si talpa, lepadate de un cersetor o data cu venirea primaverii. Cutii de sardele si tinichele de conserve. Piepteni fara dinti. Coji de lamii.

Si totusi, si acolo-i primavara.

Copiii se joaca, dar unul dintre ei se joaca uituc oarecum, discontinuu. Nu fuge mereu. Nu tipa mereu. E putin distrat. Ai crede c-a uitat ceva, c-a pierdut ceva. Se joaca si el, dar stie ca se joaca, pe cind ceilalti se joaca pur si simplu. E vesel si el, dar stie ca e vesel, pe cind ceilalti n-au vreme sa faca astfel de constatari. Si, pe deasupra, parca e trist, parca nelinistit. El nu cunoaste primavara, nici literatura primaverii ― caci intiiul om e premergator literaturii ― dar, in afara de joaca, se intimpla ceva care-l priveste pe el, care-l cheama E chinuit putin. Nu-i e indemina. Se furiseaza, neobservat de nimeni, din­tre copii, si se duce acasa, sau hoinareste pe uliti, sovaind, ca cineva care-a pierdut adresa celui pe care-l cauta. Parca-i vine sa plinga ― un usor nod in git, care-l face sa inghita des; parca ar vrea sa spuie ceva, dar n-are pe nimeni si nici-o jucarie linga el; parca ar vrea sa surida, si-i vine sa inchida ochii, rezemindu-se de zaplazul cald de soare.

De ce-a plecat din joaca celorlalti? Ce-a patit? E bolnav?

In tacerea acelei clipe de joaca sacrificata fara motiv, s-a nascut un scriitor. Dar acea tacere, cu tremurul puritatii ei neexprimate, cu extazul ei ne­stiut, e departata ca o stea. Poate ca o va mai intilni, poate ca nu. Desigur insa ca nu in clipa intiiului vers al tineretii va culege lumina acelei stele.

Si daca tirziu, foarte tirziu, dupa ce va fi sapat mii de tuneluri, dupa ce va fi spart mii de munti, va descoperi misterul acelei clipe, ce va face? Va striga oamenilor: 'Veniti! Iata ce-am gasit, iata ce am Eu'; sau inchizind la loc tunelurile, ridicind din nou muntii, va raminea singur, cu steaua lui?

Iata de ce Danut nu publicase inca nimic

Si iata de ce, acum, cind se vedea constrins de viata sa publice, sa cistige altfel decit mintind, simtea tristeta aceluia care in loc sa duca la tirg oua sau gaini in cos, pentru vinzare, ar trebui sa duca steaua singuratatii lui.

Incepuse-n el febrilitatea care urmeaza marilor hotariri, multa vreme aminate. Vrei sa precipiti clipele ca sa ispravesti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai facut.

Si era burlesc contrastul dintre activitatea trepi­danta a minilor, si aerul absent al fetii. Pusese tigara fumata in saltarul creioanelor. Dupa citeva clipe abia, desteptat de mirosul de ars, o luase de acolo. In loc sa-si imbrace surtucul, imbracase pijamaua. Era ener­vat de aceste necontenite confuzii, si totusi mereu gresea. In fata oglinzii in care se privea ― fara sa se vada ― observase deodata ca-si innodase cravata la gulerul camesii de noapte.

Izbuti in sfirsit sa fie gata. Smunci de pe masa caie­tul sacrificat publicitatii, cu dusmanie ― avind gestul unui tata cind da partea cuvenita de avere unui copil care, impotriva dorintei parintesti, se expatriaza. Goli servieta avocateasca, exact cum facea inainte de-a pleca la tribunal, impinse caietul in ea, si, masi­nal, puse la loc Codul de sedinta. O cutie cu tigari in buzunar, servieta subt brat, palaria infundata in cap. Arunca o privire distrat cercetatoare prin incapere, stinse lumina, si porni. Trecu prin antret, coridoare, cobori scarile in virful picioarelor, cu precautiuni inutile ― casa era goala, ietacul doamnei Deleanu era departat de incaperile din drumul lui ― dar trupul se pregatea parca pentru o fapta urita.

Noaptea, ca o fata bruna de saisprezece ani, cu lilieci in brate.

Stele stralucitoare. Cini care se gudura pina la poarta.

― Aici-i numaru cinci?

O silueta precipitata de telegrafist nocturn, cu batul subtioara, il intimpinase, gata parca sa-l ia in coarne.

― Ce doresti?

― O telegrama pentru pentru

Il privi deodata pe Danut, cu silabele adresei pe buze.

― Ma rog, sinteti de-ai casei?

― Nu.

― Atunci

Facu un pas indarat, cu mina pe bat, cautind cu o aruncatura de ochi sergentul de noapte. Danut trecu pe linga el si se indeparta cu pas mare. Telegrafistul isi scarpina barbia, rasfrinse buzele a mirare, ridica din umeri si intra, latrat de cini, mestecind un fel de invizibila mamaliga uriasa cu batul printre ei.

Danut mergea, mergea, ca cel din poveste, care nu trebuia sa priveasca in urma. O telegrama! Desigur ca era data de domnul Deleanu, anuntindu-i pe neasteptate un proces important la Curtea de apel, pe care trebuia, mine dimineata, de la unsprezece la douasprezece, sa-l citeasca, sa-l prepare, si dupa amiaza sa-l pledeze, impartindu-se in doua: jumatate la Curtea de apel, in Palatul Justitiei; cealalta, la Curtea cu juri, in localul Scoalei primare 'Gheorghe Asachi', unde avea alt proces. Domnul Deleanu iz­butea sa se imparta si in patru, si-l supunea si pe Danut, prin telegrame urgente, la acelasi regim, anun­tindu-i procese neprevazute, in ultimul moment.

Ofta adinc.

Si deodata isi simti inima grea. Ajunsese. Era in dreptul celor doua ferestre ciudat luminate, intr-un oras si pe o strada cu toate luminile stinse. Ferestre nalte de casa boiereasca: pareau foarte mari, din pricina zidului ruinat, cum in obrazul mistuit de boala, ochii cresc din cale-afara. Pe deasupra perdelutelor albe, in fund, zareai un raft de biblioteca, ticsit de carti. Privind numai, presimteai fumul de tigara, care domnea acolo ca o ceata a insomniilor lungi. Si lampa odaii, o vedeai de-afara, nu era o lampa intimplator aprinsa pentru un intimplator ne­somn, ci mare glob luminos, bulgar de gheata incan­descenta, soare de odaie pentru o minte deprinsa sa vegheze la lumina acestei amieze spectrale.

Se grabise sa ajunga la aceasta casa, in fata feres­trelor care hipnotizau strada si fluturii de noapte. Totusi mai amina o data. Porni inainte. Gasise, adica nascocise, justificarea acestei ultime si absurde aminari. Trebuia sa-l descopere pe Puiu Deleanu, secre­tarul domnului Deleanu. Puiu la Curtea cu juri; el, la Curtea de apel. Adica de-a-ndoaselea. Uitase ca la Curtea cu juri era angajat el, Dan Deleanu, si nu putea sa trimita inlocuitori.

Unde sa-l gaseasca pe Puiu?

In definitiv, putea sa-l puie la curent si mine dimi­neata cu procesul de dupa amiaza, dar Renunta sa-si mai dovedeasca absurditatea tircoalelor pe care le dadea casei cu ferestre luminate. Avea nevoie sa se mai miste putin La urma urmei, era liber pe actele lui! Nu era obligat sa dea manuscrisul.

Iarasi!

Il va da. Dar intii trebuia sa-l descopere pe Puiu. Unde? Danut nu era de loc la curent cu viata si localurile de noapte ale Iasului. La tribunal, cind se isca vreo controversa intre avocatii insurati, cu pri­vire la suprematia pulpelor Lizetei, de pilda, asupra pulpelor Rozei, acestia apelau la arbitrajul tinerilor. Fusese invitat si Danut sa ia loc in acest scaun suprem.

― Dumneata esti baiat cult, domnule Deleanu. Te alegem judecator. Hotaraste dumneata daca are a face dictiunea Lolei cu a lui Gretty.

― Sint actrite? se informase Danut scrupulos, cu perfecta candoare.

― Eeec! N-ai sa-mi spui ca esti calugar!

Puiu, in schimb, in astfel de chestiuni era 'doctor'.

Vesel baiat Puiu Deleanu! In jurul lui viata cinta arii de opereta. Cercetas si voluntar in timpul raz­boiului, scapase de armata atunci cind cei de-o virsta cu el abia se pregateau s-o faca.

Desi cu trei ani mai tinar decit Danut, iesise avo­cat inaintea lui. La Universitate luase bagheta mis­carii antisemite. De doua ori fusese arestat; in felul acesta, inainte de a intra in avocatura, capatase o durabila notorietate printre clienti si avocati. Dom­nul Deleanu se simtea complice cu tinereta lui erup­tiva. Ii tolera toate draciile. Stralucit student, de altminteri. Toti profesorii ― chiar si cei indispusi de turbulenta miscarilor antisemite ― convenisera cum laude ca neastimparatul student are bosa ju­ridica. In calitate de conducator al miscarii anti­semite, venind des in contact cu politia, capatase diverse bose frontale si occipitale. Trecusera. Cea juridica numai era permanenta. Plonjase in avoca­tura ca intr-o mare de zurgalai. Inota cu rasunet. Pleda impotriva 'jidanilor' in calitate de foasta ca­petenie antisemita, si pentru ei, in calitate de secre­tar al domnului Deleanu. Clientela evreiasca, cea mai numeroasa, care stie mai bine decit dascalii uni­versitari sa puie diagnosticul bosei juridice, il apre­cia in ambele calitati. Intrase si in miscarea chiria­silor, valorificind drepturile lor cu o vehementa re­volutionara. Proprietarii cautau sa-l evacueze de la chiriasi, absorbindu-l in rindurile lor. Dusman la bara cu toata lumea, era prietenul intregului oras. Poreclit 'Expres' de catre colegi, nu-si dezmintea porecla profesionala nici printre femeile nocturne, la care ― primit ca un expres intr-o gara ― ajungea inaintea trenurilor de marfa si persoane mature. Avea si metresa: pe Rodica, foasta camarada a Olgutei si Monicai. El o divortase de primul barbat, un sublocotenent ranit in razboi ― a carui complecta sora de caritate fusese Rodica ― recasatorind-o, adica facindu-i actul dotal, cu bancherul botezat Bercale, din Bercovici. Isi rezervase o creanta ipo­tecara asupra trupului Rodicai.

Frecventa toate localurile de noapte ale Iasului, capatind o noua configuratie de clientela. Devenise avocatul competent al tuturor betivilor, zurbagiilor si haimanalelor. Chelnerii il salutau pina la pamint, servindu-l cu viteze speciale. Muscalii cu robe de catifea albastra, opulent clocind pe capra trasurii sprintene, alergau cite cinci odata, pe intrecute, sa-l serveasca pe 'cacanas Puiu'.

O pornise iute in avocatura, ca si domnul Deleanu odinioara. Isi inchiriase un mic apartament in cen­trul orasului, si-l mobilase cu tot dichisul profesio­nal, instalind si telefon, si, pe deasupra, avea si un fecior care se intitula: secretarul lui domnu' avocat, in lipsa lui Puiu de acasa. Fostul pungas de buzu­nare, achitat de Puiu si transformat de el in fecior teatral: favorite, jiletca in dungi cu nasturi de alama, manusi albe ― se numise in epoca buzunarelor, Nicu, zis si Spirt. Puiu il botezase Nick, mai scurt si mai britanic. Nick primea clientii si-i purta cu vorba, pina ce sosea 'maestrul'. Maestrul lui Nick era un tinar atlet sportiv ― umeri lati, talia sprintena ― cu fata roza de piccolo, nas putin cirn, dantura ca a copilului 'Cadum', frunte care sfideaza cerul si par dat pe spate. Din pricina acestei figuri ― nu-l credea nimeni ca se rade ― Puiu purta ochelari americani, cu rama de os si cirlige pe dupa urechi, in timpul zilei, la Tribunal.

― Asta ma pozeaza, baieti. Cine n-are musteti trebuie sa poarte ochelari. Cine n-are nici musteti, nici ochelari, sa se lase de avocatura.

In timpul noptii, insa, purta monoclu. Se tinea la curent cu modele, avind o garderoba mereu im­prospatata. Nick era imbracat intotdeauna cu o moda in urma stapinului sau.

Chipul lui Puiu, ireductibil copilaros ― proclamase odata, ca reteta pentru oratorii cu figura infantila, cicatricea care deformeaza hidos ― gasise formula unei impertinente nemaiintilnite pe ulitele Iasului. Odata, pe sala Palatului de Justitie, Puiu, din in­timplare, n-avea masca ochelarilor americani. Un domn de linga el, intilnindu-i fata si crezind ca face dinadins, protestase:

― Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sint om batrin.

― Si eu sint tinar, domnul meu. Asa sint eu!

Involuntar, Danut se indreptase spre 'Pavilion'. Ca oamenii care socotesc la batrineta ca in orasul lor se petrece si acum numai in localurile cunoscute tineretii lor, Danut pornise spre unul dintre cele doua localuri de noapte, intimplator stiute. Unul era 'Tanasachi': santanul tirgului. Celalalt, 'Pavilionul', portul Iasului la marea de umbre a vailor cu dealuri, dominind intinderea vinata si albastra, stropita cu lumini tremuratoare.

Acest loc de petrecere e o crisma amplificata c-un fel de lanturi de chilii: separeurile. E situata pe strada Pacurari, alaturi de lugubra cladire a Peni­tenciarului. Bucurestenii ar fi numit-o 'La Venetia', din pricina privelistei lacustre; iesenii, insa, o bote­zasera 'Pavilion', termenii poetizanti rasarind mai rar pe buza cetateanului iesan, decit pe-a celui bucurestean, atit de inventiv in poetizarea verbala a strazilor si a localurilor de noapte.

Patronul, grecotei cu palori untdelemnii si cirlionti de culoare grasa a maslinelor marinate, servea personal numai pe clientii de marca, de pilda doctorul primar al municipiului sau pe domnii deputati; altminteri, domnea cu ochi de vames si mini de moasa indaratul tejghelei cu stropitoare pentru pa­hare, imbracat corect, dar fara guler, adica decorat cu motivele nationale ale gulerului camesii de noapte cu canafuri rosii, si creionul cu virf bont dupa ureche. Danut intra. Era ca un bal mascat de sticle. In luminile aprinse straluceau toate culorile alcoolice, de la rosul fals al vinului masluit, pina la verdele halucinant al pipermintului. Un client turtit, dormea cu capul pe masa, stranutind cite-un fragment lau­taresc.

― Domnul doreste

E o formula mai imperativa si mai glaciala decit: 'Ce doreste domnul?', servita clientilor necunoscuti si suspecti. Geanta lui Danut ii dadea un iz semipolitienesc, semifiscal. Acest hermafroditism profesional il facea indezirabil intr-un astfel de local.

― Caut pe cineva, enunta vag Danut, privind in jur.

Patronul ridica din umeri, innabusindu-l prudent pe: 'N-ai decit!'

― Aveti treaba?

― Daa

― Cu cine, ma rog?

― Cu domnul avocat Deleanu.

― Aa! respira patronul. Cu domnu Puiu! Baiete, n-auzi, baiete, du-te si spune lui domnu Puiu ca-l asteapta un client. Zboara la bacsis!

Servetul cu chelnerul zburara. Revenira, aducind un zimbet ca o farfurie de cartofi paille.

― Vine, va rog. Luati loc.

Danut zimbi. Si la 'Pavilion', Puiu avea un ves­tibul profesional.

Se auzira pasi imperiosi. In cadrul unei usi des­chise, monoclul lui Puiu sclipi scenic. Parea luminat de rampa, gata sa debiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos palmele una de alta. Doi chelneri se pre­cipitara.

― Cum? Bum! Calugarul din vechiul schit la 'Pavilion' a rasarit! Bum! Ce cauti, Dan?

― Pe tine.

― M-ai gasit.

― Asculta, Puiu, eu pledez mine la Curtea cu juri.

― Stiu: faimosul Hahau. Splendida crima!

― Si a venit o telegrama de la papa. Stii!

― Imi inchipui. Aranjam o aminare.

― Treci tu dimineata pe la birou sa vezi ce-i.

― S-a facut.

― Noapte buna si petrecere buna!

― Cum, pleci?

― Sigur.

― Dan! Imi pare rau! Vii si tu o data la mine-acasa! Un pahar n-ai sa refuzi!

― Puiule, nu ma stii!

― Bine, omule, un pahar Sampanie, Cotnar Panaioti!

― Ordin!

― O sticla de Cotnar de-al meu.

― Zboara, baiete! tuna patronul.

Doi chelneri se precipitara.

― Puiule, tt!

― Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre omule! Ce Dumnezeu! Am dincolo o co­lectie de gogomani! Hai, zau! N-ai sa regreti! Sa-mi auzi lautarii, sa-mi vezi menajeria. Stam pe terasa. Nu-i picior de jidan. Noaptea, o splendoare! arata Puiu cu gest larg spre usa.

Danut il urma.

Pe terasa de lemn, suspendata deasupra noptii, intre stele si lumini terestre, doua becuri electrice luminau o fresca destrabalata. Guri cascate de cintece, cu gest de paiata automata; par incendiar zbur­lit; frunti imbrobonate, deasupra ochilor iluminati de vin; etola unui brat barbatesc pe gitul fainos al unei femei decoltate, cu buzele proaspat drese pentru noul sosit; mars pedestru de sticle albe si negre printre sifoanele cu casca de jandarm; putre­factii vinete de rocquefort, tirul gaurit al svaiterului, fructe, farfurii cu anatomia fripturilor de pui

― Ura! Ura! vociferara tinerii avocati, recunoscindu-si confratele intrezarit pe la Tribunal.

― Tacere, broastelor! Va prezint, gratioase dame si tinere fecioare, pe varul meu, Dan Deleanu, care e casatorit cu servieta sa.

Semnalata, servieta lui Danut deveni vizibila ca un balcon electoral.

Alaturi de Puiu, Danut parea ingrozitor de minor. Fata i se acoperise de surisul timid si parca trist, care-l facea sa para distrat si absent printre oameni, chiar cind ii privea in fata.

Era considerat cu deferenta, numele Deleanu ― prin tata si nepot ― fiind o casa de incredere, cum ar fi 'Mumm'-ul in sampanie.

Danut se aseza linga Puiu, cu fata spre dealuri. Alaturi de el era Lizica, din categoria denumita de Puiu fecioara, adica, in limbaj bancar, noua emi­siune. Foasta eleva a scoalei profesionale de fete, in loc sa-si prepare corigenta, preferase sa-si aleaga o cariera fara de corigente. Era imbracata ca pentru bal. Ciorapi de matasa, pantofi de matasa, rochie de matasa si dessou-uri de matasa, asigura Puiu. Dar Lizica, in aceasta baie de matasa, intrase cu trupul ei plinut de tarancuta. Era buna la inima, ca un piersic taranesc. Cine vroia, culegea. Orice vorba avea pentru fata ei rotunda, cu nari carnoase, rasfrinte in sus, proprietati gidilitoare, ilariante. Tot timpul spunea: 'Da-mi pace!', desi, deocamdata, nimeni nu-i facea nimic. Dar toate vorbele ii dadeau cutremure de ris, imbatind-o mai mult decit vinul din fata.

― Da-mi pace, Puiule!

O privise.

― Cesar, de ce nu-mi dai pace?

Ii facuse cu ochiul.

Facultatea aceasta gazoasa si eruptiva, de ris, suna delectabil in urechea tuturora, dar isteric in urechea lui Danut, cu-atit mai mult cu cit observase ca unele cautaturi indreptate spre ea, proclamau violul.

In fata lui Danut, lata si turtita ca o floarea-soarelui, era 'madmazel Lina', cu un suris centimetrat de dintii lati, pe o fata alba ca smintina. I se mai spunea si Dicke-Bertha, aluzie la sinii ei atit de vast bombati, incit ar fi incaput in teava giganti­cului tun, pentru doua lovituri. Istorisea fara mof­turi, 'povestea vietii ei'. Fusese la 'Maternitatea' nu doica, asa cum o aratau sinii, ci moasa, asa cum o arata vocabularul. O violase un mamos, cu care traise un an. 'Fii, ce om!' ofta ea. Tot el 'o avor­tase'. 'Pii, ce mina!' suspina ea. Apoi devenise 'ar­tista'. Era si acum, arta fiind un generos refugiu pentru cei care au suferit.

In capul mesei sedea Maicuta. Nu venea de la Agapia, nici de la Varatic, nici de la Agafton. Dar avea o cuvioasa slabiciune pentru negru. Haina nea­gra, barbati bruni, viata de noapte. Era alba in preajma rozului, cu gene negre ca musteata barba­tilor de pica. Juristul de linga ea, raspundea nos­talgiei ei de abanos: negru dur. Poreclit Maciste, avea glas profund, statura de contrabas sculat in orhestra, si efectiv cintase din contrabas in orhestra Liceului Internat pe cind era singurul elev al liceu­lui, care trebuia sa se rada zilnic. Pareau prunci, pe linga el, toti adolescentii baroului. Maciste avea nasul inrudit cu trompa, ochi minusculi si o expresie care aducea cu bonomia masiva a elefantului. Era nelipsit de la toate chefurile. Nu numai Maicuta rivnea la el, ci si silueta androgina, surghiunita de gelozie, in celalalt capat al mesei, fata in fata cu rivala ei si cu toreadorul lor. Aceasta din urma, cap frumos de adolescent prea incercanat, isi rezema paloarea fruntii in palma, aratind purpura cu as­cutit contur ― lac 'Oja' ― a unghiilor, manichiurate special pentru efectul satanic. Se numea, nici mai mult, nici mai putin, Thais. De ce Thais, si nu Salammbô sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pen­tru majoritatea clientelei, izbutise sa-i creeze un pres­tigiu literar, nuantat in urmatoarea expresie:

― Thais are un ce mistic.

Cine stie ce reminiscente obscure ale ochilor arun­cati in treacat prin vitrina librariilor iesene rasfringeau asupra acestei Thais gratia de fum de smirna si de caisa a numelui celeilalte: ispita lui Pafnute.

Thais era in fruntea unei mese vesele: vin si sifoane. Dar ochii ei nocturn desfasurati, aveau pri­virea ultimului act de tragedie. Parea ca priveste de pe terasa unui palat contimporan cu Neron, cel putin incendiul Romei. O dubla influenta isi dis­puta intiietatea in atitudinele ei. Vazuse in timpul razboiului la Iasi, pe Marioara Ventura in Dama cu camelii si Omul de altadata de Porto-Riche. Si cauta sa imite plutirile ei ascutite de acvila semita de­asupra gloriei latine. A doua influenta era mai re­centa, si germanica. Se numea Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul macabrului germanic. Si acesta era unghiular satanic. Thais, pe linga Marioara Ven­tura si Conrad Weidt, priza cocaina. Dupa fiecare aspiratie ― cu nari dilatate ― a prafului sidefiu adunat cu buricul degetelor, fata ei devenea mai crispata ― Conrad Weidt il juca pe Pagannini; Marioara Ventura, rolul Phedrei. Falca ei inferioara, intepenita in paralizia cocainei, capata treptat o mis­care de rumegare, un usor rinjet. Aceasta proiectare ritmica a falcii, imbinata cu paloarea, ochii negri si influentele teatrale, ii dadeau ceva mortuar; presimteai capul de mort, hirca, dar o hirca ramasa cabotina si in neant.

In sfirsit, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se numea Iulisca, unguroaica adusa in regat de tru­pele de ocupatie. La chefuri, Iulisca avea semnifi­catia ardeiului ros, cel pe care-l gasesti infipt in solnita tuturor meselor de crisma. Ea nu putea spune cuiva: 'Te iubesc'; sau 'Imi placi'; sau: 'Esti baiat dragut'. Aceste expresii ale profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le sculpta, le vulcaniza.

De pilda, Iulisca vroia sa arate unui barbat ca doreste sa-l aiba client. Atunci, ea se oprea in fata lui, trasnita, pietrificata, indiferent daca victima era la masa cu mai multa lume, sau daca, alaturi, o alta femeie il deservea.

Se oprea, inchidea ochii, rasturna capul pe spate ― cu atitudinea celui care respira eter ― intredeschidea buzele, stringea pumnii, ondula soldurile, cabra sinii. Nu stiai ce va face: va stranuta? va exploda? va tisni in sus? va cadea pe spate?

Nu! Era in transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur o rascolea toata, buzele emiteau un suierat de sarpe, gemut si tremolat si, in sfirsit, izbucnea:

― Aaaah, cum ma arde, micule!

'Micul' era convins ca 'femeie ca Iulisca, mai rar'. In realitate, Iulisca prefera femeile. Dar numai bar­batii plateau.

La aceasta masa, Maicuta si cu Thais si-l disputau pe Maciste; Maicuta, la rindul ei, era rivnita de Iulisca, pentru care Maciste simtea o virila vocatiune. Protagonistii acestui complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalti. Titularul Lizicai era Puiu. Asa ca numai Dicke-Bertha era francamente disponibila. De altfel, dimensiunile si sufletul ei o faceau ospi­taliera pentru toti deodata. In jurul gitului, ca doua spade incrucisate pasnic pe o panoplie, doua brate, unul de postav albastru, celalalt de postav cenusiu, o incolaceau. O mina, rasarita din postavul albastru, o ciupea de ureche; cealalta mina, apartinind posta­vului cenusiu, o netezea pe gusa. La spatele ei, un avocat se instalase pe scaun, rontaindu-i ceafa, sirguitor. Pe subt masa, diverse perechi de picioare tri­cotau in jurul gambelor ei, escaladindu-le, compri-mindu-le, parcurgindu-le. Intre timp, Dicke-Bertha bea vin, minca biscoturi, ridea si istorisea. Era ca un munte elvetian, parcurs pe o coasta de funiculare; pe alta, pascut de vaci Suchard; pe alta, exploatat de cherestele; pe alta, contemplat de un pastor calvinist, fara sa mai socotim turistii care-l suie cu alpenstocuri, si cei care, desfasurati pe iarba, consuma savuroase alimente ― in timp ce el, muntele, se ocupa cu norii, cu cerul si cu soarele. Norii, cerul si soarele Dickei-Bertha erau alimentele. Traia mincind. De citiva ani, dragostea cazuse pe planul al doilea. Nici un barbat nu mai putea destepta in ochii ei duiosiile antropofage, pe care o simpla costita de purcel ― bine fripta ― i le rascolea. O minca pina la os si o sugea cum sug copiii un caramel, si vitelul, ugerul matern. In materie alimentara avea procedeele ei. Orice om maninca alimentele cu pine, pinea devenind un acompaniament pentru fiecare solist alimentar. Dicke-Bertha consuma natural, cu pine, dar si cu unt. Bucatica de pine aferenta inghititurei respective era o tartina cu unt atit de imbel­sugata, incit un om normal, dupa o astfel de tartina, ar fi renuntat la restul mesei. Acest procedeu il invatase de la un rus, nerespectind decit aceasta latura a procedeului, pe cealalta, alcoolul simetric inghitit, limitind-o la litrul de vin care ajuta digestia. Ceea ce pentru o profesionista a dragostii e aman­tul de inima, pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre buzele ei si un cataif cu frisca sau o crema de ciocolata sau o piurea de castane era sarutarea buzelor Salomeei pe buza de zmeura in­ghetata a lui Ionathan.

Luminile din vale tremurau subtire ca un preludiu de harfe. Pe dealul Galatei, un foc se aprinse, ros. Pornea o corabie cu lumina la catarg? O stea cazu sprinten, ca un pavilion lasat; in urma-i un cer de stele, cutremurat, sclipi lung, atunci parca desfasurat.

Sosea cotnarul in sticle negre, dar comesenii acla­mau alta sosire.

― Huduba! Huduba! Bravo, cioara!

Huduba nu aparuse ca un violonist pe scena, cu tacerea subtioara, ci ca un bondar. Un deget scarpina o struna, sau un vazduh de vara. Zbirniia struna, rasuna vara. Stirnite ca de-o mincarime, glasurile intimpinara pe lautar, cu un: 'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

In ritmul saltaret ca o cadenta de pinteni si de drimbe, paharele usor piscate cu virful cutitelor pi­curara piuit de curci. Huduba se apropia cu scripca intr-o mina, aducind pe-o fata de gorila tuberculoasa un zimbet ca o reclama luminoasa pentru o pasta dentifrice.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Un mare miez de nuca batrina, rasucita in cute intortocheate, galbui si negre; cu mustetile spalacit albe, lasate pe oala; cu urechi clapauge, inaripind o gambeta strimb asezata pe crestet, gata sa cada; doi ochi ingrozitori de negri, dar care erau albi fiindca tiganul ii da peste cap, privindu-si parca podul gindurilor; o redingota ca un fel de rasol de redin­gota; niste pantaloni tubular blegi, in care presimteai ciolanele firave ca fumul de mangal. Totusi, tiganul inainta pe valuri elastice, scarpinind stru­nele scripcei.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Era o aiurire generala, ca un nor de tintari pe-o balta, din care trebuia sa se desprinda un cintec, dar unul singur, nu oricare. Struna lui Huduba il cauta, ochii lui Huduba il invocau. In clipa opririi ― citiva pasi mai erau pina la masa ― cintecul trebuia sa rasune.

In urma lui Huduba venea masiv timbalagiul, bara­gladina spatoasa. Burtos ca un bucatar, cu falci pro­eminente ca niste solduri ale obrazului, cu musteata neagra ca un inceput de codru si sprincene ca un inceput de corb, purta legat de git si sprijinit in bolta burtii, gratarul de strune al timbalului. Cioca­nele ridicate asteptau porunca arcusului.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

Danut, cu ochii intredeschisi, asculta struna tiga­nului, dar cu mai bine de douazeci de ani in urma. Era copil mic. Traia bunicul lui. Doamna si domnul Deleanu erau tineri, bruni, subtirei in haine demo­date. In pridvorul de la Medeleni. Masa mare, pre­zidata de conu Costache Dumsa. Musafiri, Herr Direktor. Copiii mincau inainte, dar trageau cu ochiul pe la ferestre si cu urechea pe la usele deschise. Luminele aprinse ― trandafiri palizi in globuri roze ― luminau mari buchete de flori raspindite printre cristale, argintarie, pe olandele proaspat albe. Cinii, pe scari, cu luciri stranii in ochi. Copiii, in camesa de noapte, la ferestre, indaratul perdelelor. Afara, miros de pui fript si de petunii tamiioase.

Si deodata, din noapte, prin latratul cinilor stirniti, Huduba, lautarul satului, venea pe poarta, lasind in drum alaiul taranesc, scarpinind o struna subt cerul stelelor de vara. Venea cu greierii si cu cosasii, negru si pocit in hainele orasenesti, sunind o struna, calarind vibratia unei strune, in trapul si galopul unei strune, ca acele vrajitoare incalecate pe coada unei maturi. Venea pe-o struna cel care fara struna era batjocura copiilor si gazda batailor. Se oprea in fata scarilor, ploconindu-se in fata 'mariilor-lor', dar tot biziind din struna. Nu-l indemna nimeni, nu-i poruncea nimeni. El doar stia ce vor boierii: sa rida de un tigan, s-apoi sa plinga pe coarda dulce a unei scripci:

'Crismarita m-o chemat,

Jap, jap, jap!

Sa-mi deie zahar chisat,

Jap, jap, jap!'

Cu capul holbat, buzat, si ochii peste cap, Huduba, dupa ce se bucura intr-un rinjet alb ca l-a chemat crismarita, plescaia din buza in asa fel 'jap, jap, jap', incit simteai trei palme pe obrajii lui, din senin trintite, ca si cum arhanghelul tiganilor l-ar fi trasnit de sus; pe cind degetul cel gros al minii drepte, suna pe strune de trei ori, hain si indracit, ca o asmutire de cini, urmata de un zbirniit de risete batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai chinuit si mai surd, de-a lungul strofelor care-l ara­tau ars de dorul crismaritei ― care-l chema in bat­jocura ― si de navala palmelor ― jap, jap, jap! ― refren pocnitor al obrajilor.

Dar nici el nu se lasa:

'Hai cu mine-n Bucuresti,

Jap, jap, jap!

Sa-ti fac salba de ciuperci

Si papuci de castraveti.

Jap, jap, jap!'

Si deodata, cu spaima si cu jale ― alb in ochi, alb in dinti, cu fata de taciune ― Huduba se cutremura, gata sa plinga printre suspine ilariante:

'Cind s-o ieu la dezmierdat,

Jap, jap, jap!

Hop barbatul din dulap,

Jap, jap, jap!

Si-mi da cu maciuca-n cap

Jap, jap, jap!'

Risete cu lacrimi in pridvor. Risete cu mina la gura printre slujnice si servitori. Risetele satului la poarta. Huduba inviase, cu scripca sluteniei lui, toata elegia tiganului din Romania, rob al tuturora, a carui viata e un refren de palme pe obraz, in hazul bastinasilor. Parea un sfint sculptat in radacina, o sperietoare de pasari rastignita pe pocnituri de palme, cu pruncul sfint al coardelor in brate.

Lui Danut, pe-atunci copil cu bucle, in camesa de noapte la fereastra veseliei, ii venea sa plinga fiindca toti rideau, si la urma ridea si tiganul rasturnind pe git paharul cu vin sau cu rachiu. Avea o mie de glasuri Huduba, si o mie de chipuri. Fiecare cintec era cintat de un alt Huduba, atunci rasarit din scripca si din melodie, ca dintr-o vrajitoreasca trapa. Roiuri mucalite rascolea degetul lui pe strune. Dar uneori, arcusul de lemn curb desprindea dintre suspinele coardelor pe cele mai pure. Atunci, gitul uscat, smolit si cret al tiganului, se inclina ca al lebedelor pe unda scripcii lui.

― N-o vinzi, mai tigane? il necajeau boierii.

― N-o vindem, maria-voastra, ca Huduba are un trup parsiv pentru biciusca boierilor, da inima lui Huduba e acolea in scripca, mititica, din mila mariei-voastre.

Trupul lui, ca drumurile pamintului, era harazit piciorului omenesc ― sa-l calce, sa-l loveasca, dar scripca lui ― inima lui ― era o ureche aplecata si pe frunza codrului roman, si pe apele plutasilor, si pe gemetele bejanarilor de odinioara, si pe viata satelor

Uneori nascocea refrenuri ciudate, onomatopeice, care destainuiau mai surd, dar mai puternic decit vorbele, jalea, bucuria, ura si batjocura.

Avea un cintec, cu straniu refren, tiganesc poate daca ar fi apartinut unui grai, care punea ca o ame­nintare de tunet si ca o joaca de diavoli intre strofele dragostei:

'La portita mindrei mele, mindrei mele,

Rasaritu-au

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

doua stele.

Doua stele-au rasarit, rasarit,

Sau mindra s-a

Lebidabidumbai-lan-dugamengher,

logodit?'

Vra sa zica mai traia Huduba! Inviase pridvorul petrecerilor batrinesti, cu tinereta parintilor lui Danut, cu batrineta bunicului, si cu copilaria lui.

'Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai'

'La Bacau,

La Bacau,

Intr-o mahala,

S-a-ntimplat,

S-a-ntimplat

O mare dandana'

Danut deschise ochii, si se vazu la o masa a prezen­tului, intre contimporanii lui: Lizica, Dicke-Bertha, Thais, Maicuta, Iulisca, Maciste, Puiu

Intoarse capul spre lautar: acelasi Huduba, mai batrin, mai naruit, mai uscativ, mai pocit, mai jalnic.

'La Bacau,

La Bacau'

Si acum, el stia ce vor boierii. Din murmurul bu­zelor chefliilor, el desprinsese cintecul lor: La Bacau. Acolo, la masa petrecerii, erau odrasle de tarani si copii de tirgoveti scursi de la periferii in inima ora­selor. Ei vroiau sa traiasca viata: cea de oras. Peste ei, ca o cometa a veseliei contimporane, era nasul lui Tanase. Acest nas zodiac izgonise sunetul veseliei care vine cu riurile la vale, din munti cu brazi. Chefliii de astazi cereau scripcii lui Huduba cupletul trivial, si romanta sentimentala in care-si sufla nasul gramofoanele.

Acolo era pridvorul trecutului cu strabunii; din­coace, masa prezentului, cu stranepotii. Si intre ele, scripca lui Huduba.

― Dan, nici nu ti-ai baut paharul!

Din picioare, il dadu dusca, multumi si pleca re­pede. Se ducea spre casa cu ferestre luminate, cu geanta subtioara, pe ulitele pustii.

Lautar si el, dar scripca lui Huduba avea alte cintece pentru noii contimporani, pe cind scripca lui Danut avea un singur cintec pentru toti.

Monica! Monica!

In clipa cind se naste, porecla defineste stringent si plastic pe cineva, dar totodata il constringe sa fie vasalul ei.

O femeie poreclita 'femeie fatala' inseamna ca in societatea ambianta ei a fost fatala cuiva ― indife­rent daca cel care s-a sinucis pentru ea e dirigintele oficiului postal sau seful unei perceptii ― si ca mai poate fi fatala si altora, din aceeasi categorie sociala. Dar totodata, din clipa cind si-a auzit porecla primita cu un zimbet de sfinx ― acest zimbet inexistent e apanagiul femeilor fatale ― va deveni si mai fatala, deservindu-si porecla. In mahalaua ei va profesa rolul pe care Anthineea il profeseaza in suburbia literara a Atlantidei lui Pierre Benoit. Cu ochii ei bovini, cu parul ei negru lins pe timple, si trupul ei de falduri laptoase, va deveni un fel de casierita im­pasibila a sinuciderilor din amor, a delapidarilor din amor, a divorturilor. Poate ca inainte de porecla ar fi preferat sa faca dulceti, sa bata pasiente si sa crose­teze rozace textile pentru perne si spetezele scaunelor ― dar magnetizata de porecla a intrat in rindul Messalinelor. Porecla i-a descoperit o vocatiune surda, impunindu-i-o cu suverana energie a colectivitatii care a creat-o, decretind-o.

Asadar, porecla e receptiva ― prin faptul consta­tarii plastice ― si e creatoare, eliminind sau atenuind insusirile divergente de la porecla, ale celui definit, silindu-l sa abunde in sensul ei. Ceea ce dovedeste slabiciunea omului in fata vointei semenilor sai. Per­sonalitatea decretata de societatea in care traieste, va fi mai durabila decit adevarata lui personalitate, alcatuita din atavism si ereditate, convertite fizio­logic si psihologic intr-o formula proprie. Aceasta unilateralizare a omului prin porecla, in sensul ei, aceasta falsificare a individualitatii ― datorita exa­gerarii unei insusiri in detrimentul celorlalte, e un spectacol penibil, in clipa cind individul isi pierde tinereta, cind se usuca.

Anonim, nestiut si nedefinit de nimeni, fara nici o reputatie, fara nici o eticheta, individul albit de ani ar fi batrin pur si simplu. Batrineta n-ar fi decit o surdina pe coardele sonore ale tineretii lui. El n-ar cauta ― tocmai fiindca-i batrin cu simplicitate, fara cabotinism ― sa plagieze ceea ce in tinereta i-a dat o anumita seductiune intre semenii sai. Batrineta lui n-ar fi caricatura tineretii lui, ci batrineta ei, a tine­retii, frumoasa inca, in felul toamnelor. Dar rareori exista acel individ anonim, a carui batrineta naturala, ca un anotimp final, sa nu se injoseasca histrionesc in fata oamenilor. Si poate si mai rare sint individuali­tatile, care, evoluind in celebritate ― cum ar creste o padure in vitrina sau pe scena ― sa nu devie parcuri, adica sa nu cedeze publicului loc agreabil pentru banci si plimbari comode, in propria lor fiinta vasala succesului.

Cei mai multi batrini sint parodiile reputatiei sau poreclei lor din epoca plenitudinei tineresti. Astfel, intilnesti intr-un salon, de pilda, un om venerabil prin vrista, care se arata istet si neastimparat, tachinind fetele, atacind cucoanele, pretinzind prin fapta lui sa invioreze 'tineretul de azi' cu glume, calam­bururi, istorioare si anecdote rasuflate, care l-au facut celebru in tinereta lui de ieri. Ti se stringe inima de mila. Surizi cu efort, cum aplauzi la circ pe neno­rocitul acrobat care nu izbuteste macar sa atraga atentia cuiva. Il compatimesti. Si n-ai curajul, nimeni nu-l are ― respectul batrinetii ― sa-i spui: 'Astimpara-te. Ramii batrin. Nu-ti sade bine sa te strimbi!'

Dar pe infundate, tinerii hazlii ai salonului res­pectiv rid de mosneagul histrion. Ei nu stiu ― ei, cei reputati irezistibili ― ca mine vor fi la fel cu mos­neagul reputat si el irezistibil in saloanele tineretii lui.

Astfel, o victima a reputatiei este Iasul, denumit orasul cultural, orasul intelectual. Merita Iasul aceasta reputatie?

Reputatia, intii si intii, e receptiva. Ea constata o realitate, nu o nascoceste. Reputatia nu e o laudarosenie, o tartarinada. Aceasta reputatie a Iasului insuma o activitate culturala mai proeminenta, mai personala si mai staruitoare decit a celorlalte orase romanesti. Faptele muntenilor, intre care Romania, sint fiicele ideilor moldovenesti, iesene mai ales. Apoi 'Junimea' ― acel amestec de cultura si bun-simt, de entuziasm si ironie, de credinta si scepticism ― e templu moldovenesc, cladit intre zarile iesene. Iesana e si armonia Eminescu, si zvonul Creanga, si zefle­meaua cu monoclu Petrache Carp, si gravitatea sta­tuara Maiorescu, si zimbetul Alecsandri, si veninul tonic Gheorghe Panu.

Dar, junimistii s-au dus: unii in mormint, altii in noua capitala a tarii, ducind cu ei altoi moldovenesc, crescut in pepinierele 'Junimii'. De-atunci s-au ridi­cat si alte generatii intre zarile iesene, visind cu stelele, trudind cu slovele ― dar, mai curind decit al bunicilor, exodul lor spre noua capitala a inceput.

Iasul de altadata a imbatrinit. Mai este el orasul culturii, orasul ideilor? Da, pretind iesenii, dispretuind de la inaltimea reputatiei de altii ctitorita, muncitoarele si poate vulgarele orase ale Romaniei Mari.

Nu! Acest oras batrin nu stie sa fie batrin ― nu el, biata faptura de ruine ― ci oamenii care-l locuiesc, vanitosi, caricaturizindu-i reputatia din tinereta. Nu esti intelectual fiindca traiesti intr-o biblioteca, dupa cum soarecii bibliotecilor si paianjenii lor nu sint intelectuali, ci pur si simplu soareci si paianjeni. Nici omul care doarme intr-o biblioteca, nu e prin aceasta intelectual, caci somnul nu e susceptibil de astfel de denumiri. Un oras nu e intelectual prin numarul cladirilor culturale unde invataceii tineri deprind sa tie condeiul si sa deschida gura, ci prin e personalitati care cu inaltimea lor meditativa si dominatoare, imprastie ca o aroma, pina departe,

si duhul orasului in care s-au format. Unde-s acesti stejari ieseni, acesti plopi ieseni, acesti brazi ieseni, spre care tara sa se-ndrepte in procesiuni evlavioase? Eminescu, Alecsandri, Creanga, Panu?

Acestia au fost, si dimpreuna au dominat zarea romaneasca.

Dar acum?

Acum, intr-un oras batrin si inacrit de vanitate ― care vede in Bucuresti Calea Victoriei si 'Capsa', cum vede tata de la perdeluta rasucita a geamului tot ce-i urit si aparent in viata vecinilor, neglijind restul ― existau doua mari ferestre luminate, pe o strada dosnica, intr-o cladire ruinata.

Acolo, ca acele buhne solitare, stapinind palatele pustii cu maretia lor de urne funerare, nopti de-a rindul veghea un om sur. Tinereta lui crescuse pe ruinele 'Junimii'. Mai rasuna inca ecoul pasilor lui Eminescu pe ulitele Iasului, atunci cind tinarul socia­list, abia iesit de pe bancile scolii, privea luna lui Eminescu, cu intiia dragoste in ochii melancolizati amar de Schopenhauer.

Treptat disparusera marii ieseni, atingindu-l toti cu pulpana umbrei lor istorice, lasindu-l singur in orasul lor sa le vegheze noptile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelec­tual al Iasului. Prin el numai, prin noptile lui de in­somnie, Iasul putea sa judece tara lui, nu s-o birfeasca.

Dar adresa acestui om era ignorata de mai toti iesenii, in afara de proprietarul sau, care-i intentase proces de evacuare.

Acest supravietuitor nocturn al marilor ieseni altadata avea doua titluri sociale: profesor universitar si redactor al revistei Viata contimporana. Dar n-avea carti de vizita. Nu frecventa pe nimeni, in afara de cei din biblio­teca sa. Devenise profesor universitar la o vrista cind socotea ca fiecare student e un echivalent al perso­nalitatii sale, a dascalului tinar, si ca n-ar fi rau ca, de pe catedra, amical, sa le impartaseasca experien­tele sale intelectuale. Observase, insa, ca el, dascalul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalti, cu plamini mult mai rezistenti decit ai discipolilor. Se vazuse in situatia calauzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv ca turistii solicitati pentru ascensiune prefera beraria sau cofetaria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumatii delectabile, si carti postale edificatoare cromolitografic.

Profesase mai departe ― nu putea nici sa moara de foame, nici sa se faca usier la Facultatea de litere ― dar renuntase la altitudini cu turma dupa el. Devenise, cum s-ar zice, un profesor sceptic, oarecum mizantrop. Cind distingea cite-un apetit intelectual, printre elevii sai, il invita acasa. Devenea amic, inca­pabil sa fie profesor. Aceste amicitii ii imputinasera simtitor biblioteca. Amicitia impune sacrificii mate­riale.

Intre timp, dimpreuna cu un grup de prieteni intru entuziasm, injghebase o revista voluminoasa, intitu­lata Viata contimporana. Ceilalti inclinasera spre titlul mai general si mai pompos: Viata. Adaosul 'contimporana' era zimbetul modestiei lui.

Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumita ideea poporanista. Programul revistei 'literare si so­ciale', nu de 'literatura sociala', cum de la inceput fusese botezata de adversari, era simplu ca un precept al celebrului deschizator de usi deschise: La Palisse[17]. Redactorul cerea scriitorilor, artistilor in ge­nere, sa aiba fata de fenomenul taranesc o atitudine artistica, adica impartiala. Sa nu faca compot de tarani cum facea Alecsandri, dar nici sa nu dispre­tuiasca pur si simplu starea primara a acestei clase inculte, brutale, instinctive, facind-o insuportabila nasului estetizant. S-o faca sa traiasca asa cum e, in adevarul social care-a creat-o. Departe de-a cere scriitorilor literatura taraneasca, le semnala dificul­tatea unei literaturi avind ca subiect taranul si viata lui, din pricina perspectivei de cugetare obiectiva, pe care mai ales acest subiect o cerea creatorului.

Fusese inteles atit de bine, incit ani de-a rindul posta redactionala ii adusese vrafuri de poezii si proza care slaveau fad si nating pe 'taranul impilat', 'glia umeda de roua singelui', si pe 'martirul ogoare­lor'. Natural, cosul redactional respectase traiectoria: tout à l'égout. Dar si mai ciudat, reputatia acestei reviste cu atitudine atit de eclectic artistica in fata clasei taranesti, crestea fals, formidabil de fals, in entuziasmul tuturora. Aceasta revista cu precepte pur artistice era socotita ca un organ literar de slavire a taranimii, ceea ce determinase o serioasa curiozitate si poate si caritate sociala pentru tarani, fapt care indestula, intr-o masura, programul social al revistei, dar nu si pe cel literar. Venise razboiul. Urmase ex­proprierea. Revista, cu acelasi titlu, care acum parea o impertinenta, reaparuse.

― De ce mai traiesti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile impilarii taranilor au trecut. Lasa aminti­rea cruciadei duse pentru tarani. Ai liberat Sfintul Mormint; du-te acasa. Adica: dispari.

S-ar fi zis ca nimeni nu observa ― in genere sub­titlurile sint rareori citite ― ca pe coperta revistei figura mentiunea: 'Literara si sociala', si ca, in cu­prinsul sau se discutau alte probleme sociale, tot atit de grave, si tot atit de miop privite pina atunci, ca si problema taraneasca de odinioara; si ca, pe dea­supra, revista ― literara exact in proportia in care era sociala ― tiparea literatura cea mai publicabila a epocii de dupa razboi. Se intimpla cu Viata con­timporana acelasi fenomen al poreclei sau reputatiei, care ucid sau ascund realitatea.

Asadar, redactorul Vietii contimporane era socotit indeobste, in domeniul literar, ca un echivalent al acelui ireductibil roman care afurisea Parisul, pretinzind ca acolo a murit de foame fiindca nici un restaurant n-a vrut sa-i serveasca mamaliga, sarmale cu varza si ciorba de potroace.

Intre timp, indaratul celor doua ferestre luminate, in vibratia amiezii spectrale, volumele lui Marcel Proust aveau in tara romaneasca intiiul lector demn de epopeea insomniei lor, in straniile perspective ale timpului, discompus.

La poalele piramidelor, un copil egiptian, rasarit din nisip ca un fragment de umbra al piramidei, iti ofera un scarabeu. Acuma l-a gasit, scotocind nisipul. E cald. Ti-l vinde pentru pretul derizoriu de doi piastri. Departe de-a te tocmi, ii mai dai doi piastri, ca sa n-ai impresia ca-l furi pe bietul copil. Ai gene­rozitatea omului care-a facut o stralucita afacere.

Abia la Cairo, intr-o cafenea, afli ca scarabeul e made in Germany, si ca zeci de negustori ambulanti il vind in cafenele ― cum la noi se vind alunele americane ― cu un piastru duzina; acesta fiind pretul initial.

La New-Castle, in Anglia, cumperi o bricheta ori­ginala, a carei flacara in loc sa fie stinsa de vint, e intetita. 'Ai dracului oameni englejii!' iti spui admi­rativ, facind din bricheta o alegorie a vitalitatii en­gleze, pe care vrajmasiile continentale o sporesc. Dar pe vaporul care te aduce in tara, intr-o zi de plictiseala, pe cind iti rasucesti admirativ bricheta, observi ca si inventia britanica e made in Germany.

De la Madrid vrei sa te-ntorci in tara cu putin spirit specific, consemnat in arta. Cumperi niste casta­niete al caror tril de toaca l-ai auzit, sedus, sunind in minile nervoase ale dansatoarei spaniole, intovarasindu-i onctuosu-i sold.

Cumperi si o lama de Toledo. E glorioasa ca un vers de epopee; e iute ca o limba de sarpe; si-i in­florita, ca si cum pe luciul ei metalic o luna plina ar fi imprimat umbra unei frunze migalos zimtata.

Si castanietele, si lama de Toledo sint made in Germany. Devii atit de banuitor, incit te-ntrebi daca blana ursului polar, calatorind la Pol pe un sloi de gheata, nu e si ea made in Germany.

In produsele sufletesti si intelectuale cele mai di­verse vanitatea are infioratoarea universalitate a pro­duselor made in Germany. Orice revista literara sau sociala e un grup de individualitati legate printr-un entuziasm comun ― principiu de temporara inrudire ― printr-o atitudine similara in fata vietii, in esenta, se intelege ― dar si un grup de vanitati, si poate mai ales. Iscalitura de pe coperta semnaleaza pe produca­torul articolului, al prozei sau al versului din cu­prinsul revistei. Desigur ca e legitim si onorabil sa fii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; dar e foarte agreabil sa stai pe pragul sau in poarta casei tale, ca vecinii sa te vada pe soclu, ca trecatorii sa te stie. Poate ca mai mult decit existenta casei de tine cladita, privirea vecinilor si a trecatorilor ― admira­tiva sau invidioasa ― ti-e rasplata efortului. Acea pri­vire iti ingrasa sufletul si-ti dilata narile. Ea iti da acolada.

Se intimpla, natural, ca multe articole sa nu fie iscalite. Modestie? Nu! Lasitate sau prudenta. Nu-ti vine sa iscalesti articolul injurios, a carui glorie se revarsa asupra-ti cu vint de palme si praf de injurii. E atit de previzibil si normal acest anonimat in care rautatea sau curajul sint deghizate subt masca si pelerina, incit legea presei a prevazut printr-un ar­ticol, ca redactorul revistei sau gazetei e raspunzator de calomnia sau injuria cuprinsa in articolele ano­nime. Sint si articole, mereu iscalite de un nume care e un pseudonim sau pur si simplu cu doua sau trei stelute. Dar cind, intr-un oras, un singur om va umbla pe strazi mascat sau costumat, insa totdeauna cu aceeasi masca si acelasi costum, va fi cunoscut de catre public mai bine decit toti cetatenii descoperiti, Asa ca aceste pseudonime, departe de-a exprima mo­destia sau dorinta de anonimat, exprima ori jena pentru numele adevarat ― te lepezi de el, rebotezindu-te ― ori dorinta de-a se singulariza in plina piata publica.

Revista Viata contimporana avea multi proprietari stind pe pragul casei lor, expunindu-se privirii celor­lalti. Cu alte cuvinte, avea multi colaboratori. Su­marul ei, afisat pe coperta ― pentru lesnicioasa edi­ficare a lectorului ― producea multe nume de inte­lectuali emeriti si artisti reputati. Rareori insa zareai numele redactorului, de fapt directorului ei. Si totusi, el era colaboratorul cel mai statornic si cel mai proteic. O jumatate de revista era scrisa de el, dar su­marul era iscalit de altii. Iar articolele de critica literara, pe care trebuia sa le semneze ― ca sa dea sumarului prestigiul numelui sau ― cadeau in coada sumarului, acolo unde listele de mincare anunta apele minerale, si termometrele, zero grade. Rol de scafan­dru, dupa cum se vede, nu importanta de far. Din aceasta pricina, i se reprosa lipsa de productivitate. Caci nimeni nu-si dadea seama ca o revista nu traieste prin salonul de receptie ― adica prin beletristica si articole ― ci prin obscurul complex al gospodariei redactionale: polemici, insemnari, recenzii si tot felul de rubrici permanente, strecurate printre productiile de gala, dar sporadice. Aceste rubrici, aceste note dau unei reviste o anumita atmosfera, o anumita viata. Toate aceste rubrici permanente sint atribuite tota­litatii colaboratorilor ― care accepta cu un suris modest denuntarea paternitatii lor colective ― nu obscurului redactor, care e un sef de orhestra, neva­zut, si pe deasupra pe rind si oricind inlocuitorul anonim al fiecarui solist absent. Astfel, treptat, redac­torul Vietii contimporane facuse gloria altora: a tu­turor colaboratorilor. Ministri, dascali universitari, academiciani, oratori publici, mari avocati, produceau in viata sociala, ca un pasaport diplomatic, titlul de colaboratori ai Vietii contimporane. Vorbeau desigur cu oarecare deferenta despre redactorul acestei re­viste, dar cu deferenta miloasa si compatimitoare a copilului de tara, care odata ajuns, vorbeste despre viata de martira a bietei maica-sa, pe care insa n-o mai frecventeaza, recunoscindu-i jertfa mai mult decit valoarea, pentru a converti aceasta jertfa intr-un atribut moral al provenientei sale de jos. Prestigiul muncii anonime a acestui redactor, trecuse asupra revistei. Ori, revista erau toti, in afara de redactorul ei. Revista Viata contimporana, in gura unui fost sau prezent colaborator, se traducea prin orgoliosul plural 'noi', impanat de singularul 'eu', procurator al pluralului. Dar pronumele 'el', al redactorului, era treptat exclus.

Asa ca, incet cu incetul, insusi redactorul revistei ajunsese sa se deposedeze de revista lui. O iubea ca pe o fapta a unei colectivitati. O idolatra ca pe un copil al altora, crescut numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinta de sine statatoare, exterioara lui. Ciudat, acest om ― care in viata privata nu purtase niciodata emblema romaneasca, injuria, iar in viata publica nu depasise niciodata hotarul ironiei descrip­tive, nu exclamative ― era injurat pur si simplu. Drept raspuns la un articol in care dovedea nulitatea unui scriitor, era apostrofat cu vorbele: 'batrin, neu­rastenic, maniac'. Nu raspundea. In schimb, cea mai neinsemnata cirtire sau defaimare a Vietii contimpo­rane ii inarma luciditatea cu cele mai subtiri sageti ale sarcasmului. Isi apara revista, reputatia ei: singu­rul punct vulnerabil al impasibilitatii lui. Din aceasta cauza, era atacat mai ales personal. Tacerile lui in­semnau pentru adversari un succes. Pe acesta li-l lasa, zimbitor.

Revista Viata contimporana avuse pentru el doua semnificatii. Intiia, comuna tuturor intemeietorilor: aceea de arena onesta, pentru lupta sociala si lite­rara. A doua semnificatie ii era strict personala. La Universitate, apoi in viata de toate zilele, nu gasise interlocutori. Mintea lui prea repede, corosiv lucida, si prea inalta, nu gasea intre camarazii de vrista, profesie si viata, replica egala, comprehen­siva, deopotriva de elastica, deopotriva de dura. Re­nuntase deci la oameni. Dar activitatea lui de la Viata contimporana nu era decit o vesnica scrisoare adresata anonimului din multimea anonima: acela trebuia sa existe. Fara de aceasta ultima speranta, desigur ca redactorul Vietii contimporane ar fi renun­tat la viata, dupa ce renuntase la oameni.

Pe acest anonim camarad al mintii sale, pe acest frate intru singuratate si inalta veghe, nu-l cauta ca Diogene ― poate fiindca se temea sa nu-l gaseasca. Dar lui ii scria. Pentru el vorbea. In fata lui se lupta. Activitatea consemnata in paginele revistei, in per­spectiva ei totala, arata o puritate de sinceritate, de onestitate morala si intelectuala, cum se gaseste rare­ori numai in viata oamenilor care traiesc subt pri­virea lui Dumnezeu, la o parte de tumultul vietii.

Doua particularitati ii dadusera oarecare notorie­tate pitoreasca printre concetatenii sai: viata de noapte si fobia microbilor.

Un om care-si petrece noptile primind lume la el acasa, organizind sindrofii cu fatalele partide de carti sau care face chefuri in oras e reputat 'om de viata'. Vocabularul clasificator insa n-a gasit alt cuvint pen­tru cel care-si petrece noptile traind, in clipa cind ceilalti dorm sau fac chef, decit acela de neurastenic. In noapte si printre carti, acest om traia ca padu­rarul in inima padurii. Si fata lui, invaluita in par salbaticit un pic pe timple si in barba, avea oarecare asemanare cu chipul padurarilor pe care-i vezi rasa­rind subt solemnele bolti vegetale, din umbra unui stejar, ca niste pustnici gravi, cu ochi limpezi si ageri, aducind si cu bufnita si cu vulturul. Paloarea fetii insa, apartinea cartilor. Purta vaste palarii negre cu margine lata, si pelerina. Asa rasarea pe ulitele dosnice ale Iasului, mergind spre Universitate. Daca l-ar fi intilnit prin ruinele Iasului, Rembrandt ar fi tresarit si l-ar fi privit lung si altfel decit rarii concetateni care-l intilneau, masurind ironici aceasta aparitie de umbra, cu prea multa lumina in fata, si-atit de putin actuala din punct de vedere vesti­mentar.

Trasaturile acestui om, curbe, umerii obrajilor pro­eminenti, orbitele adinci, fruntea lata si dreapta, nasul coroiat fara hrapareata ascutime, dovedeau o osatura ferma, nu bicisnica. Pe aceasta osatura vigu­roasa, in finetea ei, din adincul orbitelor, ochii pri­veau clar. Acolo le era locul, in adinc. Erau caprui, dar umbra orbitei ii facea negri si parca mai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a ochilor de buhna, mai ales ca nasul pornea curb dintre ei. Nimic febril pe-aceasta fata. Calm, dar ager. Marile capetenii militare asa visau. In preajma luptelor privindu-si ostile in bivuac la lumini de focuri aramii.

A doua particularitate a acestui om era fobia mi­crobilor. Ii vedea presarati sarcastic pe toate cele: pe mina prietenilor, pe clanta usilor, pe cartonul tigarilor. Fumator pasionat, nu-si fuma tigara decit dupa ce-i pirjolea cartonul la flacara, facind din el un fel de frigarui fierbinte. Din aceasta cauza, buza de jos era usor arsa. Acesti microbi, permanenti pe toate cele, ii dadeau gesturi alegorice parca. Dupa ce stringea o mina ― politicos, nu intorcea spatele celor care-i intindeau mina ― scotea dintr-un buzunar o sticluta cu sublimat sau cu alcool de peste patru­zeci de grade, si se dezinfecta. Microbii il izolau complect de viata. Nimeni nu-i facea vizite, nimeni nu-i pretindea.

'Lasa-l, domnule, asta traieste noaptea ca huhurezii si se teme de microbi!'

Nimeni nu-si dadea seama ce zimbet ironic avea aceasta viata de noapte si aceasta fobie de microbi. Poate ca nici el nu-si mai dadea perfect seama. Dar exista o formula mai fericita si mai cuviincioasa ― care sa te izoleze de oameni, fara a le spune: 'Da-ti-mi pace, imbecililor!' ― decit viata de noapte si fobia microbilor? Caci aceeasi mina care se dezin­fecta dupa ce stringea o alta mina, nopti intregi, fara

manusi si fara sublimat, si le petrecea mina-n mina cu volumele lui Tolstoi, Dostoievski sau Proust. Continua desigur si cind era singur sa-si flambeze cartonul tigarilor, dar mirosul si gustul de ars, nu distrugerea microbilor, ii devenisera incet cu incetul, tot atit de necesare ca si tutunul.

Iasul are o gradina, Copoul, reputata frumoasa prin decret municipal si cor civic. E frumoasa in masura in care orisice gradina cu flori si copaci batrini e frumoasa Atributul floral si vegetal nu-i lipseste: prin aceasta e gradina. Ca sa fie frumoasa, insa, gradina trebuie sa aiba acel echilibru subtil, acea transfigurare a naturii, care face altfel frumoasa o armonie de culori zugravite, alaturi de culorile live­zilor si-ale luminii. In lunca ei natala, floarea necul­tivata e sinceritatea, e candoarea luncii, si e fru­moasa fiindca exprima aceasta sinceritate, aceasta candoare, care depasesc arta, convietuind alaturi cu ea. Dar in clipa cind nu mai rasare din pamint impodobindu-l involuntar, ci e asezata de mina omului intr-un pamint ingradit, cultivat, destinat in­frumusetarii, floarea e supusa acelorasi legi artistice, ca si sunetul in fraza muzicala, ca si vorba in vers, ca si culoarea in pictura. Frumoasa in sine, latent, ea ori devine frumoasa prin armonia care o insumeaza altfel decit natura, ori devine sunet fals, pretentios, vulgar, ca tot materialul prim artistic, pe care mina omului nu l-a inviat prin creatiune, desprinzindu-l din natura. Asadar, intr-un parc, intr-o gradina pu­blica, nu mai apreciezi materialul vegetal si floral din care sint alcatuite, ci existenta sau inexistenta armoniei artistice, a creatiunii omenesti.

Din acest punct de vedere ― adica respectind firescul criteriu ― gradina Copou e sluta si vulgara. Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregatit pentru receptia deputatului, ca o romanta a lunii dedicata primarului, ca o poezie epica inchinata cutarui general de brigada.

Ca si Mitropolia iesana, si ca si atitea cladiri recent inaltate pe blindele uliti ale Iasului, ea nu respecta armonia florentina a zarii iesene, atit de pur ondu­lata de linia dealurilor, ca pare un val fluturind de pe umerii goi ai unei madone care se inchina ― si sfideaza, grosolan epatata, modestia artistica a ruine­lor iesene. Totusi, iesenii se plimba pe aleile Copoului si il admira, aceiasi ieseni care compatimesc Bucurestiul, fara sa cunoasca Cismigiul, gradina grasa, care nu-i departe de frumuseta, desi plina de doici, de ordonante si de boanghini.

Gradina Copoului debuteaza printr-o alee centrala, marginita de o parte si de alta, cu banci vopsite verde. Arhitectul gradinii a avut desigur conceptii grandioase. El a vrut oarecum sa cinte din ocarina fanfare eroice. A izbutit. Aceasta alee dominanta a Copoului, e ridicola si pretentioasa. A reusit organi­zatorul gradinii sa faca din ea un pretext pentru alee, cum batrineta face din capul omenesc un pretext pentru dilatarea cheliei. Cit de just iesana ar fi fost o intortochere de poteci printre straturi de flori! Ce viata armonios distribuita ar fi dat gradinei aceste poteci alegre, chemind perechile in toate partile cu zimbete de flori ― in locul acestui fals bulevard, odios ca un guler inalt si rigid pe gitul unui copil limfatic. Aceasta alee centrala e plina ca vestibulul unui dentist celebru. Lumea sta si se plimba acolo numai. Restul gradinei e gol; copacii nu se plimba. Cind se dau serbari ― kermeze: asa anunta afisele ― gradina e neincapatoare, adica aleea, faimoasa alee, caci gradina e aleea precum aleea e gradina. Doua miscari in raspar, in sus si in jos. Ce fac oamenii aceia? Se plimba? Nu! Se freaca unii de altii ca periile in minile lustragiului, atunci cind isi iau avintul. Se respira, nas in nas, ca miopii cind se intilnesc cu felinarele. Se improasca necontenit cu praful scarmanat de pasii lor indesati. Asta se cheama a lua parte la o kermeza.

In fundul aleei, ca un sughit al perspectivei, se ridica un obelisc, la picioarele caruia, asezati pe labe, patru lei de piatra ― poate ca-s sfincsi ― vegheaza. Acesti lei, de cind au devenit de piatra s-au ingrasat. Au oarecare asemanare cu obezitatea scroafelor, dar sint lei. Botosi si mahmuri ca inceputul unui formi­dabil gutunar in nasul bont al unui om falcos, n-au batista fiindca sint lei. Nu rag, nu urla, nu miriie, dar falcile lor de piatra abia pot stapini o varsatura in cascada.

Bieti lei ai Africei, cine v-a pus sa deveniti celebri ?

Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei batrin, cu floare si umbra dulce. E numit ― de aici se naste catastrofa ― teiul lui Eminescu.

― Aici visa Eminescu, iti explica ieseanul, aratindu-ti teiul incercuit de banci populate.

Aici n-a visat niciodata Eminescu, subt acest tei situat pe aleea principala a Copoului. Caci daca asa intelegea Eminescu sa viseze, se instala cu scaunul si masa 'de brad' in galantarul celei mai mari ma­gazii de pe strada Lapusneanu. Eminescu n-a visat in fata nimanui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin pentru turisti.

Tu, oricine vei fi, citeste cit vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum esti cu cerul de deasupra ograzii, aibe-o in gura cit vrei si cind vrei ca pe-o pasta de dinti si ca pe un sprit de la gheata ― dar lasa-i viata, lasa-i visul. Nu crede ca visa asa cum stai dumneata in fata fotografului, nici cum te razemi in cot de balustrada lojei, la concertul fara muzica melodioasa.

Nu!

Eminescu, omul acela care avea o bucata de cer in loc de frunte, in clipa cind indoia spre pamint creanga de luceferi a cerului, poate rodea in dinti un virf de creion, sau isi musca musteata, singur, fara sa-l vada si sa-l stie nimeni.

Si-n clipa cind, cu crengile toamnei in bratul lui, arata:

'Vezi, rindunelele se duc,

Se scutura frunza de nuc,

Se lasa bruma peste vii,

De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?'

nu crede ca era ca Hamlet cind o trimete, pe scena, pe Ofelia la minastire! Nu! Intr-o crisma de mahala a Iasului, cu raspopitul Creanga, urit ca o gorila si bun, ca un miros de fum si baliga in soare, in fata unei sticle de posirca ― chipul lui Eminescu zimbea lui Creanga, ciocnind paharul, si sufletul lui dezlega toamna, cu gest de orizont.

Subt teiul lui Eminescu, tinerii visatori ieseni fac inhalatii eminesciene.

La stinga aleei, subt un chiosc circular, necheaza fanfara militara. Fata-n fata cu chioscul alamurilor, de cealalta parte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate transporta in aceasta gradina, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere, sirop, gustari in scobitoare, sprit si alune americane.

Iata gradina Copoului.

Dar in fundul ei, intr-un zaplaz inalt de scinduri putrede, vizibila numai prin clanta, atit e de mica si de stearsa, se deschide scirtiind o usita. E situata in gradina Copou, cum sint usele camarilor: in fundul obscur al casei. Pleci capul, indoi umerii ― usita e scunda, ridici piciorul ― pragul e nalt, ai impresia ca escaladezi o fereastra ― si intri deodata, lasind in urma toate amintirile urbane, in cea mai dulce lumina din cite ti-a fost dat sa intilnesti. Crezi ca-i un fum albastrui ca cel de cetini in dreptul padurilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina indulcita intr-atita, incit iti pare fum. O poteca lunga, acoperita cu iarba, romanite si rochita-rindunelii, printre papusoi, se apleaca la vale si se duce, se duce cu miscari de izvor pina departe. Si iat-o revarsata-n aer, miere si-n dealurile albastre, usoare, fluide ca un cer de toamna coborit pe pamint ca fumul de tamiie din cadelnita. Iti vine sa inclini capul pe umar surizind. Unde esti? Parca s-au nascut aici, din aer si melancoliile luminii, versurile:

'Pe-un picior de plai

Pe-o gura de rai'

Numai contururi blinde, ca versul Mioritei. Nici-o asperitate, nici-o duritate. Toate liniile au curba obra­jilor de copii si a dezmierdarilor pe frunte. Acolo-i papusoi; acolo-s vii; acolo in verdeata e o casa, e un fum; acolo latra cinii; acolo suna o talanga; acolo cinta un cucos; acolo cade alb un zbor de hulubi; acolo-i un cuc; acolo-i o mierla Si peste toate, lumina ca tacerea unui suris si ca somnolenta unor mari ochi albastri.

Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te priveste peste marginele lumii, ridicat deasupra ei?

Orizonturile s-au deschis ca niste mari vitralii. Zarile sint mai adinci, lumina mai afunda si limpede ca tacerea unei multimi ingenuncheate.

Ceahlaul!

In clipele de mare cumpana si indoiala, asa se arata prezenta lui Dumnezeu, pustnicilor deznadaj­duiti, cu credinta zdruncinata.

Ceahlaul! Flacara albastra desprinsa din albastrul zarilor. Cununa de fum peste cenusa norilor. Pisc in soare deasupra trecutului. Si ai descoperit semnul poruncii. Ii vei da ascultare. Niciodata nu vei parasi orasul mort. Ceahlaul ti-a dat, albastra, acolada azurului.

O simpla usita de lemn despartea Copoul de golful albastru al plutirii spre Ceahlau. Tot atit de brusca fusese, pentru Danut, tranzitia de la viata iesana ― cea pe care o cunoscuse in timpul zilei ― la atmosfera odaii in care traia redactorul Vietii contimporane.

Numai strigatul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe in clipa cind cunoaste intiia iluminare a prieteniei ― 'J'ai un ami![18] J'ai un ami! ― ar putea traduce cadenta inimii lui Danut, dupa ce facuse, impreuna cu Mircea, intiia vizita acestui om.

Iata rasfringerea imediata in scrisoarea pe care Danut, chiar in acea noapte, i-o scria Monicai:

'Draga Monica,

Fac mea culpa, fiindca sint cinci dimineata si nu dorm, si fiindca nu ti-am ascultat mai demult in­demnul de-a cunoaste pe fostul tau profesor de la Facultatea de litere. Ce vrei? Notiunea de profesor universitar ― si inca de literatura ― ma crispeaza ca valeriana pe pisici.

Stiu! Mi-ai spus de atitea ori ― si m-ai convins ― ca acest profesor nu invita literatura pe patul lui Procust; ca n-are cintar farmaceutic pentru vis, nici bascula decimala pentru viata; ca vorbele lui nu merg in pas de defilare, ci, dimpotriva, au elocinta incilcita si abrupta a pasului impleticit pe clinuri de munte neumblat ― totusi

Ce-i bun pentru altii nu-i bun pentru tine. Mic sint desigur, fata de un Eminescu, fata de un Caragiale, dar eu sint eu, altul decit Eminescu, altul decit Caragiale, si calauza unica pentru cunoasterea lor, eu, intactul, cunoscut numai de tine, nu puteam s-o accept.

Aceasta neacceptare era poate si inchipuirea tinereasca a oricarui incepator ca nu poate fi inteles de alt om ― oricit de inteligent si comprehensiv ― mai in virsta decit el, dar si pudoarea ― trufie a pudoarei ― de planeta noua, pe care nici o luneta astronomica n-a intilnit-o.

Ti-am mai spus ce dar ai tu ― miraculos pentru mine ca mersul lui Isus pe ape ― de-a ma deschide clar in fata ta. Linga tine sint eu in intregime, fara nevoia de-a ma dovedi si explica. Linga altii sint ca o casa ermetic inchisa deodata: ferestrele dispar zidite, usile dispar tencuite. Linga tine se deschid de la sine ferestre mari prin care vezi tot. E ca o ampla respiratie a plaminilor mei. E ca o dezlegare a inghetului. E ca o disparitie de nouri masivi. Sint eu, dar sint in intregime subt privirea ta. E mai mult decit dragostea. E o senzatie de primavara care izbucneste din pamint cu florile si cu jivinele deo­potriva.

Dar tu esti Monica.

Nu-mi inchipuiam ca alaturi de un alt om, fara de elanul iubirii, miracolul sa se repete. Totusi s-a repetat. Am avut fericirea de-a fi profund straveziu alaturi de un om pe care atunci l-am cunoscut, de care nici dragostea, nici amintirile nu ma legau. Acest salut, aceasta totala descoperire a fiintei intime, care-si pleaca nu palaria ci misterul opacitatii in fata unui alt om, l-am cunoscut din nou, si altfel decit linga tine, in aceasta noapte. Intelegi ce ma leaga si cum ma leaga de acest om. Sint fericit ca tu l-ai pretuit inaintea mea, fiindu-mi tot tu, si de asta data singura calauza spre singurele mele bucurii.

Voi cerca sa te fac sa participi la aceasta vizita.

La unu noaptea ma opream, insotit de Mircea, in fata ferestrelor luminate, care rasturnau o punte galbena de-a curmezisul strazii, oglindindu-se si-n zidul din fata, ca doua vechi icoane.

Mircea a batut la o fereastra. Si Mircea, si eu, aveam un aer de conspiratori. Eram nelinistit. Iar trebuia sa vorbesc, si pe deasupra, in fata unui om inteligent dar cu totul necunoscut mie. Ma pregateam parca sa dau un examen, sa pledez un proces. Eu, cel cu vorbe somnoroase, lipsit de spontaneitate, fals de cite ori doresc sa fiu cit mai natural in fata unui necunoscut demn de stima ― imi aduceam sufletul de ureche, ca pe un copil care nu vrea sa spuie buna ziua musafirilor din salon. Si pe deasupra era in gindurile mele zapaceala festiva a oraselor de provincie in preajma sosirii regelui. Dar drumul de la ferestrele dinspre strada, pina la usa de dindos, m-a schimbat. Inchipuieste-ti poarta: o poarta din acelea de lemn, strinsa in alveolele pamintului in­gramadit in jurul ei. Are un lacat si zavor, si nu se deschide decit o data pe an, toamna, cind intra lemnele si caruta cu legume. Portita ei e indaratnica si buclucasa. E caracterizata prin aceea ca nu vrea sa se deschida. Trebuie s-o hurduci, s-o salti, s-o impingi cu umarul, si abia dupa indirjita lupta iz­butesti s-o dai in laturi, intr-un scirtiit miriitor.

In ograda, iarba deasa si grasa ca in ograda unei manastiri. Pamintul e ondulat, plin cu gheburi si scobituri, asa ca pasul trebuie sa fie atent si capul inclinat.

Era noapte neagra cu citeva stele. Dupa lumina puternica a ferestrelor din fata, ochii nostri nu mai distingeau nimic. Bijbiiam in urma lui Mircea. Si cei citiva pasi de la ferestre pina la usa de dindos, mi-au rechemat fulgerator amintiri din copilarie. Stii dorul nostru ― tu, Olguta si cu mine ― de mister, de aventuri, prin noaptea livezii de la Medeleni. Instinctiv ne imbracam cu pelerine. Olguta, in frunte; noi, in urma. Eu imi inchipuiam ― gindul detrona sefia de fapt a Olgutei ― ca sint capitan de haiduci si ca-i conduc la un atac nocturn. Mergeam de jur imprejurul casei; broastele, cu saltul lor moale, imi dadeau batai de inima: un licurici ma facea sa tresar, ca un ochi de lup. Dar faceam o baie de mister eroic. Imi incruntam sprincenele ― ca sa fiu mai fioros ― eram convins ca am voce de bas, musteti si pumni care-ar fi ucis un bou si darimat un zid. Imi incordam muschii, si simteam parca duritatea defensiva a unei zale ascunsa sub camesa. Era in mine si spaima celor din casa imprejmuita, si calmul incordat al haiducilor care atacau La urma ajungeam in bucatarie. Eram deceptionat de cozile bucuroase ale cinilor, de sunetul farfuriilor spalate, de zimbetul babei care ne oferea cucosei ― dar si fericit ca eram, in sfirsit, la lumina, intre oameni.

Ce formidabile instantaneitati are sufletul nostru! Aceasta ograda necunoscuta, prin care bijbiiam spre un om necunoscut, imi devenise familiara dupa in­tiiul pas, ca si cum, orb, as fi zimbit in ograda co­pilariei mele, cautindu-va pe voi.

Am asteptat in fata unei usi de lemn cu geamlic, dind pe un coridor intunecat. In sfirsit, in fund, s-a crapat o usa vestind lumina dinlauntru, si a aparut, cu parul vilvoi si barba zburlita, c-o pelerina pe umeri si o luminare in mina, un fel de staret im­presurat de mari palpitari de umbre si lumini. Era ceva subpamintean in aceasta aparitie, ca o intimpinare din vechi veacuri, in fund de catacombe. Uitasem ca sint in Iasi, ca traiesc in aceasta epoca. Eram in preajma unei legende.

Invirti cheia in broasca, aseza luminarea pe un dulapas de linga usa si disparu grabnic, proiectindu-si filfiirea enormei umbre.

― Nu intram?

― Stai sa-nchida usa. Se teme de curente, zimbi Mircea.

Am intrat. Respectind parca un rit, Mircea lua luminarea de pe dulapas, calauzindu-ma. Miros umed de pivnita leguminoasa, imbinat cu caldura de pod incins. Scindurile se cutremurau subt pasii nostri, ca o barca veche. Pe linga ziduri, teancuri de reviste si de carti. Ne simteam spionati de ochi de soareci. Linga usa odaii, un butoias; pe parete, un portret ingalbenit al lui Eminescu. Un Eminescu ingrasat la jata, puhav, cu musteata groasa, si ochi rataciti.

Am intrat in penumbra unei odai imbibata de fum tabagic. In treacat am zarit patul, un bec electric suspendat ca un paianjen, deasupra capatiiului, o masa plina de carti, o cana galbena cu reliefuri, acoperita cu un servet.

Si din aceasta odaie am pasit brusc in viscolul incandescent al odaii cu ferestre luminate. Eram ca intr-un fulger de magneziu.

Iti mai aduci aminte, Monica, de o fotografie dintr-un album de la Medeleni, reprezentind un calugar franciscan, incins cu o fringhie, in mijlocul Pietii San-Marco, invaluit in zboruri de hulubi? Inlocuieste hulubii cu carti, Piata San-Marco prefa-o intr-o vasta biblioteca fumeginda, si vezi in mijlocul ei un calugar franciscan, cu pelerina de umeri, imprejmuit ca de un zbor de carti. Asa l-am gasit pe profesorul tau. Cartile nu mai erau hirtii neinsufletite. Vibra in ele o agerime, o palpitare de zbor. Si le vedeai pretu­tindeni. Din podele pina-n tavan, de-a lungul paretilor, numai rafturi lungi, indoite subt greutatea car­tilor. Intre ele, nici o aliniere rigida, nici o constringere ordonata; o dezordine voioasa, exuberanta. Toate erau strimbe, zburlite, indoite; unele parca voiau s-aplaude, altele sa cada, altele sa sara. Din unele se tuguia cite-o fituica lunga, atit de lunga incit se inclina ca fumul. Din altele rasareau brosuri co­lorate. Altele aveau capac un caiet coscovit. Dar nu numai rafturile ticsite, ci mai ales odaia era inundata de revarsarea cartilor. Teancuri de tomuri in-folio, legate in piele, margineau ca un zid chinezesc raf­turile de jos. Subt cele doua ferestre, cetate Unga cetate, se inalta Viata contimporana legata in carton. Pe scaune, iarasi carti. O dormeza era acoperita cu reviste si brosuri. Pe podele, ca o procesiune de camile, gheburi de volume, prelungite pina departe de siruri desprinse. Toate erau rasfoite, desfacute, strimbate, insemnate, cu marginile des adnotate, cu textul subliniat cu ros si albastru. Traiau. In jurul acestui om plutea un zbor de carti imblinzite. Aveai impresia ca nu le cauta, ca vin singure, ca un semn de-al lui ar fi chemat zborul galben al volumelor lui France sau filfiirea rosie a volumelor lui Dickens; ca o simpla porunca a ochilor lui ar fi prefacut incaperea intr-o fosnitoare roire de culori, ca vaz­duhul exotic al padurilor tropicale. Si parul, si barba lui, pareau rascolite de zboruri, de vinturile lor. Isi uitase pelerina pe umeri. Aburii fumului de tutun se indoiau desi in jurul lui. Ne privea. Abia atunci i-am vazut vioiciunea ochilor. Era parca ceva vrajitoresc in aceasta aratare scaldata in lumina tare ca o reverbe­ratie de munti calcarosi. Omul acesta zidit in biblio­teca, brumat de fura de tutun de-a lungul noptilor, avea ceva dominator, o naprasnica vitalitate. Nu era nici ostenit, nici indoit, nici batrin, desi sur: Satan, rasarind pe virf de stinca, aratind cu un deget omului care-l viseaza lumea pravalita-n vai, aceasta vibratie trebuie s-o aiba, aceasta inaltare a fruntii, acest port al capului.

Prezenta lui inteteste, distribuie o trepidatie in ginduri, o dezordine care-ti face sufletul asemanator cu odaia in care esti. Te simti rasfoit, minuit, adnotat. Esti o noua carte imblinzita in aceasta padure de carti. Si simti deodata, stind in picioare, neindraznind sa alungi cartile de pe scaune, ca sufletul e la el acasa'

Batuse la fereastra, trecuse prin ograda, dupa ce-si exercitase umarul la portita. Acuma astepta in fata usii intunecate. Se familiarizase si cu ograda, si cu riturile casei.

Era atit de puternic mirosul de frunza noua, iarba cruda si lilieci in floare, incit iti venea sa rastorni capul pe spate, ca femeile sarutate pe gura.

Usa din fund se crapa luminos. Aceeasi aparitie in falduri de umbre si lumini, cu luminarea in mina. Ca niciodata insa, usa de afara se deschise. Flacara luminarii ramasa pe dulapasul de linga usa, in re­varsarea de aer proaspat, se inclina suplu, rasturnind lungi fluturari de umbre, pina departe, prin intune­ricul ograzii.

― Dumneata esti, domnule Deleanu?

― Eu sint. Buna seara, domnule profesor.

Doua brate impetuoase desfacura pelerina, proiectindu-se pe stele.

― Domnule Deleanu! Domnule Deleanu! Ce catas­trofa e respectul! Dumneata imi spui 'domnule pro­fesor' cu un ton atit de reverentios, incit ma insulti! Si ai dreptate. Tinereta trebuie sa insulte batrineta prin respect. Domnule Deleanu, cel mai grav pacat al omului este batrineta. Intelegi dumneata ce-i pri­mavara?

Danut zimbi, respirind larg.

― Te inseli, domnule Deleanu! Sa-ti spun eu ce-i primavara. Acum treizeci de ani ― simti dumneata ce monstruozitate e in gura unui om sa poata spune: acum treizeci de ani eram tinar!; acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam in cap, nu de cum era capul pe dinafara. Eram genial, domnule Deleanu, te asigur. Tinereta e geniala. In loc sa ma admir in oglinda, ma uitam in carti. Sedeam in Tatarasi, intr-o casa cu lut pe jos. Daca varsam apa se facea glod. Zvirleam tigarile oriunde. Era o dezor­dine infioratoare. Recitam versuri cu voce tare. Suieram partiturile operelor romantice, de la un capat la altul. Somnul ma ofensa. Nu-l puteam ac­cepta Si cind venea primavara, intiia noapte de primavara, ieseam pe pragul casei; o casa de mahala, domnule Deleanu, o casa de barbier; dumneata nu cunosti asa ceva! Si ce crezi ca faceam? Crezi ca eram umilit ca afara-i primavara si ghetele mi-s rupte, si pantalonii peticiti? Nu, domnule Deleanu! Eram fericit. Imi spuneam: 'Ma, baiete, a venit pri­mavara. Astepti o fata. Te iubeste. O iubesti. O astepti.' Nu asteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate fetele lumii puteau sa vie. Asta-i primavara! Sa fii calic, sa nu te stie nimeni, sa stai pe pragul unei case de mahala, si sa fii imparatul dragostii Acuma acuma dumneata imi spui 'domnule profesor', afara-i primavara, si-mi vine sa stranut. Stranuta. Poftim in casa, domnule Deleanu. Si inchide bine usa. Natura nu respecta pe oamenii batrini!

Trecura in odaia alba de lumina si de fum. Danut isi rezema geanta pe fereastra, asezindu-se intr-un scaun leganat pe talpi curbe de lemn.

― Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am capatat un permanent pe Caile Ferate. Uite-l: e de piele galbena, cu fotografia mea. Sint fericit. N-am sa calatoresc niciodata. N-am sa-l utilizez. Dar acest carnet ― il agita cu mina, juvenil ― ma face stapin pe o tara intreaga. Il am aici in buzunar, si pot pleca oriunde. Deschid carnetul si stiu ca pot pleca in Bucovina sau in Ardeal. Asta-i fericirea, domnule Deleanu: sa detii simbolul unui grup de virtualitati. Asta-i tinereta: simbolul virtualitatilor viitorului. La intii ianuar 1923, biletul acesta, tot asa de galben si tot asa de curat, va fi un simplu permanent expi­rat, amintirea nici unei calatorii. Asta-i batrineta, domnule Deleanu: un permanent de viata in ziua expirarii

― Dar bucuria permanentului pe Calea Ferata?

― Asta-i senilitate, domnule Deleanu!

Pelerina-i cazuse de pe umeri, pe marginea foto­liului. Nu se instala pe scaun, decit in treacat. Fiecare navala de ginduri, indignare sau entuziasm, il ridica in picioare, mobil si vivace ca popindaii la margine de drum. Era imbracat cu un surtuc de stofa galbuie cu patratele negre, a carui forma oscila intre tunica si pijamaua de odaie. Mansete cilindrice, de moda veche; guler moale resfrint; cravata neagra cu no­dul facut de-a gata, cam strimba.

Uneori ochiul drept avea incretirea ochiului de bijutier expert, cind il concentreaza prin monoclul tubular al lupei, asupra unui diamant. Acest gest, care-i asimetriza fata, strimbindu-i sprinceana ochiu­lui drept, exprima efortul de-a formula un gind obscur.

In clipele de popas pe scaun sedea picior peste picior, aratind ghete batrinesti cu margini de elastic, si urechile iesite afara. Te-ai fi asteptat la eforturi artritice sau reumatice. De unde! Unghiurile genunchilor erau prompte, dind un neastimpar juvenil picioarelor, contradictor cu incaltamintea.

Atent, pirjolea cartonul tigarii la flacara unui chi­brit. Alaturi, pe birou, cartonul unei cutii cu tigari era acoperit cu inscriptii marunte, unele subliniate cu creionul ros. Danut deslusi un galop de litere: 'Majoritatea scriitorilor privesc sufletul omenesc cu luneta astronomica. Rezultatul: aproximative harti cu linii groase. Proust il priveste cu microscopul, fiindca e altfel situat fata de suflet'

Cu ochii la cartonul cutiei de tigari, Danut zimbea. Ii surprinse privirea si zimbetul. Isi trecu mina prin par, tragind din tigara fum gros.

― Domnule Deleanu, sint un om vicios. Uite ce-am ajuns: o mina si un creion. Restul nu mai exista. Scriu, scriu, scriu. Sint o nota pe marginea cartilor. Am vrut sa ma vindec. Am inchis in birou toate colile de hirtie, toate caietele, tot ce era susceptibil de-a fi mizgalit. I-am dat cheia lui domnu Balmus, rugindu-l s-o tie o saptamina. Care crezi c-a fost rezultatul? Uite-l: scriu pe cutiile de tigari. Uitasem sa inchid si creioanele! Ce diabolica inventie, dom­nule Deleanu, instrumentele de scris! Dumnezeu l-a facut pe Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Pacatul vietii e dar dumnezeiesc. Dar diavolul a des­prins o aschie din cornita lui si a intins-o omului. Era instrumentul scrisului Cind ti-ai petrecut viata scriind, ridici capul la batrineta, dindu-ti seama prea tirziu ca pacatele lui Dumnezeu sint ale vietii, dar pacatul scrisului e impotriva vietii. Cu fata in aburii tutunului, zimbi privind ferestrele. Spune dumneata, domnule Deleanu, in noaptea asta de primavara n-ar fi mai cuminte, decit sa grifonez cartoanele cutiilor de tigari, sa fiu sus pe Ceahlau? Te-ai suit pe Ceahlau?

― Pina sus, nu. Am fost la Durau.

― Se poate, domnule Deleanu? Atunci nu stii nimic! Sari de pe scaun, avind desigur Ceahlaul in fata ochilor. Noaptea pe Ceahlau cu amici! Altceva nu exista! Ai douazeci de ani, o pelerina pe umeri, si esti pe Ceahlau! Nu trebuie sa uiti tutunul! Daca n-ai tigari, te-arunci de pe Ceahlau la vale, ca sa ajungi mai presto la un pachet de mahorca Hei, domnule Deleanu, dar ca s-ajungi pe Ceahlau nu poti umbla cu fleacuri: cu automobile, cu motoci­clete, cu aeroplane. Erezie! Te duci cu clasa treia pina la Pascani. Maninci bine la o crisma: o fleica, o bucata de pastrama; bei un pahar de vin. Dupa aceea angajezi un landou Zimbea catre Danut, invirtind din mina. Ii sclipeau si ochii si narile. Dom­nule Deleanu, din landou vezi lumea altfel. Landoul nu e un vehicul, e un criteriu. Peisagiile intra si iesa cu respiratia dumitale, ca fumul tigarii incorpo­rat in plamini. Dumitale nu se poate sa nu-ti placa sa stai pe canapea, cu picioarele pe parete. Stai comod si exuberant in acelasi timp. Uite-asa stai in landou! Trupul in fund, picioarele pe scaunasul din fata; cerul la cap, cerul la picioare. Caii au zurgalai. Spi­narea vizitiului e plina de soare. Si deodata se des­chide valea Moldovei

Isi dadu bratele in laturi ― cu ochii in extaz ― asa cum poate Dumnezeu le-a dat, impingind muntii sa onduleze tot mai argintiu albastri spre cununa zarilor, ca sa faca loc apei cu fulgere de-argint pe vai de soare.

― Domnule Deleanu, il cunosti pe Sadoveanu?

Danut facu un gest vag.

― Domnule Deleanu, toata valea Moldovei, toata lunca Siretului sint Sadoveanu. Acolo te descoperi in fata artei lui Sadoveanu. Asta inseamna literatura: sa-ti apartina natura. Sadoveanu e cel mai pur arcus al prozei romanesti. Moldova, toata Moldova, e vioara pe care cinta Sadoveanu Luna pe care o vezi rasa­rind la Agapia deasupra brazilor negri, 'cu lumina ei fecioara', e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o daruieste plina, de cite ori rasare, lumii romanesti. Sadoveanu a daruit Romaniei valea Mol­dovei si lunca Siretului E teribil omul acesta, dom­nule Deleanu! Are ochi mici de elefant si vede tot, nimic nu-i scapa. Am calatorit odata, cu el si alti amici, pe Bistrita, cu plutele. Eram scandalizat! Eu ma agitam ca un negustor de haine vechi care se tirguieste, pe cind Sadoveanu juca sah, pe Bistrita. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam! Sa-l auzi pe Sadoveanu la Toance, in loc sa urle, ca spune placid: 'Sah la rege!' Ei bine, domnule De­leanu, peste o saptamina imi trimetea o nuvela pentru revista. Vazuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i scapase. Inghitise Bistrita cu Toance cu tot, pe cind juca sah. Pina si un cuc, pe care-l auzisem cintind in timpul drumului, cinta in nuvela lui, 'mirat' asa cum cintase in natura Iar am ajuns la literatura! Vezi, domnule Deleanu, asta-i batrineta: pornesti cu lan­doul de la Pascani, si-n loc sa ajungi la Ceahlau, ajungi la Eminescu si la Sadoveanu! Pe lumea cea­lalta ― sa zicem ― cei care-au trait se vor duce in rai; cei care-au scris, in infern. Infernul, domnule Deleanu, n-are miros de pucioasa si piatra arsa; are miros de cerneala si creion. E o foaie de hirtie plana, cit planeta Venus, pe care scriitorii au devenit instrumente de scris. Asta-i tortura! In vecii vecilor vor scrie fara odihna Dar, oricum, parca tot e mai placut decit s-asculti in paradis predicele sau anec­dotele cutarui om politic, sa fii in manuscrisul ghe­enei ordonanta penei lui Voltaire

Ar fi fumat neintrerupt tigara de la tigara, dar prajirea prealabila ii impunea opriri. Si Danut fuma mult. Fumul se indesise. Era ca un inceput de ceata in jurul reverberului unui chei londonez.

A doua zi dimineata Danut avea proces la judeca­torie. Trebuia sa se destepte cel mult la opt. Apoi venise hotarit sa dea caietul: sa scape de aceasta incertitudine, de aceasta obsesie. Uitase si de una si de alta. Si altii pateau ca el. Scopurile vizitelor ramineau la usa. Dizolvate in aceasta atmosfera, orele isi pierdeau preciziunea diurna si semnificatia so­ciala. Si decorul de carti si fum, si omul care-l in­sufletea traiau pe un plan special. Viata devenea un obiect de speculatiune intelectuala, pierzindu-si greu­tatea pe care-o are atunci cind o traiesti pe cimpurile ei de lupta. Aceasta usurare de viata, pe care-o gasesti in unele carti, Danut o gasea in aceasta inca­pere, alaturi de acest om. Devenea si carte intr-o masura, dar si lector. Aici, reveniri la cealalta viata ― echivalente cu trezirile din betia de opiu ― nu existau. Principiul excluderii lor era permanent. Nocturnul animator, si cind vorbea, si cind tacea, si cind sedea locului, vibra. Era ca fatetele brilian­telor constrinse prin structura lor sa sclipeasca mereu, dind briliantului pretioasa agerime, fulgurant contur. Uneori vorbea numai el: rareori. In genere asculta si replica. Replica rezumativa, care rectifica erori. Avea si oroarea, si pudoarea seriozitatii: de aici, fantezia si vesnica autopersiflare.

O surpriza a conversatiei acestui om, fata de stilul scrierilor sale, era imagismul. Scrise, fraza colorat vorbita, analiza metaforic prescurtata in notita, de­veneau uscat analitice, didactic clare. Pitorescul aces­tei metamorfoze era explicatia imajata pe care o dadea: 'Imaginile sint un fel de fosforescente de licurici, agreabile in timpul noptii. Ele nu lumineaza conturul total al unei privelisti, dar semnaleaza ochiului intinderea obscura, o fac presimtita prin luminari discrete sau vii, dar fragmentare. E percep­tia poetica, suficient de vaga, pentru care lumina nu mai este un mijloc de cunoastere, ci un scop: bijutarie pe obscur. Critica, insa, nu trebuie sa lucreze cu imagini, ci cu lumina diurna a inteligentii. In timpul zilei, incandescenta licuricilor devine inutila, ca si luminarea. Intrebuintarea sistematica a metaforei in critica face numai dovada vanitatii criticului; ima­gina exprima dorinta lui de-a dovedi scriitorului discutat ca si el dispune de materialul poetic al acestuia. Astfel, criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la obiectul propriu artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera cucoane elegante, punindu-si pe degetele profesionale toate inelele de care dispune, pentru a fi «sic». Cred ca aceasta opera­tiune nu se cheama a face critica, ci a face stil. Perfecta adaptare la scop, e o lege de fier in industrie impunind inexorabil fiecarui obiect stilul adecvat destinatiunii sale. Caroseria unui aeroplan sau a unui automobil e un model de stil adecvat vitezei terestre sau aeriene. Tot asa, tunul exprima riguros expulza­rea exploziei, echilibrata cu rezistenta la aceasta vio­lenta provocata. In industriile intelectuale insa, putini oameni se mira daca vad un tun cu corset, sau un aeroplan in forma de biserica. Cei mai multi chiar, admira aceste incongruente, atribuindu-le fanteziei creatoare'

Alaturi de Danut, pe marginea dinspre el a biroului, un numar recent al Vietii contimporane isi producea sumarul. Ochii lui Danut intilnira un titlu de poezie: Primavara. Cetise intimplator poezia. Era identica, de pe aceeasi tulpina desprinsa, cu milionul de poezii al primaverii.

― Domnule profesor, de ce publicati astfel de poezii? Am cetit aceasta Primavara. E inutila. O apreciezi cu exclamatia: Ei, si?!

― Domnule Deleanu, eu, individul din fata dumitale, ma raliez la aceasta exclamatie. Dar redactorul Vietii contimporane, adica tot eu, protesteaza. Cri­teriul absolut e valabil numai in intimitatea craniu­lui. O fapta inseamna o cedare de absolut a mintii. Fapta e penitenta ideii, e un antrenament pentru modestie. Cind mie nu-mi place o poezie pe care redactorul Vietii contimporane o publica, exclam: 'Imbecilule, uite ce prostii faci!' Dar acest redactor al faptelor, ricaneaza: 'Ce-ti pasa! Dumneata stai cu Tolstoi si Eminescu! Poftim in locul meu sa vad cum te descurci?' Il las deci sa publice o literatura care nu-i iscalita nici de Tolstoi, nici de Eminescu. Cite prostii nu face pentru o femeie un om indra­gostit! Eu le fac pentru o revista. Sa nu-mi critici revista, domnule Deleanu, fiindca intre patru ochi ma constringi sa-ti dau dreptate. Aceasta Primavara e iscalita de o debutanta. O debutanta care publica de zece ani. E un dar pretios al femeilor sa debuteze mereu Ce spune? Lua revista incruntat, si intilnind versurile zimbi. Cer, rindunele, albine, soare, flori! Domnule Deleanu, putini stiu adresa particu­lara a primaverii. O intilnesc numai la receptii de gala. De altfel au mult curaj. Ei spun, 'cer, soare', cum spun eu 'batista, chibrit'. Sint familiari cu fru­mosul oficial: asta-i maguleste Hm! Un cer de primavara Se ridica in picioare, cu revista in mina. Domnule Deleanu, ia sa lasam fleacurile, sa fim oameni de treaba. Ia sa presupunem ca a venit pri­mavara. Intr-un colt de ograda orasaneasca, spre seara, un om invirte un pui in frigare, deasupra ja­rului. De ce nu-l frige in bucatarie? Fiindca s-a dus iarna, si afara-i mai racoare decit in caldura bucata­riei. Omul si-a lepadat surtucul, si-a suflecat minicele: miscari de vara. Nu-i tare cald afara inspre seara, dar e aer curat si jarul la care se frige puiul il incalzeste si pe el. Invirte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge puiul cu pana muiata in unt. Cojita se rume­neste. Jarul se spuzeste. Un miros delicios Si-n fund, cind ridica ochii, sa-si stearga naduseala de pe frunte, zareste ceva albastru: cerul

Danut zimbea.

― Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul primaverii? Dar noi sintem oameni de treaba. Nu l-am cautat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne ingheata. Noi l-am luat cu binisorul si l-am surprins. Degetul afirma hotarit. L-am vazut, dom­nule Deleanu. Uite o adresa particulara a primaverii. Si cite n-are! Nu-i spuneam daunazi, unui tinar scriitor, talentat de altfel, care se repezea de-a dreptul la rasaritul soarelui: si acela, tot de primavara. I-am spus: 'Lasa, domnule, soarele. Vrei sa redai bucuria primaverii? Uita-te la pamint. Ia un vacsuitor de ghete. A aparut in coltul strazii o data cu rindunelele primaverii. Se intinde in soare, si-a reluat profesia. Vine un musteriu. Intinde piciorul pe calapod. Lustra­giul scoate crema, unge bine, da vint periilor, da-i, si da-i, lesa un lustru cumplit. Vede soarele ca in oglinda, in ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria pri­maverii!' S-a ofensat, domnule Deleanu! Mi-a spus ca-s om prozaic. Si-a publicat poezia cu soarele la alta revista. Am pierdut un baiat de talent

― Dar prost bine!

― Poet! Poetul afirma, contrazicerea sau discutia il ofenseaza. Poetii seamana cu Dumnezeu, domnule Deleanu. Lumea e o afirmatie. Diavolul e un critic literar! Vezi raporturile! Si astazi, domnule Deleanu, critica e in mina poetilor. De asta am ajuns un om suparator. Generatiile de astazi vor sa se apropie, prin misticism, de afirmatia lui Dumnezeu. E foarte frumos si inaltator, dar nu trebuie sa-l uitam pe Diavol. Trebuie sa-l respectam. Dumnezeu a dat omului femeia; Diavolul i-a sugerat demnitatea Bei un pahar de ceai, domnule Deleanu?

― Da, multumesc.

Isi lua pelerina pe umeri, trecind in odaia de alaturi. Danut se rasturna in scaunul leganat, cutreierind paretii cu privirea. Fata in fata, asezate pe doi pareti potrivnici, doua tablouri se priveau: unul era o reconstituire cit mai stiintifica a antropoidului. Un fel de matahaloasa gorila, ingreuiata parca de propria-i vinjosenie, intr-o atitudine cracanata de mari­nar beat, care iese din taverna, cu maciuca-n mina flocoasa, cu capul proeminent prin falca de jos, inexis­tent prin frunte, dominind o intindere de pustietati, alaturat cavernei; celalalt tablou era o fotografie a lui Anatole France in odaia sa de lucru. Pe fondul cenusiu al bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste picior, isi trimetea privirea ascutita. Ca­lota pe crestetul capului, frunte inalta, nas dirz, ochi robusti, mustacioara deasupra unei buze spiritual carnoase, barbison viguros desi sur, jiletca de catifea pe un pintec bombat ca o frunte de poet. Si intr-un tablou, si-n celalalt, erau doua versiuni ale elanului spre viata. Dar puterea cavernelor parea terorizata, fioros, miriitor terorizata, pe cind puterea bibliotecii zimbea. Parea mai sigur omul zimbetului sceptic, decit antropoidul ghioagei dogmatice. Mai incolo de portretul lui France, pe acelasi parete, un Schopenhauer cu o cravata complicata ― a carei imbinare cere o concentrare de cel putin un sfert de ora in fata oglinzii ― arata cu degetul o frunte gotica prin dimensiuni si cute. Concomitent cu fruntea si cravata, producea un rictus amar si dispretuitor in fata fo­tografului. Trista lege a cabotinismului! Oameni care-au trait veridic, la o parte de lume, macar in fata fotografului, aduc lumii tributul lor de cabo­tinism.

― Domnule Deleanu, ce-aveti dumneavoastra cu Schopenhauer? rasuna glasul de dincolo. Si dum­neata; si domnul Balmus, il priviti agresiv!

Danut sovai. Nu vroia sa jigneasca. Totusi foto­grafia il provoca.

― Domnule profesor, la varieteu sau la opereta, cind dansatoarea se-ntoarce cu spatele la public, si facind o reverenta inversata isi da volanasele peste cap aratindu-si formele cele mai pretioase, nu poti spune nimic. Ori aplauzi, ori n-ai ce cauta acolo. Dar cind un Schopenhauer isi arata fruntea cu de­getul gestul sau fotografic nu e departe de volana­sele dansatoarei.

Redactorul Vietii contimporane uita de ceai. Sari in odaie, adus parca de fluturarea pelerinei, cu bra­tele in sus.

― Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, dupa cele ce mi-ai spus, te-as fi ucis in duel Bratele-i cazura. Zimbea plin de fum, ca un vulcan. Dar acum te admir. Ce tinar trebuie sa fii ca sa nu-l respecti pe Schopenhauer! E singurul om, domnule Deleanu, care are dreptul sa-si tie degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseta tineretii! Si-n fata lui Schopenhauer e usoara in 'volanasele ei'!

Isi aduse aminte. Intra in cealalta odaie, precipitat. De-acolo, glasul rasuna binevoitor:

― Domnule Deleanu, si elementele naturei te dez­aproba. Iti voi servi un ceai indignat!

Intiile lumini ale diminetii se ivira la ferestre ca o mirare exterioara.

In odaie, ceaiuri, fum, dezordinea carunta a scru­mului presarat de la o vreme pe podele, de gestul distrat si larg. Danut avea acel inceput de melancolie adus de noptile de-a lungul carora ai evocat tinereta unor femei moarte. Vorbisera intr-adevar despre fe­mei, dar despre femeile literaturii: Anna Karenin, a carei moarte te lasa singur pe un peron de gara, printre straini; de Irena din Fum, care la optsprezece ani te priveste cu ochii dusi spre timple ca ai figu­rilor egiptiene, pe tine, deopotriva ca si pe eroul lui Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde a lui Tagore; Odetta lui Proust; Sasa din Viata la tara; Tess d'Urberville a lui Thomas Hardy

Ciudatul om din fata lui Danut le cunoscuse pe toate, le iubise pe toate. Vorbele lui despre ele pareau spovedanii. Retinuse detalii care numai in mintea unui indragostit ramin. Descria fosnetul rochiei de bal a Annei Karenin, cind se coboara jos de pe treapta trasurii; in incaperea plina de fum si de carti, fosnetul rochiei de bal lasase o lunga tacere, ca un parfum de primavara venit pe fereastra.

La Baden-Baden, Irena avea douazeci si sapte de ani. Se schimbase. Cel care-o evoca o cunoscuse cind avea optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev de­venise o amintire a ochilor lui. Irena avea bustul si carnatiunea figurelor zugravite pe boltile Palatului Dogilor din Venetia.

Abia atunci Danut observase o particularitate a acestui om. Cind vorbea despre femeie in genere, o analiza si situa fiziologic, net, fara nici o crutare. Nici vulgaritate, nici cinism: o contractare abstracta, un efort de-a o dispretui stiintific. De indata insa ce vorbea despre o anume femeie ― Irena, Anna Ka­renin, sau alta ― gesturile sale deveneau de catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un lirism evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre munti cu brazi, lumina lunii.

Ceea ce pe ceilalti oameni ii face brutali si vulgari in viata, in fiinta acestui om se convertise in atitu­dine filozofica, lasindu-i in fapte delicateta pe care altii o au numai in literatura. Acest original echilibru ii dadea in toate cele o aristocratie mai inalta decit cea conferita de vechimea si puritatea singelui nobi­liar. Aceasta nedezmintita distinctiune il facea sa reactioneze armonios in fata celui mai vulgarizant subiect pentru barbati: femeile.

In loc sa se ispraveasca prin anecdote picante, evo­carea femeilor lasase melancolie, ca o veghe printre morminte.

Becul electric se stinse. Orasul, prin uzina elec­trica, le facea semn.

Danut se ridica. Luindu-si palaria agatata de minerul ferestrei, intilni si geanta. Isi aduse aminte cu o stringere de inima, de el, de viata, de avocatura, de tot Abia isi stapini un oftat. Scoase caietul din geanta.

― Domnule profesor

Gestul era clar si dezolat. Ochii lui Danut, prin penumbra sura a odaii, intilnira un zimbet mali­tios.

― Iarta-ma, domnule Deleanu, dar stiu. Domnul Balmus mi-a povestit amical cum sa spun? fobia dumitale de publicitate. Da-mi voie sa-ti string mina.

Microbii disparusera de pe mina intinsa cu manu­scrisul.

Intrind in odaia lui, masinal, Danut invirti butonul electric. Becul nu se aprinse.

A! era dimineata. Isi zvirli surtucul pe un scaun, isi desfacu nodul cravatei si, cu o miscare smuncita, descheie deodata toti nasturii pieptarului camesii. Abia atunci zari pe masa de lucru o coala de hirtie infipta cu un ac deasupra caietelor.

'Draga Danut,

O veste buna. Am primit o telegrama de la papa, in care ma anunta ca soseste mine seara cu fetele. Acuma:

1. Mine te demenajez in odaia ta. Scoala-te dis-de-dimineata, ca sa pot pregati odaia Monicai.

2. Pune-ti caietele in geamandanul de linga pat, ca sa nu umble servitorii printre ele. De ce te culci asa tirziu, Danut?

Noapte buna,

Mama.'

Zimbete dansara in jurul odaii.

Danut porni cu pasi mari de-a lungul si de-a latul. Vestea intrase in el ca un ritm imperios, devenit tumult. Patul si somnul erau de prisos. Se rezema de fereastra, respirind adinc dimineata de primavara. In tacerea palida, glasuri intrebatoare ciripeau ascutit.

Ai fi zis ca o astepta pe Monica sa soseasca pe fe­reastra, nu pe usa. O vedea apropiindu-se in cerul cu dungi blonde. Reciti scrisoarea, cuprins de indoiala. Nu! 'Soseste mine seara cu fetele' adica diseara A! Sa-si stringa caietele. Le lua pe toate, gramadindu-le in geamandanul pregatit de mama lui. Lipsea un caiet. Da! Un caiet nu mai era al lui. Intrase in viata.

Dar venea Monica.

Se rezema iar de fereastra. Soarele rasarea. Ca­ietul! Monica! Era si fericit, si trist. O plecare: Caietul. O sosire: Monica.

In discul soarelui, toti si toate isi recapatau um­brele. Numai el si-o vinduse, tocmai in clipa cind se apropia de el lumina lui.

PARTEA A TREIA

Intretinerea curateniei unei case, subt denumirea generica de grijitura, insumeaza doua categorii de actiuni, de aceeasi natura, urmarind acelasi scop, deosebite insa prin profunzime si importanta. 'Grijitura mica' este zilnica ― in principiu ― avind ca simbol cirpa de sters colburile, sau universalul sort al servitoarei, si ca instrumente, matura, farasul si bodoganeala oficiantei.

Grijitura mare e sporadica ― in unele case e saptamanala, ca si baia stapinilor; in altele, lunara, ca si primenirea cearsafurilor; in altele, anuala, ca si viligiatura; si-n altele, virtuala, ca si cistigul la loterie ― avind ca simbol evacuarea mobilelor din casa ― covoarele pe fringhie, barbatii la club ― si ca instrumente, batul de batut covoarele, matura cu git de girafa pentru atele de paianjeni, ceara pentru lustruitul podelelor, cu adaosul prealabil al sirmei, daca-s parchete, lighenele pentru spalatul fe­restrelor, si nervii, vizibili ca vita din pridvor, ai stapinei casei.

Pe linga aceste doua soiuri de grijituri, clasificabile dupa criteriul curateniei casnice, exista o a treia perturbare, inrudita cu celelalte prin nervii execu­torilor ― femeile ― si crisparea ursuza a executatilor ― barbatii ― dar deosebite de ele prin scop. Aceasta a treia actiune interioara e desemnata de vocabularul barbatilor prin denumirea: 'mania schimbarii'. Gratie acestei manii, mobila ietacului a fost pe rind in odaia salonului, in odaia biroului, in odaia sofrageriei, ale caror mobile, si ele, la rindul lor, au calatorit prin toate incaperile. Astfel ca fiecare odaie a fost amanta fiecarui mobilier, ca in acele oribile familii nomade, in care tatal nu e numai sotul nevestii, ci si amantul fetelor, precum si al soacrei sale.

In sfirsit, o a patra categorie de actiuni domestice se desprinde dintre celelalte, depasindu-le prin pa­teticul sau, inaltindu-se intre actele zguduitoare ale omului in lupta cu destinul.

Barbatul iubit a plecat in razboi. Femeia a ramas singura in decorul fericirii de pina atunci. E trista printre amintiri. Pe o masa e fotografia lui. Inainte, la acea masa lucra. Venea in virful picioarelor, ii incolacea cu bratele capul lui sever barbatesc, si-l vedea zimbindu-i, luind-o in brate, dezmierdindu-i fruntea. Acolo, de la acea fereastra goala pe un ano­timp vesel sau trist, il pindea spre seara, cind se intorcea acasa. El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei de-acum, tot la fereastra, e un cuib gol. Acolo, pe taburetul vechi de la parintii ei, intr-o iarna, cind el a venit acasa cu castane, s-au asezat copilareste pe taburetul prea mic pentru ei, la gura sobei. Timpul trece. Vestile de la cel asteptat sint tot mai rare. In locul amintirilor, care oricit tot ii aduceau un inceput de zimbet, vine tristeta. E ca un inghet al amintirilor. Sta singura, tot mai sin­gura si mai parasita, fara de cel iubit, fara de amin­tiri. Mobilele par intepenite pe veci intr-un cavou. O carte care cade, o fereastra care tresare, o mobila care scirtie, dau presimtiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Parca nu mai indrazneste sa puie mina pe nimic. Noaptea are cosmaruri care o prabusesc plingind deasupra patului ca pe un mormint. Prin intuneric toate mobilele o infricoseaza. O pindesc. Vor s-o gituie. Se desprinde ca o ura din mutenia si neclintirea lor opaca.

Treptat, decorul fericirii de odinioara devine un loc de groaza. Ar vrea sa plece, sa fuga de acolo dar acolo trebuie sa-l astepte pe cel care cine stie daca va mai veni.

Si intr-o zi, factorul aduce, subt un ziar vesnic zvirlit, scrisoarea.

Vine!

Trebuie sa-l primeasca in odaie, asa cum il pri­meste in inima ei. Dar odaia e razbita de tristeta si oroarea lungei asteptari. Nu mai e odaia zimbitoare de odinioara, desi-i aceeasi. Nopti si zile de moarte si pustiu au instrainat-o de ei, au golit-o.

Nu grijitura! Trebuie sa alunge moartea si inghe­tul intiparite in toate mobilele. Aripile ferestrelor in laturi, sa intre aerul si soarele. Ochii care-au plins prea mult se deprind sa rida. Obrajii prea palizi trebuie sa fie rumeni. E o febra si-n mini, si-n odaie. Trebuie sa invie, trebuie sa rida odaia, sa se lumineze ferestrele, sa respire oglinzile.

Acea grijitura in friguri e o lupta a bietei fapturi omenesti cu destinul. S-au adunat multe ate de pa­ianjen pe descurajarea zidurilor, si a intrat mult colb in desertul covoarelor.

Un om traieste despartit de nevasta lui. Divortul s-a rostit impotriva-i. Tribunalul a incredintat cres­terea unicei fetite, mamei. Numai o luna pe an tatal are dreptul sa auda in casa lui risul copilului sau.

Casa ursuza de om care-a avut familie si n-o mai are. Mobile rigide. Posomorirea tacerii barbatului singur, care nu mai e tinar, care nu mai stie sa cinte,

sa gesticuleze, sa monologheze, sa faca dezordine exuberanta. Casa fara de femeie si copil: gra­dina paraginita intre ziduri severe. Traieste totusi in ea, mai mult noaptea; s-a deprins.

Dar vine si ziua copilului. Trebuie sa soseasca fe­tita lui. Abia atunci isi da seama ca incaperile-s lugubre, ca risul copilului instrainat de el se va sfii in fata omului care traieste intr-o casa incrun­tata.

Atunci, redevenit tata cu ingrijorare, lucid, cer­seste zimbete pentru casa in care va intra copilul. Cumpara flori pe care le-mbulzeste stingaci in vase prafuite. Cumpara o papusa roza cu dantele albe, in bratele careia deschide gestul secret de intimpinare a inimii lui. O asaza pe o canapea, sa nu vada fetita pustiul canapelei, ci numai papusa. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu bomboane. Pe covorul neumblat raspindeste insufletirea citorva ju­carii: vehicule de tinichea, un tren cu resort, un vaporas, un scrinciob, o menajerie. Pe bufetul din sofragerie, neinsufletit pina atunci, rinduieste man­darine, o cutie de curmale, un carton de prajituri, biscoturi pudrate cu zahar.

Lupta cu umilele lui arme omenesti sa izgoneasca din casa intiparirea pustiului. Sa creada fetita lui ca intotdeauna rid flori si mandarine in casa omului necunoscut, sa-i fie draga macar papusa din casa tatalui ei, daca nu omul care-a cumparat-o, punind-o sa astepte pe canapea, ca un alt copil ― cum­parat de la magazie ― in casa fara de copii si bucurie.

Pregatirile care se faceau in casa Deleanu, pentru primirea fetelor, in aceasta categorie intrau. De cind plecasera fetele in strainatate, cu trei ani in urma, plecase si viata casei. Devenise deodata prea mare vechea casa Dumsa ca o haina pe un trup slabit de boala. De altfel, o data cu fetele, parasise si domnul Deleanu casa fara Olguta. De trei ani, sedea mai mult la Bucuresti. Venea saptaminal acasa, dar nu mai participa zilnic, ca odinioara, la viata ei. In timpul razboiului, faima profesionala a domnului Deleanu crescuse. Era solicitat din toate colturile tarii pentru marile afaceri penale de dupa razboi. Se instalase la Bucuresti, de unde alerga prin toata tara, ca o veverita in padure. Clientela iesana o lasase pe seama lui Puiu si a lui Danut; se rarise: ograda nu mai avea insufletirea de odinioara.

De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna Deleanu si Danut. Amindoi tacuti, retrasi, singuratici. Amindoi limitati la cite o odaie. Sofrageria, unde se intilneau de doua ori pe zi, era ta­cuta in timpul meselor in doi, ca un vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului si ale mesei erau punctual respectate. Programul meselor, fara surprizele ex­plozive din pachete, ale domnului Deleanu, erau mo­notone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace pretutindeni. Acalmie. Nimeni nu mai trintea usele, nimeni nu mai aducea cinii in casa, pasii nimanui nu mai treceau bubuitori pe scari si prin odai. Copi­laria si tinereta Olgutei rasunasera in casa ca o vesnica revarsare de castane salbatice, rostogolite ne­buneste. Se scuturase acel castan alegru. Tacere. Trei ani de tacere. Aproape paragina. Doamna Deleanu nu mai avea cui sa faca observatii, nu mai era con­trazisa de nimeni. Viata impetuoasa si rasunatoare a Olgutei se prefacuse in scrisori, citite cu ochelarii pe nas, la o fereastra sau la lumina unei lampi. Nici pianul nu se mai auzea. Dezacordat de aproape trei ani, devenise o mobila neagra, pretext pentru stersul colbului atit de vizibil pe un pian. Treptat, casa se imbibase de tacere ca de un fel de umezeala.

Se facea zilnic amanuntita curatenie in toate odaile, dar nu mai erau flori, nu mai vibra unda de viata pe care-o lasa tinereta rizind, vorbind si respirind. Si nu mai era dezordine. Mobilele, zilnic la fel ase­zate, adormisera somn greu. Razele de soare prin perdele luminau in suluri ca in bisericile goale. Pasul rasuna prea tare, prea solemn. Tic-tacul ceasorni­celor si al pendulelor domina tacerea ca in casele batrinesti.

Si zidurile exterioare se ingreuiasera parca. Era o inclinare in ele, ca in corabiile parasite. Plopii care hotarniceau ograda si gradina inspre strada, giganti, dadeau casei tacute o reculegere mortuara, o umbra de fatalitate.

Dar plecarea fetelor adusese si o alta schimbare in viata casei: distantarea raporturilor dintre stapini si servitori. Olguta glumea cu toti servitorii, ii zeflemisea, se ducea la bucatarie, unde era ado­rata, ii poreclea, ii interpela la masa ― stabilind o glumeata legatura intre viata lor si viata stapinilor. Iar Monica, interpunindu-se intre ei si doamna Deleanu, pacifica furtunile, rezolvind pasnic toate conflictele dintre ei. Caci cu virsta, doamna Deleanu devenise mai severa fata de neascultarile lor, fata de ciocnirile dintre ei. Astfel, in lipsa fetelor, vechea bucatareasa de la Medeleni, 'baba', care in ultimul timp luase darul betiei, fusese congediata. Monica ar fi impacat lucrurile, mai ales ca Olguta avea pentru servitorii batrini, indeosebi pentru baba, o afectiune care-i facea imuni fata de oricine si orice. Regretase si doamna Deleanu indepartarea acestei vechi servitoare, contimporana cu mos Gheorghe, dar demnitatea in fata celorlalti o obliga sa nu revie. Danut suferise de pe urma izgonirii acestui tovaras de indepartate amintiri, dar pasiv, fara sa incerce macar o discutie cu doamna Deleanu. De altfel, printr-un tacit acord, nici el, nici mama lui, nu scrise­sera fetelor despre congedierea babei.

Astfel, treptat, servitorii devenisera pur si simplu servitori, figuranti muti. Pina si limbutia lui Neculai secase in acest inghet ierarhic.

Rasuna uneori la bucatarie, ascultat de noua bu­catareasa cu o perfecta indiferenta, cite un oftat:

― Heei! Unde-i duduia Olguta

Acest oftat exprimat la bucatarie, era al casei intregi, care se scufunda in tacere si batrineta, cum se altereaza o fata omeneasca devenind altfel aceeasi.

O singura zi trebuia sa alunge intiparirea celor trei ani. Toate ferestrele deschise chemau viata intru intimpinarea fetelor. Tumultul invierii incepuse de dimineata. Rasunau ordine, pasi precipitati pe scari si prin odai. In salon, acordorul de piane strunea su­netele, batind meticulos acorduri repetate.

Alarmata de putinul ragaz, doamna Deleanu ape­lase la cucoana Catinca Balmus, cu care se imprie­tenise in timpul razboiului. Cucoana Catinca venise in goana napoleoniana, intru ajutorul celuilalt gene­ral casnic. Lupta luase un caracter mai voios.

Un incident intimplat in preajma dejunului lu­minase complet pe doamna Deleanu, luindu-i o piatra de pe inima. Alaturi de cucoana Catinca, priveghea asezarea camerii Olgutii.

Auzise deodata o navala. Prin usa deschisa apa­ruse noua bucatareasa, cu tulpanul strimb, ochii in flacari, si o roseata vie pe obraji. Hohotea.

― Sarut mina, cuconita, eu la dumneavoastra nu mai stau! Da ci-s eu? Batgiocura slugilor!

― Ce-i, femeie? Ce s-a intimplat?

― Ci sa fie, cuconita, sarut mina, imi catam di treaba, pregateam di masa. Si ma pominesc insfa­cata, smuncita, plesnita pisti obraz Da ci-s eu?

― Ce-i, femeie? Spune ce-ai patit?

― O nebuna, conita, sarut mina! O baba zarghita! M-o batut la mini in bucatarii si m-o dat afara. Sa le fie rusini pacatosilor! Rideu di mini! Cini i-o hranit?

Scena pe care n-o putea istorisi bucatareasa era ceva mai hazlie. Neculai, decanul servitorilor, cum aflase ca vin fetele, expediase stafeta babei, in Tatarasi, unde sedea de cind se liberase. Baba pornise imediat, ca un cruciat pentru liberarea Sfintului Mor­mint ,intrase pe poarta casei, autoritar. In urma ei sosea un cotiugar cu doua buccele si un sipet. In­trase de-a dreptul in bucatarie, urmata de pisici si de tot alaiul codat al cinilor.

― Pleaca! vorbise ea calm, dind cu ochii de buca­tareasa care-i luase locul, minuind oalele, tigaile si polonicele uzurpate.

Noua bucatareasa, crezind ca are de-a face cu o nebuna, zimbise.

― Fugi, madam, cauta-ti de treaba!

Intre timp, servitorii se adunasera la usa.

― Neculai, ce leafa are asta? intrebase baba, scotindu-si polcuta de postav negru, si agatindu-si ba­rizul in vechiul lui cui.

― Cinci sutare belice.

Oricind, Neculai era spiritual. Belice insemna in valuta de dupa razboi.

― Da-i cinci sutari, Neculai, din partea mea.

Neculai, bancherul babei, se executase.

Dar bucatareasa avea ambitie, si locul din care era data afara in acest mod nemaiauzit era manos.

― Iesi afara, madam! Ma-ntelegi cu binisorul! ar­ticulase ea, sacadindu-si intentiile cu un melesteu.

Barbat, baba ar fi servit in escorta regala. In lun­gime era o data jumatate cit noua bucatareasa; in latime, aproximativ de doua ori. O inhatase de dupa git, cum duci cu sila un cine la scaldatoare, acordindu-i cu pumnul si un tampon dorsal, care o pro­iectase impleticit in ograda, de-acolo pe scari, sus, la doamna Deleanu. Curind dupa ea, sosise si baba, cu tulpan alb si pestelca alba.

― Sarut mina, conita, bine v-am gasit sanatosi! Am venit sa gatesc niste cozonaci pentru duduia Olguta.

O clipa de nehotarire.

Noua bucatareasa bufnea incruntata. Cucoana Catinca zimbea. Servitorii, numai ochi, isi tineau su­flarea indaratul usii.

― Poftim cheile.

Baba luase cheile tuturor dulapurilor alimentare, le prubuluise din ochi, aruncase o privire catre foasta bucatareasa, si vorbise incruntata:

― Du-te si te chiaptana! Nu ti-i rusine sa stai smulsa in fata cucoanei?!

Si se inapoiase zguduind podelele, cu toti servi­torii dupa ea.

Doamna Deleanu platise leafa pe trei luni inainte bucataresei nedreptatite, dindu-i pentru deplina con­solare o rochie si un certificat presarat cu elogii, care in Iasi putea sa-i dea onorabil acces in toate gospodariile boieresti.

Nedormit, Danut pornise de acasa cu automobilul, la noua dimineata; abia la douasprezece ispravise procesul la Judecatoria de ocol; luase in treacat niste aperitive, in loc de dejun, pornise la Curtea cu juri, intrase la doua in proces, si abia la sapte ispravise, achitindu-l pe Ion Hahau pentru crima de omor cu premeditare.

Si pe el, ca si pe doamna Deleanu ― amindoi reprezentau constiinta casei ― il preocupase toata ziua un singur gind: sa nu descopere fetele sleirea trista a casei din timpul lipsei lor. Fusese distrat si la Judecatorie si la Curtea cu juri. Il obsedau detalii de acasa, care trebuiau modificate. O data ii rasarea in minte pianul dezacordat; alta data, ceasornicul din odaia Olgutei, demult oprit.

In odaia Monicai trebuia sa afume cu radacini de iarba-mare, fiindca acest miros numai, dupa Danut, era in stilul atmosferei Monicai. Si era sigur ca podelele vor mirosi prea tare a terebentina, acest miros glacial, inospitalier, care te face strain in in­caperea locuita de tine. Noptile de primavara ale Iasului erau cam reci. Poate c-ar fi trebuit un pic de foc prin odai, sa le dezmorteasca. Nu stia ce se intimpla acasa in lipsa lui. Era nelinistit, ingrijorat. Dupa aceea, absenta babei! O tristeta si pentru Ol-guta, si pentru Monica. El era cauza, el, lasitatea lui comoda. De ce nu vorbise cu mama lui? De ce nu protestase?

De la Curtea cu juri plecase spre casa. Dar tot vazduhul Iasului era plin de vorbele primaverii: nu­mai parfum de liliac. Se intoarse din drum. Cutre­ierase toate florariile Iasului, din magazin in maga­zin, din bariera in bariera, umplindu-si automobilul cu toate florile gasite. Onorarul achitarii lui Ion Hahau devenea liliac alb, roscat, violet, vinat, li­liachiu, albastriu ― trandafiri, garoafe. Cind se oprise in Piata Sfintului Spiridon, in fata dughenei cu fructe, negustorii si trecatorii inconjurasera automobilul, care parea ca vine de la o bataie cu flori. De la Daviduta Selter, client de-al lui domnu Deleanu si vechi furnizor al familiei, cumparase toate merele ionathan, care au obraji de tarancuta tinara in ger, si aroma de migdala amara, ― si toate merisoarele ananas, mici, palide, ovale, ca niste mari boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casa, lasind in urma lui parfum de flori, ca o ciudata gradina plutitoare cu intermitent iz de benzina.

― Si tu, Danut! il intimpina doamna Deleanu, aratind spre automobilul inflorit.

Isi zimbira unul altuia, jenati parca de aceasta complicitate. Odaile fetelor erau pline de liliac, dar casa n-avea destule flori. In odaia Olgutei asezara garoafele; trandafirii albi luminara mobilierul intu­necat al odaii Monicai. Si pe rind, vasele cu liliac si trandafiri pornira prin odai, cu zimbete si lumini. Cadeau petale pe covoare si podele, raspindind pre­tutindeni o primavaratica dezordine. Servitorii du­ceau flori, imparteau flori, suiau flori, asezau flori. Izbucnise atita primavara in casa cu ferestrele des­chise, ca parca si mobilele vroiau sa infloreasca. Servitoarele maturau de zor, adunind crengute, frunze si colorate petale. Afara se innourase. Cazura picaturi, apoi o ploaie sprintena, argintie. Gradina din fata isi trimetea si ea parfumul de verdeata proaspata si de flori umede. Ploaia se opri, ingreuind frunzele cu siraguri de picaturi luminoase; pasarile, cu glasuri proaspete, o prelungira cintind.

In odaia Monicai, Danut si doamna Deleanu ase­zau merele pe masa si pe polita-coltar de deasupra divanului. Cucoana Catinca se ocupa de odaia Olgu­tei. La rindul lor, printre lilieci si trandafiri, merele isi inaltara aromele delicat robuste.

Doamna Deleanu, in treacat, verifica pianul facind citeva acorduri, care rasunara mirat dupa atita tacere.

― L-ai acordat, mama!

O saruta.

Si iarasi zimbira, complici in acelasi gind, in aceeasi pudoare a lungii lor tristeti intr-o casa tacuta.

Afla de la doamna Deleanu ca baba revenise. Res­pira lung.

In bucatarie il intimpina, ca altadata la Medeleni, aroma de vacanta de Pasti, a cozonacilor. Cuptorul duduia profund. Un curcan jumulit isi arata roza indecenta. Migdale curatite ― gusta una in cinstea copilariei ― strafide, zahar pisat, sunetul metalic al piulitei, nuci sparte, vanilie brumata, bastoane de socolata de menaj 'Suchard'.

Cucoana Catinca facea o crema de socolata, con­vorbind tehnic cu baba.

― Cucoana Catinca, sa va dau o mina de ajutor!

― Da, avocatule, rade socolata. Fa treaba!

Rase socolata, ca in copilarie, ispitit sa puie si in buzunar, controlat de ochii sever zimbitori ai cu­coanei Catinca.

Reveni in odaia Monicai. Afuma cu iarba-mare, pleca, iar reveni.

― N-ar trebui sa facem putin foc, mama?

Facura si foc. Dezastru! Iesea fum. Aerisira din nou. Iar afumara cu iarba-mare.

Se faceau parca pregatiri de nunta. Veni vremea de stat la masa. Hotarisera o masa frugala, cea mare fiind rezervata fetelor.

Sosi si Mircea. Si el cu flori. Alte vase, alte stra­tegii. Mincara preocupati: cucoana Catinca de dul­ciurile lasate in bucatarie; doamna Deleanu, de sobele care faceau fum; Danut, de nimic si de toate. Mircea uitase complect sa-i spuie ca redactorul Vietii con­timporane saluta in el pe viitorul romancier, si ca, datorita manuscrisului lui Danut, renuntase la som­nul din acea zi.

Se sculara de la masa ca fugariti de cineva. Tre­buiau sa inceapa pregatirile pentru adevarata masa. Mircea si cu Danut, suiti pe scaune asezate deasupra mesei, inlocuiau becurile slabe si pe cele stricate. Aceeasi operatie o repetara in toate odaile. Casa era inundata de o lumina alba, ca cea din vitrina biju­tierilor.

Se ivi, o data cu orele de noapte, o noua pro­blema: cine trebuie sa mearga la gara? Toti? Nu! Doamna Deleanu nu vroia sa plinga la gara, nici sa-si sarute fetele in imbulzeala de pe peron. Vroia sa le astepte acasa. Hotarira deci, fara sa-l consulte si pe Mircea, ca numai Danut sa plece la gara. Intre timp, Mircea va face ordine in biblioteca Olgutei, iar cucoana Catinca si doamna Deleanu vor lua ul­timele masuri.

Danut porni cu un ceas inainte de ora sosirii tre­nului. De la poarta se intoarse indarat, sui scarile si, pe furis, intra in ietacul doamnei Deleanu. Aprinse lumina, deschise sifoniera, lua din imuabilul colt sticluta cu parfum, trecindu-si dopul pe timple si pe haina. Inchise sifoniera, alarmat de scirtiitul ei lung. O usa trintita ii dadu batai de inima. Nu era nimeni! Se inrosise. Fugi pe scari. Trecind prin drep­tul odaii lui de jos vazu lumina. Se uita pe fe­reastra si-l zari pe Mircea in fata oglinzii, pieptanindu-se concentrat.

Si el!

Ploua dulce, rascolind miros de tarna primava­rateca.

Danut opri ceva mai la o parte, trase capota si porni lasind masina sub privegherea vizitiului si a lui Neculai, care sosisera inaintea lui, expediati de doamna Deleanu. Intra pe peron, consulta ceasul garii, se informa din nou despre sosirea trenului ― ras­punsurile erau aproximative, avind mai degraba ca­racterul de opinii personale, de impresii, decit de informatiuni; controla tabela de intirzieri si intra in restaurantul garii. Chelnerii dormitau cu cotul pe tejghea si servetul subtioara. Solicitati cu vorba 'pst!' priveau cu neincredere pe client, isi sugeau buzele si veneau rigizi ca hipnotizati.

Danut comanda o cafea turceasca dubla

― Cu rom?

― Fara.

― Gusturi! comenta placid chelnerul stranutind in servet. Una cafea fierbinte, dulce, speciala, dubla! rasuna glasul monoton si indiferent ca maslinele ca­prei.

Dar intorcindu-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung figura lui Danut, cercind parca sa-si amin­teasca ceva.

La capatul mesei la care se instalase Danut, un basarabean cu cizme, ras pe cap, cu dubla barbie si tripla ceafa, sorbea ceai, sfiriind ca un stol de vrabii speriate, ofta adinc, si fuma, el enorm, tiga­reta minuscula.

Mesele lungi, cu tacimurile puse, ocupate de cite-un singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor con­tramandate in ultimul moment. In fundul salii, ase­zati pe scaune fara de masa in fata, al caror rost nu ti-l explicai la inceput, sedea o colectie de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviti cu dispret de patronul restaurantului. Aceasta aliniere de scaune in fundul salii era destinata celor infri­gurati, care-ar fi dorit sa stea la caldura, fara sa consume. Dar nu parabola bunului samaritean il de­terminase pe patronul restaurantului sa faca astfel de liberalitati, indisponibilizindu-si gratuit scaunele, ci mai degraba legenda lui Tantal, convertita in stra­tegie comerciala. Iarna, de pilda, clientul razbit de frig, dar ferm hotarit sa nu consume, vede oferta generoasa a scaunelor. Nu poate rezista. Intra, salutind zimbitor incaperea, se asaza pe scaun, isi pune geamandanul subt scaun sau la picioare, si sta. Inauntru e cald. Zanganitul linguritelor in paharele cu ceai e o muzica simpatica pentru cei infrigurati. Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, asteapta pe masa bunul plac al clientilor. Parca ar vrea, si parca nu-l lasa punga. Tare-i bun ceaiul cald, si tare-i carpanosel buzunarul cu arginti! Sta, cum se zice, in cumpana. Determinarea sa, intr-un sens sau altul, atirna de un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul infrigurat situatia scaunelor ge­neroase. Sint asezate intre doua usi care dau afara: una pe peron, alta pe sala de intrare, adevarat frigorifer. Cind usile acestea se deschid pe rind, vine un val de frig. Trece. Dar cind se deschid dimpreuna, sau cel care intra, in consumator nu in tolerat, uita o usa deschisa, si pe deasupra, si cel care intra pe cealalta, intirzie in prag, fara sa inchida usa, pa­sagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere in falca ― nevralgia maselelor ― si un junghi in spate. S-a hotarit. Ceaiul e singurul remediu pentru salvarea sanatatii periclitate. Devine deci consumator, asa cum a decretat liberul sau arbitru.

Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre usi insa, devenisera un fel de obicei al pamintului. Figurau deci si primavara. Erau pline; restaurantul, gol! Destinul inversase rolurile. Patronul detinea ro­lul lui Tantal, in fata pasagerilor adormiti la dis­tanta de mesele fara clienti.

Cafeaua lui Danut, fierbinte, dulce, speciala, dubla, sosi. Chelnerul astepta, privindu-l pe Danut ca pe un cobai de laborator.

Danut sorbi, framintindu-si buzele. Dupa intiia im­presie de dulce si fierbinte, lichidul negru lasa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o sa­rada. Amintea parca mirosul musamalei si gustul creioanelor. Nu! Mai degraba mirosul milului si gus­tul sapunului de rufe. Nici asta! Se inrudea cu mi­rosul bacaniilor de bariera, care vind ghemuri de sfoara, nuci si sineala intr-un iz de rachiu si de guzgan. Era dulceaga si iute, fada si piparata, raspintie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca si culoarea ei.

― Da-mi si un rom.

― Nu va spuneam eu?! zimbi chelnerul, servindu-i paharelul pregatit. Cafeaua are fierbinteala nu­mai; romu-i da gust.

Chelnerul disparu. Indaratul tejghelei, sau in ca­mera de alaturi, care comunica printr-o usa cu fun­dul tejghelei, rasunara soapte, pasi.

Chelnerul aparu din nou.

― Nu doriti un sprit de la gheata?

― Nu.

― Avem sunca proaspata de Praga.

― Multumesc.

― Matale sinteti din localitate?

― Nu.

― Calatoriti?

― Da.

― Poate vreti o cutie de zacusca?

Danut ridica ochii spre chelner.

― Nu, domnule, lasa-ma-n pace!

― Stiti, aveti o figura ruseasca. Sinteti roman?

Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Danut tresarira. Nu observase imbulzirea de capete dindaratul tejghelei. Chelnerul acesta cu servetul lui patat se agita in jurul lui cu aere de toreador.

Toata banca din fund privea spre el si spre tejghea, cu ochi alarmati. Intr-o tacere suspecta, pe la spatele lui Danut, un ofiter cu manta de ploaie se strecurase pe linga zid. Ajungind in dreptul lui Danut, plescai din limba, dadu ochii peste cap, si, mefistofelic, il batu peste umar:

― Ce-ce-ce mai faci, Olinitki? Unde-i legitimatia, puisorule?

Trupul si pumnii lui Danut zvicnira scurt, saltind deodata. Un scaun se prabusi. Dindaratul tejghelei, patru agenti civili si doi comisari se repezira cu pumnii ridicati. Danut, uluit, se rasuci spre agresorul din spate.

― Tonel!

― M-m-m-maaa! T-t-tu esti, maaa!

Spontan, se imbratisara: nu se mai vazusera de sapte ani.

In jurul lor, agentii fortei publice clipeau nedu­meriti, incremenind in pozitie de atac. Spectatorii scenei se ridicasera in picioare. Publicul peronului se ingramadise holbat la ferestre.

Revenind in prezent, Tonel se intoarse catre agenti.

― Bine, ma boilor, asta-i Olinitki?

Isi desfacu mantaua de ploaie. Pieptul aparu plin de decoratii, cu insigna comisarilor regali ai consi­liilor de razboi.

Un comisar cu carnetul in mina articula timid:

― Domnule comisar regal, poftiti semnalmentele: statura inalta, par saten, ochi caprui, barba rade, musteata rade, fizionomie suspecta, semne particu­lare: poarta cizme de sevro

― Unde-s cizmele? tuna Tonel, cu ochi fulgeratori.

― Da! Subt pantaloni

― Nu vezi ca are pantofi!

Trasnit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui Danut ― care-i stabileau definitiv identi­tatea ― comisarul ridica din umeri, oftind. Facu o plecaciune si se retrase, urmat de tot alaiul politienesc .Ca un ultim bubuit al furtunii care pleaca, rasu­nara surd niste 'dumnezei', la adresa chelnerului, care indusese in eroare pe reprezentantii ordinei publice.

― Prosti-s, maa! se jelui Tonel catre Danut, dind din cap.

― Baiete!

Patronul se precipita.

― Fata de masa curata. O baterie la gheata. Stai! Sampanie.

Poruncise sampanie, cu tonul si gestul energic al comandei 'Pentru onor, arm''. Civilii din sala se strinsera pe scaunele lor, modesti, ca sa-i faca parca mai mult loc.

Tonel nu se schimbase. Era acelasi Tonel, Otonel, Ciripel, Tontonel sau Mototonel, din clasa saptea a Liceului 'Lazar', cu fata sferica, ten de fecioara el­vetiana, mustacioara de carbune, si glas superb de bariton, care da o savoare scenica celor mai neinsem­nate vorbe spuse de el. Vorbele lui Tonel pareau cintate ea acele fraze cotidiane, tenorizate, sopranizate sau baritonate intr-o opera. Spunea, de pilda: 'Ce mai faci?' ― si urechea ascultatorului astepta acordul vioarelor suspinatoare, si raspunsul evaporat al sopranei lirice: 'Bineee, iubitul meeuuu'

Totusi, doua schimbari erau clare. Intiia: uniforma de locotenent, cu decoratii pe piept si insigna Justitiei militare. A doua: o diminuare a bilbiielii. Acuma bilbiia mai mult mut, cu buzele si pleoapele prealabil, inainte de-a incepe fraza. Pornea elicea. Odata prins, cuvintul initial izbucnea ca o fanfara eroica, abundent salivat. Astfel isi convertise bilbiiala intr-o sonorizare supraumana a vorbelor. Cei care vorbesc cu surzii, si oratorii populari, asa ar trebui sa vorbeasca. Aceasta sonoritate concomitenta cu bombarea pieptului ii dadea un aer cezarian. Ochii privitorilor situau deasupra capului lui Tonel arcuri de triumf si acvile de aur: asta era parerea lui. Inaccesibil ironiei, ca si in liceu, de cind era comisar regal aspira la alaiul teroarei.

― Maa, Deleanu, maaa! Tempi passati! Tot crai, ma! Da ce cauti la Iasi?

― Fac avocatura, Tonel.

― Maa, sa vii la Chisinau, sa vezi, maaa! Sa-l vezi pe Tonel, maa! Ard, ma, cu fieru ros!

Pumnul inchis facea energic gestul sapunirii unei rufe intinse.

― Militie, Tonel?

― De unde, maa! Gogeamite comisar regal! Pfiii!

― Aa!

― Da, ma, n-ai vazut! Urmaresc un agent bolsevic. Norocu lui Tonel, maa! Dadui peste tine, smechere! Ce faci, ma?

― Bine, Tonel, zimbi Danut, caci vorbele lui Tonel calatoreau prin 'maa' ca printre straturi de varza.

― Ce-ti mai face dama?

― Aia, ma, zi-i pe nume, o pontam si eu Aneta Stephano, maa! Adina, ma, Aneta era servanta. Tempora, maa! Sa vezi dame, maa! Chisinaul are dame! Bate Bucurestiul, maa! Ghimnaziste, ma! Pfiii! Elita, ma! Ia uite!

Arata un inel de aur cu coroana de briliante, pe un deget gros, paros, cu unghii lacuite si murdare. In jurul incheieturii bratului, bratara de aur.

Tonel aspira aerul pe nas, clipind din ochi.

― Stai, ma, sa-ti ofer o tigare!

Scoase o tabachera de aur masiv, cu desemne de smalt vioriu, inlauntrul careia cinci tigari 'Functio­nar' si o tigareta 'Mircea', incalecau un pol paturit.

― Ai?

― Bravo, Tonel!

― Ce, maa? Am si cruce la git: aur, maa! Dam­blaua damei, intelegi! Maa, sa vezi dama! Foasta dama de onoare, maaa! Ce ti-i taru, ce ti-i Tonel? Sa vezi frantuzeasca! Sa vezi ciorapi! Sa vezi chiloti, maa! Avea baie, ma! Din pat in baie, din baie in pat ! Asa-s, ma, astea! Pfiii!

― Rusoaica, Tonel?

― Da, ma, nu-ti spusei? Dama de onoare, maa! Rasputin, maa!

― L-a cunoscut pe Rasputin?

― Da, ma, avea cirlig la dama! Ce-ce? Se pune cu Tonel, ma? Ce dracu, romani sintem! Mea culpa, maa! 'Toa mio ca Rasputin!'

― Ti-a spus ea?

― Da, ma! P-p-pe onoarea mea!

― Vorbeati frantuzeste?

― P-ha! Mi ti-i intorceam un compliment!

― Pe frantuzeste, Tonel?

― Pare rau, ma! Cint si sansonete. A giorno, ma! Sa vii, ma, sa vezi la mine la Chisinau! Sa-ti arate Tonel ce-i un chef, ce-i o dama! Maa, sa vezi ghimnaziste!

― Ce-i asta?

― Eleve, maa, ghimnaziste. Sa vezi, ma, ce stiu! Pfiii! Sa vezi betie, ma! Uic: una-ntr-un colt. Da nu se lasa, ma! O ia da capo! Sa-ti arat eu ce-i ru­soaica, maa!

― Dar rusii?

― Phee! Bolsevici, ma. Marxisti, ma! Trotki, Tolstoi! Parca Tonel ce-asteapta! Arde-i, baiete! Maaaa! se batu Tonel cu palma peste frunte, atit de tare, incit chelnerii scoasera capetele peste tejghea.

― Ce-i, Tonel?

― Balmus, maa! S-a-nscris, ma, la taranisti!

― Ei, si?!

― Cum, ma? Roman cu bolsevicii? Cu rusoaicele, maa! Bolsevicii in Nistru, ma! Tu te vezi cu el?

― Da.

― Trimite-l, ma, la mine. Pacat, ma, element bun Hhh-hardtmuth, maa! Auzi, maa! Hardtmuth la ta­ranisti! Pare rau, ma! Tempi passati!

Sampania sosi, purtata de patron intr-o caldare cu gheata. Restaurantul garii n-avea cupe de sampanie. Tonel facu, in treacat, cuvenitele observatii. Sampa­nia nu se aduce in caldare.

― Frapiere, domnule, de argint masiv

― Vedeti, domnule comisar regal, noi arata pa­tronul, cu un gest dezolat, restaurantul gol.

― De asta n-ai clienti, domnule. Frapiere de argint masiv, chelneri cu manusi albe, cupe de cristal. Ce-i bolsevismu asta? Ai facut armata?

― Se cunoaste, maa! Sampania, ma, e uniforma de mare tinuta! Manusi albe, argint, cristal.

Patronul turna sampania, cu calcaile lipite. Era va­dit impresionat.

Ciocnira. Tonel, consecvent cu stilul sampaniei, dadu paharul peste cap, dusca, cum dai toiul de tuica. Patronul repeta portia. Alta rasturnare, alta umplere spumoasa.

Comisarul cu semnalmentele lui Olinitki aparu gifiind, cu batista pe frunte, aducind miros de ploaie si sudoare.

― Domnule comisar regal, l-am gasit.

― Raportul!

― Cizme de sevro, inalt, palid

Tonel sari, dadu dusca al patrulea pahar, imbraca mantaua de ploaie, si-l lua la o parte pe Danut.

― M-m-ma, Deleanu, fa-mi bine cu cinci sutari. Ti-i trimit la leafa Nu iei o tigare?

Aseza sutarii in tabachera de aur, subt tigaretele 'Functionar', peste polul mai vechi.

― Plata!

― Lasa, Tonel.

― Salve, ma!

Pe linga patronul frint in doua, cu calciile lipite, si printre chelnerii aliniati, Tonel trecu sunindu-si pintenii, incruntat, urmat de comisar. O singura pro­blema il preocupa: care-o fi diferenta dintre pielea de box si cea de chevreaux?

― Nuante! murmura el printre dinti.

O data cu soneria care anunta trenul pornit din statia Nicolina, sosi in goana un muscal cu doi cai; descriind o curba eleganta pe cauciucuri mute, in trapul cu scintei, opri in fata usii de intrare. Puiu sari. Salutat de tregheri, trecu spre peron. Pardesiu pe talie, palarie cenusie inclinata pe-o timpla, mo­noclu, pantaloni cenusii, a caror cadere respecta trep­tata strimtare a semnelor de exclamare, ciorapi cu bagheta, pantofi de lac.

― Dan!

Sinele vibrau. Din tremurul luminilor din fund, doua lumini rosii se dilatara agresiv. La curba, fe­restrele trenului fura vizibile ca un metraj luminos. Terasamentul dudui. Tregherii se precipitara. Masiv taioasa cu vintul ei metalic si aburii ei fierbinti, masina intra; pe rind, vitrinele vagoanelor, cu ma­nechine umane, trecura.

Tumult. Ordine. Strigate. Miscari. Imbulziri. 'Pst'-uri. Vociferari.

― Trei tregheri la conu Iorgu Deleanu!

Sase se precipitara. Puiu si Danut, dupa ei, in goana. Cu palaria pe ceafa, frecindu-si minile ca pentru sapunire, domnul Deleanu cobora din vagon, alegind tregherii dupa un criteriu special.

― 63: abataj. Bun! 91: bac. Deoparte Bine v-am gasit, baieti!

Suira scarile.

― Danut! Danut! Danut!

Buzele care-l chemau, ii murmurau numele pe fata, ca o ploaie cu soare, cu murmure luminoase si parfum rascolit. Si era ca un fulger dureros al feri­cirii coplesite.

Inghesuiti de tregheri si pasageri, intrara in com­partiment.

― Olguta!

Se sarutara lung: un fel de box de sarutari pe frunte, nas si obraji.

― Si tu, Puiule!

Il saruta si pe el. Si Monica. Erau ca penitele atrase de un magnet neastimparat. Acelasi zimbet pe toate fetele. Mirarea de-a se vedea iarasi impreuna ii facea sa-si stringa minile, sa se atinga pe umar ― fiecare parca neincrezator ca celalalt si ceilalti sint concreti.

Bagajele plecasera. Un ultim tregher se ivi la usa.

― Mai sint bagaje de luat?

― Da-da! Ia-ne pe noi, il indemna Olguta.

Se coborira. Si Danut, si Puiu zimbira la fel, vazindu-le pe fete nalte, suple si elegante, in dezarmonia provinciala si caricaturala a pasagerilor. Amindoua in tailleur-uri: al Olgutei cenusiu, al Monicai albastru-inchis. Un mic amanunt o feminiza puternic pe Olguta: un trandafir ros, prins pe reverul jachetei. Parea un gest aparent al inimii, bobocul de trandafir carmin, cu petalele abia rasfrinte. Pe linga bagajele fetelor ― cele de mina ― domnul Deleanu venise cu atitea geamandane, cosuri, pachete, incit tregherii, in fata mormanului, recursera la caruciorul de bagaje.

Neculai, dupa fatalele discursuri de receptie, por­nise cu recipisa bagajelor mari.

Domnul Deleanu gesticula ca un sef de orhestra, cu baston in loc de bagheta. Vorbea munteneste ― sever; moldoveneste ― ironic binevoitor, si evreieste ― glumet si satisfacut. Tot personalul garii il cunostea, numai dupa glas. Bagajele fura cladite in carucior, intr-o unanima colaborare. Pornira spre iesire, in jurul caruciorului.

Recunoscindu-l pe domnul Deleanu, birjarii gesti­culara cu biciul, sapca si haturile. Ofertele plouau. Domnul Deleanu ii saluta, refuza si interpela nomi­nal, controlind si descarcarea bagajelor. Era ca o intrare intr-un Ierusalim al birjarilor.

Olguta ridea.

― Papa, intrarea ta in Iasi, ca si in birou, produce dezordine.

Bagajele fura instalate in trasura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguta si Puiu se suira in trasura casei Deleanu.

Cu Monica de mina, Danut fugise spre automobilul sau, asezat la o parte, in umbra. Smuncita in pornirea brusca, masina porni ca un bondar. Erau strinsi ala­turi subt capota, ca intr-un cort mic. Ploaia cadea din nou, aruncind siraguri desprinse de pe grumajii primaverii. Era in noapte o respiratie jilava de sera.

Intrecura trapul schiop al trasurilor cu un cal, cu birjarii asezati pe capra deasupra mormanelor de bagaje, tinind picioarele in unghi tapan, proiectat lateral, si haturile la inaltimea fruntii. Intrecura trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotira in viraj onctuos aleea incolacita a Ripei Galbene; suira, avind in dreapta pina-n fund, marina priveliste a luminelor din vale, umede de ploaie. Masina parea barca-automobil, inaltata cu botul talazului deasupra marii fosforescente. Cotira prin fata Jokei-Clubului, spre Copou, abatindu-se din drumul casei.

Motorul vibra, iutindu-se.

Suira, suira, suira.

Gradina Copoului ramase-n urma, luminile se ra­rira, teii fosnira metalic.

Noaptea venea spre ei, cu ploaia-n brate, si parfum de cimp.

Nici un glas omenesc; nici un ochi omenesc.

Prabusire in primavara, cu ploaia.

― Danut, ne-asteapta acasa

Frina brusc. Si intiia vorba a tacerii lor fu saru­tarea, dureroasa si lunga.

Si-n lumina farurilor, pina departe, ploaia era un joc de iele argintii.

Luminile tuturor odailor erau aprinse. Acesta era gestul copilaresc al minei si bucuriei domnului De­leanu.

Primar al Iasului, tatal Olgutei ar fi facut la fel cu intregul oras, inundindu-l cu risul electric.

De departe, casa Deleanu avea scinteierea crista­lina a meselor festive, in clipa cind lumina aprinde cupele pe fata de masa, inainte ca sampania sa museze.

Ai fi crezut ca toate odaile sint pline. Inexact! Lumea era inghesuita in antretul de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea si servi­torii, adunati in fata usei, o intimpinasera pe Olguta. Intrase cu ochi negri si pas sprinten, bucuria casei in bratele doamnei Deleanu, apoi in bratele cu­coanei Catinca, rumenindu-si mai aprins obrajii dupa fiecare imbratisare. Apoi, pe rind, Mircea ii sarutase minile, apoi baba si ceilalti servitori.

Unde-i Monica?

Unde-i Monica?

Unde-i duduia Monica?

― Supravegheaza bagajele, ii informase Olguta. Sa-i spuneti von Sorbonna.

O asteptasera pe Monica tot in antret. Cu o zbirniitoare traiectorie, minuscula masina cu capota ri­dicata se oprise in fata peronului. Desi refrenul von Sorbonna era pe buzele tuturora, nimeni nu indraz­nise sa tulbure c-o gluma, lumina cu obraji ovali rasarind c-o aplecare a spinarii din umbra capotei, inaltindu-se cu soare pe timple si zimbet de miere pe fata, in bratele zimbetelor care o intimpinara.

Cind dupa trei ani de tacere apasatoare, de pustiu zilnic, intra intr-o casa doua fete a caror tinereta e numai frumuseta, si cind acele doua fete-s ale casei ― suris, Monica; ris, Olguta ― cum risul si surisul apartin unui obraz, e ca un val de mindrie in oameni si in ziduri. Zimbeau parintii si prietenii in jurul lor, se fuduleau servitorii la ferestre, si era ca o reinaltare in paretii vechii case Dumsa.

Si tot in antret sedeau.

Sosira cuferele. Olguta-l reclama pe cel mai mare. Veni si cufarul in antret. Izbucnira cadourile.

Cadourile erau o traditie a familiei Deleanu, cul­minind in Olguta. Cufarul cu proportii de camaruta era afectat in intregime cadourilor si dezordinei. Doamna Deleanu primea, exclama indignata vazand anarhia, zimbea, multumea, protesta, critica si se minuna cum de-i cu putinta ca intr-un spatiu atit de redus sa incapa toate capriciile si netarmurita fantezie a dezordinei. Raftul de deasupra era consacrat doamnei Deleanu. O cutie de pudra se varsase, visco­lind matasuri si stofe neimpachetate.

― La vama, mama draga! Oameni brutali!

― Ce ticalosie! Ce barbarie!

Ochii Olgutei clipira piezis spre domnul Deleanu. Bietul vames al portului Constanta nici nu deschi­sese macar cufarul plin de infractiuni.

Olguta se incalzise. Fetrul care-i stringea timplele si-i acoperea fruntea pina deasupra sprincenelor zbura pe scari, conform imuabilelor traditii. Jacheta tailleur-ului, culeasa pe sus de bratul lui Mircea, ramase acolo, subt doi obraji subit rosii. Olguta aparu asa cum o stiau toti: cu plete negre cazind mereu in ochi, scuturate mereu pe spate, in bluza subtire, aproape baiat prin miscari, si atit de copilareste fata prin obrajii rotunzi si sinii puerili. Avea miscari atit de iuti, incit de cite ori doamna Deleanu primea un alt pachet, clipea, avind o tresarire de recul: reactie omeneasca in fata rindunelelor, al caror zbor lucid niciodata n-a atins pe om, dar totdeauna l-a alarmat.

Doamna Deleanu era coplesita si primejdios mis­cata. Nu cantitatea cadourilor o tulbura, ci meti­culoasa memorie a Olgutei pentru toate slabiciunile si preferintele ei. Nimic nu lipsea. Dictionarul dorin­telor doamnei Deleanu era complect la fiecare litera. Niciodata nu-si inchipuise ca Olguta poate fi atenta. Abia acum isi dadea seama ce formidabila atentie pentru toate dorintele si deprinderile ei, putuse sa grupeze ― dezordonat, ce-i drept ― acest incapator raft al darurilor.

― Mama draga, raftul acesta are o sucursala in cuferile Monicai. Tot ce-i casabil, e la ea. Mi-am spus: tot ce se sparge in cuferile mele, e spart de Olguta, tot ce se sparge in cufarul Monicai, e spart de fatali­tate. In fata Monicai si fatalitatii, am cedat.

Dar memoria acestui cufar depasea cu mult apre­cierea doamnei Deleanu. Din cufarul adinc, cu ges­turi iuti aparea portretul dorintelor fiecaruia. Ma­gulirea induiosata a doamnei Deleanu devenea pe rind a tuturora. Fiecare recunostea intr-un pachet intins de Olguta o veche exclamatie, o uitata dorinta. Fiecare dar era o amintire.

Aparea trecutul, inviau amanuntele anilor dusi, cu fiecare dar cules din dezordinea rafturilor de mina Olgutei. Ai fi zis ca fiecare vorba a celorlalti, azvirlita din intimplare de cineva, devenise comi­sion asumat de Olguta, si realitate implinita de mina ei. Ea trebuia sa dea replica tuturor dorintelor celor­lalti, exprimate de-a lungul anilor, sau deduse dintr-un gest sau o privire.

Si miraculoasa era diversitatea darurilor in armo­nie cu diversitatea psihologica a celor care le primeau. Intre altele, cucoana Catinca capatase o trusa de piele cu ace englezesti. Odinioara vazuse asa ceva in Italia, la o englezoaica pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De unde retinuse Olguta acest de­taliu? Ii adusese exact ceea ce dorise in tinereta. Sute de ace cu ureche aurita, de toate dimensiunile, grupate in compartimente, dupa marime si grosime. Baba capata o vasta pereche de papuci, in forma de sosoni, de stofa groasa si moale ca muschiul padurilor, captusiti in intregime cu blanita, adevarat puf prin fineta, dar calduroasa ca un abur de samovar.

Acesti papuci erau pentru baba ceea ce ar fi, pentru un copil, un cal adevarat dupa un cal de lemn. Avea, in sfirsit, papucii, absolutul papucilor. Dar salurile? Doua saluri coborira pe umerii for­midabili ai babei, doua idealuri. Un sal de lina curata, gros ca un pled, moale ca o piersica. Celalalt sal era de gateala. De cind dorea baba sa le arate tatarasencelor ce-nseamna salul de matasa. Casmir avea pe umeri, mai frumos incondeiat ca oul de Pasti, cu ploaia franjurilor pina-n podele. Toti o admirara pe baba cu salul de casmir. Era ca un havuz cu focuri bengale. Bucuria depasise spatiul facial. Ridea cu burta, saltata-n sus si-n jos, de un cutremur vulcanic.

Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alaturi, fara sa stie. Un geamandan lat si plat, ceva mai mare decit cele obisnuite, deschizindu-se nu in lat, ci in lung, ca o gura de crocodil, avind un compar­timent pentru haine, loc special pentru palarii, iar celalalt compartiment fiind un adevarat labirint de cutiute, saltare, pungi. Si toate erau pline. Se revar­sara vreo zece pachete de carti de joc, care de care mai hazliu colorate. Tutun turcesc si tigari turcesti. Havane

La fiecare miscare a minilor Olgutei inspre ea, cucoana Catinca se incrunta. Nu-si mai amintea nici o dorinta. Totusi, pachetul sau obiectul intins i-o amintea. O masinuta migalos lucrata in arama, c-un tub lung, treptat subtiat in chip de trompa, pentru turnatul spirtului denaturat in santul ibricului de cafea neagra, o facu sa se indigneze.

― Bine, frate, da asta de unde-o mai stii?

Olguta ridica din umeri. Stia, dar nu vroia sa-i aminteasca de o masa la Bucuresti, in Popa Nan, in vara anului 1914 ― traia si conu Mihaita pe atunci ― cind cucoana Catinca afurisise pe toti 'ticalosii de negustori din Bucuresti, care te silesc sa torni spirtul denaturat, ca rachiul la crisma, cu sticla'. Neculai capata in sfirsit ceasul de buzunar cu muzicuta. Neculai dorea de mult un ceas care sa cinte la fiecare ora Desteapta-te, romane. Acesta cinta motive din Marseilleza, o Marseilleza picurata delicat si pur, ca pentru greieri somnorosi.

― Prosti-s frantujii, Neculai! Le cintam la ureche Desteapta-te, romane; nici ca se prindea! Asta-i tot un fel de Desteapta-te, romane, dar preparat fran­tuzeste.

― Traiasca alianta si duduia Olguta! se exalta Neculai.

Nu-si putea inchipui Puiu ca din acelasi cufar va iesi o bataie de inima pentru el, straina de fiinta Olgutei.

― Degetul, Cutulachidis!

Redevenit Cutulachi, Puiu se inrosi, vazu si respira adinc zimbitor. Demult dorea sa aiba inel. Visul lui era o chevaliera. Olguta-i interzisese acest fel de inel, explicindu-i ca un inel cu embleme nobiliare pe degetul unui copil de taran e mai ridicol decit o coroana de carton pe capul unui nebun. Totusi, in lipsa Olgutei, Puiu isi cumparase o chevaliera de provenienta ruseasca. Olguta o zarise la gara si zimbise. Pe drum, inelul disparuse in buzunarul lui Puiu. Acum era inlocuit cu un safir palid, montat in aur florentin de culoarea spicului de griu.

Antretul era un zumzet surd de exclamatii, mirari, aprobari, comentarii, monologuri. Cadourile Olgutei aduceau tuturora bucurie, dar fiecaruia o altfel de bucurie.

Nu oricine poate da altora accentul exact al bucu­riei proprii. Cadourile sint intotdeauna o surpriza agreabila. Dar deseori dau nastere la constringeri penibile. Daca am presupune ca primavara, intr-un an, lipsita de instinctul sigur al naturii, s-ar incurca, si aducind verdeata tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dind de pilda plopului frunza de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, circei de vita, viilor, vreji de bostan, si nucilor, patlagele rosii ― bucuria primaverii ar exista din pricina na­valei de verdeata, dar pe fiecare fizionomie vegetala ar ride construis bucuria rapita alteia.

Asa se intimpla si cu darurile, cind cel care le aduce si imparte a fost preocupat de gestul risipirii lor ― magulitor pentru cel care-l face ― nu de aspectul propriu fiecaruia dintre cei care le primesc. Pen­tru multi copii, aceste daruri improprii sint un prin­cipiu de umilire, de ipocrizie, de tristeta. Trebuie sa se bucure, fiindca altfel sint ingrati, si totusi nu se bucura, fiindca darul e strain tuturor dorintelor lor. Bucuria e surpriza exploziva a unei dorinte obscure pe neasteptate indestulata. Cind darul nu e mugurul exact al crengii care-l dorea, departe de-a o inviora, o ingreoaie, o abate.

Acele daruri numai care dovedesc ca aducatorul lor te cunoaste, si-a amintit de tine, te-a reconstituit, si-a framintat mintea culegindu-ti in amintire, excla­matiile, poftele exprimate sau inabusite ― dau bucurie. Ele-ti arata ca ai existat in sufletul celui care ti le aduce, si darul, astfel numai, isi pierde semnificatia indiferenta de lucru cumparat, capatind-o pe aceea de rasfringere a dorintei tale in afectiunea altuia.

Darurile Olgutei, exacte ca ale primaverii, aratau ca in timpul celor trei ani de viata pariziana, nu numai ca nu uitase pe nici unul dintre cei de acasa, dar ca traise in ei, ca primavara la radacina copa­cilor. Toti o iubeau pe Olguta, dar toti o socoteau distrata si uituca, din pricina vietii ei eruptive. Le dovedea contrarul. Abia acum fiecare intelegea ca acel cufar al darurilor era sufletul Olgutei, in care toti existau, in dezordine, dar complect.

Intr-un colt al antretului, Monica grupa pachetele lui Herr Direktor si ale doctorului Prahu, ciudatul prieten al Olgutei. Pentru doctorul Prahu, Monica muncise din greu, caci in cuferile ei, diverse sticle de toate formele, cu pretioase alcooluri, alese bucata cu bucata de competinta lui Pasa, ii periclitau hainele, cu eventuala lor revarsare.

Numai Danut si Mircea nu primisera inca nimica.

Rasarind brusc, din fundul cufarului, capul Olgutei, infierbantat, cu pletele dezordonate, zimbea. Avea un sul in mini, infasurat cu ingrijire.

― Atentie si ochelari, va rog!

Doamna Deleanu, cucoana Catinca si domnul Deleanu se apropiara, punindu-si ochelarii de lectura. Olguta desfasura sulul.

Era atit de tinar capul ei ― numai vibratie de ris si de culoare ― incit portretul desfasurat aparea suparator ochiului, ca o mohorire de pivnita in plin soare.

Monica tresarise. Urmarea cu ingrijorare fetele ridi­cate spre portret. Exclamatiile indignate o facura sa respire.

― Ce oroare! Asta esti tu? Slutenia asta?!

― Cine-i magarul? izbucni cucoana Catinca.

― Alexandru Palla.

― Duca-se pe pustii! Auzi dumneata! Asta-i treaba de pictor! Stie si ciuma sa faca asa minunatii!

― Fetita tatei, o dezmierda domnul Deleanu; o fi el mare pictor bietul Pasa, dar eu tot la Grigorescu am ramas. Maru-i mar ― o batu el peste obrajii rumeni. N-are sa ma convinga Pasa, nici Parisul, nici toate 'ism'-urile artei de astazi, ca maru-i mucegai, si soarele scrum.

― Bine, frate, clocotea cucoana Catinca; faci curechi murat, faci castraveti murati, da sa faci dintr-un boboc de fata asa muratura!

Si toti, minati parca de acelasi surd indemn al instinctului, o dezmierdau pe Olguta, o priveau, o imprejmuiau, coplesind portretul cu ironii, zeflemele si ocari. Era ca un descintec in fata destinului. Recu­noscura toti capul Olgutei in portretul desfacut de minile ei, dar o Olguta despodobita de tot ce-o facea pe Olguta veselia casei Deleanu. Decorul era salonul apartamentului de la Paris. In primul plan, pianul

deschis ― claviatura era ca o dunga fumurie de apa inghetata ― si Olguta pe taburet, cu capul aplecat putin ― ca atunci cind pindesti sau cind esti greu ostenit ― intors de la pian in laturi, ca si cum cineva ar fi strigat-o deodata, intrerupind-o. In planul al doilea, mobilele unui salon, mare, in umbra grea, apasate parca de inceputul unei asfixii cu man­gal. Obrajii Olgutei primeau lumina unei ferestre cenusii ― mucegaiul tragic, surirea subpaminteana de ocna de sare, a penelului Palla. Sur si obrazul, cu reflexe verzui ca ale unor lumini de luna. Ce se intimpla in acea incapere de umbra, cu muzica amutita? Ce strigat rasunase? Ce chemare stranie? Era o crispare dirza in osatura fetei, dar fruntea se inclina invinsa, dura totusi, si ochii dilatati simteai ca ar fi vrut sa se inchida si nu puteau, sau bravau aratarea de groaza, nevazuta. Amestec de hotarire si deznadejde. Mina dreapta plutea pe claviatura, cu degetele rasfirate moale, ca o pasare ucisa din zbor, rastignita pe aripile ei. Cealalta mina inclesta genunchiul sau se rezema de el? Pletele cazute atirnau grele pe timple.

Privit alaturi de model, portretul Olgutei parea posomorit, lipsit de tinereta, cel putin de carnatiunea si exuberanta tineretii modelului. Dar miscarile capu­lui si trupului erau profund ale Olgutei. O Olguta stranie ca o eclipsa de soare. Dar in acea energie deznadajduita a fetei si a privirii, si-n acea cadere de scut a fruntii inclinate, si-n acea tensiune de vultur cu sageata in el, vazindu-si moartea, inaripindu-si-o, ochii lui Mircea recunosteau tinereta Olgutei, asa cum uneori sufletul sau o presimtise sub rumeneala obrajilor si risul dintilor.

Acesta era singurul portret facut de Alexandru Palla intr-un rastimp de trei ani. N-o mai facuse de atunci, niciodata, pe Olguta. S-ar fi zis ca el singur prefera s-o vada cu ochiul omului, decit s-o descopere cu ochiul pictorului.

― Nu vrea nimeni acest portret? zimbi Olguta.

― Pe foc! Pe foc!

I l-am adus lui Mircea.

― Mie, Olguta!

― Nici tu nu-l primesti?

― Bine, Olguta, imi dai o capodopera!

― Modelul iti multumeste in numele pictorului.

― Ce-i in capul vostru, mai copii! se mira cucoana Catinca, gesticulind cu ochelarii. Oameni teferi, oa­meni tineri si frumosi, sa nu va fie scirba de asa ticalosii!

Totusi, atit de puternica era impresia produsa de acest tablou hulit ― a carui atmosfera se inrudea cu acele pagini din Dostoievski, care-ti lasa ca o sudoare rece a sufletului ― incit, in acelasi timp, cu totii reclamara masa. Simteau o nevoie de miscare, de agitatie printre lucruri foarte concrete si vesele. Cucoana Catinca si doamna Deleanu, pornira repede spre sofragerie; servitorii se precipitara la bucata­rie; domnul Deleanu pleca sa pregateasca sticlele ospatului.

Fundul cufarului era pavat cu carti destinate lui Danut si Mircea. Si in alegerea cartilor, Olguta do­vedea aceeasi memorie si aceeasi divinatiune. Astfel, Mircea descoperi in bratele lui, deasupra teancului de carti scos de Olguta, L'Égoïste a lui George Meredith.

― Eii!

Apoi cugetarile lui Multatuli.

― Iii!

Apoi trei romane ale lui Henry James.

― Piii!

Apoi un al doilea teanc de volume in-quarto, cu piesele Plaisantes et déplaisantes ale lui Bernard Shaw.

Hoo! facu Olguta, dind glas exclamatiei mute a ochilor lui Mircea.

Aceleasi exclamatii puerile desfacura buzele lui Danut in fata poeziilor complecte ale lui Rainer Maria Rilke.

Scarile se umplusera de carti, raspindind mirosul acela de hirtie tiparita, inca netaiata, bun ca mirosul scindurii albe si ca aroma pinii calde, pentru nara pasionatului lector. Carti proaspete pe care mina le alinta, le deschide, culegind in treacat parfumul unui cuvint din misterul frazei necitite, pe coperta carora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi in inima noastra, ca rindunelele subt stresina caselor.

Mircea, Danut, Monica si Puiu se asezara pe scari, printre carti, rasfoindu-le.

Olguta scotea mereu. Deodata, mina ei agita un volum legat in piele.

― Von Sorbonna!

Monica se inrosise atit de tare, ca printre ceilalti, si mai ales alaturi de Danut, parea din alta rasa, din rasa cireselor.

― Teza de doctorat a lui von Sorbonna.

Sase mini se repezira, ale lui Danut mai prompte si mai posesive. Trei capete se aplecara asupra tezei ca asupra unei scrisori de acasa, primita in lagarul de prizonieri. Dedicatia facuta Olgutei se furisa in­tr-un colt, timid: 'Surorei, prietenii si fiicei mele Olguta'.

― Poftiti, copii, am turnat supa! rasuna de sus glasul doamnei Deleanu.

― Unde-i Olguta? se intrebara lectorii Monicai, ridicind capetele.

― Olguta!

― Unde-a disparut?

Indemnat de o veche si obscura amintire din copi­larie, Danut smunci capacul cufarului.

Copilareste, acolo era Olguta, cu fata inundata de ris.

― Cine ma ia?

O luara pe sus.

― Coscogeamite oameni mari ati cazut in mintea copiilor! ridea cucoana Catinca, venind sa-i ridice cu forta.

Olguta glumise spontan, cu tot sufletul. Dar iesind din cufar si urcind scarile casei parintesti, inconjurata de voiosia celorlalti, intimpinata de bucuria parinti­lor, simti ca cel din urma dar iesit din cufarul daruri­lor intra numai in casa parinteasca, dar nu-i mai apartinea.

Olguta si Monica uitasera dimensiunile si durata unui ospat romanesc. In raport cu mesele din Franta, cele din Romania sint ca o excursie in trasura, fata de o precisa cursa urbana cu taximetrul. Cind ai ajuns la ultimul fel ― de altminteri in Romania, si in Moldova mai ales, ultimul fel e mereu penulti­mul ― felurile anterioare, ramase dincolo de orizont, s-au sters din memorie, sau au devenit vagi. Ai impresia ca stai la masa de o saptamina, si ca supa de pilda, sau raciturile, le-ai mincat luni, pestele, marti, si asa mai departe.

Adevaratul salon al unei gospodarii romanesti e sofrageria. Aceasta proeminenta a stomahului e poate o filozofie inainte de-a fi o necesitate. Fatalist cu fruntea, orientalul, plecindu-si-o, a descoperit stomahul. L-a cinstit deci, pe acest robust tovaras de umilinta smerita, in fata zeilor permanenti, dar nevazuti, care-i privesc ceafa.

De altfel, aceasta masa inaugurala avea o inalta semnificatie patriotica. Ea trebuia sa dovedeasca nota originala a Romaniei, in concertul bucatariilor euro­pene, si sa arate fetelor ca aceasta nota, daca nu prin puritate, cel putin prin caldura si plenitudine, nu-i mai prejos de cea a bucatariei franceze.

Din acest punct de vedere, baba le servise un simbol, un fel de stema culinara a Moldovei: sarma­lutele de piept de gisca. Pentru gastronom, porcul e ca pestera lui Ali-Baba din O mie si una de nopti: visterie de bunatati. Dar Creatorul, facind gisca, a depasit porcul. Gisca are ficatul, cum Franta are Parisul. Pateul de ficat de gisca reprezinta o supre­matie universal recunoscuta. Pe linga ficat, insa, si poate mai presus de ficat, gisca ofera feminin mincaului, pieptul ei gras, fraged si substantial, pentru pastrama si sarmalute. Aceste sarmalute ― cu vulgara sonoritate ― apartin Moldovei ca si stilul lui Creanga. Sint mici, rotunde, invelite in foi de varza murata ― si se topesc. Sarmaluta, adevarata sarmaluta mol­doveneasca, reprezinta beatitudinea deliciului fara efort. N-o mesteci. Gura o apuca, o apasa, si ca si felioara de topatan ― incomparabilul pepene galben dobrogean ― sarmaluta piere onctuos, lasind parfu­mul si regretul existentei ei fondant efemere. Sarma­lutele, ca si sarutarile, n-au numar. Nu ceri si nici nu ti se da un numar de sarmalute, ci un grup. Vezi cu surprindere ca a disparut. Ti se da altul. In clipa cind ai devenit melancolic, nu mai ceri. Atunci abia inseamna ca ai mincat sarmalute.

Clipa sarmalutelor fusese atit de palpitant patrio­tica, incit baba, ca si acei regi care se duceau singuri pe cimpul luptelor importante, aparuse in usa sofrageriei. Lupta fusese cistigata: farfuria sarmalutelor era goala.

Dupa sarmalute aparu curcanul fript, din care baba exaltase armonii culinare demne de cele scoase din strunele violinei de mina lui Enescu. Cojita castanie ca obrajii sfintilor din afumatele icoane, sfarmicioasa ca intiiul inghet al apei, spart cu degetul de copii, iar subt ea, carnita alba si bruna, care se topea suculenta ca pulpa perelor de toamna.

Curcanul nu putea sa lipseasca, fiindca aceasta pasare stupida detine in viata moderna rolul biblic al vitelului gras. Aceasta friptura era simbolica. Se poate sa indispui un simbol, sa nu te descoperi in fata steagului?

Ca apetitul sa poata corespunde pietatii si patrio­tismului, se faceau popasuri intre feluri. Cind sosi, in cesti ― vechile cesti cu garoafe ― crema de socolata, preparata de cucoana Catinca, se auzi un clampanit, si cucul din parete, aparut istet din cusca lui, cinta de doua ori 'cucu'. Sedeau la masa de la douasprezece jumatate, mincind. Acum oftau. Monica era asezata la dreapta cucoanei Catinca, autoarea cremei cu migdale prajite deasupra si complicat par­fum de vanilie, migdala amara, socolata amaruie si parca si un iz de rom.

Subt privirea cucoanei Catinca, Monica adinci virful linguritei in aromata crema, gusta, si ofta:

― E delicioasa dar nu mai pot!

― Aaa! se indigna cucoana Catinca. Da ce-i crema mea? Piesa de teatru s-o aplauzi? Ori o maninci, ori nu-i buna!

― Cucoana Catinca, sari Olguta, simtindu-se si ea incapabila sa aprecieze crema altfel decit verbal, dac-a spus von Sorbonna ca-i buna, sa stii ca-i buna. Gura lui von Sorbonna e gura adevarului. Sa va istorisesc ce-a patit la Paris c-un celebru fabricant de creme catolice. Intr-o zi, distinsul nostru prieten, von Sorbonna, se intorcea acasa, rue de l'Observa­toire, cu un volum de Paul Bourget. Ma veti intreba: ce cauta in mina unui tinar membru al familiei Deleanu un volum de Paul Bourget? Raspunde, von Sorbonna!

― Spune tu, Olguta.

― Vedeti! Vinovatul recurge la oficiul avocatului. S-o luam cu binisorul. Von Sorbonna, la Paris, avea diverse prietene. Unele adorau schimmy-ul...

― Vai, Olguta!

― Cum? Tape-dans-l'Oeil!

― Ce-i asta? murmura scandalizata doamna Deleanu.

― O prietena de-a lui von Sorbonna.

― Crezi, tante Alice! E o porecla data de Olguta. Marguerite Rivali e o camarada a mea de doctorat, vesela si frumoasa, dar foarte serioasa.

― A! Dar von Sorbonna avea si alte prietene. De pilda, Eveline avea cultul lui Bourget, si cum in fata mea nu indraznea sa faca propaganda, pentru simplul motiv ca o maltratam

― O bateai? tresari cucoana Catinca, vazind ges­tul agresiv al Olgutei.

― Cu perne! zimbi Olguta. Credinciosii lui Bour­get nu merita omagiul agresiunei dure. In schimb, o indoctrina pe rabdatoarea Monica. Probabil ca von Sorbonna rezista. Atunci discipola a recurs la maestrul ei. Eveline avea toate volumele lui Bourget, legate in piele catolica si pe deasupra, invelite cu hirtie albastra etichetata pe dos, dar unul singur detinea iscalitura autografa a lui Bourget: Eveline e nostima si catolica, Bourget e catolic si venerabil

― Olguta! protesta Monica: obtinuse autograful prin intermediul confesorului ei, care-l cunostea pe Bourget.

― In sfirsit, tot prin fuste il capatase! Intr-o zi Eveline intinde lui von Sorbonna volumul cu iscali­tura maestrului, facind urmatoarea prinsoare: daca von Sorbonna, cetind volumul, nu va fi convertit, atunci Eveline se obliga sa arunce pe foc foaia cu autograful; daca, dimpotriva, von Sorbonna face mea culpa, atunci se obliga sa obtina o audienta la Paul Bourget si sa solicite in numele Evelinei, c-un genunchi la pamint, complectarea cu dedicatie a semnaturei autografe. Stiti, Eveline e catolica, asa ca prefera sa scoata castanele din foc cu minile conver­tite ale frumoasei sale amice din Balcani

― Eram sigura ca n-are sa-mi placa, protesta Monica.

― Alta catolica! exclama Olguta. Accepta o prin­soare cu certitudinea anticipativa ca o va cistiga.

― Eram constrinsa. Si se putea sa-mi placa. Mai stii?!

― Miracolul catolic prin unsul lui Dumnezeu Paul! Bun! Acuma sa vedeti miracolul, caci miracol a fost. Von Sorbonna citeste cartea scrupulos. Ai adnotat-o?

― Si, onoare lui, nu-i place.

― Nu ti-a placut? intrebara intr-un glas Mircea si Danut.

― Nu! scutura Monica energic din cap. Cum sa-mi placa Bourget cu Villon alaturi!

― Nu i-a placut, dupa cum vedeti, gratie amuletei Villon. Dar von Sorbonna e milos. Cistigase prinsoarea, dar cum s-o oblige pe biata Eveline sa-si dea pe foc autograful obtinut prin interventia confesoru­lui! Nici sa minta nu putea! Ce-i de facut? Problema grea, de constiinta, cum ar numi-o Bourget. Volumul cetit sedea pe masa de lucru a lui von Sorbonna, de vreo doua saptamini. Cind venea Eveline, von Sor­bonna nu era acasa: era in bucatarie! Cind se vedeau la Universitate, von Sorbonna pretindea ca n-a ispra­vit cartea. Peripetii dramatice! Atunci, natural, prin voia lui Dumnezeu, intervine Olguta. Adica de ce n-ar ceti si ea volumul de Paul Bourget? In copilarie n-a inghitit ea si ritina, de dragul mamei sale? Intr-o zi ma duc in Jardin du Luxembourg, cu volumul lui Bourget. Imi alesesem intr-o gradina banca purga­toriului. Soare, vrabii, copii, risete, glume. Eu, poso­morita, pe banca. Linga mine, un domn batrin, foarte modest in coltisorul sau. Eu citeam, inghitind creta. El privea, fericitul! Copiii se jucau in fata noastra. Pace, ca la Copou. Deodata, volumul, trosc! Banca se cutremura; domnul tresare; copiii se uita alarmati. 'Ce s-a intimplat, domnisoara? V-ati speriat?' 'Nu, domnule. Sint indignata! Acest om ucide viata!' 'Cine, domnisoara?' 'Paul Bourget, domnule!' Clo­coteam, urma Olguta. Aveam linga mine un paratras­net, un om de treaba. Toti oamenii care privesc copiii si vrabiile, fara sa ceteasca jurnale si fara sa-si manince unghiile, sint oameni de treaba. M-am spo­vedit atunci, complect. I-am istorisit nenorocirea prie­tenei mele cu inima de aur, anatemizindu-l pe Bourget. 'Merita, domnule, l-am interpelat eu, acest om sa dea nastere la astfel de drame de constiinte?' 'Nu stiu daca merita, imi raspunse calm batrinul; dar are obligatia inalt morala sa le solutioneze. Acesta-i marele rol al scriitorului, domnisoara: sa pacifice pe oameni, sa le dea solutii de viata, sa-i indrume, sa-i abata din calea pacatului, sa le arate caile vir­tutii, sa-i scoata din indoiala' Vorbea asa de frumos duhovnicul meu, incit am inteles imediat ca ori e Dumnezeu prefacut in domn, ori e un apostol trimis de Dumnezeu sa salveze sufletul Monicai. Vorbele lui aveau efectul frazei lui Beethoven: te inaltau atit de sus, in sfere atit de armonioase, incit deveneai bun fara efort. Eram captivata. Simteam in jurul meu vibratia mistica. Eram ca omul care deschide umbrela avind intuitia intiii picaturi de ploaie, inainte de-a cadea. Dar umbrela mistica a fiintei mele pre­cedase miracolul, nu ploaia. Si-ntr-adevar, miracolul s-a savirsit. Domnul a luat cartea trintita pe banca. Ma intrebam, in sinea mea: are s-o prefaca in crini? Are sa scoata din ea un sirag de perle pentru gitul Evelinei? Nu! Miracolele sint mai simple. A desfacut cartea pe genunchi, a scos din buzunar un creion de aur, i-a facut vint in jos, virful a iesit ― nu era o lance, numai un creion ― si intr-o tacere, probabil asemanatoare cu cea care-a precedat facerea lumii, domnul a rupt foaia cu iscalitura autografa. 'Ce faci, domnule?' am sarit eu. 'Asteapta, domnisoara!' m-a calmat el, silindu-ma sa ma asez la loc, cu o putere magnetica. Si-ntr-adevar, pe foaia urmatoare aparura, nu cu litere de foc, ci de grafit, urmatoarele cuvinte incandescente:

'A mademoiselle Eveline Bourdot qui, en perdant un pari, a gagné l'estime de

Paul Bourget'[19]

N-am putut articula nici un cuvint. Eram meduzata. Maestrul disparu incognito pe poarta gradinii. Dupa ce mi-am venit in fire, m-am intors acasa cu volumul si i-am istorisit Monicai intimplarea. Natural, m-a crezut. Ne-am suit intr-un taxi, cu miracolul catolic, si de-a dreptul la Eveline. Ce sa va mai descriu fericirea Evelinei! Pierduse o prinsoare si o iscali­tura, dar cistigase stima autografa a idolului ei

Olguta bufni de ris.

Monica tresari.

― Olguta, nu cumva

― Ba chiar asa! Miracolul era opera creionului meu plastograf. Foaia cu adevarata iscalitura e in bagajele mele. Poti sa-l intrebi si pe Pasa, daca mai crezi in miracole!

― Vai, Olguta si Eveline ce-are sa spuie?

― Eveline? Ea credein Bourget Monica, o indemna Olguta, numai crema cucoanei Catinca te va putea consola.

Linguritele intrara in spongioasa crema de socolata. Cedind risului irezistibil, se resemna si Monica.

Toti bausera sampanie, incepind cu doamna Deleanu si ispravind cu Danut.

Sampania are darul de-a aduce veselia pe dinafara oarecum; o importa. Muschii fetei incep sa rida, cum pe ferestre, iarna, apar arabescurile de argint. Te trezesti deodata rizind. Muschii fetei, primind masca risului, ti l-au impus adinc. Rizi fiindca asa vor muschii, si esti mirat de aceasta inveselire fara de cauza constienta, si aceasta mirare devine ea insasi pretext de haz, acest haz, pretext de mirare, aceasta mirare, pretext de ris; si astfel, diavolii gazosi ai sampaniei te-au prins in trepidanta lor hora de lumi­nite gidilitoare. Devii cristalin si sonor. Singele nu mai curge: suna ca o ploaie de minusculi clopotei, prin care fiecare gind scutura lungi vibratii ilare, inundindu-te. Contopirea acestor vibratii, in jurul unei mese lungi, orbitor albe, pe care cupele scinteie, e veselia sampaniei. Veselie pura ca zurgalaii unei sanii, sunind in voiosia unui amplu trap robust, pe intinderi albe de zapada sclipitoare. In aceasta veselie, calitatea femeilor care iau parte la ea poate deter­mina stridenta, cu labartari porcine, sau prelungi puritatea, atingind inaltimile muzicei.

La chefurile cu femei usoare prin profesie sau vocatiune, sampania bauta da semnalul destrabalarii. Risul devine gemat; vorba, tipat; gluma, pornografie; dorinta, gest; gestul, fapta. E cel mai trist spectacol pe care omul si-l poate da siesi: masa sexuala in comun.

Dar aceeasi sampanie, la o masa curata, cu oameni batrini si tineri, sarbatorind o bucurie comuna, poate desprinde armonii de risete, tot atit de sprinten pure ca si acordul lui Mozart. Atunci, sampania apare ca o primavara ilara a tineretii. Fetele tinere sint culoa­rea si cintecul acestei primaveri. O data cu imbujorarea obrajilor si stralucirea aprilina a ochilor, timidi­tatea dispare. E ca o aparitie de culori, din muguri atunci deschisi. In jurul acelor obraji calzi de culoare ca piersica de aroma, e ca o miscare aeriana de saru­tari. Obrajii lor plutesc parca intre sarutari, de care se feresc rizind. Parul de pe timple se zburleste usor, sprincenele capata fantezii mirate, lobul urechilor e ros ca margeanul, dintii, intre buzele mai rosii si mai umede, rid alb ca ghioceii culesi de tigancele primaverii. Vor sa vorbeasca si nu pot. Rid. Rid de orice. Vorbele incepute tresar de ris si se descompun in ris. Sufletul lor, in acele clipe, e usor ca parul zburlit pe timple si aburit pe ceafa. O masa intreaga ride de risul lor. E miracolul sampaniei, care-a pre­facut oamenii in ris curat, cum ciocirlia in preajma soarelui e numai cintec.

Olguta bruna si Monica blonda. Toti rideau de risul lor, cu ochii la ele. De trei ori Olguta incepuse istorisirea examenului de doctorat al Monicai. Dar de dupa fiecare vorba, risul o pindea cu spice in mina. Izbucnea: un ris clar, in cascade marunte, care-i incretea fata c-un paienjenis de cute fine ca ale merisoarelor salbatece, a caror culoare o avea.

Desigur ca in acest moment examenul Monicai se reducea la profesorii care-o interogasera. Ei trebuiau sa dea examen caricatural in fata celor prezenti, cum dadusera in fata ochilor Olgutei. Ii retinuse pe toti, cu ticurile si particularitatile lor. Cel din extrema stinga avea un neg pe virful nasului, atit de proemi­nent, incit n-avea aerul c-a rasarit din nas, ci ca-i asezat numai, intr-un echilibru mereu periclitat de miscarile acelui nas, exprimind mirarea sau nemul­tumirea. Dupa Olguta, negul acela ar fi trebuit sa impuie nasului o severa neclintire romana. In reali­tate, nasul era mobil ca limba scolarilor si ca urechea magarilor. Se sucea cind in stinga, cind in dreapta, cind in sus. Pe linga aceste miscari psihologice, avea si miscari pur fiziologice, ori din pricina unui gutunar, ori din pricina deprinderii de a priza tabac, stapinita in timpul examenului. Aspira sacadat, cu nari palpitinde; firniia, eliminind aerul sacadat, incretindu-si fruntea si botosindu-si buza de sus, in timp ce gura avea panicile respiratorii ale celor care sforaie prin somn.

― Si cind il vedeam ca aduce doua degete pe neg, cu ochii incrucisati, parca-l auzeam spunind negului: sazi binisor! Nu vezi ca-s necajit!

Risete, risete, risete. Acel ris gratuit, numit de francezi: le fou rire.

Olguta nu putea istorisi din pricina risului toren­tial, si profesorii Sorbonnei se razbunau, aparind cu o intensitate de halucinatie ochilor ei, pedepsiti sa vada si sa rida, fara ca vorba sa-i usureze. Povestirea devenise un sir de exclamatii sau de aluzii scurte, abia razbind prin risul care izgonea vorbele.

― Monica violoncelul

Cuvintul violoncel, aruncat de risul trepidant al Olgutei spre risul intetit al Monicai, deveni un elan de ris al intregei mese, ca si cum silabele cuvintului violoncel ar fi avut proprietati ilariante. Dar si Olguta si Monica, legate de aceeasi inexprimabila viziune, rideau avind un contur precis in fata ochilor; si prin risul lor, viziunea inexprimata isi trimetea, ne­vazuta dar prezenta, undele hazlii si celorlalti.

Acest 'violoncel' era profesorul din extrema dreapta, care tinea picioarele cracanate, exact cum le tine un violoncelist cu instrumentul in brate. Poate ca realmente profesorul era un violoncelist amator in orele libere. In tot cazul, atitudinea lui de violon­celist fara violoncel, in clipa cind descopereai ce-i lipseste, explicindu-i astfel pozitia picioarelor si ges­ticularea minilor, devenea irezistibil comica. Degetele minei stingi, rasfirate, cotul bratului facind un unghi ascutit, lateral proiectat fata de bust, nu depaseau gitul si coardele violoncelului absent. Iar mina dreapta ― mina arcusului ― gesticula larg, in dreapta si in stinga. Pe deasupra, avea si burta. Asa ca imagina lui de violoncelist fara violoncel, in clipa cind deve­nea acuta, il prefacea intr-un violoncel cu doua mini, care se cinta singur. Din acest punct de vedere situate, intrebarile lui filologice deveneau uluitor de burlesti, neverosimile ca rugamintea unui plop de a-l servi cu o tigara, sau ca un 'doamnelor si domnilor' rostit nazal de un sifon la un banchet cultural. Efortul de-a istorisi devenise un dialog monosilabic intre Olguta si Monica, un schimb de adjective si substan­tive, care lor le evocau profesori, celorlalti, un ris dezinteresat dar imperios. Renuntind la profesorii izolati de naratiune prin cascadele risului, Olguta incerca sa desprinda citeva din siluetele auditoriului. Alaturi de Pasa sedea o doamna nervoasa. Cind ince­puse examenul, doamna smulsese din poseta o batista cu care-si tamponase nasul. Pe masura ce intrebarile deveneau mai savante, degetele doamnei, cu batista intre ele inaintau pe pupitru, cu salturi de broasca. La un moment dat, batista cazuse pe crestetul capu­lui domnului din fata.

'Pardon, madame.'

'Merci, monsieur', raspunse doamna intepat, tamponindu-si cu batista recapatata, virful nasului.

Examenul continua. Salturile batistei reincepusera, cu acelasi rezultat.

'Pardon, madame.'

'Merci, monsieur.'

Dupa a patra incoronare cu batista, indignarea inrosise expresiv fata domnului.

'Voyons, madame!'

'Merci, monsieur' raspunse doamna, distrat, retamponindu-si nasul.

Olguta nu mai putea continua. Arata disperata printre hohote de ris, cu virful degetelor, in jurul buzei de sus.

― Ii crescuse musteata, izbucni domnul Deleanu.

― Da! Vopseaua! abia izbuti sa articuleze Olguta.

Se sculara de la masa, ducind in salon risul din sofragerie. In fata usii salonului, se imbulzeau, invitindu-se cu refrenul doamnei de la Sorbonna: 'Pardon, madame.' 'Merci, monsieur.' 'Merci, ma­dame.' 'Pardon, monsieur.'

De unde sa-si inchipuie bietii dascali ai Sorbonnei, ca intregul lor sobor doct si grav va avea intr-o zi rolul unui taraf de lautari tigani, cintind nevazut, in afara ferestrelor dinspre ograda ale unei sofragerii moldovenesti!

Pentru intiia oara in viata lui, Danut participase total la o veselie exterioara, in comun cu altii. Nici in copilarie nu cunoscuse vreo bucurie care sa-l fi absorbit mai complect decit aceasta. Dimpotriva, in copilarie, bucuriile-i dadeau presimtirea posomorita a tristetelor cu mai ample dimensiuni si mai lunga durata, asa cum pentru el dumineca nu insemna ― ca pentru majoritatea scolarilor ― ziua rosie a calen­darului, vacanta cea mare a saptaminii, ziua recrea­tiilor, ci ziua cea mai contagios apropiata de luni: debutul intunecat al saptaminei scolare.

Bucuriile mari, mai ales cind veneau pe nepre­vazute, ii dadeau un fel de panica, o senzatie de catastrofa iminenta. In fata lor avea bataia de inima pe care ti-o dau becurile electrice in clipa de apo­teoza, premergatoare ingalbenirii si intunecarii lor definitive. Din aceasta cauza, sosirile lui Herr Direktor din strainatate ― care, pentru Olguta si Monica, si chiar pentru doamna si domnul Deleanu, erau vibratie de bucurie curata, mereu sporita de surprizele cuferelor pline de cadouri ― pentru Kami-Mura, protejatul intr-o masura al lui Herr Direktor, erau un coplesitor indemn de mohorire, de zavorire in posaca singuratate. Ceilalti rideau, glumeau; Kami-Mura sedea botos si taciturn, cu barbia in piept si minile in buzunar. Ai fi crezut ca-i invidios pe cei­lalti, fiindca si ei capatau daruri. Nu! Se temea de bucurie, fara s-o invidieze pe-a celorlalti. O privea cu neincredere si spaima.

Natural, avea si el zile de bucurie; dar ale lui nu coincideau niciodata cu zilele de bucurie comuna. Ale lui se alegeau dintre cele mai cenusii zile, dintre cele mai roase si mai modeste, dintre zilele cele mai lipsite de surprize si evenimente. Acele zile numai, care prin banalitatea lor stearsa se confundau cu zilele desuete si pacificate ale trecutului, ii dadeau si lui ragazul bucuriei, sau curajul ei.

Negustor de haine vechi! El singur se apostrofase astfel, intr-un caiet cu insemnari. Se simtea in largul lui numai printre acele zile anonime pe care parca timpul le mai purtase, reimbracindu-le vechi. Zilele care prin ceva dadeau vibratia viitorului, a noutatii, a neprevazutului, il chinuiau surd, nelinistindu-l, alarmindu-l. Printre celelalte putea sa surida, ca in podul cu vechituri; printre acestea, ii venea sa-nchida ochii, cu-atit mai tare cu cit ceilalti rideau.

Dar zilele de bucurie ale celorlalti, la care el parti­cipase trist, nu erau pierdute pentru el, caci retro­spectiv, in clipa cind deveneau si ele ale trecutului, Danut revenea, mai mare decit atunci, aducind o bucurie melancolica de fantoma deasupra capului posomoritului Kami-Mura de odinioara. De cite ori nu retraise bucuriile celorlalti, in trecut, alaturi de un copil vesnic posac. Era ciudat acest bilant al bucuriilor din trecut! Niciodata, copilul regasit de Danut printre ceilalti, nu ridea. Ce trist copil fusese cel care-si regreta copilaria, risipind pe crestetul aparitiilor lui copilaresti zimbetul ginditor al tineretii intoarse spre trecut, fara ca niciodata sa gaseasca un zimbet de atunci!

Cu-atit mai mult, pentru cel care nu cunostea decit sarbatorile timide ale amintirii, ziua aceasta insemna o rara sarbatoare de viata.

O asteptase pe Monica, mai cu seama. Se pregatise pentru bucuria adusa de Monica, in aceasta casa veche, a carei tristeta de trei ani era acoperita cu tinere crengi de liliac. I-o adusese pe Monica aceasta zi, o Monica armonios frumoasa ca zarile iesene, dar nu dincolo de ferestre, ci dincoace, jucindu-i pe obraji o lumina departata pina atunci cu zarile.

Iata insa ca dupa trei ani de singuratate, in casa copilariei lui, aceasta zi ii adunase pe toti laolalta. Se intimplase in casa Deleanu ceea ce pina acuma numai in sufletul lui Danut se intimpla: gruparea lor, a fostilor copii si a parintilor.

Abia acum isi dadu seama Danut cit de mare era neincrederea lui in viata si in bucurie. Niciodata nu sperase, dupa razboi, ca intr-o zi, ei toti, copiii si parintii, se vor mai aduna in jurul unei mese, bucurindu-se. Mintea lui Danut nu cutezase sa-si inchipuie aceasta masa in viitor, fiindca pe multe scaune s-ar fi temut sa nu vada absente. Parintii lui. batrini. Era in faptura lor, ca si in zidurile vechii case, aceeasi launtrica naruire. Gindul lui Danut trecea pe linga ei cu o spaima melancolica. Apoi Olguta Parca nu-si mai inchipuia ca Olguta se va inapoia din Franta. De ce? Nici el nu stia. Olguta, cu mobili­tatea ei, ii inspira aceeasi teama de viitor, de nepre­vazut, ca si viata. Si totusi!

De cind se inapoiase cu Monica, de cind intrase in antretul de jos, din bucurie in bucurie, din ris in ris, devenise copil. Toate odaile casei erau luminate. La fel era si sufletul lui Danut. Nici o umbra. Numai lumini, numai incredere. Acelasi sunet de cristale ciocnite din sofragerie era si-n sufletul lui. Si el bause sampanie. Din sofragerie plecasera in salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, iesisera pe usa ca in zilele de mare grijitura. Dansasera nebuneste. Danut dansase si cu mama lui, si cu cucoana Catinca. Pina si Mircea, care nu stia sa danseze, plin de optimism, urmarise in hazul tuturora pasii capriciosi ai Olgutei, tinind in timpul dansului capul in jos, ca si cum ar fi descifrat un manuscris al picioarelor de la prea mare distanta. Domnul Deleanu, care abia isi mai amintea valsurile tineretii, se dovedise tot atit de suplu in dansuri ca si in vorba, parodiindu-le subt conducerea Olgutei pe cele moderne, improvizind altele. Vristele disparusera, bucuria egalizindu-le. Toti deserveau din rasputeri aceasta zeitate reintronata. Pe rind, se asezasera la pian, doamna Deleanu si Olguta. Doamna Deleanu isi amintise dansurile tineretii. Olguta parodiase pe tapeur-ul de meserie, injghebind si un fel de jaz, Puiu minuind doua tablale, urletul strangulat si nazalizarile prelungi, iar Danut, cu pocnetul palmelor si al degetelor si tacanitul calciilor, redind ebrietatea ritmului. Nu mai facuse sporturi dinainte de razboi. Ritmul dansurilor redes­teptase in el bucuria muschilor de-a gesticula dra-ceste, deasupra gindurilor calcate in picioare ca o iarba tinara. In pauze fumasera cu totii: si doamna Deleanu, si cucoana Catinca, si Monica, si Olguta, si Mircea, care de care stranutind mai comic, strimbindu-se mai agurid, alungind fumul ca o viespe, lepadind tigara ca o vipera. Dar pauzele erau scurte, fiindca Olguta nu le tolera. O scosese din minti si pe Monica, facind-o partasa la un dans improvizat.

Intr-un tirziu, cucoana Catinca invocase odihna. Protestari. Atunci Danut, cu aprobarea tuturora, in­vitase pe cucoana, pe Mircea si pe Puiu sa doarma in casa Deleanu. Odai erau destule.

Din sifoniera doamnei Deleanu, cearsaful destinat patului din ietacul improvizat pentru cucoana Catinca, zburase din brate in brate, pina la pat. Pernele veni­sera pe sus, bufnind din mina in mina. Era o dez­ordine vesela ca la intocmirea unui cort tiganesc. Patul lui Mircea fusese asezat in biroul lui Danut; al lui Puiu, in vechea lui odaie. Alte alergaturi, alte salturi de perne si cearsafuri, ca o bataie cu zapada textila. Orisice act de gospodarie devenea un pretext de dans si dezordine.

Dulceata servita, fu baletul dulcetii.

Iar finalul noapte buna, deveni un Somnoroase pasarele cintat fals, printre risete si reverente.

Luminile erau stinse. Danut era in pat. Si casa era plina. Toti erau acasa. Nici o plecare dupa veselie.

Acest 'toti sint acasa' dadea bucuriei lui Danut o rara plenitudine. S-ar fi zis ca nu in casa erau, ci in sufletul lui Danut, prezenti, concreti, fiecare la locul lui, dind sufletului care-i adapostea o necu­noscuta stabilitate, o voioasa incredere, o ampla inti­mitate.

Se simtea fericit si calm, ca o casa in care-au rasunat numai risete, si apoi, dupa ce luminile s-au stins, ramin numai respiratii linistite de somn, pe paturi proaspat infatate, in parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toti erau acolo, in odaile casei si ale sufletului.

Cu pleoapele inchise, Danut zimbea. Sufletul lui era o cheie de aur incuind in aceeasi casa de lumini si crengi de liliac, pe toti oaspetii acestei zile, facindu-i prizonierii bucuriei lui.

Pentru Danut, Monica era trecutul inaltat in dra­goste, ca semintele in spic. Pe crestetul ei numai se oprise, aurie si calda, acea lumina de soare dupa care din copilarie amintirile alergau, cautind-o prin zarzarii infloriti, prin toamne si prin primaveri, printre oameni si in el.

Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin care de acum inainte, pentru Danut, viata avea sa intre in trecutul mereu sporit, cu o tacere de vis.

Pentru Olguta, Vania era plecarea, vintul dincolo de zidurile casei parintesti.

Oglinda meditativa pentru Danut, dragostea era fereastra pentru Olguta deschisa nalt asupra noptii care o chema larg in afara.

Prin dragostea lui pentru Monica, Danut apartinea mai trainic casei parintesti, urmind sa-i continue trecutul intinerit. Tot prin dragoste, Olguta se des­prindea complect de casa parinteasca, izbucnind din ea cu imperioasa energie.

In perspectiva dragostii, viata Olgutei capata un gest de o vasta preciziune: izvorind din casa parin­teasca, se despartea de ea. Vania era marea exacta in care acest fluviu trebuia sa se verse.

Tirziu isi daduse seama ca-l iubeste pe Vania. Dar numele lui demult rasunase in adincurile ei, impiedecind-o de-a se insela, oprind-o de-a luneca in acele idile ale anilor fragezi, in acele inflacarari de un literar lirism pentru camarazii ei de tinereta ― co­mune tuturor fetelor, menite sa destepte dragostea, sa lase mici amagiri si gratioase amintiri de album sentimental.

Aceeasi lege inexorabila, care porunceste fluviilor drum ferm spre marea lor ― aprig albastra dincolo de orizont ― fara nici o sovaire sau abatere, veghease si asupra Olgutei, aducindu-i-o lui Vania salbatec proaspata, cu o inima noua ca intiiul val al izvoru­lui din care fluviul s-a nascut.

Doua nume, desprinzindu-se hulite, dar domina­toare, din familia Dumsa, rasunasera suparator de tare in casa Deleanu: Fita Elencu Dumsa si Vania Dumsa. Intr-o ondulatie de curbe moi si line, ei reprezentau coltul abrupt, dur, dezarmonia razvra­tita. Amindoi coalizasera impotriva lor, pe toti blinzii si blajinii neamului Dumsa ― adica intreg neamul ― si pe urmasii lor din casa Deleanu.

Si Fita Elencu, si Vania aveau un semn comun, care-i distingea de intregul lor neam: ochii mici si verzi. Ochii neamului Dumsa erau castanii sau negri, indulciti de un zimbet somnoros, desprins parca de pe zarile iesene. Doamna Deleanu si Danut aveau si zimbetul si ochii neamului Dumsa, inviind prin ei privirea celor din mormintele familiei si din por­tretele familiei. Olguta avea ochii tineretei domnului Deleanu, mai mari. Ii daruise parca si gestul fruntii in ochi.

Privirea Fitei Elencu era legendara in Iasi, ca o molima. Intre oameni blajini si sentimentali, o femeie foarte urita si tot pe-atit de desteapta, va fi socotita veninoasa, slutenia devenindu-i un fel de sinceritate a rautatii. Ochii Fitei Elencu, pentru toti, erau dubla emblema de smarald a veninului ei. Astfel traise, temuta ca ciuma si ocolita ca ciuma, cea mai singura si trista fiinta a vechiului Iasi boieresc. Intr-o socie­tate superficial idilica, sentimentala si-n frivolitate, adormita in hamac la suprafata sufletului, cunoscind din durere numai lacrima si oftatul lautaresc ― zim-betul voltairian al fecioarei batrine, slute si lucide, abdicind la energia faptelor, dar sporind-o prin aceasta pe a mintii, ingrozise. Toti erau impotriva ei: prin aceasta era mai putin singura. Dar toti plecau fruntea in fata ei, redindu-i singuratatea.

La sase ani, Olguta, cu energia ei inocent cruda, exprimind intr-un act revolta pasiva a celorlalti, aruncase in iaz dantura Fitei. Foarte tirziu, amintindu-si sarutul enigmatic al Fitei Elencu, Olguta vazuse semnificatia lui. Sarutindu-i fruntea, Fita Elencu saruta viata, in care nici la batrineta nu vedea supunere, ci revolta. La nouasprezece ani abia, desolidarizindu-se de toata familia ― era a doua desolida­rizare ― Olguta devenise, cu o stringere de inima, prietena postuma a slutei fecioare care o viata in­treaga nu avusese nici un prieten. Astfel numai, Olguta acceptase marea avere pe care Fita Elencu i-o lasase prin testament. De la un dusman n-ar fi acceptat-o.

Dar intiia desolidarizare a Olgutei de blocul fami­lial data mult mai din vechi decit a doua. Mai surda si mai putin constienta decit cea de la nouasprezece ani, tot de un Dumsa fusese determinata: de Vania, al doilea Dumsa cu ochi verzi, lipsit si el de frumuseta, dar vultureste barbat, adus si dus de vinturi.

Curind dupa ce familia respirase ingropind-o pe Fita Elencu, surghiunind in podul cu vechituri si amintirile neinsufletite, care mai pomeneau de ea, aparuse in casa Deleanu al doilea Dumsa cu ochi verzi: Vania. Pe-atunci, Olguta era o furtuna printre jucarii, si vesnica adversara a blajinului Danut, vecin de copilareasca imparatie, preferind tratatele de pace cu Olguta, actelor de razboinic raspuns la ale ei. In seara sosirii tinarului student evadat din inchi­sorile imparatiei rusesti, acest scurt dialog dintre domnul Deleanu si doamna Deleanu facea din Vania strigoiul Fitei Elencu.

― Tu n-ai impresia ca are ochii Fitei Elencu?

― Ba da. O am dezagreabil dar bietul baiat e simpatic, adaugase domnul Deleanu.

Vania era un om, si pe deasupra era un Dumsa. Si domnul si doamna Deleanu erau buni, iar doamna Deleanu, daca nu prin inima, cel putin prin minte, se simtea solidara cu intregul neam al parintilor sai. Vania fusese acceptat in casa Deleanu, si tratat cu acea echitate corecta, pe care familiile foarte scrupu­loase o acorda copiilor vitregi. Niciodata insa, Vania, in scurtul popas, nu fusese calduros incorporat in viata familiei, asa cum mai tirziu fusese Puiu, nepo­tul domnului Deleanu. Avea succes uneori. La dejun si la masa, cind intimplator, in loc sa judece, poves­tea, ceilalti taceau, ascultindu-l oricit. In aceasta cali­tate numai, de povestitor, era pretuit. Altminteri, viata lui si atitudinea lui fata de orice, dar mai ales fata de normele prestabilite, erau o vesnica jignire a familiei Deleanu. Nici domnul Deleanu, cel mai frondeur al casei, nu putea impartasi, nici simpatiza opiniunile acestui barbar dusman al comoditatii si al compromisului agreabil.

Atita vreme cit Vania numai prin culoarea ochilor fusese strigoiul Fitei Elencu, familia Deleanu, impunindu-si o stricta amabilitate, il respectase asa cum era, fara sa-l cenzureze sau indemne sa fie altfel. Le era strain. De indata insa ce Vania existase in orasul Iasi, incomodindu-i viata tihnita, familia Deleanu, asupra careia se rasfringea intr-o masura re­putatia de cine turbat a acestui Dumsa, reactionase. Sfatul fusese primit cu ironie; dojana, cu sarcasm. Gratie Ioanei Palla, familia Deleanu scapase de acest urmas dumsesc al ochilor verzi.

Pe-atunci, Olguta era prea copil ca sa-l poata cu­noaste pe Vania. Totusi, micul despot al casei De­leanu si al inimei tatalui ei nu impartasea ― cum fac in genere copiii ― atitudinea casei fata de cel care era un intrus tolerat.

Cind plozii unei case simt care-i sentimentul real al parintilor fata de un oaspe sau o ruda, ei il traduc in fapte, cu sinceritate cruda si servila tot­odata. Astfel, pe bunica batrina si infirma, tolerata de parinti in casa lor ― dar cu un stapinit dispret, cu o mocnita nemultumire ― copiii o tiranizeaza fara crutare, fatis. Mici mizerii de la ei pornind, traduc atitudinea profunda a parintilor. Cind doarme, ii fac zgomot la usa. Cind sta pe banca din gradina, copiii sar pe aceeasi banca, stiind ca zguduiturile provoaca dureri batrinei infirme. Aceste cruzimi care deser­vesc atitudinea intima a parintilor, sint desigur repri­mate de catre acestia. Dar copiii simt perfect nuanta dintre reprimarea care exprima o nemultumire adinca si spontana si cea impusa de nemultumiri obligatorii

Danut, blindul Danut, nu-l cruta pe Vania. Ii facea mizerii de copil rasfatat de mama lui. Tropaia, de pilda, cind Vania lucra, la usa lui. Daca Vania intra intr-o odaie la usa careia Danut ridicase un baraj de jucarii, se facea ca nu-l vede, si incruntat privea pasul de Guliver trecind peste imparatia lui de pe covor, izbucnind in plinsete exagerate de cite ori ii rasturna ceva.

Olguta insa, despot in toate cele, si altfel decit Danut, care era numai in masura in care se simtea protejat de mama lui, il servea pe Vania. Ea ii aducea ceaiul, pe tablaluta, cu toate bunatatile din sofragerie, destinate mai ales copiilor, in odaia lui. Daca la un dejun de la care Vania lipsea, erau icre negre, Olguta impunea cu dirza hotarire sa i se opreasca si lui Vania o portie egala cu a celorlalti. Tot Olguta, de pe atunci cu autoritate fata de servi­tori, se ingrijea ca paltonul lui Vania sa fie bine periat, si ghetele lui zilnic lustruite. Caci servitorii, alaturi de copii, exprima cu sinceritate si servila exagerare, reala atitudine a stapinilor fata de oaspeti. Talmacirea lor periferica e poate cea mai dureroasa umilinta suferita de cei care locuiesc intr-o casa, neiubiti, nesimpatizati. Odaia acestora e mereu mur­dara, abia curatita, ca si cum prin aceasta servitorii le-ar spune: 'Plecati odata, sa facem grijitura mare in urma voastra'.

Gratie Olgutei, Vania nu cunoscuse aceasta copita a magarului in casa Deleanu. Pe-atunci, Vania era prea tinar, prea eruptiv, ca pentru el copiii sa existe. Cei care-au plecat spre munti sa descopere inalti­mile, avizi de vint, de stele si de nouri apropiati, nu se mai uita la iarba si la florile marunte, care le insotesc pasii. Aplecat pe carti si pe caiete, izbucnind apoi in viata, Vania n-avea cind sa vada cit de ex­presivi erau ochii negri, care-l priveau, cit de impe­rioasa era fruntea fetitei, care numai in fata lui se pleca, atunci cind ii aducea tablaJuta cu ceai si buna­tati. Totusi, uneori, mina mare a lui Vania, vehe­menta in miscarile ei, se apleca distrat asupra pletelor negre, care o primeau nu ca pe o dezmierdare pa­rinteasca, ci ca pe o coroana. In virful picioarelor, Olguta se retragea din odaia lui Vania, inchizind usa cu o bagare de seama ciudata fata de turbulenta iesirilor si intrarilor ei.

Pe-atunci, Olguta adora pe mos Gheorghe si pe domnul Deleanu. Pe acestia ii iubea, admirindu-i ocrotitor, desi atit de mica fata de ei. Niciodata n-ar fi indraznit sa dezmierde capul lui Vania, cum dezmierda cu minuta ei de copil matasosul par al domnu­lui Deleanu, si lumina alba a lui mos Gheorghe. Linga mos Gheorghe si domnul Deleanu, Olguta era sonora ca zgardita unei caprite. Linga Vania era sfioasa ca intr-o catedrala cu prea ample bolti si prea vaste sonoritati. Linga Vania tacea, privindu-l cu o atentie smerita, aducindu-i prin ochi intiiul omagiu de tacere al fiintei ei de argint.

Vania plecase, uitat vertiginos de toata casa. Rare­ori cind persoanele mari mai pomeneau de Vania, vorbeau ca despre o catastrofa din care ai scapat. El era tulburatorul de liniste, strainul pe care ca­minul nu-l accepta, de care orasele se leapada; dru­mul care trece pe linga cimitirul cu stafii; umbra uraganului prin pasnice gradini; crivatul din Rusia

Il uitase si Olguta, dar hulitul care plecase din casa Deleanu, din sufletul ei nu plecase. Cel care omeneste se stergea aproape, din amintirea fetitei cu minte mobila ― extaziata de spectacolul lumii mereu descoperite ― devenise un criteriu in sufletul ei. Un criteriu care treptat o indepartase de atmo­sfera casei parintesti, pregatind-o pentru despartire in clipa cind omul care i-l lasase, avea din nou sa apara.

Astfel, la o virsta cind fetele se indragostesc de eroii lui Claude Farrère, de-ai lui Loti, si de melodia versurilor lui Samain, Olguta il cetea pe Caragiale. Acest Caragiale, in care nu cauta hazul, cum il cauta tineretul, ci un accent amar al vietii, de o barbateasca sobrietate, era o indepartata reminiscenta a discutiilor din sofrageria copilariei, cind un glas ricana, indignind pe celelalte, dar si distrindu-le. Cultul lui Kip­ling aceeasi semnificatie o avea. Iar mai tirziu, sin­gurul scriitor roman, contimporan, admirat de Olguta, era acel solitar barbat al carui lirism mohorit, ca

platosa de brazi a muntilor Carpati, vijiia inalt dea­supra vietii, chemind-o la lupta dreapta subt luceferi. Predestinat sa fie al doilea Tudor, dupa Vladimirescu, se numea Arghezi.

Cine-ar fi putut banui ca, la o virsta cind copiii dorm la masa ascultind discutiile oamenilor mari, Olguta capata un criteriu de viata, hotaritor pentru viitorul ei. Desigur ca discutiile de atunci nu le pricepuse. Dar vorbele, in afara si mai presus de sensul lor, pentru o ureche predestinata muzicei, au o fizionomie sonora, care le individualizeaza mai profund decit continutul lor intelectual. Acest accent, aceasta muzica a vorbelor lui Vania, durasera in urechea Olgutei.

Si-n muzica, mai ales, acelasi criteriu o calauzise. La o vrista cind toti copiii ― cu rari exceptii ― pre­tuiesc in muzica melodia care dezmiarda agreabil auzul, Olguta pretuise alta armonie, cea inalta, a carei expresie severa contrazice si supara digestia urechei flaminde de melodic. Astfel, si Beethoven, si Bach, si Haendel intrau prin urechea devenita scoica in marea sonora, nu ulcica la robinetele cu siropuri dulci, baute pina la dezgust.

Dar ochii negri ai fetitei care devenea tacuta privindu-l pe cel caruia ii servea ceaiul, mai capatasera si un alt criteriu pentru aprecierea frumusetei barba­testi, in strinsa armonie cu celelalte. Ochiul ei fe­minin facea categorica deosebire intre frumos si ex­presiv. Niciodata Olguta nu fusese sensibila, chiar in afara de dragoste, la frumuseta gen paj, cea mai gustata de fetele de vrista ei. Obrazul oval, bucla, talia zvelta, silueta gratioasa aveau pentru ea aceeasi valoare ca si versul lui Samain sau melodia lui Schubert. Iar fata de asa-zisul barbat, matahalos, brun, paros, ochios, avea mai mult impresia vulga­ritatii decit a puterii virile.

De mult, dar innabusit, feminitatea ei treptata stia ca undeva exista un om ― de care nu-si mai amintea ― pe care nu-l intilnise in carti, frumos fiindca era urit, dind prin dezarmonie vibratia puterii lui se­vere, il astepta, gasindu-l uneori in muzica; niciodata in viata.

Aceeasi muzica ascultata in casa parinteasca, la mesele copilariei, cind Vania era oaspe, daduse Olgutei oroarea de sentimentalism. Traise, amplificind cu viata ei legea spartana. Sufletul ei dormise pe pat de piatra; de asta era viu, proaspat si clar ca o apa de munte.

Si poate ca acelasi om, al carui chip il uitase, demult plecat din casa parinteasca, ratacitor cu vinturile prin lume, in clipele cele mai fericite, petrecute in adapostul parintesc, o facea sa doreasca plecarea in noapte, alegindu-si ca deviza versurile lui Villon:

'En ce temps que fay dit devant.

Sur le Noël, morte saison

Que les loups se vivent de vent

Et qu on se tient en sa maison,

Pour le frimas, près du tison:

Me vint un vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon cuer debrisier'

Astfel, prin voia mormintelor si scriptura vietii, copilul cel mai iubit al domnului Deleanu, copilul cel mai vesel al casei Deleanu, parasind caminul parin­tesc, se indrepta dincolo de pragurile blinde, dupa ultimele stele verzi ale neamului Dumsa, cele purtate subt fruntea razvratita, de strigoiul Fitei Elencu.

Socotindu-se singurul supravietuitor al somnului celorlalti, Danut se insela. Pe latul pervaz al unei ferestre deschise ― acolo unde iarna stau glastrele cu flori, si vara uneori, captiva-n pinze de paianjen, o stea tremura ― era Olguta. Mai mult in noapte decit in casa, pe aerianul pervaz ca intr-o luntre. Sedea ghemuita, cu genunchii dusi la barbie si obrajii strinsi in pumni. Apartinea casei parintesti in masura in care rindunelele de subt stresina-i apartineau. Trecusera prin noapte ploi de primavara, ca luminoase hohote de ris. Acum picurau stresinele si cintau clar ulu-cele. Prin norii sparti, curgea in sipote lumina lunii, buna s-o aduni in pumni si s-o resfiri pe timple si pe frunte. In vale, prin frunza plopilor, acoperisurile caselor, lucind in luna, sunau cintec de ploaie pe scuturi inclinate.

N-o mai bateau vinturi de mare. Jilav, parfumul liliecilor se revarsa din stele parca, in undele vii ale noptii.

Acolo sus, pe marginea zidului casei, in noapte si in cer, sedea cu Vania. Era departe de el ca de un munte, si linga el ca in umbra unui munte care, pe deasupra lumii, o invaluia.

'Tu sus, eu jos!'

Isi aminti, cu razvratire, vorbele lui Vania de pe vapor. De ce ea sus, el jos? Sus amindoi, jos amindoi. Se gindea la el cum urci prin munti de piatra, pe care pasul suna tare, dindu-ti indemnuri de vi­goare si largi cadente in plamini. Il iubea desprinsa din trecut, daruindu-i toate zilele viitorului, zilele acele drepte, zvelte, necunoscute ca ostenii subt ar­muri, cu viziera castilor lasata ― dar pe departe raspindind viteaza lor tresarire in fata vietii. Pe-acele i le daruia lui Vania. Semnul lui il asteptau; porunca lui. Numai el, cel tare fara armura, cu fata desco­perita, era domnul tumultului de zale si lumini.

Pe o masuta, alaturi de fereastra, se deslusea un vas din care crengi de liliac isi inclinau fagurii albi.

Cu o miscare brusca, smunci intregul manunchi, aruncindu-l in noapte ca spre cineva.

PARTEA PATRA

I

'Asteapta linistita vesti de la mine.'

Asa-i spusese Vania pe vapor. Sapate-n piatra, vor­bele erau in ea, cu accentul calm al celui care le rostise.

Totusi, dupa doua luni si mai bine de tacere, as­teptarea devenise nelinistit mirata. April trecuse, apoi mai, apoi iunie. Olguta, intre timp, nu indraznise sa paraseasca Iasul, decit doua zile, petrecute la Bucu­resti cu prilejul deschiderii expozitiei lui Alexandru Palla.

La intii iulie plecasera cu totii la Medeleni. Olguta lasase ordine severe ca scrisorile si telegramele sosite la Iasi sa fie de indata expediate sau comunicate la Medeleni.

La tara, luase drumul de odinioara al Monicai, pe cind il astepta pe Danut ― zilnic ducindu-se la gara, calare, dupa corespondenta. Devenise un fel de in­spector febril al corespondentei. O verifica minutios, plic cu plic, ziar cu ziar, pachet cu pachet. Cunostea corespondenta mai amanuntit decit seful garei, venera­bil rotundul domn Steflea, mentinut acolo gratie dom­nului Deleanu. Se familiarizase cu toate cernelile, cu toate ortografiile, cu toate plicurile. Dintr-o arun­catura de ochi alegea corespondenta unui mosier, deosebind-o de-a celuilalt, grupindu-le sistematic, ceea ce-l usura pe domnul Steflea, mereu aglomerat fara sa faca nimic, de o munca suparatoare pentru el din cauza unei crincene miopii care-l facea sa si­labiseasca adresele cu gura apropiata de ele, ca un rimator grafolog. Serviciul corespondentei trecuse de la o vreme asupra Olgutei. Cum sosea la gara, lasa calul unui taran, intra de-a dreptul, functionareste, in biroul sefului garei, se aseza la birou si, cu mini de furtuna, intra in corespondenta, subt privirea de­ferent extaziata si iremediabil mioapa a domnului Steflea.

Primea mereu scrisori de la Alexandru Palla, adre­sate ei si Monicai. Aceste scrisori trimise de un prie­ten pretuit de Olguta, venind mereu in locul celei asteptate, incepura s-o enerveze agresiv. Ii venea sa le rupa. Ca sa le puna capat odata, il invitase pe Pasa la Medeleni. Sosise imediat, atit de modest fericit, incit Olgutei ii venise sa-i ceara iertare pentru ex­pulzarea postala, gata parca sa-l pofteasca sa plece.

Medelenii erau mai imbelsugati in oaspeti decit oricind. Pe linga familia Deleanu, energic invitata ve­nise si cucoana Catinca impreuna cu Mircea, apoi Puiu, si la urma Pasa. Herr Direktor, care-si reluase, dupa razboi, voiajurile anuale in Germania, se anun­tase si el pentru luna august. Domnul Deleanu, pre­zidentul acestor mese populare, jubila. Fiecare masa lua proportii de banchet. Cucoana Catinca, ireduc­tibila adversara a picturii lui Pasa, din cauza ofensei adusa Olgutei, prin faimosul portret daruit lui Mir­cea, era aliata lui solida in ce priveste anatemizarea muntenilor si glorificarea moldovenilor.

Doamna Deleanu, in conducerea gospodariei deve­nise aghiotantul cucoanei Catinca, impreuna cu Monica.

In aprobarea generala, Olguta edictase deviza delenilor: 'Libertate absoluta'. Fiecare sa faca ce-i place, neavind nici un fel de obligatie fata de ceilalti, decit sa respecte orele dejunului si-ale mesei, omagiu adus cucoanei Catinca, la care fusese foarte sensibila. De altfel, Olguta o captivase complect pe cucoana Catinca si prin altaceva. De cind venise la Medeleni, s-ar fi zis ca o pasiona mai mult arta culinara, re­prezentata proeminent prin cucoana Catinca, decit discutiile artistice, patronate de Pasa. Si baba era surprinsa, ca si cucoana Catinca, dar deopotriva de magulita. Raporturile prietenesti dintre Olguta si ea datau din vechi. In fiecare vara la Medeleni, precum si la Iasi in timpul anilor de scoala, Olguta-i facea vizite. Aceste vizite insemnau diverse aperitive in afara de program, servite Olgutei de baba, fara de sti­rea doamnei Deleanu. Acum, insa, nu mai venea dupa aperitive. Se interesa, cu o aplicatie neverosimila pentru doamna Deleanu, de inaltele tehnici culinare. Asa ca, spre surprinderea generala, si spre entuzias­mul cucoanei Catinca, Olguta participa mai rar la discutiile din sofragerie, cerdac si salon ― deseori insa, la cele din bucatarie. Dar in ultimul timp re­nuntase si la acestea. Era mai mult pe drumuri, calare. Acasa, devenise mai tacuta decit Danut odinioara, distrata, fugind de discutii si de tovarasia celorlalti.

― Lasati-o, hotarise domnul Deleanu. Asa m-apuca si pe mine uneori; eu fac pasiente, Olguta cala­reste.

E drept, insa, ca domnul Deleanu era privilegiat, fara stirea celorlalti. Ca si in copilarie, dupa amiaza uneori, cineva-i batea in usa biroului.

― Intra, Olguta, zimbea el cu amindoi obrajii.

Olguta se aseza pe marginea fotoliului din fata bi­roului ― unde era instalat domnul Deleanu ― si redevenea camarada tatalui ei, al carui par alb era dezmierdat cu un gest familiar din copilarie. Domnul Deleanu ii oferea bomboane pe care le accepta, reclamindu-le chiar, ca sa-i faca placere; ea ii prepara cite o cafea neagra, si-n aceasta atmosfera de com­plot petreceau ore pe care Olguta se silea sa le faca usoare si zirnbitoare. Dar singura incapere care o atragea magnetic, era gara. Dimineata se ducea dupa corespondenta. Deseori si dupa amiaza se ducea, in speranta unei telegrame.

― Ce s-aude, domnule Steflea?

― Pacoste, sarut mina, nu ploua. I-hai, greu, sarut mina.

Vorbea cu domnul Steflea despre orice, fara revolta, rabdatoare, absenta, avind tresariri negre de rindunica in fata telegrafului. Se familiarizase cu domnul Steflea, cum te familiarizezi cu servitorii casei locuite de fiinta iubita pe care n-o poti vedea. Domnul Ste­flea devenise un fel de portar al vastului spatiu in care era Vania. Unde? Cine stie! Locul cel mai apro­piat de absenta lui, era gara cu telegraful ei.

Vorbea despre sfecla, griu, orz, situatia functiona­rilor dupa razboi, politica internationala ― cu dom­nul Steflea, in tacanitul monoton al telegrafului. O cunosteau toti misitii de cereale, precum si jandarmii in trecere pe la aceasta gara, in care Olguta devenise permanenta, ca o functionara. Cunostea acum tot mecanismul unei gari, semnificatia soneriilor, placile de gramofon cu repertor redus ale telefoanelor, teh­nica macazului, doleantele ceferiste, panica inspec­tiilor inopinate, epilepsia ordinelor circulare, ― si pe dinafara, intocmai ca Traiasca regele portretele familiei regale asezate in fata usii de intrare, in tinuta cromolitografica. Abia in ziua de 16 iulie, nu­mele Olgutei aparu pe banda telegrafului Olguta era alaturi de domnul Steflea, care dupa primele tacanituri, zimbise lat catre Olguta, scriind cu creion chimic:

'Olga De'

Domnul Steflea, gras si nadusit, cu creionul chimic pe foaia de hirtie, devenise pentru Olguta un fel de brad sfint cu crestetul in soare, din care ar incepe sa picure in lacrimi clare rasina inaltelor arome.

'leanu. Medeleni.'

Bendita cu puncte enigmatice se desfasura pe roata ei metalica, in cadenta precipitata. Silaba cu silaba, stea cu stea, vorbele cadeau din spatiu in urechea domnului Steflea, aparind violete in luciu de saliva pe hirtia de subt ochii Olgutei.

'Tre cut un hap'

'hop', rectifica enorm creionul violet peste 'hap'.

Umbre si lumini chinuite pe obrajii Olgutei, ca fugi de nouri in tulburi viscoliri si neagra lava, pe fata lunii clare.

'cu bine'

Tac-tac; tac-tac-tac; tac-tac-tac

Batea o inima si un telegraf, si domnul Steflea cu virful limbii violet, scria violet, precipitat, c-o slova stupida ca o cadere de umbrele din cuier, si ca o panica de giste ― un imn al bucuriei, care, depasind poezia, devenea muzica, si depasind muzica, devenea lumina.

'curind vesti bune Vaner'

Vaner?

Se-ntunecase tot, intr-o clipa de spaima.

'Olga Deleanu

Medeleni.

Trecut un hop cu bine. Curind vesti bune.

Vaner.'

Cu certitudine in ea, ca o primavara, Olguta rede­veni Olguta in fata accentului telegrafului care de­formase numele lui Vania evreieste, prefacindu-l in Vaner ― si izbucni intr-un ris clar, tinar, proaspat, spalind prin el toate tacerile de pina atunci. Se inapoiase la Medeleni in acea zi de iulie, o Olguta care mai bine de doua luni lipsise ― aducind glume, ris, copilaresti nazdravanii, si acea poznasa fantezie care stirnea o palpitatie de farsa pe unde trecea Ol­guta cu ochii ei negri si obrajii ei rumeni. La 27 iulie, minile Olgutei tremurara, tremurara, ca si cum vibratia libelulelor, rapindu-i minile, i-ar fi interzis gesturile sigure si grele ale nunii omenesti. Scri­soarea era in minile ei ca o stea palpitind in albastru pur de inserare. O usa cit de masiva o deschizi cu cheia, dar o scrisoare? Un plic alb, ermetic lipit, facind trup cu scrisoarea

Uitase sa deschida o scrisoare, acesta simpla portita de hirtie, familiara tuturor degetelor. Se temea sa nu rupa scrisoarea, rupind plicul. Cetise de citeva ori adresa, ca taranii, si, hotarindu-se, rupsese plicul, late­ral, desprinzind si o bentita a scrisorii cu finalul tuturor cuvintelor din margine.

Datarea scrisorii ― Balti, 25 iulie 1922 ― era scrisa clar, de o mina ferma si dezinvolta, reeditind grafic miscarea celui care intra intr-o odaie deschizind usa energic. In schimb, inceputul scrisorii ― Draga Olguta ― era aproape ilizibil. Literele se for­mau vag, ondulatie abia reliefata. Se sfia atit de mult sa scrie aceste vorbe, cel in sufletul caruia ra­sunau enorm, incit asezarea lor pe hirtie arata de­opotriva panica si eroismul, contopite in acelasi gest, ca un soldat care, stringind in brate granata cazuta, s-ar prabusi la pamint cu ea, de teama exploziei, cu ea la piept.

Cu vina de pe frunte umflata, obrajii in flacari, si timplele duduind, Olguta aflase cauza indelungatei taceri: Vania fusese condamnat la moarte in con­tumacie de Curtea Martiala, pentru crima de dezer­tare la inamic. Prezentindu-se la Consiliul de Razboi al Corpului patru de armata, fusese imediat arestat, si mentinut arestat pina la judecare. Procesul se aminase de patru ori, din cauza ca martorii invocati de Vania pentru a dovedi forta majora a caderii lui in prizonierat, nu se prezentau. Apoi actele cerute de Vania din Franta, pentru a dovedi ca imediat dupa evadarea din lagar intrase in armata franceza, intirziasera.

Fusese achitat.

Relatarea acestor intimplari era foarte scurta, enunciativa si calma.

Vania cauta numai sa-si justifice serios tacerea. Atit. Nu istorisea Olgutei intrarea la Consiliul de Razboi. Un dezertor la inamic, condamnat la moarte in contumacie, in clipa cind se prezinta in fata in­stantelor militare trebuie sa aiba atitudinea situatiei, adica sa mearga in asa fel pe ale sale picioare incit sa dea impresia ca se tiraste in genunchi; apoi sa fie palid, cu necuviinta singelui absenta din obraji; sa tremure ca in plin acces de paludism; si sa bilbiie in asa fel, incit cele mai simple intrebari, injonctiuni sau chiar taceri ale comisarului regal, sa dea, vic­torios, impresia elocintei. Statura lui Vania, calmul sau imperios, si ochii sai dadeau un total de impresii diametral opuse notiunii de condamnat la moarte. Aceasta indisciplinare notionala, acest port ilegal de viata de catre un condamnat la moarte dadusera comisarului regal, din prima clipa, dorinta 'sa-l frece'. Cu vorba era greu. Omul acesta tacea ca un tun: nici nu zimbea macar. Dar ochii lui E imposibil sa spui unui om 'scoate-ti ochii', cind n-ai de ce sa spui 'taca-ti gura'. Prezenta si tinuta lui Vania in fata comisarului regal erau statuia insultei, o statuie hindenburgiana. Intre timp, grefa descoperise dosa­rul lui Vania. Intilnind foaia matricola, atasata la dosar, comisarul regal, cu ochii, cu narile si calciile, zimbise. 'Nesupus la incorporare, amnistiat, nesupus la concentrari' Urmarea cuvintele foii matricole, ca pe niste femei foarte decoltate jucind dansuri mo­derne. Lansase mandatul de arestare, inminindu-i-l lui Vania ca pe un brevet de decoratie, insotindu-l cu un cordial:

― Domnul meu, sentinela va asteapta.

In ziua judecatii, martorii prezenti aratasera evidenta, atestind complecta nevinovatie a inculpatului. Mai mult, actele sosite din Franta aduceau si lui Vania o surpriza: era decorat cu Legiunea de Onoare. Pe linga acte, comandantul regimentului francez, in rindurile caruia Vania luptase, se simtise dator sa adauge si o scrisoare, adresata comisarului regal, in care elogiile cravasau orice indoiala. Fusese achitat dupa o judecata sumara, mai mult constatativa, cu trei voturi contra doua, achitarea cu unanimitate fiind socotita ca un blam la adresa instantei ― tot militare ― care daduse prima sentinta. Comisarul regal, de loc ranchiunos, baiat de treaba 'in fond', exclamase catre Vania, dupa achitare, oferindu-i o tigara: 'Bine c-ai scapat, domnule. Vezi, eu ma bucur, desi am pierdut procesul. Mai spuie cineva ca nu-i dreptate la noi!'

Acesta era 'hopul' din telegrama lui Vania.

Doua lacrimi mari pornisera din ochii Olgutei, spre tremurul buzelor.

― Tu sus, eu jos

Un taran privise, cu sprincenile ridicate si gitul strimb, pe domnisoara imbracata baieteste, calarind distrat neastimparul clocotitor al unui armasar negru, cu o scrisoare in mina si lungi lacrimi pe obraji

'De citeva zile sint la Balti unde voi sta pina la complecta lichidare a succesiunii. Avocatul meu e ca doctorii lui Molière, pe pielea mea, si mai mult idiot decit pitoresc. Trebuie sa-l asist energic, altfel ii devin client pe viata. Cu toate acestea, pina intr-o luna, maxim doua, voi fi gata.

Olguta'

Iarasi, scrisul devenea construit sovaitor ca pasii impleticiti de bataia inimei.

'gindeste-te bine. Esti foarte tinara si iti legi viata de un vagabond'

Si totusi ca un trasnet pe munti, marele cuvint era acolo.

'care te iubeste.

Vania.

P.S. Un cuvint de la tine mi-ar aduce mare bucurie.'

Era pe la amiaza. Pasul armasarului negru deve­nise trap, trapul galop.

Dupa dejun, cu automobilul lui Danut, Olguta pleca la Iasi.

― Papa, voi lipsi o zi sau doua. Inventeaza tu o explicatie pentru ceilalti.

O sarutase, devenind imediat complicele ei devotat.

In noaptea aceleiasi zile, Olguta se suia in trenul de Balti.

Pe linia Iasi-Balti, deraierile ar fi o invioratoare distractie; sint insa greu de realizat, cu toata bu­navointa terasamentului, din pricina vitezei.

Trenul merge la trap, trapul blajin al calutului factorului rural, fiind singurul criteriu pe masura acestor roti moldo-basarabene. Poate ca si tramvaiul iesan ― celalalt vierme cu roti ― ar fi o norma pen­tru determinarea mersului acestui tren, dar tramva­iul iesan, din pricina pantelor, are si miscari iuti, ambalari, prin care depaseste capacitatea de viteza a rudei sale ceferiste.

Trenul se formeaza pe la zece noaptea, la o parte de peron, intr-un ungher intunecos al garei, dincolo de garajul closetelor. Ochiul nu-l poate distinge de la distanta, fiindca e obscur ca o casa arsa. Urmezi pe tregherul care-ti duce bagajele, dupa ce l-ai in­format constiincios ca ai bilet de clasa intaia. Ajungi. Ridici piciorul sus, mai sus, executind solitar un exercitiu de gimnastica suedeza, intilnesti cu virful ghetei suspendate in vazduh, un fel de banca ae­riana pentru oameni zburatori: e prima treapta a scarii.

Aruncindu-se de acolo in jos, un copil s-ar putea sinucide. Tregherul te impinge de la spate, te salta, si cu minile inclestate de barele metalice, ajungi vertical. Intri. Funicularul cu bagajele te-ajunge din urma. Tregherul aprinde un chibrit, scoate o lumi­nare din buzunar, si la lumina flacarii galbuie ob­servi ca tregherul s-a inselat: vagonul e de clasa treia.

― Nu, domnule, te asigura tregherul stergindu-si sudoarea de pe frunte, e de-a-ntiia. N-aveti decit sa va uitati.

― Pai m-am uitat.

― Nu, boierule, cetiti ce scrie pe vagon.

Te dai jos din nou si-ntr-adevar vezi ca are drep­tate initiatul. Vagonul a fost de clasa treia, sau, mai exact, a fost destinat clasei a treia ― cifrele zugra­vite vorbesc ritos ― dar o mina care minuia o bucata de creta a anulat cifrele preexistente, scriind alaturi cu cifra romana si litere explicative: clasa I. Daca tot nu te-ai convins, faci un pelerinaj de-a lungul trenului. Toate vagoanele sint de clasa treia, afara de cel postal care-i de lux ― dar minuitorul de creta a decretat ca unele sint de-a intiia, altele de-a doua, celelalte lasindu-le sa fie de-a treia. Te intorci deci si abia atunci iti dai seama ca trenul Iasi-Balti nu e un tren, ci o satira. Toti oamenii sint egali in fata lui Dumnezeu; ierarhiile si prerogativele respective, sint fapta omului. Vagoanele de clasa treia sint oamenii in fata lui Dumnezeu, la origina: egali. Adaugirile cu creta, creatoare de ierarhii, sint o lectie data omului trufas: va plati biletul de clasa intiia, dar va merge in vagonul egal cu celelalte in fata cerului. Diferenta costului, intre biletul de-a treia si cel de-a-ntiia, va fi o penitenta pentru constiinta monetara a omului.

Acest tren sta in intuneric, ca ochiul de haiduc subt incruntarea sprincenei stufoase, din clipa for­marii pina-n zori, cind va ajunge ― la un ceas oare­care, intotdeauna variabil ― la destinatie. Pasagerii ocupanti sint forme obscure, pe care te vei deprinde sa le cunosti cu urechea, nu cu ochiul, asa cum dis­tingi instrumentele muzicale. Auzi de pilda o mica pocnitura uscata ― asemanatoare cu explozia minia­turala a unui purice strins intre doua unghii, sau cu sunetul copcii inchise prin apasare ― aceasta poc­nitura situata la inaltimea capului omenesc e urmata vertiginos de o expulzare tisnitoare. Ai intuitia ca cineva a scuipat printre dinti. Mai mult: ca te-a scuipat. Dar sunetul si expulzarea se repeta din secunda in secunda. Cineva-si maninca unghiile? Dar tisnitura intercalata intre doua pocnete? Rozatorii de unghii macina necontenit, dar nu scuipa necon­tenit. Ce-o fi? Explicatia o ai indata ce flacara unui chibrit arunca o palpitatie de lumina asupra sune­telor enigmatice. Podeaua e alba ca de o matreata, care a cazut si pe banca, si pe genunchii calatori­lor. A nins? S-au scuturat crizanteme vestede? E presarat vagonul cu parmezan? A taiat cineva doua­zeci de volume, risipind strujituri de hirtie?

Nu!

Muzicantul pocnetelor e un mincator de seminte.

Intre timp, trenul merge la trap. Masina trage, dar sufera ingrozitor. Ii auzi respiratia grea, si ti se face mila. O compatimesti ca pe un cal prea impovarat, batut cu coada biciului. Vagoanele sint matahaloase, grele si dezarticulate. Scindurile tremura ca ale san­dramalelor cind trec pe strazi camioane grele, fiera­riile se zbat si suna, ca lanturile unui siberian convoi de condamnati politici, geamurile dirdiie si cad sin­gure ca portretele din cuie subrede.

Dese opriri. Te uiti crezind ca ai ajuns la o gara. De unde! Alte ratiuni, care-ti scapa, determina aceste opriri. Ai impresia ca faci parte din convoiul mor­tuar al unui om politic, stationind in fata tuturor monumentelor si cladirilor oficiale, pentru discursuri si prohod. Dar aceste opriri in noapte si tacere, de la o vreme iau un caracter straniu: vintul suiera, stele nu-s, oameni nu-s, intuneric e Poate ca se oficiaza un sabat nocturn. Mai ca-ti vine sa intri din nou in compartimentul basarabean. Dar trenul porneste. Ramii pe culoar.

Incetul cu-ncetul, mergind, oprindu-te, leganindu-te, cutremurindu-te, suflat de vint, batut de ploaie, cu­prins de somn, rezemindu-te de pereti bolnavi de friguri, nu mai stii: dormi, esti treaz? Esti in tren sau trenul e in tine? Esti in convulsiunile opace si ob­scure ale metempsicozei. De cind ai plecat? De unde ai plecat? Incotro? Trenul se opreste. Simti ca se intimpla ceva jovial. Auzi un nume: Folesti, facut parca din sonoritati culinare. Vezi agitatie. Calatori adormiti se desteapta si pornesc zburliti si buhosi cu paltoanele pe umeri, cum se duc in plina noapte, prin ograda, cei care au closetul in curte. E un flux general spre ceva. Colectivitatea calatorilor te mina spre scopul necunoscut.

O baraca de scinduri, cu miros de bucatarie scolara. Pasagerii rasar de acolo ducind in mina, cu precautiuni induiosate, un fel de prunc liliputan in pe­linci de hirtie.

Aha! Pirjoale!

De asta s-a oprit trenul. Adica s-a oprit la gara, dar gara Folesti nu-i decit pseudonimul ceferist al pirjoalelor de la Folesti. Daca nu-s gata cind ajunge trenul, fochistul asteapta pina cind apar. Caci pirjoalele de la Folesti nu-s ca cele de la Pascani, Marasesti sau Faurei. Ti le da fierbinti, fumeginde, nu in farfurie ― farfuria e o profanare a pirjoalei ― ci in hirtie. Pirjoalele de la Folesti nu-s numai delectabil aliment, ci si un calorifer. Tii in mina portia de pirjoale, cum ai sta la foc, dezmortindu-te. Abia dupa ce si-au ispravit oficiul caloric pirjoalele de la Folesti, a caror grasime ti-a uns palmele, pa­sesc spre gura. E o fericire generala, o infratire intru pirjoale. Cind trenul porneste, un cor de clefairi miloase ― asemanatoare cu fleasc-fleascul galosilor prin glod moale ― glorifica pirjoalele de la Folesti. Iar fetele celor care dorm, cu pirjoalele in ei, zimbesc unsuros ca baltile in soarele de april si ca bucataresele mame in a opta luna. []

Mirosul de cizme, usturoi, mahorca si sudoare era atit de dens, atit de materializat, incit iti venea sa-l dai la o parte cu minile ca pe o perdea innabusitor de grea. Mincatorii de seminte, spargeau si scui­pau. Fumatorii fumau. Fereastra ― inchisa. Astfel, ploaia, in loc sa intre direct, se prelingea. Pasagerul din fata Olgutei ofta a somn. Trecusera de Ungheni. Olguta ocupa coltul dinspre culoar. Flacarile de chi­brit, sperios dilatate, ii familiarizasera ochii cu fetele tovarasilor de calatorie. Pe banca din fata, linga fereastra, un popa basarabean invoca viclesugul lui Ulysse cu calul troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, incalecat de cel mai ghidus zimbet al anti­chitatii, in pintecele formidabilei jucarii, in loc de tarite, o armata intreaga ducea in Troia gloria lui Ulysse. Astfel si popa. Platea un singur bilet, dar in pintecele sau calatoreau desigur preoteasa, dasca­lul si diaconul. Un antereu de postav cenusiu, im­braca enormele forme. Pe piept, legata cu un lant de argint, un fel de fringhiuta metalica, ii atirna o cruce masiva ca o ancora. O barba cu dimensiuni de lopata, in flacara chibritului, stralucea aramiu ca un samovar. Cirn, popa avea falci proeminente ca soldurile fetelor precoce. Un ten de salam si o duhoare de rachiu aratau efectul rachiului si cauza tenului. Adormise imediat, cu genunchii cracanati, proptindu-si burta. Sunetele dominante ale somnului sau erau un 'hoor' formidabil de orga intr-o ca­tedrala, si un 'fiss' usurel ca dezumflarea unui pneu de bicicleta. Se nemerisera trei rusnaci zdraveni, pe aceeasi bancheta cu ecleziastul, dar, alaturi de el, deveneau pigmei, ca vapoarele romanesti alaturi de un transatlantic.. Somnul suveran al fetei bise­ricesti parea tot un fel de slujba ortodoxa, careia ceilalti ii dau smerita ascultare, caci treptat, renuntind la seminte si tigari, din cascat in cascat, din sucire in sucire, din miriit in miriit luasera si ei calea somnului, intonindu-i liturghia pe nas.

Mirosul de usturoi era vecin cu Olguta. Apartinea respiratiei unui mosnegut al carui cap parea tesut din pufuri de papadie. Fumuriu, plin de lumini ne­linistite, te mirai ca nu circula prin compartiment, dezagregat in particule de puf calator. Cita vreme luminarea lipita pe marginea ferestrei arsese, zimbind serviabil si complice tuturor pasagerilor, scosese un carnetel soios, cu foile impartite-n patratele vio­lete, si un ciot de creion, asa de mic, incit il prindea cu buricul a trei degete! Degetele deveneau creio­nul, iar creionul disparut devenea un virf de grafit rasarit din impreunarea celor trei degete. Scria cifre scarpinind soriceste hirtia, in timp ce fata lui facea cu ochiul, zimbea sfredelitor, avind aerul ca trage pe sfoara pe cineva foarte mic ascuns in carnetel. Avea degete neastimparate. Dupa ce se stinsese lu­minarea, ochise un chibrit lepadat pe marginea fe­restrei alaturi de cascada inghetata a spermantetei, si incepuse sa-si sfredeleasca urechea. Adormise cu chibritul intre degete, proiectind poate o societate pe actiuni pentru exploatarea cerumenului ocnasilor si al clerului ortodox.

In somnul general, numai Olguta era treaza. O fericire grava in adincul sufletului, ca o pestera pentru solitara inchinare, batuta de valul viu al inimii; si o veselie scolareasca in ochi si pe obraji. Pe Danut calatoria intr-un astfel de compartiment l-ar fi facut sa sufere; pe Olguta o distra. Realitatile cele mai suparatoare ii pareau jucarii facute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguta sa urmeze regulat tratamentul unei masele cariate, de pilda, nu era atit cochetaria sau grija de sanatate, cit anti­camera, odioasa pentru majoritatea pacientilor, pe care o facea la dentist. Niciodata nu-si lua carti de cetit. Privea si asculta. Dupa trei zile de antica­mera, in care rastimp descifrase toate ticurile, par­ticularitatile si slabiciunile tovarasilor de suferinta, devenea confesorul lor, convorbind cu fiecare in sti­lul lui; cu unul clatinind din cap in fata infernului dantesc al periostitei acute, pe care pacientul il in­voca magulit intr-o masura de aceasta suferinta nu­mai de el cunoscuta; cu altul, filozofind asupra leacurilor babesti superioare celor inventate de doctori, de vreme ce ierburile si buruienile de leac sint date de Dumnezeu, pe cita vreme doctoriile sint fabricate de mizerabilii exploatatori ai durerii umane, farmacistii, complicii medicinei; cu altul spaimintindu-se de imoralitatea copiilor de azi.

Mirosul compartimentului, insa, era si el distrac­tiv, dar mai putin decit restul. Se pregati sa iasa, punindu-si manusile. O interventie neasteptata o re­tinu. Pasagerul de peste drum, de cum adormise, se labartase posesiv, cu cizmele in chip de prastie uriasa. Se vede insa ca avea somn nelinistit. Cala­rita de un diavol nevazut, o cizma salta cazind greu pe banca din fata, alaturi de Olguta. Diavolul des­caleca, lasind-o in minile Olgutei, care o apucara de virf si de calcii, o saltara, lepadind-o in santul obscur dintre banchete. Boc! facu cizma cazind. Dar pasagerul nu se trezi. Avea un somn ermetic, incuiat, ferecat si oblonit. Ar fi putut sa-l rada barbierul complect, barba, musteata si tidva, fara ca sa-l des­tepte.

Din nou acelasi diavol calaret de cizme adormite incaleca cizma. Hop! Cazu alaturi de Olguta, in acelasi loc. Cu pieptul zguduit de ris, Olguta-i facu vint. Un nuc pe care-l scuturi n-ar raminea mai placid decit pasagerul cu cizme saltatorii. Lupta din­tre diavolul iuftului si minile Olgutei dura citava vreme. Din nou, cizma epileptica, fidela aceluiasi parcurs, salta alaturi de Olguta. Lupta devenise mo­notona. Olguta medita o clipa, lua cizma de bot si de calcii, si o aseza alaturi intre genunchii veci­nului cu suflare usturoiata. Acolo cizma se stabili, ca un corn cazut de pe fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguta se ridica, bijbii cu mina dea­supra, descoperi o cascheta ruseasca, o lua si decora cu ea botul cizmei calmate.

Dupa aceasta isprava iesi pe coridor.

Ivan Turbinca din povestea lui Creanga este in­vitat de un boier sa-si petreaca noaptea intr-o casa blestemata, salas de diavoli impielitati si de duhuri necurate. Optimistul Ivan se duce, se dezbraca, pune turbinca subt perna si da sa doarma. Deodata perna fuge. Trosc, rasuna o palma pe obrazul lui Ivan, ca si cum noaptea, capatind subit brate, ar fi devenit agresiva. Poc, un scaun cade. Pirr, un dulap sare. Mesele tupaie, scaunele salta, dulapul se zbate, oghialul lui Ivan devine o furtuna, patul un galop; po­delele duruie; soba stranuta; plafonul scuipa; paretii ghiontesc Pii!

'Pasol na Turbinca!' se supara Ivan si, absorbiti de nazdravana turbinca, diavolii si duhurile necurate se napustesc in ea, sa le arate el Ivan cit ii de sfinta bataia lasata de Dumnezeu in pumnii crestinului. Olguta n-avea turbinca, si coridorul turbase. Vintul era in ploaie ca panica intr-o multime de femei despletite si desculte.

Imbulziri, ropote repezi, suiere lungi, oftari, ge­mete, cutremurari. Ploua in coridorul vagonului ca intr-o clopotnita ruinata. In cadente, repezi si sta­ruitoare coborau picaturi. Un tic-tac, tic-tac, umed si infiorat. Era chinuitoare aceasta picurare monotona, ca o obsesie ritmica din care nici o melodie nu se desprinde. Afara, uuitul vintului si fosnetele sfisiate ale ploii, prin intunericul opac, dadeau un fior de pustiu polar. Nu puteai sa-ti inchipui ca-i vara, nici toamna, nici iarna. Ploaia, noaptea si frigul umed te izgoneau intr-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care miscarea trenului parea ceva subpamintean, un fel de exod de sicrie, legate cu lanturi, pornite in sabat dement prin miezul pamintului.

Podelele tresaltau, peretii tremurau ca zguduiti de hohote de plins, rotile pareau ale sughitului nu ale trenului, usile clantaneau, incheieturile trosneau, fe­restrele cu bufnituri si zanganiri hirbuite cadeau, pulverizind sagetile apoase ale ploii. Nimic nu era sigur. Toate corpurile solide pe care pasul le calca si de care umerii si minile se reazama balabaneau gata sa sara, ca lemnele cazute pe o apa umflata de ploi.

Olguta era imbracata subtire; un pardesiu de voiaj peste bluza de vara. Tremura pe coridor, facind pasi repezi de-a lungul, atenta la piedicile aritmice ale mersului hurducat. Se lupta cu ferestrele. Se pasio­nase vinatoreste.

Zang!

Cazuse.

Se repezea, prindea minerul de jos, in timp ce ploaia-i izbucnea in fata, intepatoare ca un lan apos de ovaz, tragea in sus cu toata puterea, si dibuind la noroc, ajungea sa-l stabilizeze.

Zang!

Altul cazuse.

Trecura si Folestii, cu pelerinajul pirjoalelor. Cori­dorul se umplu cu bucati de pine si hirtii uleioase. Viata adormi din nou in compartimentele de intu­neric, cu stomahul plin. Se insirara iara, de gemat, negura si ploaie, orele lungii nopti. Iti venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipaindu-te la lumina, sa te asiguri ca existi; sau sa-ti vorbesti singur, ascultindu-te, cum suni o moneda de argint sa vezi daca nu-i falsa.

Lumina zorilor in nouri si ploaie fu de culoarea scuipatului, lumina totusi, dupa o noapte de neant. Pe ferestre si inauntru, formele realitatii aparura din nou, mahmur concrete. Ca niste pelerini ai ploilor, stilpii de telegraf rasarira, lungi, de o ascetica sla­biciune, inclinati in mers. Cimpiile, ca niste foaste balti, din zare in zare isi insirau tipsiile de glod si ploaie sura. Aparura gari pamintii, ca scoase din etuva.

Lipovenii, cu ample barbi de culoarea vulpii, cazind pe camesile rusesti, incinsi cu fringhie sau cu­rea, cu cizme nalte, hirsuti si fiorosi, priveau trenul cu ochi albastri ca cerul pozelor cu ingeri, ridicind in ploaie nasuri de copil cirn, cu fata turtita la fe­reastra. Privelistele se-nsirau atit de identic plane, cu ploile incilcite de cerul lor scamos, incit, privindu-le, aveai impresia ca stai locului. Si cerul, si ploaia, si cimpiile aveau culoarea batrinetii si a vetrelor stinse in frig de iarna. O raza de soare, cazind in mijlocul lor, ar fi izbucnit in plins, fringindu-se

In aceasta lumina, pasagerii cu fetele mincate parca de molii, incepura sa clipeasca, frecindu-si ochii. Popa isi sufla nasul ― un fel de cor de cucosi ― intr-o vasta batista in care ar fi incaput macar un kilogram de coliva ― dind semnalul desteptarii. Conductorul aparu, cu felinarul aprins, colectind biletele celor care ramineau la Balti.

Trenul se oprise in fata unui loc viran. Mai incolo, un grup de birjari barbosi ca niste patriarhi, asezati pe capra unor trasuri minuscule, cu speteaza joasa, un fel de sanii cu roti ― gesticulau cu biciustile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toti pareau calugari deghizati in birjari.

Olguta cobori din tren cu valiza in mina, dar nevazind gara, crezu ca s-a inselat.

― Aici e Balti, domnule? intreba ea pe mosnegutul cu miros de usturoi.

― Balti, Balti, dadu el energic din capul de papa­die. Aci forte mult balti este.

― Aici e gara Balti? repeta Olguta intrebarea catre conductor.

― Nu e gara, da e mai aproape de oras, raspunse el flegmatic. Gara a facut-o un boier, pe vremea rusilor, da o facut-o pentru daraverile lui. Dac-o facut-o din punga lui!

Porni spre trasura. Facu trei pasi, si deodata isi simti piciorul din urma prins, smuncit si aspirat ca maseaua de un cleste dentar. Trase. Piciorul se usu­rase straniu. Privi: pantoful disparuse. Intoarse capul si abia avu vreme sa-l mai gaseasca. Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase flori carnivore, care-si inchid grasele petale in clipa cind insecta a intrat; glodul Baltilor isi inchidea buzele negre asu­pra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, venindu-i in ajutor. Se rezema de umarul lui ― mirosea a tol plouat ― si, sarind intr-un picior, izbuti sa ajunga la trasura. Fara sa pregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. Celalalt pantof zvirlit de mina Olgutei fu oferit ofranda glodului care-l inghi­tise si pe intiiul. Intre timp, birjarul Olgutei facea semne disperate, vorbindu-i pe ruseste. In clipa cind pantoful al doilea porni, birjarul se si precipitase, cu o silueta de scafandru. Se intoarse indarat aducind in fiecare mina cite un animal inert si inform, ase­manator cu godacul tavalit prin glod. Metamorfozati de glodul Baltilor, pantofii Olgutei, uitindu-si tre­cutul, capatasera dimensiuni de opinci cu obielele in ele. Forma lor de odinioara fata de cea de acum era ca o seminta alaturi de monstruosul si gusatul dovleac rasarit din ea.

― Hotel, hotel.

Celelalte trasuri nu plecasera din cauza Olgutei. Ridicati in picioare, plini de exclamatii si comentarii rusesti, pasagerii privisera scena cu pantofii, mincind seminte.

Ca la un semnal, toate trasurile pornira deodata, c-o apriga smuncitura ― glont. Calugarii de pe capre se metamorfozara fulgerator in dervisi urlatori. Gesticulind cu biciustele, indemnindu-si caii cu chiote invatate in caverna preistorica, cu haturile agitate-n mina, se napustira in goana. Era surprinzatoare viteza dementa a acestor vehicule subrede si murdare, trase de gloabe osoase. Coamele cailor se zburlisera, cozile fluturau. Si-n jurul trasurilor, ca dancii de tigani pe drumurile Moldovei, cu tumbe, salturi, ges­ticulari, glodul juca in falduri si in stropi. Viteza glodului insotea viteza trasurilor. Nu mai era subt roti, ci la dreapta, la stinga, inaintea si-ndaratul tra­surii, ca o fluturare de perdele prin care treceai, simtindu-le cu obrajii ciucurii grasi, catifelati si ade­renti. Pe amindoua scarile trasurii, glodul era pre­zent ca bocancii sentinelelor cind insotesc, cu un picior pe scara si altul in trasura, pe arestatul de la mijloc. Hlubele trasurii erau de glod, nu de lemn.

Indemnati de bici, de chiote si imbatati de neche­zatul si sforaitul cailor urmatori, caii aveau un galop isteric, cu narile crispate intr-un rinjet diabolic, dind trasurilor ritmul sarjelor nomazilor strabuni, cu lan­cea si cu arcul impungind zarile. Nu fugeau: atacau. Tot ce era in fata acestor cai dezlantuiti era dusman. Simteai in faptura lor bicisnica si-nnebunita dorinta de-a musca, de-a lovi cu copitele. In aceste trasuri, in acest decor si-n aceste chiote, mergeai pe urma hunilor, impotriva civilizatiilor albe.

Cu batista-n mina, stergindu-si mereu de pe fata stropii de glod, Olguta zimbea. Subt cerul sinistru si ploile sure, pe acest pamint care sugea viata cu buze de mormint, in aceasta viteza de groaza evadata si dusmanie-nnebunita, regasea parca unele ritmuri ale muzicei rusesti. Nimic din ce vedea si ce simtea nu-i era necunoscut. Regasea, recunostea echivalentele reale ale ritmurilor traite cu degetele pe claviatura.

Rasunara lugubre goarne militare. Undeva era un cimp de manevre. Zarile ascundeau parca o vasta inmormintare in pamintul ud. Primele case aparura, pamintii ca satele tiganesti, fara gradini, fara culori, in ploaie si glod. Aparura si case mai mari: aveau obloane verzi inchise. Nici o floare, nici o verdeata. Aspectul tiganesc de la periferii era treptat inlocuit spre centru cu aspectul de mahala evreiasca: ampli­ficare in mai trist a Tirgului Frumos sau a Podului Iloaiei.

Cu toate ca ploua mereu, un tremur de abur fin pulverizat, care dadea vazduhului infatisare de tuber­culos neras, trecatorii nu purtau umbrele. Toti aveau cizme si galosi legati cu curele. Mergeau impovarati de glod ca cei cu lanturi de picioare. Deprinderea de a trai in ploi necontenite le dadea atitudini girbove, aplecate, ca o batrinete impusa tuturor vristelor.

Toate ferestrele aveau zabrele penitenciare. Nu nu­mai casele particulare, dar chiar si dughenile erau ursuze, intunecate, retrase in vizuina umbrei lor. Gestul colorat si decorativ al vitrinelor ― care in magazinele oraselor da o impresie de gradini subt ferestre mari ― aici era posomorit, fara viata. Vitri­nele acestor magazine pareau ferestre de cavou, in care se vestejeau culorile hainutelor si jucariilor unor copii morti.

Ceaiul inlocuise soarele. In fata paharelor de ceai, oamenii sedeau privindu-le lumina calda, ca la niste ferestre de spital.

Trasura se opri, sculptata-n glod, ca o macheta de lut a 'trasurii', in fata unei case, mai mult han decit hotel. O firma de tinichea, cu front enorm de litere albe, o proclama 'Hotel'.

Olguta intra in papuci, cu valiza-n mina, urmata de birjar. O salita intunecata ca o incapere spiritista. O masa patrata la intrare acoperita c-un ziar rusesc, un sfesnic de tabla, un ceainic de portelan, tantos ca un curcan. Pe paretele din stinga o tabela neagra, acoperita cu inscriptii de creta. In fund, o caldare strimba, o oala de noapte si o farfurie cu lapte linsa de o pisica roscata ca susanul covrigilor.

― Hei, hei!

Birjarul tropaia din cizme. Pisica fugi privindu-i cu ochi de pipermint iluminat.

Dupa multa asteptare recalcitranta, aparu o femeie cu cilti suri de fotoliu spart zburliti pe timple si pe frunte. Avea aspectul serviabil vrajitoresc al ghici­toarelor de mahala, cu bufnita impaiata pe dulap si pisica neagra pe masa, care dau in carti, cauta-n palma si cetesc in drojdie de cafea.

In camera Olgutei era mirosul precedentului pa­sager. Storurile pe jumatate plecate, obloanele pe ju­matate inchise, o plosnita ierborizata pe parete si o cafea neagra bauta, garnisita cu mucuri de tigari, pe masa din mijloc, ovala, strimba, acoperita cu ziare rusesti.

Olguta se repezi la ferestre. Calatoria in trenul Iasi-Balti o familiarizase cu aceasta miscare. Birjarul supraveghea, oprit in prag cu glodul cizmelor inalte. Aburul de afara intra in odaie. Olguta plati camera, lasa si valiza si porni din nou cu birjarul dupa cum­paraturi. Se reintoarse, dupa ce devenise nemuri­toare in amintirea magazinului de ghete de unde-si cumparase o pereche de pantofi care reprezentau ultima moda din Paris la Balti, si moda de acum trei ani din Polonia, in realitate, si pe deasupra si o enorma pereche de galosi, stil Balti, cu curelele de rigoare, care transformau picioarele intr-un fel de submarine. Mai aducea si un urias lighean care alarma tot personalul hotelului. Lighenele hotelului cu smaltul de mult dus, erau ceva mai mici decit o farfurie de supa, subt robinetul de samovar al dulapului-lavabo.

Dar alarma bastinasilor crescu atunci cind Olguta reclama apa. Dintii i se aduse un pahar cu apa, apoi o sticla cu apa, apoi un ceainic cu apa, apoi un talmaci.

― Apa, domnule, apa de spalat.

Urma traducerea, raspunsul in ruseste si talmacirea pe romaneste.

― Este apa la spalator, explica omul aratind cu­tiuta telefonica a dulapasului.

― Spune, domnule, ca-mi trebuie apa multa.

Iarasi traducere, uimire indignata, raspuns, tal­macire.

― Cucoana intreaba daca sinteti bolnava.

Evitase cuvintul 'riie', propus de patroana hote­lului.

― Nu, domnule, vreau sa ma spal, sint sanatoasa. Urma un dialog lung pe ruseste, la care participa lateral tot personalul hotelului.

― Cucoana spune ca-i frig, o sa capatati junghi!

― Spune ca-i multumesc pentru sfat, dar ca eu am facut scoala la nemti, am invatat sa ma frec cu omat.

Traducere.

N-avem omat, domnisoara. Cucoana spune ca daca platiti, poate trimete dupa gheata.

― Nu, domnule, gheata maninc numai; daca n-are omat sa-mi dea apa.

― Va trebuie multa?

― Sigur.

Traducere. Raspuns.

― Cite ceainice?

― Doua caldari.

Traducere. Indignare. Raspuns.

― Platiti?

― Ce?

― Apa.

Olguta bufni de ris spre consternarea tilmaciului.

― Platesc, domnule, numai sa stiu pretul local. Dumneavoastra cit platiti litrul de ploaie?

― Aaa! A-ha!

Traducere lunga.

― Aaa! general.

Raspuns.

― Daca vreti apa de ploaie, nu costa

Intrerupere vehementa din partea patroanei.

― numai serviciul, adauga tilmaciul.

Intr-o zarva generala, caldarile cu apa de ploaie so­sira, aduse de personalul de la bucatarie. Toti voiau sa contemple de aproape pe calatoarea cu ligheanul. De la infiintarea hotelului nu se pomenise asa ciu­datenie: sa se scalde cineva intr-un lighean cit o balie de spalat rufele, intr-un hotel cu tot 'confor­tul modern', inzestrat ― slava Domnului! ― cu lavoare in care atitea generatii de muscali si basarabeni respectasera aproximativ preceptul ― si de ro­mani inscris in cartile scolare:

'Dimineata cind ma scol,

Ma-mbrac iute si ma spal,

Fata-ntreaga, gitul tot

Si minile pin' la cot'.

Dupa multe comentarii, patroana hotelului, femeie cu experienta, hotari ca ligheanul si caldarile cu apa erau destinate unui rit religios. Noroc ca patroana hotelului avea un fecior dezertor, pe care-l adapos­tea la ea: altminteri Olguta ar fi fost denuntata la Siguranta ca 'suspecta'.

Niciodata Olguta nu cunoscuse dorinta de a fi fru­moasa, in sensul valorificarii prin imbracaminte si pieptanatura, amanunt cu amanunt, a particularitati­lor frumusetii ei, totalizindu-le in armonie personala, amplificind-o, exaltind-o. Din copilarie purta parul tuns, la fel pieptanat: cu carare la mijloc. Nu se pudra, nu se farda. In copilarie, rochiile ei erau preo­cuparea doamnei Deleanu, mai tirziu, a Monicai. Avea in schimb o alta cochetarie, mai energica si mai tru­fasa, aceea de a-si crea un trup de o robusta supleta. Cochetaria acestei haine definitive o avea. Si acest trup creat intr-o masura de vibratia sufletului care-l purta, infrumuseta prin ritm si forma orice haina imbracata de Olguta. Nici o moda nu-i putea ingreuia sau defigura supleta, nici un palton, nici o blana, nici o suba nu-i puteau ghemui sau micsora avintul. In orisice imbracaminte, trupul ei denunta frumuseta, cum inclinarea trestiei denunta vintul, vesnic pen­tru ea.

Aceasta cochetarie insa, era o indestulare a ei, oglinda pura intr-o camera in care nu intra decit Olguta.

De data aceasta, in odaia care avea ca emblema o plosnita ucisa de un pasager, uitata pe perete, Ol­guta simti, pentru intiia oara, dorinta de a fi fru­moasa prin imbracaminte. Destinul se arata ironic: odaia n-avea nici o oglinda, rochia asezata in valiza de Olguta, nu de Monica, era mototolita, si pe dea­supra, pantofii cumparati de la dugheana locala erau greoi, sluti si pretentiosi, ca niste pantofi asezati in primul plan al unei fotografii cu ample dimensiuni.

De altfel, in atmosfera de cenusa uda si de rapan al vazduhului orasului Balti, rochia insasi ― singura adusa de la Iasi, anume pentru Vania ― era deplasata. Aerianul ei tesut de abur aprins deasupra apusului unui soare de vara, avea o cadere de dans, pe trupul Olgutei, facindu-i mai negri ochii, mai aprinsi obrajii si mai de gitana parul. Miscarile Olgutei in aceasta rochie irizau game de garoafe si mierea sanghina a portocalelor rosii. Gitul decoltat, bratele goale din umeri. Nici bratari, nici inele. La Paris, vazind-o in aceasta rochie, Pasa o poreclise 'Esmeralda' in amin­tirea celei care vesnic va dansa in paginile lui Victor Hugo, desprinsa din umbra medievala a Catedralei Notre Dame.

Dar in atmosfera Baltilor, armoniile rochiei de vara destinate soarelui deveneau stridente. S-apoi, rochie de Esmeralda si pantofi, pantofi

Privindu-i de sus in jos, de-a lungul rochiei, Olguta izbucni in ris.

Orasul acesta ii schimbase pur si simplu picioarele. Isi puse si galosii. Efectul era monstruos. Boturile de malac ale galosilor din care rasareau glezne subtiri, si deasupra lor, fragedul tesut, colorat de fulgerul unei raze, rosie de soare, acel ros pe care pictorii chineji l-au vazut smaltuit in soarele Chinei. Imbraca si pardesiul, stingind astfel oribilul contrast.

In rindurile trecatorilor vasali ai glodului si-ai ploilor, pe strazi mocirloase ca lagunele secate, prin­tre case triste ca niste mari cufere de viata uitate nedespachetate pe umedul chei al ploilor si-al balti­lor, cu galosi grei, cu garoafele, macii si soarele subt pardesiu, si rindunelele subt gene, trecea Vara. Dar nici un trecator n-o recunoscu.

Vazind numarul, desi casa-i era complect necunos­cuta, Olguta zimbi cu respiratia deodata precipitata. Casa era in fund, cu zidurile ei buburos cenusii, feres­tre mici ca ochii de porc subt obloanele late, date bleg in laturi ca urechile rimatorului. Intre casa si gardul din fata era distanta precauta pe care o gasesti in pe­nitenciare intre poarta si corpul caselor. Ograda pus­tie, fara flori, cu un vad de pietre late, de la portita pina la usa din fata. Aceleasi balti scarmanate de ploaie. Acelasi glod in falduri somptuoase. O orhes­tra de curci, un balet de ratuste, si o scroafa tola­nita cu miniaturile ei pe burta. Gardul verde, mincat de ploi, avea acoperis unghiular. In fata portitei, atirna minerul unei sonerii patriarhale, de care tragi cum mulgi un uger de vaca, stirnind in departarile casei sau ale bucatariei balabaniri de talanga jalnica.

Intra de-a dreptul fara sa dea semnalul de alarma. Scroafa grohai infundat, ridicindu-si ritul de enorma havana stinsa, agitind cu miscarea ei brusca pe toti godacii care-o sugeau, ca niste porcine brelocuri. Cu tipete soprane de nimfe speriate, curcile se-nghesuira; c-un 'zdup' penat, curcanul exploda, stilizindu-si strimb explozia; mac-macul ratustelor deveni de bariton. Usa din fata inchisa. Batu, nici un raspuns. Si o pisica astepta acolo, ghemuita ca un sfinx de carbune cu ochi de topaz.

Inconjura casa. Totul era inchis, masiv, tacut. O casa sinistra ca dupa un asasinat. Intr-o aripa numai, obloanele erau date-n laturi complect si ferestrele deschise. Se indrepta intr-acolo, luptind mereu cu inclestarea cleioasa a glodului.

Ajunse.

Vazu.

Si ca un vint, inima-i apleca obrazul fulgerat de fericire, pe pervazul ferestrei.

Odaia era mare ca un salon de receptie, si, pe cit de mare, pe atit de intunecoasa. Pe jos, parchet grupat in rozace, demult nelustruit, stirb. In fund un pian negru. Linga un parete un pat de campanie acoperit c-o patura cenusie. Alaturi, un scaun cu speteaza nalta de nuc sculptat, si captuseala de cati­fea verde, decolorata si sparta, cu telurile atirnind pe dedesubt ca semnul istovit al unei maternitati grele. Pe o masa ovala, viata de lumini si abur a unui samovar de arama, cu murmur nazal. Paretii erau nalti, goi, decorati cu tapet intunecat de culoarea lemnului, pe-alocuri rupt, jupuit, atirnind ca niste limbi de spinzurat. In mijlocul plafonului atirna so­lemnul ciorchine de arama poleita al unui candelabru, patat de muste, cu becuri in forma de luminari, innegrite ca apa de Vichy in vin alb. La paretele din fata ferestrei de unde privea Olguta, se desfasura un birou de lemn de par lustruit negru, atit de vast incit doua persoane ar fi putut dormi pe el, lungite alaturi. Mobila tragica, pe care vedeai parca inclinindu-se o fata palida de tar, iscalind condamnari la moarte, stiind ca destinul i-a iscalit-o si pe-a lui.

Citeva teancuri de carti nu izbuteau sa dea nici dez­ordine, nici viata acestei mari suprafete rigide, aco­perita cu musama neagra.

Scaunul acestui birou, respectind conceptia enor­mului, avuse desigur proportii de tron. Dar disparuse, in timpul razboiului pesemne: dat pe foc. Toata in­caperea purta urme de devastare. In fata biroului, asezat pe un scaun cu fund de paie ― din acelea care se inchiriaza pentru oratorii intrunirilor publice ― sedea Vania. Scria. Fara surtuc, fara jiletca, intr-o ca­masa alba cu guler moale, descheiat. Te mirai ca un astfel de scaun poate sustine un astfel de trup. Sta­tura celui asezat la birou il domina, dominind si tot pustiul vastei incaperi, ca trupul unei statui de piatra meditind cu fruntea in palma, in declinul toamnei si al inserarii amare a unui parc paraginit. Si-n fund, la fereastra, viata de luceafar tinar a Olgutei, privind umerii lati si capul inclinat.

De citi ani, desprinsa din cer, cazuta-n pamint si inaltata din pamint, crescuse acolo, la fereastra, tacerea fericirii cu ochi mari? Uitase vorbele, cum stelele si florile le-au uitat. Uitase miscarea, cum au uitat-o radacinile copacilor si tulpina plantelor. Crescuse acolo, dintr-o seminta semanata, pina la fereastra, inaltind un zimbet.

In fata ei era un om, pe care il privea, si-n lumea clopotelor suna un nume, pe care nu-l putea rosti, caci toate clopotele lumii i-ar fi acoperit gla­sul, cum ii acopereau tacerea.

Nu auzea nimic?

Spinarea neclintita ca un scut infipt, ascundea orice miscare. Dar tacerea era atit de mare, incit se auzea ca un tiriit de greier departat, virful penitei alunecind pe hirtie.

Mina incremenise, cu condeiul in ea.

Se auzea samovarul si ploaia.

O miscare inceata inalta capul lui Vania, aducindu-l treptat cu profilul spre fereastra. Inima Olgutei o indemna sa fuga. Ramase, cu fuga inimii in ea, respirind iute.

Ochii Olgutei se dilatara, fata i se intuneca, fruntea inainta, grea. O lacrima se prelingea de-a lungul nasului puternic, cazuta din ochii verzi. Era ingrozitor de trista singuratatea acestei lacrimi, cazind pe liniile de stinca abrupta deasupra muntilor, a acestui profil cu dur avint.

Bratele Olgutei avura o miscare, o tresarire.

― Va

Ii amuti silaba in buzele deschise, caci intr-un salt de formidabila minie, cu pumnii inclestati, statura uriasului rasucindu-se fulgerator, dadu sa se precipite cu fata crincena si umerii incordati. Capul Olgutei zvicni indarat ca-n fata pravalirii unui munte.

O vazu, si paru ca i s-a prabusit din brate un vas mai mare decit el.

O privi, o privi, bratele-i cazura, fruntea se inclina.

Plinsese. O singura lacrima, dar ca s-o gaseasca durerea scurmase adinc fata de piatra.

Ridica din nou ochii spre ea. O privi, o privi, o privi

Mari, clare, tremuratoare, in siruri, siruri, lacrimi se prefirau pe obrajii Olgutei, din ochii rataciti. Si ploaia era deasupra ei.

Nu mai vedea nimic. Se simti smulsa ca de vint, inaltata pe sus, cuprinsa de doua brate aprige, strinsa, si ramase cu ochii inchisi, in intuneric, lipita de viata unui piept vast, ca o pasare care-ar simti ca stejarul in crengile caruia si-a facut cuibul, in loc sa se naruie cu ea, in clipa trasnetului, si-ar stringe crengile ca s-o ocroteasca.

Tirziu, foarte tirziu, lipita de pieptul lui, Olguta deschise ochii negri, limpeziti, si-l intreba, in soapta furisata:

― Plecam, Vania?

Cu o miscare tot atit de impulsiva ca si aceea care o inaltase pe Olguta in odaie, smunci colile scrise de pe birou si le facu bucati.

― Plecam.

Primavara e un miracol, dar periodicitatea lui anuala si literatura au facut din primavara un fapt divers, subordonat vietii sociale. Daca o data cu pri­mul zarzar inflorit intr-un oras, in aceeasi zi, se va sinucide un mare bancher pe pragul falimentului, editia speciala a ziarelor locale nu va anunta inflorirea zarzarului, ci moartea senzationala a ban­cherului. Si de asemenea, cetatenii vor discuta decesul omului finantei nu zimbetul pomului primaverii. De altfel nici un ziar din Romania si Europa n-a anuntat vreodata inflorirea intiiului pom al primaverii. Doar in Japonia, inflorirea ciresilor in fiecare an e o sar­batoare tot atit de profund zimbitoare, cum pentru crestinatate a fost o singura data nasterea in ieslele Bethleemului a copilului Isus. Dar daca primavara, in loc sa vie in fiecare an, ar veni la cincizeci de ani o data, intiiul zarzar inflorit ar face sa plinga in zimbet ochii tuturor batrinilor lumii si sa rida cu alte stele ochii a zeci de generatii tinere care vad intiia oara povestea spusa de batrini, pe care cine stie daca vor mai revedea-o.

Astfel si cu femeile. O femeie iubita, intrind pentru intiia oara in odaia unui barbat, e un miracol de imprimavarare. Dar cite femei n-au intrat in odaia unui barbat si cite nu vor mai intra!

Prea multe buchete de flori au fost in odaia barba­tului, culoarea de intimpinare si gestul ei. De prea multe ori inima a batut in preajma sosirii, pe cind ochii priveau pe fereastra si pasul nelinistit alerga. De prea multe ori prezenta prelungita a acelei femei a fost simbolul umilitor al satului trupesc. Si-ncet cu-ncetul, femeia iubita nu mai intra in odaia barba­tului, ci numai in patul sau.

In odaile locuite de Vania, niciodata nu intrase o femeie ― cum ai spune, la Polul Nord, niciodata n-a rasarit o floare. In odaile locuite de el, sordide indeobste, erau carti, un pat oarecare si strictul nece­sar de mobile. Uneori, numai, rareori, cum alti singu­ratici cresc un cine, o pisica sau o pasare, el aducea un pian inchiriat cu sacrificii. Nu stia sa cinte. Cu degete nedibace, surd, cauta acordurile muzicei inalte. Pentru el pianul era un tovaras care nu venea din viata, ci din alta parte. Un tovaras mut, care nu putea sa-i povesteasca, dar care vazuse acea tara de minuni in ceata si de libertate in vinturi, spre care bijbiind ca orbii Vania se indrepta in clipe de grea singuratate.

Daca acest pian, tovaras al lui Vania uneori, intr-o noapte ar fi inceput sa cinte singur, sa-si istoriseasca singur marile povesti ― miracol ar fi fost.

Era mai mare pentru Vania miracolul prezentei Olgutei in odaia lui. Viata incepuse sa cinte singura, linga el. Aceasta incorporare in armonia muzicei, desi era om, nu sunet, aceasta senzatie de muzica vazuta, in odaie, dincolo de pianul inchis, dadea un neconte­nit straniu fericirii, facind-o mereu incredula. O pri­vea pe Olguta cu un zimbet timid, cu prea multa insistenta, cu ochi in care indoiala si triumful puneau o dureroasa palpitatie de umbre si lumini. Trecusera clipe, fara ca vorbe sa rasune. Sumbrul salon devenise o gradina cu mirarea necontenitelor infloriri. Fiecare

clipa a prezentei Olgutei era alta Olguta care inflo­rea noua, in ochii celui care privea cum se desfac in clipe alte flori. Acest urias recapata ochii si gesturile iluminate de bucurie ale copiilor. Virsta dis­paruse ca un nour, lasind sufletului si fetii candoarea unui stravechi cer de april.

Acele intrebari firesti revederilor ― 'Cind ai venit? Cum ai venit? Cit stai?' ― devenisera inutile.

Acolo, in odaia lui, in fata lui, alaturi de el, ca o lumina de primavara intr-un vazduh de primavara, ca un vint de primavara, si ca tot ce-i imponderabil si nevazut in primavara, care-ti da dorinta sa stringi in brate ceva ce nu-i, era cu obraji imbujorati, cu ochi si plete negre, si subtire trup, o fiinta care-l privea zimbind. Era in fata lui, prezenta vie, ceea ce-i dureroasa absenta, sfisietor gol, in frumusetea ilumi­natei primaveri.

Cum sa nu stringa bratele, bratele de-atitea ori intinse in zadar?

Se strinsera luminosi de intiia sarutare, ca in visul somnului unui zeu tinar.

'Cineva ma asteapta acasa'

E gindul care te face sa-ntorci capul cind pleci de-acasa, si sa ridici fruntea, grabind pasul, cind te-ntorci acasa. Acolo, acasa, a ramas cineva care-ti desteapta in inima un tremur de stea, de nimeni vazuta.

E un copil acasa, care te-a insotit la plecare culegindu-ti grav un fir de ata de pe pulpana paltonului; e o femeie care-n prag, cind ai plecat la munca, ti-a alinat fruntea incretita; sau e un simplu cine, care batind din coada iti sare-n piept cind te intorci, lasindu-ti petele de glod ale solicitudinei canine cu labe-n loc de brate.

Acel 'cineva m-asteapta acasa' e un alt miracol intins de Dumnezeu inimii omenesti, un alt miracol ticalosit de om. Intre casa si om se interpun cafe­neaua, beraria, clubul ― apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi mai tare.

Pe Vania-n viata lui nimeni nu-l asteptase acasa, si acum il astepta.

Plecase, spunind Olgutei ca va lipsi o jumatate de ora, fara sa-i explice absenta. Il insotise pina afara in ploaie, stringindu-i mina tare, tare, cu ochii in ochii lui, si zimbetul in zimbetul lui. Si fugise-n casa, ca un manunchi de garoafe, smuls din inima lui, cu tot parfumul lor ametitor.

Il astepta!

Trecuse pe strazi cel mai grabit om din lume, un om cu sufletul fluturind indarat. Intrase intr-o baca­nie si cumparase tot ce se pricepe sa cumpere un om mare unui copil rasfatat. Se-napoiase c-un pachet sub brat, tot repede, cel mai grabit om din lume.

Si se oprise in mijlocul drumului, dezolat ca o biserica devastata.

Uitase sa cumpere pine.

Alt drum mai grabnic, alta inapoiere, mai precipi­tata.

Si se oprise-n mijlocul drumului, inclinat ca turnul de la Pisa.

N-avea tacimuri, servete, fata de masa, pahare Casa in care locuia Vania apartinea unui prieten al tatalui sau, care plecase in strainatate, inchizind tot, lasind intr-o bucatarie pustie o baba surda.

Porni din nou. Era atit de distrat incit solutia tra­surii nici nu-i trecu prin minte. Cumpara o fata de masa, tacimuri, servete, pahare, inselat de negustorii care-l vedeau grabit si nepriceput in astfel de cumpa­raturi. Trecuse mai bine de un ceas de cind plecase.

Cineva il astepta acasa

Si pentru a treia oara se opri din drum. Uitase ceea ce nici un barbat de profesie nu uita: sa aduca o floare. El era plin: uitase. Porni iar, cutreierind dughenele ursuze, intrebind mereu. Spre norocul lui, o trasura, gata sa-l calce, ii aminti de existenta tra­surilor. Se urca in ea si descoperi la o dugheana de coroane mortuare, boboci galbeni de trandafir si citeva garoafe intr-o incapere cu miros de clei si flori artificiale grupate laolalta intr-un lighean.

Era atit de grabit s-ajunga, incit tinea un picior pe scara, lasindu-l in bataia glodului, privind inainte peste hlube, cu bustul aplecat. Ajunse. Plati. Intra. Asculta. Si nu mai lua drumul usei, ci al ferestrei, in virfuri. N-o mai auzise cintind pe Olguta din 1916. Trecusera sase ani de la noaptea cind Olguta ii cintase intreaga partitura a lui Boris Godunov. Ascultase atunci talentul unui copil viu si ager, supunindu-se indicatiunilor date de Vania.

Un copac la care te uitai cu capul in jos, tu, omul, mai mare decit el ― sa-l privesti cu capul rasturnat pe spate, sus in cer, cu vaste crengi impletite-n vinturi

Pianul era vechi, reacordat de cind venise Vania, cam hirbuit, dar degetele care-l cintau erau vecine cu energia vinturilor si calmul dominator al cerului. Dificultatile tehnice disparusera ca nourii, lasind su­netelor albastra lor puritate; impresia urias delicata pe care ti-o da cerul deasupra piscurilor nalte, unde uraganul fara nouri, fara gesticulari demente de paduri, pur ca lumina, titanic ca oceanele, trece-n trombe nevazute, subt un cer suav ca o petala, neclintit in uragan, zimbet de ochi albastri deasu­pra unei prapastii cu lei. Cinta poemul Saint Fran­çois marchant sur les flots[20] al lui Liszt.

Era un cald orgoliu pe fata lui Vania, oprit la geam cu pachetele subt brat. El uriasul, calca pe valuri pacificate, alaturi cu Sfintul din Asiza, cu ponderea miracolului muzical.

La Marsilia, intr-o sala cam goala, dupa magistrala executie a unei simfonii de Beethoven, de sus de la galerie, pornise un aplauz formidabil ca un bubuit de furtuna pe un virf de munte. Sala tresarise, intorcind capul. Deasupra tuturora, in fundul galeriei, minile hamalului din port dadeau glas si aripi entu­ziasmului, exact in clipa ― nehotarita pentru cei mai multi ― cind ultimul acord incetase. Seful or­hestrei se inclinase, cu ochii la Vania, imparatul en­tuziasmului care devenise general. Bratele si minile acestui om nu precupeteau, ca bratele si minile delicat snobe de pe marginea lojilor, aceasta singura rasplata pe care spectatorul o poate da talentului.

Olguta era sa aiba dovada aceluiasi omagiu. Cind ultimul acord tacu, bratele lui Vania zvicnira-n laturi, pachetele cazura-n glod, minile pornira, si se oprira

Olguta aparuse la fereastra, cu un ris de fragi pe toata fata.

Era atit de mare, atit de coplesitoare bucuria ca-l vede din nou, incit luind, fara sa-si dea seama, florile furisate de Vania pe marginea ferestrei, i le oferi lui Vania ca si cum ea i le-ar fi adus.

Un dejun voios ca o masa de lucratori. Lugubrul birou se inveselise. Fata de masa cumparata de Vania era asa de prafuita incit trebuisera s-o scuture ca pe un covor. Apoi, facusera toaleta paharelor si-a tacimurilor in odaia de baie, alta ruina cu faiantele sparte, ate de paianjen, mozaicul sfarimat, miros mu­ced de pivnita, cu fotografiile enorme ale ultimilor tari, surghiuniti acolo din salon.

Samovarul prezidase aceasta masa in doi. N-ar fi mincat nimica Olguta, bucuria o facea inapta pentru apetit, dar fiecare pachetel era un dar de la Vania. Le acceptase pe toate. Apetitul se nascuse, robust. Ceaiul era si supa, si vinul, si apa, si sampania acestui alegru festin.

Olguta cunoscuse bucuria de-a servi, pentru intiia oara in viata. Vania fusese nevoit sa cedeze: doua mini, lasate pe umerii lui, il imobilizasera pe scaun. Olguta impartea, ducea si aducea farfuriile, indica ordinea mincarilor. Era un zirnbet in jurul acestei mese, ca inelul luminos, aparut in jurul crestetului sfintilor care se-nchina.

Dupa dejun, fara sa-i astepte rugamintea, Olguta se asezase la pian.

Era in friguri ca si cum si-ar fi dat prin surprindere intiiul si supremul concert. N-avea note. Isi facuse programul mintal, nu la intamplare, cautind sa-i dea un sens armonios ― asa cum si l-ar fi facut pentru primul ei concert public.

Vania era alaturi de ea, ca un public intreg, con­topit intr-o singura fiinta.

Era asa de emotionata, incit intirziase mult cu batista in minile reci si febrile, dind ragaz emotiei sa se converteasca in elan.

Incepuse cu Preludiul si Fuga in mi bemol, pentru orga, a lui Bach, cintindu-le cu sobra putere, dind sunetelor inaltimi de cor in catedrala, si iradierea sulurilor de luna prin vitralii. Fata ei capata o con­centrare chinuita, care-i sculpta o masca de singura­tate dura, relief in frunte, adinc in ochi. Muschii fetii neclintiti, cum rareori ii au pianistii. Nici un tic al obrazului, nici o incretire a fruntii, nici o cris­pare sau miscare a buzelor. Toata puterea trupului era in brate si in minile flexibile, dominatoare si severe.

Acordurile pline erau aduse cu mini de papa care ar incorona o frunte de imparat.

Cu ochii stralucitori, respiratia adinca si inima strinsa, Vania, alaturi de ea, privind profilul chinuit de aceasta fuziune armonioasa de metale arzatoare ― in clipa cind vroi s-o roage sa mai cinte o data aceeasi bucata, isi dadu seama de cruzimea celui care biseaza. Tacu. Nu aplauda. Nu vorbi. Dar palmele lui cuprinsera timplele fierbinti, cu-atit de ocrotitoare adorare, incit Olguta mai cinta o data ― pentru aceeasi rasplata.

Era fericita. Anii ei de munca aspra isi aveau de­plina justificare. Pentru aceste clipe, muncise cite zece ceasuri pe zi la Paris, timp de trei ani, gasind numai in acea munca puterea sa astepte imposibilul ― pe atunci Vania, pentru ea, era mort ― si sa creada prin muzica, nu prin minte, in acel imposibil, cura prin religie ai crede in miracol, respirindu-l nevazut. Pe atunci mintea ei acceptase moartea lui Vania. Dar munca ei de trei ani la Paris ― munca staruitoare in epoca de cea mai mare deznadejde, munca prin care isi amplifica si infrumuseta talentul tocmai atunci cind ii devenise inutil din cauza mortii lui Vania ― dovedea ca dincolo de minte, ceva din sufletul ei profund, credea, spera, astepta.

Aceasta nemarturisita asteptare, aceasta inaltare dincolo de orizont, exterioara parca sufletului, desi nutrita cu cea mai pura si mai vie substanta a sufle­tului, ii daduse energia celor trei ani de munca.

Si toata aceasta epoca o retrai, cintindu-i lui Vania Nocturna in do minor a lui Chopin. De cite ori nu ascultase Pasa in salonul de la Paris aceasta nocturna deznadajduita, scrisa cu gemetele sufletului, ca un pamint fara cer, sumbru pamint de morminte, din care coralul inalta o bucurie stranie si suava ca un rasarit de luna nu din cer, ci spre cer, din pamintul mormintelor. Cinta aceasta nocturna cu sufle­tul de atunci. Il pierdu pe Vania cintind, si dupa ce ispravi, regasindu-l, zimbi cu ochii in lacrimi: pe atunci, la Paris, ochii ei n-aveau lacrimi. Abia acum plingeau ochii de-atunci.

Statu multa vreme cu capul rezemat de umarul lui Vania.

Fruntea dominatoare deasupra muzicei devenea umila pe umarul lui Vania, fiindca era fericita. Aceste taceri fericite erau rasplata anilor de zbucium in muzica. Se odihnea, cu sufletul limitat de Vania ca de un cer.

― Sint fericita, Vania.

Si iar cinta.

Cinta fara crutare pentru puterile ei. Era ca o dusmanie impotriva trupului, energia care i-o im­punea. Ar fi vrut parca sa-l indurereze, ca prin aceasta pedeapsa sa-l faca sa-si merite fericirea de a fi linga Vania. Cinta, daruindu-si muzicei toata tinereta, avind mereu impresia ca-i prea usor, ca-i prea frumos ce face, ca sa-l merite pe Vania. Ar fi dorit ca fiecare clipa sa fie munte prin care cu minile sa sape tunelul, ca sa merite sa descopere tirziu, dupa truda, cu minile insingerate, lumina dintre stinci, fericirea de linga ea. Acest zbucium insa, aceasta razbatere prin stinca, aceasta chinuitoare ascensiune spre fericire, ca s-o respiri o clipa ― armoniile de minile ei inaltate, o destainuiau.

Cinta Sonata in la bemol pentru piano ― opus 110 ― a lui Beethoven.

Veneau umbre de seara; se stingea parca undeva incet, o soba mare. Mai aveau citeva ceasuri de stat impreuna pina la plecarea trenului. Olguta se odihnea, rezemindu-si capul de umarul lui Vania. Muzica indelunga le lasase tacerea, ca o reculegere in ei. Samovarul fierbea. Inima Olgutei, ca nucii toamna, avea caderi melancolice: se apropia despartirea. Gindul ca va trebui sa plece de linga Vania, ii lua puterile, aplecind-o mai tare pe umarul lui. Ii ardeau inca obrajii. Ar fi vrut sa doarma sau sa plinga. Zimbea.

― Cind plecam?

― La inceputul lui septembre.

Olguta respira adinc. Era atita lumina in acest cuvint: septembre, cheiul soarelui, cind se imbarca toamna

― Nu-mi vine sa cred, Vania!

Si era ca un vag scincet in glasul ei fericit.

― Cu vaporul?

― Cu vaporul.

Inchise ochii. In cite nopti de nesomn nu plecase cu vaporul, alaturi de Vania! Suflarea sarata a apelor vast muzicale Viata devenea o mare carte de po­vesti colorate, rasfoita de imensitati.

― Cu clasa treia, Vania?

― Nu. Cu clasa intiia.

― Noi sus, tu jos, zimbi Olguta.

― Noi

Inima lui Vania suna tare in urechea Olgutei si-n inima ei.

Cu palma lui mare, ii dezmierda pletele.

― Ne oprim la Constantinopol

― Daa!

Ghemuita linga Vania, simtea Constantinopolul ca un sal de soare si culori, cald pe umeri, daruit de Vania.

Cu ani in urma, intr-o dupa amiaza de primavara, la capatul podului Carachioi, dinspre Stambul, un om imbracat cu haine cafenii de lucrator, mare chiar printre hamalii portului, minca banane, privind. N-avea nici trecut, nici viitor, nici prieteni, nici dus­mani. Era singur ca acea stinca ciudata, cazuta de nicaieri pe malul Bistritei, numita Piatra Teiului, despre care plutasii spun c-ar fi adus-o diavolul, numai prin legenda ajungind sa explice aparitia raz­vratita a acestei stinci prea departata de munti, ca din piscuri sa se fi pravalit acolo, prea enorma ca apele s-o fi putut aduce.

Se intorcea din America in Europa. Pentru ce? Ca sa ajunga in Europa? Nu. Mai curind ca sa plece din America in alta parte. Norii ii faceau un semn vesnic, nevazut altora, pe care-l asculta. Un fel de somnambulism semilucid il indemna sa cutreiere lu­mea cu norii, ultimii nomazi. Vaporul rusesc, pe care se imbarcase spre Europa, statea la Constantinopol douazeci si patru de ore. Avea biletul platit pina la Odesa. Dar singura ora vrednica sa fie harazita Constantinopolului, era a douazeci si cincea, adica tocmai aceea cind vaporul trebuia sa pluteasca de­parte in larg. Incapabil sa renunte la Constantinopol, renuntase la bilet! De altfel traiectul precis al vapo­rului ― New York-Odesa ― il ostenise de la o vreme ca o profesie. Constantinopolul era fereastra pe care sarise, in loc sa iasa pe usa: Odesa. Orice dorinta, in clipa cind devenea scop, il rodea ca un ham.

Mincase o placinta cu carne, rezemat de balustrada podului Carachioi, intr-una din acele firide de fier in care intri, iesind o clipa din fluviul de rase revar­sate de-a lungul podului dintre Galata si Stambul, peste golful Cornului-de-Aur. Pe orsice strada a lumii, exista o rasa dominanta numeric, care da acelei strazi o anumita fizionomie nationala, prin impestritarea raselor celorlalte. Podul Carachioi insa, din

acest punct de vedere, e anarhie pura. Desi, geo­grafic, e situat in Constantinopol, fesurile si turba­nele nu pot domina, printre sutele de mii de straini, zilnic trecind pe pod. Daca Dumnezeu ar dori sa-si vada de aproape toate fapturile, fara sa culeaga pla­neta in mina ridicind-o pina in cer ― n-ar avea decit sa faca podul Carachioi punte intre paradis si pamint si toate neamurile pamintului ar defila subt ochii lui Dumnezeu, ca un dictionar ilustrat de mostre omenesti.

De la generalul turc, calare pe un magarus, cu picioarele spinzurind moi afara din scari, cu fesul cam pe ceafa, si tunica plina de fireturi ca poleiala unei nuci din pomul de Craciun, deschiata pe un pintec plin de pilaf, mincind o felie de harbuz, cu roze revarsari in colturile buzelor; pina la feminista ame­ricana, sex nou cu ochelari in loc de ochi, cu secretia stiloului in loc de glande, si placi de gramofon in loc de creier ― toate fapturile globului pamintesc sint reprezentate. Nu mai ai impresia ca stai pe un pod, ci ca stai in fata unui glob pamintesc insufletit, as-cultind vocabularul si vazind culorile tuturor raselor. Auzi un oracait: e un englez cu cascheta cadrilata. Ii urmeaza un fosnet feminin: e un persan cu mantie de matase verde sau galbena, tesuta cu minile toam­nei, cu barba de abanos tors si ochi de noapte pastrata in untdelemn, purtind pe cap o caciula de astrahan cu fund de postav verde.

Un egiptean, desprins de pe o stela funerara, rasare din cinci mii de ani dati la o parte, in urma unui german a carui havana pute mai rau decit o loco­motiva, lasindu-i scrumul sa cada prin veacuri pe haina egipteanului, in timp ce un 'da-l dracului', nuanteaza o atitudine romaneasca fata de impasibili­tatea unui chinez sculptat intr-o gutuie, cu ochi oblici ca aripele de cocor pe fund de cer.

Dupa ce-si mincase placinta cu carne, in larma planetara, Vania intrase in rindurile ei, raminind la marginea podului dinspre Stambul, pe malul marii.

Cumparase citeva banane si privise, mincind, calm.

Venise primavara cu sute de corabii incarcate cu toate fructele Orientului: pere, mere, piersici, stru­guri, rodii, smochine, curmale, migdale, banane, ananasi, coarne, caise, portocale, lamii

Venise primavara dupa ele de pe coastele de soare, ca miliarde de albine si de viespi, devenite lumina. Plutea lumina vie peste mormanele de fructe incar­cate in corabii larg inaripate pe catarguri nalte.

Departe, Insulele Princhipo erau albastre ca zarile vaii Moldovei.

Bosforul era verde.

Alaturi se inalta moscheea Jeni Validé Giami (mos­cheea sultanei celei tinere) ale carei vitralii verzi au deschis ochii in minile persanilor din veacul al noulea. In verdele lor sint miscari de cedri si de pini. Cind soarele apune, lumina lui revarsata prin vitralii asu­pra lespezilor e pura ca prin padurile de brad, dar in loc sa fie aroma de rasina, e culoare. E ca un potir al primaverii, moscheea tinerii sultane, cind soarele trece prin largile vitralii verzi.

Poate ca Persia naltase undeva pe orizonturi, enorme vitralii verzi cu cedri si cu pini, si umbra lor se revarsa pe tot Bosforul, de vreme ce atit de persan verde era marea, c-o dunga de albastru sters in Insulele Princhipo.

In fata Stambulului, casele de lemn din Scutari aveau cenusiul mugurului de salcie, aproape argint, aproape spuza de jaratec, ceva din culoarea nourilor nehotariti in apus de luna, si a virtejurilor de colb in inceput de toamna. Vintul le cladise mai mult decit mina omului, caci etajul al doilea, care da unei case masivitate, acestora le dadea miscarea rotunda a sinilor opulent dominatori deasupra taliei cind se apleaca. Iar ferestrele lor, cu gratii de lemn bombat, curbe impletiri, deveneau treptat pinze de paianjen, in care soarele isi aduna lucirile de sidef, de purpura, de ametist, de roz sanghin, de mahon, de perla, de margean. In acele ferestre isi expunea soarele bijutariile de sultana a tuturor orienturilor.

Vania minca banane.

In clipa cind soarele atinse orizontul, tunul de la Top-Hane, arsenalul marinei, bubui. Rasunase glasul lui Dumnezeu? Toata viata incetase. Vislele barcilor cazura, forfota corabiilor incremeni, lanurile de maci ale fesurilor se oprira, fluviul Carachioiului statu.

Si o data cu bubuitul tunului, si pasul ros al soare­lui pe pamintul turc, moscheea Baiazedieh inflori rotat cu mii de crizanteme: arteziana gradina a zbo­rului unui norod de hulubi de zeci de ori mai numeros decit cei al Pietei San-Marco din Venetia. Albastru, cerul mahometan isi avea ingerii.

In acea clipa de tacere, cele sapte coline ale Stambulului, cu bratele de marmura si piatra ale minare­telor spre cer, se inaltara deasupra veacurilor.

Si cea dintii, moscheea Sfintei Sofia, din veacul al saselea, cinta:

Allah El Allah El rasul Allah

Allah e dumnezeul nostru, el e singurul Dumnezeu

Allah

Si dupa ce aprindeau toate ecourile zarilor, cuvin­tele inalt taraganate cadeau din nou. Cantilene de vaiet dulce, usor nazale, rasunind pierdut cu toate penumbrele sunetului, muzica a gindului mai mult decit a glasului, sunet abia desprins din marile taceri ca pirtia lui Venus pe mare.

Din veacul al saisprezecelea, moscheea Baiazedieh, relua dulcea melopee, recadentindu-i lung silabele.

Apoi moscheea Osmanieh, apoi Suleimanieh Colindind din veac in veac, moscheele celor sapte coline, coborind din cer si din trecut, spre marea topita-n umbre, sunetele veneau cu inserarea tot atit de triste, cu vaierul lor de veacuri duse si de stele stinse

Si cind cel din urma muezin, inaltat in minaretul giamiei Jeni Validé, cu palmele facind portal sune­telor, cinta ultimile silabe ale cintecului prelins prin intristarea veacurilor ― tacerea si marea fura pustii.

Vania privise alaturi de el: gol. Nimeni, nimeni! Singur in fata veacurilor triste, cu o coaja de banana in mina.

Jeni Validé Giami era linga moscheea sultanei ti­nere.

O amintire? O presimtire? O speranta?

Zvirlise numai coaja bananei in mare.

Dezmierda capul Olgutei. Venise noaptea. Cadea mai deasa ploaia deasupra lugubrului oras.

― La Constantinopol, Olguta, vom merge la Jeni Validé Giami.

― Jeni Validé Giami, murmura Olguta silabele muzicale, nestiind ca-si murmura numele in fata caruia ingenuncheau anii nomazi.

II

Inainte de-a cadea galben cu frunzele, toamna se inalta in lumina. Vazduhul verii e orbitor ca jocul de argint a milioane de iatagane ― sclipire de tras­nete albe ― subt un soare metalic, intr-un cer prafuit de galopul luminii in zale.

Vazduhul toamnei e luminos, subt cerul religios albastru. Diminetile si amurgurile sint procesiuni de odajdii in fum albastrui de tamiie; amiezile aprind mari policandre galbene; iar noptile declinului de august trec, purtind in minile cu largi mineci de umbra, luminarile aprinse ale stelelor cazatoare, lasind fosnete lungi, uscat matasoase. La Medeleni, intiile ferestre deschise pe aceasta toamna a luminii, premergatoarea celeilalte, fura pinzele lui Alexandru Palla. Lucrase toata vara peisagii romanesti, ocolind, ca si in cele pariziene, viata omeneasca. Erau roma­nesti nu prin costumele taranesti, hore, crisme, care cu boi, ci prin altceva. Gaseai in ele senzatia de ro­manesc pe care o ai cind treci fruntaria, venind din strainatate, vazind numai cerul si gesturile pamintului, inainte ca oamenii imbracati taraneste sa afirme nationalitatea privelistei. Era in ele mirosul satului romanesc, privirea luminii romanesti. Nourii peticiti in funduri de zare, in aur si rubin de soare, aminteau ceva din satrele tiganesti, misterios poposind dincolo de sate; armoniile culorilor aminteau vag tesuturile costumului tarancelor, ca o vasta si nebuloasa geneza a portului romanesc.

Spre deosebire insa de cenusiile privelisti pari­ziene care erau un fum si o cenusa a vietii duse, golul unei definitive mistuiri, acestea, tot fara de viata omeneasca, erau o asteptare, cind abatuta, cind izbucnitoare ca inima si ochii celui care pindeste la fereastra aparitia femeii iubite. Fereastra acestei as­teptari era mare ca un cer: se vedeau paduri prin ea, largi lanuri de griu, lungi alei de plopi, si netarmu­ritele lacuri desarte ale luminii cu vinatorile de lebede ale soarelui, in fund.

Intr-un tablou, subt un cer innourat, in clipa de tacere jilava din preajma intiilor picaturi, un lan de livantica de un albastru des si amar, avea o sin­gura culoare istovitor tare: un mac. Si toata prive­listea devenea ca o adinca posomorire de ochi al­bastri, dupa o nebuneasca bataie de inima.

Intr-un alt tablou porneau si veneau spre toate zarile drumuri lungi de argint, prin gloria luminii de vara. Toate candelabrele soarelui erau aprinse. Vroia parca lumina, adincindu-si straveziurile, largindu-si zarile in orbitoare rotiri, sa intimpine pe cineva. Si atit venea, dinspre zarile asteptarii: un virtej de colb stirnit de vint. O senzatie de pustiu in soare, pe care nici toamna, nici iarna n-ar fi dat-o.

Era in toate peisagiile lui Alexandru Palla, ca un gest de orb urias care-ar fi strins mereu alte prive­listi in brate sa gaseasca aparitia pe care o cauta, negasind-o nicaieri. Lanurile, cimpiile, drumurile, pa­durile, cerul, lumina erau pustii.

Apoi venise toamna.

Intr-o zi Pasa lucra in livada, alaturi de vechiul nuc. Avea ceva jupiterian capul sau in revarsarea alba a barbii ondulate, si-a parului argintiu ca un mesteacan, descoprind trasaturile unui profil de o ampla frumuseta luminos conturata.

Acolo il descoperise Monica. Alaturi de el, caderile de nuci bateau cite o fugara toaca pe banca si pe masa. In fund, peste cimpii si peste dealurile albastre lumina se pierdea in zarea cerului, ca in oglinzi abia viorii, oglindind parca surisul unui fura de cetini. Silueta lui Pasa proiectata pe cer, miscarile de vint din par si gesturile lui aveau ceva de incantatiune in fata luminii.

Monica se apropiase, privise peste umarul lui Pasa tabloul, ridicase capul, privise lumina, privise iar tabloul.

― Pasa, ai chemat toamna!

Parea intr-adevar vrajitoreste adusa si-n lumina de penelul lui.

Dupa ce simteai privirea tabloului, vedeai toamna in vazduh, privindu-te. Iti venea sa-ti acoperi cu minile inima grea.

Asupra veseliei de vacanta zilnica de la Medeleni, privirea acestei toamne incepu sa apese. Mesele in comun erau tot atit de voioase: sosirea lui Herr Direktor mai adaugase un instrument de veselie or­hestrei de pina atunci. Dar spre seara, asupra culcarii, in toate odaile incepura gindurile de sfirsit de va­canta si noaptea, visurile de sfirsit de vacanta. Se apropia un nou an de munca si de viata, aducind fiecaruia grijile si preocuparile lui. In miezul vacan­telor si la inceputul lor, toti oaspetii unei mosii, sau toti cei care intr-o vilegiatura oarecare formeaza o societate, un grup de veselie, spre seara, cind se culca, nu parasesc grupul de vacanta din care fac parte. Gindurile si proiectele care le vin in izolarea patului, sint in legatura si se rasfring asupra intre­gului grup, asupra acestei societati de vacanta, solidarizata de gindul petrecerii in comun. Excursia cu ceilalti, farsa proiectata cuiva din familia veseliei de vacanta, flirtul sau idila cu cineva din acest grup, haina de imbracat a doua zi, in legatura cu ziua care se anunta senina sau ploioasa ― sint indeobste gindurile care creeaza, si in absenta, solidaritatea acestor vremelnice grupari, mentinind prin aceasta, mereu, senzatia vacantei, nume al libertatii, al aerului curat, al lipsei de grija, al revenirei unui fel de copilarie, numai in timpul acestor luni de vara reintilnite de oamenii mari, si care dispare o data cu aparitia lui septembre, redind omului matur gravitatea grijilor de sfirsit de vacanta.

In aceste zile premergatoare sfirsitului vacantei, cind bucuria se converteste in melancolie, si noaptea grijile individuale apar dind fiecaruia un viitor izolat de-al celorlalti ― petrecerile in comun devin frene­tice si putin artificiale. Dorinta comuna de-a ucide preocuparile nemarturisite, de-a alunga obsesia surda a sfirsitului vietii in comun, creeaza o preocupare de veselie, care dovedeste ca veselia a fugit. Socie­tatea vacantei simte nevoia sa fie mereu impreuna: e o mobilizare necontenita a tuturora. Fractiunile acelei societati, care formau grupuri mai intime, une­ori razletite de ceilalti, se alipesc grupului mare. Glumele, chiar proaste, sint primite cu bunavointa, si asistate generos de risul general. Fiecare intelege efortul celorlalti de a mentine veselia care pleaca, si-l rasplateste ca atare, apreciind mai mult scopul decit calitatea. Aceste zile finale apar amintirii ca cele mai frumoase, cele mai intens vesele ale vacan­tei, melancolia fiind situata de amintire ca ceva exterior lor.

Aparusera si la Medeleni. Pretextul lor era Olguta. Ce va face Olguta? Nimeni nu indraznea s-o intrebe, dar fiecare se intreba singur, neindraznind sa impar­taseasca intrebarea si celorlalti.

Olguta venise la Medeleni. Vacanta incepuse cu intrebarea in ea, acoperita de veselia vacantei, la care si Olguta participa.

Intrebarea 'ce va face Olguta?' solidariza pe cu­coana Catinca si doamna Deleanu in aceeasi spe­ranta: ca Olguta se va casatori cu Mircea. Doamna Deleanu il iubea si-l stima pe Mircea, in care aprecia fermitatea barbateasca, prestigiul intelectual si o deli­cateta niciodata si prin nimic dezmintita de cind il cunostea. Avea in el aceeasi totala incredere pe care o avea in Monica. Delicatetea lor era de aceeasi rasa. Pe linga aceasta, lui Mircea ii datora primul succes al lui Danut. El il determinase sa publice nuvele in revista Viata contimporana. Dupa trei nu­vele publicate, numele Dan Deleanu capatase o noto­rietate atit de magulitoare pentru doamna Deleanu, incit se abonase la revistele literare si la mai toate ziarele, decupind recenziile, mentiunile si pronosticu­rile in legatura cu literatura lui Danut, colectionindu-le intr-un caiet, in ordinea aparitiei. Tot prin Mircea, Danut intrase in legatura cu o editura din Bucuresti, facind contractul primului volum, care, tot gratie lui Mircea se deschidea cu o prefata facuta de redactorul Vietii contimporane.

Cucoana Catinca o adora pe Olguta cuprinzind-o in acelasi sentiment, care, pina a n-o cunoaste pe Olguta, era indreptat numai spre Mircea.

Afectuoasa camaraderie dintre Mircea si Olguta, intarise aceasta speranta, care dadea singurul ras­puns zimbitor pentru doamna Deleanu si cucoana Catinca, intrebarii 'ce va face Olguta?' Venirea lui Herr Direktor daduse glas acestui mut dialog de sperante al celor doua mame.

Intr-o seara, dupa masa, tinerii plecasera spre li­vada, in grupuri: Danut cu Monica, Mircea cu Olguta, Puiu, redevenit Cutulachi, printre ei.

Batrinii sedeau in jurul mesei din pridvor.

― Vad umbre de logodnici, zimbise Herr Direktor, aducindu-si monoclul la ochi, cu doua degete.

Luna plina e buna prezicatoare. Zimbetul fusese impartasit cu aceeasi bucurie complice, de doamna Deleanu si cucoana Catinca. Domnul Deleanu si Pasa fumasera mai departe, in tacere. Din seara aceea, si domnul Deleanu si Pasa pareau putin jenati alaturi de Mircea. Pasa picta mai mult, iar domnul Deleanu, cind Olguta-i facea obisnuitele vizite in birou la el, o privea uneori lung, cu mina pe fruntea ei, fara sa-i vorbeasca. Olguta alunga aceste taceri prin glume.

Mircea incepuse la Medeleni doua studii conver­gente pentru Viata contimporana. Intiiul: Cauzele diletantismului romanesc, dind notiunii de diletan­tism nuanta de secaturism moral si intelectual, cu amplu corolar in viata politica si sociala. Cauza pri­mordiala a acestui diletantism o vedea in absenta conflictului religios la romani. Mircea atribuia religiei doua roluri: intiiul de unificare, prin optimismul aceleiasi sperante, a marilor mase ignorante si neca­jite; al doilea, de creatoare de individualitati. In Romania religia isi indeplinise primul rol; pe al doilea, nu. Pentru Mircea, controlul religiozitatii unui popor nu era etapa credintei populare, ci etapa indi­vidualitatilor avind ca punct de plecare drama reli­gioasa. Religiozitatea taranilor nu era un fenomen romanesc, ci un fenomen caracteristic tuturor maselor primare.

In Occident, copilul de taran plecat din satul lui cu credinta parintilor, n-o lasa in sat, dimpreuna cu amintirile copilariei, ci o aduce cu el, adinc inrada­cinata in individualitatea lui embrionara. Si, pe masura ce se cultiva, mirarile inspaimintate apar, apoi intrebarile precise, zguduitor de dramatice. Si convulsiunile indoielii dau nastere unei configuratii su­fletesti si intelectuale, din care personalitatea va aparea. Timbrul personalitatii in acest moment se va forma. Credinta sau necredinta va fi organica, tot atit de profund neta ca si sexul. Copilul taranului roman insa, cind a plecat din satul natal, a lasat credinta, cum a lasat vacile si oile pe care le ducea la pascut, si fluierul. Cultura pentru el e instrumentul intelectual de ascensiune sociala. Cultura ii solicita numai inteligenta, care devine treptat un fel de cuier de notiuni diverse, echivalent cu garderoba necesara raporturilor sociale. Dramatizarea culturii, prin con­flictul religios, la care sufletul participa, confruntindu-si nevoile cu achizitiile mintii, nu exista. Singura drama a tineretului roman e dragostea sau saracia, drama fiziologica si cea sociala.

Drama morala e inexistenta. O ancheta facuta in­tre tineretul roman ― cu urmatoarea intrebare: cre­deti sau nu credeti in Dumnezeu? De ce? ― ar da un rezultat humoristic. Majoritatea celor sinceri ar da din umeri evaziv, in fata acestei intrebari, care li s-ar parea o gafa in veacul al douazecilea. Nu exista nici credinta, nici necredinta. Aceasta futilitate morala, e baza psicologiei romanesti si cauza absentei de individualitati. Ea are ca rezultat colectiv, com­promisul. Romanul, in genere, nu e nici pentru, nici contra. Nu taie: innoada si deznoada. Toate proble­mele grave pe care i le pune viata, cerindu-i o so­lutie precisa, se traduc indeobste prin expresia: 'Stiu eu' Insotita cu o ridicare din umeri si alta din sprincene.

Fatalismul romanesc nu-i decit exteriorizarea aces­tei vesnice nehotariri, teama de raspundere, oroarea de atitudine precisa, prudenta evazivitatii.

Si analiza pe rind, cum se traduce in politica, in literatura, in arta, acest diletantism, acest neo-scepticism, care nu e ca la un Anatole France, de pilda, rezultatul unei inalte intelectualitati, inacce­sibila credintelor si afirmatiilor cu respiratie scurta, ci dovada absentei concomitente de intelectualitate si seriozitate morala. In viata fiziologica, absenta glandelor seminale interzice reproducerea vietii. In viata sociala, absenta, acestei drame religioase, in­terzice crearea adevaratelor individualitati.

Al doilea studiu, un fel de aplicare practica a celuilalt, analiza problema 'romanului romanesc' fatal limitat la drama sociala sau la cea fiziologica.

Lucra sistematic, sculindu-se la sapte dimineata, scriind pina la douasprezece. Dupa amiezele citea, adnotind, scotind fise, grupindu-si reflectiile.

De la o vreme, insa, incepuse sa aiba absente lungi, ― si in timpul scrisului, si in timpul lectu­rilor.

Se familiarizase de mult cu dragostea lui pentru Olguta, dar se dezvatase de a trai alaturi de Olguta, in aceeasi casa, zilnic vazind-o, zilnic vorbindu-i. Pina acum, Olguta exista in el, s-ar fi zis, indepen­dent de realitatea ei obiectiva. Dragostea lui pentru Olguta era un monolog. O iubea, fara s-o doreasca, fara sa-si proiecteze gindurile in afara. Nu intindea bratele dupa ea; stringindu-si-le asupra-i, o gasea in el, prezenta lirica in sufletul lui profund, tova­rasie dulce in insusi miezul singuratatii lui.

De cind insa traia din nou alaturi de Olguta, rea­litatea ei exterioara chemase in afara pe acea Olguta din el. Cind nu era cu Olguta, raminea singur. Inainte, niciodata nu era singur; iubirea lui insasi ii era tovarasul. Nu-l mai avea.

Se indragostea din nou si altfel de Olguta. Deve­nise iarasi dependent de fiinta ei, straina de-a lui, fermecator straina. Ca niciodata, cind se aseza la masa de lucru avea impresia de inutil. De ce scria studii? Era in el o miscare pe care numai scrisoarea sau efuziunea lirica ar fi indestulat-o.

Rezemat intr-un cot deasupra foilor albe, o vedea mereu pe Olguta, cu miscarile ei, cu rochiile ei, ca­lare, jucind tenis, la masa, o auzea cintind, isi amin­tea parfumul ei, respirat pe furis cind era alaturi de ea ― si sedea la masa de lucru, ca o casa cu stapinii plecati. Sedea totusi la masa de lucru. De­prinderea muncii staruia in aceasta atitudine ― fara de sens acum ― care-i interzicea visarea la fereastra sau intins pe pat. Cind era singur, privea mereu in laturi. Gestul fruntii aplecate pe carte sau pe foile de hirtie isi pierduse semnificatia de meditatie ac­tiva, capatind-o pe aceea de singuratate impovarata.

Simtea ca-si pregateste mari tristeti, si se ingreuia treptat.

Totusi, prezenta Olgutei alaturi de el ii dadea vi­ziunea unei fericiri de mult uitate, si-n unele clipe ― o stringere de mina, vecinatatea tacuta pe aceeasi banca ― realitatea ei. De citeva ori o visase pe Olguta. Se desteptase trist, avind impresia ca-i parasit.

Simtea o schimbare in Olguta, care-i dadea panica unei sperante, respinsa de minte, dar ingrozitor de vie uneori in bataile inimii. Exuberanta Olgutei se micsorase, indulcindu-i miscarile, dind parca ragaz celorlalti s-o priveasca, de unde pina atunci fusese ca vibratia unei libelule. Aparea in ea armonia cal­mului, pacificindu-i gesturile, potolindu-i neastimparul. Inainte, Mircea avea impresia ca imagina celor­lalti intra in Olguta macinata, sfirtecata ca de-o ro­tatie violenta, si ca tot ce patrunde in ea, era de indata expulzat cu aceeasi vehementa, subt forme de glume, caricaturi, sarje, in sclipirea de ger a din­tilor albi. Acum? dimpotriva, Olguta tacea mult, privea indelung. Era in ea ceva din atitudinea acelui care respira aer de primavara. O respiratie armonios adinca si parca un inceput de incintare in ochi si pe obraji. Supla ca si inainte, calmul ei o facea sa para mai rotunda, ca scufundata intr-o apa clara. Ce prezenta nevazuta celorlalti era mereu respirata de ea? Uneori Mircea o surprindea zimbind cu ochii, fara sa priveasca pe nimeni, absenta dintre ceilalti. Cui? Pe el nu-l evita. Se plimba cu el, sedea de vorba; dac-o ruga sa cinte ceva, ii cinta. Nu-l mai zeflemisea. Ii arata o bunatate, un fel de blindete receptiva, pe care nu i-o aratase niciodata. Senzatia de lupta pe care o avea odinioara de cite ori era alaturi de Olguta, n-o mai avea. Nici un zimbet agre­siv, nici o intrerupere ironica, nici un comentar bur­lesc. Si Danut avea aceeasi senzatie, si el consta­tase aceeasi schimbare, dar Mircea, cu luciditatea micsorata de o surda speranta, o vedea pe Olguta numai cu el asa, cind de fapt fata de toti era la fel schimbata si egal alta decit cea de odinioara.

Poate ca intr-o masura, credinta felurit nuantata a doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca, a lui Herr Direktor, a domnului Deleanu si a lui Alexandru Palla, ca Olguta il iubeste pe Mircea ― credinta sensibila de la o vreme pentru Mircea, prin anumite atitudini ale acestora ― ii influentase si pe el, dindu-i o speranta creata de ceilalti, nu de Olguta.

Nu mai lucra de loc. Renuntase complect la acti­vitatea intelectuala. Felul cum isi petrecea zilele la Medeleni, era o vesnica asteptare a Olgutei. Pentru el timpul era prezenta sau absenta Olgutei, cum pentru agricultor cerul e ploaie sau seceta. Era stapinit de cleptomania lirica a adolescentilor. Colec­tiona flori atinse de mina Olgutei, batiste uitate de ea, carti preferate de ea. O tigara inceputa in gluma de Olguta si azvirlita, fusese colectionata de Mircea.

Isi pierdea treptat libertatea de miscari si siguranta calma, care-l faceau oriunde pretios interlocutor. Se intimida din senin; de cite ori, in lipsa Olgutei, ceilalti vorbeau de ea, tacea, rosindu-se, avind im­presia ca minte.

Si mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hia­tus. Olguta disparuse din conversatia lor. O singura data voise s-o intrebe pe Monica ce crede, dar oroa­rea de-a converti in vorbe ceea ce abia cuteza sa fie gind in el, il facuse sa renunte. Monica era in­grijorata si de Mircea si de Olguta. Presimtea con­fuzia tuturora, a lui Mircea mai ales, si nu indraznea sa spuie nimic. Ce-ar fi putut spune? Ca Olguta nu-l iubeste pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic justificata, de vreme ce Vania murise. Cu toate aces­tea simtea ca se petrece cu Olguta ceva in afara de casa.

Absenta Olgutei in iulie, si explicatia domnului Deleanu ca s-a dus la Iasi sa-l vada pe doctorul Prahu, care era cam bolnav, fusese acceptata de toti, afara de Monica. O exclamatie a Olgutei, chiar in ziua inapoierii, ii intarise neincrederea. Olguta intrase la ea in odaie, seara, asupra culcarii si, ca niciodata, ii dezmierdase capul, spunindu-i cu ochii aproape in lacrimi:

― Sint fericita, Monica!

O sarutase si plecase repede. Citeva zile Olguta o evitase.

Era convinsa ca Olguta iubea. Vedea in miscarile ei acea somnolenta luminoasa pe care-o da trupului baia de soare, si sufletului, dragostea. In 1914, si-n 1916, cind Vania trecuse pe la Iasi, asa era Olguta: atunci parca mai febrila. Acum era calma. Dar toate miscarile ei rideau lung, ca o creanga inainte de-a inflori, cu florile in ea. Pentru cine aceasta prima­vara ascunsa? Apoi drumurile calare la gara? Se ducea zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. In copilarie, Olguta era incapabila sa stea intr-o odaie; zburda, aproape simultan, in toate. Mai tirziu, acest neastimpar luase proportii interjudetene. Medelenii pentru Olguta nu erau decit o raspintie de directii, mereu parcurse calare sau in automobil. Anul acesta, exceptind asa-zisa calatorie la Iasi, nu se miscase de la Medeleni. Singurul ei drum era spre gara, dar si acesta tot in legatura cu Medeleni, readucind-o zilnic la Medeleni, mai adine zimbitoare. Si, in sfirsit, ridicarea casutei lui mos Gheorghe la rangul de odaie de lucru a Olgutei! De la moartea lui mos Gheorghe, casa lui, lasata prin testament lui Danut si Olgutei, fusese nelocuita. Olguta o pastrase asa cum era pe vremea lui mos Gheorghe, ingrijind sa fie reparata, varuita si curatita in fiecare vara. In timpul iernii, vechea prietena a lui mos Gheorghe, Oteleanca, facea foc in cele doua odai nelocuite, impiedecind umezeala si paragina. Ea tinea si cheile casei. Intr-o zi, Olguta i le ceruse, pastrindu-le. De atunci, zilnic petrecea citeva ore in fosta casuta a lui mos Gheorghe.

― Ce faci acolo, Olguta? o intrebase doamna Deleanu, vazind-o ca porneste intr-acolo cu toate cele trebuitoare scrisului.

― Scriu un roman!

Intre timp, Monica fusese numita profesoara de franceza la liceul de fete din Iasi. Tinarul doctor in litere cazuse victima unui banchet. A doua zi, dupa acest banchet, Olguta se inapoiase de la gara, agitind cu mina un pachet. Toti erau adunati in pridvor, asteptind dejunul.

― 'Domnului Dan Deleanu, scriitor', ― cetise Ol­guta de pe cal, cu glas tare adresa, ca o proclamatie.

― Volumul lui Danut! jubilase glasul doamnei Deleanu.

Inconjurat de curiozitatea tuturora, Danut desfa­cuse pachetul. Monoclul lui Herr Direktor aparuse in orbita, ochelarii celorlalti ― pe nas. De-a valma, corul glasurilor descifra titlul intiiulul volum al lui Danut, in stadiul de corecturi in pagina. Dar cel dintii care descoperi dedicatia fu Herr Direktor:

― Bravo, Danut! Vra sa zica beneficiarul e Monica. Bravo, Monica!

Obrajii Monicai ardeau. Genele-i tremurara indrep­tate spre numele ei tiparit pe intiia foaie a volu­mului, intr-aceasta atmosfera de logodna zimbitoare, glasul lui Herr Direktor rasunase din nou.

― Ei, acuma mai lipseste inca un volum cu de­dicatia de rigoare. Asteptam simetria.

Obrajii lui Mircea se imperecheasera cu ai Monicai. Domnul Deleanu si Pasa privisera staruitor titlul volumului lui Danut. Ceilalti zimbeau deschis. Nu­mai Olguta era calma. Tacerea devenise penibila, zimbetele jenate, in fata Olgutei, care n-avea de loc aerul sa priceapa gluma.

Dar Herr Direktor urmase cu hotarire.

― Olguta, tu ce ginduri ai pe la toamna?

Olguta sovaise o clipa numai. Ridicase putin frun­tea, privind ochii tuturora.

― Plec in strainatate.

De-atunci incepuse toamna.

Casuta lui mos Gheorghe nu era departata in spatiu numai de curtea mosiei Medeleni, ci mai ales in timp. Cincisprezece ani o desparteau de casa boie­reasca. Stravechi pendul cu minutarele de ani oprite la o ora a trecutului, casuta lui mos Gheorghe isi oprise viata cu cincisprezece ani in urma, cu un ul­tim cuvint al inimii lui mos Gheorghe: 'Duduita mosului'. De atunci copiii crescusera mari, lasind

casuta lui mos Gheorghe in urma, cu copilaria lor si cu un plisc de cocostirc deasupra, proiectat spre cer.

Si iata ca duduita mosului venise iarasi, mare si frumoasa, cum o vedeau in viitor ochii lui mos Gheorghe atunci cind ii facea scrinciob pentru joaca, stringindu-i pe ascuns cu mini de sluga si suflet de bunic zestrea in sipetul brasovenesc.

Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul brasovenesc la locul lui, masuta cu bucoavne subt icoane, cu ochelarii lui mos Gheorghe intariti cu sfoara, si o cutie de tutun Bectimis, cu cincispre­zece ani in urma adusa de Olguta mosneagului pen­tru luleaua lui care tot mahorca arsese, de vreme ce cutia de subt icoane era plina cu tutun blond cu miros de altadata.

Alba pe dinafara ca parul lui mos Gheorghe, ca­suta lui, cu icoane, sipet plin de daruri si parfum uscat de busuioc, o impresura pe Olguta cu umbra, cu evlavie si trecut, ca si sufletul mosneagului dus dintre vii. Indragostita, Olguta luase drumul cel mai dulce al copilariei. In locul mosneagului, o intimpina casa lui. Intra pe usa scunda pentru ea, trecea prin tinda mica, intra in odaia veche, se aseza la masa joasa si rotunda, ― si-acolo, intr-o tacere in­departata de viata si oameni, incepea o poveste pe care mosneagul nu i-o istorisise. Acolo ii scria lui Vania zilnic, cu inima ca un cuib de rindunele. Im­podobise odaita cu fructe si cu flori, pentru hramul marei bucurii. Pe birnele de sus rideau mere gal­bene si rosii, in siruri dese, cu aromele candide, cum is zugraviti, numai cap copilaresc si aripi albe, ingerii roind in unele icoane in jurul Fecioarei Maria cu pruncul sfint in brate. Din oale, mari bujori albi si rosii, isi trimeteau petalele bombate sa zboare lenes. Garoafele de jar ardeau arome piparate. Ase­zata pe un laicer cu dungi galbene si rosii, cu picioarele incrucisate ca tigancile care dau in ghioc, aplecata pe masuta rotunda, Olguta scria cum ride un copil in soare: iubirea ei era numai lumina. Mina ii era usoara ca si cum ar fi tinut o raza de soare. Nu mai era plecata deasupra unei foi de hirtie ci deasupra intregului pamint care-si ridea primaverile subt mina ei. Avea cerul deasupra foarte aproape, de vreme ce-si tinea capul indoit sa nu-l atinga. Pletele-i cadeau negre, de-a lungul obrajilor rumeni. Fruntea inclinata, sprincenele porneau de­parte intilnind timplele cu vioria unda a vinelor, genele aplecate prelung ca umbrele, ochii luminosi negri, buzele abia carnoase si rosii in tacerea lor, ca in parfum garoafele imbobocite.

In odaita scunda si intunecoasa a unei casute de tara, cu armonii naive de culori tinere, viata zugra­vise acest tablou, regasind culoarea si miscarea pe­nelului stravechilor calugari, cind aplecati cu soa­rele si luna intr-o chilie, pe foaia unei biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu singurul mestesug al credintei, icoane harazite inimii lor si artei veacu­rilor viitoare.

Un mar cazu de pe o birna, pocni compact sa­rind pe jos si se rostogoli pina alaturi de Olguta. Tresari, privindu-l cu ochi intrebatori. Era atit de fericita incit devenise superstitioasa. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, atele de paianjen si toate misca­rile intimplatoare ale lucrurilor neinsufletite o im­presionau ca niste semne ale destinului, care trebuiau descifrate. Cazuse un mar! Semn bun sau rau?

Scrisoarea lui Vania fixa si ziua plecarii: 14 sep­tembre. Inima Olgutei era o foaie de calendar cu cea mai rosie sarbatoare a lumii: 14 septembre.

Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. Jeni Validé Giami

Vania era sanatos. Formalitatile mostenirii erau indeplinite. Tratativele vinzarii mosiei erau pe sfirsite. Obtinea un pret mai bun decit sperase.

Asta insemna si o oprire in Italia. Scrisorile lui Vania aplecau cu o putere solara doua umbre asupra Europei, unite de pronumele plural 'noi'. Scrisorile lui, ca si scrisorile Olgutei, ocoleau intrebuintarea lui 'eu', abuzind de 'noi'. Acesi 'noi' revenea mereu in scrisorile lor cum revine un cuvint abia invatat in toate frazele unui copii. Si cum deocamdata, in prezent, fiind despartiti unul de altul, fiecare era 'eu', isi scriau aproape exclusiv in viitor, ca mereu sa-l poata intrebuinta pe 'noi'.

Ispravise scrisoarea prin care-i raspundea lui Vania ca pina la 14 septembre va fi gata de plecare. Va sosi la Constanta cu trenul de Bucuresti in ziua de 14 septembre. Sa n-o astepte la gara. Se putea sa fie insotita de cineva de acasa. Sufletul ei dorea ca Vania sa fie mort pentru toti; numai pentru ea sa existe, cum existase de-a lungul anilor tristi.

Se vor intilni la Constanta in ziua de 14 septem­bre, dupa amiaza, intre patru si cinci, la capul fa­rului, fie ploaie, fie vint, fie orice.

'..acolo ne vom logodi, Vania, inaintea plecarii. Marea ne-a adunat pe amindoi asta primavara, in fata ei vreau sa schimbam inelele. Sa nu zimbesti. Nu e un capriciu poetic. E o superstitie. Vreau sa ne legam in fata marii. Sa nu pierzi bendita de hirtie: e masura degetului meu. Verigele sa fie sub­tiri. Pe una sa gravezi «Vania ― 14 septembre», pe cealalta «Olguta ― 14 septembre». E intiiul si sin­gurul inel pe care am sa-l port si de care n-am sa ma despart niciodata'

Scrisese atit de mult incit ii erau degetele reci. Soarele aplecat inspre apus ii imbraca namile in aur. Le lasa intinse in lumina soarelui. Asa va fi cind Vania ii va pune inelul. Auzea bubuitul valu­rilor izbite in stinci, simtea mirosul marii.

septembre! Fericirea cuprinsa in aurul unui inel.

Se vor intoarce de la far cu inelele, se vor imbarca si vor pleca.

Ochii Olgutei revenind din viitor, intilnira iar ma­rul cazut. Semn bun? Semn rau?

Zimbi. Musca din el. Cum sa fie semn rau un mar domnesc? Aprinse luminarea, pregatind plicul pentru scrisoare. Isi facea singura plicurile pentru voluminoasele scrisori trimise lui Vania. Avea coli galbui, cu tesutul ca al pinzei de Olanda, din care facea un fel de plicuri armonios dreptunghiulare, mai mari decit cele obisnuite, pe care, in loc sa le lipeasca, le prindea jos la dreapta si la stinga, cu cite-o pecete de ceara colorata.

Olguta avea o deosebita cochetarie pentru scri­sori. Niciodata nu cumpara cutii cu plicuri si scri­sori gata facute. Avea mereu in biroul si geamandanul ei tot felul de coli si de blocuri pentru co­respondenta. Nu putea accepta sa aiba o hirtie tip pentru toata corespondenta, dupa cum nu scria la fel tuturora. Isi proportiona singura forma si mari­mea hirtiei, dupa continut. Niciodata, un plic de-al Olgutei nu dadea impresia de palton prea strimt, dupa cum iarasi, scrisorile ei nu pareau fituici din gresala strecurate intr-un plic disproportionat cu ma­rimea lor. O scrisoare de-a Olgutei era un armonios tablou grafic; sirurile drepte, implinite ca forma, nu dadeau impresia de front soldatesc incremenit la comanda, dar nici de ploaie torentiala, aspect ca­racteristic al scrisului femeiesc. Un fel de hora vivace, aproape relief prin fermitatea conturului, gata parca sa se desprinda de pe foaia plata, in siruri dantuitoare. Rotunde, literele aveau un mers elas­tic, cuvintele abia desprinse unele de altele pareau ca se tin usor de mina, mergind in virfuri, intr-acelasi ritm, sir cu sir.

Lui Vania ii scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decit colile obisnuite, dar tot atit de late, ceea ce le sporea largimea, dind o impresie de robust. Ochiul cetea frazele lung, prinzindu-le amplu, fara acele ridicule viragii, impuse de scrisorile inguste, care dau ochiului senzatia ca se pravaleste pe scara unui pod cu un sac de nuci.

Aceste coli, indoite in doua, aveau plic proportio­nal marimii lor si minilor lui Vania, mai ales. Mari, puternice erau minile barbatesti ale lui Vania, mari trebuiau sa fie si plicurile destinate acestor mini. Sa nu fie plicul in ele furisat, clandestin ca fituica in mina scolarului care copiaza, sa nu-i dea lui Vania impresia minusculului, a derizoriului, a papusei ― ci dimpotriva, sa fie plicul in minile lui, larg, spatiat, intreg in simplicitatea liniilor drepte. Sa-i placa sa se uite la plicurile in care erau scrisorile Olgutei, cum ii placea sa priveasca la ferestre, viata de afara.

Podoabele feminine ale acestor plicuri erau pecetile. Olguta isi inchidea plicul cu doua peceti asezate de-a dreapta si de-a stinga marginei de jos, atirnind ca doua somptuoase zorele deschise pe un zid.

Alese bronzul. Bastonul de ceara incalzit la fla­cara luminarii sfirii, revarsindu-se moale cu palpi­tari luminoase, pecetea se forma larg ovala si nere­gulata, scarabeul daruit de Pasa isi imprima in lava de mozaic diavolul linear. A doua pecete aparu in cealalta margine. Olguta zimbea copilareste la flacara luminarii, in mirosul fierbinte, putin aromat, de ceara topita. Isi privi scrisoarea.

Ca si ferestrele, oglindea caderea soarelui de bronz lichid.

Ii ridea toata fata acoperita de soare. Il vedea pe Vania rupind sigiliile de bronz cu degete de imparat care primeste o scrisoare de la un alt imparat. Ar fi vrut sa se intinda lung ca o pisica de Angora, pe linga el, in soare.

Se intinse, dindu-si capul pe spate. Cineva batu la geam. Privi. Capul Otelencei ridea, ca un harbuz atunci desfacut. Ii facu semn sa intre.

― Sarut mina, duduie Olguta, iar faci farmece?

Duduia casa subt pasii ei de taranca zdravana si la batrinete.

― Ti-am adus merinde.

Ii aseza pe masuta o farfurie cu o bucata de fagur stralucitor ca o zale de soare, si o strachina cu nuci si prune brumarii.

― Oteleanco, ii semn bun cind cade un mar?

― De undi-o cazut?

― De sus, de pe birna.

Oteleanca isi duse minile la gura, inundata de ris.

― Ai sa te mariti, duduie Olguta Maninca sa te faci frumoasa. Sarut mina, ca ma duc la treaba, ardi-i-ar norocu de nepoti.

― Cui seamana?

― Cui? se imbufna Oteleanca ― zarghitului!

Zarghitul era Gheorghita a Marandei, fostul aghio­tant din Pitar-Mosu al lui Danut, apoi ordonanta lui in razboi, si devenit dupa demobilizare vizitiu la Medeleni si ginerele Otelencei. Iute si el, iute si soacra, dar Oteleanca isi adora nepotii, si vrednic, Gheorghita in fiecare an mai adauga unul la sira­gul pus pe grumajii soacrei.

Oteleanca pleca repede. In fiecare zi ii aducea Olgutei merinde; fructe, dulceata, pine proaspata cu unt. Ea, vechea prietena a lui mos Gheorghe, in lipsa mosului, se socotea obligata sa ingrijeasca de duduita din casa lui.

Olguta minca prune, minca dulce si amarui miez de nuca, musca din fagur, numara din nou scrisorile lui Vania ― le numara in fiecare zi ― le incuie intr-o valiza pe care o aseza pe vatra, facu putina gospodarie prin odaie, musca din nou din fagur. Plu­tea un parfum de fericire in odaita in care vibra soarele, indesindu-si aurul. Ochii Olgutei se oprira deodata asupra sipetului brasovenesc. Stia ce-i inaun­tru, dar niciodata nu-l deschisese.

Acum cincisprezece ani, in copilarie, de cite ori nu cercase sa-l induplece pe mos Gheorghe sa-i arate ce-i in cufar. Mos Gheorghe nu cedase. Singura ru­gaminte a duduitei Mosului, neindeplinita de mos Gheorghe; dupa moartea lui aflase ce-i in cufar, dar nu cutezase sa umble. Trebuia sa asculte vor­bele testamentului lui mos Gheorghe. Sa astepte sa iubeasca, s-apoi sa deschida sipetul in care mosnea­gul adunase hainele de mireasa pentru ea.

Lua cheia sipetului cu o bataie de inima. Cheia era rece ca mina lui mos Gheorghe pe patul de moarte.

Mina Olgutei tremura.

Avea impresia ca mos Gheorghe-i in odaie si ca o priveste, fara sa-l poata vedea.

Anevoie descuie incuietorile ruginite. Capacul greu fu ridicat.

Soarele cadea din plin, indreptat parca anume asu­pra gurii de trecut.

Ii navali deodata in nari un sfisietor miros de vechi, uscat si mort, stringindu-i inima. Deasupra era o scoarta taraneasca macinata de molii. O ridica.

Se prabusira pulberi, jucind in soare. Matasa alba, atinsa de toamna, ingalbenise. O ridica. Fosni uscat. Se rostogoli un val subtire, taiat, destramat, subtiat ca un paianjenis. Murisera toate matasurile. Luciul lor de sidef ondulat, se stinsese. Jucau pulberi de pod in razele soarelui, raspindind miros de colb si mucegai.

Minile se oprira grele, deasupra vestedei rascoale. Impresia ca umbla in racla cu moastele unei sfinte, era atit de puternica, incit nu mai avu curajul sa caute mai departe.

Aroma fructelor, parfumul florilor se intristara.

Se auzi un oftat, Olguta tresari. Ea oftase. Strinse matasurile, c-un fel de spaima; aveau uscatimea de epiderma scamoasa de lepros. Inchise capacul, incuind. Scrisnetul cheii in broastele ruginite suna funebru. Mirosea a moarte. Si razele soarelui tre­muratoare de pulberi aveau ceva de moaste investmintate in aur. Auzise o miscare in sipet. Fugi afara. Respira adinc, cu suflarea precipitata. Poate ca erau soareci in sipet. Intra din nou in casuta. Luminarea stinsa fumega. Acelasi miros de uscaciune, staruitor raspindit, domina aroma fructelor si parfumul flo­rilor.

Olguta privi icoanele c-un zimbet trist, de copil care nu stie sa plinga, apoi scrisoarea lui Vania, cu pecetile de bronz aprinse de soare Isi trecu palmele reci peste obrajii reci.

Cu mini tremuratoare aprinse candela de subt icoanele severe.

Zimbetul luminei rosii se ivi pe fetele lor de um­bra arsa.

― Olguta! Olguta!

Glasul lui Puiu o destepta ca dintr-un cosmar. Lua scrisoarea si iesi repede afara, incuind usa. Puiu venise calare.

― Olguta, is cinci fara un sfert. La cinci plecam.

― Unde?

― Ai uitat? La iaz.

― Aa!

Respira. Cintau albinele si rindunelele. Soarele zvicnea cald. Calul lui Puiu necheza, framintindu-se. Cotcodaceau gaini. Un muget de bou rasuna enorm ca un arcus de contrabas al timpeniei fericite. Pri­velistea vietii ii spala ochii cu viata.

― Vii, Olguta?

― Vin.

Puiu porni in trap demonstrativ, subt ochii Olgutei care se-ndrepta spre grajd, calcind repede, elastic, prin focul purificator al soarelui.

― Gheorghita, spune-i lui Vasile sa-ncalece, chiar acum, si sa duca scrisoarea la gara. S-o dea recoman­data. Sa-mi aduca recipisa.

Vinatoarea de rate la Iazul Minzului era numai pretextul ospatului pe iarba, in noaptea cu luna plina.

Acest iaz, apartinind mosiei Medeleni, avea doua legende suprapuse: intiia, uitata de toti, ii daduse numele; a doua, mai recenta, si ea stearsa din amin­tirea oamenilor, o data cu disparitia ultimei gene­ratii de batrini, daduse iazului, multa vreme, o si­nistra izolare, prielnica inmultirii broastelor, racilor si ratelor salbatice, crutate de focul ucigas.

Intiia legenda, data de pe vremea fanariotilor. Stapinitorul de atunci al Medelenilor era Barbu Dumsa, poreclit Zimbrul, boier vestit pentru purtarea lui ― trecea drept cel mai voinic barbat al Mol­dovei ― si pentru frumusetea fiicei lui mezine, Varvara Dumsa, despre care se spunea ca era sculptata in sidef cu praf de diamant, ca unele crucifixuri bizantine, sculptura in sidef fiind cea mai migaloasa,

matasoasa piatra neputind fi lucrata decit cu buricul degetelor imbibate in pulbere de diamant, sculptura ei fiind adevarata dezmierdare. Atit era de stralu­citor alba si armonios rotunda Varvara Dumsa, ale carei sprincene, gene si cozi erau negre ca ciresele amare.

Pe-atunci, curtea Medelenilor era un fel de cetatuie imprejmuita cu zid nalt, ca si casa Dumsa de la Iasi. Arsese. Noua curte fusese construita pe alt loc. Intr-o zi, Barbu Dumsa, primise vizita unui pasa, cu alaiul lui. Pasa se indragostise de Varvara, prelungindu-si, zi cu zi, sederea la Medeleni. Intre timp iapa lui araba fatase un minz, pursinge. Pasa atita astepta. Mai sezu citeva zile, dind ragaz minzului sa se inzdraveneasca, si intr-o noapte porni cu Var­vara de-a curmezisul seii, urmat de galopul slugilor cu iatagane. Urmaritorii, in frunte cu Barbu Dumsa ii ajunsera in dreptul iazului. Lupta, pocnete de pis­tol, urlete, blesteme in doua limbi, prin bezna. Ta­ranii din sat se apropiasera, aprinzind focuri. In lumina valvataielor, Barbu Dumsa nu vazuse nici urma de Varvara; in schimb, printre raniti si morti, la marginea iazului, minzul arab cu un picior frint, tremura, nechezind jalnic fara sa se poata urni. Barbu Dumsa descalecase si, cuprinzind picioarele minzului in cite-o mina, il invirtise de citeva ori zvirlindu-l departe in apa iazului negru cu pete de singe. In loc sa fie botezat Iazul Varvarei, iazul devenise Iazul Minzului.

A doua legenda era legata de Fita Elencu. Se spu­nea ca sluta Fita fusese logodita in tinerete cu un boier frumos, pe care-l prinsese inselind-o cu o roaba de la Medeleni. In timpul unei plimbari cu barca pe iaz, Fita si-ar fi inecat logodnicul in apa verde. Mult mai tirziu, dupa moartea Fitei Elencu, aparuse din apa iazului o broasca neobisnuit de mare, cu glas gros, socotita de tarani ca o reincarnare in afuri­senie a Fitei Elencu. Viata se indepartase de iaz, desi racii foiau, lasindu-l in stapinirea broastelor.

Cu cincisprezece ani in urma, broasca blestemata fusese impuscata de Olguta, cu prilejul unei expeditii vinatoresti facuta de copii sub directia lui Herr Direktor. In acelasi iaz, tot Olguta azvirlise dantura Fitei Elencu.

De-atunci, trecusera anii, venise razboiul, batrinii murisera, Fita Elencu fusese uitata. Noaptea, cind treceau pe linga iaz, taranii isi faceau cruce, dar ziua, dupa ce-si faceau cruce, braconau. Legenda isi pierduse virulenta, o data cu disparitia broastei reputata invulnerabila.

Caruta cu mincare, bautura, pleduri, tacimuri si toate cele trebuitoare gospodariei in cimp deschis, pornise inainte ducind si pe Anica si Sevastita, pen­tru nevoile serviciului, si trei puste de vinatoare, a Olgutei, a lui Danut si a lui Puiu, tinute cu o teroare fetisista de cele doua servitoare, printre capetele impetuos curioase ale ciniior de vinatoare.

Apoi, in frunte, pleca trasura ducind pe doamna Deleanu, cucoana Catinca si pe Alexandru Palla: 'Les poids lourds'[21], cum ii botezase Olguta, in clipa cind trasura se urni din loc.

In urma trasurii porni bihunca sprintena, cu trup lung de lacusta si roti elegant rotate, condusa de domnul Deleanu cu tigara-n gura si palaria pe ceafa. Dupa bihunca luneca pufnind automobilul ponei al lui Danut, cu Monica alaturi si Herr Direktor la spate, cu cascheta englezeasca, costum de vinatoare si pusca in tocul ei de piele .

Olguta, Mircea si Puiu pornira calari.

Cei doi ofiteri de artilerie puteau sa primeasca lectii de echitatie de la amazoana imbracata baieteste, dintre ei. In trap, bustul Olgutei nu dadea impresia de piston cu rigida zvicnire verticala, pe care o dadeau busturile vecinilor ei, deseori hurducate, ghebosate si strimbate de capriciile sau spaimele cailor. Inca­lecata de Olguta, Zorca avea un trap definitiv ca hexametrii versului latin. Supla, spinarea Olgutei era ca o flacara ritmica deasupra unui dans. Se nastea si renastea din fiecare salt, din fiecare cadere, fluturind spre cer ritmul pe pamint format, jucind pe el, inaltindu-l, ondulindu-l. Calul Olgutei nu parea in­calecat. Trapul lui era elasticitatea unei bucurii libere, cu armonioase destinderi de muschi si muzicala toaca de copite. Ceilalti doi cai duceau povara omeneasca: al Olgutei era dus ca de vint si val, in arabescul curbelor lucioase, spre stemele solare. Valurile de colb stirnite de roti si copite se aprindeau in soare devenind casmiruri in spirala si valuri de borangic tesut cu fir de soare. Cerul era albastru. Racoarea se ridica, fluturind miros de finete, care te face sa stranuti, si amare parfumuri de toamna si tarina, care amintesc marea, feriga, minta si pelinul. Lasara in urma armatele invinse ale lanurilor de papusoi, prabusite in arama zdrentuita. Trecusera hoardele toamnei in galop, cu suliti lungi, lasind moarte si dezastru.

Incepeau delicat enormele prefaceri ale luminii. Soarele se cobora precizindu-si conturul. Razele-i cadeau ca sagetile izbind in scut. Parasit de soare cerul devenise sonor ca o incapere goala.

Se formara terase de trandafiri si gradini pluti­toare din nourii raspinditi in cele patru zari. In fata soarelui, pe zarea de apus, nouri mici ca un stol de hulubi ciuguleau simburi de rodie. Si deodata, cuprinsi de flacara, se topira ros, sticlos ros ca belteaua de gutui. Pe alta zare, suluri lungi de abur fura deodata straturi rasturnate de uriasi muguri de stinjinei. Inflorirea le fu destramare in fum albas­trui, cu creste sanghine. Se ivira coruri de rubin, si sfieli violete ca incercanarea ochilor de fata.

Ardeau toate culorile lumii pe zari, si soarele cadea tot mai rotund, tot mai enorm, tot mai de purpura, spre nourii care-l asteptau pe ultima treapta a apusu­lui, cu tortile aprinse.

Era ca o Seherezada a luminilor.

Caii lasara drumul, intrind in cimp. Nechezara. Cu o larga destindere, trapul deveni galop, val din val, avint din avint, bot intins, coama fluturinda, coada fiifiinda. Formau un virf de lance cele trei galopuri. Olguta, in frunte, ascutit in frunte, Mircea si Puiu, din ce in ce mai in urma.

Herr Direktor trase un foc de revolver in cinstea Olgutei, care descaleca privind indarat.

Mircea si Puiu sosira. Caii gifiiau ca luptatorii de circ. Toamna le desprindea un abur subtire de pe trup, prefacut de soare in destramari portocalii.

Bihunca sosi. Apoi trasura. Se coborira toti, parind ca si-au dat intilnire cu soarele pentru o conspiratie. Cinii adulmecau mirosurile iazului, cuprinsi de fri­guri, cu narile dilatate, latrind tinguitor cu ochii la stapini, si neliniste feminina in crupa.

Servitorii aprinsera coceni si paie, impotriva tintarilor. Cocenii piriira, revarsind scintei, amestecindu-si fumul aromat cu ceata acra a paielor.

Aerul devenea metalic, rece pe obraji ca lama unei arme. Crestea parca un munte pe aproape, dind gra­vitate apusului.

Toti priveau soarele. Enorm, soarele ii privea pe toti. Atinse zarea. Cu un gest desprins din vremea lui Hernani, Alexandru Palla se descoperi in fata apusului; neagra pelerina, vasta palarie, proiectate pe draperii de purpura cu faldurile incheiate-ntr-un rubin. Herr Direktor, cu tigara ridicata intre doua degete, avea aerul ca vrea s-o aprinda de la soare.

― E de cupa! se auzi glasul domnului Deleanu.

Roseata soarelui era atit de intensa incit, dupa fete, tot grupul parea un trib de piei rosii europeni­zate, venit in ascuns sa adore soarele.

Un nechezat trimbitat sacadat rasuna de departe; caii de la trasuri si cei de calarie raspunsera razboi­nic. Soseau alte trasuri in trap molatec pe cimpie, aducind pe proprietarii mosiilor invecinate. Coborira siluete de Tartarul, cu jambiere de piele galbena pe pulpe strimbe si chitiute tiroleze pe crestetul capu­lui; mosierite ingrasate de viata la tara, moi ca aluatul craflelor, cu picioarele deprinse cu papucii, umflate in pantofi, gatite ca pentru vizita, cu prea multe inele reliefate prin manusile prea strimte, raspindind dulceaga stridenta a parfumurilor turnate ca sa alunge mirosul de bucatarie, cu voaluri de cadina impotriva tintarilor, care, date peste cap, pentru saluturi si prezentari, descopereau zimbetul aceleeasi marci de fard, tuguiat in buzele crapate de vint. Nu lipseau nici domnisoarele monosilabice, cu pantofi de lac pe cimpia ironica, desprinse din-tr-un galantar de mode, sperioase in fata barbatilor ca si cum fiecare venea sa le violeze, cu priviri infipte in pamint si umbrelute inclinate in fata dis­paritiei soarelui.

Descinsera de pe caprele trasurilor si de pe cai, si cavalerii petrecerilor la tara, purtind cravase cu bot de cal si de caprioara in carimbul cizmelor, stran­gulati in cravate englezesti de pichet sau olanda, cu noduri savant rasucite si ace de cravata cu potcoava sau cap de cal, purtind flori la butoniera si batiste de matasa in buzunarul de la piept, clocotitor infoiate, calcind cracanat ca ofiterii de cavalerie care si descalecati poarta intre picioare volumul unui cal, salutind profund cu o inclinare martiala care descoperea luciri de cosmetic, pomada si briliantina.

Pleduri, cergi si paturi se desfasurara pe iarba.

Mirosul de baliga aparu; imediat si vrabiile, acesti vesnici creditori inaripati ai cailor.

Mai stralucea o dunga solara, ca o acadea rosie in buzele mai putin rosii ale zarii.

Femeile vorbeau frantuzeste cu accent moldovenesc, limba franceza topindu-se astfel ca untul in mamaliguta calda. Barbatii vorbeau lat si zimbitor moldoveneste, cu acea satisfactie joviala care precede mincarii.

Din rindurile domnisoarelor se desprindeau gamele soprane ale piuitului de curci. Cuvintele 'poetic' si 'sublim' afirmau contactul cu natura. Se auzi un hirscait, apoi un gemat, si patefonul indispensabil tineretului care se distreaza, debita hotarit un jaz. Cizmele si pantofii de lac, perechi-perechi, intrara in epilepsie de salon. Fetele dansatorilor, pierzindu-si masca familiara, se concentrara inspirate, ca deasupra unei mese de spiritism, devenind in dans un singur trunchi cu patru picioare, patru mini si doua capete.

Grupurile se formara. Femeile intr-o parte, mai toate mame, evocind valsul de odinioara, ticalosirea slugilor moderne, emanciparea odraslelor si retete de mincare; barbatii intr-alta parte, servindu-si mici aperitive anecdotice si pornografice. Domnul Deleanu isi formase grupul de pocher, nu departe de calda­rile cu sticle si damigenele alineate.

Vinatorii pornira urmati de cini, spre iazul tarcat de amurg.

Flacarile focurilor aprinse trezeau fosforescente de aur in ochii cailor dindu-le straniul lucirilor de zale in vechi morminte de voievozi.

Se raspindira de-a lungul iazului, lasind in urma focurile cu limbi rosii spre cer, si zvircoliri de umbre negre pe cimpie. Olguta era insotita de Alexandru Palla.

Deasupra caderii soarelui, zarea deschise un gigan­tic evantai, carmin in unghiul de baza, inaltat in degradari de rosu aerian, cu portocalii pulverizari, in albastrul cerului inca iluminat, in timp ce zarile de nord, sud si rasarit se-ntunecau pur, cuprinse de umbra ca de-o ampla racoare albastra, cu pete verzui pe cer.

Tiuitul tintarilor, gemut parca in departari, ples­nea strune subtiri la urechea vinatorilor. Dinspre cimp, trilurile greierilor rasunau ca scincetul a mili­oane de mitisori lepadati. Iazul gilgiia surd de glasul broastelor. Acolo, tacerea era ca o fata ciupita de varsat; oracaitul broastelor gaurindu-i tenul curat de inserare pe apa.

Fisiitul trestiilor evoca miscari de babe in rochii de matasa, intr-un salon cu luminile stinse.

Olguta se aseza la marginea iazului, pe un trunchi de salcie doborita, cu Pasa alaturi.

― Pasa, tu ai cunoscut-o pe Fita Elencu?

― Hm! Cine n-a cunoscut-o!

― Desteapta: nu?

― Prea desteapta pentru o femeie! Slutenia Fitei Elencu era expiatorie.

― Tu crezi ca inteligenta e un atribut masculin?

― In genere, da. Femeile sint predestinate curbe­lor. Inteligenta e arhitectura de linii drepte.

― Tu crezi ca Fita Elencu n-a iubit niciodata?

― Stiu eu? Se spunea ca in tinereta ei Nu cred sa fi iubit pe cineva! Intre ea si viata erau numai raporturi de idei.

― Oare-a ucis?

― Hai, Pasa!

― Pe cine?

― Pe logodnicul ei, aici, in iaz.

― Nu stiu. De ce sa-l fi ucis?

― Fiindca o inselase.

― Accident

― Ciudat accident! Biata Fita Elencu! E ingro­zitor, Pasa, sa iubesti si sa fii urita, respingator de urita!

― Sa iubesti si sa fii batrin, e mai teribil! Rasarise o stea stralucitoare pe zarea colorata a apusului.

― Oamenii batrini au nevoie de melancolie, Pasa. Asta-i cochetaria lor: a doua, dupa ce le-a albit parul. Dar gindeste-te, Pasa, cind aveai douazeci de ani, sa fi iubit pe cineva si fata ta sa fi fost respinga­toare! De altfel, barbatii n-au nevoie de frumuseta. Slutenia unei femei e un acord fals; slutenia unui barbat adevarat rupe acordul, il depaseste, creind o disonanta care subjuga prin puterea ei Fita Elencu a suferit mult. Intre ea si viata, inainte de-a fi raportul de idei de care vorbeai tu, a fost slutenia. Un om si-a batut joc de ea. E cea mai odioasa crima a unui barbat sa joace comedia dragostei unei femei urite! Gindeste-te, Pasa, cit era de dezarmata aceasta fata care invatase viata in biblioteci! Sluta si des­teapta, invatata si lucida. Dragostea nu exista pentru ea. Intr-o zi privirea unui om i-a dat constiinta ca si ea e femeie. Inchipuieste-ti, Pasa, ca unui lepros cu fata mincata, i-ar intinde cineva o oglinda mincinoasa, in care, in locul fetei de cadavru, ar aparea o fata de om. Va mai exista altaceva pe lume, pentru acel lepros, decit oglinda care-i reda imaginea ome­neasca? Logodnicele inselate de logodnici, pling. Fita Elencu a ucis. A sfarimat oglinda mincinoasa Rasunau pocnete de pusca si latrat de cini. Treceau umbre repezi, pictate cu tus chinezesc pe zarea apusu­lui. Broastele tacura. Se auzea numai palpitatia lichida a iazului.

― Tu ai ucide, Pasa?

― Nu! E oribil.

― E oribil. Eu am ucis.

― Tu? Pe cine?

― O broasca, Pasa, dar am avut senzatia ca ucid. Omorul e mai mult o stare subiectiva decit un fapt in sine. Cei care ucid in razboi n-au senzatia crimei. Eu am avut-o, impuscind o broasca fioroasa, tot aici, pe iaz. Taranii pretindeau ca-i sufletul Fitei Elencu, reincarnat. Niciodata n-am vazut o broasca atit de mare! Sedea pe un trunchi de salcie, si cind oracaia, celelalte broaste taceau. Un sunet de gusat, aproape latrat. O uram ca si pe Fita Elencu, fiindca-mi era frica de ea. Am ochit-o lung

Olguta tacu. Nu se mai auzeau pocnete de pusti. Pe nesimtite, rasarita intr-un colt de cer, luna astep­tase implinirea noptii; si o data cu intunecarea zari­lor, lumina ei intra in noapte ca o spada in teaca de catifea.

― Am ucis-o. Un pintec alb, gaurit, si doua labe ridicate-n sus. Gest de blestem. Cosmarul copilariei mele. In zeci de nopti am visat labele broastei, ridi­cate spre mine, amenintindu-ma Pasa, ce umilitor lucru e lasitatea! Am stat de vorba cu tine si n-am tras nici un foc, numai ca sa nu ridic pusca in fata acestui iaz.

― Ce faci?

― Incarc pusca, zimbi Olguta, ridicindu-se brusc.

― Lasa, Olguta!

― De ce? Si tie ti-e frica?

Un ciot de salcie rasturnata se ridica diform din argintul apei.

Olguta facu un pas inainte. Pasa se ridica, urmind-o. Saltata cu patul in umar, pusca luci in luna.

Pasa isi pregati urechea.

Tacerea se prelungi apasator.

Olguta lasa tevile-n jos.

― Ce-i, Olguta?

Intoarse spre el o fata alba, cu aceeasi expresie pe care Pasa o vazuse intr-o seara la Paris, cind pianul amutise brusc si Olguta-l congediase, intinzindu-i o mina rece.

― Hai sa plecam.

Pornira tacuti. Olguta mergea incet, cu umerii aple­cati si picioarele grele.

Se apropiara de focurile aprinse in cimp. Patefonul cinta inainte, perechile dansau, servitorii pregateau masa pe paturi intinse la pamint. Frigul de toamna se lasa, aburind suflarile.

― Pasa

Olguta se opri, ridicind ochii spre Pasa. Glasul era calm; vorbele, clare.

― tu trebuie sa stii de ce boala a murit bunica mea. Cancer, nu?

― Da. Cancer.

Pornira inainte. O picatura de sudoare inghetata cazu de pe fruntea Olgutei, lunecind de-a lungul nasului.

Plecase de la masa, fara sa anunte pe nimeni. Incalecase si pornise in galop. Dorea sa ajunga mai repede acasa. Nu vedea nimic, nici stele, nici luna, nici pamintul taiat in vaste marmure simple.

Vorbele doctorului Mass erau neclintite in fata ei, pe cer, inainte si-n urma, in copitele calului, in bataile inimii si-n zvicnirea timplelor.

In clipa cind smuncise pusca, lipindu-i patul de umar, simtise adinc junghiul in sinul drept.

Aparura spume pe botul calului. Crupa-i lucea de sudoare.

Olguta casca gura ca sa-si descleste falcile. O dureau pina-n timple.

Luna aparu trist pe virful unui plop, ca o frunte de ostean rezemata pe spada.

Calul gifiia precipitat. Calciile intrara in burta uda de sudoare. Trecu prin sat, prin spart latrat de cini. Intra in curte. Descaleca. Lasa calul slobod. Intra prin atenanse de-a dreptul in odaia ei. Aprinse lampa. Se dezbraca, smulgindu-si bluza. Se apropie de oglinda cu pieptul gol.

Ii tremurau minile, innadusite. Pipai vechea cica­trice a sinului, usor, usor, de jos in sus.

Inima fu atinsa ca de un deget rece.

Ascunsa in sinul drept, la capatul cicatricei, o duri­tate se formase, dureroasa la pipait.

Facuse flacara lampii prea mare. Fila, cu limbile de funingine iesind din tubul sticlei. Nu s-auzea nici un zgomot in casa.

Creierul era greu, negru si compact, ca o bucata de fier in ger. O dureau timplele, falcile, si subt barbie, adinc subt barbie, un junghi ascutit.

Ferestrele erau deschise. Frigul gramadit asupra ei ii infiora lung spinarea, cutremurind-o. Ridica ochii. Intilni in oglinda o fata necunoscuta, descom­pusa, cu ochii rataciti, ca obrazul acelor fete de tarani, care in noaptea Sfintului Andrei, la miezul noptii, cu doua luminari la dreapta si la stinga, asteapta in fata oglinzii sa apara chipul mirelui, si vad nebunia dilatindu-se in ochii lor.

Sari in picioare, smulgindu-se din inclestarea apa­ritiei din oglinda. Isi acoperi sinii cu minile, atit de violent, ca durerea sinului drept rasuna in ea ca un tipat strident.

Cancer!

Avea un strain in ea! Intrase un strigoi in trupul ei!

Navali spre usa, smunci de miner, alerga nebu­neste pe coridoarele intunecate, lovindu-se de scaune, de mese, trintind usile, fugind, fugind prin casa vida.

― Baba! Baba!

Batea cu pumnii in geam, gifiind.

― Ce-i, duduie? Iaca, vin.

Aparu in camesa de noapte, c-un sal pe umeri. Olguta-i apuca mina, ca cineva care se ineaca.

― Ce-i, duduita? Vai de mine, s-ai iesit in camesa!

O acoperi cu salul de pe umerii ei, o lua in odaie, o aseza pe pat, aprinse luminarea.

Ghemuita in sal, Olguta tremura atit de tare, incit salul avea o vibratie de motor. Nu putea articula nici un cuvint. Dintii clantaneau, izbindu-se sacadat.

Baba o lua in brate, o aseza de-a latul patului, sprijinindu-i spinarea cu o perna mare, lua oghialul, acoperindu-i picioarele, si scotoci prin dulap. Se apro­pie de Olguta cu o sticla de rom. Umplu pe jumatate un pahar mare:

― Bea, duduita.

Olguta intinse capul, cu ochii indurerati de mutenia buzelor si neputinta trupului de-a face altaceva decit sa tremure. Baba ii cuprinse capul cu o mina, cu cealalta ducindu-i paharul la gura. Dintii trepidau pe buza paharului. Jumatate se varsa pe sal. Citeva picaturi de rom alunecara pe limba, printre gingii, raspindindu-si arsura. Gitlejul se desclesta. Un val de rom, inghitit ca un hap, se revarsa violent. Aburii fierbintelii cuprinsera stomahul, ridicindu-se in sus cu o duduitoare zvicnire a inimii.

Baba turna din nou in pahar. Docil, cu un istovitor efort de a-si stapini tremuratul, Olguta inghiti.

Se stirnise-n ea un vint fierbinte de Sahara. Valuri iuti de caldura pulverizata pina-n creier, si printre ele, enorm, bubuitul inimii ca un galop de apocalips. Ochii se acoperira de polei, buzele se inrosira, obrajii ardeau. Somnul venea greu si incandescent ca un metal topit.

Simti ca-i ridicata, leganata; simti aer proaspat pe obraji, apoi se topi, se topi

Baba o adusese in brate in odaie. O aseza in pat, infasurata in sal, o acoperi cu oghialul, ii potrivi pernele subt cap si se aseza pe un scaun la picioa­rele ei.

Gindul, intunecat inca de somn, se destepta ca un copil intr-o casa necunoscuta, cu o impresie de durere, de greu, de strain.

Deschise ochii. Se lumina de ziua. Recunoscu lumina la fereastra. Si inainte ca vreo judecata sa se fi format, simti ca cineva i-a luat lumina, ca o priveste fara s-o mai aiba, cum si-ar privi o caluga­rita parul taiat.

Se ridica incet, ingreuiata de-o caldura stranie. Privi. Dormise infasurata intr-un sal care mirosea a rom si a ceapa prajita. Il azvirli.

Cineva ii mutase masa, punindu-i-o la capatii. Un pahar de limonada, alt pahar cu o lingurita in el, alt pahar cu ceai, un bilet rezemat de un teanc de carti.

'Draga Olguta, n-am vrut sa te trezim. Baba ne-a spus ca ti-ai stricat stomahul. Ia curatenia, bea limo­nada sau ceaiul, si ramii in pat cit mai tirziu.

Sa nu fi racit cumva la iaz! Ti-am pregatit pe scaun o compresa si alcool; acele de siguranta le-am pus pe masa. Fii draguta, Olguta, si asculta pe mama.

P.S. Si pe papa, care te saruta si-ti doreste sa dormi tun si sa te scoli vesela si sanatoasa. Iti pre­gatesc un vin negru, mai bun decit doctoriile.

Papa.'

De la iaz pina la paharul cu rom din odaia babei, intimplarile noptii se refacura fulgerator, zvicnind in migrena.

Isi privi trupul cutremurata de spaima. Sa fuga din el Capul se ghemuise sperios intre umeri. Nu indraznea sa faca nici o miscare. Respira iute. Si deodata, celalalt gind, acoperit pina atunci, se ivi: Vania!

Casca gura larg, lasind sa tipe tacerea, respira inecat, ochii se acoperira de ceata, capul i se prabusi in palme, si fara sunet ― ca fisiitul spumei de val solitar pe mare calma ― plinse.

Tirziu, in aceeasi tacere, isi trase palmele de pe obraji. Fata aparu istovita, ca batuta de grindina. Isi rezema timpla de parete, privind lumina cu vidul ochilor.

Cucosii cintau, din timp in timp, ridicind luminii semne de hotar. Incepura printre crengi glasuri de argint marunt. O dira roza ca zeama de zmeura, colora pervazul ferestrei, apoi podelele.

Se auzi un scirtiit de care, mugete de vite.

Incepea viata pentru altii.

Nu se desteptase inca nimeni. Isi racorise obrajii cu apa rece, se imbracase incet, cu gesturi de plumb, ca un om foarte batrin.

Intra in biroul domnului Deleanu in virful picioare­lor. Mirosea a tutun si a piele. Se aseza la birou. Lua o hirtie de scrisoare cu en-tête-ul profesional al domnului Deleanu, si scrise, imitind slova barba­teasca. Osteneala miscarilor apleca sirurile, incovoia greoi literele, dindu-le o fizionomie batrineasca.

Iscali: 'Iorgu Deleanu'.

Lua un plic. Incepu sa scrie adresa:

'Monsieur Richard Mass

Professeur à la Faculté de Médicine'

Si o podidi plinsul cu siruri atit de dese, incit, lasind adresa neispravita, isi apleca fruntea indepartind-o de birou, deasupra covorului, lasind sa curga lacrimile in voie, cum singereaza caprioarele impuscate in cap, deasupra izvorului.

III

Nici unul dintre copii nu era pus la curent cu complotul celor batrini. Era in ochii batrinilor un zimbitor mister, ascuns subt priviri grave, si ca o presimtire de sarbatoare in casa. Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului Deleanu de la Bucu­resti, incarcat de pachete si plin de soapte strecurate la urechea doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca si a lui Herr Direktor. Si Pasa fusese informat, cu obligatia solemna de-a respecta secretul.

Domnul Deleanu sosise la amiaza. Daca Olguta n~ar fi fost atit de distrata in timpul vizitei obisnuite in biroul tatalui ei, ar fi observat desigur framintarea domnului Deleanu, de copil care detine un secret eruptiv. Si l-ar fi aflat. Dar Olguta nu-l intrebase nimic.

Cu bratul in jurul gitului tatalui ei, mai mult privindu-i parul alb, decit ascultindu-l, auzise vag cronica bucuresteana. In fata spectacolului vietii, domnul Deleanu avea inca prospetimea reactiilor copilaresti. Nici o blazare, nici o amaraciune, nici o otetire. Dupa viata tihnita de la Medeleni, cele patru zile de septembre, petrecute la Bucuresti, il infierbintasera ca pe copii intiia seara petrecuta la teatru. Vazuse tot. Stia tot. Pe deasupra, fusese angajat intr-un spectaculos proces de fraude militare, care-l pasiona. Dupa o simpla lectura a Ordonantei defini­tive, cu creionul ros in mina si zimbetul in ochi, mai expresiv decit ochelarii, aflase intregul mecanism al procesului, gasind si solutia juridica de cistig.

Ziua trecuse, dominata de verva descriptiva a dom­nului Deleanu.

Seara, la masa, doamna Deleanu anuntase pe con­vivi ca a doua zi dis-de-dimineata se facea mare grijitura, rugindu-i pe toti sa se scoale mai devreme si sa dispara de acasa pina la ora dejunului.

― La unu fix va chem cu clopotelul.

― Si eu, tante Alice? intreba Monica, nevazindu-se exceptata.

Doamna Deleanu abia izbutise sa-si stapineasca navala risului.

― Si tu.

― Si eu? nu se putu tine domnul Deleanu.

Ris general din pricina accentului scolar al intre­barii domnului Deleanu. Doamna Deleanu oftase, ridicind din umeri, dezolata ca si cum totul s-ar fi descoperit.

A doua zi de dimineata, dupa cafea, subt controlul doamnei Deleanu si al cucoanei Catinca, toti fura expulzati, cu interdictia formala de-a reveni pina la unu. Numai domnul Deleanu fu sechestrat in birou; doamna Deleanu il socotea incapabil sa pastreze un secret mai mult de douasprezece ore.

Plecara cu totii in livada: Pasa cu pelerina pe umar, si uneltele pictoricesti; Herr Direktor, cu un teanc de ziare; Puiu cu un dosar si un vraf de literatura juridica; Mircea, cu minile goale; Monica si Danut cu mormanul de corecturi al volumului lui Danut ― scrupulos, si cuprins de panica debutanti­lor fata de cele mai neinsemnate gresale de tipar, Danut era la a patra corectura.

Numai Olguta lipsea. Pornise cu masina lui Danut. Din ziua vinatorii de rate, nu mai incalecase. Facea zilnic aceleasi drumuri la gara, dar cu automobilul, automat: dusa de motor.

Exista un suris unic al fetei omenesti, pe care-l au parintii batrini cind intimplator evoca amintirea unui copil al lor, plapind si copilareste intelept, care-a murit de menengita la sase sau la sapte ani. Copiii morti de menengita sint cele mai sfisietor de luminoase chipuri ale copilariei.

Durerea acelor batrini e veche, s-a ros; le-a ramas uneori melancolia. Au descoperit intr-o caseta o su­vita de par a copilului lor, sau si-au amintit o vorba de-a lui, abia glumeata. Il revad jucindu-se linistit pe covor, cu fruntea grava si minutele potolite ca ale inteleptilor. Nu e zvon de risete, nici gama de vorbe subtiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tacere, o pata de soare. Parea mereu preocupat, ca cei care joaca sah. Era blind si concentrat. Nu supara pe nimeni. Se pregatea parca sa intre in mormint, cu fata lui solemn copilareasca, si minutele lui mici, inca de pe atunci ostenite de viata, ca aripele pasari­lor care-au trecut marea.

Batrinii surid; il vad copil, il stiu mort. La fel suridea si copilul lor, cind se juca pe covor.

Acest suris al fetei omenesti il avea dimineata de septembre. Si cerul, si soarele, si frunzele, si iarba, stralucind blind de aceeasi lumina, isi aminteau de-o alta lumina a unui april de mult dus, copil ramas in amintire, cu hainele de floare alba, si ochii lui gravi de prea mult soare.

Activitatile celor din livada erau lipsite de con­centrare, distrate, diluate in dimineata de toamna. Pasa privea mai mult decit picta. Herr Direktor, intins pe iarba, cetea fumul tigarii mai mult decit slova ziarelor. Puiu facea baie de soare, cu ochii inchisi si capul rezemat pe doua coduri. Danut si Monica, asezati la masa de subt nuc, renuntasera la corecturi; cu ochii pe sus, Mircea se plimba. Peste doua zile trebuia sa plece de la Medeleni. Sfirsea vacanta cu suflet apasat. Era numit conferentiar la Universitate. Primise vestea de curind, fara entu­ziasm. Viitorul devenise greu pentru el. Nebuneasca speranta ca e iubit de Olguta ii dezechilibrase viata altfel decit la optsprezece ani, cind renuntarea la Olguta ii daduse, pe linga melancolie, orgoliul puterii lui. Pierduse acest orgoliu tineresc. Simtea covirsitor nevoia gestului concret de a-si rezema fruntea pe o mina, de a-si rezema capul pe un umar ― si singura mina, si singurul umar, pe care fruntea si capul lui le cautau, erau vesnic departate de el, ca o zare de alta zare. Intiia osteneala a tineretei. Vid impre­jur. Gustul amar al vietii, care face pe batrini sa-si intoarne capul spre trecut, si pe tineri sa-si aplece fruntea in fata viitorului, cerindu-i parca mai curind pacificarea batrinetii.

Simtea ca o adversitate a vietii impotriva-i, o vointa de a-l micsora, de a-l umili. De cind era in liceu, dorise o viata limpede, cu linii sobre si precise, ferita de promiscuitate si echivoc. La optsprezece ani, o data cu dragostea, paralel cu marele ei elan, aparuse, cu obscuritati subterane, sexualitatea. Cedase, tulburindu-se adinc. Prima lui metresa fusese o servitoare, oroare, servitoarea Olgutei: Sevastita.

Atunci se desprinsese intiiul gest ostil al vietii. De-atunci isi daduse seama, prin el, ca sexualitatea e o putere care nu poate fi ignorata, nici considerata cu dispret patriotic, asa cum era tratata Germania, in timpul neutralitatii, de presa francofila.

De-atunci platise tributul acelor tineri care nestiind, sau neputind sa joace comedia sentimentala ca sa obtie prin ea gratuitatea actului fiziologic, recurg la procedeul comercial: cumpara. Cumparase deci ceea ce-i accesibil pungii unui baiat sarac, al carui ban, numarat, e destinat in primul rind cartii.

Dupa ce revenise, insa, din Germania, problema comercial rezolvata pina atunci, luase alta infatisare. Mircea nu mai era nici student la Bucuresti, nici doctorand in Germania. Era profesor in orasul Iasi. Nu se putea injosi pina acolo incit sa frecventeze noap­tea ― cu penibila clandestinitate a functionarilor sluti si burlaci, a capilor de familie fatarnici si viciosi, si a elevilor de liceu, lubrici cum sint cinii primavara ― acele lugubre incaperi, adevarate closete publice ale sexualitatii urbane.

Intimplarea, nu prudenta, il facuse sa descopere solutia oamenilor prudenti: metresa, nu profesionista.

Un anunt in ziarul iesan Opinia oferea seria com­plecta a scrierilor lui A. D. Xenopol, cu pret modest. Se dusese la adresa indicata, unde facuse cunostinta cu tinara vaduva a unui profesor de istorie, mort in razboi, care dorea sa desfaca o biblioteca inutila pentru ea, si impovaratoare pentru gospodarie, de vreme ce zilnic ar fi trebuit sa scuture praful unor carti necitite. Casa curata, cu podele ceruite, placuta ochiului.

Cu parul ei lucios castaniu descoperind o ceafa luminoasa, cu ochii ei malitiosi, zimbetul ei carnos si pufos pe buza de sus, si neastimparul ei robust, care dadea o tresarire trupeasca vorbelor, vaduva parea mai degraba o scolarita de timpuriu implinita la trup, purtind uniforma pensionatelor de calugarite. Ii oferise dulceata, cafea. Cumparase volumele lui Xenopol, dar biblioteca mai avea si alte volume interesante. Invitat, revenise. Intre timp, vaduva se informase despre Mircea. Testamentul defunctului ii interzicea o noua casatorie, subt sanctiunea pierderii averii de la el ramasa: casa, un pamint razasesc si pensia. Respectase testamentul, cautind aceeasi solu­tie sexuala pe care o cauta si Mircea, deopotriva de dificila pentru amindoi. Mai intreprinzatoare insa decit Mircea, si gospodina ordonata pe deasupra, izbutise sa-l duca si sa obtie in ietac, ceea ce apropie­rea ei ii sugerase lui Mircea in birou.

Raporturi clare, hotarnicite la cele doua ore saptaminale de pat. Practica, si totodata puternic femeie, vaduva gasise exact ce-i trebuia: un baiat tinar, care sa n-o exploateze, nici sa n-o compromita.

Acum, insa, Mircea se simtea incapabil sa mai aiba raporturi cu aceasta femeie. Nu mai putea disocia dragostea in doua. Actul sexual ii devenea odios, atita vreme cit se marginea la contactul fiziologic dintre doua trupuri; nu-l mai putea accepta ca pina atunci cu titlul de laxativ seminal.

Vedea deschizindu-se in fata lui ani grei si tulburi. Disparea din el privirea dreapta; incepeau priviri piezise. Un dezechilibru din care se naste blazarea timpurie, sau viciul.

Simtea dorinta vietii de a-l indoi sau usca.

De ce?

― Mircea!

Alexandru Palla, cu barba in vint si pelerina atirnind pe jos, prinsa numai de un umar, il ajunse din urma, suflind greu.

― trist anotimp e batrineta! Lucram la o lumina de toamna. O desprindeam usor ca fumul din pipa. Ei si? S-am zvirlit penelul.

Pe la douasprezece se auzi clacsonul masinei lui Danut. Monica il asculta atenta, ridicind ochi intrebatori si ingrijorati. Mai trecu multa vreme pina cind Olguta aparu pe poarta livezii. Monica-i urmari mersul incet, cu capul aplecat. De citava vreme, de cite ori o surprindea pe Olguta singura, cind nu-si supraveghea miscarile, i se stringea inima.

Pleca ochii din nou pe corecturi. O auzi apropiindu-se.

― Tot corecturi, Monica?

Glasul era aton.

Se aseza pe banca, intre Monica si Danut, punind mina pe gitul Monicai.

― Ce ai, Olguta?

― Nimic.

― Ti-s minile inghetate.

― M-am spalat. Unde-s ceilalti?

― Prin livada.

― E frumos Danut, cind apare volumul?

Danut tresari. De ani de zile n-o auzise pe Olguta spunindu-i Danut. Olguta era cea mai necrutatoare adversara a diminutivelor.

Si era ceva in glasul ei, cind ii spusese 'Danut', asemanator cu lumina diminetei de toamna.

― Stiu eu, Olguta! Poate ca peste o luna. Cum vrei sa-ti leg exemplarul tau?

― Scoti editie de lux?

― Stii, chiar de lux nu. Citeva exemplare pe hirtie mai buna, pentru voi.

― Om vedea Lasati corecturile. E frumos afara. Se auzi clopotelul care-i chema la masa.

― Nu-i asteptam si pe ceilalti? intreba Monica.

― Lasa-i. Mergem impreuna: cei trei muschetari, zimbi Olguta, luindu-i de brat pe fiecare.

Treceau printr-o lumina inalta si egal aurie. Frunze galbene si pete de soare cadeau din pomii cu fructe coapte. Olguta luase drumul cel mai lung. Era o luminozitate in toate cele, dinlauntru parca. Frunzele erau unse cu miere. Livada astepta din clipa in clipa sa devina de cristal sau de metal. Calda, iarba inalta uneori miros de minta si de busuioc.

Trecura pe linga un par cu fructe galbene ca lamiile coapte, dar mai mici, rotunde si netede. Un mar batrin era un cor de arome tinere cu obraji dolofani.

― V-aduceti aminte de merele coapte din bucata­rie? ii intreba Olguta, evitind cuvintul copilarie.

Zimbira toti. Sint intrebari la care nu raspunzi decit zimbind.

Ajunsera cei din urma. Vita pridvorului se inro­sise trandafiriu, albastrind mai racoros albastrul ce­rului de deasupra stresinei.

― Hai, copii! ii intimpina doamna Deleanu.

Sopti ceva catre cei din pridvor, si toate capetele aparura. Era armonios grupul lor, cu Olguta la mij­loc, cu soare pe obraji si-n par, tineri, inalti.

― Mama Grahilor! sopti domnul Deleanu. Ce Dum­nezeu! Aveau si un tata faimosii Grahi!

― Si-un unchi! sari Herr Direktor, luind bratul Monicai.

O exclamatie generala se desprinse, cind intrara in sofragerie. Flori de-a lungul mesei de gala, o langusta in armura ei stacojie, cupe de sampanie, banane, piersici. Candelabrul din sofragerie era de­corat cu vita rosie. Servitoarele aveau sorturi albe, pantofi lustruiti si ciorapi de-ai fetelor, cirpiti gro­solan,

― Ce sarbatoare-i, mama?

― O aniversara?

Se intrebau unii pe altii, fara sa descopere cauza acestui aspect de sarbatoare.

― Se calugareste Herr Direktor! propuse Olguta.

― Da. Intru in ordinul 'Benedictinei', raspunse Herr Direktor, indicind sticla de benedictina, proas­pat adusa de la Bucuresti.

Se asezara la masa intrigati. In timpul mesei, dom­nul Deleanu nu-si gasea astimpar; privea felurile de mincare, numeroase, cum privesc copiii la teatru orchestra care intirzie ridicarea cortinei.

Intiiul dop de sampanie care izbucni, in clipa cind sticlele fura aduse, fu domnul Deleanu. Destupa sti­clele, umplu cupele, le repartiza.

Herr Direktor se ridica, potrivindu-si monoclul. Masura in sir pe toti convivii, facind parca un bilant, verifica pe dinafara, cu virful degetelor, continutul buzunarului drept al jiletcei, si strivindu-si tigara in scrumelnita, dupa un fum suprem, incepu, fumegind inca:

― Dragii mei, intr-adevar sarbatorim o aniversara. Se implinesc cincispreze ani de cind Kami-Mura a devenit feciorul meu. Slava Domnului, toti de-atunci sintem si acum in jurul aceleiasi mese. Pe linga vechii convivi, mai vad cu placere pe cucoana Catinca, glorioasa gospodina moldoveanca, adversara munteni­lor si a picturei moderniste; pe Alexandru Palla, glorios pictor moldovean, adversar al civilizatiei mo­derne si aliatul cucoanei Catinca; pe vechiul meu prieten din Pitar-Mosu, Mircea, fiul cucoanei Ca­tinca, admiratorul picturei moderniste si al civiliza­tiei moderne; si, in sfirsit, pe nepotul meu Puiu, viitorul decan al baroului Iasi. Va rog sa iertati digresiunea, dar in aceasta casa cu trei avocati, nu se putea sa nu aduc omagiul digresiunii profesiei atit de bine reprezentata. Dragii mei, acum cincispre­zece ani, cind mi-am botezat feciorul la aceasta masa ― botezindu-ma si eu ― cinci oameni erau tristi si unul singur era vesel. Cel vesel era noul tata; cei tristi, fostii parinti, fiul si surorile.

Herr Direktor o privi pe Monica.Monica se rosi usor, plecind genele

― Una dintre surori, cea de pica, mi-a schitat in linii generale obligatiunile profesiei de tata. Ii mul­tumesc acum. Cred ca le-am respectat, se adresa Herr Direktor Olgutei. Cealalta sora, fiica soarelui, zimbi Herr Direktor privindu-l pe Danut, n-a spus nimica. Dar va asigur ca era cea mai necajita dintre toti. Noul tata al fratelui ei o facea sa capete ex­perienta unui sentiment necunoscut pina atunci: anti­patia, gratios exprimata prin culorile obrajilor si palpitatia genelor. Asa-i, Monica?

Monica ridica din umeri, rosindu-se mai tare.

― Asadar, urma Herr Direktor, pentru Monica, ziua de azi e aniversara unui fapt si a unei antipatii.

Dind scaunul la o parte, Herr Direktor se indrepta spre Monica.

― Facem pace, Monica?

Din tot sufletul, Monica-i intinse minile. Cu o abi­litate de scamator, Herr Direktor ii trecu verigheta pe deget.

― Ti l-am luat pe Kami-Mura, ti-l restitui pe Dan Deleanu.

Cuprinzind-o in brate, o saruta pe amindoi obrajii fierbinti.

In zgomot de scaune tirsite, pasi precipitati si zan­ganit de cupe, Monica deveni prizoniera grupului adunat in jurul ei. Soarele ii lumina parul innoindu-i aurul. Singele ii lumina obrajii.

Danut isi privea zimbind verigheta de pe deget, pe furis, inchizindu-si pumnul, deschizindu-l.

Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de muzeu, care-si vede periclitata o statuie, din pri­cina navalei vizitatorilor, ii indeparta pe toti, invitindu-i sa-si reia locurile.

― Iorgule, e rindul tau.

Domnul Deleanu era atit de emotionat, incit efor­tul stapinirii emotiei il facu sa ridice fruntea c-un aer sfidator.

― Draga Monica, acum cincisprezece ani, in anul cind Grigore ni l-a luat pe Danut, te-am capatat pe tine. Te-am crescut si te-am iubit ca pe copiii nostri, si singura noastra durere era ca intr-o zi vei pleca din casa noastra, cum pleaca toate fetele de la pa­rinti, maritindu-se. Viata a hotarit sa fim crutati de aceasta despartire, caci nevasta lui Danut nu poate sa plece din casa parintilor sai adoptivi. Iata de ce, astazi, iti spunem din nou, cu inima plina de o indoita bucurie: bun sosit in casa ta.

Din nou, cupele pornira spre Monica.

― Si acum, copii, urma domnul Deleanu, sa facem itinerarul viitorului Scoase din buzunar un mare plic galben. Am aici doua pasapoarte: unul, pe numele Olgutei; celalalt, pe numele doamnei si dom­nului Deleanu. Am anticipat putin casatoriei: nu va suparati?

Un inel de zimbete se forma in jurul mesei, inchizind margeanul oval al obrajilor Monicai.

― Mai am aici o hirtie de la Ministerul Instructiei, prin care se acorda Monicai un congediu de un an de la catedra, pentru perfectionarea studiilor casa­toriei, vorbi domnul Deleanu cu nasul in hirtie. Iata acum si vederile noastre. Tu, Danut, nu te prea impaci cu profesia mea. Avocatura nu convine tem­peramentului tau. Cred insa ca o catedra la Facultatea de drept nu ti-ar displace. Profesoratul se impaca mai bine si cu temperamentul tau si cu literatura. Din acest punct de vedere, noi toti am dori ca dupa casatorie sa pleci cu nevasta ta la Paris, sa-ti iei doctoratul in drept, si sa-l lasi pe tata sa-ti gaseasca o catedra potrivita cu studiile si preferintele tale. Asta-i prima parte a programului; a doua o priveste pe Olguta Vorbi mai incet. Olguta doreste sa plece in Franta acuma, in septembre. O rugam, noi toti, sa amine plecarea. Casatoria lui Danut va avea loc in noiembre. Pina atunci se vor face pregatirile ne­cesare. Se poate sa lipseasca Olguta de la casatoria lui Danut? Glasul devenise nesigur. Dupa casatoria lui Danut, plecati impreuna in strainatate, toti trei. Fetita tatei, te rugam cu totii

Privirile tuturora se indreptara spre Olguta. Pumnii ii nadusisera subt masa; fata-i era contractata. Dadu numai din cap aprobativ, izbutind sa smulga un zimbet slab fetei palide.

Aclamatii si urale raspunsera gestului Olgutei.

Izbucnise cu zboruri un cer de primavara in sufletele tuturora. Aminarea plecarii Olgutei fu semnalul de­plinei bucurii. Disparuse o apasare, incetase prezenta unei melancolii. Era ca o nevoie de dans in toti. Rideau de nimicuri, framintindu-se pe scaune. Fiecare obraz avea aerul ca aduce o veste buna. Cupe ramase pline fura desertate dintr-o data, si din nou intinse spre sticlele de sampanie. Domnul Deleanu interpela evreieste pe servitori, o saruta pe Olguta, si disparu, revenind cu doua sticle negre, prafuite.

― Ultimele, anunta el. Cotnar roznovenesc de la 1843. Una pentru logodnici, alta pentru Olguta.

Olguta bause sampanie, bau si un paharel de Cotnar. Obrajii i se rumenisera. Nu vorbea; zimbea mereu cam somnoros.

Se facuse fum in odaie si anarhie pe masa. Cucoana Catinca declarase ca Pasa-i un mare pictor, dar ca portretul Olgutei era o regretabila eclipsa. Pasa con­venise. Era atit de vesel, incit ascultase aprobind mereu lectia de portret servita de cucoana Catinca, oferindu-se chiar sa-i faca un portret demonstrativ. Mircea isi recapatase verva, fraternizind cu Puiu, admitind ca avocatura e o profesie admirabila, supe­rioara tuturor celorlalte.

Toti aprobau orice. Contradictiile disparusera. Era o totala renuntare la asperitatile si intransigentele personalitatii. Stapinea gestul sufletesc de-a face loc si celorlalti. Nici unul n-ar fi indraznit sa tulbure prin ceva bucuria generala: toti doreau s-o deser­veasca, intetind-o.

Abia pe la trei se sculara de la masa, congestionati, vociferind si gesticulind. Se imprastiara prin odai, ducind fiecare partea lui de bucurie. Danut o insoti pe Monica in odaia ei. Olguta ii ajunse din urma.

― Sa traiesti, Monica!

Ii dezmierda obrajii, sarutind-o lung.

― Si tu, Danut!

Il saruta pe obraji.

Pleca.

Monica si Danut intrara in odaie. Taceau. Jucau razele de soare aeriane mozaicuri galbene, atit de des, incit iti venea sa faci miscari de inot prin valurile lor iluminate.

Se oprira in mijlocul odaii. Cu minile intinse, amindoi isi priveau inelele lucind in soare.

― Intra, Olguta!

Cu cafeaua si paharelul de coniac in fata, rasturnat picior peste picior, in fotoliul biroului, domnul Deleanu fuma, privind plafonul cu expresia fericita a jucatorului de carti cind da pe fata un abataj.

Olguta se aseza pe marginea fotoliului.

― Papa, prea mult fumezi!

Ii lua tigareta din. gura, zvirlind tigara in scrumelnita. Ridicindu-se de pe marginea fotoliului, umbla in saltarul din dreapta, unde domnul Deleanu isi tinea uneltele fumatului, lua o andrea, vata, colonie, si incepu sa-i stearga tigareta de chilimbar.

― Uite ce iesa, papa!

Vata se facuse cafenie. Printre gene, domnul Deleanu ii vedea profilul aplecat deasupra tigaretei. Cu miscari indeminatice, insuruba vata in virf, o muia in colonie, cufundindu-o energic in tubul de chilimbar. Repeta operatiunea pina cind vata iesi curata. Privi tubul in zare: nu se mai vedea nici o umbra cafenie.

Un usor sforait. Intoarse capul: domnul Deleanu adormise cu capul pe speteaza fotoliului.

Somnul il imbatrinea. Il privi lung, ii alinta cu virful degetelor aburul matasos de pe timple si iesi in virfuri.

Mergea incet prin lumina spre casuta lui mos Gheorghe, in haina usoara de vara, cu bratele goale si capul descoperit.

Staruiau in vazduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbirniitoarea unui zmeu departat.

Rindunelele plecasera, luindu-si arabescurile negre, lasind cerului, goala, culoarea tare, albastrul dur.

Intilni un flutur alb. Dupa citiva pasi fluturele devenise o amintire departata, ca palpitind in lumina altor ani. Tot ce vedea, dupa ce raminea in urma, se indeparta iremediabil in trecut. Nu intorcea capul. Mergea drept inainte. Ajunse linga prispa casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olgutei. O lasa in lumina galbena a dupa-amiezei de toamna.

Intra in casa. Inchise usa cu cheia.

Focul din vatra era pe sfirsite; il facuse pe la douasprezece Otaleanca, subt privegherea Olgutei. Mai puse citeva lemne. Se aseza pe lavita. Ii era inima grea ca o amfora umpluta cu lut.

Ferestruicele casutei erau atit de mici, incit in lumina pareau doua icoane imbracate in aur, cu chipurile sterse, fata-n fata asezate cu cele de pe parete, posomorite in umbra lor arsa.

septembre. La far, in fata marii, logodna ei Viata ei se ispravea astazi, 12 septembre. Zilele viitorului, rupte din viata, cintara, cazind in lumina lor departata.

La munte, printre culmile padurilor de brazi, spre seara, brazii sint negri; tacerea, grava; cerul, solemn.

Lumina se imparte ca o multime in strane. Intre doi brazi e o lumina, intre alti doi brazi e alta lumina: aceeasi lumina, dar despartita, trup linga trup.

Padurile de brazi sint pline de trupurile luminii, ca timpul de zile intre nopti.

Nalti sint brazii, drepti si negri, de-a dreapta si de-a stinga luminii dintre ei, care e nalta, dreapta, limpede si palida. Cite doua facle stinse, de o parte si de alta a unui mucenic de argint.

E vesela ca un copil lumina pe cimpiile cu zari deschise si pe marile fara hotar ― dar intre brazi, inchisa intre trunchiuri, cu stinse facle, lumina e trista, neclintita in moartea ei palida.

Si de departe se desprinde un acord, altul Abia le auzi. Cometele, in clipa cind apar cu razele lor lungi prelinse in azur, daca, in loc sa fie armonii de lumini, ar fi de sunete, asa ar plinge dintr-o zare pina-n alta zare.

Cinta un bucium la munte, aerian, linga cer, ca aurora boreala, prin imensitati pure.

Lumina a murit palida si dreapta intre brazi, si viata in afara e un bucium care plinge cu acorduri lungi, venind din viitor pina-n trecut.

Viata plingea din departarea de lumina a viitoru­lui, deasupra sufletului neclintit in gindul mortii, ca lumina in padurile de brazi.

septembre

'Draga Monica,

Tu vei intelege si vei sti sa ierti pe cea mai buna prietena a ta, care trebuie sa intunece intiia zi fericita a viitorului tau.

Am cancer.

Pe scurt: la Paris mi s-a facut o operatie la sinul drept, pe cind tu erai in Pirinei, la Andrée Bertrand. N-ati stiut nimic, nici tu, nici Pasa, fiindca de pe atunci ma temeam. Tumoarea s-a refacut, progresind vertiginos. Am scris hirurgului care ma operase la Paris o scrisoare iscalita Iorgu Deleanu. Il somam ca tata, sa spuie adevarul. I-am aratat ca pentru o femeie operatia la sin e o mutilare prea grava si ca numai primejdia cancerului ar justifica-o. A raspuns telegrafic, recomandind operatia imediata: extirparea sinului. Scrisoarea lui, sosita astazi dimi­neata, vorbeste de sarcom canceros, arata fara incon­jur gravitatea, orientindu-se si dupa examenul primei tumori, si dupa scurtul timp care-a trecut de la operatie pina la refacerea tumorii.

Slava Domnului! Am fost crutata de minciuna si de indoiala.

Scrisoarea hirurgului afirma evaziv ca mai pot trai inca multi ani. Cum? nu spune. Dar eu stiu. Bunica mea asa a trait, din spital in spital, din sana­toriu in sanatoriu, de la Viena la Paris, de la Paris la Londra, lasind pretutindeni bucati de carne pu­treda. Urmeaza mirosul de cadavru, morfina si restul.

Nu-mi simt puterea sa duc astfel de viata, fiindca iubesc, Monica. Vania traieste. E in tara. Ma iubeste. Poimine, 14 septembre, trebuia sa plec cu el in America. Vezi

M-am gindit, Monica, nopti de-a rindul la voi toti. Veti suferi. Dar ramineti impreuna. Vania ramine singur. Si totusi, nu pot ezita. De opt zile am primit telegrama de la Paris, de opt zile am certitudinea absoluta ca am cancer, si de opt zile ezit, desi zi cu zi tumoarea creste. E ingrozitor. Inca doua zile, si as fi plecat, l-as fi intilnit pe Vania, as fi fost fericita, as fi sperat intr-un miracol, as fi trait mai departe, infirma, cersind viata, cersind dragoste, cer­sind mila.

Nu! Sint suveranul vietii mele. Libera, v-am sacri­ficat pe toti lui Vania, dragostii mele pentru Vania; o voi sacrifica si pe ea, acuma, cind vad ca incep sa devin robul vietii mele. De opt zile, Monica, mi-e mila de mine, traiesc din mila. Cind am primit te­legrama de la Paris, am primit si o scrisoare de la Vania: imi scria zilnic. Am vrut sa sar cu automo­bilul intr-o ripa, sa ispravesc scurt: era atit de simplu si de imediat! Dar a doua zi trebuia sa-mi vie o scrisoare de la Vania. Am trait inca o zi, pentru scrisoarea asteptata. Asa traiesc de opt zile. In scrisoarea de astazi Vania ma anunta ca e la Constanta, unde ma asteapta. Nu stie nimic. N-am avut curajul sa-i scriu adevarul. Tremuram la gindul c-ar fi putut veni linga mine. El e stapinul meu. L-as fi urmat.

Asta-i tot.

Acuma iata ultimele mele dorinti. Prin testamentul pe care-l pun intr-un plic separat, iti las toata averea mea, cu urmatoarele obligatii netrecute in testament:

1. Jumatate din avere sa fie la dispozitia lui papa.

E hartuit de datorii pe care le plateste muncind cum nici un om de vrista lui nu mai munceste. Dupa moartea mea, daca va mai putea sa munceasca, sa-i fie munca o distractie, nu o nevoie. Sa vorbesti numai tu cu el, dupa vreo luna de la moartea mea, spunindu-i in numele meu ca-i interzic sa refuze aceasta ultima solicitudine a afectiunii mele. Il rog.

2. Sa-l trimiti pe Puiu la Paris sa-si faca doctoratul in drept, pensionindu-l lunar timp de doi sau trei ani in asa fel incit sa poata duce o viata decenta, fara de privatiuni. Trebuie scos, acuma cit e tinar, din mediul avocaturii provinciale. Sa se deprinda la Paris, muncind in alt mediu, fara de mediocrele succese ale avocaturii, sa stimeze altaceva decit sme­cheria. Intr-o masura, Puiu e copilul meu. Ti-l las tie.

Sa-i servesti babei o mie de lei pe luna, pina la moartea ei, indiferent daca ramine la noi sau pleaca. Si sa ai tu grija sa ramiie.

Pe tine si pe Danut va rog sa nu mai plecati in strainatate, deocamdata. Credinta mea e ca Danut n-are nevoie de doctorat in drept, nici de profesorat. Spune-i ca am toata increderea in cariera lui de scriitor. Vointa care-i lipseste in viata o are in scris. Pe el nu l-a alterat nici avocatura, nici viata de provincie, si nu-l vor altera, mai ales alaturi de tine. Casa noastra nu trebuie sa ramiie goala. Cu voi incepe o viata noua. Poate ca vor mai rasuna glasuri de copii in casa noastra, dind si casei, si parintilor nostri ceea ce le lipseste. Saruta pe mama si pe tata, roaga-i sa ma ierte si spune-le ca i-am iubit frumos si drept.

Transmite lui Herr Direktor, lui Pasa, lui Mircea si mamei lui afectuoasa mea imbratisare. Cauta de-l vezi la Iasi pe doctorul Prahu. E bolnav, inacrit si batrin. Ajuta-l. Nu-l lasa in mizerie. E ingrozitor de singur.

Tu ma cunosti, Monica. Am trait cincisprezece ani impreuna. Doresc ca, prin tine, tot ce-a fost afectiune si solicitudine in mine sa continue. Desigur ca uit multe lucruri in aceasta clipa grea. Ti le vei aminti tu, in locul meu, facind ceea ce as fi facut eu. Ve­gheaza, mai ales, sa nu se prabuseasca nimic din casa noastra. Sa imbatrineasca toti, strinsi in jurul tau si al lui Danut. Fa tot posibilul ca papa sa re­nunte la necontenitele lui calatorii. Sa ramiie cu voi la Iasi.

Roaga-l si pe Danut sa faca in amintirea mea efortul de-a iesi din el, de-a ride, de-a glumi, intre voi, acasa, restaurind golurile.

Si acum, Monica, o ultima rugaminte, cea mai grea. In ziua de 14 septembre, adica poimine, Vania ma asteapta, de la patru in sus, la farul din Constanta. Trebuia sa ne logodim acolo. Du-te in locul meu, neaparat. Am lasat instructiuni imperioase in testa­ment sa fiu ingropata la Iasi, in cavoul familiei, in ziua de 16 septembre. Ai timp sa te duci si sa te intorci.

Monica draga, mi-e mila de tine, dar ce vrei sa fac? Lui nu-i pot scrie altaceva decit ca-l iubesc.

Du-te.

Cere-i inelul meu de logodna. Sa mi-l pui pe deget. Am acest drept. Sint logodnica lui si voi raminea logodnica lui si atunci cind inelul va straluci pe o falanga uscata.

Du-i din partea mea aceasta fisie de rochie, in amintirea celei mai frumoase zile a vietii mele. Am petrecut-o cu Vania la Balti. El stie.

Monica, spune-i ca nu pot sa-i scriu. Va intelege.

Fii cu el cum ai fost cu mine, cind Vania, pentru noi, era mort. Spune-i ca string in brate si sarut intreg pamintul pe care i-l las pustiu.

Daca intimplator mai primesc mine o scrisoare de la Vania, du-i-o.

Olguta.'

Tremura, tremura. Ii tremura trupul, ii tremurau buzele, ii tremura barbia.

Dragostea ei! Dragostea ei! Rindunica aruncata in convoiuri de ghetari!

'Draga papa,

Tu ai fost cel mai scump camarad al meu, din copilarie si pina astazi'

Nu mai putea. Fara glas, scinci, inchizind ochii. Capul ii cazuse pe masuta de scris. Respira inval­masit. Isi urni din nou capul greu, cu un abur pe ochi. Se ridica. Se lasa pe marginea lavitei. Ca la cinii care trag a moarte, capul ii era aplecat; prea greu pentru puterea trupului.

Se ridica din nou, lua scrisoarea si telegrama doc­torului Mass, dindu-le pe foc.

Flacari iuti izbucnira. Era o caldura innabusitoare in incaperea mica. Lua scrisorile lui Vania, le strinse in brate cu toata puterea; durerea sinului raspunse ascutit. Se aseza pe un scaunas, la gura vetrei. Cu o miscare de mama care ajuta primii pasi ai copila­sului, tinindu-l cu minele de umeri, viri scrisorile in gura sobei. Flacarile dansara. Inchise ochii. Ca un soare de vara, caldura scrisorilor arse ii juca pe obraji.

Se intuneca. Un morman negru ca o haina de doliu. Se ridica. Se duse in tinda.

Descuie usa.

Sa fuga!

Gindul izbucni atit de violent, incit o zgudui, inaltind-o dreapta ca o flacara suprema.

Se indoi din nou.

Se intoarse in odaie. Lua din valiza revolverul. Se aseza pe lavita, rezemindu-si coasta de mormanul de perne. Tresarea un spasm de plins fara lacrimi in muschii obrazului. Revolverul devenise prea greu, ca tras de-o alta mina. Isi odihni mina cu revolverul, ducind-o pe genunchi. Cu mina stinga isi cauta inima.

Era imbracata eu rochia de 'Esmeralda'. Din corsaj smulsese fisia trimisa lui Vania. Roseata soarelui din apus o imbraca in ape portocalii, de culoarea rochiei, inlocuind fisia desprinsa. Ca sa asculte inima, isi tinu respiratia. Avea o arsura de ger in toate incheieturile, si fruntea-i nadusea in valuri, lasindu-i gust sarat in colturile buzelor.

Mina cu revolverul se inalta, indreptind teava spre degetul care marca locul inimii.

Degetul cel gros al minii drepte pindea inert pe tragaci.

Privi lumina, c-un suris mirat.

Era ca o tacere incremenita a unei multimi, in preajma panicei sau a uralelor.

In lacatul inimii glontul intra.

Viata navali afara.

Ploaie de stele, zilele viitorului cazura in noapte.

Capul balabani, descumpanit.

Trupul cazu, ca aruncat din galop, cu sageata in inima.

Pleoapele se zbatura pe ochii albi.

Tacerea fu de moarte, in fata icoanelor.

IV

Vinata si verde, marea isi inaltase statura de va­luri, tunete si spume.

Ferestrele odaii Monicai, deschise, aspirau ceata sarata.

Rasuna o bataie in usa. Starui. Jupineasa intra, aducind o ceasca de cafea neagra. Monica tresari, dindu-se indarat; vazu, ofta, multumi. Jupineasa iesi.

De doua zile, fiecare om, fiecare miscare, ii dadeau fiori in spate, cutremurind-o. S-astepta mereu s-auda un gemat, o prabusire, un plinset, un tipat strident. Asa lasase Medelenii. Nesomnul de doua nopti o chi­nuia palida pe marginea cosmarului. Motaia mergind si stind si sarea infricosata la orisice miscare, stra­batuta de panica aceluiasi gemat de geamandura si de aceeasi vedenie de casa prabusita in intuneric, usi deschise, ferestre date-n laturi, umbre alergind cu lampi, ochi rataciti, gesturi demente Mirosul de tamiie nu-i mai iesea din nari. Odaia copilariei lor fusese prefacuta in camera mortuara. Olguta, intinsa cu fata in sus, in straniu somn de statuie cufundata in apa; doua luminari arzindu-i la cap; domnul Deleanu, pe marginea patului, scofilcit, plingind cu gura deschisa si stergind cu batista obrajii Olgutei, ca si cum ea ar fi plins; si Herr Direktor, fara monoclu, stind pe un colt de scaun, cu fruntea plecata si buza rasfrinta.

In odaia doamnei Deleanu, miros de eter; bocete in bucatarie si o tacere grea, sfarmata de gemete. Vorbele pierisera.

Isi rezema capul de marginea patului, simtind cu timpla, raceala barei metalice.

Atipi.

Iar rasuna o ciocanitura la usa. Jupineasa intra.

― Domnisoara

O atinse pe umar. Monica sari.

― Ce-i?

Clipi des, cu minile pe inima.

― intreaba birjarul daca nu-i dati drumul?

Isi scoase ceasul din valiza: erau patru si zece. Isi trecu mina pe frunte. La patru trebuia sa fie la far. Lua scrisorile: a Olgutei si a lui Vania, ultima venita a doua zi dupa moartea Olgutei.

Se cobori in goana pe scari, se sui in trasura.

― La far.

Trasura porni, cotind pe bulevard. In preajma marii vintul batea atit de tare, incit marea parea invizibil prelungita in vazduh, dincoace de tarm.

Isi strinse gulerul paltonului. Dadu drumul trasurii. Sui scarile. Incepu sa alerge. Se opri sa respire. Iar alerga. Digul era pustiu; duduia de furtuna ca o ini­ma grea. Cu salturi de pantere imbaiate, valurile sa­reau, aruncindu-si spumele pulverizate peste dig, lasind ochiuri de apa si bura de ploaie.

Nici un vapor pe mare, nici o pinza. Zare vinata, mare clocotind de spume sure, nouri ca turme de boi in vijelie.

Ritmic, vaiet de enorma cucuvaie, uuitul geamandurei: Unu Uuu Uuu

Ajunse la far. Respira adinc. Trecu inainte. Privi. Nimeni. Pustiu. Marea.

Se rasturnase parca o statuie al carei piedestal era intregul pamint.

― Vania!

Ii raspunse urletul marii cu spumele vilvoi.

Grea, inima i se scufunda cu fiecare bataie. Se aseza jos, pe lespede.

Astepta. Astepta.

Nimeni.

Marea, marea, marea

Plingeau alti ochi prin ochii ei, pe obrajii albi, slabiti, deasupra buzelor amare.

Scrisoarea lui Vania! Isi sterse ochii. Scoase scri­soarea din buzunar. O privi.

Avea ea dreptul s-o deschida?

Da. In aceasta clipa, ea era Olguta, ea era dragostea si suferinta Olgutei.

― Aa!

Monica se repezi, cu bratele intinse. Foaia de dea­supra zburase pe mare, smulsa ca de o mina enorma. Cealalta foaie palpita fosnind in degetele inclestate ale Monicai.

Se aseza din nou pe lespedea de piatra, tinind foaia ramasa, ci amindoua minile, acoperind-o ca pe o flacara.

'Asta-i viata mea, Olguta.

Ce-am facut? Pentru ce-am trait? Ce-am adus eu vietii? Nimic! La o vrista cind dragostea da culmi tineretei, sau ucide, eu am fugit de ea. Gindeste-te bine. Eram tinar, ca tine. Femeia pe care-o iubeam ― o iubeam cum la douazeci si ceva de ani iubesti. Erau in mine mai multe biserici inaltate pentru ea, decit a inaltat lui Dumnezeu imperiul rusesc. Aceasta femeie m-a ingrozit. Daca eram viu, ma ucideam o data cu dragostea, sau o iubeam mai departe, cu scirba, cu ura, cu revolta si blesteme ― dar o iu­beam. Omul viu aduce dragostii cerul si iadul sau, si ramine linga ea. Eu am fugit, am suferit, am uitat, si am trait, despartindu-ma si de dragoste, dupa ce ma despartisem de parintii mei, de tara mea, de credintele mele, de tot.

Ce-am facut? Nimic! Sint omul care vesnic a fugit de ceva sau de cineva, in alta parte, si de-acolo iar, si iar.

Pe cine cautam? Ce cautam?

Ma intorc indarat, in fata vietii mele, si ma in­grozesc. Unde n-am fost? Ca vasul fantoma, am ca­latorit mereu, pretutindeni, gonit de-o vesnica neli­niste, si am trecut prin toate cele, fara ca nimic sa ma atinga, sa ma loveasca, sa ma opreasca. Sint un strigoi. Exist pentru altii ca nourii, dar pentru mine nu exist, si nici viata nu exista pentru mine. Trec prin ea ca o fantoma. Eu nu cunosc triumful obstacolului care te face sa existi, dindu-ti dorinta sa inlaturi ceva, aparindu-te sau facindu-ti loc.

Trec. Sint abur, neant. Sint abstract. Trec prin lumea concreta, ca minat de un blestem, fara con­sistenta, fara popas. Odihna si zbuciumul fapturilor concrete, mie nu mi-s date.

Tatal meu mi-a dat acest trup de urias, iar mama mea a aruncat in mine seminta de vint a tatarilor no­mazi din care se tragea ― dar suflet nici unul nu mi-au dat. Uriasul moldovean si mica tataroaica s-au iubit. Dar eu nu sint copilul iubirii lor; eu sint blestemul neamului tatar, corcit cu singe de ghiaur, si blestemul boierilor moldoveni corciti cu singele neamului care le-a ucis strabunii.

Fug. Asta-i viata mea. De nimic si dupa nimic, dar fug. Ma tirasc pe fata pamintului fara sa incoltesc nicaieri. Lunec, viata nu ma accepta. N-am aderente la viata.

Pot eu sa trec asupra ta, blestemul acestor doua neamuri incrucisate-n mine? Pot eu, la aceasta vrista sa cred in miracolul iubirii, cind in tinereta am tre­cut prin ea ca aburul prin munti, si m-am lepadat de ea, fugind mereu?

Nu! In fata ta, mai ales, eu, omul fara suflet, fara consistenta, n-am dreptul sa inalt cuvintul iu­bire. Flacara lui au avut-o parintii mei; mie mi-au lasat cenusa si vintul care-o poarta.

Rupe scrisorile. Uita vorbele mele. Uita-ma. Daca exist pentru tine, alunga-ma, cum ma alunga pamintul. Sint o umbra, nu sint un om. Lumina tineretei tale ma va alunga. Nu pot sa te insel. Iubirea ta pentru mine ― ma inchin in fata ta ― e mai grea decit blestemul lasat din parinti; e pedeapsa vietii impo­triva strigoilor care-au cutezat sa priveasca soarele. Ramas bun, Olguta. Minile mele nu indraznesc sa te binecuvinteze. Imi plec genunchii in fata ta. Iarta-ma si uita-ma.

Vania.'

Scrisoarea era uda de bura marina. Cazu. Spumele o cuprinsera in clocotul lor. Monica se ridica incet. Era atit de trista viata, incit marea se deschidea ina­inte, ca un drum de pace si odihna.

Porni spre viata cu umerii plecati.

EPILOG

Mircea se destepta trist. Prin somn se oprise alt suflet asupra lui, muzicalizindu-l, lasindu-i ca o moarte de acorduri dulci si ca disparitia unei suflari de primavara.

O visase pe Olguta, sau poate-si visase sufletul care-o iubise pe Olguta. Vibra inca o atingere a inimii lui, dind sunetul straniu al instrumentelor de coarde, demult necintate.

Urma o senzatie de pustiu, de indepartare, de exil ― si se destepta de-a binelea in ietacul conjugal.

Era atit de ireal delicata mihnirea pe care i-o lasase somnul ― fior de stea desprinsa ― incit tot ce-i vazura ochii ii paru grosolan si brutal. Zimbi mirat si amar, cu tulburarea copiilor cind le vine sa plinga din senin.

Daca o ciocirlie transformata prin metamorfoza in rata, si-ar aminti de un zbor in soare, pe cind era ciocirlie ― la fel s-ar mira, privind in jur decorul familiar. Mirosea a otet de trandafiri, acrit in cal­dura de ietac ermetic inchis, cu storurile trase.

Racise cu o zi inainte la o intrunire politica. Se inapoiase afon, terorizat de aprehensiunea unei pne­umonii, plin de exagerari pesimiste.

I se acoperira obrajii de roseata rusinii, gindindu-se ca se alintase ca un copil rasfatat, care pentru o simpla taietura la deget sau un inofensiv gutunar, exploateaza afectiunea alarmata a parintilor. Pe cind traia cucoana Catinca, n-ar fi indraznit niciodata sa joace rolul copilului rasfatat. Mama lui il iubea, dar cu o energie spartana, care excludea diminutivele si in vorba si in fapta.

Si la Berlin, in timpul doctoratului, traise izolat, ingrijindu-se singur de cite ori era bolnav, cu un op­timism intotdeauna robust, barbateste.

Viata conjugala il transformase. Barbat in viata sociala, devenea treptat mai copil, in viata de acasa.

Se casatorise dupa moartea mamei lui, cu vaduva profesorului de istorie, demult metresa lui. Dupa moartea Olgutei o parasise. Trecusera citeva luni. Primise intr-o zi o scrisoare stingace si trista, umila si discreta, care-l induiosase. In timpul cit o cunos­cuse ca metresa, nu-i banuise nici o aptitudine pen­tru melancolie. Veselia ei era vesnicul ei neastimpar, cum risul stupilor nu-i decit rasunetul activitatii albinelor. Scrisoarea ei ii semnalase prezenta unui suflet, acolo unde vazuse numai un trup. Isi reluase vizitele, sarbatorit ca un stapin. Treptat le indesise, prelungindu-le. Moartea Olgutei il debilitase, dindu-i nevoia rasfatului feminin. Acolo il avea.

Dupa moartea cucoanei Catinca ― a doua moarte ― se ingrozise de singuratatea casei lor.

Citava vreme, dormise dincolo, in casa vaduvei. Apoi se casatorise, aducindu-si sotia in casa lui. Marieta Balmus era tot atit de activa si buna gospodina ea si cucoana Catinca. Mircea traia exact in aceleasi conditii de curatenie ordonata, confort substantial si hrana moldoveneasca, ale copilariei si adolescen­tei lui.

Trupeste, Marieta Balmus era sotia lui, dar sufle­teste era mama lui, sentimentul maternitatii, nesatisfacut in aceasta femeie normala, inlocuindu-l pe acel al dragostii, inaccesibil in puritatea lui inalta, acestei femei perfect echilibrate, calme, practice, lip­sita de orsice romantiozitate. Dar aceasta tardiva maternitate, deviata spre un barbat, mai putin neli­nistitoare decit iubirea, era mai invaluitoare, mai adormitoare, facind din Mircea vasalul suveranitatii ei. In casa lui, era copilul sotiei lui. Pe nesimtite de­venise 'Puiule' in gura nevestei lui, in inima ei, in casa lui, si la urma, in atitudinile lui din viata intima. Ea tinea banii, dindu-i cit ii trebuia. Ea ii cumpara camesile, cravatile, ciorapii. Cu ea se ducea la croitor, cind isi comanda haine. Jumatate din per­sonalitatea lui era tutelata, cu deplinul lui consimtamint si spre profunda lui satisfactie. Avea senti­mentul ca nevasta lui se sacrifica exclusiv pentru el, asumindu-si grijile marunte ― cele care ostenesc mai meschin sufletul ― cu un devotament care-l induiosa. Suma acestor induiosari zilnice, exaltate de recunostinta, ii daduse lui Mircea, de la o vreme, credinta ca o iubeste.

Jumatatea de suflet autonoma era gata sa accepte tutela. Pina atunci, Mircea, care in viata casnica se supunea orbeste bunului-simt si spiritului practic al sotiei lui, n-o consulta niciodata asupra activitatilor lui publice. Continua sa faca politica taranista, lucra la Universitate cu studentii lui, si publica studii acerbe in Viata contimporana.

Intr-o zi, dupa un dialog avut pe dormeza din ietac, spre seara ― Mircea sedea intins cu capul pe ge­nunchii nevestii lui ― Marieta ii zdruncinase credinta in taranism.

Marieta era o veche abonata a Universului. Tara­nismul era tratat in consecinta, dar de gura unei femei eu trup pietros, care adora capul de pe ge­nunchii ei, dezmierdat dupa fiecare vorba, sarutat dupa fiecare rudiment de revolta verbala. Marieta ii aratase ca hoti sint in toate partidele politice, dar ca fiecare partid politic are si un egal procent de oameni onesti, care doresc fainele tarii pe cai mai pasnice decit acele indicate de partidul taranesc. Intrind la liberali, Mircea si-ar fi putut valorifica altfel decit pierzindu-si sanatatea in intruniri jude­tene, inteligenta si cultura lui; ar fi putut ajunge deputat, poate ministru, si binele pe care niciodata nu l-ar fi putut face intr-un partid de vesnica opozi­tie, l-ar fi putut realiza avind un rol efectiv in organizarea sociala. Pe linga aceasta, devenind li­beral, viitorul lor ar fi capatat alte perspective: un voiaj in strainatate, tot felul de inlesniri materiale etc

Dupa citeva luni de astfel de convorbiri, Mircea era din nou induiosat ― si altfel decit pina atunci ― de solicitudinea Marietei pentru viitorul lui. Inscrie­rea la liberali devenise fapt necesar ca o rasplata a Marietei. Fusese felicitat pentru aceasta inscriere de atitia oameni care-i preziceau un viitor stralucit, incit Mircea isi dadu seama ca oamenii nu sint atit de rai cum par, si ca e mai agreabil sa traiesti in­tre prieteni, gasind si-n afara atmosfera de acasa, decit sa stai mereu la pinda printre dusmani, ve­nind zilnic acasa, ostenit, frint, amar.

Liberalii il numisera profesor universitar. Sarba­torisera in doi acest succes al Marietei.

― Marieta, uite un volum care merita sa fie in­jurat. Ce spui?

― De cine-i, Puiule?

Ii spunea numele autorului. Marieta se informa. Daca autorul n-avea rude sau prieteni care-ar fi putut ingreuia cariera lui Mircea, recenzia crincena aparea. Altfel, Mircea tacea, alegindu-si alt subiect. Aceasta vama prealabila, devenise automata.

Treptat, Mircea parasea realitatile artistice, lite­rare, sociale si politice, acut contimporane, indreptindu-se spre idei generale si principii, dezindividualizate.

Rarise raporturile cu menajul Dan Deleanu. Atitu­dinea lui coincidase cu a Marietei, desi cauzele erau deosebite, inlaturind astfel explicatiile penibile. In atmosfera Monica si a lui Danut, de la sine, fara nici o indelicateta din partea cuiva, Marieta-i devenise stra­ina. Acest sentiment il apasase cu prilejul intiii vizite. Ei trei, Monica, Danut si Mircea, erau legati printr-un trecut comun, si printr-o inrudire intelectuala, care-i facea egali. Retetele de gospodarie si preturile le­gumelor in piata, vorbite de Marieta in acea atmos­fera, sunasera ciudat, cu toate ca Monica abundase in sensul Marietei.

Dupa citeva zile, Mircea simtise o profunda umilire, mai ales din cauza reactiei lui de-atunci, defavora­bila Marietei, atribuind Monicai si lui Danut aceeasi reactie ― natural, ascunsa ― ceea ce crea intre ei trei o complicitate involuntara si tacita, impotriva Marietei.

Pentru Marieta, Monica era prea frumoasa si prea 'doamna'. N-o umilise Monica prin nimic, dimpotriva, dar o umilise propriul ei sentiment de jena defe­renta, parca servila, fata de Monica.

De-atunci se vedeau rar.

Uneori numai, cind Mircea il intilnea pe Danut la redactia Vietii contimporane, sau pe strada, vor­beau cu aceeasi prietenie. Odata, trecind din intimplare prin fata casei Deleanu, singur, Mircea fusese poftit inauntru de doamna Deleanu. Intirziase citeva ore in casa cea scumpa amintirilor lui. Marieta nu stiuse nimic. Mircea fusese din nou umilit. Intilnirile cu Danut sau cu ceilalti luau treptat un caracter clandestin, culpabil, in ochii lui. Le evita, pentru comoditatea constiintei.

Proeminenta Marietei crestea si se afirma, zi cu zi. Mircea devenise prizonierul fericit al devotamen­tului ei. Intre ei, discutii aprinse nu existau, decit atunci cind Mircea dorea s-o vada cu ochii mai aprinsi si obrajii mai colorati. Zimbea lung. Discutiile se terminau prin sarutari. Altfel, Mircea ceda necon­ditionat. Se simtea iubit cu solida onestitate de o femeie tinara si frumoasa in ochii si bratele iui. Formulele: 'casa mea'; 'nevasta mea'; 'nevasta-mea spune'; 'nevasta-mea face'; 's-o intreb pe ne­vasta-mea'; 'cum o hotari nevasta-mea', incepura sa apara des in vorbele si gindurile lui Mircea, c-un fel de mindrie ocrotitoare si ocrotita. O con­sidera egala cu el, nu numai in fata patului si a vietii marunte, ci si in fata sufletului. Devenise ca­marada lui, interlocutorul lui preferat. El ii vorbea cu capul pe umarul sau pe genunchii ei, ea ii alin­ta fruntea si obrajii, pronuntindu-se hotaritor asu­pra tuturor problemelor de ordin practic sau cu contingente practice. De citeva ori, cuvintul 'feri­cire' venise pe buzele lui Mircea. Se simtea fericit. Era in el un echilibru, plenitudinea unei stabilitati, care-i dadeau incredere in viitor si in viata.

Lucra sistematic. Marieta era foarte cumpatata in cheltuieli. Isi facea cu minile ei abile rochiile si lenjeria, avea o singura servitoare, si totusi era bine imbracata, si casa de o minutioasa curatenie. Astfel, din leafa lui de profesor universitar, si din onora­riile primite pentru articole si studii, Mircea putea sa-si umple biblioteca, tinindu-se la curent cu tot ce se scria in apus. Marieta ii respecta cu sfintenie odaia si orele de lucru. Niciodata nu-l importuna cu vreun zgomot, cu vreo confidenta futila, cu vreo intrebare casnica, sau cu intepate chemari la masa. Cind iesea din birou, masa era gata, Marieta vesela, atenta, plina de solicitudine, niciodata rau dispusa, cicalitoare sau enervata, revarsind asupra lui rasfringerea neajunsurilor incidentelor casnice. In casa lui, cum se spune 'totul mergea pe roate'.

Casnicia era cea mai mare surpriza pe care i-o rezervase viata. Nu-si inchipuise niciodata ca feri­cirea poate avea acest aspect cotidian, cu un mecanism atit de simplu, atit de la-ndemina tuturora, fara sa ceara nici exaltare, nici eroism, nici sacri­ficii. Se simtea fericit in orasul lui, in profesia lui, pe strada lui, in casa lui.

Calmul acestei fericiri sedentare il ingrasase putin, indulcindu-i vigoarea agresiva, pe care i-o daduse razboiul. In gesturi si in unele inflexiuni ale glasului, cind era cu Marieta, incepea sa samene cu conu Mihaita Balmus.

Dupa moartea Olgutei se deprinsese sa fumeze. Nu se mai putea dezbara de tutun, dar Marieta ii rationase fumatul: zece tigari pe zi. Cu ochi atit de umezi il rugase sa faca acest sacrificiu pentru ea, incit il facuse, respectindu-l. Aceasta dovada de vointa, de stapinire de sine, ii devenise tot atit de necesara ca si cele zece tigari cotidiane.

Aprinse o tigara: a unsprezecea.

Mirosul de otet ii staruia in nari, amintindu-i umi­litor ― acum ― scena dinainte de culcare. Partici­pase la o intrunire liberala in judet. Nadusise vor­bind. La intors, in automobil, ziua de april se dove­dise mai mult luminoasa decit calda. Racise. Se inapoiase pe la opt, fara glas, tremurind. Marieta se transformase in patimasa infirmiera. Ii facuse ime­diat patul, foc in odaie, masaj cu otet de trandafiri, lapte batut cu galbenusuri de ou si rom; ii daduse aspirina, il unsese pe nas si in nari cu vaselina. Ii pusese si ventuze, pe deasupra. Cetluise feres­trele, condamnase usile de-afara, ca sa evite curen­tele. Mincase in goana. Venise la el in pat, alaturi, daruindu-i caldura trupului ei viu. Dragostea, cu lampa stinsa, fusese ultimul medicament, adminis­trat cu devotiune.

Abia acum, in aceasta odaie intunecata, mirosind a inchis si a otet de trandafiri, isi aminti ca afara, cu luna plina, trecea o noapte de april.

Papucii, la marginea patului, pe covorasul moale; tic-tacul ceasornicului atirnat de cirligul unei semilune de alama cu termometru, cadou util de-al Marietei; respiratia calma a Marietei, al carei trup, lipit de al lui, nadusise devotat subt cuverturile de iarna, cu care il acoperise; si disparitia acelui vis trist, frumos si vag, amintindu-i de Olguta si de un alt Mircea

Isi trase piciorul, dezlipindu-si-l de pulpa femi­nina, isi indeparta coapsa.

Se trezi pe marginea patului, cu tigara aprinsa, intre degete. Era atit de ordonata Marieta, incit intinzind mina prin intuneric, gasi, exact la locul sau, scaunul cu halatul de noapte, in timp ce virfurile picioarelor intrara masinal in papucii de pisla.

Deschise usa, tinindu-si suflarea: evada. Respira. Deschise usa din fata. Era in lumina, ca pe tarmul unui basm. Avu gestul de imbatare al femeilor, cind, rasturnind capul pe spate, aduc cu minile o creanga inflorita, incovoindu-i virful spre fata lor.

Sute de nopti trecusera pe linga el, fara sa le vada, fara sa le presimta. De cind se casatorise, se culca foarte devreme, zidit in fericirea intima a patului conjugal. Uitase inaltimea noptilor, stelele, Calea-laptelui, si gestul trufas al trupului omenesc in clipa cind devine tulpina solitara a acestei imen­sitati boltite in corola cerului.

Si noaptea era de april! Inflorisera atitia zarzari peste noapte, ca parfumul lor de sarutari de fete tinere parea al lunii pline, primavaratec alba in noaptea stravezie. Infloreau mereu alti zarzari, feti­tele mirese ale primaverii, cu candoarea lor de mu­guri rozi si flori albe. Plutea in noapte, printre zarzari, deasupra pamintului nebulos, inaltat in luna, sfisietorul vag de melancolie, acordul stins, pe care i-l lasase visul lui.

Si Olguta murise

Era in el o chinuitoare dorinta de-a se pulveriza in noaptea de parfum si de argint, de-a nu mai fi, de-a disparea

Fruntea i se plecase. Si ochii lui intilnira pe pamintul de primavara in care era trupul Olgutei, o umbra groasa, lata, cu papuci de pisla si halat de noapte. Intra in casa. Trecu in odaia lui de lucru. Aprinse lampa. Se aseza la birou. Deschise saltarul de sus. Scoase un pachet de tigari. Aprinse o tigara: a douasprezecea.

Era in el tristeta fara leac pe care i-o lasasera in adolescenta, ultimele pagini ale Annei Karenin.

Olguta, Mircea Un fel de personagii moarte in paginele unui roman. Existasera?

Nici ochii, nici minile, nu mai intilneau nimic. Era singur ca dupa o lectura tragica. In viata! Exilat din trecut, din tinereta, ca dintr-o carte cetita, dupa cuvintul: fine.

Ofta. O amintire surda il facu sa deschida sal­tarul de jos, in care pastra amintiri din tinereta si de la parintii sai. Scoase o geanta. Geanta lui de licean la Liceul Lazar.

'Hardtmuth'

Gasise o plumiera plina de creioane Hardtmuth, trimisa de Olguta la Bucuresti.

Pe capac, o inscrip­tie pirogravata:

'Fabrica recunoscatoare'.

Creioanele erau intacte. Navalea din plumiera, dim­preuna cu mirosul creioanelor, risul de copil vesel al Olgutei, risul cu ochi negri si dinti albi.

Murise. Niciodata risul acela

Portretul Olgutei, facut de Alexandru Palla, tot in geanta era. Marietei nu-i placea acea 'oroare'.

Ofta.

Scrisori de la Monica. Cerneala vesteda, hirtie in­galbenita.

O foaie de hirtie. O desfacu:

5 iunie 1914

'Ma jur pe dragostea mea, ma jur inaintea sufle­tului meu intreg si clar, ca daca intr-o zi voi simti ca sint in rindul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptind si propovaduind minciunile lor, si tragind foloase de pe urma acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispretuind sufletul meu din aceasta noapte, sau ironizindu-l; tagaduind ca iubirea este singura justificare a vie­tii, ultimul ei scop, singura si suprema ei frumuseta; ma jur pe dragostea mea, care in aceasta noapte mi-a adus deplina lumina, sa ma sinucid. Si daca imi voi calca juramintul, daca voi fi atit de netreb­nic, incit sa nesocotesc acest sfint legamint luat fata de mine insumi ― sa stiu ca sufletul mi-e rupt in doua, si ca merit sa traiesc inainte, in rindul tutu­rora, la fel cu toti, fiindca o data cu juramintul acesta, pe care l-as rupe si l-as calca, mi-as rupe si aripele, si zborul,

Mircea Balmus.'

Avu inaltarea cutremurata a animalelor tinere, cind adulmeca vint de primavara.

― Puiule! Puiule!

Tresari. Marieta intrase fara s-o auda.

Era pe genunchii lui, in camasa de noapte, des­culta, cu capul prabusit pe pieptul lui. Ii simtea cu pieptul bataile inimii, si intra in el caldura tru­pului ei prin batista subtire. O strinse tare. Bratele ei ii incolacira gitul. Avea un trup elastic ca piersicele rosii, si parul despletit si rascolit, cu luciri castanii in lumina, raspindea parfumul sau de noapte pe finete. Pulpele-i atirnau goale, albe ca miezul perelor.

Bataile inimii ei il induiosau, dar, intilnindu-i pulpele rotunde, dorinta-i fulgera rosu induiosarea. O strinse. Vibra cald, cu un gemat slab, in bratele lui tari. O rasturna jos, pe covor.

Se ridicara congestionati.

― Ne-a vazut luna! se alinta Marieta.

'Mircea Balmus.'

Iscalitura lui de acum zece ani. Il privea de pe foaia de hirtie.

― Puiule, ce arzi? O scrisoare de dragoste?

Foaia ardea, tinuta de un colt deasupra scrumelnitei.

― Uita-te!

Ochii Marietei vazura subt flacara. In invazia nea­gra a carbonizarii, iscalitura: 'Mircea Balmus'. Il strinse in bratele goale, cu recunostinta, lipindu-si trupul de el.

Scrum, numele ars cazu si el in scrumelnita, ca o uscata dunga de doliu.

Plecara, stingind lampa.

Lumina lunii ramase in odaie, alba, alba.

Intrara in ietac. Era cald, ademenitor. Se suira in pat. Trupurile se lipira. Mircea casca, stranuta.

― Puiule! Puiule! il dojeni glasul Marietei.

Se incrustara unul in altul.

Il ostenise bine tinereta si Marieta, evitindu-i o insomnie, prelungindu-i poate un gutunar.

Nemaiincapind in Palatul Roznovanu, sectiunea a treia comerciala a Tribunalului Iasi fusese instalata in localul Scolii primare Trei Ierarhi. Justitia in­trase in acest local, ca moliile in blanuri, mincind zidurile, macinind lespezile. In aceasta ruina, insa, viata vuia ca o sfada fara intermitente. Predomi­nau evreii: negustorii evrei si avocatii lor.

Scarile intrarii, scobite ca barcile, basculau subt loviturile pasilor impetuosi. Salita din fata, care dadea in foasta cancelarie a profesorilor, si in fostul ca­binet al directorului, demult nu mai auzise pasul pendular al dascalilor primari, nici toaca sfioasa a ciubotelelor elevului 'chemat la cancelarie'. Pasii care-o calcau, erau nelinistiti, febrili. Ritmuri saca­date, nervoase, exasperate, tirsiiri scrisnite, frecari sisiitoare.

Mucuri de tigara, tigari pe jumatate fumate, si sigilii de scuipat, frecate cu talpa. Deschizind usa cu geamlic din fund, intrai in coridorul mozaicat, ducind spre sala de sedinta. Urlet de urina. Mari dula­puri de lemn galbui, pline cu dosare acoperite cu reviste judiciare si Monitoare oficiale. Fum gros. Geamuri sparte. Curent, mestecind mirosurile. Oa­meni grabiti, facindu-si loc cu coatele, ca pe plat­forma tramvaielor ticsite.

Vocabular special: bani, lei, franci, dolari, lire, valuta, citatii, procedura, notificare, comandament, cambie, scadenta, aminare, incident, 'legea timbru­lui', taxe, grefier, ipoteca, jude sindic, sediu comercial, procura, misitie, cota-parte, persoana juridica, perimare, jurisprudenta.

Ziua de april venise de pe coastele sudice ale Italiei, aducind in cer culoarea Mediteranei, si pe pamint suflarea coastelor de flori si soare. Ochiul s-as­tepta sa vada oameni si femei frumoase, rizind in haine subtiri, muscind cu dinti albi, fructe ro­bust colorate. Rodia de marochin cu simburi de cu­loarea pomusoarei; luminoasa portocala; trompa gal­buie si verzuie a bananei, si piersicele de Rubens fardate, ar fi fost firesti in lumina acestei zile de april.

Dar april era afara, si Danut era inauntru, in localul sectiunii a treia a Tribunalului Iasi.

Medelenii, scosi in vinzare de creditorii ipotecari, apartineau doamnei Rodica Bercale, foasta camarada de scoala a Olgutei si a Monicai. Astazi trebuia sa autentifice, in calitate de procurator al sotilor Deleanu, actul de vinzare al mobilelor de la Medeleni, cu rezerva citorva. De citeva luni, Medelenii erau un nume cu semnificatie juridica, inscris in dosare, registre, acte, citatii

Auzise 'strigarile' pentru vinzarea mosiei Medeleni, auzise cele trei silabe de clopot florentin, in gura judecatorilor, portareilor, grefierilor, avocatilor, misitilor.

Cauza acestei vinzari, el, Dan Deleanu, era. Doamna Deleanu, domnul Deleanu si Herr Direktor il lasasera pe el singur sa hotarasca. Monica ii oferise mostenirea de la Olguta, sa rascumpere cu ea mosia copilariei lor.

Danut inclinase fruntea. Medelenii fusesera vinduti.

De doi ani aproape, de la moartea Olgutei, Danut avea un nume de scriitor ― aparusera doua volume iscalite Dan Deleanu ― si era exclusiv avocat. Cri­tica semnalase talentul si fecunditatea tinarului scriitor, fara sa stie, natural, ca tot ce publica Danut era de mult scris, intr-o epoca de singuratate si anonimat, cind numele Dan Deleanu nu exista in literatura.

De la moartea Olgutei nu mai scrisese nimic. Ii era frica sa mai priveasca in sufletul sau, umed de ape amare. Domnul Deleanu renuntase la avocatura. Puiu, trimis de Monica in Franta, isi trecea doctora­tul in drept. Danut ascultase rugamintea Olgutei, cercind sa dea casei lor inviorarea care-i lipsea. Reluase el singur, activitatea avocateasca a domnului Deleanu, simtind ca prin aceasta continuare in avo­catura a numelui Deleanu, intretinea in sufletul ta­talui sau un ultim interes pentru viata. Il consulta pe domnul Deleanu asupra proceselor, ii solicita sfa­tul, il punea la curent cu rezultatele, permanentizind astfel in el o activitate pe marginea vietii, dar activi­tate. In fiecare seara lucrau impreuna in biroul de jos, bind cafele negre, fumind, consultind dosarele, codurile si literatura doctrinara. Aceste citeva cea­suri petrecute spre seara cu Danut, erau singurele cind domnul Deleanu redevenea vesnic tinarul tata al Olgutei.

Construit de avocatura sa se zbata, sa vorbeasca, sa combine, Danut avea uneori reminiscente din verva si ritmul Olgutei, obtinute prin efort nervos si cafele negre. Marea iubire a domnului Deleanu se deprindea sa se amageasca, sa-l confunde pe Danut cu Olguta. Cind raminea singur, tacea ceasuri de-a rindul, plimbindu-se prin odaile casei goale, facind mereu ordine si noi aranjamente in odaia Olgutei, pastrata intacta, sau facind lungi pasiente. Nu se mai ducea nici la club. Evita tot ce-i amintea de viata lui dinainte de moartea Olgutei. Nu vorbea cu ni­meni despre Olguta. Uneori numai, se ducea la bu­catarie, unde impreuna cu baba pomenea de vremurile vechi.

De dimineata astepta orele de seara petrecute cu Danut in biroul profesional. Nu primea procese ― desi era staruitor solicitat ― nu acorda nici o con­sultatie. Devenise un fel de mentor-secretar al lui Danut.

De doi ani, Danut facea efortul de-a fi avocat. Se casatorise cu Monica. O casatorie simpla, ca o masa de dumineca, la care asistase numai Herr Direktor si Mircea: cucoana Catinca murise, Pasa ratacea prin strainatate, fara urma. Masa de nunta fusese trista. Doamna Deleanu plinsese; domnul Deleanu, cu pa­harul de sampanie ridicat, tacuse, tacuse, il pusese din nou pe masa si plecase din sofragerie fara sa se mai intoarca.

Danut si Monica isi petrecusera noaptea nuntii pe balcon, strinsi alaturi in acelasi fotoliu, ca dupa un doliu recent.

Fericirea lor era intimidata, isi tinea suflarea, ne­indraznind sa-si afirme lumina intr-o casa devastata. Lipsita de exuberanta proclamativa, fericirea lor ca­patase o sobrietate, o reculegere care-i dadeau ceva religios. Petreceau impreuna putine ore. Danut era coplesit de activitatea profesionala. Monica avea orele de profesorat. Acasa, Monica sedea cu doamna De­leanu; Danut lucra cu domnul Deleanu. Cind se vedeau noaptea, in ietacul lor, foasta odaie a Monicai, prezenta fiecaruia era o rasplata pentru celalalt. De cite ori ochii lor se intimeau, aveau acelasi zimbet adinc si grav, in care, dincolo de trup, sufletul tresarea.

Scoaterea in vinzare a Medelenilor improspatase vechile dureri. Domnul si doamna Deleanu dadusera procura generala lui Danut. Atit. Nici unul, nici al­tul, nu spusesera nimic. Vestit de Monica, Herr Di­rektor ii scrisese lui Danut o lunga scrisoare in care-i arata ca numai el trebuie sa hotarasca barbateste:

'Parintii tai nu mai vad in Medeleni decit moartea bietei Olguta. E natural. Dar tu trebuie sa privesti cu alt calm si alti ochi, vinzarea mosiei alor tai, pe care la rindul tau o vei trece urmasilor.

Banul zvirle-l, daca stii sa-l cistigi: n-are nici o semnificatie. Dar pamintul pastreaza-l. Nu-l consider numai ca un capital solid investit, in zilele de astazi mai ales, dar ca un semn concret al continuitatii neamului vostru. Oamenii fara pamint sint orfani. Asta o stiu bine taranii. Evreii care cumpara pamint, nu urmaresc numai o afacere, ci si o stabilizare profunda a urmasilor lor.

Un copil care vinde pamintul mostenit, se leapada de strabuni, ramine singur.

Constiinta de proprietar te face altfel cetatean al tarii tale, decit limba vorbita si cea scrisa. Ai o bucata din trupul tarii. O fractiune din harta tarii tale, iti apartine. Oraseanul nu cunoaste acest sentiment. Pentru el iubirea de tara e o sinteza intelectuala si afectiva; pentru proprietar, e un fapt concret.

Sfatul meu e sa nu vinzi Medelenii. E bine pentru voi si pentru copiii vostri. O anumita energie se formeaza numai in vacantele petrecute in copilarie la tara, pe mosia parinteasca. E altaceva sa faci o viligiatura la niste bai oarecare, unde te distrezi, si altaceva e, ca din copilarie, sa cunosti in lunile de vara viata pamintului, inlauntrul hotarelor mosiei tale. Vacantele copilariei petrecute la mosie, sint un remediu impotriva futilitatii pentru care noi, romanii, avem puternice predispozitii.

Pastreaza Medelenii, draga Dan. Lupta pentru pa­mintul tau. Efortul pe care ti-l impune aceasta lupta, iti va fi de folos. Nu alege solutia moldoveneasca a melancoliei. Te voi ajuta si eu, punindu-ti la dispozitie toti banii pe care-i voi putea realiza. Evident, te vei indatora, vei munci mai mult, dar prin aceasta, Medelenii, incorporati din nou familiei prin efortul tau, prin sacrificiul tau, vor fi spalati de durere, redevenindu-ti scumpi, cum ti-au fost in copilarie.

Asa gindesc eu. Esti om matur. Hotaraste. Alege. Daca nu te simti in stare sa duci aceasta lupta, re­nunta. Dar nu uita ca pierzind Medelenii iti imputi­nezi personalitatea ta'

Medelenii apartineau Rodicai Bercale, sotia ban­cherului Bercale, recte Bercovici.

Dupa doi ani de avocatura, Danut, la capatul pu­terilor, simtise clar ca pastrarea Medelenilor ar fi insemnat o lupta prea grea pentru el. Nici sa pri­mejduiasca averea lasata de Olguta Monicai, nu se incumeta, investind-o intr-o mosie mare ca Medelenii, pe care nu se pricepea sa o lucreze singur.

Pentru parintii lui facuse sacrificiul de-a profesa avocatura. Mai mult nu putea. In fata acestei lupte, isi vedea numai slabiciunea, lasitatea, tristeta. Cind pe coridoarele cu miros de mahorca si urina, ale sectiunii a treia, auzise rasunind ultima strigare a Medelenilor, simtise in inima lui tandarile vasului in care era trecutul familiei Dumsa si al copiilor Deleanu.

'Import, export.'

Aceasta era deviza bancherului Bercale. Pe cind era cerealist la Pascani, inainte de razboi, se numea Bercovici. De cind devenise unul dintre cei mai bo­gati oameni ai Moldovei, se numea Bercale.

Preocuparea sa de capetenie, inainte de razboi, era imbogatirea. Dupa razboi, aproape neurastenizat de averea acumulata, dorise sa se rafineze. Incepuse prin a face un gest 'sic'. Se casatorise cu o fata saraca, divortata de curind: Rodica. In tovarasia Rodicai, bancherul Bercale se rafina.

Casa lor, cladire boiereasca asezata pe strada Carol, in vecinatatea Copoului, fusese refacuta in intregime de un arhitect de curind intors din strainatate, in 'stil modern'. In aceasta casa, Rodica si sotul ei aveau impresia magulitoare ca traiesc in decorul unui film executat de o casa germana, cu subiect bizar si ra­finat. Tot ce era la moda se conglomera in aceasta casa. Aveau treizeci de icoane, asezate una linga alta pe paretii vestibulului, ca decoratiile pe tunica unui general rus. Covoarele, scoartele, salurile, pa­ravanele japoneze, vasele chinezesti, narghilele, ta­vile arabe, armele vechi, editiile rare faceau din aceasta casa un fel de 'arca a lui Noe' a tuturor modelor recente. Asteptai si ramura de maslin.

Aveau trei automobile si trasura cu cai negri. Ele­ganta Rodicai, fie iarna, fie vara, in automobil, tra­sura sau loja, lasa suspine si oftari. Rarii furnizori ieseni, care aveau onoarea s-o serveasca, se reco­mandau celorlalti clienti, ca furnizori ai doamnei bancher Bercale.

― Nu-mi place palaria!

― Vaai! Se poate! A luat si doamna bancher Bercale.

Bancherul Bercale era antisemit. []

In Iasi era socotit ca un om ultramodern, un fel de american autentic, intimplator din tirgul Pas­canilor.

Avea reputatia de barbat frumos. Nalt, spatos, burtos cit trebuie pentru prestanta notiunii de ban­cher sau de Mitropolit, avea un profil definitiv in­dividualizat prin nas. O floare de statura bostanului, la butoniera acestui bancher, s-ar fi armonizat cu dimensiunile nasului. I se spunea ca are profilul Bourbonilor.

Se fotografia numai de profil.

Poseda doua mosii. Medelenii, insa, erau ambitia Rodicai. O satisfacuse. Ii apartineau. Rodica il in­formase despre 'vacantele' petrecute la Medeleni, despre 'idolatria' familiei Deleanu pentru ea, si des­pre 'dragostea nenorocita' a lui Dan Deleanu, care o ceruse in casatorie dar fusese refuzat de mama Rodicai.

― Pacat, domnule, o mosie boiereasca sa incapa pe mina jidanilor! explicase bancherul avocatului sau, generoasa hotarire de-a cumpara Medelenii.

Prezenta Rodicai in sala sectiunii de notariat, adu­nase pe toti avocatii disponibili.

Parfumul Rodicai domina mirosul salii; 'Quelques fleurs', parfum strident care are parca un fond de sudoare sexuala, afrodiziac indulcita.

Grefierii o priveau rasucindu-si condeiele; copistii, facindu-si cu ochiul. Avea rochie scurta si decoltata. Cind se apleca pe biroul judecatorului, un copist ofta. Vazuse gropita sinilor plini. Avocatii ii vedeau ceafa plina. Cei din laturi ii vedeau coapsele pline, profilul pulpelor metalice in ciorapii de matasa, si pantofii cambrati, cu calciie rosii, care dadeau o nota picanta, de fard parca, piciorului. Era incon­jurata de sexualitate. Indreptati spre ea, ochii barba­tilor deveneau antropofagi. Se aplecase atit de tare, incit avea aerul ca vrea sa sarute buzele judecatoru­lui care privea insistent actul de vinzare, putin con­gestionat.

― Cunoasteti, doamna, continutul actului?

― Ba bine ca nu!

Avocatii zimbira. Le mergea la inima femeiusca ale carei picioare neastimparate dansau subt biroul judecatorului.

Danut intoarse capul. Se sfirsise cu Medelenii. Actul fusese autentificat.

Pleca repede.

― Domnule Dan

Bancherul si Rodica il ajunsera din urma.

― sper ca ne vei face placerea sa vii la Medeleni, zimbi Rodica, privindu-l staruitor, cu o palpitatie a narilor.

― Venim mine sa luam lucrurile noastre.

― Nu, nu! Asta-i vizita de afaceri. Ma gindeam pe la vara.

― Multumesc, nu.

Ii saluta cu o inclinare a capului si porni precipitat spre automobilul lui.

― E cam mojic junele! vorbi domnul Bercale.

Chagrin d'amour!

'dure toute la vie' fredona galant bancherul, pus la curent de cind se casatorise cu o fata culta si cu muzica 'moderna'.

Danut opri automobilul la poarta externatului de fete. Se ispravise ziua scolara.

A doua zi era duminica. Afara, primavara. Fetele navaleau rizind, glumind, vorbind subtire. Unele aveau buchete de viorele, duse mereu la nas, res­pirate cu pasiune, aproape sarutate. Cele din cursul inferior sareau intr-un picior. Cele mari, mergeau in grupuri, sau cite doua, tinindu-se de talie, cu fata grava in fata primaverii. Ritmul tuturora era alegru, pe pamintul elastic, uscat, avind aroma de pamint a primaverii.

Toate defilara prin fata automobilului oprit la poarta: unele, soptindu-si cite ceva si rizind infun­dat; altele, masurindu-l pe Danut cu o impertinenta afectata, gratioasa totusi, din pricina gurei si a na­sucului copilaresc; altele privindu-l cu coada ochiu­lui si intorcind capul; altele trecind demne, cu barbia in piept; altele vorbind prea tare, frantuzeste

Iesise din rindul scolarilor. In fata externatului de fete revarsate in simbata de primavara, n-avea impresia barbatului in fata femeilor, ci sentimentul altei tinerete, altor generatii, mai proaspete, mai recente, cu mai mult viitor in fata si mai putin trecut in inima. Simti sfiala melancolica, infricosata oare­cum, a omului inca tinar, fata de cei mai tineri decit el. Intiiul accent grav al vristei.

Ultimele siruri de fete se pierdura la vale. Ograda externatului se golise. Alt val izbucni. Danut zimbi. Inconjurata de scolarite, Monica aparuse, c-un teanc de caiete subt brat. Il zarise si ea. Venea repede, sprintena ca si fetitele din jurul ei, diferentiata de elevele ei numai prin inaltime si atitudinea lor res­pectuoasa fata de ea.

― M-astepti de mult, Danut? Am avut teza

Automobilul izbucni. Trecura pe uliti singuratece, pline de vrabii si de soare.

Zarzarii infloriti pareau prea tineri in orasul ruinat, ca fetitele gatite cu rochii de sarbatoare, venite sa-si felicite bunicii de ziua lor.

Danut tacea, apasat. Motorul avea o graba febrila.

― Ce-i, Danut?

― Mergem mine la Medeleni.

Silabele sunara trist. De citeva luni, toti evitau cuvintul Medeleni. Devenise tacere, ca numele mor­tilor.

Danut surise umil.

Monica-i dezmierda mina, plecindu-si fruntea.

Automobilul vira, intrind in ograda casei. In trea­cat, zarira in gradina, asezati in jurul unei mese, pe doamna si domnul Deleanu stind de vorba cu cineva. Lasara automobilul la scara, intrind in gradina.

― Cine-o fi, Monica?

Se uitara din poarta gradinei. Vedeau numai spa­tele musafirului. Spinare indoita de batrin. Palton gros. Palarie neagra, cu boruri late.

― Nu-i Pasa?

― Pasa? Nuu! protesta energic Monica.

Se apropiara.

― Vin copiii, anunta domnul Deleanu, ridicindu-se cu fata zimbitoare in intimpinarea lor.

Batrinul de pe scaun se ridica tapan, sprijinindu-se cu minile de marginea fotoliului de pai. Ca si cum numai intorcind trupul si-ar fi putut intoarce si capul, vira incet, cu spinarea adusa, utilizind bastonul infipt in pamint..

― Monica!

― Pasa!

Mai mult spaima decit bucurie in glasul Monicai. In trupul unui strain cu barba postisa a lui Pasa, rasunase glasul postis al lui Pasa, cu efort, aton, cavernos. Ca un copac batut de grindina, cu frun­zisul secerat intr-o singura noapte, Pasa de acum era scheletul celui de odinioara. Inainte era gros cu amploare si fast, acuma era slab, parca prost impaiat. Paltonul invelea moaste. Barba crescuse in dezor­dine. Ochii ardeau in fundul orbitelor. Umerii obra­jilor, proeminenti. O paloare alba de malarie. Si o rigiditate a muschilor fetei, care dadea clipiri si ti­curi celor care-l priveau pe Pasa.

Se asezara in jurul mesei.

Pasa se uita la Monica, dind din cap, mecanic parca.

― Am aflat la Paris acum doua saptamini exact, doua saptamini ca te-ai casatorit

Articula cu efort, raspicind vorbele, insistind asu­pra fiecareia, dindu-le o solemnitate de oracol. Frazele lui aveau, astfel, durata incetinita a miscarilor des­compuse intr-un film. Dupa fiecare vorba urma ca o panica intrebatoare: se va mai forma urmatoarea? Cind vorbea Pasa, gindul celorlalti se enerva, asteptindu-l pe loc, cum se intimpla cu tinerii, cind merg alaturi de un mosneag.

Cind privirile celorlalti se intilneau, se intorceau brusc in alta parte.

― Am calatorit mult

Silabele rasareau in efortul cuvintelor, reliefate dureros, cum sint coastele trupului slabit de boala.

Cu inima strinsa, Monica observa alta schimbare. Pe subt pantalon, ii cadea un ciorap, rasfringmdu-se pe gheata neglijent incheiata, cu sireturile rupte. Mansetele erau negre si desirate. Gulerul paltonului, unsuros, in contrast cu parul de argint, rarit si el, atirnind mort.

― Am revazut apartamentul vostru de la Paris Rue rue

Isi musca buzele. Incruntat.

De l'Observatoire, sopti Monica.

― Cum?

De l'Observatoire.

― Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfacut numele regasit. Da-da! In fata gradinii Observatorului, Rue de l'Observatoire

Muschii fetei i se crispara. Ochii se stinsera. Viata inceta, ca intr-o papusa cu mecanismul stricat.

Se ridica. Porni, rigid. Se opri. Cu o miscare tapana, ca in somn hipnotic, viri mina in buzunarul paltonului, scoase o seringa Tusi.

O tacere lunga, de gheata. Cineva ofta, tusind ime­diat.

Aruncind o privire banuitoare si culpabila capete­lor intoarse ale celorlalti, Pasa isi facu injectia de morfina, in bratul stigmatizat de cicatricele necon­tenitelor intepaturi.

Primavara reinflori; cerul aparu albastru; soarele straluci cald. Fata lui Pasa se inviorase ca dupa citeva cupe de sampanie. Trupul isi recapatase elasticitatea, ochii straluceau.

Se aseza din nou in fotoliu. Si ca dintr-un gra­mofon cu resortul atunci invirtit, cu ac nou si placa noua, glasul rasuna iara, reluind cuvintele, cu bucu­ria de-a le auzi sunind in lumina de primavara.

Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cum­parata de la farmacie, in fiolele de morfina.

Livezile inflorite aveau o gratie arhaica. Vedeai ca in oglinzi intoarse spre trecut serbari la curtea Rege­lui Soare, din veacul al optsprezecelea.

Peruci pudrate, revarsate-n bucle lungi; jabouri de dantela; mari evantalii cu penajuri albe, cochet des­fasurate.

Zvon de risete. Miscari de menuet in leganarea moa­lelui vint. Aur de soare. Suflet usor de april.

Automobilul lui Danut se opri in sat, in fata casei Otalencii. Claxonul cirii. Copiii lui Gheorghita a Marandei aparura, cu ochi mari. In urma lor se grabi Otaleanca.

― Sarut mina, sarut mina! Bine-ati venit!

― Buna ziua, Otaleanco, unde-i Gheorghita?

Otaleanca ofta. Fata i se intuneca.

― Sluga la jidan.

Pornira inainte. Curtea boiereasca se ivi. Se fa­ceau reparatii, suspendate din cauza duminicei. Schele de jur imprejur, acoperamintul de tabla, scos. Casa parea asezata pe masa de operatie. In fata curtii se oprise camionul angajat de Danut pentru trans­portarea lucrurilor nevindute.

Lasara masina la poarta. Intrara pe jos.

Imbracat in haine orasenesti, cu musteata rasucita si parul cosmeticat, Gheorghita le iesi inainte, demn. Danut ii intinde, cu o mina tremuratoare, un bilet si o lista:

'Domnul Dan Deleanu, avocat din Iasi, are dreptul de-a intra in casa mosiei Medeleni, ridicind obiectele specificate in alaturata lista,

Carol Bercale.'

Cu acest pasaport, Danut si Monica intrara pentru ultima oara in casa copilariei lor.

Aratare antideluviana, imensificata de colb, camio­nul porni, ducind ramasitele gospodariei de la Me­deleni. Danut si Monica il urmarira din pridvor.

Intrara in casa. Pasii sunau prea tare, si inimile la fel ― a gol.

― Cite ceasuri, Danut?

Abia atunci, Danut auzi tacerea de doi ani a tutu­ror pendulelor si ceasornicelor de la Medeleni. Se uita la ceasul lui: era patru. Trebuiau sa plece si ei. Nu mai aveau ce cauta in casa Rodicai Bercale, printre mobilele Rodicai Bercale.

Totusi intrara amindoi in foasta odaie a copilariei lui Danut, vecina cu foasta odaie a Monicai si Olgutei. Ferestrele erau deschise, usile date-n laturi. Mirosea a colb, a var si a moloz umed.

Se asezara pe marginea patului.

Danut avea in mina o carte luata din podul cu ve­chituri: Robinson Crusoe. Pe intiia foaie, o iscali­tura caligrafica: 'Dan Deleanu, elev, clasa IV-a pri­mara'.

Monica luase o papusa tunsa, cu rochita de matasa alba, zdrentuita.

Amintiri atit de vechi, incit si in suflet icoana lor era acoperita cu surul tremur al atelor de paian­jen.

Sedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca unui peron de gara, unul cu Robinson Crusoe, celalalt cu papusa, si tot nu plecau.

Marul de la fereastra odaii avea frunzulite verzi, si noduri trandafirii. S-auzea murmurul livezii. Ochiuri de soare se clatinau gales pe podele.

Danut aprinse o tigara. Incepu sa se plimbe prin odaie, de la usa pina la fereastra.

Rasunetul pasilor lui era ca o bataie de inima a zidurilor vechi.

De la intiia tigara aprinse alta, apoi alta, plimbindu-se tot mai repede. Apoi se aseza pe marginea ferestrei, sub crengile de flori, in murmurul albine­lor, cu profilul in soare.

― Alti Medeleni

Monica plinsese. Ridica ochii spre el. Avea lucirea umeda a lacrimilor pe obrajii ovali si luminosi. Subt ochii ei intristati, fata lui Danut aparu alta decit cea de pina atunci, inviorata, energica, venind parca din soare, ca o veste a livezii despre fructele viitoare.

― Vin' aici, Monica. E bine pe fereastra.

Se sui linga el, pe pervazul cald de soare.

In vremurile vechi, cind navaleau tatarii sau turcii, strabunii isi luau avutul in care si se retrageau la munte: asa spun cronicarii. Nu-si luau numai avutul, luau si sufletul caselor parasite. Navalitorii gaseau ziduri moarte. Viata acelor ziduri fugise in munti.

Sufletul Medelenilor, viata Medelenilor, era in inima lui Danut. Rodica Bercale nu cumparase nici viata, nici sufletul Medelenilor.

Danut vinduse Medelenii, prin el vor trai.

Simtea cu fiecare bataie a inimii cum se ridica trecutul ca o insula scufundata cu palatele ei. Toti traiau in el. Copilaria lor, tinereta lor, casa lor, prietenii lor, casuta lui mos Gheorghe, Iazul Minzului, via, livada, cimpiile, toate, toate erau in el. Nu vinduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era in el, viu, proaspat, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luindu-si astfel revansa asupra vietii. Olguta va fi din nou alaturi de ei

Dezmierda capul Monicai.

Zimbira trist, c-un gol intre ei.

Din fundul livezii se stirnise un virtej de vint. Trecu nebuneste printre pomii infloriti, revarsindu-le florile, trecu peste capul lui Danut si al Monicai, risipindu-le suvitele de par, si se pierdu prin usile deschise in adincul casei, cutremurind tace­rea, nelinistind perdelele, infiorind pustietatea inca­perilor.

― Olguta ..

Mina lui Danut flutura prin lumina un gest ca spre departari.

― Olguta era un vint de larguri

Si toata odaia se umpluse de parfumul florilor tinere.

SFIRSIT