KARL MAY - CAPITANUL GARZII IMPERIALE

KARL MAY - CAPITANUL GARZII IMPERIALE

1. UN SPION GERMAN

De la Waterloo domnea in Franta convingerea ferma ca, si mai tarziu, doar o unire a Rusiei, Austriei, Prusiei si Angliei ar fi facut posibila o victorie asupra nobililor francezi. Izbanzile lui Napoleon al III-lea in Italia si in Crimeea au alimentat in continuare aceasta credinta. Napoleon ii invinsese, prin interventia de la Palikao*, si pe chinezii fara aparare si isi trimise nobilii chiar si in Mexic; acest lucru il facu sa fie deosebit de arogant si, in cele din urma, incepu chiar el insusi sa se creada un adevarat zeu al razboiului, precum fondatorul casei Bona-parte. Era convins ca nu exista nici o imparatie pe pamant care sa indrazneasca a purta razboi cu Franta, fara a avea aliati.

isi supraestima puterile si subevalua fortele altor state, indeosebi ale germanilor.

Germanul este cel mai greoi din familia popoarelor europene. Dar, sub aparenta firii sale linistite, modeste, indiferente si visatoare, se ascunde o natura viguroasa, capabila de rezistenta. Rabdarea sa, devenita proverbiala, ii da infatisarea unui om pe care-l poti trage de barba, fara sa fii pedepsit; dar, sub aceasta liniste aparenta, vegheaza un viu sentiment al onoarei, care, atunci cand continua sa fie jignit, izbucneste dintr-odata; si apoi, atat de fals judecatul ,,misel german' se dovedeste a fi un cu totul altfel de flacau.

Dupà razboaiele napoleoniene, o pace relativ lunga a permis Germaniei si, indeosebi Prusiei, sa se intareasca pe plan intern. invatamantul popular imbunatatit si excelentele scoli militare au format niste minunati ofiteri si o armata destoinica.

in vreme ce Napoleon dispunea de maresali si generali care isi facusera un nume in Africa, Rusia, China, Italia si Mexic, Prusia dispunea doar de o singura celebritate militara, generalul Wrangel, care insa era prea batran pentru a prelua conducerea armatei, in conditiile date. Daca se vorbea la Paris despre Bismarck, despre Moltke, oamenii ridicau din umeri.

Note:

* Localitate in China (n.ed.).

Napoleon al III-lea, un maestru in arta diplomatici, dispretuia importanta lui Bismarck si el considera drept un mare succes al jocului sau de sah cand, in cele din urma, incordarea politicii interne dintre Berlin si Viena duse la deznodamantul sangeros din 1866. Prin aceasta el aruncase manusa lui Bismarck si acesta se apleca s-o ridice

Prusia porni razboiul. La Paris se socotea ca va fi invinsa/repede de Austria, sau - ceea ce era privit cu ochi si mai buni - avea sa se produca o distrugere reciproca a celor doi potrivnici. Se intampla insa altfel. Prusia invinse, doborand Austria si celelalte state germane.

Napoleon nu credea nici acum in forta invingatorului. Prin ambasadorul Benedetti, el ceru sa se revina la frontiera din 1814. Prin asta Franta ar fi dobandit provinciile Bavaria renana si Hessa renana, impreuna cu Mainz. Afara de asta. Prusia trebuia sa renunte la dreptul de ocupatie in Luxemburg. in caz de refuz, imparatul ameninta cu razboi impotriva Prusiei.

Numai in urma sfatului altora el retrase amenintarea de razboi. Se adresa insa regelui Olandei, cu oferta de ii cumpara Luxemburgul, pentru ca astfel francezii sa-si sporeasca teritoriul. Bismarck declara insa ca nu aproba aceasta si, in acelasi timp, facu cunoscute aliantele pe care le incheiase cu statele sud-germane.

Aceste infrangeri diplomatice ale lui Napoleon avura o inraurire proasta asupra situatiei interne a Frantei. Tronul imperial isi pierdu din stralucire si partidele politice incepura sa-l zgaltaie. Si astfel Napoleon ajunse la convingerea ca nu-si mai putea sprijini tronul, care se clatina, decat printr-o izbanda de arme. Se adresa ministrului sau de razboi, generalul Leboeuf, si acesta raspunse: "Suntem mai mult decat pregatiti'.

Era in primavara anului 1870. Vaporul de pe fluviul Mosel, care pleca la ora sase si jumatate din Koblenz, ca sa duca pasagerii la Trier, parasise portul Zell si pornise in susul fluviului.

Pe langa ceilalti calatori, la clasa a doua se urcasera cativa tineri, care luasera loc pe punte, sub cerul liber, fara sa se sinchiseasca daca prin aceasta rapeau celorlalti posibilitatea de a privi tarmul minunat. Noii veniti vorbeau frantuzeste si faceau atata larma, incat toate privirile se atintira asupra lor.

Unul din ei, care-si pusese monoclul la ochi, arata cu bastonul spre tarm si zise atat de tare, incat putea fi auzit de toti de pe vapor:

- Draga conte, nu e o rusine ca un fluviu atat de frumos si o regiune atat de fermecatoare nu apartin inca Frantei? Cand vom porni in sfarsit la lupta sa ne luam toata partea stanga a Rinului? ii urasc pe nemti.

- Si totusi calatoresti prin principatele lor, colonele.

- Ei si! zise colonelul. Stiu eu de ce calatoresc prin ele. Oare nu trebuie sa cunosti si sa cercetezi dinainte un obiect pe care vrei sa-l posezi?

Vorbitorul eru un barbat cu adevarat frumos si, deoarece la varsta lui tanara avea gradul de colonel, era de presupus ca trebuia sa fie de familie buna si sa aiba legaturi inalte.

- Pst! interveni vecinul sau. Risti sa fii luat drept un trimis secret de catre teutonii acestia.

- N-au decat! Cetatenii astia nu-s primejdiosi. Sunt incredintat ca in caz de razboi vom avea de facut o plimbare foarte distractiva pana la Berlin.

- Nici o indoiala! dar daca ne va aduce multa distractie, nu-i chiar atat de sigur. Nemtii astia sunt un popor necioplit. Ia priveste in jur! Printre femeile de aici ai putea gasi macar una singura care sa merite sa fie sarutata? Ma duc in sala de calatori, sa vad poate gasesc acolo ceva mai bun.

Se ridica si cobori scarita care ducea sub punte.

Cine le-ar fi vazut pe cele doua femei care sttiteau acolo pe sofaua de catifea nu putea spune ca domnul conte coborase degeaba.

Una er-a blonda, cealalta bruneta. Cea dintai avea o statura potrivita si forme plinute, tineresti. Sub niste gene lungi, scanteiau doi ochi ca albastrul cerului. Fata aceasta nu era o frumusete rapitoare, dar avea totusi o gratie neintrecuta.

Cu totul altfel era bruneta. inalta, parea a fi creata pentru a stapani. Capul minunat avea o podoaba bogata de par castaniu. Ochii mari, umbriti de gene lungi, aveau acea forma de migdala, cum o au numai fiicele Orientului. in jurul buzelor minunate avea o trasatura de sfidare si bunatate, de mandrie si blandete, constiinta de sine si daruire.

Fetele erau adancite intr-o discutie insufletita si, desi erau singure, o duceau cu voce inceata.

Capitanul garzii imperlale

- Dar, draga Marion, zise blondina, despre asta nici n-am stiut pana acum. Cred ca niciodata n-am avxit taine una fata de alta, si iata ca aud acum cu surprindere ca tocmai ceea ce este mai important in viata unei fete mi-a ramas atata vreme tainuit din parte-ti.

- O, Nanon, taina asta am aflat-o abia din ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o tata. Iata, citeste si tu.

Marion scoase din poseta ei eleganta, impodobita cu perle veritabile de Ceylon, o scrisoare, pe care o dadu prietenei sale. Aceasta o despaturi si, in vreme ce citea, chipul ei lua o expresie de uimire adanca. Cand impaturi la loc hartia si o inapoie, spuse clatinand capul:

- Asta e intr-adevar extraordinar. Ti se cere sa te intorci grabnic acasa, ca sa cunosti pe logodnicul care ti-a fost harazit. Asadar nu l-ai vazut pana acum pe acest colonel conte Rallion?

- Niciodata. Stiu numai ca Rallionii sunt o foarte veche si influenta familie de nobili si ca actualul cap al acesteia se bucura de favoarea imparatesei si, deci, si a imparatului, in masura cea mai mare. Asa se explica si faptul ca fiul, desi tanar inca, e deja colonel.

- Dar cum a ajuns tatal tau la ideea acestei casatorii pur comerciale?

- Asta nu inteleg nici eu.

- Te cunoaste poate colonelul, Marion? Ca prietena iti pot spune ca esti foarte frumoasa. E foarte posibil ca el sa doreasca sa te aiba, daca te va fi vazut vreodata.

Cealalta zambi aproape dispretuitor, si raspunse:

- Acestp nu e un motiv ca sa-i jertfesc independenta mea. Cine vrea sa ma aiba, trebuie sa se priceapa sa castige nu numai iubirea mea, ci si inima. Eu nu ma voi darui niciodata.

Zicand acestea, dadu capul pe spate, cu un gest de mandrie suverana.

- Ah, te pomenesti ca ti-ai si faurit un ideal? intreba Nanon, zambind.

- Ca orice fata tanara, raspunse cealalta. Stiu prea bine ca acest ideal este o utopie. Dar e ciudat. . . ciudat

Se intrerupse. Ochii ei, care pana atunci avusesera o expresie de hotarare constienta, capatara deodata un aer visator cand privi, prin fereastra deschisa, spre valurile care spumegau sub roata vaporului.

- Ce spuneai ca e ciudat?

Marion isi trecu incetisor mana peste frunte.

- E ciudat ca am vazut candva un barbat care are intocmai infatisarea idealului meu. Desigur ca sufletul lui trebuie sa fie contrariul exteriorului. Am ramas a-proape speriata cand am vazut in carne si oase figura pe care am visat-o atat de des.

- Fericita de tine! De-as putea vedea si eu odata intruparea idealului meu! Dar spune, unde l-ai intalnit pe barbatul acela si cine era?

- La presda, si era ofiter. Eram in drum spre vestitul Blasewitz, pe care Schiller l-a vesnicit intr-una din poeziile sale, si atunci am intalnit pe sosea un mic grup de ofiteri. Au trecut in goana pe langa trasura mea, ca niste umbre, si cu toate astea am vazut printre ei imaginea visurilor mele.

- Cat de romantic! L-ai mai intalnit?

- Pe el nu, insa fotografia sa da.

- Povesteste! Te-ai interesat de el?

- Cum ar fi fost cu putinta? Si apoi, tu ma asteptai la Berlin, astfel ca eram grabita. Dar stii ca m-am dus sa ma fotografiez la Berlin si, in vreme ce asteptam sa-mi vina randul, priveam fotografiile expuse pe pereti si pe mese. Si atunci l-am zarit in uniforma de ulani, asa cum il vazusem trecand pe dinaintea mea la Dresda. Era o

fotografie-bust; cateva duzini Ia fel stateau pe o masuta

- Ah! Stii tu ce-as fi facut in locul tau?

- In orice caz, acelasi lucru pe care l-am facut eu, raspunse Marion, zambind. Eram singura, nimeni nu ma vedea, astfel ca am devenit o hoata. Am luat una si am pus-o in poseta.

- Asadar iti voi putea vedea febletea! zise Nanon.

- Iata-l! spuse Marion, scotand fotografia. E si numele pe verso.

Nanon o lua, o intoarse spre lumina si privi poza.

- Un cap minunat! zise ea.

- Nu-i asa?

- Si numele? intoarse fotografia si citi:

- Richard von Greifenklau. Frumos nume! Nu esti de aceeasi parere, Marion?

- Ba da. Si mai ciudat e faptul ca totdeauna am dat idealului meu numele de Richard. Richard Inima de Leu e pentru mine numele cel mai drag din istorie, si la fel cel mai scump nume de barbat.

- Eu mi-l inchipui putin altfel pe Richard Inima de Leu. decat acest locotenent. Mai curand l-as asemui pe asta de aici cu Hiion din Oberon al lui Wieland. Fruntea astii, ochiul acesta, intreaga infatisare; nu se poate sa nu-l iubesti de la cea dintai privire. Eu nu ma pricep deloc in arta de a ghici sufletul dupa trasaturile unui om; in privinta aceasta las inima sa hotarasca.

- Si ce-ti spune inima, draga Nanon?

- Omul acesta este constient de sine, dar n-are mandria nobletei. E curajos si indraznet, dar imi face impresia ca e un adversar primejdios pe campul vicleniei. Fruntea sa e aceea a unui om care gandeste cu temei si gura pare sa fie obisnuita cu vorba, desi arata a fi un

observator tacut. Are un suflet plin de simtire, dar nu se lasa stapanit de impresia momentului.

Razand, Marion lua fotografia din mana prietenei sale.

- Daca ar fi intr-adevar asa cum il zugravesti tu, zise ea, atunci ar corespunde intocmai idealului meu si ar trebui sa regret mult ca nu pot afla nimic despre familia Greifenklau.

- Cumpara-ti un almanah Gotha, in care sunt trecute toate familiile nobile.

- Nu l-am gasit la librarii, astfel ca l-am comandat. Atunci insa am primit scrisoarea tatei, care ma cheama acasa, si am uitat sa cer sa mi se trimita acolo almanahul. Ah, ce pacat!

Aceste din urma cuvinte fusesera rostite incetisor si ele erau din pricina contelui care tocmai intra in cabina, ca sa vada daca nu gasea aici un chip de femeie ce merita sa fie sarutata. Cand le zari pe cele doua femei, nu izbuti sa-si ascunda surprinderea. Facu o plecaciune si se retrase repede. Afara, pe scara, murmura:

- Baroana de Sainte-Marie! Cu asta n-ar fi nimerit sa incep,, caci se pricepe sa te tina la distanta.

Se intoarse pe punte, unde tovarasul sau il intreba:

- Ei, ai gasit ceva?

- De gasit am gasit, raspunse el, dar am totusi dreptate. Nemtoaicele n-au trasaturi frumoase. Cand am descoperit colo jos o frumusete, era . . . frantuzoaica.

- Pe care n-ai indraznit insa s-o acostezi. Ai fugit repede, ai?

- Pentru ca intamplarea face s-o cunosc. Cu aia nu e de glumit.

- Ar trebui vazuta, rase unul. Merita intr-adevar?

- Conteaza drept una dintre cele mai frumoase femei, nu numai din Paris, ci din toata Franta, raspunse contele.

Cuvintele acestea starnira senzatie.

- Si e mostenitoarea catorva milioane, urma contele.

- Cum o cheama?

- Baroana Marion de Sainte-Marie.

- De Sainte-Marie! Asta e cunoscuta. Ma duc imediat sa ma prezint. O asemenea frumusete trebuie omagiata.

- Stai! zise Rallion. Ramai aici! Pe aceasta femeie n-o va omagia nimeni din voi.

- Pentru ce?

- Pentru ca numai eu am acest drept; e logodnica mea.

Toti il privira surprinsi. Nimeni nu stia ca tanarul colonel era logodit.

- Va voi explica pe scurt, spuse dansul. Tata mi-a scris ca mi-a harazit de sotie pe fiica unui prieten. E drept ca n-am vazut-o inca pe aceasta fiica, dar n-aveam nici un motiv sa ma impotrivesc vointei tatalui meu, caci ea e baroana de Sainte-Marie. La fel ca mine era si dansa in calatorie si se intoarce iot asa cum ma intorc si eu, la chemarea tatalui ei, inapoi acasa. Ne aflam pe acelasi vapor, fara sa ne fi intalnit sau sa ne fi cunoscut personal inainte. Totusi am recunoscut-o imediat, deoarece tata mi-a trimis si o fotografie a ei. E de la sine inteles ca imi revendic dreptul asupra ei. Ma duc acum sa ma prezint si va rog sa nu va amestecati!

Chipul sau capatase acum alta expresie.

inainte ar fi putut fi numit frumos si regulat, acum devenise tocmai contrariul. Nasul i se albise, iar buzele se stransesera. Fruntea i se incruntase intr-atata, incat parul capului se impreuna aproape cu sprancenele, iar tot sangele parea sa se fi strans in gatul de taur, care era cu totul disproportionat fata de restul trupului.

Cand colonelul se ridica si cobori scara spre cabina,

ceilalti il privira fara sa rosteasca un cuvant; numai contele zise, razand incetisor:

- Iarasi l-au apucat dracii!

Avea dreptate. Ochiul veninos al lui Rallion avea acum acea privire infernala, pe care italienii o numesc malocchio si despre care cred dansii ca daca se lipeste de cineva, acela este harazit nenorocului.

in dimineata aceleiasi zile, in oraselul Simmern stateau la o masa, la cafea, intr-o odaita scunda, doi barbati, unul mai in varsta, altul tanar. Judecand dupa mutrele, lor, se parea ca intretin o convorbire foarte serioasa.

Amandoi erau ofiteri si purtau tunici, cel mai in varsta avand trese de general, iar celalalt, care parea sa n-aiba mai mult de douazeci de ani, de locotenent de ulani.

Tanarul era un barbat foarte frumos. Desi sedea intr-un fotoliu adanc, se putea lesne recunoaste statura lui inalta, bine legata. Figura, impodobita de o mustata blonda, avea trasaturi distinse. in ochii-i albastri se oglindea acea blandete caracteristica oamenilor tari, insa pe buze ii flutura vesnic un zambet, care trada ca omul acesta era si un diplomat de mana intai.

- Asadar, draga Greifenklau, cred ca ai priceput misiunea dumitale? intreba generalul.

- Nu e greu de priceput, excelenta.

- Foarte bine. Planul de lupta trebuie sa ti-l fauresti singur. Las totul in sarcina dumitale, deoarece stiu ca esti un tactician dibaci. Nu-mi mai ramane deci decat sa-ti spun numele. Scrie, te rog!

Locotenentul scoase o hartie, apoi generalul urma:

- Favoritul lur Napoleon, despre care iti vorbeam, este contele Rallion, iar omul, de incredere al ministrului de razboi Leboeuf e baronul de Sainte-Marie.

- Ah!

- Ce-ai spus?

- Nu, nimic, excelenta! Cautam sa imi intiparesc i)ine toate datele.

- E si foarte necesar. Contele are un fiu si baronul fiica. Acestia doi nu se cunosc inca, totusi urmeaza sa

casatoreasca. Se vor intalni la Ortry, nu departe de rentiera Luxemburgului, in apropiere de orasul Thion-iille. Ortry apartine baronului. Din casatoria cu a doua sotie, acesta are un baiat, pe care profesorii sai l-au am neglijat; de aceea baronul vrea sa angajeze un edu-jtor german pentru copil, si acesta vei fi dumneata.

- Sub ce nume, excelenta? ' - Uite legitimatia dumitale si scrisorile de recomandare. Totul depinde de dumneata in privinta succesului.

altfel, am purtat grija de tot, chiar si de fotografii ale irsoanelor respective, ca sa fii initiat dinainte. Scoase dintr-o mapa cateva fotografii si le prezenta cate una locotenentului, dandu-i si explicatiile cu-inite:

- Acesta e contele Rallion; astalalt, fiul sau, colo-Jielul, apoi il vezi aici pe baronul de Sainte-Marie, si asta

baiatul sau. Nu prea face impresie buna, in schimb sora sa vitrega, baroana Marion, ia te uita! Trebuie sa te previn in privinta ei. Marturisesc ca nu stiu daca la anii dumitale as rezista unor asemenea ochi.

Generalul spusese in gluma ultimele cuvinte. Locotenentul lua fotografia, dar abia isi arunca privirea asupra ei. ca sari de pe scaun.

- Ce este? intreba generalul. O cunosti pe fata asta? Obrajii locotenentului se impurpurara si, asezandu-se

iarasi, raspunse:

- Nu, excelenta.

- Totusi, mi se pare ca da, replica celalalt, privin-du-l cu bunatate, dar cercetator.

Tanarul ofiter sovai, dar in cele din urma zise:

- Ma iertati, excelenta Cu prilejul unei plimbari calare prin apropierea Dresdei, am vazut o doamna a carei frumusete a facut o impresie puternica asupra mea, desi am zarit-o numai in trecere.

- Aha, ai luat foc!

Richard von Greifenklau se rosi iarasi.

- Pana acum am trait numai pentru datoria mea de ostas, caci sunt sarac si, dupa cum stie excelenta voastra, contez pe avansare. De aceea n-am avut timp pentru altele.

- Pai tocmai pentru ca esti sarac trebuie sa te gandesti la o casatorie bogata.

- Va rog sa ma iertati, excelenta, daca in privinta asta am parerea mea personala. Nu vreau sa datorez sotiei mele decat fericirea, nu si avantaje de alta natura. Clipa aceea de calarie dintre Dresda si Blasewitz ar fi devenitf poate plina de insemnatate, daca mi-ar fi oferit uh pur(ct de legatura. Cateva zile mai tarziu m-am dus l;i un fotograf din Berlin, ca sa-mi scot niste fotografii comandate, si am gasit acolo o poza a acelei fete. Am cerut si eu un exemplar, dar am fost refuzat.

N-am putut afla nici macar numele ei, pentru ca ea nu.si l-a dat, spunand ca va veni ea insasi sa ridice fotografiile. Excelenta voastra nu va fi mirata deci de surprinderea mea vazand aici fotografia si auzindu-i numele.

Generalul zambi si zise:

- Dragul meu locotenent, indeplinirea datoriei iti va fi acum mult mai grea decat iti inchipuiai inainte. Nu e deloc lesne sa fii nevoit sa te prezinti alesei inimii ca un simplu educator, in vreme ce ai un rang mult mai inalt.

Greifenklau facu un gest cu mana si zise:

- In primul rand n-o pot numi pe baroana aleasa inimii mele, si in al doilea rand nu cred ca-mi va periclita misiunea incredintata. Excelenta voastra stie ca nu-s usuratic.

- Stiu, Greifenklau, stiu. Nu-s deloc ingrijorat. Du-te cu Dumnezeu, domnule loco .. . vreau sa zic domnule profesor.

Se ridicase si-i intinse lui Richard mana. Acesta i-o stranse respectuos, vari in buzunar hartiile si fotografiile si pleca. wM

in camera sa scoase fotografia lui Marion si o privi cu mai multa luare-aminte. Apoi suna si servitorul aparu.

- Ai ingrijit de toate, Fritz?

- Totul, chiar si de ghebul acela afurisit. Aveti chiar ai de gand sa vi-l puneti, domnule locotenent?

- Da, raspunse Richard, dupa ce chibzui catva timp. Totul ramane precum am hotarat inainte. Si apoi cocoasa nici nu poate fi lasata deoparte, deoarece e indicata in pasaportul meu.

- Si cand plecati, conasule?

- indata ce vei fi gata. N-o sa dureze mult, deoarece esti un barbier dibaci.

- Dar barba aia frumoasa? ,

- O sa creasca iarasi, Fritz. Principalul e sa ies iili|fl||

casa asta, fara sa se bage de seama deghizarea. Te voi astepta pe tine si trasura afara din oras. Plec prin Kirch-berg la-Trarbach, unde ma imbarc maine dimineata pe vaporul de Mosel. Dar in satul dinainte de Trarbach voi parasi trasura, caci ar bate la ochi ca un profesor sa soseasca cu un astfel de vehicul. Generalul va trimite sa-l ia de acolo. Noi doi calatorim mai departe, fara sa ne cunoastem. Eu ma duc ca profesor la Ortry. iar pentru tine se va gasi prin apropiere ua locsor, unde imi vei sta la dispozitie, fara ca prezenta ta sa bata la ochi sau sa trezeasca banuieli. Si acum, incepe!

Dupa un ceas, parasea oraselul Simmern un barbat, pe care, la prima vedere, l-ai fi luat drept un apostol al artei educative. Statura sa inalta de odinioara era acum incovoiata, probabil din cauza studiului indelungat, si era imbracat intr-un costum stramt, camdemodat, insa in perfecta stare de curatenie. Omul era cocosat, dar asta nu-i rapea din demnitatea profesiunii sale, care parea intiparita pe toata faptura sa. Paru-i negru si rar cadea pe gulerul hainei. Jobenul purtat pe cap si umbrela din panza albastra de sub brat pareau sa fie prietenii de ani ai acestei haine, iar rama de alama a ochelarilor cu sticle albastre trebuie ca statuse si dansa vreo doua decenii pe nasul proprietarului ei.

Dupa catva timp omul nostru fu ajuns din urma de o trasura goala, in care se urca.

Ajun/era la Kirchberg, trecura fara oprire prin localitatea aceasta si oprira pe inserat la intrarea unui sat, unde calatorul cobori. il strabatu si ajunse la o padurice unde astepta vreo jumatate de ceas, cand vizitiul veni la el, de data asta pe jos.

- E totul in ordine? intreba omul nostru.

- Da, domnule loco . . .

- Pst! Fii cu bagare de seama! Nu ma cunosti deloc acum, iar cand vom vorbi unul cu altul mai tarziu, voi fi pentru tine numai doctorul in filosofic, Andreas Müller. Ai inteles?

- Chiar foarte bine, domnule doctor,

- Atunci haide!

Mersera impreuna in amurgul ce se lasase si ajunsera la Trarbach cu putin inainte de ora noua. Aici se despartira fiecare ducandu-se sa caute han. Deoarece nu cunosteau localitatea, trebuira sa se informeze intai de hanuri. Doctorul Müller opri un barbat, care se arata foarte politicos.

- Hai cu mine, te voi calauzi, caci ma duc si eu sa beau Un pahar cu vin, asa ca avem acelasi drum. Pretentii mari nu trebuie sa ai, insa, domnule, caci azi a ancorat aici vaporul din Koblenz si au debarcat multi pasageri, care au ocupat cele mai bune camere.

Müller se convinse personal de adevarul acestor vorbe. Izbuti sa gaseasca o camaruta, dar la mansarda.

in sala hanului unde lua masa de seara se afla un biliard, la care jucau francezii ce sosisera cu vaporul. Printre dansii se afla si colonelul, mai galagios decat toti. Se prezentase baroanei si nu o parasise pana nu-i facuse rost de cele mai aratoase odai ale hanului. Fata il vrajise.

Primul gand al fetei fu sa-l trateze cu raceala, ca sa scape de el. Dar el se purtase atat de cavalereste, incat ii fu cu neputinta sa nu-i raspunda cu aceeasi politete. El nu aminti prin nici un cuvant despre ceea ce aveau de gand cu ei parintii lor, astfel ca dansa nu-l putu refuza cand o ruga sa-i dea voie sa-i spuna mai tarziu noapte buna. Era retinut si cavaler, ceea ce o facu sa ramana in asteptare, sa ia atitudine abia cand ii va cunoaste felul de a fi si motivele care il indemnasera pe tatal ei nu numai sa doreasca o legatura intre dansii, ci s-o si anunte intr-un fel ce nu admitea replica.

Francezii mai jucau inca in momentul cand batu ora zeco. Colonelul isi scoase ceasornicul sa-l potriveasca si zise:

- Atat de tarziu! Va rog sa ma scuzati, trebuie sa ma duc la baroana, sa-mi iau ramas-bun de la ea pentru astazi.

- Dar cine va juca pentru tine in vremea asta?

- Ia sa vad Ah!

Privirea ii cazu asupra Iui Müller, care statea in apropiere si observa jocul.

- O sa-l las pe asta ca sa-mi tina locul. .. Se apropie de profesor si zise:

- Eu sunt contele Rallion. Dumneata cine esti? Müller ridica ochii si-l privi pe celalalt din cap pana-n

picioare.

"Ah! contele Rallion! isi zise. Asta e adversarul cu care voi avea sa ma masor'. Si raspunse tare:

- Ma numesc Müller si sunt educator de profesie.

- Educator? Bine! Stii sa joci biliard?

- Putin.

- Atunci te rog sa-mi tii locul pentru catva timp. Uite taculmeu!

- Cur placere, stimate domn. imi voi da toata osteneala.

Rallion parasi sala, dupa ce se intelese printr-un semn cu prietenii sai sa-si rada de cocosat. iii incercara asta si germanul intampina glumele lor cu resemnare, silin-du-se sa joace atat de prost, incat, la fiecare miscare, ii facea pe ceilalti sa izbucneasca in ras.

Dupa catva timp colonelul se intoarse si, vazand situatia partidei sale, se supara, il prinse pe Müller de brat si-i spuse:

- Domnule, cum ai putut sa-mi strici atat de mult jocul? Ar trebui sa . . . si ridica palma asupra celuilalt. Dar esti pe jumatate schilod, dupa cum vad. Totusi, atat de usor n-o sa scapi. indata ce-mi va veni randul, vei mai de o lovitura petru mine, si daca va fi buna, te las sa-ti vezi de drum; in caz contrar, insa, te vei aseza in picioare pe un scaun si ne vei cere scuze in public.

- Foare bine, domnule! spuse Müller, si lua iar tacul in mana. Numai o singura lovitura ati spus?

- Da.

- Pe socoteala si raspunderea dumneavoastra?

- Fireste.

Müller facu o mutra de ipocait, astepta pana-i veni randul, apoi se apropie de biliard. Cand se pregati sa loveasca, colonelul porimci:

- Da-ti toata osteneala! Haide!

- N-aveti nici o grija! spuse educatorul cu un zambet. Sunt sigur ca de data asta nu voi da gres.

isi lua avant, lovi cu toata puterea si facu o ruptura lunga in postavul biliardului. Toti izbucnira in ras. Colonelul insa il prinse de brat.

- Neghiobule! striga el. Stii tu ca va trebui sa platesc postavul?

- Da, din nenorocire, raspunse Müller foarte politicos.

Nepasarea acestuia era dezarmanta. Colonelul ii dadu drumul si-l chema pe patron. Acesta spuse ca ruptura nu era una obisnuita, cum se intampla adesea, si ca domnul colonel va trebui sa plateasca intreaga valoare a postavului. El nici nu banuia ca intentia lui Müller fusese sa-l pedepseasca si-i ordona sa-si ceara scuze in public. Profesorul se Cocota pe un scaun si zise cu glas tare:

- il rog pe domnul conte Rallion sa ma ierte ca i-am tinut locul atat de rau. Data urmatoare nu eu voi fi acela care va trebui sa-si ceara scuze. Noapte buna.

Se dadu jos de pe scaun si iesi ,pe usa, inainte ca sa poata fi intrebat ce voia de fapt sa spuna cu ultimele sale cuvinte.

Müller parasi atat de repede incaperea, ca sa evite orice discutie si sa se duca la culcare.

Urca la primul etaj, al carui coridor trebui sa-l strabata, pentru a ajunge la scara care ducea la mansarda. Podeaua era acoperita cu un covor moale, astfel ca pasii sai nu facura decat un zgomot usor. Nu facuse insa nici jumatate din drum, pe intuneric, cand in fata lui se deschise o usa si o femeie iesi afara. Ea statea intoarsa cu fata spre interiorul odaii si tocmai spunea:

- inca o data noapte buna, scumpa mea Nanon. Viseaza placut la idealul tau, altfel nu ti se va realiza.

Se rasuci si il zari pe Greifenklau. Amandoi stateau fata in fata, nemiscati, ea de spaima, iar el de uimire amestecata cu fericire. Acesta era deci originalul personificat al portretului sau! Si cat de frumoasa era! Mergand calare, ii zarise doar in treacat chipul si silueta, acum, insa, Marion se afla in fata lui in deplinatatea frumusetii ei.

- Ca cautati aici? il intreba, doar pentru a spune ceva. f

- Iertare! raspunse acesta. Covorul a inabusit zgomotul pasilor mei. Tocmai voiam sa trec cand ati aparut pe culoar.

Müller spusese aceasta ipe un ton care o facu pe fata sa nu se mai simta incurcata. Ridica lampa pentru a-l privi cu mai multa atentie.

Lumina cadea acum exact pe el. Facu ochii mari; se dadu rapid un pas inapoi si intreba, pripit:

- Cine sunteti dumneavoastra?

- Ma numesc Müller si sunt profesor, replica el. Ce placere i-ar fi facut sa-i poata spune care-i era

adevaratul nume si starea sociala!

- Oh, ce asemanare! spuse ea.

- Doar pana la barba! rasuna o voce argintie prin usa deschisa.

Müller n-avusese ochi decat pentru baroana pana acum; abia in acest moment observa ca in camera se mai afla o doamna care il studia. Nu putu sa-si explice aceste cuvinte, facu o plecaciune si isi continua drumul.

- Dumnezeule! auzi rostindu-se in spatele lui. Celelalte cuvinte fura -soptite, asa ca nu le putu intelege. Ele sunau asa: "Omul asta e cocosat, draga Marion! Ce pacat de chipul pe care il are!'

Marion reintra in camera, inchise usa si spuse:

- M-a speriat foarte tare. Deci, ai observat si tu asemanarea?

- Cu portretul locotenentului-major von Greifenklau? Da. in orice caz, n-au nici o legatura unul cu altul.

- Cu siguranta. Numai ca, in primul moment, mi s-a parut ca el era intr-adevar cel care statea in fata mea, doar ca fara barba. Noapte buna, Nanon!

- Noapte buna, draga mea Marion!

2. UN NAUFRAGIU PE MOSEL

Dupa ce doamnele plecara la culcare, Müller se sprijini de fereastra deschisa a camerei sale de la mansarda si isi lasa privirile sa rataceasca spre norii care treceau in fuga pe cer. Se gandea la aceasta stranie intalnire cu Marion. Ce-a vrut oare sa spuna cu acea viziune ce i s-ar fi indeplinit? Ce asemanare le-a surprins pe amandoua la el? - "Pana la barba!', spusese cealalta.

Cea mai mare temere ii pricinui posibilitatea sa fi fost de fata si contele Rallion. Dar oare nu spusese generalul ca ei nu s-ar fi vazut unul cu altul niciodata? Oare sa fi fost o greseala? Sa fi fost poate acest colonel viziuneaei?

La acest gand, lui Müller i se paru ca vede in fata lui un zid negru, funest, care se ingramadea spre el, gata sa se prabuseasca deasupra lui. in prima jumatate a noptii, nu-si gasi linistea si reusi sa adoarma abia atunci cand glasurile sfioase ale pasarelelor incepura sa anunte ivirea zorilor.

Apoi veni feciorul sa-l anunte ca vaporul urma sa plece in scurt timp. Se scula si, cand intra in camera de oaspeti, descoperi ca toti pasagerii plecasera deja. isi bau repede cafeaua si se grabi sa mearga dupa ei.

Deasupra fluviului se asezase o ceata adanca. Atmosfera era apasatoare si aerul parca nici nu se misca, iar

Note:

* Afluent al Rinului (n.ed.).

in loc de prospetimea diminetii domnea o presiune suparatoare care facea aproape palpabila abureala umeda ce emana din pajisti si din apa.

Cand Müller ajunse la fluviu, tocmai erau pe punctul de a trage pasarela. Sari deasupra ei si isi cumpara de la casa de bilete a vasului un bilet pentru clasa a doua. intrucat urcase pe la pupa, trebui sa strabata toata puntea de la clasa intai. Acolo sedeau, pe scaunele lor pliante, domnii francezi. Cand il zarira, colonelul tipa:

- Iata-l si pe neghiobul de neamt! Faceti-i loc, sa nu pricinuiasca vreun dezastru!

Ceilalti izbucnira in ras si-l lasara sa treaca. El ii saluta cu supunere si isi scoase palaria inaintea lor.

in fata, pe locul al doilea, sedea Fritz, servitorul, care se prefacea ca nu-l cunoaste pe Müller. Avea o infatisare cu totul schimbata. in locul imbracamintei din ajun, purta o bluza larga, albastra, pantaloni in aceeasi culoare si un fular rosu in jurul gatului. Pe capul tuns marunt purta una din acele palarii cum se obisnuiesc in Lorena, mai ales prin tinuturile Mosele si Meurthe. Cine nu-l cunostea, l-ar fi luat drept un tanar taran de prin tinutul Metz sau Nancy.

Vaporul se indeparta de tarm. Müller statea sprijinit de parapet si observa miscarea rotilor, care biciuiau apa, acum de culoare inchisa. Deodata vazu un oni care venea incetisor spre partea dinainte. La vederea lui, Müller se intoarse repede. Se vedea bine ca nu vroia sa fie observat de omul acela.

Calatorul cu pricina era foarte corect imbracat. Tinuta sa aproape militareasca, barba ascutita, bine intretinuta, si ochalarii cu rama de aur, ii dadeau o infatisare distinsa. ii cerceta cu privirea pe cei de fata, si, cand il zari pe cocosat, un zambet fugar trecu pe chipul sau si

pasi spre dansul, ca unul care se plictiseste si cauta cu orice pret distractie.

Müller baga de seama intentia strainului si se intoarse si mai mult, ferindu-se totusi sa atraga atentia. Dar nu-i fu de folos, caci celalalt se apropie mult de tot de dansul, privi spre ceata groasa de deasupra apei, apoi zise:

- Neplacuta dimineata! Ceata asta e atat de deasa, incat ai putea s-o tai cu cutitul. Ma tem c-o sa avem furtuna.

Müller stia ca strainul acesta il cunostea foarte bine, si nu numai pe el, ci si pe Fritz. isi vazu tot planul in cea mai mare primejdie, dar trebui totusi sa raspunda. Cauta sa-si schimbe glasul cat putu mai mult si zise:

- Furtuna vine in mod sigur si va trebui sa ne mutam jos.

Se intoarse si vru chiar sa coboare, dar celalalt ii puse mana pe brat.

- Mai poti astepta, caci furtuna nu s-a starnit inca. Da-mi oie sa ma pre.zint: ma numesc Bertrand si sunt de catva timp medic la Thionville.

Mülleft- se vazu nevoit sa-si intoarca fata spre celalalt.

- Eu ma numesc Andreas Müller, spuse el, si merg la Ortry, in calitate de profesor.

- Andreas Müller, doctor in filosofic, stiu.

- Ah! exclama, celalalt, aproape speriat.

- Da, eu sunt medicul curant al domnului de Saiate-Marie, care se afla actualmente la Ortry, si stiu ca te asteapta.

- Dar de unde pqti sa stii, domnule, ca tocmai eu sunt cel asteptat?

- Mi-ai spus numele, pe care l-am auzit de la domnul baron. Si, afara de asta - cobori el vocea - l-am mai auzit si de la culegatorul meu de buruieni, pe care l-am angajat aseara la Trarbach.

Müller isi lua o mutra care exprima o intrebare muta, si medicul urma:

- L-am intalnit in mod cu totul neasteptat pe omul acesta, caruia ii datorez foarte mult. Trebuie sa-ti spun ca in razboiul germano-austriac eu activam ca medic in serviciul Austriei. La Gitschin mi s-a-ntamplat sa ajung in fata unui regiment prusac de ulani, care se pregatea de atac. Am vaaut ca nu mai puteam da inapoi si as fi fost zdrobit, cu atat mai mult cu cat, in aceeasi clipa, o schija de grenada ma rani grav, tranttndu-ma la pamant. Fara sa-mi dau seama am ridicat bratele, implorator. Varfurile lanciilor ulanilor zburau nu alta, si se mai aflau abia la o suta de metri departare. Regimentul care inainta furtunos forma o masa inchisa, compacta; se vedea bine ca va dobori totul in drumul sau. Eram pierdut si asteptam din clipa in clipa sa simt copitele cailor deasupra trupului meu, cand un tanar ofiter observa mainile mele ridicate. isi indemna calul la galop nebun si, pe cand trecea in zbor pe langa mine, se apleca deasupra mea, ma prinse cu bratul sau vanjos ca intr-Un cleste, ma ridica, ma zvarli pe cal in fata sa, apoi lua iarasi contact cu ai sai. Piciorul ranit ma durea grozav, capul imi ardea. La dreapta si la stanga vedeam inaltandu-se padurea de suliti si auzeam tunetul tropotelor cailor. Vazui in fata mea fulgerarea bateriilor austriece, apoi imi pierdui cunostinta. ,

Müller ascultase in tacere, cu interes crescand. Parea ca uitase de primejdia situatiei sale. Dupa o pauza scurta Imedicul urma:

- Cand mi-am revenit, ma aflam printre tunurile po-zitiei cucerite, un medic militar prusac se ocupa de rana

nea, si langa dansul statea locotenentul care ma salvase.

pa ce am fost pansat, m-a predat ordonantei sale, care fusese ranit la brat, si care deveni credinciosul meu in

firmier in lazaret. Acestor doi, locotenentul von Greifenklau si viteazului sau Fritz, le datorez viata. Nu l-am uitat si l-as recunoaste dintr-o mie, oricat s-ar deghiza.

Spunand acestea avu un zambet fin, apoi urma:

- Sunt austro-german, adica german cu tot sufletul. Aveam insa la Thionville o ruda, care a fost medic cu vaza acolo; el a murit si mi-a lasat toata, averea, precum si clientela. Asta imi asigura existenta pentru totdeauna. Aseara am innoptat la Trarbach si am intalnit acolo, spre marea mea bu,curie, pe ordonanta aceea. Cauta o slujba usoara pe aproape de Thionville, care sa-i lase timp sa-si vada si de-ale lui, asa ca l-am angajat ca strangator de buruieni de leac. Banuielile si deductiile mele, domnule doctor, cred ca nu e nevoie sa vi le impartasesc. Ma voi bucura sa va vad cat mai des la Ortry si va incredintez pe cuvant de onoare ca doresc fierbinte sa va pot fi cat mai folositor.

ii intinse lui Müller mana si se intoarse la locul sau dinainte. Slava Domnului, primejdia trecuse! Fritz cutezase rwult, incredintandu-se acestui medic, dar indrazneala ii: reusise. De altminteri, Fritz nu stia decat ca stapanul sau se dusese deghizat la Ortry, mai mult nu-i putea spune medicului. Si acesta era destul de inteligent si recunoscator, ca sa nu-l pUna in incurcatura pe salvatorul sau. Poate ca era chiar bine ca-l intalnise pe acesta. Faptul ca el cunostea conditiile locale si personale putea fi de mare folos profesorului.

in primul rand era foarte avantajos pentru Fritz ca-si gasise o slujba si un adapost atat de bune, care-i permiteau sa fie la orice ora la dispozitia stapanului sau. Bertrand fusese foarte prevazator atunci cand il imbracase pe culegatorul sau de buruieni in haine traditionale frantuzesti. Acesta merita de asemenea multumiri pentru faptul ca-l cautase pe Müller pentru a-l lamuri si linisti.

Si in cele din uvmä doctorul dadu dovada de mult tact retragandu-se atunci cand izbuti, in sfarsit, sa imprastie nesiguranta lui Müller.

Doctorul Andreas Müller se simtea pe deplin multumit. Il vazu pe Fritz aruncandu-i o privire rugatoare si intrebatoare, la care raspunse cu un zambet iertator.

Vaporul trecuse de Bernkastel, fara ca ceata sa se fi ridicat. Trecu prin Mühlheim, Wingeraih si Emmel, si ceata incepu sa se imprastie in sfarsit. in locul acesta fluviul face o cotitura mare spre nord, care e foarte primejdioasa navigatiei. Capitanul si carmaciul trebuie sa fie cu multa bagare de seama in locul acesta . . .

Ceata se risipise, dar in loc sa se lumineze, un intuneric sinistru se lasa peste fluviu. Cerul se facuse negru si norii atarnau grei si jos de tot, incat iti venea sa crezi ca-i poti prinde cu mana. Fulgerele brazdau neincetat firmamentul si cateva picaturi cazura. Deodata sclipi un fulger orbitor, un trasnet ii urma si ploaia se starni ipotop.

Puntea vaporului se goli cat ai clipi din ochi. Toti alergara sa se adaposteasca in cabine.

Sus nu se mai aflau decat marinarii de serviciu, care aveau de luptat din greu. Fulgerele si trasnetele se succedau neincetat, iar ploaia curgea atat de deasa, incat omul de la pupa, care tragea clopotul, nu putea vedea la mai mult de zece pasi. Trebuia sa se tina bine, ca sa nu fie doborat de furtuna.

Cotitura pomenita fusese trecuta pe jumatate si toti sperau sa ajunga la Thron sau Neumagen, unde vaporul avea sa astepte trecerea furtunii. Vaporul lupta din rasputeri impotriva valurilor infuriate. Omul de la clopot isi dadea toata osteneala sa strabata cu privirea perdeaua de apa, cand, deodata, i se paru ca aude inaintea sa un trosnet, un rapait ciudat, care nu putea fi confundat cu urletul furtunii si al valurilor. Se intoarse repede si facu

mainile palnie la gura, ca sa scoata un strigat de alarma, dar era prea tarziu, caci in aceeasi clipa se auzi o trosnitura grozava, vasul se cutremura din toate incheieturile si omul nostru fu azvarlit pe un morman de lemne, care se ingramadea inaintea lui. Tipatul sau de spaima rasuna in acelasi timp cu al capitanului si timonierului. Primul fusese zvarlit de pe puntea de comanda jos pe punte, iar al doilea fu smuls de la carma si aruncat in apa.

Dupa cum se stabili mai tarziu, din susul fluviului scapase o pluta mare, pe care valurile turbate o impingeau cu iuteala vertiginoasa in josul apei. Ciocnirea cu vaporul provocase o panica grozava in cabine. Calatorii fura azvarliti la pamant, impreuna cu tot ceea ce nu era fixat si batut in cuie.

Marion si prietena ei se adapostira in cabina doamnelor. Acum dadura amandoua buzna afara din incaperea stramta. Marion il zari pe contele Rallion, care tocmai se ridicase din cazatura.

- Colonele, scapa-ne, pentru numele lui Dumnezeu! striga ea

El se intoarse spre dansa si tocmai voia sa raspundir, cand de su,s, de pe punte, rasuna un glas tunator:

- Scapati cum puteti! Ne scufundam!

Cand Rallion auzi aceste cuvinte, facu o saritura spre scara si goni in sus, urmat de ceilalti calatori. Cele doua femei fura impinse cu brutalitate in laturi. Le zdrobira aproape in usita ingusta care ducea in sus. Toti urlau, blestemau si loveau cu pumnii in jurul lor, ca s-o ia inaintea altora. Si in vremea asta fulgerele tasneau ca din iad, iar tunetele bubuiau asurzitor.

- Dumnezeule, fie-ti mila de noi! plangea Nanon, lipindu-se de iperete, ca sa nu fie strivita de multimea turbata.

in clipa aceasta grava iesi la iveala curajul Marionei. Ea o cuprinse cu bratele pe prietena sa si ii insufla curaj:

- Nu suntem inca pierdute, Nanon! Colonelul s-a dus sus, ca sa vada care-i situatia. Sa asteptam! Cu siguranta ca se va intoarce, ca sa ne ia sau sa ne linisteasca.

In cabina a doua panica era si mai mare ca in cealalta.

Si aici totul fusese rasturnat claie peste gramada, si se auzea cum patrundeau trunchiurile din care era facuta, pluta in pupa vaporului, precum si trosnetul lemnelor grele ingramadite de valuri. Fochistul si mecanicul se refugiasera pe punte si masinile lucrau acum singure, fara a fi oprite, impotriva maselor de lemnarie. Din aceasta cauza vaporul se inaltase in partea dinainte, iar indarat se afundase. Se auzi un trosnet in fata si apa pwtrunse prin peretele spart.

Calatorii, innebuniti de groaza, se ingramadira in usa. in clipa aceea Müller isi aduse aminte de baroana. El sari in partea unde se afla Fritz, care privea spre stapanul sau, ca sa se orienteze dupa acesta.

- Fritz! striga profesorul, din adancul plamanilor. Ai vazut doua doamne tinere imbarcandu-se? Una blonda si alta bruneta?

- Da; trebuie sa fie in prima cabina.

- Repede la ele!

Dadu buzna prin usita care ducea in bucatarie si in sala masinilor. De aici pornea o scarita pe punte. Föritz il urma.

Sus il vazura pe capitan zacand intins, fara cunostinta. La pupa ii zari pe francezi, care tocmai desprinsesera barcuta de salvare, ca sa se urce intr-insa. Müller se repezi la ei:

- Statir intai femeile!

- Du-te dracului, neghiobule! ii striga colonelul, care se si asezase in barca.

Vaporul se afundase in spate atat de mult, incat apa ajunsese la ferestrele cabinelor. Müller isi dadu seama ca nu era vreme de pierdut si renunta sa se ia la harta cu francezii pentru barca, cu atat mai mult cu cat ceilalti calatori dadusera acum buzna incoace, racnind si vociferand, pentru a putea ocupa si ei un loc. El alerga la scara care ducea spre cabine, urmat de Fritz.

Cele doua fete stateau inca imbratisate, ghemuite in ungher.

- E primejdie mare? intreba Manon, zarindu-l pe Müller.

Acesta arata spre fereastra in care izbeau valurile.

- Hai repede! striga el, intinzand mana spre Manon.

- Adu-l pe contele Rallion! ceru ea, fara sa mai intrebe daca si Müller il cunostea.

- El s-a pus deja la adapost! Haide, repede.

Apa sparsese geamul uneia din ferestre si incepu sa patrunda cu, forta inauntru. inca putine minute si vaporul avea sa ss scufunde. Müller o prinse pe batoana, o ridica de parca ar fi fost un copil, si alerga cu ea pe punte. Fritz' o apucase pe Manon si venea gafaind in urma stapanului sau.

Primejdia ajunsese punctul culminant. Ploaia curgea in valuri, luminata orbitor de fulgere. Partea dinainte a vasului se ridicase mult de tot, pe cand cea dindarat se lasa tot mai afund. Bulumaci grosi, desprinsi din pluta, goneau pe dinainte. Barca in care se aflau francezii se indeparta de vapor, petrecuta de un urlet de manie scos din zeci de piepturi.

- Lasul, murmura Marion. Nu mai exista nici o salvare acum. Suntem pierdute!

Müller ii dadu drumul jos si arata cu mana spre valurile apei.

- Vrei sa mi te incredintezi mie, duduie? intreba el. Ea se facuse alba ca varul si raspunse:

- impotriva acestei dezlantuiri de forte orice lupta e zadarnica.

- Trebuie sa incercam. Priveste!

Arata spre doctorul Bertrand, care tocmai sarise peste bord, apoi o prinse inca o data pe* tanara fata si o trase spre carma. Apa atinsese aproape puntea in partea aceea. Nu era nevoie de saritura, puteai calca de-a dreptul pe apa. Marion se uita s-o vada pe prietena ei si o zari atarnand lesinata de gatul lui Fritz, care trecea pe dinaintea stapanului sau si isi dadu drumul in apa cu povara sa. Baroana isi petrecu si ea bratele in jurul lui Müller, care il urma cu dansa pe servitor.

Cei doi barbati avura de dus o lupta aproape supraomeneasca cu valurile dezlantuite. Acestea tarau cu ele trunchiuri de copaci, punand in primejdie pe inotatorii nostri. Müller era obisnuit cu apa. isi dadea seama ca singura lui grija era sa ramana mereu deasupra; curentul il tragea cu sine spre tarm, care facea aici o cotitura mare.

Marion, udata pana la piele de potopul de apa, cand o mai izbira si valurile scoase un tipat si lesina. Müller inota pe spate, asezand-o pe fata de-a curmezisul trupului sau. Abia parasise vasul, ca acesta se si scufunda. Mugetul fioros al furtunii acoperi tipatul de moarte al acelora care se mai aflasera pe bord.

Fritz nu se mai zarea. Ploaia deasa nu-i ingaduia lui Müller sa vada prea departe. Dar nu se ingrijora de servitorul sau, caci il stia bun inotator.

Cinci minute trecura astfel si deodata se ivira, prin panza de apa a ploii, contururile unor pasuni. Müller isi incorda toate puterile sa ajunga la tarm. Dar trebui sa se prinda de ramurile copacilor, care ajungeau pana deasupra apei, ca sa nu fie smuls de aceasta.

In cele din urma izbuti sa puna piciorul pe pamant si o lasa pe Marion in iarba, pentru a se odihni si el cateva clipe. Se aseza alaturi de fata, ii lua capul intre maini si isi lipi buzele de ale éi. O saruta de cateva ori, pana simti ca buzele ei se incalzisera.

Ea deschise incetisor ochii, privindu-si salvatorul ca in vis. Si intr-o clipa de potolire a furtunii buzele ei rostira:

- Richard!

El tresari puternic. Auzise bine cuvantul acesta si vazuse zambetul fericit cu care ea inchise din nou, ochii, pentru a lesina iarasi. Totusi, el clatina capul cu indoiala. De unde sa-l cunoasca dansa? Tradase un secret, fara sa vrea - iubea iubea pe unul care se numea tot Richard, ca si el. Era oare contele Rallion? Nu! Müller isi aduse aminte ca pe acesta il chema René si jse simti linistit,-desi faptul ca inima fetei nu mai era libera il sageta dureros.

Acolo up.de poposise el pe tarm erau tarini ingrijit lucrate, o ovada sigura ca se aflau locuinte omenesti nu prea départe. Strabatu repede o bucata in josul fluviului si dadu de un drjim batatorit. Se intoarse, o lua in brate pe tanara baroana si porni pe potecuta, care dadu in cele din urma pe o sosea.

Merse vreo zece minute, cand zari o gospodarie taraneasca. Intra pe poarta si locatarii casei ii iesira inainte.

Vestea naufragiului starni mare senzatie. Barbatii pornira imediat spre fluviu, ca sa dea ajutor si sa salveze ce se mai putea salva. Pe baroana, Müller o dadu in grija femeilor, care o culcara imediat in pat, apoi se intoarse si el la locul nenorocirii, ca sa-i caute pe ceilalti doi.

intre timp ploaia se mai potolise. Dintre valuri iesea cosul vaporului; pe tarm nu se vedea tipenie de om. Pluta disparuse; nu mai era nimic de salvat.

Müller ceru oamenilor sa mearga cu el in josul fluviului si gasira, dupa catva timp, o urma foarte vizibila in iarba inalta de pe tarm. Aici trebuia sa fi iesit Fritz din apa.

- Poate ca omul pe care-l cautati a dat de coliba paznicului nostru, isi dadu cu parerea taranul.

- Unde se afla coliba?

- Colo, indaratul tufisului acela.

Pornira spre locul aratat si vazura o coliba simpla de piatra. Usa n-avea broasca si singura ferestruica era acoperita cu paie. Cand se apropiara, Fritz iesi afara.

- Undc-i fata? intreba Müller.

- Colo pe paie, raspunse Fritz, aratand in coliba. E cineva la dansa care se pricepe sa spuna daca e inecata numai pe jumatate sau in intregime.

- Ah! o fi doctorul Bertrand?

- Chiar el. Se afla deja pe tarm cand am ajuns eu acolo. Am descoperit apoi impreuna "palatul' acesta, in care ne-am simtit cat se poate de bina pana acum.

Intrand in coliba, Müller il vazu pe medic stand in genunchi langa Nanon.

- Ah! domnul doctor Müller! exclama el. Te rog sa ma ierti ca am plecat de pe vapor fara sa-mi iau ramas bun macar. Dar stiam ca duduile sunt in paza buna. Pentru bolnava mea nu e nimic de temut dupa ce o vom scoate din vesmintele astea umede si o vom face sa transpire putintel.

- E o ferma pe aici aproape, zise Müller. O vom duce acolo, unde se afla si baroana.

O lua in brate pe fata si porni inaintea celorlalti spre casa taraneasca, unde medicul o lua indata in cercetare pe Marion, in timp ce femeile se ocupara de noua venita.

Baroana isi revenise iarasi in simtiri.

- Ah, sunteti medic, domnule! zise ea. Unde ma aflu?

- La o ferma, in apropiere de locul nenorocirii.

- Cine m-a adus incoace?

- Salvatorul dumitale, un doctor in filosofic care raspunde la numele de Müller.

- Ah, imi amintesc! L-am vazut si ieri la han. E german, nu?

- Da. Credeti ca faptul acesta e de natura sa scada meritul faptei sale?

- Catusi de putin. Eu sunt frantuzoaica., dar nu-i urasc pe nemti.

- Asta nu va fi deloc pe placul domnului biiron de Sainte-Marie, zise Bertrand, zambind.

- il cunoasteti pe tata?

- Am onoarea sa-l cunosc chiar foarte bine. In timpul lipsei dumneavoastra de acasa, eu m-am stabilit la Thionville si am avut norocul sa devin medicul curant al parintilor si bunicului dumneavoastra.

- Si cum se face ca ma cunoasteti?

- Eraiyi pasager pe acelasi vapor pe care erati si dumneavofistra. Cu prilejul acesta v-am auzit numele. Precum vedeti, dupa hainele mele, m-am salvat inotand. Cum va simtiti, duduie?

- Ma simt foarte bine. Dar salvatorului meu cum ii merge?

- Asta pare sa fie un om foarte rezistent. Pentru dumneavoastra insa si cealalta duduie . ..

- Ah, Nanon! A fost salvata si ea?

- Da; culegatorul meu de buruieni a adus-o pe tarm. Se afla in aceeasi casa si sper ca se va insanatosi tot atat de repede ca si dumneavoastra. Voi trimite la farmacia cea mai apropiata sa aduca niste medicamente si sunt incredintat ca maine dimineata va veti putea continua drumul

- Dar nu mai vreau sa plec cu vaporul, ,pentru nimic in lume. Voi lua o trasura care sa ma duca pana la Trier, de unde am sa iau trenul.

Intre timp Müller isi lepadase hainele ude, imprumutand altele uscate de la locatarii fermei. Constata cu bucurie ca hartiile sale, care fusesera in portivizul de piele, nu fusesera deteriorate de apa. Ploaia incetase, norii se risipisera si pe cer stralucea soarele. Müller iesi in usa si vazu cativa barbati venind spre ferma. Recunoscu intre oi pe contele Rallion si amicii acestuia. Intra inapoi in casa, pentru a nu servi din primul moment drept tinta glumelor lor proaste. Noii sositi intrara si dadura peste medic.

- Salutare, prietene! ii striga colonelul, care in primul moment il socoti drept un taran. Ati aflat de nenorocirea care s-a intamplat pe fluviu?

- Cred si eu c-am aflat, raspunse Bertrand, zambind. Rallion il privi cu mai multa luare-aminte si exclama :

- Drace! Ai fost si dumneata pe vapor, daca nu ma insel! S-au mai salvat si altii?

- Pana acum nu stiu decat de patru.

- Cine sunt?

- Doua femei si doi barbati.

- Cine-s femeile? Repede, repede!

- Baroana Marion de Sainte-Marie si prietena ei.

- Slava Domnului! Pe asta o si caut. Cine a adus-o la tarm?

- Doctorul Müller.

- Ah, neghiobul ala neamt!

Medicul facu o mutra foarte grava cand zise:

- Domnul meu, nu cred sa fie neghiobie atunci cand salvezi o femeie de la moarte, in timp ce altii dau bir cu fugitii, ca niste lasi. Daca n-ati fi pus dumneavoastra , mana pe barca, ar fi pierit mai putini oameni in valuri, pentru ca barca s-ar fi putut intoarce inca o data ca sa ia calatori, inainte ca vaporul sa se scufunde. Veti avea noroc daca fapta dumneavoastra nu va fi luata in cercetare si pedepsita cum se cuvine.

intoarse spatele si pleca, in timp ce colonelul se uita dupai el.

- inca un neamt! scrasni dansul. E vremea sa-i punem cu botul pe labe pe acesti ncciopliti. Dar ,mai bine n-o cautam pe baroana, ca sa-i uram o insanatosire grabnica.

Porni spre camera de locuit, urmat de ceilalti. Acolo dadu peste Müller, care statea de vorba cu stapanul casei. Cand il zari, izbucni in ras.

- Parbleul Hai ca e nostim. Iata-l pe maestrul nostru de biliard, arata ca un taranoi! Cum ii sade haina pe cocoasa! As fi vrut sa-l vad inotand!

Müller facu o plecaciune reverentioasa.

- Dar chiar am fost nevoit sa inot, ca sa va inlocuiesc din nou pe dumneavoastra., Salvarea baroanei era, de fapt, treaba dumneavoastra. Dumneavoastra sunteti cel care trebuie sa-si ceara scuze astazi. Eu, insa, doresc sa va scutesc de aceasta umilinta.

- Taca-ti gura! tuna colonelul. Nu fi obraznic! Pentru partida de inot o sa primesti un bacsis rezonabil. Poftitn, iata aici patruzeci de franci; pentru dumneata este o rasplata suficienta!

Baga mana in buzunar, scoase doua monede de aur si le oferi celui caruia i se adresase. Müller se inclina.

- Sunt un biet amarat si am sa primesc amabila dumneavoastra rasplata, daca viata baroanei de Sainte-Marie valoreaza intr-adevar pentru dumneavoastra patruzeci de franci.

intrucat colonelul, consternat, nu raspunse imediat, Müller continua, zambind:

- Vad ca suma asta vi se parte totusi prea mare. Mai reflectati la aceasta afacere, pana o sa ne revedem!

Pleca. Dupa un timp, parasi ferma, imbracat in costumul pe care si-l uscase. Doar palaria ii ramasese pe vasul care se scufundase, precum si vechea umbrela. Fritz nu-l insotea pe Müller, intrucat acum ii apartinea doctorului Bertrand, care voia sa plece impreuna cu doamnele.

3 NOUL PROFESOR PARTICULAR

Daca se merge pe drumul care duce de la Thionville, prin Stuckingen, spre sud-est, se trece pe langa cativa mici afluenti ai raului Mosel si se ajunge pe un platou roditor, unde cateva satucuri si ferme singuratice isi impart venitul funciar. Acolo se afla catunul Ortry, cu un castel al carui aspect exterior nu da impresia de maretie, dar al carui interior este cu atat mai mult o dovada a bogatiei stapanului sau.

Sosit in aceasta regiune in urma cu vreo zece ani, baronul de Sainte-Marie a fost si a ramas un strain pentru locuitorii de aici. Iarna traia la Paris si, la sosirea primaverii yenea Ia Ortry, pentru a ramane aici pana toamna tarziu. Nu dadea nici un fel de serate si traia foarte retras, dar castigase o mare influenta in tinut prin relatiile de munca.

in apropierea castelului, jos la parau, unde odinioara se desfatau copiii, acum rasunau loviturile ciocanelor cu abur. Hornuri uriase se inaltau spre cer, muncitori ma-nuiau clesti si pile si deasupra intregii zone plutea un aer imbacsit de funingine si praf de metal, aer care este unul dintre cele mai neplacute fenomene secundare ale epocii noastre tehnice.

Baronul de Sainte-Marie venea doar foarte rar in aceasta cladire innegrita de fum. De supravegherea muncitorilor se ocupa un director de fabrica. Deseori, insa, o silueta lunga, uscativa, cu parul alb, cobora de la castel si, fara sa rosteasca vreun cuvant, se plimba prin fabrica, mergand cu pasi marunti si atunci muncitorii isi sopteau intre ei: "Capitanul isi face turul!'

Acest capitan trecea drept tatal baronului. Se spunea ca ar avea vreo optzeci de ani; dar avea o tinuta dreapta ca o luman;ire. Niciodata nu schimbase o vorba cu vreunul din lucratori, pentru a-i aduce laude sau a-l critica. Se stia insa ca el e sufletul intreprinderii. Cand se oprea in Í fata strungului, a cuptorului sau a nicovalei, lucratorii isi indoiau sfortarile. La cea mai mica greseala el scrasnea din dinti, strangea ochii si se indeparta in tacere. Dar dupa cateva minute venea seful atelierului cu concedierea irevocabila.

Cand il vedeau indreptandu-se inapoi spre castel, oamenii rasuflau usurati.

Afara de vizitele in fabrica, nu era vazut nicaieri, desi padurarul spunea ca-l intalnea adesea noaptea in padure, in desisul de nepatruns, in apropierea turnului vechi, care , se afla acolo de foarte multa vreme, dar pe care toti il eVitau, deoarece se credea ca nu e de glumit cu stafiile care salasluiau intr-insul. Umbla zvonul ca prima sotie a : baronului, mama Marionei, care fusese un inger de fru-i musete si bunatate, colinda pe acolo noaptea. Baronul o adusese de departe, din tinuturile unde sunt pantere si lei. Dupa cativa ani murise de inima rea si, deoarece nu , vrusese sa devina crestina, fusese ingropata in padure. De atunci umbla noaptea prin codru, imbracata in alb, cum fusese invesmantata intotdeauna, si mii de lumini ama-; gitoare dantuiau in jurul ei. Apoi disparea in turn si se Í ivea sus pe creasta lui. Si cand pleca de acolo, se auzeau sub pamant clinchete si sunete, ca si cum sute de stafii | si-ar fi zanganit lanturile. Nimeni afara de capitan nu cuteza sa mearga noaptea la turn.

De catva timp sporise numarul lucratorilor fabricii. Se amenajase o sectie pentru arme de foc si veneau acolo incarcaturi intregi de pusti vechi, care urmau, sa fie reparate. Apoi dispareau, fara ca lucratorii sa stie cine le luase in primire. Se mai fabricau acolo si alte categorii de arme si acestei sectiuni ii acorda capitanul atentia sa deosebita.

Despre fiul sau, baronul, umbla iarasi vestea ca uneori nu era in toate mintile. Cica adesea ramanea incuiat in odaie zile de-a randul si se auzeau dinauntru gemete si plansete inabusite.

Baronul se insurase a doua oara. Baroana era o femeie inalta, blonda, despre care se stia ca tinea in stapanire intreg castelul si uneori il tinea la respect chiar si pe batranul capitan, de care, de altfel, se temeau toti.

Cea mai multa dragoste si-o atrasese baroana Marion. Din pacate ea se gasea de doi ani in Anglia si se afla numai intamplator ca va veni curand acasa, prin Germania. Era stiut de toti ca mama ei vitrega n-o iubea.

Spre deosebire de ea, fratele ei Alexander era un adevarat démon pentru toti acei cu care venea in contact.

Razgaiat de mama sa si tratat cu prea multa blandete de educatorii sai de pana acum, era singura fiinta careia batranul capitan parea sa-si fi daruit inima. El ii atragea mereu atentia ca e un Sainte-Marie si ca numele acesta se sprijinea numai pe dansul, ca singur vlastar. Copilul deveni mandru, dispretuitor, isi lua aere de stapan si incepu sa se tina mult mai mare ca ceilalti. Marea sa bucurie era sa le arate servitorilor si lucratorilor ca trebuiau sa asculte de dansul in toate privintele.

Baroana de Sainte-Marie se afla in odaia ei, unde camerista ii ajuta la imbracat.

- Alexander s-a trezit? intreba dansa.

- De vreo doua ceasuri.

- Dar cat e ora?

- Unsprezece.    ,

- Asadar, la noua s-a sculat! Nu-i bine! N-are o structura de iier. Ce face acum?

- Se afla la domnul capitan, care face cu el lectii de floreta, daca nu ma-nsel.

- Lectii de floreta! Cu un copil de zece ani! Vad eu ca va trebui sa mai stau o data de vorba serios cu domnul socru al meu. Alexander trebuie sa se mai dezvolte trupeste, inainte de a lua o sabie in mana. L-ai vazut pe director?

- Nu. Vine de obicei la unsprezece si un sfert.

- Sa ma instiintezi. Am de vorbit cu el inainte de a se duce la capitan.

- il voi astepta pe scara.

Deasupra odaii baroanei se afla incaperea preferata a capitanului. Era o camera cu trei ferestre, mobilata cat se poate de simplu. Doua oglinzi de moda veche atarnau de stalpii ferestrelor. Gravuri infatisand izbanzile lui Napoleon I impodobeau peretii si printre ele atarnau arme pe tot soiul, relicve din razboi si diferite alte amintiri din luptele duse de marele corsican.

Richemonte, pe care povara anilor nu izbutise sa-l incovoaie, putea fi asemuit cu un vulcan stins de sute de ani, sfartecat de vagauni si crapaturi, spre al carui con insa privesti mereu cu neincredere, caci te gandesti ca totusi ar mai putea produce o eruptie, ale carei pustiiri vor fi cu atat mai mari, dupa un repaus atat de indelungat.

Si, la fel ca trupul, spiritul sau ramasese neincovoiat. Nu exista printre cei de aici unul destul de iscusit ca sa-l poata insela. Se stia ca nu-si alegea deloc mijloacele atunci cand era vorba sa-si atinga telul.

Singura slabiciune care fusese descoperita la el era iubirea pentru nepotul sau, pe care-l razgaia peste masura.

in dimineata aceasta copilul se afla ia dansul, dupa cum ii spusese camerista stapanei sale. Facuse cateva exercitii dc floreta. Capitanul fusese maestru in aceasta arta si- astazi inca era un adversar de temut.

Sedeau acum impreuna si vorbeau . . . despre profesorul german, care urma sa soseasca in curand la castel.

- De ce mi-ai ales un neamt, bunicule? intreba .Alexander.

- Din mai multe motive, raspunse batranul. in primul rand profesorii tai francezi de pana acum s-au aratat in multe privinte prea independenti. JSTemtii sunt insa obisnuiti sa asculte, ei sunt cei mai burxi servitori, pentru ca s-au invatat sa n-aiba vointa.

- Vrei sa spui ca un neamt dintr-astia e o jucarie buna, o sluga care se teme dc francezi?

- Fireste. Si al doilea motiv e ca x-iemtii sunt foarte invatati. ,Cu noul tau profesor vei in.x/ata intr-o saptamana mai mult decat inainte intr-o luxia.

- Asta aproape c-ar insemna ca francezii sunt prosii fata de nemti.

- Nicidecum. Noi suntem mesteri xn viata activa, lor insa le place sa viseze, stau aplecati de i isupra cartilor lor, iar cat despre viata reala nu stiu nimic. Doctorul acela, Andreas Müller, nu cred ca se pricepe- deloc in manuirea spadei, calarie, inot, dans, vanatoare ii alte indeletniciri de folos, in schimb iti va putea spune- tot ce vrei despre Grecia, Egipt si China, cu toate ca n-o fi stiind cat e de mare Parisul si ca la Magenta i-am batut pe austrieci. Principalul e ca vei invata reptile cia_ dansul limba germana.

- Sa invat nemteste? intreba Alexander, stramband in nas. Pentru ce? N-am nici un chef sa ma chinui cu

imba acestor barbari.

- Tu nu pricepi asta, dragul meu, zise batranul. Va veni vremea, si poate nu e prea departe, cand vulturii

nostri se vor inalta ca pe vremea marelui imparat. Vor zbura peste Rin si-si vor infige ghearele ascutite in trupul Germaniei. Atunci vom fi stapani peste aceasta tara. Va veni iarasi vremea cand cel viteaz va fi rasplatit cu ducate, principate si chiar regate, ca Murat si Beauhar-nais, Davoust, Ney si alti eroi. Si cine va cunoaste atunci limba tarii, va avea putere de doua ori atat de mare asupra invinsilor.

Amintirea maririi si decadentei imparatului sau se trezise intr-insul. Se ridicase si vorbea cu gesturi insufletite.

Deodata privirea ii cazu prin fereastra pe cararea care ducea de la uzine la castel. Buza inferioara i se lasase in jos, sprancenele i se incruntara, si cu glas complet schimbat urma:

- Dar despre asta vom vorbi mai tarziu, copilul meu. Acum du-te jos si vezi daca argatul ti-a inseuat calutul; sa te plimbe putintel!

Alexander pleca. Capitanul se duse iarasi la fereastra si isi atinti privirea intunecata asupra omului care se apropia incetisor de castel.

Acesta avea o statura inalta, puternica, iar trasaturile figurii sale erau foarte expresive. Tinea privirea atintita in pamant, ca si cum ar fi fost adancit in ganduri, dar cine l-ar fi putut observa, ar fi vazut ca ochii sai-cautau pe furis de sub genele aplecate spre ferestrele odailor care erau ocupate de baroana.

E vremea sa se puna capat acestei glume! mor-ai capitanul, parasindu-si locul de la geam, ca sa nu fie zarit de omul de jos. A fost foarte folositor si a oranduit totul bine. Pana acum a fost si tacut.. . Dar de curand a inceput sa cam aiba pretentii. Baroana si dumnealui nu, voi sfarsi repede cu el!

Se apropie de un dulap si-l deschise. Vari mana printre haine si imediat se auzi un scartait usor: peretele din fund al dulapului se dadu in laturi. Batranul intra inauntru, zavori usa indaratul sau si disparu in deschizatura. Se vede ca aici - poate si in alte parti - existau pereti dubli, prin care puteai ajunge de la un etaj la altul si dintr-o camera intr-alta, iar prin deschizaturi tainuite puteai spiona pe cei dinauntru.

O scarita ingusta, cat spatiul existent, ducea in jos prin peretele dublu. Richemonte parea sa cunoasca bine drumul. Cu tot intunericul, cobori cu multa siguranta si se opri intr-un loc pe care-l pipai cu bagare de seama.

Era acolo o caramida care putea fi scoasa usor din zid. Dupa ce capitanul facu aceasta, se ivi o tablie din sticla matar. Era asezata in odaia baroanei sus de .tot, sub tavan, si avea exact latimea si desenul bordurii de acolo, incat nu putea atrage atentia nimanui. Dar erau intr-insa unele locuri stravezii, prin care se putea privi in incapere si se mai puteau auzi si convorbirile, daca nu erau duse in soapta.

Richemonte isi lipi capul de deschizatura si privi in jos. Baroana statea tocmai in fata lui pe o sofa. Purta o rochie alba de pasa, cu funde din matase roz. in fata ei statea omul a carui sosire o observase capitanul. Acesta era directorul fabricii, care fusese asteptat pe scara de camerista si condus la stapana ei. Tinea sub brat un volum, spre care baroana tocmai intindea mana.

- Te rog, spuse ea, pune deoparte cartea asta ura-cioasa si vino de sezi langa mine!

- larta-ma, scumpa Adeline, raspunse el. Nu pot intarzia mult, caci trebuie sa ma duc la capitan. Poate ca a observat sosirea mea de la fereastra si va intra la ba nuieala daca intarzii.

- Spionul ala respingator! exclama ea, cu un oftat.

- Si mie imi devine din ce in ce mai incomod. Nu numai ca e singurul care prin spiritul lui de observatie primejduieste fericirea discreta a iubirii noastre, dar nu stie nici sa recunoasca meritele. Daca n-ai fi tu care sa ma retii aici, de .mult as fi dat dracului slujba.

- Sa nu faci asta! zise repede baroana. M-as simti nenorocita, daca as fi singura aici. Dar e adevarat, pu trebuie sa-l lasi sa te astepte. Esti liber asta-seara?

- Da, insa abia tarziu.

- La ce ora?

- De la zece in sus, scumpa Adeline.

- Atunci voi parasi castelul la aceasta ora si voi merge in parc. Ma poti astepta acolo?

- Voi fi fericit sa te intalnesc.

- Atunci, du-te acum!

El ii saruta mana si parasi odaia.

Cand intra la Richemonte, il gasi la masa de lucru, in fata unui vraf de hartii.

- Vii cu raportul zilnic? intreba batranul, fara sa se ridice.

- Da, domnule capitan.

- N-am. prea mult timp astazi. Sunt urgente? - Firma Monsard & Co. a trimis bani.

- In sfarsit! Cat?

- Douasprezece mii de franci. De asemenea, Léon Siboult opt mii cinci sute.

- Asta ma bucura. Ai la dumneata banii?

- Vroiam sa-i numar.

- E timp pana maine. Poate ca o parte din aceste sume e destinata sa-ti dovedeasca dumitcile ca-ti recunosc meritele. Dar nu vorbi astazi cu nimeni despre asta. Maine ne vom intelege. La revedere!

Directorul ar fi vrut sa spuna cateva cuvinte de multumire, dar il cunostea prea bine pe seful sau. Cand acesta spunea "la revedere', trebuia sa plece imediat, altminteri il intarata. De aceea se multumi sa faca o plecaciune si se retrase.

Alexander se dusese in grajd, unde argatul era ocupat sa inhame un ponei la o trasurica, pentru a-l duce la plimbare pe tanarul domnisor, ceea ce se intampla zilnic. Cand totul fu gata, vizitiul vru sa se urce pe capra, dar copilul il opri:

- Urca in trasurica; voi mana eu.

- Dar bine, domnisorule, n-ai invcltat inca asta. - Voi invata azi.

Argatul stia ca nu-l putea contrazice. Se supuse deci si urca in trasurica, in timp ce Alexander lua haturile si biciui si se aseza pe capra. Calul porni.

in acelasi timp, noul profesor se apropia de castel.

Soarele stralucea cu putere si din pricina aceasta doctorul Müller mergea incet. Avea timp; un ceas mai tarziu sau mai devreme nu tragea in cumpana.

Cunostea directia in care se afla Ortry si tinu drumul,. fara sa mai intrebe pe cineva daca mergea bine sau nu. Si astfel se facu ca baga de seama in cele din urma ca poteca pe care o urmase pana acum dadea intr-o padurice.

Fara sa se ingrijoreze, o strabatu, trecu peste un camp si ajunse la o cariera de piatra, ai carei pereti inalti formau o piedica in drumul sau. Se catara pe una din laturi si se mira ca marginea acestei prapastii primejdioase nu era prevazuta cu un parapet. Aici sus erau tarini, care ajungeau pana la creasta stancilor, si lesne se putea intampla ca in timpul muncilor agricole vreun cal sa se sperie si sa se prabuseasca in prapastia adanca, tarand totul dupa el.

Abia se gandise la asta, ca si scoase o exclamatie de spaima. Un tipat puternic il facuse sa priveasca in laturi, unde niste lucratori erau ocupati pe o tarina. Dintr-acolo venea in goana mare o trasurica usoara, la care era inhamat un ponei. Pe capra se afla un copil, care scapase haturile din mana si se tinea din toate puterile sa nu cada jos.

Calul gonea ca fulgerul spre cariera de piatra. Era pierdut. .. Nici o putere omeneasca n-ar fi fost in stare sa infraneze galopul calului, inainte de a ajunge la prapastie. Müller incerca totusi. Sari de-a lungul marginii stancii, dar n-avea iuteala calului. Acesta mai era numai la zece pasi departare, cand profesorul ajunse trasurica, spre care alergase de-a curmezisul. Cel putin copilul sa fie salvat! Müller nu-si pierdu nici o clipa sangele rece. Propti un picior in pamant si, in vreme ce trasurica gonea pe dinaintea sa, intinse bratul spre capra, inhata copilul inspaimantat si-l smulse jos. In clipa urmatoare, cal si trasurica se prabusira in adancime, si Müller observa ca in aceasta din urma se mai afla un om, care de groaza se ghemuise jos. Din prapastie se auzi o trosnitura, apoi se asternu linistea.

Copilul zacea lesinat la pcimant. In timp ce Müller se ocupa de dansul, venira in goana taranii.

- Ce noroc ca l-ati tras jos de pe capra! striga de departe unul din ei. E stapanul cel tanar.

- Care stapan tanar?

- Domnul baron.

Oamenii privira in jos la Alexander, crezandu-l mort.

- Traieste! spuse Müller. E numai lesinat. Care baron ziceati ca e?

- Baronul de Sainte-Marie. O sa capatam o rasplata buna. Puneti mana cu totii, sa-l ducem la castel!

Oamenii pusesera mana si-l transportara pe copil. Müller ii lasa sa plece; zambi, gandindu-se la faptul ca, de dragul rasplatei, nijci nu se sinciiisira ca el avea un drepL mai mare. Se intoarse si cobori in cariera. Ajuns jos, avu o priveliste infioratoare. Trasurica statea zdrobita deasupra calului mort si. ceva mai departe, argatul, mutilat groaznic. Aici nu mai era nimic de facut. El nu avea ce sa se mai intereseze de caz, stiind bine ca altii vor face cele de cuviinta, astfel ca porni incetisor spre Ortry.

Era ora dejunului si familia baronului se afla adunata in jurul mesei, in sufragerie. Se putea vedea, cu acest prilej, ca acesti oameni nu erau legati intre ei. Fiecare venea cum ii placea si lua loc la masa, salutand scurt.

Baroana statea in frunte. Capitanul abia o invrednicea cu o privire, iar baronul parea si mai absent. Abia dupa catva timp, vazand ca baiatul intarzie, capitanul intreba:

- Unde e Alexander?

- Domnisorul a iesit la plimbare, raspunse unul din servitori.

Tacerea se lasa iar, pana la sfarsitul mesei. Deodata se auzira glasuri galagioase de jos din curte. Capitanul se apropie de fereastra si.vazu cativa oameni straini, care disparura pe usa ducand ceva.

- Ce e? intreba baroana, vrand sa se ridice. |

- Stai, ma duc sa vad, raspunse Richemonte, cupWii|f de o presimtire neagra.

Iesi afara si-i intalni po oameni pe scara. Cand il zarira, se oprira respectuosi. in prezenta acestui om nimeni nu cuteza sa rosteasca un cuvant, fara sa fie intrebat. Capitanul se apropie si-l recunoscu pe Alexander. Desi era vorba de favoritul sau, nici o trasatura nu se clinti pe chipul sau impietrit, cand intreba cu ton calm:

- Ce-icu el?

- Nu e mort, ci numai lesinat, conasule, raspunse unul din tarani. Asta a spus-o strainul care l-a examinat.

- Care strain?

- Acela care l-a smuls jos din trasura, cand calul a |uat avant si s-a prabusit cu trasurica cu tot in prapastie.

Brazde adanci se ivira la colturile ochilor batranului; lacesta era singurul semn al spaimei sale. .Se intoarse spre |unul din argati si porunci:

- inhama! in galop la Thionville si adu-l pe docto-frul Bertrand!

Apoi ceru sa i se povesteasca totul amanuntit. intreba |cine era strainul, dar nu putu capata nici o lamurire. )amenii nu-l privisera prea de aproape, deoarece voiau plece cat mai repede cu, tanarul domnisor.

- O sa se arate el in orice caz, mormai capitanul, a o rasplata nu renunta nimeni. Urmati-ma!

Puse ca Alexander sa fie transportat in incaperea cea [mai apropiata, apoi se intoarse in sufragerie si zise cu fton linistit:

- Alexander e indispus.

- Indispus? intreba repede baroana. Ce-i lipseste?

- A suferit un mic accident. Calul a luat avant.. .

- Oh, Dumnezeule! exclama mama, sarind in sus de spaima. -

- si s-a prabusit in prapastia adanca de la cariera, urma el. In orice caz, calul si trasurica sunt complet dis-jtruse.

Adeline trebui sa se tina de masa, altfel s-ar fi pra-Jbusit la pamarit.

- Si Alexander, copilul meu? intreba ea, alba la fata ca varul.

- E salvat. L-au adus niste oameni. Se afla in salonul de primire.

Ea isi aduna puterile si se indrepta spre usa, clatinan-du-se pe picioare. Batranul o urma. Baronul se ridica si el de pe scaun, isi trecu mana peste frunte, ca si cum ar fi trebuit sa-si aminteasca intai cine era acest Alexander, apoi porni incetisor dupa ceilalti.

Copilul statea intins pe divan, tinand ochii inchisi. Parea sa-si fi recapatat cunostinta. Taranii care il adusesera mai stateau in usa. Capitanul ii concedic, dupa ce le dadu cate un bacsis.

Baroana Adeline se lasa in genunchi in fata divanului, lua in maini capul fiului ei si, plangand, se uita la el. Capitanul ii lua pulsul. Domnul Sainte-Marie insa statea in fata unui tablou din perete, pe care-l privea cu o fixitate de nebun.

- Mama, draga mama! sopti deodata copilul trezit din lesin.

- Fiul meu, scumpul meu Alexander! exclarna ea. Cum te imti?

- Oh a fost groaznic!    .

- O sa te ducem in camera ta.

- Ba nu, se ruga el. Nu vreau sa plec de aici. Sunt obosit. . . vreau sa dorm.

Tnchise iar ochii. Baroana ridica privirea, si privi intrebator la capitan. Acesta dadu o incuviintare muta ca baiatul sa ramana acolo. Baronul se apropie incetisor, isi plimba privirea ratacita asupra copilului si zise, cu un zambet sters:

- Alexander!

Apoi se intoarse si iesi afara. Ceilalti doi se asezara langa divan, in asteptarea medicului. Iubirea pentru copil era, de altfel, singurul punct in care cei doi se intelegeau. Ea il ura pc capitan. Iar el o dispretuia. Stiau |amandoi asta si nu-si ascundeau sentimentele.

Baronul, devenit apatic, era, ce-i drept, fiul lui si jfsotul ei, dar nu putea fi considerat un impaciuitor. Servitorii, la fel ca si stapanii, erau constienti de aceasta. Pentru cei dintai ramanea, totusi, un mister motivul pentru care batranul aprobase casatoria fiului sau cu aceasta femeie.

in cele din urma se auzira pasi apropiindu-se si medicul intra. Nu era insa doctorul Bertrand, ci un altul, po care capitanul il cunostea, dar nu-l vazuse inca la el.

- De ce vii dumneata? intreba Richemonte, destul de aspru. Nu dupa dumneata am trimis, ci dupa medicul nostru de casa.

- Va rog sa ma scuzati, domnule capitan si stimata doamna, dar doctorul Bertrand a plecat si m-a rugat pe mine sa-i tin locul in caz de nevoie.

- Si cand se intoarce?

- Din nenorocire, raspunse celalalt inaltand din umeri, e indoielnic daca se va maf intoarce vreodata. Poate ca e chiar mort!

- Mort? Cum?

- Cred ca s-a inecat. Ciazetele de astazi aduc vestea groaznica cum ca vaporul de Mosel s-a scufundat ieri

llanga Thron. S-a dezlantuit o furtuna infricosatoare, in |cursul careia vasul s-a ciocnit cu o pluta. Stiu precis ca |doctorul Bertrand urma sa se inapoieze cu acest vapor.

Richemonte se ridica de pe scaun, veni spre medic si |intreba cu un glas care tremura putintel:

- Vestea asta e oficiala?

- Da, raspunse celalalt. Autoritatile au si lansat liste |de subscriptie pentru famiiile celor loviti de nenorocire.

- Atunci ne-ai adus o veste proasta, domnule doctor. I Nepoata mea. baroana Marion, se afla si dansa pe acest vapor. Ieri am primit clin Koblenz o scrisoare, in care imi da de stire ca va sosi azi.

Lipsa de familiaritate intre locatarii castelului facuse ca batranul sa nu comunice nimanui continutul scrisorii. Abia acum afla, deci, baroana despre aceasta. Ea tresari, dar isi dadu osteneala sa-si ascunda sentimentele si intreba cu ingrijorare in glas:

- Cum? Scumpa noastra Marion se afla pe vaporul scufundat? Dumnezeule, doua nenorociri dintr-odata! Asta e prea mult!

isi acoperi fata cu mainile si se prefacu ca plange. Capitanul se intoarse spre ea:

- Nu-ti pierde curajul, fiica mea! Se poate intampla sa fi fost salvati cativa, sau ca vreo imprejurare fericita s-o fi retinut pe Marion sa se imbarce pe vaporul acesta. Examineaza-l pe copil, doctore!

Datorita prezentei medicului vorbise cu ton compatimitor, insa in privirea sa era o expresie care spunea lamurit ca stia prea bine ce bucuroasa ar fi Adefine daca fiica ei vitrega s-ar afla printre morti.

In timp ce medicul il examina pe Alexander, batranul ii povesti pe scurt cele intamplate.

- Nu e nimic, spuse doctorul, in cele din urma. Tanarul domn e complet nevatamat. Putina odihna si se va restabili repede. Va rog sa trimiteti la Thionville sa se faca reteta pe care o voi da. Doresc din suflet ca domnisoara baroana sa fie si ea in afara de orice pericol, ca bolnavul acesta.

Prescrise medicamentul si pleca. Abia parasise incaperea, ca un servitor intra in varful picioarelor.

- Cc este? intreba capitanul.

- Noul profesor tocmai a sosit, conasule.

Capitanul garzii imperiale

- Sa intre, desi nu prea suntem acum in dispozitie de a-I primi. Spune-i ca se afla un bolnav aici si sa intre incet.

Servitorul il introduse.

Müller se inclina si astepta sa i se vorbeasca. Privirea baroanei se atinti oarecum speriata asupra lui.

- Ah, asta e aproape o insulta, sopti ea. Capitanul il privi batj.ocoritor, la randul sau, si zise:

- Domnule, dumneata esti cocosat, dupa cum vad.

- Din nenorocire, raspunse Müller, foarte linistit. Totusi, sper sa dobandesc multumirea dumneavoastra. Nu cu trupul faci educatia copiilor.

Richemonte facu un gest dispretuitor cu mana.

- Dar infatisarea omului e aceea care trezeste prima si ultima impresie. Cum vrei sa te respecte nepotelul meu? Iti inchipui dumneata ca avem de gand sa ne facem de ras cu un educator cocosat? Considera-te concediat! Du-te in camera servitorilor! Voi da ordin sa ti se plateasca cheltuielile de drum. Mai mult nu poti cere, deoarece ne-am inselat in privinta dumitale,-ba am fost chiar trasi pe sfoara.

- Stimate domn, va rog sa va ganditi ca . . .

- Haide, pleaca! Imediat!

Cuvintele acestea fura rostite atat de tare, incat copilul se trezi. Cand il zari pe german, prinse mana mamei sale si zise:

- Mamico, asta e domnul care m-a smuls din trasurica, cand a cazut in prapastie.

Il vazuse atat de bine pe salvatorul sau in clipa primejdiei supreme, incat il recunostea acum. Baroana avu un gest de surpriza, in timp ce Richemonte se apropie cu un pas.

K adevarat? inlreba el. Dumneata esti salvatorul nepotului meu?

- Am avut norocul sa-l smulg de pe capra in ultimul moment. Trasurica, calul si un nenorocit, care pare sa fi fost vizitiul, i-am gasit apoi zdrobiti in prapastie.

Ah, la vizitiu, nici nu m-am gandit inca! E mort? Oricum, edin propria sa vina. Trebuia sa fi mers mai in-?et. Daca ar mai trai, l-as pedepsi aspru. in ceea ce te pri-este pe dumneata, domnule domnule Müller hm!

Spunand acestea arunca o privire cercetatoare asupra baroanei. Aceasta intelese si spuse:

- E neindoios ca datoram recunostinta domnului Müller, domnule capitan. Totusi

inalta din ufneri si tacu. Atunci se auzi vocea copilului:

- Cine e domnul, mama?

- Monsieur Müller, care urma sa fie profesorul tau, raspunse ea.

- Asta e bine! Ma bucur, mama.

Adeline si Richemonte se privira unul pe altul. Nu se mai intamplase ca Alexander sa se bucure de un profesor.

- Dar uita-te la el, Alexander! spuse dansa. Este . . . Se fereatotusi sa rosteasca cuvantul, pe care capitanul

il spusese inainte fara nici o rezerva.

Alexander spuse insa cu un ton nerabdator, cum obisnuiesc sa-l foloseasca acei copii bolnavi sau razgaiati, care vor sa-si impuna vointa:

- Eu nu vreau altul!

- Atunci cred ca am putea face o incercare, se adresa baroana capitanului.

Acesta dadu din cap incetisor si-l intreba pe Müller:

- Ai certificatele la dumneata, domnule?

- Poftiti!

Scoase hartiile din buzunar si le dadu celuilalt, care le citi pe rand, cu luare-aminte.

- Vad ca ai certificate cat se poate de bune, domnule, spuse el. Dar ele, vorbesc numai de didactica, metodica, istorie, geografie, limbi straine si asa mai departe. Se pare ca in tara dumneavoastra nu se pune pret pe instruirea omului si din alt punct de vedere. Dansezi?

- N-am fost inca refuzat de nici o doamna, domnule capitan, raspunse Müller.

Richemonte zambi sarcastic:

- Nu m-am gandit la fiice de institutori sau neveste de croitori, ci la femei adevarate. Dar vom vedea. Cum stai cu gimnastica si calaria?

- Cred ca va pot satisface si in privinta asta.

- Manuirea armelor, a spadei?

- Am avut profesori buni si am facut multe exercitii.

Toate raspunsurile acestea fusesera date pe ton modest. Batranul isi atinti privirea cu neincredere asupra cocosatului. ~

- Te voi pune la incercare, domnule. Daca ai spus adevarul, vei fi angajat. Acum du-te la intendentul castelului ca sa-ti arate camera dumitale. Sper ca-mi vei sta la dispozitie indata ce voi avea* nevoie de dumneata.

Müller se apropie de copil si, luandu-i mana, zise:

- iti m.ultumesc pentru recomandarea prietenoasa. Se inclina in fata celorlalti si pleca, petrecut de privirile capitanului, care spuse apoi oarecum mirat:

- Pare sa stie ce se datoreaza unui nume ilustru. Ei, cand il vom cunoaste vom sti daca, cu toata infatisarea lui proasta, e bun de ceva.

Müller se duse la intendent. Acesta purta frac negru si pantalon de aceeasi culoare, vesta de matase alba si un fular la fel. Picioarele-i scurte si late erau incaltate in cizme de lac atat de stramte, incat bietul om mergea ca pe picioroange.

- Ah, dumneata? Esti profesorul cel nou? intreba el, pe un ton mandru.

Si, cu un zambet care spunea multe, adauga:

- Sunteti multi dintr-astia cu cocoasa in Germania?

- Nu, raspunse Müller, nepasator. Din fericire, eu sunt o exceptie, si sper ca esti destul de indemanatic ca sa nu te lovesti prea des de ceea ce iti pare ca prisoseste trupului meu. Am venit sa te rog sa-mi arati odaia mea.

- Asta o voi face, insa iti atrag atentia ca eu nu-s pus aici ca sa te servesc pe dumneata. Ca intendent sunt superiorul dumitale.

- Nu-mi e deloc neplacut aceasta si te rog sa cauti sa-ti atragi stima mea. in tara noastra se obisnuieste sa-i consideri cti superiori numai pe aceia care se si pricep sa-si castige respectul pe care-l pretind. Si acum fii bun te rog monsieur le concierge!

Se intoarse ca s-o ia inainte, dar francezul interveni repede:

- Vorbesti o frantuzeasca foarte proasta, domnule Müller. Concierge inseamna mai mult portar decat intendent. Trebuie sa ma numesti Intendant.

- Foarte bine, monsieur lintendant. Adasar, te rog, arata-mi camera!

Trecura pe dinaintea catorva servitori, care, cand il vazura pe Müller, strambara din nas, fara ca profesorul sa fje deranjat catusi de putin. Sui cateva scari si intendentul ii deschise usa unei odai de turn. Aceasta era mobilata cat se poate de simplu.

- Asta e locuinta dumitale, spuse francezul, cu o multumire rautacioasa. Masa, doua scaune, pat de campanie, lavoar, raft pentru carti. Un ceas de buzunar cred ca ai, nu? Mobilierul acesta e mai mult decat indestulator.

- Unde locuieste tanarul stapan? intreba Müller.

- La etajul intai, langa apartamentul conitei.

- De obicei profesorul e instalat in imediata apropiere a elevului sau, monsieur lintendant.

- Asta nu s-a intamplat niciodata aici. La noi profesorul vine dupa bucatar, asa ca-ti dai seama ca e instalat in mod corespunzator. Bucatarul locuieste dedesubtul dumitale, dar nu chiar in apropierea stapanilor.

- Bine, monsieur lintendant.

Cu aceste cuvinte Müller se intoarse, iar francezul pleca, multumit de sine.

Profesorul nu arunca nici o privire asupra mobilierului saracacios. .Se apropie de una din ferestre si se uita afara. Un zambet usor ii plutea deasupra buzelor. Nu era deloc nemultumit de primirea ce i se facuse. Norocul il favorizase si nadajduia ca nu-l va parasi nici de acum incolo. Aroganta servitorului nu-l putea insulta si, ca salvator al copilului, isi asigurase recunostinta stapanilor. Aceasta recunostinta va spori la sosirea lui Marion. Dar dupa aceea ce va fi? Nu-si framanta mintea cu intrebarea aceasta si privi bine dispus spre privelistea care se intindea inainte-i.

Departe, spre apus, se inaltau colinele dominate de muntii cu nimb de ceata ai Argonnei. Mai aproape se vedeau turlele unor biserici si marginea catorva satulete pitoresti. La dreapta se afla fortul Thionville, si colo, la poalele castelului, se ridicau cladirile fabricii, deasupra carora plutea un nor gros de fum.

Cealalta fereastra era spre amiaza, unde parcul castelului se transforma incetul cu incetul intr-o padure deasa. A treia fereastra dadea spre miazanoapte, si anume pe acoperisul intins al cladirii principale. Müller nu banuia ca el ii va fi de folos mai tarziu. in partea de rasarit a odaii sale era intrarea. Restul era un perete tapetat, pe care atarna o oglinda veche si groasa.

in timp ce-si plimba privirile pe acest perete, i se paru ca aude un zgomot usor. Se apropie de zid si isi incorda auzul. Nu se inselase. Facea impresia ca indaratul peretelui se misca cineva in sus, dibuind cu mana peretele sau caramizile. Se mai auzi apoi un alt zgomot, de parca s-ar fi scos o piatra din zid.

Ce era asta? Sa fi fost un perete dublu? Se afla in spatele camerei sale cineva care venise sa-l spioneze? in cazul acesta trebuia sa fie o deschizatura in zid.

Dar acum nu trebuia sa cerceteze, dimpotriva, trebuia sa se prefaca a nu banui nimic. Castelul era o cladire veche si se putea sa aiba tainele lui.

Müller se apropie de fereastra la care statuse inainte, prefacandu-se adancit in contemplarea privelistei. in acelasi timp, insa, isi incorda auzul spre peretele cu pricina. Dupa o buna bucata dc timp, nemaiauzindu-se nimic, se tranti pe patul de campanie si asculta mai departe.

Deodata auzi din nou, foarte incet, zgomotul pe care-l percepuse in urma. Parea ca vine din tavan, si aluneca apoi de-a lupgul peretelui, pana cand nu se mai auzi nimic.

Se ridica si deschise fereastra dinspre miazanoapte, care dadea pe acoperis. Comparand distanta dintre fereastra si coltul exterior al turnului, cu aceea a coltului dinauntru al camerei sale, isi dadu seama cu ochiul liber ca zidul turnului trebuia sa fie gros do cel putin doi coti. Dar cand lovi incetisor in zidul dinspre rasarit, sc lamuri dupa sunet ca acesta era gros numai de un picior.

Era limpede, deci, ca aici exista un zid dublu. Pentru ce? Carui scop servea spatiul dintre ele? Cu siguranta ca numai spionarii.

Unde era insa gaura prin care se putea privi in camera? Cerceta cu privirea toata suprafata peretelui, se uita si indaratul oglinzii, dar nu baga de seama nimic. Deschizatura nu putea fi decat in apropierea cosului sobei |sau in ciubucul zidului, asta era limpede.

Apropie un scaun, se urca pe el si batu incetisor cu degetul. Intr-adevar, aici era locul, caci se auzi un sunet ;cu totul altfel, a gol, fata de alte parti: era sticla, nu zid. íMüller ramase incredintat ca fusese spionat. De cine? )r mai fi in castel alti pereti dubli?

Noul profesor se simti fericit ca facuse descoperirea aceasta importanta din primul moment. Ce noroc ca nu |se dezbracase in prezenta spionului, dandu-si jos cocoasa! [Taina sa ar fi fost indata descoperita. Pe de alta parte, yu era exclus sa traga foloase din ceea ce aflase.

in primul rand trebuia sa afle cine era spionul, caci iumai in odaia acestuia putea sa fie intrarea spre peretii Iubii. Sau mai existau si alte intrari?

Gandurile ii fura intrerupte, caci veni un servitor care-l esti ca tanarul stapan dorea sa iasa la plimbare cu dansul. Profesorului ii fu pe plac vestea, caci in felul acesta avea cel mai bun prilej sa-si dea seama de cunostintele si insusirile lui Alexander si sa-si faureasca programa educativa.

Cand ajunse la culoarul principal, vazu deschizandu-se usa si un om veni spre dansul, cu ochiijn jos. Era ba-pnul, care se ducea probabil la sotia sa. Müller nu-l cu-postea inca, dar cand observa expresia ratacita a figurii alide, ghici indata cine era. Se opri, lasandu-l pe celalalt treaca.

.4bia cand fu aproape de el, baronul baga de seama ca e afla cineva acolo. Ridica incet capul si-si atinti privirea ca asupra lui Müller. O schimbare se produse imediat chipul sau: ochii se facura din ce in ce mai mari si bapatara o expresie constienta. Sprancenele se ridicara Iii gura se deschise, ca de spaima. Cateva clipe baronul ámase cu bratele intinse, apoi se intoarse brusc si alerga spre usa prin care iesise, rostind cu voce tipatoare, inspaimantata, cuvintele:

- El este! El este! Cauta iarasi caseta de ra.zboi! Fugiti, pentru numele lui Dumnezeu! Cauta caseta de razboi!

Si se facu nevazut, indaratul usii. Müller ramase si el locului, nemascat. Cuvintele nebunului facusera o impresie puternica asupra lui. Mai statea acolo, ca tintuit, cand se deschisera in acelasi timp cateva usi. Se ivira baroana si batranul capitan, care se apropie grabit de el si-l intreba:

- Ce s-a intamplat? Cine a strigat atat de tiire? Müller cauta sa se stapaneasca si izbuti. Chipul sau

lua o expresie de surprindere; facea impresia unui om care nu pricepea nimic din cele petrecute. Clatina din cap si raspunse:

- Tocmai coboram scara, cand un domn pe care nu-l cunosc tipa colo jos in gang ceva despre razboi si fuga.

- Ce cuvinte a rostit? intreba Richemonte, repede. Spune txact, foarte exact!

- fcuvintele "razboi' si ,,fuga'.

- Altele nu?

- Nu; cel putin eu n-am auzit altele.

Se ferea sa marturiseasca adevarul. in mod cu totul neasteptat statea in fata solutiei enigmei, care era legata atat de puternic de viata sa si de fericirea familiei sale. Cadea deodata valul unei taine, a carei dezlegare ii aparuse pana acum o tinta de neatins. De cate ori nu-i vazuse ingenuncheati pe ai sai, pe mama, bunicul si sora. implorand din adancul inimii pe Cel de Sus sa arunce o luminita in bezna! Zadarnic insa! Si acum, dupa ani indelungati, dupa ce-l parasisera toate sperantele, raza aceea luminoasa tasnise.

- A fost fiul meu, baronul de Sainte-Marie, spuse capitanul. Trebuie sa stii ca are unele accese ciudate. Nu stiu daca trebuie sa le numesc bolnavicioase ori altfel.

Uneori viseaza in gura mare. Nu trebuie sa fie bagat in seama. Am dat ordin sever ca in astfel de imprejurari fiecare sa se retraga din calea lui. Si dumneata trebuie sa respecti dispozitia asta. Daca vei da o cat de mica atentie t vorbelor bolnavului, vei fi imediat concediat. Dar ce cauti aici pe culoar?

- Voiam sa ma duc in curte, raspunse Müller.

- Ce sa cauti acolo?

- Domnul cel tanar ma asteapta. M-a chemat sa faca o plimbare cu mine.

- Atunci, du-te! Dar ia aminte ca nici un om, nici un strain nu trebuie sa afle ceva despre accesele fiului meu.

Batranul se rasuci pe calcaie si se indrepta spre usa , indaratul careia disparuse baronul. Müller se duse in curtea castelului, unde Alexander il astepta.

Mersera mai intai in gradina, ca sa' viziteze serele si celelalte instalatii. Apoi se dusera in parc, unde se distrara. Müller cauta sa-i faca totul pe plac elevului sau; recunocusc in copil una din acele firi ce pot fi conduse cu usurinta, daca le lasi impresia ca ei sunt aceia care conduc jocul. il trata in consecinta si astfel lui Alexander ii placu mult noul profesor, care-parea ca nici n-are de gand sa faca lectii, ci vana impreuna cu el fluturi.

Cand copilul obosi, propuse sa mearga in pavilion, ca sa se odihneasca putin. Müller incuviinta. Pavilionul era o coliba mica si simpla, cu o singura incapere, in care se aflau cateva scaune de lemn si o masa. Se asezara amandoi. Müller, care se hotarase sa fie cu ochii deschisi de cand facuse constatarea din odaia sa, baga de seama ca Unul din peretii casutei - desi era numai de lemn, ca si

ceilalti - avea o grosime de cateva picioare. Asta ii b,, la ochi.

Din pricina aceasta, in cursul discutiei cu copilul, ocliii sai cercetau mereu peretele in chestiune si ce fusese asta? Se daduse intr-adevar la o parte, incetisor, o parte a peretelui?

isi scoase batista si-si dadu jos ochelarii de pe nc, ca sa-i curete; apoi se prefacu ca-si sterge ochii, si astfel avu prilejul sa priveasca pe furis, cu un singur ochi, locul din perete unde i se paruse ca observase xniscarea.

intr-adevar, aparuse acolo o crapatura ir-i_gusta si Aller ar fi putut spune cu precizie unde era locul prin ( ; privea un ochi negru, stralucitor.

Era neindoios ca o persoana statea in spatiul dinirc cei doi pereti, spionandu-i pe el si copil. Aceasta parle a peretelui se misca in felul usilor rulante, aciica pe sine si rotile.

Dar cine era spionul? Müller n-avea tininp sa se gandeasca la aceasta. Trebuia sa se fereasca a da de inteles ca observase crapatura. De aceea isi intcraarse privirea,* -dintr-acolo spre Alexander, cu care incepu o convorbire insufletita.

Dupa cum baga de seama peste cateva minute, aruncand o privire fugara spre perete, crapature; se inchise la, loc si, pentru ca tocmai acum copilul iesi putin afara, O liniste mormantala se asternu in coliba. De-odata, se prO' duse sub podea un zgomot care nu putea fi uerceput decat de o ureche fina. Era ca un zanganit de «chei, ca o usa miscata pe balamale. Müller lua hotararesi sa cer.cteze, grabnic aceste fenomene ciudate.

Dupa ce se odihnira, Müller isi exprima dorinta sa vizi* teze fabrica. Alexander incuviinta, dar ce i doi nu pr fura primiti cu prietenie de director.

- Ati fost trimis de domnul capitan, domnisorule? SC adresa el lui Alexander.

- Nu.

--- Ai permis de intrare? se intoarse spre germ¿m.

- N-am nimic. E nevoie de asa ceva? intreba Müller.

- Fireste.

- imi pare curios. Am vizitat adesea fabrici din-tr-acestea, ai caror proprietari si directori aratau cu piare strainilor intreprinderile lor. Stapanului unui stabiliment industrial nu-i poate face decat bucurie sa auda ca instalatiile lui se bucura de un renume atat de mare, incat

irnesc si interesul profanilor.

- Sunt de acord, spuse directorul, distant. Totusi, va trebui sa recunoasteti si dumneavoastra cu aceeasi promptitudine, ca, deseori, trebuie sa fim discreti. Nu poate sa ne fie indiferent ca oameni de afaceri din aceeasi bransa cu noi afla cu ce mijloace lucram, ce manevre folosim si ce procedee chimice am ales.

- Si pe mine ma considerati un .specialist? zambi -úüller.

- Va iau drept ceea ce sunteti, anume un om care nu se pricepe la ceea ce facem noi. Nu sunteti dintre aceia care ar putea deveni periculosi in ceea ce ne priveste; dar am primit indicatia sa nu las pe nimeni sa intre fara permis si va rog sa renuntati la intentia dumneavoastra.

- Cu placere, raspunse Müller. Nu vreau in nici un sa va pun in pericol. Adio!

Se intoarse sa plece. Acum stia ceea ce dorise sa afle se simtea multumit. Nu insa si Alexander. Acesta ra-se pe loc si spuse:

~~ Si eu am nevoie de un permis?

- Neaparat, -tata timp cat nu sunteti insotit de dom-ul capitan.

Atunci flacaul se supara.

- Stiti ca n-aveti nici un drept sa-mi porunciti? Daca as fi fost singur, as fi putut sa ma plinb prin toata fabrica, dupa placul meu. Dar nu vreau sa-l parasesc pe domnul Müller. Vreau sa fiti mai politicos cu el. Sunteti obraznic!

Iesi afara dupa profesorul lui.

- Domnule Müller, spuse, eu tin la dumneavoastra. Sunteti, cu totul altfel decat educatorii mei de pana acum. De maine, incep sa invat germana.

4. CAI NEOBISNUITE

Era pe inserate, cand ajunsera la castel. Acolo, ii intalnira pe oamenii legii care venisera sa intocmeasca procesul-verbal cu privire la despagubirea datorata rudelor decedatului.

Trebuiau sa ramana aici pana a doua zi, dar acest lucru nu influenta cu nimic programul de viata al locuitorilor castelului, caci, fix la ora zece, acestia se dusera, ca de obicei, la culcare.

Müller isi facuse rost de cateva lampi. in timpul dupa-amezii, sosisera si lucrurile sale de la Thionville. intre ele se afla si o mica lanterna de buzunar. O luase cu el, caci venise la Ortry in calitate de spion si, deci, putea ajunge usor in situatia de a avea nevoie de acest obiect foarte necesar. Cand nu mai percepu nici un fel de miscare in castel, se imbraca, pe intuneric, pentru a nu putea fi observat prin placa de sticla.

isi puse o barba, isi trase pe el o bluza din acelea cum se purtau pe acolo si isi schimba cizmele cu niste pantofi usori care nu faceau atata zgomot ca acestea. isi scoase cocoasa si facu din aceasta si din niste articole de imbracaminte un fel de papusa, pe care o puse in pat, astfel incat un ochi strain sa-si inchipuie ca acolo dormea un om. Nici nu-i trecea prin minte sa coboare pe trepte. in timpul zilei, isi alesese o alta cale. Dupa ce inchise bine usa si isi lua la el un revolver incarcat, deschise fereastra dinspre nord si sari afara, pe .acoperis..

Pentru ca acesta era destul de neted, ar fi fost posibil sa mearga in picioare, fara sa fie vreun pericol; dar prefera sa se deplaseze taras, pentru a nu i se proiecta umbra pe jos si astfel sa poata fi dibuit.

Ajunse astfel la paratrasnet. il studiase in timpul zilei cu ochii lui ageri. Conducta era construita dupa moda veche, din prajini de fier puternice, cu patru laturi, si fusese proptita cu suporti lati, ce se aflau la o distanta de cel mult zece pasi unul de altul, asa incat un barbat puternic se putea catara sau putea cobori pe ei, fara nici un pericol. De fapt, tencuiala cazuse de mult de pe zid; daca nu era nimeni prin apropiere, un catarator ar fi putut trece neobservat. Cand ajunse la etajul al doilea, se vazu intre doua ferestre luminate. Arunca o privire inauntru si-l zari pe . . . capitan.

Müller baga de seama ca batranul incarca o arma, pe care o vari in buzunar, apoi se apropie de un dulap, a carui usa o deschise. Intra inauntru si inchise iar usa in lirma sa. Profesorul astepta catva timp, dar Richemonte nu mai ii.

, "O fi in dulapul acela vreo usa secreta de legatura? se intteba el. Nu, asta ar fi de prisos, caci se vede acolo o usa in odaia vecina. Sau in dulap se gaseste poate intrarea spre peretii aceia dubli? Asta mai curand.'

in cazul acesta Müller trebuia sa fie cu bagare de seama, caci era de presupus ca Richemonte pornise intr-una din inspectiile sale. Daca se ducea si in casuta din parc?

Cobori mai departe, pana la pamant, si se furisa in gradina. De acolo se duse in parc.

Era intuneric, dar la lumina stelelor putea fi totusi observat; de aceea se tinu pe langa, copaci si astfel ajunse la pavilion. Tocmai se pregatea sa intre, cand auzi dinauntru un zgomot, ca si cum ar fi fost. date la o parte niste scanduri. Se dadu inapoi si se piti indaratul unei tufe. O raza subtire de lumina se strecura o clipa printre despartiturile peretilor, apoi se facu iar intuneric.

Usa se deschise incetisor si un barbat iesi. Müller statea ghemuit la pamant si la lumina stelelor il putu vedea bine pe omul acela; era capitanul.

Ce cauta aici? Oare pavilionul acesta sa fie in legatura cu dulapul din odaia batranului?

N-avu timp sa-si raspunda la intrebare. Capitanul strabatu de-a curmezisul luminisul din parc. Müller alerga pe marginea acestuia, ca s-o ia inaintea celuilalt. Se aseza indaratul unui stejar gros; Richemonte trecu pe acolo si disparu indaratul copacilor. Profesorul nu-l mai putu vedea, insa se hotari totusi sa porneasca si el in directia in care o luase batranul. Se ghemui pe pamant, tarandu-se in patru labe. Dupa niste fosnete isi dadu seama ca Richemonte era inaintea sa. Se parea ca si dansul se tara incet inainte.

Trecura inca vreo cateva minute si avu impresia ca aude soapte. isi indoi precautiile. Ochiul sau se obisnuise cu intunericul si astfel il zari pe batran indaratul unei banci, aflata sub un copac, stand la pamant. Müller se apropie si se aseaza jos, alaturi de banca, langa trunchiul unui arbore. Se afla acum la aceeasi depiartare de banca ca si Richemonte, si putea auzi, la fel ca celalalt, convorbirea celor doua persoane aflate pc banca.

Lui Müller nu-i venea sa-si creada ochilor, cand vazu, stransi lipiti unul de altul si soptindu-si cuvinte de dragoste, pe baroana de Sainte-Marie si pe directorul ; fabricii.

Catva timp nu se mai auzi nimic altceva decat susotelile celor doi, dar deodata batranul se ridica, facu un i pas inainte si se opri in fata lor.

- Bufia seara, doamna! Buna seara, domnule director! zise el.

Directorul sari in sus, ramase o clipa ca inlemnit, apoi o lua la goana. il cunostea pe capitan si probabil ca socotea primejdioasa situatia creata. Baroana, insa, nu izbuti nici sa fuga, nici sa stea pe picioare, de inspaimantata ce era. incerca sa se ridice, dar cazu inapoi, cu un scancet.

- Asta e iarasi una din distractiile fetelor de tara, zise Richemonte batjocoritor.

Ea isi reveni si zise:

- Ce cauti aici? Si ce fel de cuvinte sunt acestea?

- Ah, doamna a vrut probabil sa guste numai din frumusetea serii de primavara? intreba el, ranjind.

- Dar ce-ti inchipui?

- Si o gaseste in bratele directorului meu!

- Nu minti! se rasti dansa.

Am vazut cu ochii mei. Si desi sunt batrani acesti ochi, vad totusi bine. De un sfert de ceas stau aici si am auzit fiecare civant pe care l-ati rostit. Am numarat tóate oftaturile dedragoste si fiecare sarutare a voastra. Si eu am sarutat in tineretea mea, dar m-am ferit sa fac zgomot. De ce plescai ca un birjar de postalion, conita?

- Nerusinatule! striga ea, spumegand de furie.

- Cu un om ca dumneata trebuie sa fii nerusinat.

- Oh, cine sa ma scape de acest diavol! exclama ea.

- Sa nu mai rostesti inca o data cuvantul acesta, caci imediat te culc la pamant!

Ridica intr-adevar mana. Baroana se ridica si o lua la fuga.

,,Duca-se! mormai batranul. Dar nu scapa ea de mine'. Se intoarse si porni inapoi spre casuta din parc. Müller il urma, spunandu-si ca acum i se oferea cel mai bun

prilej sa afle cum se deschidea intrarea si iesirea aceea secreta..

Cand ajunse la casuta, Richemonte intrase deja inauntru. Müller se tari mai aproape si se opri in fata unei ferestre din zid. Deodata se ivi o lumina inauntru.. Batranul se pregatea sa aprinda un felinar. Se stia atat de singur, incat nu-si daduse osteneala sa mai traga obloanele. Trase apoi dc un cui din perete si cateva scanduri se dadura in laturi. Ele formau o usa plianta, intocmai cum banuise Müller. Capitanul intra in deschizatura si inchise la loc usa pe dinauntru.

Germanul intra imediat in pavilion si se aseza la pamant, lipind urechea de podea. Auzi pasi inabusiti, care se stinsera incetul cu incetuj.

Lua repede hotararea sa-l urmeze pe batran. Scoase deci lanterna si o aprinse, apoi trase usa la fel cum il vazu,se pe capitan facand. Cand intra inauntru, observa o scara ingusta, care ducea drept in adancime. Pe partea iiiterioar.i a usii era un alt cui, care servea de maner, i-cntru a putea fi inchisa la loc. Müller facu aceasta si apoi cobori scara, tinand intr-o mana felinarul si in cealalta revolverul. Dupa vreo douazeci de pasi ajunse intr-o incapere mare, patrata, in care se gaseau tot felul de Í unelte, al caror scop avea sa-l cunoasca mult mai tarziu.

incaperea asta avea doua iesiri, una spre castel, caro Jnu avea nici o usa, iar alta spre padure, inchisa printr-o Ipoarta solida, ferecata cu tabla groasa. Drumul subpaman-ltean spre castel duce printr-un put, care parea sa fio poarte uscat.

Deoarece Richemonte nu putea fi cu mult inaintea lui, rMüller vari lanterna in buzunar si 'inainta pe intuneric, KIumai din cand in cand o scoase o clipa afara, ca sa lui piineze repede drumul, pentru 'a nu se izbi de cine sti piedica.

Sprijinindu-se cu mainile de peretii laterali, inainta foarte repede si, in cele din urma, vazu o raza de lumina in fata sa. Era capitanul.

Dupa catva timp Müller simti ca peretii erau acum de piatra. Se afla, desigur, sub castel. Aici disparu in sus si lumina batranului.

Profesorul merse o bucata pe intuneric, isi scoase apoi lanterna si, la lumina ei, vazu ca se afla intr-o incapere de zid, din care porneau scari inguste in diferite directii, isi dadu seama imediat ca aici se intalneau toate culoarele secrete ale castelului.

Mai auzi pasii lui Richemonte deasupra sa. il urma cateva etaje in sus, pana vazu, in cele din urma, o pata mare de lumina inaintea lui si auzi doua glasuri. isi vari lanterna in buzunar si merse mai departe. Cu cat se apropia, cu atat recunoscu mai bine glasurile capitanului si directorului fabricii.

Izvorul de lumina cadea printr-o deschizatura din zidul lateral. Müller cuteza sa se apropie pana la marginea acestei deschizaturi, de unde putu cuprinde cu privirea toata scna.

Se afla indaratul unui zid al incaperii locuita de director. Camera aceasta era tapetata cu lambriuri din lemn de stejar, una din acestea formand o usa secreta, prin care se ivise cineva, ca o fantoma. Bietul om nu-si putea explica aceasta.

- Stapaneste-ti spaima! zise Richemonte. Vezi doar foarte bine ca nu-s o stafie.

- Dar, domnule capitan, cum ati ajuns la mine? in-gaima directorul.

- Prin usa aceasta, precum vszi, raspunse batranul. Am preferat sa vin pe drumul acesta neobisnuit, pentru ca astfel nu observa nimeni ca mai avem o convorbire la o ora atat de tarzie. Cred ca ghicesti subiectul?

- Mi-as ingadui totusi sa 'intreb despre ce e vorba?

- Bine! Sezi jos, domnule director! Vad ca tremuri de-a binelea. Ce-i cu dumneata?

- E numai teama care m-a cuprins cand am vazut ; deschizandu-se peretele si pe dumneavoastra aparand. La

asa ceva nu te prea astepti.

- Pricep spaima dumitale. Dar care a fost mai mare, cea de acum, sau cealalta din parc?

- Domnule capitan . . . incepu directorul, dar mai mult nu izbuti sa spuna.

- Ai fost doar in gradina cu nora mea, nu?

- E adevarat.

- Azi a fost o zi ca niciodata. Am vorbit mai mult decat intr-o saptamana si stii ca nu-mi place asta. Dar exista unele lucruri care trebuie lamurite. Ia spune, de ce ai fugit din gradina, domnule director?

- Pentru ca . . . pentru ca,. .. credeam . . .

- Pentru ca credeai ca as fi putut da un inteles gresit scenei de acolo, asta vroiai sa spui, nu? Dar doamna baroana m-a lamurit. Ea vroia sa guste putin din frumusetea serii si dumneata te-ai dus pentru acelasi motiv acolo. Nora mea a fost atat de speriata de ivirea dumitale incat a lesinat, iar dumneata ai cautat sa-i vii in ajutor, ca un adevarat cavaler. Asa mi-a spus ea dupa ce ai plecat.

- Fireste . . . asa . . . asa a fost.

- Marturisesc ca o clipa te-am nedreptatit in sinea mea, dar de vina a fost fuga dumitale precipitatasi fara nici un temei. De ce ai luat-o la goana? Nu ti-ai spus cai asta va trezi bamaieli? Te rog acum sa ma scuzi si voi| repara indata totul. Ai vreo chitanta la dumneata?

- Am destule, raspunse directorul, rasufland usurat.

- Ti-am fagaduit azi-dimineata o rasplata. Unde-s banii pe care i-ai incasat?

- Aici, in sertarul biroului.

- Numara-i!

Directorul scoase banii si-i numara cu glas tare. Apoi zise:

- Amandoua firmele sunt totdeauna atat de prevazatoare sa-si noteze numerele bancnotelor si sa le faca cate un semn. Observati pe fiecare din ele literele corespunzatoare, domnule capitan.

- Asta poate ii folositor in anumite cazuri, zise Richemonte. Dar completeaza acum o chitanta, insa fara sa pui suma rasplatei pe care ti-o voi da.

- De ce sa n-o completez in intregime? Am putea rezolva totul dintr-o data.

- Voi pune mai tarziu suma, a carei valoare te va surprinde. Haide, pune data de azi in coltul din stanga si semnatura in cel din dreapta!

Directorul facu intocmai si inmana tacut hartia. Ri--chemonte examina cu luare-aminte semnatura, il ruga pe director sa treaca de o parte si lua el insusi loc la masa de scris. Dupa ce scrise ceva pe chitanta, puse sugativa deasupra fsi, in vreme ce se ridica, impaturi hartia si o puse in buzunar. infatisarea si vorba sa se schimbara cu totul cand spuse:

- Asa, e de ajuns. Fireste, nu pentru a te rasplati, ci pentru a te pedepsi.

Directorul il privi surprins: - Pentru a ma pedepsi?

- Ai auzit foarte bine. Vei fi pedepsit!

- Pentru ce?

- in primul rand pentru ca indraznesti sa-ti intinzi mana spre baroana.

- Dar abia ati spus ca doamnabaroana a fost atat de gentila sa va explice cum stau lucrurile.

Capitanul garzii imperiale

- Esti atat de prost incat ai luat drept bune cuvintele mele!? rase b;itranul. Stiu totul, domnule. Am stat ascuns indaratul bancii si am ascultat tot ce-ati vorbit. Si-apoi, vezi acum ca am culoare secrete si posturi de observatie, in felul acesta mi-a fost cu putinta sa spionez multe din intalnirile dumitale cu baroana.

Directorul se prabusi pe un scaun.

- inca in cursul diminetii de azi - urma capitanul - am auzit ca v-ati dat intalnire pentru seara, in parc. Am- mai auzit si tot ce-ati vorbit despre mine.

Am aflat astfel ca numai dragostea pentru baroana te retine in slujba dumitale. Spune singur daca asta merita rasplata sau pedeapsa?

- Domnule capitan, izbucni celalalt, v-am servit cu credinta pana acum, si eu am fost acela care a adus intreprinderea dumneavoastra acolo unde se afla.

- Ai servit cu credinta? Ha, ha, ha! Acum vine al doilea lucru, pentru care trebuie sa te pedepsesc.

- Anume?

- Auzind ca numai datorita baroanei esti retinut aici, aveam dreptul sa te banuiesc, si de aceea am hotarat sa-ti scotocesc prin lucruri.

- Nemaiauzit!

Directorul isi recapatase curajul. Erau acum doi barbati care isi stateau fata in fata. Hotari sa se apere.

- Taci! porunci batranul. Vezi bine ca pot patrunde in taina in locuinta dumitale si stii ca n-ai nimic al dumitale aici, ca toate mobilele acestea imi apartin mie. Am chei la toate, chiar si la sertarele secrete. in timp ce dumneata iti asteptai iubita in parc, am intrat prin usa aceasta in locuinta dumitale si ti-am scotocit prin sertarele biroului. Stii ce am gasit?

Directorul isi dadu seama ca numai prin obraznicie mai putea salva ceva; se apropie de Richemonte si striga:

- Ai indraznit intr-adevar sa patrunzi in locuinta mea?

- Da. Ai ceva impotriva, domnule?

- Vom vedea! Ei, si ce-ai descoperit, domnule capitan?

- Felurite lucruri. Multumeste-te deocamdata cu asta! Scoase din buzunar o scrisoare, o despaturi si citi:

"Domnului director Metroy, Ortry.

Din ordin inalt va anuntam ca nu suntem dispusi sa jacem uz de oferta dumneavoastra. Daca exista intr-adevar in Franta depozite secrete de arme, plsniru aprovizionarea franctirorilor* si a altora, asta nu poate sa ingrijoreze un guvern care se afla in cele mai hune raporturi cu imparatul:

Renuntam sa aducem la cjinostinta autoritatilor oferta dumneavoastra pe care o vorti pastra totusi si ne vom folosi de ea cand va fi cazzd.'

Ochii capitanului scanteiara cand vari inapoi in buzunar scrisoarea, a carei semnatura n-o citise totusi. El scrasni:

- Asadar ai vrut sa tradezi intreprinderea noastra, pentru un blid de linte, ai?

- Numai pentru motivul ca va aratati meschin si nu ma platiti dupa merit, raspunse directorul, darz.

- Deci recunosti ca-i adevarat?

- Pentru ce nu? raspunse celalalt, dand din umeri.

Nota:

Denumire data in Franta celor care participau la lupta impotriva invadatorilor. Au actionat in timpul razboiului franco-pru.sian (1870-1871) si in timpul ocupatiei Frantei de catre Germania hitlerista (1940-1944) (n. ed.).

- Stii dumneata ca eu sunt stapanul fabricii? Ca toti mi-au jurat credinta si ca voi pedepsi orice nesupunere?

- Pe mine nu ma puteti pedepsi, rase directorul.

- Cum adica?

- Pentru ca tot depozitul se afla in mana mea. M-ati initimidat inainte, pentru ca ma simteam intr-adevar vinovat, dar spaima n-a durat mult. Credeti ca sunteti stapanul meu, dar e tocmai invers. Mi-am luat precautile necesare. Ce pricepeti duinneavoastra din chimie, galvano-plastie, electricitate? Camera aceasta se afla in comunicatie electrica cu uzinele de fier si cu depozitul. O singura apasare pe un buton si totul sare in aer. Si atunci puteti incerca sa-i mai inarmati pe franctirorii dumneavoastra impotriva Germaniei!

- Mii de draci! exclama batranul, inspaimantat.

- Vedeti, deci, cum stau lucrurile. Nu mai vreau sa am de-a face cu dumneavoastra, insa fabrica asti in mare parte este si a mea si nu vreau s-o distrug. Cand am oferit dusmanului spre cumparare secretul meu, n-am urmarit decat sa-mi vad rasplatita osteneala. Daca imi platiti atat cat am cerut de la ceilalti, voi fi multumit si nu voi intreprinde nimic dusmanos. Mi-am. pus in slujba dumneavoastra toate cunostintele si intreaga mea experienta, am muncit zi si noapte, asa ca am dreptul sa pretind sa fiu rasplatit.

Batranul era cat pe ce sa izbucneasca, dar se stapani si intreba calm:

- in oferta dumitale ai dat vreo indicatie din care s-ar putea ghici unde pot fi gasite rezervele noastre?

- Atat de prost ma credeti? Din cele ce am scris eu acolo, depozitul s-ar afla cam pe aproape de Strasbourg.

- Ce suma ai cerut de la german?

- Destul de putin. Numai o suta de mii de franci. Nemtii or sa-si plateasca zgarcenia cu multe mii de vieti omenesti, in cazul cand va hotarati sa-mi dati aceasta suma.

- Sper. Se apropie vremea cand vom dere inapoi ceea ce Blücher, Gneisenau si York au imprumutat de la noi. Si spuneai ca uzinele mele se afla intr-adevar in legatura electrica cu aceasta camera?

Privirile capitanului alunecara cercetator prin incapere. Daca s-ar fi aflat intr-adevar o instalatie secreta in aceasta incapere, nu putea fi decat in dulapul de haine sau in apropierea peretului din fund, caci ar fi fost o nebunie sa duci un cablu prin partea deschisa a castelului, fiindca s-ar fi descoperit imediat. Trebuia deci sa-l tina pe director in apropierea ferestrei. Acolo era masa de scris, ale carei sertare fusesera cercetate in cursul zilei de capitan: nu era deci nimic de temut aici.

- Da, zise directorul, o singura apasare sa fac si scanteia electrica aprinde toate rezervele noastre de dinamita si pulberer

- imi dai cuvantul de onoare ca spui adevarul?

- Da. indata ce voj, avea in mana suma ceruta, va voi arata cablul, pentru ca sa poata fi distrus.

- O, nu! Esti un om disperat in momentul de fata. Ce ma fac eu daca-ti dau suma si totusi dumneata arunci apoi totul in aer?

- Cuvantul meu de onoare poate fi o chezasie ca nu | voi face aceasta.

Capitanul facu o mutra ingandurata, dar in ochii sai | se ivi o lucire stranie.

- E o suma considerabila pentru mine, in clipa de fata. Totusi pentru a salva intreprinderea. . . hm! iti voi face pe plac!

- Veti . . .?

Richemonte dadu din cap, scoase chitanta din buzunar si i-o inmana.

- iti voi plati ceea ce meriti. Citeste ce-am scris po chitanta!

Directorul citi si ochii i se holbara de groaza:

,,Recunosc prin aceasta cu parere de rau ca sumele pe care le-am incasat astazi si pe care trebuia sa le predau sefului meu le-am folosit in scopuri personale. Dumnezeu sa ma ierte ca-mi iau viata din cauza acestei crime.'

Scrierea sa era imitata la perfectie. Dedesubt erau data si semnatura, pe care le scrisese singur. O clipa directorul ramase inmarmurit de spaima.

- Ce inseamna asta, domnule capitan? intreba el.

- Ca eii sunt totusi stapanul dumitale, nu dumneata al meu, raspunse Richemonte, razand batjocoritor, cu toate ca mai adineauri ai sustinut contrariul. Nu vei primi nici o centima, ba o sa-ti ispasesti dubla tradare de care te-ai facut vinovat.

- Atunci fii atent la tot ce se va intampla!

Vru sa faca o saritura spre peretele din fund, dar capitanul i se puse in cale:

- Fii dumneata atent la ce se va intampla!

Cat ai clipi din ochi, scoase pistolul si apasa pe tragaci . . . Directorul se prabusi la pamant, cu teasta sfaramata.

Richemonte se apleca, puse arma in mana victimei sale si se apropie de masa, unde aseza in asa fel chitanta, incat sa bata imediat la ochi. Banii ii si pusese in buzunar. Se strecura prin usa secreta si puse iarasi in ordine totul.

Müller nu putuse prinde decat fragmente din lot cej se petrecuse in incaperea aceea si nu banuise ca se va ajunge la un astfel de deznodamant. Sa intorvina acum, cand nu mai era nimic de facut? Nu, asta ar fi fost cea mai mare prostie. Primul lucru ce-l avea de facut era sa se indeparteze, fara sa fie observat. Abia trosnise glon-tcle, ca el scoase lanterna si alerga pe scara ingusta in jos, caci isi spuse ca si capitanul va parasi incaperea, deoarece detunatura va trezi din somn pe toti locatarii castelului.

Ajunse cu bine jos, unde se imbinau toate scarile secrete, si goni pe drumul subpamantean, spre casuta din parc. Dupa ce inchise la loc intrarea tainuita, stinse lanterna si alerga spre castel.

Multe ferestre erau luminate, dar nimeni nu se afla in curte. incepu sa e catare de-a lungul paratrasnetului si, ajungand la ferestrele etajului al doilea, arunca o privire in camera lui Richemonte. Acesta tocmai intrase pe usa, cu parul si barba zbarlite, in halat de noapte si papuci, si chestiona un servitor. Cine l-ar fi vazut, ar fi jurat ca atunci se daduse jos din pat.

Neobtßervat, Müller ajunse pc acoperis, de unde intra in camera sa; se dezbraca repede si isi puse pe dansul ce gasi la indemana, ca sa para si el abia trezit din somn.

Camera directorului era plina de lume, ca si portiunea de culoar dinaintea ei. Batranul trimisese deja dupa oamenii autoritatilor, care se aflau in ziua acea la castel. Acestia sosira si dadura peste scrisoarea mortului.

Capitanul fu interogat si raspunse ca nu stia daca sosisera banii si ceru sa se cerceteze registrele. Se intocmi imediat un-proces-verbal si cadavrul fu transportat din castel.

Baroana Adeline se trezise si ea si alergase la fata locului. Dar nu vru sa priveasca mortul, caci era zguduita

profund. Cand dadu sa se inapoieze, in odaia ei, il intalni ; pe scara pe capitan. Nemaifiind nimeni de fata, el ii striga:

- Frumos amant, nu, cucoana?

Ea se dadu inapoi, intinse bratele ca spre aparare, si zise:

- Ucigasule! Dar va veni ziua socotelilor! Batranul raspunse cu un hohot sarcastic.

Multa vreme Müller nu putu dormi. Aceasta prima zi petrecuta la Ortry era una din cele mai pline de evenimente din viata sa. Sa-l denunte pe ucigas? se intreba el mereu. Sa jertfeasca tot ce aflase astazi si sa faca astfel cu neputinta succesul misiunii sale, numai pentru razbuna un mort? Avea dreptul sa-l dea pe mana Justi-iei pe bunicul lui Marion? Se va da crezare spuselor sale? El era un german urat de toti, in vreme ce acuzatul era un ofiter al celebrei garzi imperiale si cavaler al -egiunii de onoare. Putea dansul sa probeze crima? Se fvor convinge de existenta usii secrete, dar apoi? Dovada cea mai sigura ar fi fost bancnotele insemnate;, dar unde le ascunsese Richemonte? Cu siguranta ca tocmai pentru faptul ca erau insemnate le pusese intr-un loc unde n-ar fi putut fi gasite.

Si in cele din urma, merita cel ucis toate acestea? Fusese un dusman al Germaniei, dar in cele din urma isi tradase propria patrie.

Ce ciudati acesti Sainte-Marie! Oare Marion, adorata sa, sa fie mai nobila decat restul familiei?

Toate aceste ganduri umblau prin mintea lui Müller, pana cand adormi in cele din urma. Dar si in somn il muncira si, cand se trezi, se simti mai ostenit decat atunci cand se culcase.

Dis-de-dimineata capitanul fu in picioare. Trimise in fabrica dupa cativa din cei mai buni oameni ai sai pentru a cauta instalatia aceea secreta, dar toate ostenelile lor ramasera zadarnice. Batranul se simtea ingrijorat. Daca cineva ar fi ;itins din intamplare cablul cu pricina, o catastrofa er;i inevitabila. Atunci ii veni o idee . , .

Trimise repede sa-l cheme pe Müller, care nu intarzie sa vina. Richemonte il intampina cu o amabilitate neobisnuita.

- Domnule, dumneata te-ai ocupat si cu electrotehnica? il intreba.

- Putin, domnule capitan, raspunse Müller, banuind imediat care era rostul intrebarii.

- Stii, de pilda, ca o capsula de pulbere poate fi incendiata cu ajutorul electricitatii?

- E foarte adevarat, domnule capitan.

- O astfel de capsula poate fi lesne distrusa, sau cablul electric respectiv poate fi gasit usor si nimicit?

- Asta depinde, domnule capitan. Ca tehnician am avut adesea succes in chestiuni asemanatoare, raspunse profesorul si nu mintea, caci servise o bucata de timp la genisti. .

- Atunci trebuie sa-ti impartasesc un secret, domnule. L-ai cunoscut pe directorul acela care s-a impuscat asta-noapte?

- L-am vazut numai in treacat.

- Ei bine, afla ca omul acesta a faurit planul nebunesc sa azvarle in aer uzinele mele. Cablul s-ar afla in odaia sa, dar totusi nu se poate descoperi nimic. Vrei sa incerci dumneata?*

- Va stau cu placere la dispozitie, domnule capitan.

- Atunci vino cu mine!

Mersera impreuna spre apartamentul directorului.

- Daca exista vreun cablu aici, spuse Müller, atunci trebuie cautat spre fundul incaperii, nu in fata.

Batranul incuviinta, multumit:

- Aceasta e si parerea mea, domnule! Ia cerceteaza! Profesorul isi plimba privirea de jur-imprejur, apoi

se apropie repede de pendula veche care atarna pe perete, in fata mesei de scris. Aceasta era inchisa intr-o lada mancata de carii.

- Vezi vreo urma a cablului? intreba Richemonte.

- Cred ca L-am gasit, dar vreau sa ma incredintez mai intai.

impinse o masa langa pendula, puse deasupra un scaun, se urca pe el si, dupa cateva clipe intreba, aratand spre plafonul odaii:

- Cine locuieste acolo sus?

- Intendentul.

- Ah, superiorul meu! zambi Müller. E un om de incredere?

- Da. A fost un subofiter si un intendent credincios.

- El e complicele directorului.

- Drace! E cu putinta asta? exclama batranul, speriat. Müller deschise usa pendulei. privi inauntru si zise:

- Domnule capitan, uzinele dumneavoastra, oricat sunt ele de solide, au atarnat literalmente de un fir de par si o data cu ele viata lucratorilor dumneavoastra. Va rog sa va apropiati!

Si cand Richemonte se apropie, arata cu degetul in interiorul pendulei si urma:

- Vedeti firul acela de par de cal, care atarna aici in fata? Din cauza culorii negre .a pendulei, abia poate fi deosebit de aceasta.

Richemonte intinse mana, ca sa apuce firul de par.

- Pentru Dumnezeu, nu-l atingeti! striga Müller.

- Ah, intr-adevar, un fir de par, spuse batranul. Duce in sus.

- Si acolo e legat cu un firisor foarte subtire de cupru, care trece prin lada pendulei si ipoi prin tavan.

Intendentul era inteles cu directorul. .Sa mergem in camera lui.

Richemonte se grabi sa-i indeplineasca cererea. Cand intrara in odaie, intendentul se afla intamplator acolo.

- Ce inseamna asta? Ce cauta omul acesta la mine? exclama el. recunosicandu-l pe profesor.

- Asta o vei afla indata, ticalosule! racni la el capitanul. Cerceteaza, domnule Müller!

Germanul se lasa in genunchi in ungherul care se afla tocmai deasupra pendulei, cauta pe podea, apoi deschise fereastra si privi afara.

- Ai gait? intreba capitanul, arzand de nerabdare.

- Da. Priviti si dumneavoastra incoace, ca sa va incredintati. Din ungherul acesta cablul patrundea in camera si merge pe sub pervaz de-a lungul peretelui, pana la zidul din spate al castelului. Aici e o gaura mica prin zid, pentru trecerea sarmei, care merge apoi de-a lungul ornamentului partii din afara a casei. Ca sa fie instalata aici a fost nevoie de multa munca, mai ales ca lucrul trebuia facut in mare taina.

Batranul era atat de furios, incat nu se mai putu stapani Se napusti asupra intendentului, il prinse de piept si racni:

- Caine, toparlanule, cine te-a sfatuit sa faci asta? Omul fusese luat pe neasteptate, asa incat raspunsul

ii scapa involuntar:

- Directorul, nobile domn!

- Cat ti-a oferit?

- Cinci mii de franci.

- Si o suta de mii voia el! Asadar, pentru cinci mii de franci, ai vrut sa ma ruinezi si sa-mi ucizi oamenii? La inchisoare cu tine, acolo-i locul tau, nemernicule!

Omul incepu sa implore iertare, jeluindu-se, dar nu-l ajuta la nimic. Richemonte suna sa vina cativa oameni care trebuira sa-l lege si sa-l ia de acolo pe ticalos. Abia dupa aceea, capitanul se intoarse din nou spre Müller:

- Domnule, sunteti mai viteaz si mai istet decat toti aceia pe care i-am avut pana acum in jurul meu. Parca ati fi venit la Ortry sa ne salvati pe noi. Si acum?

. - Sa coboram, nobile domn, replica Müller, ca sa vedem unde intra cablul in pamant!

Asa si facura si Müller descoperi ca respectiva conducta fusese trasa sub un jgheab de acoperis si patrundea in pamant sub rigola.

- O sa taiem cablul aici, spuse el, si atunci nu mai exista nici un pericol. Sub pamant, conducta trebuie sa mai aiba inca un invelis; este deci mai tare si poate fi usor urmarita. Vom vedea apoi, in fabrica, pe ce fel de malterial periculos a fost trasa.

Capitanul refuza, speriat:

- Nu vreau sa va retin atat de mult, domnule. Acum, ca am gasit cablul, restul este simplu; pentru asta am muncitori mai mult decat suficienti. Dumneavoastra trebuie sa va dedicati numai lui Alexander.

Müller intelese, stapanul castelului nu voia ca el, germanul, sa-si bage nasul in planurile ale si, cu atat mai putin, voia sa-l lase sa vada rezerva de arme de foc. Se prefacu a nu banui nimic si se intoarse, modest, in camera sa.

5. STAFIA DIN TURN

Müller il Cimta pe Alexander, pentru a face cu el o plimbare.

- Stiti, domnule, spuse tanarul, care era extraordinar de precoce, ca trebuie sa fiti iubit?

- De ce?

- Pentru ca cine va uraste are ghinion. Directorul, care v-a jignit, si-a primit pedeapsa. S-a impuscat. Am sa-i avertizez pe oameni sa nu va fie dusmani. Mai ales lui Marion o sa-i spun asta.

- Marion? Cine-i Marion?

- Marion este sora mea, sora mea vitrega; dar e atat de buna, de parca ar fi sora mea buna. I-am pricinuit multe necazuri; mai mult decat asta, a plecat pentru ca o param mereu la mama si la bunicul. Dar ieri seara, cand m-am dus la culcare, m-am gandit cu mult regret la ea si mi-am dat seama ca am fost tare necuviincios cu dansa. Va promit sa nu mai fac asta niciodata, domnule!

- Foarte frumos din partea ta. Dar de ce-mi pro-miti mie?

- Pentru ca dumneavoastra m-ati scos la plimbare. Nu m-ati certat si ati fost bun cu mine. De aceea vreau sa fiu cuminte si sa va fac numai bucurii.

Müller nu raspunse, dar il stranse pe baiat de mana. Astazi, patrunsera mai adanc in fort decat ieri, mai adanc si tot mai adanc, pana ce se gasira in fata unei ingramadiri de stanci deasupra carora se inalta un vechi turn.

- Ce fel de ruina este aceasta?

- A fost vechiul Ortry, explica Alexander. Acum n-a mai ramas decat acest turn.

- Nu vrei sa urcam pana la el?

- N-as vrea.

- De ce?

Baiatul il privi cu sinceritate in ochi:

- Pentru ca nici in aceasta privinta n-am fost ascultator. Bunicul mi-a interzis sa vin la aceasta ruina, dar am facut-o deseori. Acum, insa, as vrea sa ma abtin. Dar, chiar daca nu urcam, putem vedea, totusi, mor- JtM mantui.

Se strecura printre stanci, iar Müller il urma, pana ajunsera in fata unei coline neingrijite si pe care crescusera tot felul de flori de padure. Langa aceasta, se ridica un bloc de stanca pe care abia se mai pyteau citi urmatoarele cuvinte simple: "Aici se odihneste Liama'.

- Liama a fost mama lui Marion, spuse Alexander. Dar v-am spus ca Marion se intoarce azi acasa? -

- Nu mi-ai spus inca.

- Da, asa e. Noi am crezut-o moarta, inecata, dar azi-dimineata a sosit o telegrama ca va fi aici la amfaza. Aduce cu ea o prietena.

- Cum va fi primita domnisoara baroana?

- Primita? repeta copilul, mirat. Pai servitorii ii vor ajuta sa dea jos bagajele, apoi se va duce in odaia ei.

- Fara ca cineva sa se bucure de sosirea ei? Alexander il privi cu ochi mari.

- Dar ce, ea se bucura de noi?

- Si inca mult. Trebuie numai sa i se arate ca in-itoarcerea ei fericita va bucura.

- Dar cum trebuie sa procedez?

Müller puse mana pe capul copilului si-i spuse cu.caldura:

- Eu as sti ceva foarte frumos. Domnisoara baroana a iubit-o pe mama ei?

- Foarte mult chiar. Venea adesea la mormantul acesta.

- Atunci sa culegem din florile de aici si sa le punem In odaia ei, pentru ca imediat ce va intra sa gaseasca o salutare de la mama ei.

Ochii copilului scanteiara.

- Da, asa sa facem, spuse el. Dar sa nu stie nimeni, altminteri ma cearta ceilalti.

Cand se inapoiara acasa, se facuse aproape amiaza. Pe camp, intre castel si fabrica, observara numerosi lucratori ocupati sa scoata cablul din pamant. Cei doi se dusera intai in odaita lui Müller, ca sa faca doua buchetele din florile culese, apoi Alexander scrise pe o hartie cuvintele:

"Scumpei mele Marion, de la mormantul mamei sale. Alexander'

Dupa aceea duse el singur florile si dedicatia in camera celei pe care o astepta.

Müller ceruse sa i se aduca mancarea in camera sa. Nu terminase inca de mancat, cand o trasura intra pe poarta. Se duse repede la fereastra si privi in josi Da, dansa era! Inima incepu sa-i zvacneasca cu putere. Printre ce oameni venea! Va ramane oare sau va fugi din nou?

Tocmai cand Marion cobora, se apropie si capitanul, intinse doar mana nepoatei sale si se inclina in fata celeilalte fete.

- Masa e gata, spuse el. Veniti in sufragerie?

- Peste un sfert de ora, bunicule, raspunse Marion. Trebuie sa ne curatam intai de praf.

- Bine, atunci asteptam, spuse batranul si se indeparta.

Asta fu toata primirea, dupa o absenta de doi ani a fetei. Marion se simti cuprinsa de amaraciune, dar cauta sa se stapaneasca. Si Nanon se asteptase la alta primire, dar isi iubea pre mult prietena, ca sa lase sa se observe ceva.

O servitoare le conduse pe amandoua in castel. Intrara intai in odaia Marionei. Totul era precum lasase cu doi ani in urma. Doar doua buchetele de flori proaspete de padure si intre cele doua vaze un biletel nu fusesera acolo.

Tanara baroana citi cuvintele si ochii i se umplura de lacrimi.

- De la scumpa mea mama! exclama ea. Alexander le-a cules, uracidsul acela, din pricina caruia am fugit de aici! Oh, cat il voi iubi pentru astal

isi afunda obrajii plini de lacrimi in flori, in timp ce Nanon se duse in odaia de alaturi, ca s-o lase pe prietena ei singura cu durerea ei. Nici una din ele nu bagase de seama ca usa ramasese deschisa. Alexander statea acolo si auzise cuvintele surorii sale vitrege. Cat era de frumoasa! Aproape ca n-o mai recunostea. Simti un fel de mandrie amestecata cu respect si, apropiindu-se in varful picioarelor, o cuprinse cu bratele.

- Marion!

Ea se intoarse repede si exclama:

- Alexander!

isi desfacu bratele si cei, doi se imbratisara pentru prima oara in viata lor. Clipa aceasta avu o insemnatate enorma pentru viata sufleteasca a baiatului. Dandu-i sfatul sa culeaga florile, Müller facuse mai mult pentru el decat daca i-ar fi tinut o mie de discursuri si predici. Marion isi saruta fratele cu duiosie.

- Ce surpriza frumoasa, mi-ai facut, dragul meu Alexander, zise ea.

- Domnul Müller m-a sfatuit sa-ti aduc aceasta salutare din partea mamei tale.

- Domnul Müller? Cine e acest domn, intreba ea.

- Noul meu profesor, un german.

- Un german? Astia au inima. Ei stiu ca iubirea e cel mai mare bun de pe pamant.

- Daca n-ar fi fost el nu m-as fi gandit la flori. Pentru bucuria asta ii datoram lui multumire, draga Marion. Tot el a facut ca sa te iubesc de azi inainte. Dar hai la masa, altfel se supara mama.

O umbra trecu pe chipul frumos al fetei.

Cele doua prietene se dusera in sufragerie.

Acolo se aflau numai capitanul si baroana, care se ridicara la intrarea celor doua fete. Privirea baroanei cazu pe foa ei vitrega si imediat se facu palida la fata. in urma cu doi ani, Marion fusese inca un boboc, dar acum se dezvoltase si devenise un adevarat trandafir. isi dadu seama ca nu se putea -masura cu dansa. Ura o sfredeli pana in adancul inimii. Totusi, se duse s-o imbratiseze, insa fu o imbratisare rece, de care cauti sa scapi cat mai curand.

Nanon fu si ea salutata de stapana casei, apoi toti incepura sa manance in tacere, pana cand capitanul puse capat acestei situatii penibile.

- Ai auzit, Marion, spuse el, ca s-a scufundat un vapor pe Mosel?

- Da, raspunse ea, privindu-l cu ochi mari. Cred ca ti-am scris ca voi veni cu vaporul acesta. Ma asteptam sa-mi pui vreo intrebare.

- Pentru ce? Doar vad ca ai venit cu alt vapor.

- De unde stii asta, bunicule?

- Pai te vad aici. Daca ai fi plecat cu vasul ;icela, n-ai rnai fi in viata acum.

- Totusi, am fost amandoua pe el. Am fost salvate de doi barbati curajosi.

Faptul acesta starni curiozitatea batranului si a ba-roanet.

- Adeviarat? intreba el. Atunci, povestestc-ne, Marion!

- Da, povesteste! spuse si Adeline. Si adauga cu o emotie bine jucata:

- Dumnezeule sfinte, daca te-ai fi inecai! Ce nenorocire!

Alexander sari de pe scaun. El era mai sincer miscat decat imama sa si o cuprinse pe Marion cu bratele.

- Daca as fi stiut asta, spuse dansul, as fi alergat ca sa inot impreuna cu tine pana la tarm.

Ea il mangaie si povesti pe scurt cele intamplate. Cand sfarsi, copilul zise:

- Cei doi trebuie sa fi fost barbati tot asa de curajosi ca si noul meu profesor, care m-a smuls din trasura, cand era sa cad in prapastie. As vrea sa-i cunosc.

- Acela care a salvat-o pe Nanon e culegatorul de buruieni al doctorului Bertrand din Thionville. Celalalt era un invatat german. Din pacate a plecat inainte de a-i putea multumi.

in cursul mesei se mai vorbi despre ultimele intamplari de la castel, cu care prilej numele lui iviiiller reveni in discutie de cateva ori. Marion asculta interesata, dar nu spuse nimic.

Tsiai erau inca la masa, cand se auzi tropot de cai in curte. Capitanul se apropie de fereastra si, aruncand o privire in jos, zise:

O vizita! In sfarsit, a venit!

- Cine? intreba baroana Adeline,

- Colonelul conte Rallion.

- A! Trebuie sa-i iesim in intampinare.

Se ridica cu o graba neobisnuita si parasi sufrageria, impreuna cu Richemonte. Din politete, cele doua fete trebuira sa se duca si ele, dar nu se aratara deloc grabite. Nici Alexander nu parea prea entuziasmat.

- Putea ramane acolo unde era, spuse dansul. Nu-l pot suferi pe acest Rallion.

Marion il rasplati cu o privire multumita. Vorbise oare din inima?

.Cand ajunsera in curtea castelului, contele tocmai era salutat cu cea mai marc amabilitate de. Richemonte si baroana. Apoi se apropie de cele doua fete si le sa mana.

- Va rog sa ma iertati ca vin sa ma informez de starea dumneavoastra chiar in prima zi a sosirii la Ortry, zise el. Sunt unele datorii placute, a caror indeplinire n-ai vrea s-o arnani niciodata. t

Maridh se inclina fara sa spuna un cuvant, fn timp ce colonelul se intoarse spre cealalta fata, indrugand tot felul de complimente. incepura sa urce scara, tocmai cand Müller cobora. El se opri, sa le faca loc celorlalti sa treaca., Marion il vazu si avu o surpriza placuta. Si colonelul il zari. Surprinderea lui fu atat de mare, incat exclama:

- Sacré bleu, asta e neghiobul acela de neamt! Ce cauta aici?

Toti se speriara si privira la profesorul insultat sa vada ce va face. Müller insa nici nu se uita la conte. Se inclina in fata celor doua fete si trecu inainte.

Chipul lui Marion se facu stacojiu. Nu s-ar fi putut spune daca se rusina de mojicia colonelului sau de lasitatea lui Müller, Capitanul paru si el mirat. Nu-si putea inchipui ca un barbat atat de puternic ca Müller sa treaca cu vederea o astfel de insulta. Cand ajunsera in sufragerie, Rallion intreba din nou:

- Draga capitane, ce cauta neamtul acesta la dumneavoastra?

- Este educatorul lui Alexander, raspunse Richemonte.

- Ei, drace! Pai atunci o sa invete mult Alexander al nostru. Omul acesta nu se pricepe la altceva decat sa rupa postavul de biliard.

Alexander inclesta pumnii sai mici si-l privi sfredelitor pe colonel, spunand in gura mare:

- Stii dumneata ca te-ai purtat foarte nepoliticos? Sa vrea numai domnul Müller si ti-ar dovedi ca el stie mai mult decat crezi. E profesorul meu si in acelasi timp prietenul meu. Nu voi admite sa fie insultat.

Colonelul privi nauc la copil. Dupa o clilpa, insa, un zambet batjocoritor incolti pe buzele, sale.

- Prietenul tau? intreba el zeflemitor. il pizmuiesc pentru ocrotirea pe care o are, draga Alexander.

- N-are nevoie de ocrotirea mea, nlspunse baiatul, dar nu voi ràbcìa totusi sa se vorbeasca despre el pe un ton nepoliticos. El mi-a salvat viata si pentru asta ii datorez recunostinta.

Marion privi la fratele ei cu o expresie de mirare si admiratie in aclasi timp. Pe chipul lui Adeline se intipari o mandrie vizibila si chiar capitanul incepu sa-si rasuceasca mustata intr-un fel care spunea lamurit ca aproba vorbele copilului. Colonelul observa aceasta si paru sa se necajeasca, deoarece spuse, zambind sarcastic:

- Ti-a, salvat viata? Hm . . . asta e altceva. Omul acesta pare sa fie predestinat de intamplare sa salveze vietile tuturor. E vrednic de invidiat.

Marion interveni, spunand cu ton apasat:

- Eu nu pot spune ca e vorba de intamplare. Domnul Müller are curaj si hotarare, doua insusiri care altora le lipsesc. Nu-i de mirare, deci, ca altii nu par destinati pentru salvare de vieti.

Si dupa ce spuse aceste cuvinte, care-l facura pe colonel sa roseasca usor de rusine, ea urma, adresandu-se . capitanului:

- Acest domn Müller e si salvatorul meu.

- Ce? exclama Richemonte, uimit.

Doar atat spuse batranul, si nici nu simtea nevoia sa vorbeasca mai mult. Baroana insa se simti obligata, ca amfitrioana, sa faca o observatie:

- Ce coincidenta! ii datoram intr-adevar recunostinta. Alexander lua mana surorii sale si zise:

- Si tu ii datorezi viata, draga mea Marion? Atunci trebuie sa-l iubesc de doua ori pe atata. Ma duc sa-i spun.

Se ridica de pe scaun si parasi sufrageria in graba

Nu izbuti, insa, sa-l gaseasca pe Müller, caci acosta parasi se f castelul si se indrepta spre padure, prin parc. Mai miilte motive il manau intr-acolo. Mai era inca stapan pe timpul sau, lectiile nu incepusera inca, si prin sosirea colonelului, locatarii castelului erau atat de ocupati, incat lipsa lui nu putea fi luata in nume de rau.

O revazuse pe Marion, o clipa numai, e drept, dar aceasta clipa fusese de-ajuns sa-l tulbure intr-atat, incat simti nevoia sa se refugieze in singuratate, ca sa se poata gandi in voie la iubita. Insulta pe care i-b adusese contele il atinsese prea putin. Stia ca va veni vremea cand se va socoti cu omul acesta.

Mergea incet prin padure, fara sa dea atentie la ceea ce-l inconjura, cand auzi deodata un glas cunoscut langa dansul:

- Ah, domnul doctor. Va salut.

in fata sa, pe poteca ingusta, statea servitorul sau Fritz, zambindu-i satisfacut.

- Ah, tu esti, exclama profesorul. Cum ai ajims aici? Atat de departe!

- Ati uitat probabil, domnule doctor, ca sunt acum culegator de plante medicinale. Am sosit astazi la Thionville si doctorul Bertrand a fost atat de chibzuit sa ma trimita imediat la treaba.

- Ma intalnesti-intamplator?

- Da; ca si dumneavoastra, rase Fritz. Umblati cu ochii in pamant, ca unul care strange buruieni. Si eu veneam tot cu ochii in jos, ca unul caruia nu vrea sa-i iasa din gand o fata care s-ar numi, sa zicem, Marion. in felul acesta nu te poti intalni decat intamplator.

Credinciosul servitor stia ca-si putea ingadui o mica gluma fata de stapanul sau.

intr-adevar, Müller nu-i lua in nume de rau aceste cuvinte. Dimpotriva, se uita la iitz cu o privire amuzata si zise:

- Asadar esti intr-adevar culegator de plante? Ai ftalont pentru asta?

- Si inca ce talent, domnule doctor!

Fritz isi dadu jos sacul de pe umeri, il desfacu si-l puse pe Müller sa priveasca inauntru.

- Ia te uita, domnule doctor! zise el. Sacul asta e deja pe jumitate plin. Sunt de toate intr-insul. Ce-o sa faca spiterul cu astea, putin imi pasa. Doctorul Bertrand spunea ca sunt cu totul stapan pe timpul meu, dar m-a rugat totusi sa-i caut ceva menta si levantica. Deoarece DU le recunosc pe nici una din ele, am cules alte dracii, ck care sunt sigur ca nu se va folosi nimeni.

Lega la loc sacul si-l puse iar pe umeri.

- Ai un stapan foarte tolerant, dupa cum vad. Poate sfi fie un noroc pentru noi ca l-am intalnit pe acest doctor Bertrand, desi nu prea doresc sa las pe cineva sa-mi cunoasca intentiile.

- Oh, Bertrand e un om de incredere, spuse Fritz. il cunosc abia de curand, dar stiu deja ca-i uraste pe francezi. Trebuie sa aiba un motiv anume pentru asta. Fireste ca ghiceste pentru ce am venit noi aici, dar pun capul ca nu ne va sta niciodata in cale, ci dimpotriva. Dar bine ca va intalnesc. .. Astept indicatii de la dumneavoastra.

- Ti le pot da acum numai in linii generale. Doctorul cerceta tufisurile inconjuratoare, perotro a

se convinge ca nu spiona nimeni pe acolo, se inapoie apoi la Fritz si urma:

- Napoleon planuieste in taina un razboi impotriva noastra. isi face pregatirile in cel mai mare secret, caci intentioneaza sa ne ia prin surprindere, astfel ca armatele sale sa poata fi la Berlin intr-o saptamana. Se bizuie pe faptul ca ura impotriva Germaniei va retine statele din Sud sa ne sprijine si cuteaza sa faca chiar aici la frontierfr preparative uriase, care sa-i ingaduie sa se arunce asupra hoastra cu toate fortele. Aceste pregatiri trebuie sa le cunoastem, ca sa putem lua, la randul nostru, masurile de trebuinta. Unul din punctele centrale ale acestei activitati- misterioase este Ortry. Eu am venit aici sa fac observatii si tu trebuie sa ma sprijini. Asta e tot ce am sa-ti comunic. .

- Si e de-ajuns, spuse Fritz. Eu sunt un copil gasit, o biata calfa de barbier, dar vreau .sa vad daca nu-s si eu in stare o data sa fac ceva. Timp am berechet. Si mare noroc am ca nu ma vor banui ca sunt german.

- Cum adica?

- Pai, doctorul Bertrand m-a dat drept elvetian din Geneva. Stiti ca am fost in slujba acolo vreuli an de zile, si in timpul acesta am invatat atata frantuzeste, incat pot.

Capitanul garzii imperiale trece drept genevez. Dar cum sa va comunic ceea ce aflu? Unde va voi intalni?

_ imi poti scrie, pe adresa doctorului Andreas Müller; fireste, lucrurile importante le tratam verbal. Locuiesc in odaia de sus a turnului dinspre sud-vest al castelului. De acolo pot vedea teiul cel mare de pe soseaua care duce la Thionville. Asaza-te dedesubtul acestuia, cand ai ceva sa-mi spui! Se va crede ca vrei sa te odihnesti si eu te voi vedea bine prin binoclu. Tu privesti cu al tau spre fereastra mea, si indata ce-ti voi fi facut semn cu o batista alba, sa stii ca te-am vazut si vii in locul unde ne aflam acum. Asta, fireste, numai ziua se poate intampla.

- Dar seara cum facem? intreba Fritz.

- Vii in camera mea.

- Ma vor descoperi acolo.

- Ba nu, caci vei astepta pana vei vedea ca dorm toti si te vei incredinta bine ca nu esti observat. Te catari atunci pe paratrasnetul fatadei principale, te- tarasti in patru labe pe acoperis si ciocanesti incetisor in fereastra mea. Paratrasneltul acela e foarte trainic, nu-i nici o primejdie cu el.

- Bun! Voi incerca chiar maine sa vad cum stau lucrurile.

- Si acum trebuie sa te mai fac atent asupra turnului vechi de aici din padure.

- Pe ala nu-l cunosc inca.

Ti-l voi arata acum. Se zvoneste c-ar umbla stafii pe acalo. Eu cred insa ca aceste stafii sunt oameni in toata legea, din carne si oase. Noaptea imi vine greu sa parasesc castelul, si tocmai atunci as vrea sa vizitez turnul

Bine, domnule doctor, iau asta pe seama mea.

- Dar fantomele? zambi Müller.

- Lasa, am eu un revolver cu care pot fi tinute la distanta. La urma urmelor o bataie buna face tot atata.

- Ai dreptate. Totusi, n-as dori sa. te vari in primejdie. Observatiile noastre trebuie sa fie facute in cea mai mare taina. Mi-ar fi placut, deci, ca fantomele nici sa nu te observe.

- Asa voi face, domnule doctor. De altminteri, e cu putinta sa ne mai intalnim vreodata in prezenta altora si sa trebuiasca chiar sa stam de vorba. Cum trebuie sa ma comport atunci?

- Nu ne cunoastem si vorbim numai frantuzeste unul cu altul. Cel mult ne amintim sa ne fi vazut in timpul naufragiului. Acum hai sa-ti arat turnul! Dar sa ne grabim, ca vine furtuna dinspre apus.

Mersera prin padure si ajunsera la ingramadirea de stanci in al carei mijloc se ridica ruina turnului. Acesta n-avea o circumferinta prea mare, fiind inalt cam de vreo cincisprezece metri. Restul se naruise. Usa era ingusta si scunda. Zidul rotund avea in partea de jos cateva deschizatura inguste de fereastra. Sus insa se inaitau in aer cateva coloane groase, dovada sigura ca acolo fusesera incaperi cu ferestre mari. Coloanele acestea stateau fara sa se sprijine de ciubucul ruinii, tin'lite de propria lor greutate.

Cei doi barbati intrara inauntru si bagara de seama ca o scara ducea in sus. Era greu de urcat, caci treptele erau acoperite de daramaturi, care se rostogolisera, din inaltime. Cu toate astea urcara, dar nu gasira nimic deosebit si nici vreo urma ca in vremea din urma calcase vreun picior omenesc pe acolo.

Coborara inapoi si cercetara imprejurimile turnului. Si aici se aflau daramaturi in cantitate atat de mare, incat ar fi fost o munca uriasa sa fie curatat locul, ca sa vada daca nu cumva ducea vreo alta scara in vreo pivnita.

Parasira locul singuratic si strabatura padurea inapoi spre castel.

- Stafiile nu si-au ales o locuinta prea comoda, spuse Fritz. Le compatimesc.

- Si eu pe tine, raspunse Müller.

- Pentru ce?

- Pentru ca turnul acesta va fi pentru catva timp postul tau de observatie. Va trebui sa renunti la confort si eleganta.

- Zic si eu ca sunt la oaste si ma supun. Dar o sa ma feresc sa stau chiar in turn. Acolo nu e nimic de gasit. Daca e intr-adevar ceva necurat, atunci stafiile plutesc pe afara, astfel ca pe pamant imi voi alege un locsor, de unde sa pot tine sub observatie intrarea. Si unde mai pui ca sunt cele dintai stafii pe care le voi vedea. Ma bucur de pe acum, zau asa.

Se despartira. La departare nu prea mare se aflau casele unui sat, si intr-acolo isi indrepta Fritz pasii. Müller insa porni in directia de unde vertise, deoarece turnul , se afla aproape in linie dreapta cu castelul si-i oferea un adapost bun impotriva furtunii.

Aceasta incepuse sa scuture copacii. Un muget sinistru spinteca vazduhul. Un intuneric adanc se lasa, sfasiat din cand in cand de fulgere. Un tunet grozav facu sa se cutremure pamantul si portile cerului se deschisera.

Din fericire Müller ajunsese in apropierea turnului. Goni printre stanci, intra inauntru si. . . cat pe ce sa se dea speriat inapoi, caci in fata lui vazu, la lumina unui fulger, de baroana Marion.

- Ma iertati, domnisoara, zise el. Nu stiam ca se afla cineva aici.

Nu se puteau vedea unul pe altul, caci aici inauntru intunericul era cu atat mai adanc.

- Si eu credeam ca sunt singura, zise ea, dar n-ai pentru ce sa-ti ceri iertare, domnule. Padurea e deschisa pentru oricine.

- Si ruina aceasta, dumnisoara.?

- Fireste. De ce sa nu puteti cauta adapost aici, la fel ca mine? V-a udat ploaia?

- Nu cine stie ce.

, - Nici pe mine nu m-a udat. Turnul este aproape.

El banui ca ea fusese ia mormiant. Cat de mult trebuie s-o fi iubit pe mama ei, daca imediat dupa ce sosise se dusese la mormantul acesteia.

- Ati fost singura in padure? intreba dansul.

- Da. Dar cred ca ploaia asta va tine. Cel mai bine ar fi sa ne asezam comod.

Ochiul sau se obisnuise acum cu intunericul, si astfel baga de seama ca ea isi scoase salul de pe umeri si-l intinsese pe una din trepte, asezandu-se pe el. El ramase in apropierea ei, sprijinindu-se de zid.

Afara continua sa ploua, sa fulgere si sa tune. Cei ,doi tineri pastrara tacere, pana cand, in cele din urma, Marion o intrerupse:

- Se pare c-am fi predestinati sa ne intalnim numai pe furtuna. E drept ca aceasta de acum nu e atat de grozava ca aceea care am intampinat-o pe Mosel.

Ce sa raspunda el la asta? Tacu. Si ea paru ca sovaie sa continue si abia dupa cateva minute zise:

- De ce ati disparut atat de repede de la ferma?

- Stiindu-va in buna paza, n-aveam nici un motiv sa raman, raspunse el.

- N-am gasit atunci un prilej sa va multumesc. ingaduiti-mi s-o fac acum, domnule doctor.

ii intinse mana si i-o stranse calduros pe a lui.

- M-am interesat de dumneavoastra, cum era si firesc, dar din pacate n-am putut afla nimic afara de nume. Aveam impresia ca doctorul Bertrand va cunoaste, dar s-a dovedit foarte scump la vorba. Cu atat mai surprinsa am fost astazi, intalnindu-va la castelul Ortry ca educator al fratelui meu. Dar ne-am mai intalnit noi si inainte, intr-o seara, pe culoarul hanului din Trarbach. Va amintiti?

- Da.

- Cine putea banui atunci ca ma veti salva dintr-o primejdie de moarte? Dar de ce n-ati pomenit atunci nimic ca ne vom revedea?

- N-am avut prilejul, cauta el sa se scuze.

- E drept, zise ea, si cu atat mai mult ma bucur acum stiindu-va printre noi. Nu va pot intreba inca daca va place la noi, pentru ca sunteti abia de foarte scurt timp aici. Dar va rog staruitor sa treceti peste unele neplaceri marunte, de dragul iubirii pe care v-ati castigat-o din partea lui Alexander. Mi-a vorbit cu multa insufletire despre dumneavoastra, iar bunicul meu v-a laudat pentru chipul curajos cum l-ati salvat pe copil. De aceea sunt cu atat mai mirata ca . . .

Se intrerupse si Müller starui:

- Va rog, continuati, domnisoara!

- Ma mira ca nu cunoasteti un anumit joc, pe care-l stie orice barbat.

- Care anume?

- Jocul de biliard. Colonelul Rallion a povestit dupa amiaza o intamplare, care pare sa dovedeasca aceasta. Dar, urma ea, ridicand glasul, va rog sa-mi spuneti sincer de ce ati primit atat de linistit insulta acestui domn?

- Va rog sa-mi dati voie sa nu va raspund la intrebare, domnisoara.

- Cum? zise ea, repede. Va. temeti de el?

El tacu. Dansa il vazu ducandu-se spre usa turnului, desi furtuna abatea inauntru picaturi mari de ploaie, sj isi dadu seama ca vroia sa-si inabuse un simtamant anumit, inainte de a-i raspunde. Ramase acolo mult timp. Tunetul continua sa bubuie, uraganul urla. Müller fu udat pana la piele, ceea ce paru ca nu simte totusi. Ea se ridica si-l atinse pe brat.

- De ce nu-mi raspundeti, domnule?

Dansul se intoarse si Marion simti ca isi retragea bratul sa nu-i simta atingerea.

- Pentru ca in cuvintele dumneavoastra e o insulta mai mare ca in acelea ale colonelului, domnisoara, raspunse el. Dar eu nu sunt decat un simplu profesor, platit cu leafa.

- Va inselati, domnule doctor. N-avusesem catusi de putin intentia sa va insult. Sunteti salvatorul meu si al fratelui meu. Cum as putea sa va supar, deci? Nu suntem eali unul fata de altul; numai intamplarea a facut sa fao parte din nobilime, in timp ce dumneavoastra va datorati cunostintele si experienta silintei ce v-ati dat-o pentru a le dobandi. Fratele meu va trebui sa invete dc la dumneavoastra, deci, hotarati, va rog, daca asta e de natura sa scada, sau sa sporeasca valoarea dumneavoastra in ochii nostri.

Vorbise pe un ton atat de sincer; Müller vazu ca-si dadea osteneala ca el sa n-o inteleaga gresit. Asta il umplu de bucurie. Ea adauga:

- intrebarea mea n-a avut alt scop decat sa va arate cat m-as bucura sa va vad si fata de colonel asa cum v-am vazut in alta imprejurare. Cand m-am aflat in primejdie, el nu s-a gandit decat la propria sa salvare. Cand a avut acel curaj meschin sa va insulte, dumneavoastra

Capitanul garzii imperiale

ati plecat fara sa spuneti nimic. Nu era firesc sa ma surprinda?

I-as fi putut raspunde numai cu arma, nu si cu

vorba.

- Si de ce n-ati facut-o?

- Fiindca nu e lucru usor pentru adversarul meu sa se bata cu mine.

Spusese cuvintele acestea cu toata linistea si modestia, astfel incat ea nu le considera drept lauda de sine.

- E foarte frumos, dar nu trebuie sa lasati insulta nepedepsita.

El se apropie de dansa si o intreba raspicat:

- Sa inteleg ca doriti sa va ucid logodnicul, domnisoara?

Ea tresari, aproape speriata.

- Cum, numai de dragul meu ati renuntat sa-l pedepsiti?

- Da.

- Nu era nevoie de asta. Cine V-a spus ca e logodnicul meu?

- El insusi s-a laudat in public.

- Atunci va declar ca omul acesta ma dezgusta si ca nu trebuie sa-l crutati, din consideratie pentru mine. Bunicul doreste casatoria noastra, dar eu nu voi intinde mciodata mana mea unui om, pe care nu-l pot nici iubi, nici respectfi.

Cateva clipe domni tacere dupa aceste cuvinte, apoi Müller zise:

Va multumesc pentru bunatatea dumneavoastra, domnisoara. Ca om de onoare trebuia sa-l provoc pe co-onel, dar el e oaspetele casei al carei angajat sunt eu prezent.

- Asta n-are a face, zise ea, cu ton tiotarat. il cunoasteti bine pe bunicul meu?

- Nu mi-a fost inca cu putinta.

- Atunci dati-mi voie sa va spun ca si el este un spadasin si un tragator pasionat. Cea mai mare placere a sa este sa fie spectator la o lupta. Daca l-ati fi provocat pe colonel, bunicul nu v-ar fi luat-o catusi de putin in nume de rau. Dimpotriva, sunt incredintata ca v-ar fi servit din toata inima ca oh, Dumnezeule!

Exclamatia aceasta o scoase in clipa cand un fulger, mai puternic ca celelalte, lumina ca ziua toata scena, si un tunet cutremura din temelii vechea ruina. La lumina fulgerului cei doi tineri putura vedea intreg labirintul de stanci din fata turnului, si tot atunci zarira o faptura inalta, alba, c,are se indrepta printre daramaturi, spre turn. Chiar cand lumina orbitoare a fulgerului se stinsese, se mai putu vedea namila alba apropiindu-se, incet de tot, ca si cum ploaia nici n-ar fi atins-o.

Marion, care se ridicase de pe locul unde sezuse, se apropie <e Müller si sopti:

- L/ama, spiritul mamei mele!

Si cu cat venea mai aproape fantoma, cu atat mai speriata, se lipea fata de zidul dindaratul scarii turnului si de profesorul german.

Aparitia aceea alba venea din directia unde era mormantul. Müller nu credea in stafii, dar nu-si putu stapani totusi un fior cand vazu faptura alba alunecand printre stanci, sub luminile fulgerelor si bubuitul tunetelor, in timpul naufragiului de pe Mosel, Marion se aratase neinfricata, acum insa se lipi tot mai strans de Müller, atat de strans, incat acesta o cuprinse cu bratul, fara sa vrea. Si cand aparitia ajunse la intrarea turnului, fata ridica chiar bratul, petrecandu-si-l in jurul doctorului, care o simtea tremurand.

Ajungand sub usa, fantoma se intoarse cu fata spre padure, ridica bratele si rosti cu glas rasunator:

- Allah il Allah! in numele atotmilostivului Dumnezeu! Lauda si preamarire stapanului lumilor, aceluia care va aparea in ziua Judecatii de Apoi! Tie vrem sa-ti slujim si pe tine te imploram, ca sa ne calauzestfi pe drumul cel drept, pe drumul acelora care se bucura de favoarea ta si nu pe drumul acelora care te supara, pe drumul gresitilor!

Lasa bratele in jos, se dadu putin inapoi si isi urma ruga:

- Allah e acela care faureste fulgerele si adapa pamantul cu ploaie. Tunetul il preamareste si ingerii la fel. El isi trimite fulgerele si-i prapadeste pe cei pe care vrea dansul. Allah il Allah, akbar Allah!

Se indrepta spre scara si o urca, fara sa-i ia in seama pe cei doi tineri, pititi indaratul scarii. Si ca si cum cuvintele ei ar fi avut o putere m.iraculoasa, mai tasni un ultim fulger, rasuna apoi un tunet ingrozitor, dupa care se facu tacere. Ploaia mai tinu timp de un minut si curand inceta si ea cu totul. Lumina zilei reaparu, dar fantoma se facuse nevazuta in partea de sus a turnului.

Müller si Marion stateau inca strans imbratisati in acelasi loc. El ii privi chiput palid si o vazu tinand ochii inchisi, nemiscata.

- Marion! sopti dansul incetisor, aplecandu-se spre ea. La auzul acestui cuvant dansa se trezi.

Fusese o nechibzuinta din partea lui s-o cheme pe nume. Ce era dansul decat un simplu profesor particular, pe langa ea, o baroana? is idadu seama prea tarziu de asta. Ea deschise ochii si-ii intalni pe ai sai. O roseata adanca lua locul paliditatii de pana atunci de pe chipul ei, si lasa in jos bratul cu care se tinuse dc el. Se dadu

la o parte si astiel fu si dansul silit sa si-l desprinda pe al sau.

- Unde e? intreba ea incetisor.

- Colo sus.

- Se va inapoia. Hai sa mergem, te rog!

- Ba nu, ramanem aici! replica el. Sa asteptam in liniste sfarsitul. Credeti intr-adevar ca a fost o stafie?

- Da, raspunse ea, cu convingere. Spiritul mamei mele.

- Dar daca va inselati totusi, domnisoara?

- Nu ma insel.

- Ati mai vazut vreodata aparitia asta?

- Niciodata pana acum, dar in tot tinutul se vorbeste de ea. Nu e nici o inselatorie.

La aceste cuvinte, ea se cutremura. Dar Müller scutura din cap.

- Stafiile nu-si fac aparitia ziua. Stafiile nu se uda; am vazit ca voalul alb pe care il purta straina, dupa obiceiul arabesc, era imbibat cu apa de ploaie. Si stafiile nu rostesc cu voce tare cuvinte din rugaciunile Coranului.

- Din Coran erau acele cuvinte?

- Da. in pragul usii, a rostit primul capitol din Coran, care se numeste "Marturisirea', iar cea de-a doua rugaciune a fost din capitolul al 13-lea, denumit "Tunetul'.

- iviama mea a fost mahomedana, marturisi Marion. Tremur de spaima ca i-am zarit stafia. Sa plecam!

- Va rog sa mai asteptati o clipa! Am s-o urmaresc. Trebuie sa vad unde a ramas.

- Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Mi-e atat de frica. Nu ma parasiti! Trebuie sa ma duc acasa; trebuie sa ma rog la Dumnezeu sa-i daruiasca mamei pacea si linistea vesnica. Veniti!

il trase afara din padurea umeda si fu nevoit s-o ur-tmeze. Pe cand treceau in graba pe langa stanci, Marion iarunca, involuntar, o privire in spate si, speriata, arata [spre varful ruinei. Acolo sus, se afla silueta alba, cu mai-lile ridicate, indreptate spre Est, acolo unde se afla Mecca [si piatra sfanta Kaaba. Se auzeau rasunand cuvintele ru-|gaciunii sale, dupa furtuna care izbucnise spre dimineata. : in spatele ei sitiralucea, spre vest, soarele care apunea si f deasupra ei trona un curcubeu cu niste culori minunate. |Germanul vazuse stafia din turn, dar nu putuse dezlega imisterul acesteia.

6. ABU HASSAN, VRAJITORUL

Pe vremea lui Napoleon al III-lea, orasul Metz era resedinta a vreo suta douazeci de divizii militare si, impreuna cu diviziile din Strasbourg, Besançon si Cha-lôns-sur-Marne, facea parte din comandamentul militar al Estului, care isi avea cartierul general la Nancy.

Metz era un oras tipic german, caci, atunci cand Lothar cel Tanar isi impartise landurile, Metz intrase sub stapanirea lui Ludjvig Germanul, deci a Reichului german. Doar prin masinatiuni continue francezii au reusit sa obtina mai intai protectoratul asupra orasului Metz si apoi, cu cazia pacii de la Westfalia, deplina putere asupra acestei itnportante fortarete.

Unul dintre cele mai mari hoteluri din Metz, HoteZ de lEurope, se afla in cea mai frumoasa parte a orasului, chiar in apropierea garii, si era preferat, in special, de nobilii seniori care gaseau aici tot ceea ce putea sa le satisfaca pretentiile mari.

in primavara anului 1870, hotelul acesta se bucura de prezenta a numerosi vizitatori. La vremea aceasta, Metz era un adevarat paradis al vietii militarilor. Ofiteri superiori veneau si plecau; nu se stia de unde, incotro si de ce. Si, desi majoritatea dintre ei umblau in civil, stapanul, precum si personalul de serviciu al Hotelului de lEurope, unde trageau de obicei acesti domni, aveau ochii destul de ageri pentru a sti cu siguranta ca aveau de-a face cu militari influenti, a caror prezenta lasa de banuit |ca se punea ceva important la cale.

De cateva zile, un domn in varsta ocupa cateva dintre |cele mai bune camere din hotel. Avea cu el mai multi |servitori iar de pe valizele sale nu fusesera inca scoase etichetele de tren, asa incat feciorul putuse sa citeasca pe tele cuvintele Paris si Nancy. Domnul venise, deci, din ? Capitala, trecand iipoi prin cartierul general al Estului |si sosind apoi la Metz, situatie de natura a face loc multor [presupuneri. isi spunea foarte simplu, domnul Macon, iar, unul dintre chelneri, care servise in cea mai ele-|ganta cafenea de la Louvre, afirma ca il cunoaste foarte bine pe acest domn si ca ar fi contele Jules Rallion, favoritul imparatului.

Se parea ca acest chelner spunea adevarul, caci se observa in curand ca domnul Macon facea vizite dese co-[mandantilor diviziei si fortului Metz, precum si altor per-[soane sus-puse, si era tratat de acestea intr-un fel din lcarG se putea deduce rangul sau inalt.-

In ajun poruncise servitorilor sai sa fie gata astazi de Irum, deoarece avea de ganc|| sa plece cu trenul de un-Isprezece la Thionville, unde urma sa ajunga dupa ora |douasprezece.

Pe la ora noua veni un tanar, care facea impresia unui ; ofiter in civil, si intreba daca putea vorbi cu domnul Í Macon. Cand i se ceru sa-si spuna numele, strainul dadu |o oarte de vizita, pe care se putea citi: Bernard Caligny, Isef de escadron. Caligny acesta era deci capitan de ca-Í valorile. Fu anuntat si primit indata. Domnul Macon il iintampina cu politete, ii oferi tigarete, duipa care avu loc linitire cei doi o convorbire aproape la fel ca aceea din ora-pselul Simmern, intre general si locotenentul Greifenklau.

- in odaia colonelului dumitale am vazut un peisaj in creta, despre care mi se spunea ca e facut de dumneata, capitane, zLse Macon.

- E o lucrare ocazionala de-a mea, raspunse celalalt.

- O lucrare ocazionala, care dovedeste insa multa indemanare. Cred ca ai putea indeplini usor rolul unui pictor peisagist.

- Nu mi-ar fi greu, e drept.

- Ma bucur ca aud asta. Dar ia spune, ma cunosti, capitane? ,

Celalalt zambi:

- Astazi am placerea sa stau de vorba cu domnul Macon.

- Si cum mi-ai raspunde in alte imprejurari?

- Atunci as avea onorea sa ma aflu la contele Jules Rallion, raspunse capitanul, inclinandu-se.

- Bine, vad ca ma cunosti. Am auzit si eu de dumneata. Suntem multumiti de ceea ce ai facut si de aceea sunt pe punctul de a-ti da prilejul sa te remarci.

- Vai profita de acest prilej pentru a va dovedi ca dorinta fnea arzatoare este sa ma fac folositor.

- Bine. Am auzit ca cunosti limba germana.

- La perfectie, sunt nascut la Strasbourg.

- Vei fi in stare sa treci la Berlin drept german?

- Sper, dar ar trebui sa ma pot legitima ca atare.

- Vei fi preva.mt cu cele necesare. Asculta la cele ce-ti voi spune!

Contele isi aprinse o alta tigara si cauta sa-si ia o atitudine importanta, de diplomat.

- Suntem pusi in situatia de.a ne gandi la un razboi cu Germania. Razboiul germano-austriac a dovedit indeajuns ca sefii armatei prusiene sunt foarte prudenti. E de presupus ca Prusia ne va ghici intentiile si, in consecinta, se va pregati. Trebuie sa aflam doua lucruri: in primul rand daca suntem spionati, si apoi ce fel dc contraspionaj ni se opune. Ma intelegeti?

- Cat se poate de bine.

- E de la sine inteles ca nu putem incredinta o astfel le misiune reprezentantilor nostri diplomatici oficiali.

lAvem nevoie de o forta neoficiala, in stare sa duca la fcapat aceste cercetari. Pentru asta se cere un barbat care, |pe langa cunostintele militare indispensabile, sa aiba si ; destula iscusinta pentru a-l trage pe sfoara pe dusman. [Barbatul acesta trebuie sa plece la Berlin, cu hartiile si irecomandarile necesare. Va primi instructiuni cum tre-Ibuie sa se comporte, i se vor pune la dispozitie sume atat Ipentru cheltuielile personale, cat si pentru alte scopuri ineprevazute. Sarcina sa nu va fi usoara, insa si rasplata |va fi corespunzatoare. Mi-ai fost recomandat, capitane.

- Ma voi folosi cu bucurie de prilejul ce mi se ofera Ide a-mi servi patria si nu voi ezita sa-mi ating tinta.

- Ma asteptam la acest raspuns. Ai mai fost la Berlin?

- Nu inca.

- Foarte bine, caci astfel nu risti sa fii recunoscut. Eu plec la ora unsprezece spre Thionville. iti poti face

jana atunci pregatirile de calatorie?

- Un soldat trebuie sa fie oricand gata sa porneasca |la lupta.

- Frumos! Ma vei insoti. Trebuie sa fac o vizita I secreta pe aici pe aproape, de rezultatul careia depinde Ifelul cum te vei comporta dumneata. Lucrul acesta se aranjeaza in cel mult doua zile, dupa aceea vei putea Ipleca la Berlin. Acolo va trebui sa-ti concentrezi toata atentia spre cartierul general al armatei. Si-(ti voi da chiar |acum o adresa, care-ti va fi de mare folos.

Scoase din buzunar carnetul de notite, rasfoi intr-insul si urma:

- Exista acolo un ofiter, un om foarte iscusit si, cu toata tineretea lui, un strateg de seama, care chiar si acasa, la el se ocupa cu lucrari importante. Daca vei izbuti sa castigi prietenia acestui om, iti va fi posibil, cred, sa arunci cate o privire in acele lucrari. O convorbire dusa cu dibacie te-ar putea face sa ghicesti multe din ceea ce n-ar vrea sa-ti spuna persoana in chestiune. Cateva sticle

cu vin oferite la timp si in locul oportun au adesea im rezultat nebanuit. Afara de aceasta, omul nostru are rude, a caror incredere ti-ai putea-o dobandi. Pe scurt, cu aceste

indicatii vreau numai sa-ti spun ca omul inteligent trebuie sa se priceapa sa traga foloase din orice. Am un motiv cu totul deosebit sa pun sa fie supravegheat si

iscodit tocmai acest ofiter.

- Repet ca-mi voi da toata osteneala, spuse capitanul, Pot cunoaste numele ofiterului?

- De ce nu: e locotenentul Richard de Greifenklau. Unde isi are locuinta nu-ti pot spune, dar nu-ti va fi greu s-o afli, fara sa trezesti banuieli. Un lucru stiu insa, care-ti v fi de folos: are un bunic, un veteran din asa-isele razboaie de eliberare, care a luptat intai sub Lüt-zow, apoi sub Blücher, si a fost grav ranit la Waterloo. Batranul acesta vorbeste si astazi cu insufletire de campaniile la care a luat parte, si cred ca stii ca bunavointa acestui soi de oameni poate fi lesne dobandita, daca-i lasi sa creada ca esti molipsit de entuziasmul lor. Asta e tot ce-ti pot spune deocamdata. Vei mai primi si alte ordine. Ai vreun costum dintr-acelea cum obisnuiesc sa poarte pictorii?

- Mi-l voi procura repede.

- Si o paleta?

Capitanul nu-si putu retine un zambet.

- Ca sa duci de aici la Berlin o paleta ar fi fost atat de incomod pe cat de inutil. Daca e vorba sa troc drept pictor pe drum, e de-ajuns sa ma imbrac corespunzator si sa am o mapa. O paleta imi voi cumpara la Berlin.

- Fie si asa. Acum du-te si fa-ti pregatirile in graba, caci te astept tot aici la unsprezece fara un sfert. La revedere.

Se ridica si intinse ofiterului mana. Acesta o stranse respectuos, apoi se departa cu o plecaciune adanca. Stia bine ca favoritul imparatului se bucura de mai multa trecere la acesta decat oricare dintre ministri.

Putin inainte de ora unsprezece, in trenul care statea gata de plecare spre Thionville, domnul Maoon se urca intr-un compartiment de clasa a doua, urmat de un tanar in pantaloni stramti, de culoare cenusie, ghete de lac, haina de catifea, palarie cu borul Lsrg si manusi galbene. Avea sub brat o mapa cat toate zilele si nimeni nu s-ar fi indoit ca avea de-a face cu un pictor.

Cand coborara in gara Thionville, pe peron se afla batranul capitan de la castelul Ortry, venit in intampinarea inaltului oaspete. Domnul Macon, redevenit aici contele Rallion, il batu prietenos pe umar pe Richemonte.

- Dupa cum vad, capitane, ai primit telegrama msa!

- Acum doua ceasuri, si m-am grabit sa va ies inainte.

- imi dai voie sa-ti prezint pe capitanul Caligny, care pleaca ia Berlin ca pictor. in ce scop cred ca nu-i nevoie sa-i spun unei vulpi batrane ca dumneata.

Richemonte isi descoperi dintii intr-un ranjet si scrasni de parca ar fi vrut sa sfasie intreg Berlinul, apoi privi cu incredere la ofiter.

- Fa-ti treaba bine, amice, zise el, pentru ca pru-sienii acestia sa-si ia in sfarsit rasplata meritata de mult.

- Capitanul isi va da toata osteneala, sunt convins de asta, spuse contele Rallion, in locul ofiterului. Ai venit cu trasura?

- Cu doua. Una e pentru servitorii dumneavoastra.

- Bine, sa plecam!

Dupa scurt timp, cele doua trasuri inaintau pe soseaua care leaga Thionville de Ortry. Trecusera de primul sat, cand cei trei barbati bagara de seama un om imbracat ciudat, care mergea inaintea lor pe sosea. Purta pantaloni largi, dupa moda orientala, legati sub genunchi, iar in picioare avea sandale. Ciorapi si jambiere n-avea, astfel ca i se vedeau picioarele slabanoage si arse de soare. Partea superioara a trupului ii era acoperita de o jacheta rosie, impodobita cu fireturi, iar in jurul mijlocului isi petrecuse un sal vechi de culoare albastra, in care erau infipte tot felul de obiecte exotice, a caror destinatie nu s-ar fi putut ghici. Sub jacheta deschisa in fata se vedea o camasa, care putea sa. fi fost alba cu multi ani in urma, iar pe capul sau trona maiestuos un fes. Pe umarul acestui om atarna un sac de piele, inauntrul caruia trebuiau sa fie vietati, caci sacul se tot misca. Toata figura lui parea formata dintr-o barba mare, un varf de nas litacojiu si doi ochi acoperiti aproape de genele ;ungi.

Cand Itrasurile se apropiara, omul se opri in loc sa le lase sa treaca. Genele i se ridicara incetisor si ochii privira nepasatori de sub ele. Dar abia ii zarira pe cei din prima trasura, ca ei se insufletira ca prin farmec. Devenisera doi carbuni aprinsi si stateau gata sa iasa din orbite. in clipa urmatoare insa vagabondul deveni stapan pe sine. Se sprijini de un copac de pe sosea si cand trasura trecu pe langa dansul scoase un fel de suierat.

Imediat caii se ridicara in doua picioare si, cu toate sfortarile vizitiului, nu putura fi urniti din loc. Lovi cu biciul, plescai din limba, le spuse cuvinte de indemn, dar totul fu in zadar. Orientalul statea locului si isi atintise privirea asupra batranului capitan. Acesta se intoarse spre el, facand un gest amenintator cu mana.

- Omule, nu vezi ca animalele s-au speriat de tine? Cara-te!

- S-au speriat? zise celalalt. De mine nu s-a speriat inca nici un cal. in schimb toti asculta de un semn al meu. Ai cui sunt acesti cai?

- Ce te priveste pe tine, vagabondule? iti poruncesc sa te cari, altminteri pun vizitiul sa te biciuiasca!

- Nu ma tem de el, raspunse celalalt, linistit. Dupa ce voi fi aflat cui apartin trasurile, voi porunci cailor sa asculte, si atunci va veti putea urma drumul, inainte de asta insa nu!

Capitanul dadu cu dispret din umeri si porunci vizitiului sa-si urmeze drumul, dar omul nu fu in stare sa-i indeplineasca dorinta. Caii nu se urnira din loc, cu toate ostenelile sale.

- Nu merge, conasule, spuse el. Diavolul o fi intrat in cai, sau omul ala de colo s-o fi pricepand sa faca farmece. Daca m-as folosi de forta, imtrup oistile.

Contele privise pana acum linistit. Vazand intorsatura pe care o luasera lucrurile, se intoarse spre a doua trasura, in care stateau cei doi servitori ai sai, si le zise:

- Alungati-l pe omul acesta de aici, ca sa nu-l mai vada caii!

Servitorii coborara si se apropiara amenintatori de strain. ii poruncira sa plece si, cand vazura ca nu vrea sa-i asculte, se pregateau sa-l ia cu forta. in aceeasi clipa insa se dadura speriati inapoi, caci batranul isi desfacu sacul de piele, din care tasnira afara trei serpi. Taratoarele isi incolacira cozile in jurul gatului inalt si golas al stapanului lor si, ca si cum ar fi vrut sa-l apere, isi agitara trupurile in aer, eu o repeziciune uimitoare. Erau serpi veninosi, din familia serpilor cu ochelari indieni.

gatondul ridica mana si-i mangaie dragastos. C!ine doreste sa ma atace, sa pofteasca! spus el. Toat animadele padurii si campiei asculta dc mine, 5 sunt stapan si peSte cai. Animalele voastre nu vor parasi locul pna cand nu le voi ingadui eu. Ale cui sunt tra surile a-cestea?

Cele doua persoane din prima trasura nu socoteau d demnitar tea lor sa raspunda acestui strain, dar in acelasi timp dadura seama ca omul este de neatins. Vizitii

le veni jn ajutor, strigand:

llrrasurile sunt de la Ortry!

Ortry! repeta imblanzitorul de serpi. Bine! Ved( ti-va drum!

ose o suieratura si imediat caii «o luara la galo incat A;-izitiul avu mult de furca sa-i stapaneasca. Om pnvi cupa trasuri si cand nu le mai vazu isi intoar privire,a spre rasarit. Ochii i se marira, genunchii i se i: doira ,pre pamant, bratele i se incrucisara pe piept.

- Allah! Allah! inceipu dansul.. Numele tau este

unic si puterea ta e nemarginita. Fii laudat ca miai ingaduit; sa-l intalnesc pe banditul acesta, pe ucigasul tribului iiostru! Fii laudat ca mi-ai ingaduit sa gasesc cea dintai urma a Liamei, fiica corturilor noastre, sotia fratelui r-neu Saadi. Jur fata de tine si toti califii sfinti s-o eliberez sau, daca e moarta, s-o razbun, cum n-a fost razbia-at pana acum nici un copil al desertului.

rncezilor le vorbise in dialectul celor din sudul Frantiti insa rugaciunea de acum si-o facuse in arabeste. Asa c-xom statea ingenuncheat la pamant, cu serpii incoia-ciU ir-n. jurul gatului sau, oferea o priveliste infricosatoare.

Codata se ridica de la pamant, indemna serpii sa in tre inapoi in sac si isi urma drumul, acelasi drum pe care merscra trasurile. Ajuns in satul apropiat, intra in carciuma. Gasi acolo numai un om batran, care-i servi bautura comandata, privindu-l cu interes si intrebandu-l:

- Desigur, nu esti nascut in nordul Frantei?

_ Nu, raspunse arabul. M-am nascut sub soarele fierbinte al sudului.

_ Ce faci .pe aici, sau ce negustoresti?

- Oamenii ma numeSc Abu Hassan, vrajitorul. Am cercetat tainele spiritelor si am supus puterii mele toate vietatile.

- Ah, un scamator! zambi carciumarul. Unde vrei sa-ti arati talentul?

- La Ortry.

- Acolo vei face afaceri proaste.

- Cum?

- La lucratori, care ar dori o mica distractie nu se poate duce nici un strain, iar la castel sunt oameni care au vazut ceva mai mult decat reprezentatiile pe care le vei da dumneata.

- Abu Hassan stie mai multe decat altii. Cine locuieste la castel?

- Baronul de Sainte-Marie.

Vrajitorul clatina usor din cap, ca si cum n-ar fi fost multumit cu acest raspuns.

- Si mai cine?

- Sotia si cei doi copii ai sai.

- Ce varsta are baronul?

~~ Ca la vreo cincizeci de ani. Abu Hassan clatina iar din cap.

- Nu locuieste acolo si un barbat cu mustata mare, runta? mai intreba el.

- Da, tatal baronului. ~~ Cum il cheama?

- De fapt, ar trebui sa-l cheme si pe el tot Saintc Marie, dar nu e ia.sa, caci ii zice Richemonte. Probabil ca fiul sau a fost inrLobilat de imparat.

Abu Hassan ciuU urechile, dar isi dadu osteneala sa para nepasator, cand intreba:

- A fost soldat batranul acesta?

- Da. A luptat sub marele imparat si se spune c-a fost si printre kaloyli.

- A avut sot.ie?

- Probabil, caci baronul e doar fiul sau. Eu nu i-am cunoscut, caci f amiha Sainte-Marie locuieste abia de cativa ani aici.

- Baronul e casatorit?

- Da.

- Cu o straina?

- Nu, cu o frantuzoaica. Dar ce va veni sa puneti a.easta intrebax-e?

- N-iati axjLzrit niciodata de o femeie pe care o chema Liama? ,

- Liama? da, aveti dreptate, ea a fost prima sotie a baronului. Cormantul ei se afla in adancul paduri, langa turnul st;afiei, iar fiica ei traieste inca.

Ochii strai rxiolui ardeau parca pe sub gene, dar in clipa urmatoare- intreba linistit:

- A lasat in urma o fiica? Si cum o cheama?

- Marion.

- N-a chernat-o niciodata altfel?

- De ce s-o fi chemat altfel? intrebarea dumneavoastra mi se p are stranie.

Cei doi se intretinura in felul acesta, inca mult tHTP-Hassan afla tot ceea ce stiau hangiul si locuitorii in Ortry. Afla si ca fantoma Liamei era deseori vazuta i

tumul cel veihi. in cele din urma, strainul pleca.

Pe strada, singur fiind, scutura din cap si mormai, in limba ,a materna:

_ Pe batranul acesta Richemonte il caut. Allah mi-a

indreptat in sfarsit pasii spre telul meu; dar Liama, fiica desertului, a murit. Am s-o razbun. Cine-i aceasta Marion? Cine-i acest baron de Sainte-Marie? Cine-i spiritul care-si face aparitia in turn? O sa ma duc la Ortry si o sa merg pe urmele pe care le-am descoperit; apoi o sa ma intorc la Saadi si am sa-i spun ca asosit, in sfarsit, momentul razbunarii.

Ochii ii luceau salbatic, iar gura i se stramba intrn suras sarcastic.

- O sa ma recunoasca? O, nu! Durerea mi-a brazdat adanc chipul si mi-a ros carnea de pe trup. Si chiar daca ar afla cine sunt, tot nu ma tem de el. Nu s-au speriat toti de serpii mei? Oare nu le-a luat Allah mintile de n-au inteles de ce ma asculta caii? Si daca oamenii aceia ma ameninta, o sa le arat la ce vrajitorii ma pricep si o sa se teama de mine, considerandu-ma diavolul in persoana. Da, ziua razbunarii e foarte aproape. L-am recunoscut pe dusmanul meu de moarte si n-o sa-mi gasesc linistea, pana nu-l distrug. ingropa-l-ar Allah in abisul din Dschehennah!

7. CONSPIRATIA

Cosurile uzinelor de fier din Ortry trimiteau trambe groase de fum spre cerul albastru si in toata intreprinderea domnea agitatie mare, agitatie provocata de zvonul ca in ziua aceea va avea loc vizita secreta a unui om de incredere al imparatului Napoleon al III-lea.

Dar, chiar si fara asta, aerul atelierelor ar fi fost mai incarcat ca de obicei.

Marion il salutase cu raceala pe contele Rallion la sosirea sa la castel, lasand, astfel sa se intrevada lipsa de entuziasm pe care-o resimtea fata de viitorul ei socru. Batranul capata cele mai frumoase incaperi ale castelului, in vreme ce Caligny, presupusul pictor, fu instalat in locuinta fostului director al fabricii.

Dupa ce fura serviti cu un aperitiv, batranul si cei doi Rallioni se indreptara inspre uzine. Caligny, care incepuse sa se plictiseasca, se duse in gradina, sa picteze castelul.

Acolo, pe o banca, tocmai in locul cel mai potrivit pentru schite, sedea doctorul Müller cu o carte in mana. El se ridica politicos, cu o expresie de mare surpriza. Sa fi fost o iluzie optica? Pictorul acesta semana cu servitorul Fritz ca doua picaturi de apa!

Caligny observa mirarea celuilalt.

- Se pare ca va deranjez, zise el. Cui trebuie sa-i , :er scuze, domnule?

- Eu sunt educatorul tanarului baron.

- Iar eu sunt pictor si am sosit aici impreuna cu antele Rallion. Ma gandeam sa pictez castelul de pe anca aceasta, dar se pare ca va inoportunez . . .

- Luati loc! il invita germanul politicos. Numele meu Müller.

- Iar al meu, Kaller. Simt german ca si dumnea-)roastra, dupa cum am constatat cu bucurie, auzindu-va liumele.

- Asa e. Sunt originar din Leipzig.

- Iar eu din Stuttgart.

Amandoi minteau, fiind nevoiti sa indice localitatile recute in actele lor. Francezul se dovedi un om foarte Sociabil si Müller se simti bine in compania lui. In curand, jnvorbirea se opri asupra Berlinului - intamplator, am credea profesorul. Nu sesiza ca Kaller o indrumase inadins asupra acestui subiect.

- Ati fost vreodata in capitala Prusiei?

- Chiar foarte des, raspunse Müller.

- Bineinteles, dat fund faptul ca locuiti atat de feproape. Sunteti cunoscut acolo?

- in oarecare masura.

- Chiar si in cercurile militare?

- Da. Ca educator, am avut prilejul sa cunosc familiile multor ofiteri.

- Atunci, v-as ruga sa-mi spuneti daca numele Grei-nklau va spune ceva.

Müller fu cat pe ce sa se tradeze, printr-un gest de Drindere. Se stapani insa si raspunse, taraganat:

- Greifenklau? Hm . . . parca l-as cunoaste. Ah, acum li amintesc. E un batran capitan de pe vremea lui

ilucher.

- Exact! zise Haler. Are cumva un fiu?

- Nu-l mai are. In schimb, un nepot, daca nu ma insel.

- Parca asa stiam si eu . .. Nu e locotenent la ulani?

- Ba da.

- Se spune c-ar fi un ofiter m.eritoriu, pe care statul major il insarcineaza cu misiuni importante.

- Tot ce se poate. Bu, nefiind militar, nu-mi pot da seama.

- Cunoasteti mai indeaproape conditiile de viata ale lui Greifenklau?

- Cred ca am auzit cate ceva despre dansul odinioara, dar cum subiectul nu ma interesa din cale-afara, n-am retinut aproape nimic. Aveti motive sa va interesati de el?

- Da, caci intentionez sa plec in curand la Berlin si as dori sa fac acolo cunostinta cu tanarul locotenent. Va inchipuiti, deci, ca mi-ar fi prins bine sa aflu cate ceva despre dansul.. .

- Asadar, aveti motive speciale sa-l cunoasteti?

- Era, pentru ca mi-a fost recomandat foarte calduros.

- Pot sa stiu de catre cine?

- De contele Rallion, spuse francezul fara sa vrea. Dar isi dadu seama indata ca facuse o prostie, si

adauga repede:

- Stiti, domnul conte a avut, odinioara, la Berlin, legaturi de prietenie cu dumnealui.

Cu asta, Kaller se dadu in vileag si mai mult. Müller isi aminti acum de tinuta militaroasa cu care pictorul mersese prin gradina, vazu mustata bine ingrijita si parul tuns scurt si ghici totul. Spuse, deci, cu un zambet usor:

- Pe cat imi amintesc, locotenentul von Greifenklau nu este ceea ce se numeste om de societate. La el serviciul este mai presus de orice. Studiaza mereu si, ca atare, ii place singuratatea. Cred ca e greu sa se introduca cineva la dansul.

- Sper ca voi izbuti sa dobandesc prietenia lui. Cat de numeroasa e familia lui?

- Are o mama si o sora, din cate stiu.

- O sora?

- Da . . . Am auzit c-ar fi o frumusete.

- Un motiv in plus sa-l caut pe Greifenklau. Va sunt foarte recunoscator pentru informatiile ce mi le-ati dat.

- Si eu regret din suflet ca n-am fost in masura sa va spun mai mult. Nadajduiesc sa nu ma fi inselat.

Se inclina respectuos si se indrepta spre parc. intalnirea ii dadu de gandit. Era intr-adevar german acest pictor? Era chiar pictor? Venise cu Rallion, care-i ura pe nemti inca de la Metz, un centru militar im,portant. De ce vroia sa-l cunoasca la Berlin tocmai pe locoteiientul Greifenklau, el, care era pictor? Dece minciuna aceea ca Rallion il cunostea pe Greifenklau? Daca acest Haller nil era pictor ci ofiter, atunci se numea altfel si se ducea la Berlin ca agent secret. in cazul acesta. . .

Müller fu smuls din gandurile sale de o voce placuta, care i se adresa;

- Bonjour, monsieur le aocteur! N-ai vazut-o pe baroana Marion?

Nanon se afla langa dansul. Purta o rochie deschisa si figura ei simpatica era umbrita de o palarie de gradina, cu boruri largi. Parul ii atarna pe spate in doua cozi groase.

- N-am vazut-o, domnisoara, raspunse el.

- Mi s-a spus ca a mers cu Alexander, in parc.

- Poate ca s-a dus la turnul cel vechi.

Ea il privi intrebator. S-ar fi cuvenit desigur s-o insoteasca, pehtru a-i arata turnul, dar el era prea preocupat de ultima intamplare, si apoi isi punea intrebarea daca, in calitatea sa de educator, are indatorirea s-o faca pe cavalerul. Nanon baga de seama ezitarea lui si-i zise:

- iti multumesc. Sper sa gasesc turnul.

Si se indrepta in directia acestuia. Florile de primavara incepusera sa-si arate capetele gingase, imprastiind miresme. Ea merse de la copac la copac, de la tufa la tufa; cate o pasarica, un gandacel, sau un fluture ii atrageau atentia. Patrunse din ce in ce mai adanc in padure, pana cand se opri locului sa rasufle.

"Mon Dieu, ce e asta?' se intreba ea. imi vine sa cred ca aici se sfarseste drumul.

Se intoarse si adauga:

- Ah! Unde ma aflu? Unde e castelul? Si unde e turnul vechi pe care-l caut? M-am ratacit.

Asa ,si era. Cauta sa gaseasca drumul bun, dr nu dadu de el. Merse inainte si se rataci si mai mult. intr-un tarziu obosi si se aseza putin jos sa se odihneasca, pana baga de seama ca nu trebuie sa mai piarda timpul. Se ridica si incepu sa caute mai departe. in cele din urma, dadu de o potecuta dar, inaintand pe ea, vazu ca se afunda in padure. Se intoarse si ajunse la o rascruce, coti la dreapta, merse vreun sfert de ceas si trebui sa constate ca si poteca aceasta sfarsea intre tufe.

incepu sa-i fie frica. Se intoarse iar si incepu sa strige, dar nimeni nu-i raspunse. Se afla singura de tot in inima padurii.

- Numai domnul Müller acela e vinovat de asta, zise ea, aproape plangand. De ce nu sunt germanii la fel de cavaleri ca francezii?

Si merse tot mai departe, continuand sa strige din ce ce mai tare. Deodata i se paru ca aude un glas ome-:;. Se opri sa asculte. Da, asa era: din departare ii ras-idea cineva. Ea striga intruna si raspunsurile rasunau 3t mai aproape pana cand, in cele din urma, un barbat i facu aparitia dintre tufe. Purta pantaloni de culoare iichisa, o bluza albastra si ducea un sac pe umar. Era Fritz.

Cand il zari, Nanon impreuna mainile de bucurie.

- Ah, ce noroc, domnule! Care e numele dumitale?

- Buna ziua, duduie, spuse el, politicos, scotandu-si ilaria. Schneeberg, Friedrich Schneeberg ma numesc.

Dar cum ati ajuns atat de adanc in padure?

- M-am ratacit. N-ai vrea sa fii salvatorul meu .. . intru a doua oara, draga domnule Schneeberg?

- Cu draga inima, domnisoara. As vrea sa va pot salva o suta de ori.

- Ar fi sa-ti cer prea mult. Mai c mult pana la tur-lul cel vechi?

- Vreun ceas de drum.

- Si pana la castel?

- Cam tot asa, domnisoara.

- Ah, nu mai pot rezista atata! se tangui ea. Sunt itat de ostenita! Trebuie sa ma odihnesc mai intai.

Cauta cu privirea un locsor potrivit, dar Fritz i-o lua iinte si azvarli sacul la pamant.

- Aveti un loc aici cum nu se poate mai moale, dom-iisoara, spuse el.

- Sacul asta? Ce-i intr-insul?

- Plante pretioase, raspunse el, cu un aer comic, i auzit cred ca doctorul Bertrand m-a angajat ca strangator de buruieni de leac.

- Da, imi amintesc. Esti un botanist atat de bun?

- Fireste! rase el. Solomon cunostea doar cedrul si isopul, pe cand eu cunosc cateva plante in plus.

- Dar daca aceste plante sunt destinate scopurilor medicinale, nu trebuie sa ma asez pe ele.

- De ce nu, domnisoara? Asta nu aduce nici o paguba medicinii. E plin sacul cu fel de fel de buruieni, din care nu s-ar putea face un ceai bun, in schimb o perna buna, da. Asezati-va fara grija! Se mai gasesc o gramada dintr-astea prin padure.

- In cazul acesta, iti voi face pe plac.

Se aseza pe sacul moale; palaria ii cazu pe ceafa si ochii albastri il prixara atat de prietenos, incat el simti un val cald la inima.

- Dar acum trebuie sa te asezi si dumneata, dragul meu domn Schneeberg, il invita dansa.

El se intinse la picioarele ei, in iarba.

- Asa, acum sa ne odihnim si sa flecarim, urma dansa. Dar despre ce? Tocmai vroiam sa te intreb cum a ajuns familia dumitale la numele Schneeberg. Pentru un franceze atat de greu de pronuntat! Suna rece, aproape ca-ti vine sa ingheti. Esti cumva originar din Siberia?

- Familia mea? spuse el cu un ton plin de amaraciune. Eu n-am familie, domnisoara, sunt orfan.

- Orfan? Bietul de dumneata! Dar cum s-a intamplat asta?

- O sa va povestesc. Un sarman taietor de lemne, care locuia in munti, avea nevasta si sase copii, dar n-avea destul de mancare pentru toti. Intr-o zi, omul cobori din munti la oras, sa cumpere paine pentru ai sai cu ultimii bani care ii ramasesera. Cand se intoarse tarziu, noaptea, acasa, aduse painea si un copilas, pe care-l auzise scancind printre troienele de zapada, pe sosea. Eu eram acela. Taietorul de lemne raporta cazul, dar nimeni nu veni sa ma ceara inapoi. Fiind om de treaba, se hotari sa ma pastreze. Din gangavelile mele aflara ca ma numesc Fritz, dar nimic mai mult decat atat. Si, deoarece ma aflase langa un munte de zapada (ceea ce in nemteste se numeste Schneeberg), ma botezara Friedrich Schneeberg. Tatal meu adoptiv muri, urmat la scurt timp de nevas-ta-sa, si, astfel, am ajuns impreuna cu ceilalti sase copii la orfelinat. Acolo am crescut, lipsit de caldura dragosltei si de tot ceea ce face fericit un copil. in toata viata mea n-am gasit decat un singur om care sa-mi arate iubire si bunatate.

- Cine a fost acela?

- Locotenentul meu.

- Ai fost soldat?

- Da, cavalerist.

- Dar ce meserie ai invatat inainte?

. - Mai intai am intrat ucenic la un barbier si subchi-rurg.

Si, cu un suras amar, adauga:

- Dupa cum vedeti, domnisoara, aproape ca nici nu fac parte din societatea omeneasca.

Nanon il privi aproape cu manie.

- Ce tot vorbesti, domnule? Dumneata, cu inima dumitale nobila si curajul dumitale te consideri un om de prisos? Mi-ai salvat viata, m-ai scos pe bratele dumitale din valuri, cred ca asta e destul. Milioane de oameni |traiesc si mor, fara ca macar un singur om sa le datoreze hceva. Fara indoiala ca dumneata ai fost ursit pentru o soarta mai nobila. Cine-ti spune ca nu vei atinge o treapta l mai inalta in viata?

incerca sa-l convinga ca se autosubestima.

- Aveti dreptate, domnisoara, raspunse el. Scutu-[rati-ma cat mai tare, ca bine faceti! Sunt omul cel mai fericit din lume si n-as vrea sa fac schimb cu nimeni, caci am purtat pe bratele mele cea mai minunata fiinta de pe pamant.

Ea se uita la dansul oarecum mirata. Convorbirea parea sa fi luat o intorsatura la care nu se asteptase si asta o facu sa intervina repede:

- Acum, insa, hai sa mergem! Ne-am odihnit destul si e vremea sa ma inapoiez la castel.

Pornira amandoi prin padure, fara sa-si vorbeasca, pana cand Nanon intrerupse tacerea:

- N-ai nici o banuiala cine ti-au fost parintii?

- Catusi de putin.

- in imbracamintea pe care o purtai nu era nici un semn? N-ai avut la dumneata nimic care sa poata fi un indiciu asupra originii dumitale? Nu s-au facut nici un fel de cercetari?

- Eram imbracat intr-o blanita, care era umeda de tot. in camasuta fusesera niste semne, dar deoarece totul era ud, mama mea adoptiva le-a pus la uscat deasupra sobei. Si nenorocirea a facut ca o rafala de varit sa azvarle afara flacara din soba si astfel toate lucru-soarele mele au fost mistuite de foc. Afara de asta, la gat aveam un lantisor subtire de aur, cu un dinte mare, probabil datorita superstitiei ca asta usureaza cresterea dintilor la copii. Acest dinte

Nanon se opri din mers, surprinsa peste masura.

- N-a fost un dinte de leu? il intrerupse ea, teman-du-se ca Fritz va nega.

- L-am intalnit intr-un rand pe unul din cei mai vestiti naturalisti, Alfred Brehm, vreau sa zic ca eu il serveam si am indraznit sa-i arat acel dinte. Si dansul mi-a spus din primul moment ca e o masea de leu.

Nanon isi impreuna mainile si exclama:

- Dumnezetule! E cu putinta? O masea de leu! O mai ai?

- Da, o port mereu la gat.

- Arata-mi-o, te rog!

- Aveti vreun motiv sa staruiti atata, duduie?

- Da, un motiv foarte serios.

Fritz isi deschise bluza si vesta, scotoci putin si scoase la iveala un. lantisor subtire, de care atarna un ddmite mare, alb-galbui, incovoiat putin la varf. Nanon il lua si-l examina.

- Te pricepi putin la heraldica? intreba ea.

- Deloc, rasptmse el.

- Ia priveste aici! Ce forma are montura de aur a dintelui?

- Forma de coroana, domnisoara.

- intocmai. Este exact o coroana de conte, cu varfuri de perle si ah!

Examinase mai atent dintele, ceea ce o facuse sa scoata acea exclamatie de surprindere.

- Vezi dumneata, domnule, ca dintele acesta se poate roti? N-ai incercat inca asta?

- Niciodata, raspunse el, privind cu incordare degetele fetei, care-si faceau de lucru cu dintele.

- Acum . . . acum merge! exclama ea. Dintele e prevazut cu o mufa si se poate desuruba. Ia priveste incoace!

Izbuti sa desprinda dintele de coroana si acum se arata ceva interesant; scobitura naturala a dintelui fusese largita si continea o foita subtire de fildes, care avea pe una din parti o mica fotografie artistic executata a unei tinere si foarte frumoase femei. Dedesubt erau literele si cifrele: H.v.E. 1848. Pe cealalta parte era capul unui barbat distins, dedesubtul caruia se putea citi: K.v.E. 1848.

Nanon privi cu atentie fotografia femeii si zise:

- Ea e, da, ea e! O recunosc, desi arata mai batrana ca in fotografia asta. Domnule Schneeberg, femeia asta trebuie sa fie mama dumitale, iar barbatul tatal.

Fritz ramase incremenit. Nu stia ce se petrece cu el. O coroana de conte, iar cele doua persoane sa fie parintii sai?

- O cunoasteti pe aceasta femeie? izbuti dansul sa intrebe, in cele din urma.

- Da si nu, domnule, raspunse Nanon. La Paris, cu prilejul unei serate, mi-a atras atentia o femeie foarte frumoasa, imbracata in negru. M-am interesat cine e si am aflat. Din pacate i-am uitat numele. Era nemtoaica, sotia unui general prusac. Mi s-a mai spus ca poarta doliu, dupa doi copii pe care i-a pierdut.

- Au murit?

- Nu, i-au disparut in cursul unui voiaj si, cu toate cercetarile, n-au mai putut fi gasiti. Mai mult n-am putut afla. Se spunea numai ca era de mirare ca disparutii n-au putut fi,gasiti, deoarece hainutele lor erau insfmnate si amandoi gemenii aveau la gat cate un lantisor cu un dinte

de leu. Se presupunea, deci, ca la mijloc era o crima.

- Nu cunoasteti locul unde s-au pierdut copiii?

- Nu. N-am vorbit personal cu doamna aceea si tot ce-ti povestesc acum am, aflat intamplator. Sunt doi ani de-atunci si mi se spusese ca femeia purta doliu de mai bine de un sfert de secol.

- Daca i-ati sti numele, domnisoara! exclama Fritz.

- il voi afla, fara nici o indoiala. ii voi scrie doamnei care a dat atunci serata aceea. Chiar azi voi expedia scrisoarea.

- Va multumesc, domnisoara. De cand am inceput sa gandesc, s-a nascut in mine dorinta de a-mi cunoaste parintii. Am fost gasit pe drum, in zapada, asa ca, probabil,

am cazut dintr-o sanie. Mi-am spus mereu ca parintii mei trebuie sa poarte o vesnica tristete in suflet, de aceea m-am rugat lui Dumnezeu sa mi-i scoata in cale. Nu m-am intrebat insa nliiciodata daca sunt bogati sau saraci, nobili sau oameni simpli. Ba, va marturisesc, chiar mi-ar fi placut sa fiu copilul unui om sarman, decat al unuia din societatea inalta, pentru ca nu mi-am putut insusi cultura care sa-mi ingaduie sa fac fata unei situatii superioare. Nu mi-am pierdut niciodata speranta. Cel dintai indiciu in cautarea parintilor mei imi este oferit acum de dumneavoastra, scumpa mea domnisoara.

Vorbise cu multa caldura si ochii sai erau atintiti cu recunostinta asupra fetei. Ea ii inapoie lantisorul cu dintele de leu si zise:

- Se vede ca Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea, domnule Schneeberg. Sunt atat de nerabdatoare sa aflu raspunsul doamnei din Paris, ca si cum eu insami as fi acel copil pierdut, care-si cauta parintii. Dar unde te voi putea gasi sa-ti comunic rezultatul?

- La doctorul Bertrand, unde locuiesc, domnisoara.

- Bine. Nu vei avea mult de asteptat. Dar aoum hai sa mergem!

Ajunsera curand la un drum batatorit, dar el n-o parasi pe Nanon, pana cand nu zarira castelul la cateva sute de metri. Acolo isi luara ramas bun.

Dupa ce fata disparu indaratul copacilor din parc, Fritz o lua inapoi spre padure, cufundat in ganduri. Fel de fel de sentimente ii umpleau sufletul. Dinte de leu, coroana de conte, general prusac, Paris, serata . .. Acolo o vazuse Nanon pe mama lui, aceeasi Nanon care sezuse mai adineauri in padure pe sacul cu buruieni ah! in agitatia lui uitase sa mai ia sacul! Repede inapoi la locul unde sezuse cu tanara fata!

II gasi neatins. Nu-l ridica insa, ci se tranti alaturi, in iarba. Si isi inchipui ca ea se afla iarasi acolo, pe sac. . . Vazu trasaturile dulci ale chipului ei, privirea copilareasca a ochilor albastri, auzi glasul ei cald si cauta sa-si aminteasca fiecare cuvant pe care-l rostise. inchise ochii si se concentra atat de puternic, incat se sperie aproape cand ii deschise iar si baga de seama ca incepuse sa se intunece.

"Fritz, Fritz, isi zise el, stai aici si-ti uiti datoria. Trebuie sa te duci la turn, sa-ti iei slujba in primire. Haide, baiatule, visurile nu-s bune la nimic. La lucru!'

Se ridica de jos, azvarli sacul pe umar si porni.

Dar gandurile ii erau aiurea, si o lua intr-o alta directie decat aceea care ducea la turn. La inceput, nu baga de seama greseala. Se intunecase repede, astfel ca se putea lesne insela in padure. Dupa catva timp se opri, insa, si miirmura:

"Dar ce-i asta? Umblu de o jumatate de ceas si de mult trebuia sa fi ajuns la un drum. Ca doar n-gm mers in cerc.'

Porni inainte. Tot mai mult se intuneca si padurea devenea din ce in cea mai deasa! Aproape ca nu mai vedea copacii si adesea trebuia sa se aplece,- ca sa poata trece pe sub ramurile joase.

"Da, m-am ratacit in toata regula, isi zise el. Sa ma intorc? Nu, asita n-ar face decat sa inrautateasca lucrurile,' caci pe intunericul asta tot nu gasesc locul de unde am pornit! Padurea asta n-o fi nesfarsita, si daca voi merge tot inainte, nu se poate sa nu ies dintr-insa. inainte, deci!'

Merse in aceeasi directie, incetisor, caci trebuia sa dibuiasca drumul. Rataci astfel mai bine de un ceas, cand deodata padurea se sfarsi si vazu deasupra capului sau cerul presarat cu stele. Se opri, sa-si dea seama unde se afla.

Ciudat. . . chiar in fata lui, la o departare de numai j douazeci de pasi, se ridica un corp inalt, intunecat. Se apropie si-l pipai cu bagare de seama. Era un zid de piatra. Privi de-a lungul lui, in sus, si vazu ca partea superioara era neregulata. Cateva sfaramaturi de piatra imprastiate pe pamant, ici si colo, il facura sa-si dea seama ca se afla dinaintea unor ruine. Si nu era turnul . . . asta mai mult ca sigur . ..

Zidul inalt, parea sa se intinda atat la dreapta cat si la stanga. Fritz presupuse ca era spatele unei cladiri vaste. incepu sa mearga de-a lungul peretelui si ajunse la capatul sau, fara sa fi observat vreo intrare sau deschizatura. Coti spre partea cealalta. Aruncand o privire in sus, constata ca aici, zidul se inalta si mai mult. Avea cateva siruri de ferestre, asezate unele deasupra altora, care insa erau lipsite de geamuri.

Pe partea asta, parea mai bine intretinut, caci pe jos nu erau sfaramaturi. Din loc in loc cate o piatra, altminteri numai iarba moale. inainta astfel, o bucata buna, cand i se paru deodata ca aude apropiindu-se pasi. Se refugie sub copaci, unde nu putea fi descoperit.

Nu se inselase, abia se ghemuise la pamant, ca observa trei fapturi apropiindu-se din aceeasi directie de unde venise si el. Acum auzea chiar si ce vorbeau!

- Astazi nu m-as fi asteptat sa vad semnul acela de pe tei, spuse unul din ei.

- Trebuie sa fie ceva cu totul deosebit, care l-a indemnat pe batran sa ne cheme, adauga celalalt.

- Eu banuiesc motivul, zise al treilsa.

- Ei, ce sa fie?

- Batranul a primit o vizita inalta. Eram la Thion

ville si am vàzut cand l-a intampinat pe musafir. Se afla cu doi domni in trasura, si cativa servitori intr-o a doua. Asta e GU siguranta in legatura cu adunarea noastra.

Friitz nu mai putu auzi nimic, deoarece cei trei trecusera de dansul. intelegand, totiJi, ca va avea loc o adunare secreta, socoti nimerit sa afle si alte amanunte, isi ascimse sacul in crengile unui fag scund, unde nu putea fi descoperit, se incredinta apoi ca are armele in buzunar si se lua dupa cei trei barbati.

Merse doar cativa pasi dupa ei, cand auzi o chemare, la care cele trei glasuri dadura acelasi raspuns. in clipa urmatoare, pasii se stinsera si, cu toate ca-si incorda auzul, nu-i mai putu auzi.

Ce fusese asta? Statea vrob santinela acolo?

inainta usor, in varful picioarelor, cand auzi un zgomot slab in fata sa. Se opri. Cu tot intunericul, vazu in zid o deschizatura ca de poarta. Acolo statea omul, care tocmai isi inabusise un acces de tuse. Fritz se piti iarasi sub copaci si se strecura inainte, pana se afla peste drum d poarta cu pricina.

Zari acum o deschizatura larga, din spatele careia un felinar trimitea o raza slaba de lumina, care facea ca intunericul sa para si mai adanc, in loc sa-l imprastie. Deschizatura din zid nu era prevazuta cu nici un fel de poarta si lumina lanternei scotea la iveala silueta unui barbat care statea la intrare, cu o arma in mana.

Abia facuse descoperirea aceasta, ca iarasi auzi pasi. Veneau dinspre partea opusa. Cineva se apropia. Cand ajunse in dreptul sau, santinela intreba:

- Qui vive - cine-i acolo?

- Un défenseur de la France - im aparator al Frantei, sosi raspunsul.

- II passé - poate intra !

Noul sosit intra pe deschizatura din zid si disparu in intunericul dindaratul acesteia.

Fritz se intreba ce era de facut acum. Era vorba de o ntrunire secreta, de natura politica, fara indoiala.. Ca sa tie despre ce era vorba, trebuia sa-i spioneze pe indivizii dinauntru, si pentru aceasta era nevoie sa intre. Principalul lucru era sa stie daca parola pe care o auzise era valabila pentru toti.

Se aseza jos si incepu sa astepte. Nu trecu mult si venira alti oameni, de la dreapta la stanga, cu care se iroceda la fel ca si cu ceilalti. Fritz lua atunci o hota-are brusca, iesi de sub copaci si pasi spre intrare.

- Qui vive? intreba iar santinela.

- Un défenseur de la France.

- II passe!

Fritz nu astepta sa fie invitat a doua oara, strabatu angui pe dinaintea omului cu lanterna si se pomeni in-Ftr-o curte mare, patrata, care parea inconjurata de jur-imprejur de cladiri maiestuoase. Privi mai atent, baga de eama ca, in cele patru colturi, zidul era mai inalt decat e margini.

Hotari sa dea intai o raita prin curte. Se gandi ca pe emuri trebuia sa fi fost cate un turn in fiecare colt. oate patru erau prevazute cu o intrare ingusta. Dar, in iuda dimensiunilor acestui patrulater si in pofida numa-ui urias de ferestre, totul zacea cufimdat in intuneric, incotro mergeau toti oamenii acestia, pe care ii mai luzea inca venind? Baga de seama ca dispareau prin in-area unuia din acele turnuri. Jos de tot vazu sclipind o minita.

Era nevoie si acolo de o parola? Trebuia sa afle astia. Se ghemui la pamant, in imediata apropiere a intrarii, si ramase in asteptare. Dupa catva timp sosi cineva. Pe cand intra, lumina cazu pe chipul sau si Fritz observa ca omul poarta masca neagra. Dupa ce facu cativa pasi, se auzi intrebarea:

- La légitimation?

- Je meurs pour la patrie - mor pentru patrie!

- Avance! - inainte!

Fritz mai. ramase catva timp ghemuit la pamant si observa ca toti cei ce veneau purtau masti negre. Tuturor li se punea aceeasi intrebare si raspundeau in acelasi fel. Apoi dispareau inauntru.

"Ah, de-as avea si eu o masca, totul ar fi perfect! Mai mult ca sigur ca nu-si dau masca jos, pentru ca domnii conspiratori sa nu se recunoasca intre ei. As fi, deci, in siguranta deplina. Dar ce Dumnezeu, e atat de greu sa-mi procur o astfel de dracie? As! il inhat de beregata pe unul, din indivizii acestia, si gta masca.'

Zis si facut. Se ridica si se retrase ceva mai inapoi, astfel ca se gasea la jumatatea distantei dintre poarta principala si turn. Se ghemui la pamant. Dupa numai cateva clipe se apropie cineva. Fritz il lasa sa treaca, apoi se ridica repede in spatele lui si il prinse cu amandoua mainile de beregata, strangandu-l atat de ,tare, incat celalalt nu fu in stare sa scoata nici un sunet. il. duse apoi in ungherul cel mai indepartat, unde il perchezitiona. Omul purta o bluza obisnuita, prinsa cu un cordon in jurul mijlocului. Fritz lua cordonul si-l taie in trei curele lungi, cu care lega bratele si picioarele omului. Apoi ii lua m.asca si-i vari propria sa batista in gura. Cu obrazul acoperit, se indrepta spre turn. Santinela din gang intreba: - La légitimation?

- Je meurs pour la patrie.

- Avance!

Fritz se pomeni intr-un gang stramt, luminat din loc in loc de lampi, si care se sfarsea la o scara ce ducea in jos. Cobori si ajunse printr-un gang asemanator la o usa care nu era incuiata. O deschise si intra intr-o sala mare, subpamanteana, unde se aflau numerosi oameni, toti mascati. Sala era puternic luminata de patru lampadare mari. Langa p)eretele din fund se afla o estrada si cateva scaune.

Cei de ifata sitateau tacuti, in asteptare. Veneau tot mai multi, pana cand sala se umplu. Unul din cei prezenti se duse apoi la usa si o incuie.

Se auzi un sunet de clopot si in fund se deschise o a diua usa. Trei barbati intrara, urcand pe estrada. Doi din ei luara loc pe scaune, al treilea insa ramase in picioare. Lui Fritz i se paru ca de sub jumatatea de masca neagra se vedeau sfarcurile unei mustati cenusii. Nici o indoiala, acesta era capitanul Richemonte.

Se auzi iarasi clopotul si batranul incepu:

- Am dat astazi semnalul pentru adunare, pentru a spune ca a venit in sfarsit momentul sa pornim la lu-

Acesta necesita exercitii preliminare, astfel ca am it hotararea ca armele . . isi intrerupse vorba si ciuli urechea. Se auzira trei |iocanituri repezi la intrarea din fata. Ele se repetara, rovocand neliniste printre cei prezenti.

Santinela de la intrarea principala crezuse ca-si fa-ase datoria si cand, dupa parerea sa, intrase si ultimul i, dadu sa se indrepte spre curte. Dar iata ca mai aparu nul. I se adresa in aqelasi fel ca celorlalti si primi raspunsul cuvenit. Trebuia deci sa i se ingaduie intrarea. )ar santinela era nedumerita.

- Sa ma fi inselat la numar? murmura el. A intrat unul mai mult. Ma duc la turn sa ma interesez.

in curte se opri, parandu-i-se ca aude gemete inabusite.

- Ce-o fi asta? Parca s-ar inabusi un om. Sunetul vine dintr-acolo.

Lua arma in mana si se indrepta spre coltul care se afla in fata turnului unde era sala de intrunire. Gemetele se auzeau tot mai lamurit, si iata ca vazu ceva intunecat zacand jos pe pamant. Se apleca si recunoscu un om.

- Ah, legat si cu calus! exclama dansul. Ia stai! Scoase omului calusul din gura si-l intreba:

- Esti un frate?

- Da, pe Dumnezeul meu.

- Dar cum dracu ai ajuns in halul asta?

- Am trecut pe langa tine, indreptandu-ma spre turn, cand m-am simtit apufcat pe la spate si cineva m-a strans atat de tare de gat, incat mi-am piCrdut cunostinta. Cand mi-am revenit, zaceam legat si cu calus in ungherul acesta. Din fericire am putut scoate niste gemete pe nas, asa ca m-ai auzit dumneata. Du-te si da de veste ca s-a faptuit o tradare.

- Drace! Dar unde ti-e masca?

- Mi-a fost luata.

- Aha, ala n-o fi avut si avea nevoie de dansa, ca sa poata intra in sala. E un om primejdios.

il dezlega pe conspirator si amandoi alergara spre turn. Cele doua santinele il recunoscura acum, la lumina lanternei, pe omul nostru. Era un locuitor de prin partea locului, asupra caruia nu puteau exista banuieli.

- Du-te acasa - il sfatuira - sa nu te vada ceilalti, acum, ca n-ai masca. Vom raporta imediat.

in vreme ce omul se indeparta, santinelele coborara si, ajungand la usa salii de intrunire, ciocanira de trei ori, semnalul cuvenit pentru astfel de imprejurari. Capitanul se intrerupse, dupa cum am vazut, si, cand loviturile se repetara, cobori de pe estrada si strabatu sala, pentru a ajunge la usa. Acelasi om care o inchide i-o deschise acum si el iesi afara. Nici unul din cei de fata nu rosti un cuvant, desi toti erau incordati la culme.

Fritz isi gasise un loc langa unul din pereti. Nu prea se simtea in largul sau. Sa fuga? Ar fi avut de sustinut afara o lupta si ar fi fost urmarit de toti mascatii din sala. Dar nici nu era atat de sigur ca toata agitatia il privea pe danstil; putea avea cu totul alta cauza. Se hotari deci sa astepte, gandindu-se insa in ce fel s-ar putea salva, daca se va descoperi intr-adevar ca in sala se afla un strain.

isi zise, pe btma dreptate, ca in acest caz intrarea va tfi incuiata. Dar poate va ramane deschisa usa prin care lintrasera cei trei, care pareau sa fie, conducatorii acestei [adunari.

Cum sa ajunga insa la usa aceea? Privi cercetator prin |salà si facu o descoperire care-l umplu de bucurie. Cele atru lampadare care luminau incaperea atarnau de niste snururi care se intindeau de-a lungul tavanului si se im-jpreunau intr-un carlig, aflat pe peretele care era la numai Itrei pasi de Fritz. Asta era o imprejurare fericita. in vreme Ire capitanul primea afara raportul santinelei, el se furisa |pe langa perete si izbuti sa se aseze astfel incat putea [atinge carligul cu o miscare rapida.

Batranul reveni in cele din urma. La un semn al sau |iusa fu inouiata la loc si cele doua santinele se asezara lin fata ei, cu armele in mana.-Capitanul se duse la estrada isi spuse:

- Nimeni nu-si paraseste locul! Unul de-ai nostri a fost atacat in curte si strans de gat pana a cazut in nesimtire. A fost legat si i s-a pus calus, luandu-i-se si masca. Faptasul se gaseste printre noi, pentru ca in gang numarul oamenilor nostri a fost exact, pe cand la poarta era unul mai mult.

Facu o scurta pauza, dupa care urma;

- Am avut pana acum motive ca nici unul din voi sa nu-l cunoasca pe celalalt si de aceea am ordonat ca fiecare sa poarte masca. Motivele acestea n-au disparut; nu pot pretinde, deci, sa va scoateti mastile, dar trebuie sa stiti ca va cunosc pe fiecare in parte. Unul dupa altul sa vina incoace si sa-si scoata masca in fata mea! In felul acesta spionul va fi. descoperit si facut nevatamator. Asezati-va in randuri! Fiecare sa-l supravegheze pe vecinul sau, pentru ca strainul sa nu izbuteasca sa se ascunda printre cei ce s-au dovedit in fata mea drept frati.

in urma acestui ordin se produse in sala miscare, ceea ce-i dadn prilejul lui Fritz sa-si puna in aplicare planul ps care-rl concepuse.

Pe cand cei de fata se sileau sa se aseze doi cate doi. el ridica bratul, trase o data cu putere si smulse carligul din perete. in aceeasi clipa toate cele patru candelabre se prabusira deasupra multimii.

Flacarile cuprinsera hainele celor loviti si se produse o panica de nedescris. O suta de glasuri strigara in acelasi timp.

- Sauve qui peut! - scapa cine poate!

Toti se ingramadeau spre usa si capitanul isi dadu seama ca se va produce moarte de om daca i-ar sili pe "frati' sa ramana pe loc. De aceea ii striga santinelei;

- Deschide usa.

Usa fu deschisa si acolo se isca o busculada grozava, fiecare cautand sa se salveze intai. Numai cativa mai curajosi alergara spre tovarasii lor cuprinsi de flacari sa le vina in ajutor.

Fritz avusese de gand ca indata ce se vor prabusi candelabrele sa se retraga spre usa prin care intrase batranul. Nu stia unde ducea dansa, dar cel putin avea speranta ca se va putea salva. Dar fireste ca renunta la aceasta intentie, cand auzi porunca lui Richemonte de a deschide usa din fata. Se alatura deci acelora care se lup-;U cu coatele sa iasa cat mai repede din sala.

Abia daduse capitanul porunca amintita, ca unul din cei doi insotitori ai sai zise cu imputare in glas:

- Dar pe tradator sa nu-l lasi in nici un caz sa scape! Vorbise batranul Rallion, care venise in ziua aceea impreuna cu Caligny la Ortry. Celalalt era fiul sau, colo-

elul.

Sa n-aveti nici o grija! raspunse capitanul. Urma-i-ma, repede, domnii mei!

Petrecut de cei doi sari pe usa din fund, care fu inchisa indaratul lor. Acolo era o scara ingusta, care ducea in sus. intr-o firida se afla o lampa. Capitanul o lua si alerga in sus pe trepte. Acestea sfarseau la o lespede de piatra, pe care Richemonte o impinse in laturi. La lumina lampii cei doi Rallioni vazusera ca se aflau intr-o incapere goala cu trei ferestre, care insa n-aveau nici pervazuri, nici geamuri. Richemonte stinse lampa si zise:

- Repede pe ferestre jos in curte si spre poarta. Ajungem inaintea celorlalti. Am o parola deosebita pentru iesire: Bonaparte. Toti cei care vor sa plece trebuie sa o cunoasca. Acela care n-o stie e spionul. Ca sa mearga mai repede, ajutati-ma amandoi!

Sarira pe fereastra si ajunsera in curte. Si tocmai cand cei dintai dintre conspiratori iesisera din turn, cei trei fura la poarta.

- Stati! striga batranul valului de oameni. Fiecare trebuie sa rosteasca parola de trecere unuia din noi trei, dar atat de incet, incat spionul sa n-o poata auzi. Gata!

Fritz se afla printre primii. Daca s-ar fi intors ar fi starnit banuieli. Duse mana in buzunar, scoase cutitul si se lasa impins inainte de cei din urma sa. Cativa ii spusesera parola si iesisera; ajunse si el in fata batranului Rallion, Vru sa treaca in fuga pe langa dansul, dar contele ii inhata:

- Stai! Parola! ceru el.

Fritz isi apropie gura de urechea celuilalt, ca si cum ar fi vrut sa-si sopteasca cuvantul, dar incerca sa se smulga brusc din mana batranului. Dar contele, cuprins de banuieli, tinu bine de bluza.

-- Asta e! Tineti-l! striga el.

Fiul Sau, colonelul, intinse imediat amandoua mainile spre Fritz, dar si le retrase cu un tipat, caci germanul il lovise cu cutitul peste fata. O impunsatura in mana ba- , tranului il sili si pe acesta sa dea drumul bluzei si astfel se vazu liber. DeSi toate mainile se intinsera spre dansul, nici unul nu izbuti sa-l mai inhate, caci el facuse o saritura si se afunda in padure.

- Dupa dansul! porunci Richemonte.

Nimeni nu se mai gandi acum la parola, caci toti se luara dupa fugar. Acesta insa nu prea se temea de urmaritorii sai; principalul era sa-si puna sacul la adapost, caci daca se dadea de el se putea ghici ,lesne cine era spionul. Alerga deci din toate puterile de-a lungul zidului, apoi, trec-u dincolo de copaci, smulse sacul dintre crengile unde-l ascunsese si mai goni o bucata in padure.

Dupa aceea isi spuse ca orice zgomot n-ar face decat sa-i puna pe francezi pe urma lui. Se tari deci intr-un tufis din fata sa si ramase nemiscat.

Auzea pasii urmaritorilor si chemarile lor. Nu trecu mult si totul se linisti. Dar Fritz nu se grabi sa-iasa din ascunzatoare. isi puse sacul sub cap, se intinse in voie si se gandi:

"Ce-o fi cu ruina asta? Daca fug de aici, n-am sa stiu unde am fost. De aceea voi ramane pana dimineata, sa vad la lumina zilei despre ce e vorba.'

SAH LA REGE!

In tot cursul zilei, Müller se gandi mult la pictorul care fusese atat de neprevazator incat sa se intereseze de locotenentul von Greifenklpu. Dupa-amiaza se plimba cu Alexander, apoi lua cina singur in camera sa. Dupa ce sfarsi de mancat, stinse lampa si ramase in asteptare.

Capitanul si insotitorii sai plecasera la uzine. Lucrul se terminase acolo si Müller putu observa de la fereastra sa ca toate luminile se stinsesera. Atunci, unde intarziau cei trei barbati? Cu siguranta voiau sa viziteze depozitele selcrete. Dar unde sa fie acestea? Trebuia sa stie, caci asta erarsarcina lui. Va putea insa afla ceva stand aici si asteptand intoarcerea celor trei? Nu era mai bine sa pa-trunda in culoarul secret, unde se gaseau, probabil, depozitele?

isi mai propuse sa-l supravegheze pe Haller si asta nu era greu, cata vreme cunostea odaia in care locuia acesta.

Se ridica si, apropiindu-se de fereastra, ciuU urechea afara. Pretutindeni domnea tacere adanca. Putea cuteza, deci.

Ca si odinioara, isi scoase cocoasa, se deghiza si-si vari in buzunar cele doua revolvere si lanterna; apoi iesi pe fereastra, se tari pe acoperis si isi dadu drumul in jos, pe paratrasnet. Trecand prin fata odaii capitanului, o vazu scaldata in intuneric.

in clipa cand atinse pamantul, o mana i se puse pe umar. Se intoarse cu iuteala fulgerului si dadu sa scoata arma, dar in aceeasi clipa auzi un glas soptit:

- Psst! Nici o grija! Nu-ti fac nimic. Vreau numai tsa vorbesc cu dumneata.

- Cine esti? intreba Müller.

- Vei afla. Vino!

Omul vorbea in dialefctul celor din sudul Frantei. Dupa cat putu observa in intuneric, strainul purta pantaloni largi, care-i ajungeau pana la genunchi, pe mijloc avea un brau, iar pe cap un fes. Asa erau imbracati zuavii.

- Esti soldat? intreba Müller.

- Nu. Hai cu mine!

Profesorul nu mai starui. Strainul il duse afara pe camp, opri la un razor, se aseza jos si intreba:

- Cine esti dumneata?

- Poate vei afla, poate nu. Dar dumneata cine esti?

- Poate vei afla. Dar, daca nu vrei sa-mi spui cine |eisti, poate ca-mi vei spune ce cauti.

- Se poate sa afli si asta.

- O stiu.

- Atunci spime.

- Esti unul dintre aceia care patrund prin ferestrele I altor oameni, ca sa-si ia ce-i place.

Omul acesta il credea un spargator, pentru ca-l obser-Ivase dandu-si drumul pe paratrasnet. Müller facu haz in |Sinea lui po socoteala acestei pareri si hotari sa-l lase pe fstrain in credinta sa.

- Ai ceva impotriva?

- Nu. Pari un om curajos.

- Ce sa-i faci, meseria cere. . .

- Mie imi plac curajul si hotararea. Stii dumneata ca |,eu iti pot dauna mult?

- Cum adica?

- Te-as putea aresta pentru furt.

- Ma inspaimanti.

- N-avea grija! Nu voi face asa ceva, daca voi vedea ca stii sa fii recunoscator.

Cuvintele acestea fusesera rostite pe un ton care trezea incredere. Müller se simti linistit si zise:

- Daca iti vei tine gura, te poti bizui pe mine.

- Bine. Locuiesti pe aici pe aproape?

- Chiar la Ortry.

- Cunosti imprejurimile castelului si o ruina numita ,,Turnul cel vechi'?

- Da.

- E in regula deci. Esti un om care nu sta sa aleaga mijloacele, atunci cand iese un folos. Vrei sa castigi parale frumoase?

Müller se sili sa nu izbucneasca in ras si raspunse:

- Cu placere.

- Ei bine, pentru o munca de trei ceasuri iti ofer o suta de flamei.

- Tii, astia-s bani, nu gluma!

- Asa e. Si totusi iti mai ofer o suta de franci pe deasupra, daca mai faci rost de inca un om pe care sa te poti bizui.

- Poate sa izbutesc. Trebuie sa stiu numai despre ce e vorba.

- Vei afla: vreau sa deschid un mormant.

- Un mormant? spuse Müller, tresarind. Un mormant adevarat, din cimitirul de aici?

- Asta o vei afla. inainte insa trebuie sa-mi spui daca vrei sa ma servesti si sa faci rost si de un al doilea om.

- Da, raspunse Müller, incetisor. in ce ma priveste, nu ma tem sa deschid un mormant, si cred ca mai stiu pe unul care ar fi in stare sa ia parte la treaba asta, in schimbul sumei de b suta de franci. inainte insa de a lua o hotarare definitiva, trebuie sa stiu despre care mormant e vorba.

Banuia jefuirea unui mormant oarecare, avand in vedere faptul ca era considerat hot.

- Pomeneam inainte despre turnul cel vechi. Ai fost vreodata pe acolo?

- Da.

- Ai bagat de seama ca se afla un mormant in apropierea lui?

- Da. Cred ca se numeste "mormantul pagan'.

- Asa e. Stii si oine e ingropat intr-insul?

- Fireste! Prima sotie a bafonului de Sainte-Marie.

- Ei bine, mormantul acesta vreau sa-l deschidem. Müller tresari de uimire.

- Crezi, prin urmare, ca au fost puse giuvaiericale in mormantul baroanei?

- Nu-i vorba de asta, ci numai decadavrul ei. Doresc sa am osemintele moartei, ca sa le iau cu mine.

La asa ceva nu se asteptase tanarul profesor. Cine era omul acesta? Ce legatura avea cu moarta, daca se gandea sa-si insuseasca ramasitele ei pamantesti? intalnirea cu el putea sa-i fie de mare folos, de aceea Müler se hotari sa se arate binevoitor.

- Platesti deci doua sute de franci daca fac treaba asta si mai aduc un ajutor?

- Da. indata ce va fi deschis mormantul primesti banii. Vrei?

- Da.

- Atunci e bine. Cand iti convine? Mie mi-ar con-Iveni maine seara. Vino la groapa la un ceas dupa miezul noptii, impreuna cutovarasul dumitale. Am sa va astept. Jura ca n-ai sa ma tradezi!

- Jur in numele meu si in acela al camaradului meu ca-ti vom da tot ajutorul sa-ti ajungi scopul.

- Allah akbar! incep sa capat incredere in dumneata si iti voi spune si cine sunt. Ma numesc Abu Hassan, vrajitorul, si sunt conducatorul unei trupe de artisti, care va da o reprezentatie maine la Thionville

- Si la ce-ti trebuie osemintele baroanei moarte?

- Asta ti-o voi spune numai dupa ce Vad ca stii sa taci si esti devotat.

- Cine va face rost de unelte? Dumneata sau eu?

- Dumneata. Eu voi aduce doar lada in care vor fi asezate ramasitele, si-ti mai fac cunoscut ca sunt mahomedan, deci nu ma pot murdari atingand ramasitele unui mort. Voi ajuta la dezgropat, dar cadavrul il vei aseza dumneata in lada.

Vrajitorul scoase din buzunar o punga si zise:

- iti dau acum o suta de franci. Cealalta suta o vei primi maine, cand vom fi gata cu treaba.

Müller impinse inapoi bratul batranului.

- Tine-ti deocamdata banii! spuse el. Obisnuiesc sa iau plata dupa ce am sfarsit treaba.

- Allah il Allah! Esti un om cinstit, desi esti crestin si spargator. Abia acum sunt incredintat ca nu ma vei insela. Noapte buna!

Strainul pleca, lasandu-l pe Müller aproape naucit de cele ce i se intamplasera. Cine s-ar fi gandit la asta? El, nobil din nastere, sa fie angajat rapitor de cadavre de un scamator ambulant!

Se gandea sa si-l ia ca ajutor pe Fritz, pe care trebuia sa-l anunte maine dimineata, caci numai servitorul sau putea face pregatirile trebuitoare, ingrijindu-se de unelte, fara a starni banuieli.

Porni inapoi in parc. Se duse la casuta pe care o cunostea si o inconjura de cateva ori, ca sa vada daca nu se afla nimeni intr-insa. Intra apoi inauntru si, dupa ce inchise usa. aprinse lanterna, deschise usa secreta, patrunse intre peretii dubli si inchise la loc deschizatura.

Cobori scara si ajunse in gang. Usa din stanga era incuiata, la fel ca data trecuta. Se indrepta deci spre putul din dreapta, varand insa lanterna in buzunar, ca sa nu-l tradeze lumina ei.

Cunostea destul de bine coridorul secret, stia ca era nevoie doar sa mergi de-a lungul zidului pehtru a ajunge nevatamat la castel.

Pe intuneric inainta mai anevoios decat cu lanterna, dar nu dura mult si dibui capatul culoarului. Scoase iarasi lanterna si totodata ceasornicul. Era miezul noptii.

Banuia ca n-avea nici un rost sa-l spioneze pe Haller, aci desigur acesta se culcase. Totusi, urca scara pe care i-o notase in memorie cu prilejul ultimei sale aventuri.

Cam in acelasi timp, Fritz izbutise sa scape de urma-|ritorii sai, iar capitanul, cu cei doi Rallioni raniti, ramasesera in ruina. Coloneltilui ii tasnea sangele din obraji, |iar tatal sau, care avea si el o impunsatura in palma, il intreba:

- Nu e nimeni pe aici care sa se priceapa la rani?

- Chiar eu, raspunse Richemonte. Am facut bine ca iC-am ingrijit sa avem aici doctoriile trebuitoare. Trebuie

am grija si de cei arsi, care se mai gasesc in sala. Apa mforata le va potoli durerile.

- Capitane, ofer o mic de franci persoanei care-l va asi pe vinovat.

- Si eu mai adaug o mie, scrasni batranul. Dar acum haideti! Trebuie sa-mi iau intai lampa.

ii duse prin curte la o usa care se deschidea in fatada principala, strabatu cu dansii cateva odai, pana ajunsera in incaperea prin ale carei ferestre sarisera. Aici se afla lampa stinsa, pe care capitanul o aprinse din nou si ceru celor doi Rallioni sa coboare scara. El ii urma si pusera iarasi lespedea de piatra la locul ei. Astfel ajunsera din culoar in sala.

Flacarile se stinsesera si domnea un inttmeric adanc. Dar se mai aflau oameni acolo, erau cei raniti si cativa teferi, care se ocupau de dansii.

Lampa capitanului facu lumina. Ranitii gemeau, cerand ajutor.

Richemonte puse lampa jos si iesi prin usa din fund. Se intoarse curand cu limianari si bandaje. Cel dintai fu pansat colonelul, apoi veni randul tatalui sau.

Ranile celor arsi nu erau grave, in schimb foarte dureroase. Batranul ii pansa cum se pricepu mai bine si lasa pe searrta celor nevatamati sa-i conduca aoasa. Dupa ce plecara toti, inchise usile si se adresa celor doi Rallioni, cu care mai ramasese in sala:

- Prin culoarele subpamantene nu ne putem intoarce la castel.

- De ce nu? intreba contele.

- Pentru ca l-am parasit prin poarta principala si pentru ca maine ranile dumneavoastra vor fi vazute, fara sa se stie de unde provin.

- Dar cum sa ne explicam?

- Asta e usor. Am mers prin intuneric pe o pajiste, unde se afla o coasa. Colonelul a calcat pe ea si taisul l-a izbit in fata. Iar dumneavoastra, domnule conte, v-a intrat varful in palma. Si acum haideti! Trebuie sa ne grabim, caci tocmai mi-am amintit ca mai doreati sa-i dati astazi pictorului dumneavoastra indicatiile de care are nevoie.

Parasira ruinele si mersera prin padure spre castel, unde ajunsera cand Müller abia incepuse convorbirea cu vrajitorul.

Servitorii fura mirati, vazandu-i intorcandu-se atat de tarziu si uimirea lor crescu cand Richemonte le povesti pe scurt accidentul cu coasa.

Femeile se culcasera, iar barbatii se dusera in odaile lor, dupa ce contele ii trimise vorba pictorului ca-l va vizita peste trei sferturi de ceas. Scrise cateVa scrisori, le puse in plicuri pe care le lasa deschise, apoi urca in odaia pictorului, care-l astepta.

La intrarea contelui, Caligny se ridica politicos si-i oferi un scaun. Rallion se aseza tocmai in clipa cand, indaratul peretelui, Müller isi pusese lanterna in buzunar si, dand putin la o parte tablia care forma usa secreta, putu astfel privi in odaie.

- Am venit sa-ti predau instructiunile, draga capitane, incepu contele. Principalul e ca poti pleca chiar maine dimineata.

Caligny se inclina.

- Cu ajutorul acestor hartii drumul iti va fi netezit. Te fac atent inCa o data asupra celor ce-am vorbit azi-dimineata. Ti-ai intiparit bine numele ofiterului?

- Da. E locotenentul Richard von Greifenklau.

- Exact. Castigi prietenia lui si cauti sa-l iscodesti. Daca se arata prea tacut, ti-am spus ca are rude . ..

- .4re o sora, interveni pictorul.

- De unde stii?

- Se afla aici un educator, un germ.an, care cunoaste familia aceea.

Contele se incrunta.

- Ai vorbit cu omul acela? intreba el.

- Da.

- Sper ca nu te-ai intretinut cu dansul intr-un fel care sa-i trezeasca banuieli? . . .

Capitanul se impurpura putin, dar raspunse totusi oarecum neplacut surprins.

- Cred ca n-am dat niciodata prilej sa fiu considerat prea vorbaret si neprevazator.

- Bine! zise contele. De altfel, profesorul acesta e un om neinsemnat, de care nu merita sa vorbim. Uite aici si cateva scrisori, care iti vor fi de folos. Ti-am spus: rasplata, dupa cum vei fi facut treaba. Sper ca atunci cand ma voi trezi din somn, dumneata sa fi parasit deja Ortryul. Asa ca ne luam acum ramas bun, dragul meu Caligny.

Ii intinse mana si se indeparta. '

- "Pictorul' cerceta hartiile si se mai plimba catva timp prin odaie, incolo si incoace. Apoi Müller il auzi spunand:

- Acum sa mergem la culcare! E tarziu si trebuie sa ma scol devreme.

Puse scrisorile pe masa. se dezbraca si, dupa ce stinse lampa, se culca.

"Asadar de asta a intrebat de mine, isi spuse Müller. Domnii acestia par sa stie ca ma bucur de incredere. O sa Ie netezesc eu drumul mai bine decat sunt in stare scrisorile acelea.'

Astepta pana se incredinta ca francezul adormise tun, deschise si mai mult tablia care tinea loc de usa, intra in odaie, se apropie de masa, lua toate documentele si se inapoie cu ele in culoar. Dupa ce incuie la loc usa secreta, scoase lanterna si carnetul din buzunar si copie totul.

Apoi se strecura din nou in odaia lui Haller, puse scrisorile la loc si se indeparta.

Cobori repede scara si se duse la casuta din parc. Era cat se poate de multumit cu rezultatele din seara aceasta.

Ajungand la castel si catarandu-se pe paratrasnet, mai vazu lumina in odaia capitanului. Arunca o privire pe fereastra si se dadu speriat inapoi, caci, lipit de aceasta, statea capitanul, cu spatele spre el. Deschisese un sertar secret al biroului, din care scosese un jjachet de bancnote, ale caror numere parea ca le cerceteaza.

Müller putea sa-i priveasca peste umar si vazu ca toate hartiile erau insemnate. Recunoscu lamurit literele de la inceputul numelor si isi intipari si cateva numere. Fara indoiala, acestea erau bancnotele pe care Richemonte le luase de la directorul fabricii.

Doctorul vazu cu certitudine ca batranul pusese inapoi bancnotele in sertarul secret pe care-l. inchise apoi cu un arc ascuns. Era incredintat ca puteagasi mai tarziu sertarul si-l va deschide.

.Se catara mai departe pe acoperis si ajunse in odaia sa. Se dezbraca inainte de a aprinde lumina, deoarece nu era niciodata sigur daca este sau nu urmarit de batranul spion, apoi isi nota numerele bancnotelor pe care si le intiparise in memorie. Scoase carnetul din buzunar si scrise cateva scrisori. Dupa ce,le inchise, isi puse dinainte cateva coli albe do hartie, cu aerul unui om care se apuca de o treaba serioasa. Condeiul incepu sa alerge pe hartie, colile se umplura una dupa alta si, cand sfarsi, erau atat do multe scrise, incat se mira el singur de propria-i harnicie.

"Asta a mers destul de repede', isi zise dansul "Dar niciodata n-am facut un lucru cu mai multa placere ca aoum. Cred ca va face impresia pe care o urmaresc.'

Lucrarea purta si un titlu: "O dovada ca inainte de zece ani nu poate exista nici o temere de nn razboi cn Franta. - Din insarcinarea Marelui Stat Major, intocmit de locotenentul Richard von Greifenklau.'

Lua iar condeiul si scrise urmatoarea scrisoare:

"Draga Emma!

Cred ca asteptati de midt vesti de la mine si le veti primi chiar zilele acestea, amanuntit, asa cum sunteti obis-mdti din partea mea. Pentru moment nu am inca timp sa va scriu, n-am avut nici macar ragazrd sa le scriu mamei si bunicului.

Randurile acestea sunt pentru tine, deoarece sunt silit sa-ti dau anumite indicatii in vederea unui fapt care se poate produce. Un capitan francez, care raspunde la nu-mele de Bernard Caligny, vine la Berlin sub Tj.timele de pictorid Haller, ca sa castige prietenia mea si sa ma iscodeasca asupra vederilor oamenilor nostri de stat si a conducatorilor armatei. Sunt incredintat ca Franta va declara razboiul in cateva saptamani si, cu aceeasi siguranta, stiu ca suntem in masura sa ridicam manusa azvarlita cu atata uszirinta. Dar, mai inainte de orice, va trebui sa-l inducem in eroare pe ficel trimis secret, intocmai cnm vrea el sa ne traga pe sfoara. De aceea iti trimit documentid alaturat.

Haller - sau mai bine zis Caligny - intentioneaza, in cazid cand eforturile sale de a ma contacta pe mine vor ramane fara succes, sa caute a obtine favoarea ta, ca sa afle prin tine cat mai multe cu putinta. ii vei spune ca eu ma aflu in vizita la niste rude din Lituania. in conse-

cinta, se va informa la tine despre activitatea mea, de lu- crarile mele, si te vei da invinsa lasandiL-l sa citeasca ialaturatid document. Restul il las pe seama inteligentei itale si te rog sa-mi dai imediat de veste prin scrisori de-Ispre rezultate. Stau la dispozitie cu lucrari de acelasi fel isi te rog sa-mi scrii pe adresa lui Fritz al meu: «Friedrich Schneeberg, Herhoriseur, la domnul doctor Bertrand, in Thionville». Aici nu pot risca sa primesc scrisori din l Berlin.

Te rog sa transmiti multe complimente din parte-mi hnamei si bunicidui, si va fagaduiesc pe curand o scrisoare tlunga-lunga. Cti o sarutare frateasca

Al tau Richard.'

P.S. - Am regait-o pe neasteptate pe doamna mea intalnita la Dresda-Blaseivitz.

Müller mai citi o data scrisoarea si documentul celalalt, apoi le inchise intr-un plic mare. Se lumina de ziua, istfel ca se tranti pe canapea, sa se-poata trezi la timp.

Sa fi dormit cam vreun ceas, cand il trezi zgomotul inor copite de cai. Se ridica si alerga la fereastra, unde /azu trasura in care tocmai se urca pictorul, pentru a ierge la gara din Diedenhofen.

Müller se intinse iar pe canapea si adormi din nou. Il rezi o muzica zgomotoasa si, aruncand o privire pe ceasornic, vazu ca era ora noua. Apoi se uita pe fereastra fara, in curtea castelului, si vazu acolo sase muzicanti ibracati ca niste aventurieri, care se sileau sa intoneze in fel de mars, cu ajutorul a doua clarinete, o trompeta, un )i, o trambita si o toba. in apropiere stateau patru ca-paretl invesmantati ca la balci, dintre care unul era femeie.

Cand sfarsira de cantat, acela cu trompeta anunta in gura mare ca la ora doua dupa-amiaza orasul Thionville si imprejurimile vor avea marele noroc sa poata asista la reprezentatia unei trupe de artisti cu renume mondial. Numerele anuntate sunara extrem de senzationale si, deoarece prin tinutul acela se vedea foarte rar o asemenea trupa, nu era de mirare ca toata servitorimea castelului alerga s-o vada si chiar boierii aparura la ferestre.

Aproape de calareti statea Alexander, care se bucura foarte mult de acest spectacol. Cand omul sfarsi ce avea de spus, el intreba:

- Cat costa biletul?

- Locurile numerotate din fata cinci franci, cele din spate patru franci, stalul intai trei, al doilea doi, al treilea un franc si locurile in picioare cincizeci de centime. Doriti cateva bilete, domnisorule? Daca le cumparati acum, capatati locurile cele mai bune.

- Da-mi cinci bilete rangul intai, ceru Alexander.

Nu tinuse deloc seama dc faptul ca baroana deschisese fereasitra si-i facea semn. isi scoase portofelul, care era totdeauna plin; si plati douazeci si cùnei de franci. Artistii se retrasera multumiti de afacerea buna pe care o facusera.

Dupa catva timp copilul batu la usa lui Müller.

- I-ati vazut pe artistii aia? zise dansul.

- Da.

- Am cumparat cinci bilete. Uite si pentru dumneata unul. Desigur ca vei merge cu noi, nu?

- Eu? Si mai cine?

- Mama, Marion si domnisoara Nanon.

- Si daca refuz?

- Ba n-ai sa refuzi, vad asta dupa chipul dumitale, spuse Alexander, cu convingere.

- Ai dreptate, nu-ti voi rapi aceasta placere, dragul meu Alexander.

- Iti multumesc. Si stii ce-ti propune «mama?

- Ce?

- Sa iei loc cu ea si cu mine intr-o trasiua; in cealalta vor fi Marion si Nanon. Dar trebuie sa plec, caci pentru o asemenea ocazie sunt pregatiri de facut.

Pleca repede, lasandu-l pe Müller singur. Profesorului nu-i displacea sa-l cunoasca pe Abu Hassan si productiile sale, dar fu uimit de invitatia baroanei de a lua Ioc in trasura ei. Ce motiv o indemnase la aceasta? Era recunostinta pentru iubirea pe care i-o insuflase copilul?

incepu sa umble prin camera de colo-colo, se privi in |oglinda si constata ca nuanta inchisa a pielii sale, obtinuta artificial, isi pierduse din ton. Lua o sticluta cu extract lin coji de nuci, vari pensula intr-insa, apoi isi dadu pe |fata, pe gat si pe maini cu lichidul care dadea pielii o culoare aparte.

Privi apoi pe fereastra si exclama: ,,Ah, ce e asta? E cineva acolo sub tei! Fritz sa fie?*

isi lua repede binoclul, deschise fereastra si privi spre ii. il vazu bine pe Fritz, care privea si el printr-un bi-|noclu. Schneeberg il recunoscu, caci scoase pakaria si-l iluta. Desigur ca avea de raportat ceva de seama.

Müller lua batista si incepu s-o fluture, ceea ce-l facu De Fritz sa se ridice imediat, pornind spre padure.

Doctorul puse in buz-unar scrisorile redactate in cursul noptii si parasi castelul. O lua agale prin parc si, cand fu iparte, isi iuti pasul si ajunse in padure, unde-l gasi pe IFritz la locul convenit.

- Bima dimineata, domnule doctor, spuse servitorul. Ui dormit bine?

- Foarte putin.

- Eu deloc.

- Deloc? Ah, ai stat la panda?

- Da, insa nu acolo unde trebuia, ci intr-o ruina veche, unde se intrunesc conspiratorii, si unde era cat pe ce sa-mi pierd viata.

- Povesteste!

- Nu aici. Ceva mai adanc in padure.

Facura intocmai si Fritz povesti ce i se intamplase peste noapte. Cand sfarsi, chipul lui Müller avea o expresie de uimire.

- Ma mir ca n-am auzit inca de ruinele astea, spuse el. Dupa cat se pare, depozitele cautate de noi se afla acolo, in timp ce noi presupunem ca sunt ascunse in apropierea turnului vechi. E departe pana la ruinele tale?

- Nu mai mult ca pana la turn.

- Atunci condu-ma acolo, caci trebuie sa le vad! Mersera si, pe drum, Müller ceru amanunte.

- Asadar, oratorul avea o mustata carunta? intreba ei,

- Da; sfarcurile ieseau afara de sub masca.Cand m-a descoperit, individul si-a dezgolit dintii ca de fiara, gata sa se azvarle asupra victimei.

- FA e . . . batranul capitan de la castelul Ortry. Si, daca nu ma insel, atunci ceilalti doi erau contele Rallion si fiul sau, colonelul, care vrea s-o ia de.sotie pe baroana Marion.

- Pe dracul sa-l ia! zise Fritz. Asta e menita pentru altcineva.

- Hm! . . . Dar ia spune, omule, ce-ai fi facut daca usa nu s-ar fi deschis din nou?

- M-as fi salvat prin usa din fund.

- Unde?

- Dumnezeu stie!

- Ai fi ajuns intr-un culoar subpamantean, si daca ln-ai fi fost descoperit la timp, ai fi murit de foame si de fsete.

- As! Scula rea nu piere.

Fritz isi intiparise bine directia in care se aflau rui-nelc. Mergand de-a lungul fatadei principale, unde se afla lintrarea, Müller presupunea ca acolo trebuie sa fi fost o linanastire.

Intrara pe poarta, dar Fritz se intoarse sa caute cateva |conuri de brad, caci fara lumina nu se putea recunoaste [nimic in sala de jos.

Ajunsi in curtea cea mare, ii arata lui Müller locul |unde-l atacase pe mascat si coltul de turn unde-l legase.

joi intrara amandoi si pornira catre gang. Ajunsera la iscara si la coridorul de jos. Usa care dadea in sala nu era incuiata, astfel ca patrunsera inauntru.

Fritz scoase chibriturile si aprinse unul din conuri, a lumina slaba a acestuia vazura ca nu se facuse inca irdine acolo. Cioburile candelabrelor mai zaceau inca, imprastiate pe jos.

E mai bine sa te duci tu afara, Fritz, in vreme ce voi cerceta ruinele acestea, spuse Müller. Se poate Sa se mai afle cineva pe aici, si ar fi rau sa ne gaseasca ipreuna.

Abia iesise Fritz, ca usa din fund se deschise si intra inauntru capitanul cu o lanterna mare si. . . o matura in lana.

il recunoscu pe Müller de la prima privire si un gand ii strabatu mintea. Ce cauta omul acesta aici? El era german Nu cumva era spionul din ziua trecuta?

- Domnule, ce cauti aici? intreba el, apropiindu-se repede de profesor.

Acesta isi pastra sangele rece si raspunse:

- Ani dat de ceva foarte interesant; vreau sa cercetez ruinele astea. Daca as fi stiut de existenta lor, mi-as fi adus si eu un felinar, la fel ca dumneavoastra, domnule capitan.

Raspunsul acesta il linisti pe Richemonte.

- N-ai stiut nimic despre ele? intreba el.

- Pana acum cateva minute, nu.

Banuiala se trezi din nou in batran si-l masura pe profesor din cap pana-n picioare.

- Asculta-ma, domnule, nu-mi place ca salariatii mei sa-si vare nasul pretutindeni. Ai destul de lucru ocupan-du-te de Alexander.

Tonul aspru cu care vorbise capitanul, il facu pe Müller sa replice si el mai putin moale:

- Ma opriti sa vizitez aceste ruine?

Richemonte se dadu mirat un pas inapoi si puse lanterna jos.

- Domnule Müller, ce-i cu dumneata? Cine e acela fiwc pur intrebari?

- Doar mortii carora le-a apartinut candva aceasta manastire ar putea sa-mi ceara socoteala. Caci aici, in imparatia ruinelor, toti sunt egali.

Raspunsul acesta il nauci pe capitan. Ceva mai linistit, zise:

- Dumneata esti strain si eram in drept sa ma mir ca te gasesc tocmai in locul acesta.

Müller cauta sa risipeasca cu totul banuiala batranului si izbuti sa-si dea aparenta unei nevinovatii desavarsite:

- Am avut ieri niste dureri de cap grozave, ceea ce m-a facut sa ma culc devreme. Deoarece insa aerul din odaie mi-a facut si mai rau, am pornit sa fac o plimbare prin padure, ca sa caut o buruiana rara din care sa-mi prepar un ceai. Astfel am ajuns ;idanc in padure si m-am Ipomenit deodata in fata ruinelor.

- Despre care nu stiai nimic?

- Absolut nimic,

- iti dai cuvantul de onoare?

- Fireste. Dar pentru ce acest interogatoriu? La ce folosesc lanterna si matura asta? Locuieste oare aici un

Icapitan de banditi ori un mancator de oameni? Nu poate |intra aici oricine are dragoste pentru antichitati?

- Dumneata stii ca ruinele acestea se afla pe proprietatile mele?

- Nu stiu, dar imi inchipui.

- Ei bine, afla ca eu sunt stapanul si te opresc sa mai calci vreodata in aceasta manastire.

- Dar altii pot intra?

- Cine ti-a spus ca au fost oameni aici?

- Priviti jos! Nu vedeti ca urmele acestea sunt rennte?

- Asta nu tepriveste. N-ai de unde sa stii. Eu sUnt stapanul. Cara-te!

Müller inalta din umeri, nepasator.

- Putin imi pasa pe cine priveste asta. Afara, insa, loamenilor li s-ar putea parea ciudat ca im capitan al |Garzii imperiale umbla cu matura pe aici si s-ar mai

autea intreba si despre celelalte lucruri nu tocmai curate care se petrec pe aici.

Richemonte se napusti furios asupra lui Müller si-l arinse de brat:

- Domnule, ce vrei sa spui cu aluziile dumitale,

ai?

- Nimic altceva decat ca ma voi supune poruncii iumneavoastra de a parasi locul acesta, dar starui ra de kici inainte sa mi se vorbeasca pe alt ton. Un doctor in filosofie nu e inferior, din punct de vedere social si spiritual, unui capitan francez al Garzii imperiale.

- Ah, cutezi sa vorbesti astfel? scrasni Richemonte. Te voi alunga!

- Nu puteti face asta. Dumneavoastra sunteti domnul capitan Richemonte, pc cata vreme contractul meu e incheiat cu domnul baron de Sainte-Marie. Va salut, domnule capitan.

Pleca.

- Du-te! striga dupa el batranul. Voi vorbi mai tarziu cu dumneata.

in padure Müller se intalni cu Fritz, caruia ii povesti cele intamplate.

- Acum v-ati capatat un dusman neimpacat, spuse Fritz.

- Asa e.

- O sa va alunge.

- Nu voi pleca.

- Va va face cu neputinta indeplinirea misiunii.

- Nu ma tem de el, desi el crede ca are toata puterea in mana. Sa nu ne mai gandim la dansul! Am sa-ti spun ceva mai important, Fritz. Poti procura in mod discret sape si lopeti pentru asta-seara?

- Foarte lesne.

- Vom deschide un mormant.

- Drace, suna cam sinistru.

- il cunosti pe vrajitorul Abu Hassan, care da o reprezentatie azi la Thionville?

- Da. Locuieste la hanul care e peste drum de locuinta doctorului Bertrand. in trupa lui se afla o femeie care mi-a facut .izi o declaratie de dragoste in toata regula.

- Esti un barbat fericit daca ti-ai atras iubirea unei artiste.

- Hm . .. arta ei e cam veche, domnule doctor.

- Merita cu atat mai mare atentie. Dar sa ramanem fia treburile noastre. Abu Hassan e oriental, la fel ca pri-|,ma sotie a baronului. intre acestia doi trebuie sa fi exis-|tat o anumita legatura, altminteri de ce o fi vrand sa-i ia

osemintele?

- Ce aveti dumneavoastra, si ce am eu de-a face cu I ageste oseminte orientale?

-- Trebuie sa i le scoatem din pamant.

- De ce tocmai noi?

- Lucrurile s-au petrecut astfel: aseara coboram de-a lungul paratrasnetului, in vreme ce dansul dadea tarcoale castelului, din nu stiu ce motiv. M-a luat drept un spargator. Si deoarece si-o fi spus ca un asemenea individ s-ar invoi la deschiderea unui mormant, mi-a oferit doua sute de franci, in cazul in care i-as da o mana de ajutor deschida groapa aceea pagana, aducand cu mine inca pe leva.

- Si ati primit?

- Da. Banuiesc ca baroana n-a murit, asa ca nici n-a iutut fi ingropata. Mormantul e gol, sau altcineva e in-

ropat acolo. Trebuie sa ma incredintez, asa ca ma voi Iduce diseara acolo.

- Voi veni si eu.

- Aranjeaza lucrurile in asa chip incat sa fii la mor- mant cu uneltele inca inainte de ora imsprezece. Maine am

un drum pentru tine. Uite aici niste scrisori. Treci cu ele fronitera si le predai la primul oficiu postal german. Nu am incredere in cei de aici si ma tem c-ar putea fi deschise.

Dupa ce Müller ii incredinta servitorului scrisorile, se desparti de el.

Cand ajunse la castel era trecut de douasprezece. Un servitor ii spuse ca domnul capitan poruncise sa vina la dansul, indata ce se va inapoia de la plimbare.

Richemonte se si afla, deci, acasa. Asta era o dovada sigura ca intre castel si ruina manastirii exista un drum scurt pe sub pamant. Müller se duse la capitan, complet linistit. Avea planul sau.

Batranul statea la masa de scris. Cand intra profesorul, se ridica si zvarli condeiul cat colo.

- Domnule, incepu el, te-am chemat aici ca sa lamuri fn odata relatiile care exista intre mine si dumneata.

- Sunt de acord, raspunse germanul, fara sa se tulbure de starea de enervare vadita a celuilalt. Si mie imi plac lucrurile lamurite si voi face tot ce-mi va sta in putinta pentru a ajunge la o limpezire.

Capitul se prefacu ca nu observa sfidarea ctin aceste cuvinte si urma cu acelasi ton:

- Ti-ai permis adineauri, la ruine, un fel de a vorbi pe care eu nu-l pot admite. Ceea ce vreau sa te intreb acum, este daca ma recunosti ca stapanul dumitale, caruia trebuie sa-i dai ascultare. Raspunde scurt: Da sau nu?

- Nu!

- Atunci, du-te dracului! izbucni Richemonte.

- Pana acum nu stiu unde se afla domiciliul acestui onorabil personaj. Si nici nu intentionez sa-l gasesc, chiar daca ma alungati, caci n-aveti acest drept.

- Mi te impotrivesti?

- Da. Am fost angajat de domnul baron de Sainte-Marie, nu de dumneavoastra.

- Oho! Eu am semnat contractul in locul lui si tot eu voi iscali si concedierea.

- incercati! Veti vedea ca n-o sa obtineti nimic cu asta, domnule capitan.

In felul acesta nu-l infruntase nimeni pe batran. Scrasni din dinti, se apropie de indraznetul tanar si zise cu glas amenintator;

- Atunci te voi da afara cu mana mea. Müller zambi si replica:

- Sau veti lua pistolul si ma veti impusca, la fel ca pe directorul fabricii.

Batranul sari indarat, de parca ar fi vazut o fantoma.

- Domnule! racni el. Vrei sa te zdrobesc?

- O sa va fie cam greu. Mie nu-mi va da niciodata in gand sa completez o chitanta, pe care dumneavoastra sa adaugati mai tarziu ca ma sinucid, pentru ca n-am returnat banii, pe care cu o clipa inainte i-ati pus, totusi, in buzunar, in bancnote veritabile, dar din pacate cu insemnari pe ele.

Richemonte ramase inlemnit, fara a izbuti sa scoata un cuvant.

- Eu v-am socotit destul de inteligent, urma Müller, pentru a sta de vorba cum se cuvine cu un om de talia mea; vad insa ca m-am inselat. Un om de stiinta, mai ales de specialitatea mea, nu se teme de nimeni.

- Stiinta dumitale? Care e aceea? inTreba Richemonte, tremurand de enervare.

- Magia sau "arta neagra', cum i se mai zice.

- Magia? Prostie! Asta s-o spui muierilor batrane, nu mie! Cu smecheria asta nu ma inspaimanti pe mine, domnule Müller.

isi recapatase stapanirea de sine si-l privi intunecat pe profesor.

- Va inselati, spuse acesta. Ati auzit vreodata ceva de oglinda pamantului, in care cel care se pricepe poate vedea tot ce vrea, chiar si cele mai ascunse taine ale unui om?

- Prostie, de zece ori prostie!

- Eu va voi dovedi contrariul. Am vrut sa vad cu ce va ocupati si am privit in oglinda mea. Atunci v-am vazut intrand printr-un loc din perete in odaia directorului fabricii; l-am vazut numarand banii, l-am vazut scriind chitanta, v-am vazut apoi pe dumneavoastra la birou, adaugand ceva pe dansa, dupa aceea v-am mai vazut ducandu-va in fundul odaii, in vreme ce el citea la birou ceea ce ati scris dumneavoastra. L-am vazut sarind in sus cu furie, apoi glontul pornind din pistolul dumneavoastra; am vazut cum i-ati pus mortului arma in mana, cum ati asezat chitanta pe masa, ca sa fie vazuta imediat, cum v-ati dus apoi in camera dumneavoastra, unde ati ascuns banii si v-ati dezbracat repede, ca sa dati impresia ca tocmai v-ati trezit din somn. Tot oglinda aceea a mea mi-a aratat cablul si astfel se explica faptul ca l-amgasit imediat.

O schimbare grozava se produse cu Ptichemonte. Ochii i SC infundara in orbite, chipul i se facuse palid de tot. Tanarul acesta relata totul atat de exact, ca si cum ar fi fost de fata . . .

- Si astfel vad si acum banii aceia furati, urma profesorul, pe care i-ati ascuns in sertarul secret al mesei de scris; o simpla apasare usoara e de ajuns ca sa-l deschida. Vreti sa va arat?

Facu un pas mai aproape, dar batranul intinse bratele, ca pentru a se apara, si striga ingrozit:

- Nu, nu!

- Vad chaar numerele bancnotelor, il chinui mai departe Müller. Ele sunt 10468, 17391, 21Ö69 si asa mai

sparte, si deasupra sunt initialele firmelor de la care le-a primit directorul fabricii. Si acum spuneti, va rog, daca

Clinda pamantului e o prostie, dupa cum v-ati exprimat adineauri!

Capitanul indrepta o privire ingrozita asupra ger-nanului.

- Si vrei sa cred asta? intreba el.

- N-aveti decat sa va indoiti, daca va place. M-ati amenintat cu darea afara; ei bine, eu nu va voi da afara, |nsa voi face ca politistii sa va scoata de aici. Sangele di-

ctorului. striga spre cer, eu pot dovedi cine este ucigasul sau si baroana isi va vedea iubitul razbixnat. Richemonte sari in sus:

- Si asta stii? in definitiv, ce pretinzi de la mine?

- Foarte putin. Pretind semnatura dumneavoastra ub o declaratie ca sunteti ucigasul directorului.

- Esti nebun! striga capitanul.

- Ascultati-ma in liniste! imi dati aceasta semna-ira, prevazuta cu sigiliul si stampila dumneavoastra. Eu voi pastr.H, pana voi pleca de aici de bunavoie. Daca ne

despartim in conditii bune, primiti de la mine hartia ina-Di si nimeni nu va afla ce ati facut. Daca insa ne despartim certati, atimci documentul intra in mainile baroanei, /a dau cinci minute timp de gandire. Daca le lasati sa eaca fara sa va hotarati a semna, dau de veste politiei. J-am nevoie sa produc alte dovezi decat faptul ca se vor |asi la dumneavoastra bancnotele insemnate, in vreme ce procesul-verbal incheiat de autoritati ati sustinut ca directorul le-a deturnat. Privi la ceasornic:

- . asadar cinci minute; incepeti acum!

Batranul se vazu prins. Exista o singura scapare; sa-l impuste pe neamtul acesta, la fel ca pe directorul fabricii.

Mana capitanului se apropia de sertarul unde isi avea armele; Müller insa isi duse si el mana la buzunar, din care scoase un revolver.

- Luati mana de acolo, altfel trag, ca intr-o fiara! Au trecut trei minute, mai raman doua!

Richemonte intinse bratul spre sertarul secret, sa scoata bancnotele, pe care voia sa le distruga. Dar Müller ii ghici gandul si striga:

- Stai! Pe mine nu ma tragi pe sfoara. Mai ai timp o jumatate de minut, apoi sun servitorii. in prezenta lor vei putea scoate bancnotele, insa nu inainte.

Privi iar la ceasornic si zise:

- Au trecut cele cinci minute.

Puse mana pe manerul soneriei si apasa. Capitanul striga ingrozit:

- Stai! Iscalesc.

- Tot ceea ce spun eu?

- Efe! scrasni el.

in clipa aceea intra un servitor. Capitanul il privi cu incordare pe Müller, dar acesta se intoarse nepasator spre usa si zise omului:

- Domnul capitan iti aduce la cunostinta ca eu, in calitate de educator al baronului Alexander, am dreptul sa stau la masa cu familia. Asadar, incepand de azi pui un tacam si pentru mine.

Servitorul se inclina si pleca.

- Esti un diavol! scrasni Richemonte.

- Nu ma insulta, scrie mai bine asa

- Afurisit sa fii!

Lua iiartia si condeiul, iar Müller ii dicta cuvintele, in timp ce se juca cu revolverul in buzunar.

"Marturisesc prin aceasta ca directorul fabricii Metroy nu s-a sinucis, ci a fost impuscat de mine. Bancnotele, despre care ziceam ca le-ar fi deturnat, mi le-a inmanat cu cinci minute iruiinte de a-si da duhid.

Ortry, Ì9 mai 1870

Albin Richemonte, capitan.'

Batranul se impotrivi din rasputeri sa scrie toate astea, dar in zadar, caci Müller ramase neinduplecat. Scrasnind din dinti, isi puse semnatura dedesubt si zvarli condeiul, in mintea sa incoltisera ganduri de razbunare.

,,il voi supraveghea dupa ce va pleca, isi zise el. Voi observa unde ascunde hartia si o voi lua, iar bancnotele le voi ascunde in alt loc.'

Cand Müller avu in mana hartia semnata si parafata cu sigiliu, cum se cerea pe vremea aceea, Richemonte se ridica;

- Acum cred ca suntem gata, zise el. Poti pleca. Müller ramase insa si-l observa zambind.

- Ei, cred ca suntem gata? repeta, batranul.

- Gata suntem, dar mai e totusi ceva. Sunt incredintat ca inca ma subestimezi. Atitudinea si tonul schimbat pe care-l ai constituie o neprevcdere; caci imi dau de banuit ca ma vei trage pe sfoara. Asta se poate intampla numai intr-un singiir fel: vei observa printr-o sticla mata unde pun hartia si mi-o vei sterpeli. Sau vei proceda si mai radical: imi vei trage un glonte in cap. Trebuie sa-ti spun, insa, ca plec la Thionville, de inde un curier se va duce cu aceasta hartie in patria

fcnea, iar acolo va fi pusa in buna pastrare. Daca mi se intampla aici cel mai mic rau, hartia va ajunge in mainile arocurorului. Ceea ce urmeaza, iti poti inchipui lesne. Te salut, domnule capitan. Ti-am spus, "sah la Rege'! Daca ai faci o singura miscare, esti mat.

9 DANSATOAREA PE SARMA

in orasul Thionville, peste drum de locuinta doctorului Bertrand, se afla un han in care trageau cei din clasa de mijloc. Acolo locuia si vrajitorul Abu Hassan cu trupa sa de scamatori.

Nici unul din oamenii sai nu stia de unde era originar, si nici izvorul d!in care scotea bani nu-l cunosteau. Oricat * de reduse ar fi fost incasarile, Abu Hassan avea intotdeauna destule parale ca sa-si plateasca angajatii.

in camaruta vecina cu sala carciumii, Fritz Schneeberg, statea la un pahar de vin impreuna cu una dintre artiste. Femeia avea vreo treizeci de ani, dar parea mult mai batina. Fata ei trada viata plina de vicii pe care o dusese, insa pudra si fardurile ii dadeau o infatisare placuta. Era gata imbracata pentru reprezentatie, intr-o rochie cu paiete. Desi destul de solida, era dansatoarea pe sarma a trupei si isi facea treaba cat se poate de bine.

Statea acum langa Fritz Schneeberg, pe care-l manca din ochi, nu alta.

- Numai o sarutare, cocoselule! ii ceru ea.

- Ce folos ai tu numai dintr-o sarutare? replica el. O dusca de vin e mai buna decat o mie de sarutari.

- Nu cumva ai vreo amanta?

- Din pacate, nu.

- Atunci de ce te impotrivesti? Vreau sa te am si nu trebuie sa ma refuzi. Semeni atat de bine cu unul pe care l-am cunoscut cand eram fata, incat tin neaparat sa repar acum crima ce am comis-o atunci.

- Crima? Ce tot vorbesti?

- Nu te priveste. Si totusi iti voi povesti; daca-mi dai o sarutare.

- Nu vreau sa aflu.

- Dar ce-ti inchipui, omule? striga ea. Cine esti tu, la o adica? Un simplu culegator de buruieni, iar eu sunt o artista, de al carei fiecare deget s-ar atarna zece barbati!

- Ei, nu mai taia piroane!

- Tai piroane, zici? Dar de ce crezi ca vrea sa ma ia de nevasta Paiata, ai? De ce mi-a jurat razbunare, daca-l resping?

- Pai, pentru ca o fi vrand sa se spanzure si el de unul din degetutele tale.

- Ba nu de asta, ci pentru ca stie ca va castiga o groaza de bani cu mine. Tuturor li s-au aprins calcaiele dupa mine.

- Atunci Paiata aia nici nu te iubeste, si nici simtul onoarei nu-l are.,

- Asa si e. Doar e tatal meu vitreg.

- Drace! Dar ce varsta are?

- Peste cincizeci. Mama mea, a doua lui nevasta, a murit de tanara, si de atunci m-a tarat cu el prin lume. Cam eram copila, a varat totdeauna in buzunar micul meu castig; dar cand m-am facut mai mare si mai desteapta, mi-am tinut singura casa. El vrea sa schimbe acum lucrurile si-mi cere sa devin sotia lui, ca sa poata face cum facea inainte. Dar n-o sa ajunga la asta, bativanul ala. .Sa-l lasam insa pe dansul. Vino-ncoace, scumpule!

Vru sa-l cuprinda de mijloc, dar Fritz ii apuca cotul si o impinse incolo.

- Fii cuminte! spuse el, desprinzandu-se. Dar bluza lui ramase in mana ei si se descusu.

- Esti o pisica foarte primejdioasa, mai spuse el. Uite ca mi-ai rupt si bluza asta noua.

Ea nu-l auzi, caci ramasese incremenita in fata lui, cu privirea atintita asupra gatului.

- Dar ce ai de te zgaiesti asa la mine? o intreba.

- Dintele asta, oh, dintele asta! Arata-mi-l! Prinse lantisorul, trase dintele mai aproape si-l privi

cu ochi scaparatori.

- Cei cu dintele acesta? intreba Fritz.

- Doamne, ai putea fi unul din ei . . . Oijiule,. semeni atat de bine cu acela caruia i-au fost furati cei doi gemeni! Asta m-a izbit din primul moment. Eram tanara pe atunci si copiii rapiti nu pot fi mult mai in varstTi decat esti tu acum. Spune, de unde ai acest dinte?

- De la parintii mei, raspunse el.

- Cine au fost dansii?

- Nu stiu; sunt un copil gasit.

- Un copil gasit! exclama darjsatoarea. Unde te-au descoperit?

- In apropierea unui sat de lanqa NeidenbiUg. in Prusia orientala.

Fritz socoti ca trebuie sa-i spuna adevarul. Nanonei, insa, ii povestise ca fusese gasit intre munti, adica in Elvetia, si facuse asta pentru ca trebuia sa treaca drept elvetian.

- La Neidenburg! Tu esti! Oh, acum te pot sili sa ma iubesti, caci cunosc o taina care trebuie sa-mi aduca iubirea ta.

- Ce fel de taina?

- intai spune-mi daca vrei sa fii al meii. Numai atunci iti voi spune cine sunt parintii tai.

- Parintii mei? ii cunosti?

- Da, erati doi frati gemeni si ati fost rapiti la Osna-briick, din ordinele unui barbat de vaza. care l-a rasplatit bine pe rapitor. Mai tarziu insa v-ati pierdut, tu la Neidenburg, iar celalalt ah! Dar ce tot flecaresc eu aici! Pe tine te vreau, pe tine! Dupa aceea iti voi spune cine osti.

El clatina din cap, in semn de refuz.

- Te fac fiu de conte, il ispiti ea.

- Lasa-ma! - ,

- Afurisitule! 'Vrei cu tot dinadinsul sa ramai un biet culegator dc buruieni?

in clipa aceea intra Paiata. Vazu agitatia ci si o intelese gresit.

- Ce faceti acolo, ai? A batut ora doua si reprezentatia trebuie sa inceapa. Ce mutra ai, cocota! Cara-te! Si pe domnisorul asta o sa-l iau de urechi si

isi intrerupse vorba, caci privirea ii cazuse pe lantisorul cu dinte. Era beat, dar totusi pali cand vazu obiectivul. Fara sa mai adauge vreun cuvant se intoarse si pa-rasi incaperea.

- Ce l-a apucat asa deodata? intreba Fritz.

- A vazut dintele, ca si mine. Dupa reprezentatie mai vorbim. Acum trebuie sa plec. intre timp, gandeste-te daca vrei sa fii al meu, in schimbul unei coroane de conte.

Fritz ramase prada unei mari agitatii. Coplesit de .fel de fel de ganduri, se duse in cel mai apropiat magazin sa-si cumpere o bluza noua.

Parasind pravalia, vazu apropiindu-se doua trasuri, in prima il zari pe Müller, in cealalta pe Nanon; pe ceilalti nici nu-i observa. Amandoi il salutara prietenos si el isi propuse sa vorbeasca cu frumoasa fata indata ce-i va fi cu putinta.

in vremea asta, dansatoarea se dusese la garderoba, care se afla in partea din fund a hanului. Toti ceilalti artisti erau deja la locul reprezentatiei; numai Paiata isi tistepta fiica vitrega.

Cand aceasta intra, el tocmai ducea la gura sticla, aproape goala. Dadu pe gat ultima picatura si o zvarli la pamant, unde se prefacu in zeci de cioburi.

- Aha, flirtezi cu maimutoiul ala tanar! striga el.

- Si ce te priveste pe tine? intreba ea.

- Ma priveste, si inca mai mult ca pe oricare altul. Nu-s eu logodnicul tau?

- Logodnic? spuse ea, batjocoritor. Ala e colo, in odaita

- Ala? Ah, vagabondul, culegatorul de buruieni!

- Nu, ci un nobil, un fiu de conte. Am bagat eu de seama ca si tu ai vazut dintele.

- Nu vrei sa-ti tii gura, cocota nerusinata? O sa ne duca la spanzuratoare.

- Pe iine, numai pe tine! Eu nu pot fi pedepsita. Tre buia sa te ascult, am stat doar de paza si eram un copil inca. il iubesc. Si-l voi face sa ajunga conte.

- Oho, ca mai sunt si eu aici!

Se apropie de dansa, dar ea il impinse la o parte si-i striga:

- Cara-te, ca puti ca un butoi!

Omul se prabusi la pamant. Dar, cu indemanarea unui adevarat acrobat ce era, se ridica iarasi si-i plesni o palma rasunatoare bietei dansatoare. Ea scoase un tipat de furie si se napusti asupra lui, insa dansul nu se da-du batut, cu toata ameteala. Se incaierara, muscandu-se-si Io vindu-se, pana cand aparu unul din trupa, spunandu-le ca reprezaitatia trebuia sa inceapa si Abu Hassan poruncise sa vina si ei.

Trimisul pleca. Dansatoarea fierbea de manie, Paiata era aprins de gelozie.

- Asteapta numai! scrasni ea. O sa-ti arat eu, rapitor de copii ce esti! Te var in inchisoare, ticalosule, si scap astfel de tine. Sa se sfarseasca reprezentatia si vine el, i-am spus sa vina. ii voi spune totul, apoi va fi al meu, iar tu vei taia sare la ocna.

isi puse un sal, ii mai dadu un branci betivului si pleca. El privi dupa dansa si stranse pumnul.

- Mai exista un mijloc, cocota nerecunoscatoare. M-am gandit adesea la el, dar nu l-am pus in aplicare. Dar acum se inhaiteaza cu altii, iar pe mine ma trimite la ocna. De ajuns! S-o ia dracul!

Si, Cotrobaind prin lada deschisa, isi urma monologul:

- Am prevenit-o adesea; acum s-a sfarsit. Aici sunt hainele si acolo incasarile directorului. Ha-ha-ha! Sa ma vare pe mine la inchisoare! Vom ved&a cine o sa castige.

Dupa ce orandui totul, parasi garderoba, scoase cheia si o puse intr-o crapatura a zidului, deoarece la tricoul sau n-avea buzunar. Apoi pleca la reprezentatie.

Tocmai incepea sp)ectacolul, la care participa si Müller cu elevul sau si mama acestuia.

Un turn inalt din franghii trezise curiozitatea spectatorilor. Alaturi, cateva funii erau trase mai jos. Era un trapez si, afara de asta, tot felul de instalatii de gimnastica, asa cum se intalnesc la circuri. Pe jos erau intinse covoare mari, pe care clovnii faceau ghidusii. Cea mai mare atentie o atragea, insa, o schela inalta de pe care Abu Hassan, vrajitorul oriental,, urma sa-si arate talentele.

Cand veni betivul, cativa artisti faceau gimnastica pe funia mai joasa, apoi urma un numar comic, in caie avea el rolul principal.

Dupa aceea, veni randul dansatoarei. Statea sprijinita de scara care ducea in sus si, la un moment dat, zvirli salul de pe umeri si incepu sa urce. Sus se afla prajina de echilibru: o lua si se asigura daca franghiile erau bine intinse. Langa acestea stateau colegii ei, printre care si Paiata. isi alesese un anumit loc, unde obisnuia ea sa-si dea drumul. Dansatoarea intinse bratele si picioarele si intinse prajina in echilibru pe frunte.

Totul parea in cea mai perfecta ordine. Pasi pe funie, la o inaltime de vreo cincisprezece metri si urca pana la douazeci. Strabatu drumul acesta, facand tot felul de acrobatii indraznete, apoi cobori iarasi, cu ispatele. Era un numar greu; un singur pas gresit si s-ar fi prabi-isit. Dar totul merse bine.

Pe la jumatatea funiei se intoarse, cU o saritura indrazneati, care fu rasplatita cu un ropot de aplauze. Ea multumiinclinandu-se, apoi se lasa incetisor in genunchi, tocmai deasupra tatalui ei vitreg, care tragea din toate puterile funia Ae car se tinea. Se aseza acum pe franghie si se lasa incetisor pe spate. Cand isi gasi echilibrul, stand intinsa cu toata lungimea trupului, isi aseza pc frunte unul din capetele prajinii, pe care incepu s-o balanseze. Dupa aceea ridica in sus bratele, apoi picioarele,, fara ca prajina sau ea insasi sa-si piarda vreo clipa stabilitatea. Aplauze furtunoase rasunara.

Clipa aceasta o asteptase Paiata. Slabind sl intinzand din nou, cu repeziciunea gandului, funia pe care o tinea, astfel ca numai un ochi de cunoscator ar fi putut observa manevra, balansa franghia principala. Aplauzele fura acoperite de un tipat al dansatoarei: prajina se apleca [ntai incetisor, apoi mai rapede, si in clipa urmatoare cazu jos. Femeia incerca sa prinda funia cu mana, dar nu intalni decat aerul, zbura la vale si razu cu o izbitura surda la pamant, alaturi de tatal ei vitreg.

Acesta paru incremenit o clipa; apoi insa isi acoperi fata cu mainile si se arunca plangand langa victima.

in acelasi moment, insa, mana lui Abu Hassan i se lasa grea pe umar.

- Ucigasule! ii striga el. Am vazut bine c-ai facut-o cu intentie. Voi pune sa te aresteze!

Paiata, insa, se prefacea ca nu aude. Publicul alerga la locul nenorocirii. Criminalul isi croi drum afara, strigand: ,,Un medic! Un medic!'

Ajunse cu bine la han. Cat ai clipi din ochi, se spala de farduri si se imbraca cu hainele pregatite dinainte. isi azvarli o palarie pe cap, puse mana po caseta cu bani si parasi incaperea, pe care o incuie, zvarlind cheia intr-un butoi din apropiere. Fu usor pentru dansul sa sara gardul din gradina si, intr-o clipa, ajunse afara, pe camp. O lua la goana, spre padurea apropiata.

De altfel nici nu era nevoie de atata graba si precautie. Cat priveai cu ochii, in acea zi, nu puteai zari nici picior de om. Atat orasenii cat si cei din imprejurimi se aduna.sera la locul reprezentatiei, ce promitea sa intreaca cu mult tot ce vazusera pana atunci.

In vremea aceasta, in zona unde avusese loc spectacolul domnea mare agitatie. Toti se ingramadeau sa vada cele intamplate, si cei trei politisti ai orasului nu fura in stare sa mentina ordinea.

Boierii de la Ortry urmara sfatul lui Müller si, urcan-du-se in trasura, parasira orasul.

Dansatoarea zacea inca la locul accidentului. Era inconjurata de o masa de oameni, iar doi barbati stateau in genunchi langa ea: doctorul Bertrand si Fritz.

- Cum stam? intreba acesta din urma.

- Prost, dupa cum era de asteptat, raspunse medicul. Chiar daca isi va reveni in simtire, va fi numai pentru a adormi pentru totdeauna.

Dansatoarea misca putin capul si deschise ochii. Privirea ei impanzita cazu asupra lui Fritz. Paru ca-l recunoaste, caci ochii i se insufletira, si se sili sa surada prietenos. Buzele i se miscara si cei doi barbati, aplecandu-se asupra ei, auzira lamurit ce spunea:

- Generalul. . . Kunz de Eschenrode . . . tata . . . pus sa rapeasca contele. . . Jules Raillon. . . varul Hedwigai. . . Paiata . . . platit ahi

Mai mult nu putu spune. O spuma amestecata cu sange ii tasni din gura, ochii i se holbara, un tremur ii zgudui trupul; incerca sa-si ridice bratul, ca si cum ar fi vrut sa-l cuprinda pe Fritz, apoi scoase un horcait si adormi pentru vc:ie.

Cei de fata se retrasera in tacere.

- Oare ce voia sa zica cu vorbele si numele acelea? intreba doctorul Bertrand.

- Ma priveau pe mine.

- .Ah, o cunosteai?

- Nu insa am stat de vorba cu ea la han, inainte de reprezentatie. Vroia sa-mi comunice dupa spectacol ceva important. Pe pragul mortii si-a adus aminte de faga-duiala si si-a indeplinit-o - incomplet, e drept, dar pot fi totusi multumit. Ce se va intampla cu cadavrul ei?

- Merge la morga. Dupa aceea trebuie vorbit cu directorul trupei, Abu Hassan.

- El trebuie sa fie la han. Ma duc sa-l caut.

Cand Fritz ajunse acolo, orientalul tocmai pusese un acatus sa sparga usa garderobei si se vazu ca lipseau inii rezultati din incasari si costumul cel nou al unuia iin artisti.

Paiata a fugit, spuse Hassan. El e.ucigasul, am vait eu! Ma duc imediat la politie, sa cer sa fie urmarit.

Si FVitz, tinea mult ca fugarul sa fie prins, dar nu wa sa faca nici un pas inainte de a vorbi cu Nanon si bu Müller. isi aminti si de povestea cu dezgroparea mor-iiiantului, care trebuia sa aiba loc la noapte, si in care cop el urma sa faca rost de uneltele trebuincioase.

Lua hotararea sa le transporte de pe acum in padure |i sa le ascunda in apropierea mormantului, apoi sa se auca la castel si sa-l astepte pe Müller. in drum spre xrn vor avea timp sa discute si despre problema lui, pareia profesorul, desigur ca-i va acorda intreaga atentie.

Hangiul ii dadu, fara multa vorba, doua sape si doua |opeti, cu care Fritz porni in amurg spre padure. Ascunse jpeltele langa mormant, apoi se indrepta spre castel.

Vazu lumina arzand in odaia lui Müller. Mai era mult pana la miezul noptii, asa ca se retrase mai departe si aseza intr-un loc de unde putea tine sub observatie ireastra odaii profesorului.

Tot stand asa fara nici o treaba, se pierdu in coh-|emplarea fatadei principale a cladirii. indaratul carei fe-stre- locuia Nanon? Se gandea vreodata la el, cum se gandea dansul la ea? Ce deosebire intre o asemenea fata ii dansatoare! Ce fericire sa te bucuri de iubirea unei stfel de fiinte Cuvintele muribundei ii venira in minte: "Generalul. . . Kunz de Eschenrode . . . tata . . . pus sa Rapeasca contele . . . Jules Rallion . . . varul Hedwigai. . . aiata .. . platit '

Ce sa insemne aceste cuvinte? Exista vreun general cu numele Kunz de Eschenrode? ii fusesera rapiti acestuia cei doi copii? Qa, pe fotografia din interiorul dintelui se aflau literele K v E. Contele Jules Rallion sa fi pus sa se rapeasca copiii? Si acest Rallion era oare varul Hedwigai? Cine sa fie aceasta Hedwiga? Nu cumva sotia generalului? Sub fotografia femeii erau literele H V. E. Paiata rapise copiii? Cine-l platise? Varul acela, adica contele Rallion?

Tot framantandu-si mintea cu aceste intrebari, Fritz isi dadu seama ca viata sa putea lua o intorsatura nebanuita. Cel mai mult il preocupa faptul ca numele "de Eschenrode' nu-i era necunoscut. Stapanul sau, locotenentul von Greifenklau, avea un unchi cu acest nume, care era general si purta chiar numele de Kunz, dupa cat isi amintea el. Sotia generalului Eschenrode era sora doamnei de Greifenklau. Fritz stia bine ca generalul n-avea copii, iar in ceea ce privea pe sotia lui, el n-o vazuse inca, dar stia ca umbla totdeauna in mare doliu.

isi proipuse sa-i povesteasca totul lui Müller. De la acesta putea capata cele mai bune lamuriri, astfel ca astepta nerabdator sosirea lui.

in vremea asta, Müller se afla in odaia sa, unde scria. Ca sa nu poata fi observat, lipise o foaie groasa de hartie pe gemuletul mat, prin care capitanul putea privi in camera. O lasa acolo si dupa ce sfarsi de scris, apoi, dupa ce se schimba de haine, iesi pe fereastra, strabatu acoperisul si isi dadu drumul in jos, pe paratrasnet.

Fritz il vazu sosind si veni mai aproape.

- Esti de mult aici?

- Cam de multisor, domnule doctor. Am venit mai devreme pentru ca se anunta furtuna si pentru ca . . . as vrea sa va comunic ceva.

- Ceva important pentru misiunea noastra?

- Important e, insa numai pentru mine, domnule ; doctor.

- O chestiune personala?

- Cam asa.

--Bine, atunci sa ne indepartam mai intai de castel,

I ca sa nu fiu observat. Uite, ia aceste doua hartii, care tre-ibuie trimise peste granita, impreuna cu celelalte.

O luara la picior si, cand fura departe, Müller zise;

- Acum da-i drumul, Fritz!

- in primul rand trebuie sa va rog sa nu mi-o luati (in nume de rau, domnule doctor, daca, inainte de a incepe, lva voi pune cateva intrebari care privesc niste oameni Picare va sunt apropiati.

- intreaba fara teama!

- Nu-i asa ca domnul general de Eschenrode va este iruda?

- Da, e unchiul meu.

- Doamna de Eschenrode e sor;i- mamei dumnea-Ivoastra?

- Da. Nu stiai asta?

- Nu stiam precis. V-am servit totdeauna numai in garnizoana, astfel ca n-am venit in contact cu familia |dumneavoastra. imi dati voie sa va mai intreb ceva: are

Dii domnul general?

- Nu.

- Nici n-a avut?

- Ba da. A avut doi gemeni, baieti. I-au disparut |nsa intr-Un mod straniu. Credea ca e vorba de o rapire si nu s-a dat inapoi de la nimic sa lamureasca misterul,

sa totul a fost in zadar. De atunci matusa mea poarta pdoliu, iar unchiul nu numai ea se tine departe de orice distractie, dar s-a retras cu totul din lume si traieste exclusiv pentru serviciul sau.

Fritz ramase tacut. O furtuna se dezlantuise intr-insul si i se paru ca viseaza.

- Ce motiv ai sa te intereseze aceste lucruri? il intreba Müller.

Fritz sovai o clipa, apoi raspunse:

- Vedeti, eu cred ca nu-i exclus ca baietii disparuti sa fie regasiti cel putin unul dintre ei.

-- Fireste c-ar fi cu putinta, dar de unde si pana unde ti-a venit tie ideea asta?

- De unde? Pai, mi se pare ca am aflat intamplator ceva cu privire la imul din acesti copii.

- Adevarat? spuse profesorul surprins. Asta ar fi aproape o minune! Dar se mai intampla in viata unele fapte care te uimesc. Mi s-a intamplat si mie asa ceva. Stii ca si tatal meu a disparut fara urma, cu multi ani inainte. Toate cercetarile au ramas zadarnice, dar iata ca aici, la Ortry, am aflat ceva care arunca o raza de limina ili intunericul acesta.

- V-as dori din toata inima sa gasiti o urma a disparutului, domnule doctor, spuse Fritz. Ar fi insa extraordinar ca tot aici, la Ortry, sa se afle cheia enigmei copiilor disparuti. N-au avut vreun semn dupa care sa poata fi recunoscuti?

- Pc corp nu. Dar hainutele lor erau insemnate si la gat aveau fiecare un lantisor cu un dinte de leu, in al carui interior se aflau fotografiile parintilor. La gemeni nu se poate vorbi de diferenta de varsta, diferenta aceasta e, de obicei, numai de minute, totusi unul era mai mare. Acesta avea dintele drept, iar celalalt, mai tanar, pe cel stang. Vezi ca unchiul fusese candva in Algeria si a impuscat acolo un leu de o marime neobisnuita. Arabii sunt foarte superstitiosi. Ei spun ca baiatul caruia i se atarna la gat un dinte de leu devine puternic si viteaz. Unchiul a luat drept buna credinta aceasta, fireste nu din superstitie, ci dintr-un capriciu. Nu oricine are norocul sa poata spune ca l-a rapus pe regele animalelor, de aceea, pentru fiul unui vanator de lei, un astfel de dinte este o dovada pretioasa a vitejiei tatalui.

- Unde au fost pierduti copiii?

- Cam pe langa Osnabrück.

- Drace! Locul acesta mi l-a indicat si dansatoarea. |Pe mine m-au gasit departe, spre rasarit, in apropiere de

Neidenburg. Dupa cum stiti, sunt si eu un copil gasit.

- intr-adevar, asa e!

- Am fost descope!rit langa un munte de zapada si de aceea mi s-a dat numele de Schneeberg.

- imi aduc aminte. Mi-ai povestit despre asta. Dar bine, omule, nu vei fi vrand sa spui ca intre tine si disparitia acelor copii este vreo legatura?

- inca nu sunt sigur, domnule doctor. Cat as fi de fericit daca mi-as putea regasi parintii! De-ar fi bogati sau saraci, nobili sau din popor, imi este indiferent, nu-

I mai sa fie si ei bucurosi de regasire.

- Dar bine, omule, ce tot indrugi la prostii! Cine, t oare, nu s-ar bucura De unde deduci insa ca . . .

- Din faptul ca port atarnat la gat un dinte de leu, si anume pe acela din falca dreapta, intrerupse. Fritz.

- Dumnezeule mare, e cu putinta? Tu ?

- Da, eu!

- il mai ai?

- V-am spus doar ca-l port atarnat la gat;

- Si fotografiile sunt inauntru?

- Sunt.

- Ai stiut asta si nu mi-ai vorbit niciodata?

- Zau n-am stiut nimic de fotografii, domnule doctor. Ieri abia, domnisoara Nanon mi-a atras atentia asupra fotografiilor.

- Domnisoara Nanon? Ce stie ea despre dintele acesta?

- Dansa a vazut la Paris o doamna despre care sé spunea ca poarta mereu doliu, pentru ca si-a pierdut copiii gemeni si nu i-a mai regasit. Fiecare copii purta la gat un lantisor de aur cu un dinte de leu. Ieri am intalnit-o in padure pe duduia Nanon si, carwJ a zarit dintele, si-a adus indata aminte de doamna aceea. Cand a mai aflat ca sunt copil gasit, a presupus imediat ca trebuie sa fiu unul din cei doi baieti pierduti. A examinat mai indeaproape dintele si atunci a descoperit ca poate fi desu-rubat din coroana de conte in care era montat si astfel am dat de cele doua fotografii.

-- A cunoscut-o pe doamna aceea?

- Nu, dar mi-a fagaduit sa se intereseze cat mai curand cine era. Cred ca a si scris la Paris.

- Dd matusa se afla acum la Paris. Se poate s-o fi vazut Nanon. Dar fotografia seamana cu doamna?

- Da, duduia Nanon a recunoscut-o imediat.

- Atunci nu e nevoie sa se mai scrie la Paris. Fritz, tu stii ca eu tin mult la tine, zise profesorul, prinzandu-i mainile.

- Oh, domnule doctor, dintr-un punct de vedere, aproape ca-mi pare rau auzind ca parintii mei sunt oameni de seama, caci va asigur

- Prostii! Stiu ce vrei sa zici si te inteleg. Dar valorezi cel putin tot atat cat un mare mosier sau nobil de vaza. Daca e vorba sa fie regasit unul din cei doi veri ai mei, atunci imi este mai placut sa fii tu acela decat oricare altul. Te pricepi sa deschizi dintele?

- Da.

- Da-l incoa! Am sa aprind lanterna.

O aprinse si privi la fotografiile pe care i le arata Fritz.

- Nici o indoiala, ei sunt! zise Müller. Unchiul si matusa. Omule, esti intr-adevar varul meu. Vino sa te imbratisez!

Din prevedere stinse lanterna, o vari in buzunar, apoi intinse bratele sa-l cuprinda pe Fritz. Acesta, insa, se dadu un pas inapoi si zise:

- Sa mai asteptam putin, domnule doctor! Dintele s-a gasit, dar intrebarea e daca eu sunt adevaratul proprietar. Dintele nu e o dovada suficienta, desi trebuie sa seman foarte bine cu generalul, asa cum era atunci, pentru ca dansatoarea a observat imediat acest lucru.

- Care dansatoare?

- Aceea care s-a prapadit astazi.

- inca un mister.

- Da, si unul chiar foarte ciudat. Anume cred ca cel care m-a rapit pe mine si pe fratele meu a fost unul din paiatele acelea din trupa.

- Asta suna a basm. Povesteste!

Fritz istorisi totul si, cand sfarsi, Müller zise:

- Acum nu mai exista nici o indoiala in ce ma priveste: tu esti varul meu! incepand de astazi tevoi trata ca , atare, desi, tinand seama de misiunea noastra, fata de

altii nu trebuie sa ne cunoastem. inainte de toate trebuie sa punem mana pe actorul acela care a fugit. Voi lua masurile cuvenite. Pana atunci, insa, sa pastram cea mai mare tacere. Numai fugarul poate da lamuriri, si fara dansul e greu de dovedit ca tu esti fiul generalului.

- Asta e si parerea mea, zise Fritz. Faceti tot ce cre--deti de cuviinta! Stiu ca ma pot bizui pe dumneavoastra.

- Da, te poti bizui, baiatule. iti fagaduiesc ca-mi voi da aceeasi osteneala ca si cum as fi eu insumi copilul gasit. Acum sa ne grabim, insa, sa ajungem la mormant, caci Abu Hassan ne va fi asteptand.

- Nu s-ar putea afla de la dansul iceva despre angajatul sau?

- Mi-am pus si eu aceasta intrebare. Vom vedea daca stie ceva ce ne poate fi de folos. Acum haide!

isi iutira pasii si cotira pe un drumeag, care-i aduse repede aproape de tinta. De dupa un bolovan se ridica o faptura negricioasa:

- Cine e?

Müller recunoscu indata glasul si raspunse:

- Abu Hassan, sunt prietenii tai.

- Nu-mi mai rostiti numele! La o intreprindere ca a noastra trebuie sa fii cu mare bagare de seama. Ati adus unelteile cu voi?

- Da, sunt in apropiere, raspunse Fritz.

- Adu-le si sa incepem. Trebuie sa ne grabim, sa nu ne ajunga furtuna inainte sa terminam. O lanterna am. adus eu.

Fritz aduse sapele si lopetile, apoi fura aprinse lanternele. Lumina lor slaba cazu asupra colinei si a stancilor de dedesubt. Adia un vant usor, in bataia caruia lumi--nilc incepura sa palpaie. Datorita acestui fapt, paru ca stancile si copacii din jur capata viata. Umbrele intunecate si fasiile' luminoase se miscau, tremurand usor. Tufele luara forme ciudate, parand brate ridicate amenintator si capete care se clatinau cu manie in fata sacrilegiului celor trei barbati.

- Presupun ca nu trebuie sa se bage de seama ca

iormantul a fost deschis . . . zise Müller.

- Nimeni nu trebuie sa afle, raspunse Hassan.

- Atunci e nevoie sa: ridicam cu bagare de scama arba, ca s-o putem aseza la loc dupa aceea. Si mai trebuie sa indepartam tcate urmele care ne-ar putea trada.

Se pusera pe lucru si abia dupa ceasuri atinsera adan-Imca la care se afla de obicei sicriele in cimitire, cele din urma, se auzi un sunet care le dadu de veste sicriul fusese atins. incercara sa-l scoata si vazura ca ra foarte greu.

- Sa-l lasam jos, spuse Müller. il putem deschide 3lo.

Abu Hassan fu de acord. Dar acum se dovedi ca sicriul era insurubat bine de tot. Drept surubelnita se folosira de jUn briceag si, intr-un tarziu, capacul ceda. Müller statea groapa, in timp ce ceilalti doi ii luminau de sus cu lan-ernele. Doctorul era tot atat de incordat precum Abu iassan. Se asteptase ca sicriul sa fie gol, dar acesta ea 3tusi prea greu.

- Scoate capacul! spuse beduinul, gafaind. Müller se supuse, prinzand capacul de unul din capete ridicandu-l. Trei perechi de ochi priveau cu incordare jos. Nu vazura nici un fel de oseminte, ci numai rumegus de lemn si pietre, cu care era umplut sicriul.

- Allah akbar, mare e Dumnezeu! exclama Abu lasisan, surprins. Ce-i asta?

- O inselatorie, nimic altceva, raspunse Fritz. Ba-foana n-a fost inmormantata aici.

Müller sprijini capacul de peretele gropii, se apleca cerceta continutul sicriului.

- Nu-i nimic intr-insul decat rum_egus de lemn si ietre, zise el.

- Asta inseamna ca s-a faptuit o inselatorie cu Liama fiica corturilor noastre, ofta beduinul cu obida. Ochii mei vad crima si privirile mele recunosc inselatoria. Jur pe .Allah ca . . .

Se intrerupse, speriat. Un tunet puternic cutremura pamantul si un fulger orbitor sfasie intunericul. Ochii celor trei fura aproape orbiti de lumina si, cand intunericul se lasa iarasi peste tinut, vazura o faptura inalta de femeie, invaluita de sus pana jos in alb, plutind printre tufe spre groapa.

- Allah akbar! sopti Abu Hassan. E spiritul Liamei. Cei trei barbati stateau cu impietriti. La lumina unui

al doilea fulger zarira lamurit contururile fapturii. Mai vazura si ca nu plutea, ci mergea ca toti oamenii, in ciuda aerului straniu pe care-l degaja vesmantul acela neobisnuit.

Profesorul se reculese cel dintai si zise:

- Nu e spirit, e om in carne si oase. . . Traieste, ti-o voi dovedi, Abu Hassan.

Sarf afara din groapa si intinse bratul s-o prinda, insa un nou fulger il orbi. Izbi in aer si piciorul ii ramase prins intr-o radacina. .Se poticni si cazu in nas. inainte de a se putea ridica, fantoma disparuse.

Furtuna se starnise cu atata violenta, incat mahomedanul, superstitios, fu cuprins de fiori.

- A venit cu Scheitan!* Fugiti, altfel suntem pierduti! striga el, zvarlind lanterna si zbughind-o inspre padure.

Fritz si Müller ramasera singuri sub valurile de ploaie-

- Ce-a fost asta? intreba servitorul.

- Crezi in fantome? intreba, la randul sau, Mulr. stingand lanterna si varand-o in buzunar.

- Nu cred deloc. Dupa cum va cunosc, o sa-mi puteti explica intamplarea asta ciudata. Acoperim groapa?

- Nu. Ma tem ca suntem observati. Caci pe acolo unde atin spiritele, se pot atine lesne si oameni. Pana acam

cred c-am fost recunoscuti, dar asta s-ar putea in-Tipla daca miai ramanem aici. Sa lasam sarcina de a :operi la loc groapa pe seama nelegiuitilor care-au fap-inselaciunea. Eu stiu ceva mai bun de facut. Ia unel-ele si vino!

10 PRIN TAINITELE PARISULUI

Pe una din acele stradute laturalnice ale Parisului care leaga Rue de Poissonniers cu soseaua de Clignan-court, se afla una din carciumile acelea rau famate pe care politia le tolereaza numai pentru ca pot fi folosite drept curse de "soareci'. Astfel de localuri raman multa vreme aparent neobservate, dar initr-o buna zi, pe seara, apar pe negandite politistii, pen-tru a face o captura.

Stapanul acestei carciumi era un individ viclean si plin de indrazneala, ba chiar hot si tainuitor de lucruri furate, desi politia nu izbutise niciodata sa-l prinda asupra faptului, ca sa-l poata pedeipsi. Clientii sai erau oameni mai mi/lt sau mai putin certati cu legea si erau serviti de chelnerite, a caror meserie nu era numai aceasta.

Nota:

* Satana (arab.).

Casa avea spre strada o fatada foarte ingusta si niciodata nu se vedea seara o fereastra luminata. Parea cu totul nelocuita, afara de pivnita, unde se afla carciuma, la care trebuia sa cobori pe niste trepte ca vai de lume. Pivnita era lunga si stramta. Fusese impartita in cateva odai, dintre care cele din fata adaposteau clientii. Numai aceia in care stapanul avea o deosebita incredere puteau intra in celelalte incaperi.

Vreo doisprezece oameni se stransesera in jurul unei mese. Fiecare avea in fata sa un pahar mare cu rachiu tare. Discutia nu era foarte insufletita. Patronul nu se aratase inca. infatisarea celor doua chelnerite trada viata agitata de care aveau parte. Una din ele, Betty, sedea rintre barbati si tragea, din cand in cand, o dusca din iharul ci. Cealalta, Sally, statea ghemuita intr-un colt, capul sprijinit in maini si nu parea prea bine dispusa.

- Ce-i cu Sally? intreba unul din clienti pe Betty. krata ca si cum. si-ar fi luat ramas bun de la Père Chatimite*.

- Ramas bun? Ba deloc. Mos Secret e insa cam suparat pe dansa, fiindca, in ultimul timp, a facut cam prea mult pe nazuroasa.

- Pe nazuroasa? rase celalalt. Sally si nazuroasa!

- De cand are un adorator

- Un adorator? Drace! Cine-i individul? il cunosc?

- Nu. Ai lipsit cam mult de pe aici, Paiato E un -train care vine la noi abia de cateva saptamani.

- Atunci a devenit foarte neprevazator, Mos Secret al nostru.

- Pai dia, pe un strain nu-l lasi sa-si ia nasul la purtare pana intr-atat incat sa ne sufle noua, vechii clienti, fata.

- Ba mai sufla el si altele.

- Ce anume? .

- Bani.

- Ah! Joaca?

- Da, si chiar foarte bine.

- La voi? Colo sus? intreba omul, aratand cu degetul spre plafon.

- Fireste ca acolo sus.

- Mi se pare cam riscant lucrul acesta. E unul de-ai lostri?

- Fireste. E un "changeur'.

Nota:

* Mos Secret fn.ed.).

Cuvantul acesta inseamna de fapt schimbator de bani, dar aici era folosit in intelesul de falsificator de polite.

- Un "changeur'? Ei da, in cazul acesta ii da mana sa faca pe nebunul. Cum il cheama?

- Nu vrea sa spuna. Noi il numim Le Changeur. E foarte prevazator, Sally insa ii spune "Artur al meu'.

- De unde vine?

- Spune ca e originar din Pirinei.

- O fi adevarat?

- Cred ca da. Vorbeste in dialectul din Foix sau Roussillou. De altfel, tot ceea ce castiga da pe bautura.

- Asta e omul meu. Asa ceva imi place. Un individ inteligent, care traieste din buzunarele celor bogati, nu trebuie sa fie zgarcit cu camarazii sai saraci. Vine si astazi?

- Nu e sigur. De cateva zile n-a mai dat pe aici. Dc aceea e indispusa Sally. isi inchipuie ca o tradeaza.

- Ei si! Nu-i asta, e altul. Hai sa ciocnim un paharel, Ssly!

Dar chelnerita facu un gest de refuz cu fnana. Omul se intoarse atunci spre Betty:

. - Vad ca ai dreptate, fetito. E nazuroasa rau Dracul sa le ia de muieri!

- Dar de cand ai devenit dusman al femeilor, Paiato? intreba un altul, razand. Tu, care alergi dupa orice fusta! Chiar dupa propria ta fiica vitrega. Dar unde ai lasat-o?

Batranul pali si o expresie de spaima luci in ochii sal.

- N-o mai am, raspunse el, sovaind.

- N-o mai ai? Dar unde e? - E moarta.

- Moarta? Fata aia sanatoasa, puternica, e moarta? Cum a murit?

- S-a prabusit de pe franghie.

- Si a murit pe loc?

- Imediat. A fost un noroc pentru ea, caci avea toate coaistele si membrele zdrobite.

- Unde s~a intamplat asta?

- La Thionville. Dar nu vreau sa mai aud nimic de asta.

- Parca erati in trupa lui Abu Hassan?

- Da.

- De ce ai parasit-o? Platea doar bine.

- Nu mai voiam sa raman in meseria asta, dupa ce am pierdut-o pe fata, in chip atat de tragic.

- Si cu ce ite ocupi acum?

- Ce te priveste? Intereseaza-te de afacerile tale, nu de ale mele. Acum m-am pus pe odihna.

- Nu prea imi vine sa cred, baiatule.

- De ce nu, ma rog?

- Pentru ca e nevoie de bani pentru asa ceva.

- Si de tinde stii ca n-am?

- Ah! Ai bani? spuse celalalt. Atunci se .schimba lucrurile. Dar tot as vrea sa stiu cum te-ai imbogatit asa, deodata. De cand te cunosc eu, ai baut tot ce-ai castigat. N-ai pus de-o porte nici o centima. Ma bate gandul ca ai dat vreo lovitura.

- Si chiar dac-ar fi asa, ce te priveste pe tine?

- Ai dreptate, nu ma privesrte deloc. Cred insa ca s-ar cuveni sa faci cinste cu o sticluta prietenilor tai, acum ca stai atat de bine cu veniturile.

- Nici nu-mi da prin gand. N-am atatia bani cat iti inchipui tu, si trebuie sa cauit sa-mi ajunga pana capat o slujba nona.

- Zgarcitule! Dupa atata timp cat ai lipsit dintre noi se cuvenea sa dai ceva Dar lasa, te iert, caci vad venind pe cineva caxe nu e atat de avar ca tine. . .

Zicand acestea, se intoai-se spre usa, prin care intrase un nou client.

Era un barbat cam de douazeci si opt de ani, cu infatisarea placuta, trasaturi barbatesti frumoase. Parul taiat scurt, ca si mustata plina erau negre ca pana corbului, contrastand puternic cu albul fetei. Statura lui nu era prea inalta, dar bine legata. Cu toata imbracamintea simpla, compusa din pantaloni largi si o bluza albastra de panza, fata de ceilalti clienti parea aproape distins.

- Ah. Le Changeur! Bun venit! De ce n-ai mai fost pe aici in ultimele zile?

Toti ii stransera mana. Sally sari in sus cu un strigat de bucurie si abia ii lasa timp sa raspunda la saluturile si intrebarile celorlalti.

- in sfarsit, ai venit! exclama ea, cuprinzandu-l cu bratele. Unde ai fosit in acest timp?

- Dar cat am lipsit? intreba el cu un zambet silit. Doar trei zile.

- O vesnicie pentru mine. Dar ce te-a impiedicat sa vii? /,

- Afaceri! spuse strainul, inaltand din umeri.

- Si ti-au reusit?

- Ca intotdeauna.

- Da, caci esti un om ou cap, spuse ea cu mandrie. Tu n-o sa te lasi niciodata prins. Haide, trebuie sa-mi povestesti!

Vru sa-l traga spre locul unde sezuse pana atunci, dar . el se impotrivi:

- Mai tarziu, Sally! Nu trebuie sa-i neglijezi pe camarazi, si apoi mi-e o sete grozava. Da-mi vin, dar din-tr-ala bun! Si acestor domni, adu-le trei sticle cu rachiu! Le place mai mult bautura asta tare. Cand ai facut afaceri bune, trebuie sa te gandesti si la camarazi.

- Vezi tu, Paiato, ca Le Changeur, al nosftru, e un om de treaba? zise cel ce vorbise inainte. Face cinste de indata ce intra pe usa.

- Paiata? intreba strainul, masurandu-l pe batran. Un nou camarad? '

- Da, un pacatos batran in care se poate avea incredere.

- Cu ce se ooupa?

- Cu de toate. Nu se da inapoi de la nimic. In ultima vreme a fost in trupa unui scamator caruia ii zice Abu Hassan, vrajitorul. Acolo, fiica sa vitrega, dansatoare pe sarma,, a cazut de la inaltime, frangandu-si gatul, si de atunci a parasit si el trupa. Ah, uite ca soseste vinul si rachiul! Cine stie cat timp vom mai fi impreuna!

- Ti-e teama ca or sa te prinda si or sa te aresteze? intreba Betty, batjocoritor.

- Tine-ti fleanca! E vorba aici de cu totul alte lucruri.

- Turna rachiu in pahare si se ridica:

- Sa ciocnim! sipuse el. Traiasca batranul capitan! Ceilalti ciocnira cu dansul, dar fura atat de mirati de

rarea aceasta, incat sovaira sa duca paharele la gura.

- Batranul capitan? Cine-i asa. Levier? intreba unul lin ei.

Guvantul francez "levier' inseamna ranga de fier, ceea arata destul de bine ce meserie avea omul cu aceasta brecla..

- Vreti sa stiti cine e batranul capitan? zise el. Nici nu l-am vazut inca, dar probabil ca-l vom cunoaste

rand. Si atunci tine-te, neica! Va fi mult mai bine de oi ca pana acum. De asta puteti fi siguri.

- Cum? Vorbeste! Vorbeste! se auzi din toate partile.

Sally se apropie si ea sa auda. Se aseza langa Changeur, punandu-i mana pe umar.

"Ranga de fier', isi lua o mutra importanta si incepu:

- Dupa cum stiti, maresalul Niel a dat inca de mult armatei noastre o noua indrumare.

- Fireste ca stim asta, raspunse vecinul sau.

- Da, tu mai mult decat altii, Rossignol. Ai fost, doaT;, timp de trei luni soldat si daca n-ai! fi avut mana lunga

Rossignol inseamna privighetoare, dar si speracliii.

- Da, aia credeau ca asta e impotriva onoarei de militar, rase Rossignol. Prostie si onoare! In felul acesta am scapat mai usor de serviciul militar. Dar, continua-ti povestea, baiete!

- Asadar, urma Levier, inca din anul 1867, cand din pricina problemei luxemburgheze urma sa inceapa "dansul', s-au format asociatii de puscasi care au capatat numele de Sociétés des Franctireurs. Din pacate, chestia a avortat atunci, cand neamtul acela, Bismarck, ne-a stricat sodotelile. Acum insa exista perspective ca aceste asociatii sa capete de lucru.

- In ce fel?

- Mai intrebi? Stii ce se intelege prin franctiror?

- Ce alta decat un francez care are dreptul sa impuste orice prusac.

- Da si nu. in felul acesta, orice soldat de rand ar fi un franctiror. Se intentioneaza formarea unor asociatii de puscasi liberi, care sa fie atasati diferitelor arme ale armatei. Din punct de vedere al dreptului gintilor, cred ca stiti ce e asta, nimeni nu se poate impotrivi. Chiar daca sunt prinsi, trdbuie tratati ca prizonieri de razboi, si li se acorda o buna ingrijire, iar la incheierea pacii sunt elberati. Eu cred ca e foarte bine si frumos sa lupti pentru patrie, dar mai bine si mai inteligent e sa fii nitelus franctiror liber. Tu ce zici, Dietrich?*

- Sunt de aceeasi parere.

Nota:

* Dietrich = joc de cuvinte in limba germana, insemnand raclu, dar si un nume propriu masculin (n.cd ).

- Si-or mai fi multi care gandesc la fel. Nu vor fi atat de prosti sa se inroleze in armata, pentru a se lasa impuscati in schimbul unei solde mizerabile; ei vor forma trupe proprii si se vor gandi la folosul lor personal, in primul rand.

- Nu e rau. Dar asta merge numai in caz de razboi.

- Il vom avea curand.

- Cu cine?

- Ou cine altii decat cu nemtii, cu care trebuie sa ne ifuim pentru Sadowa.

- Ce ne priveste pe noi, francezii, Sadowa?

- Esti un prost! Nu stam noi in fruntea moralei. ..

- Ai dreptate, il intrerupse Rossignol razand, stam Hp fruntea moralei, doar de aceea te numeisti tu Levier Hpir eu Speraclu.

- Lasa glumele idioate! Chiar si in meseria noastra, suntem superiori nemtilor. Germanul e un neghiob in toate privintele. De la noi primesc ei vinurile ~si imbracamintea, pielea si mata.sea, sapunurile si parfumurile, precum si toata cultura. Noi suntem stapanii lor. Si totusi au cutezat sa duca razboi cu Austria si sa incheie apoi pace, fara sa ne intrebe pe noi. De atunci incoace ne-au stricat toata politica, in fel si chip. Vrem sa ne razbunam pentru Sadowa si trebuie sa-i batem. Va spun eu ca razboiul e in aer. Unde te-ntorci nu auzi vorbin-du-se decat de schimb de telegrame si de razboi. Si daca deschizi ochii si urechile, atunci nu numai ca auzi, si vezi facandu-se pretutindeni pregatiri secrete, care pn-ivesc numai perspectiva razboiului

- Asta are vreo legatura cu acel batran capitan?

- Fireste. El va fi unul din sefii franctirorilor.

- Atunci trebuie sa-l cunoastem. Unde locuieste si cum il cheama?

- Locuieste la castelul Ortry de langa Thionville si-l cheama Albin Richemonte. Trimite in taina emisari pretutindeni si unul dintr-acestia m-a insarcinat sa re-crutez oameni pentru dansul.

- Drace! Asta suna serios de tot! zise Dietrich.

-. Si chiar este. A si recrutat prin judetele invecinate si acum, dupa cum spunea, si-a trimis oamenii la Paris, sa mai castige adepti. Nu se intreaba de profesie si trecut, si nici varstti nu intereseaza. Totusi, se cer numai baieti vrednici. Daca vreti, il aduc maine pe mijlocitorul acela.

- Adu-l! |Adu-l! strigara toti.

Lua, pante la insufletirea generala si Le , Changeur, care ascultase cu mult interes tot ce se vorbise.

Mai discutara catva timp asupra eventualului razboi, apoi intra patronul. Mos Secret, venind din cealalta incapere. Se aseza langa clientii sai si lua parte la conversatie. Nu trecu insa mult si ii facu un semn tainic lui Sally.

Fata il intelese imediat. Le Changeur ii observase si el, dar se prefacu ca nu baga de seama.

Sally se ridica si aduse un pahar stapanului ei, apoi isi relua locul in coltul unde statuse inainte. Celalalt fu in-- credintat ca oranduiiala asta, aparent neintentionata, il privea pe el; voiau sa-l indeparteze de la masa.

Curand se dovedi ca banuiala ii era indreptatita. Sally ii facu semn sa vina langa ea, si dansul socoti ca cel mai bun lucru era s-o urmeze. isi lua vinul si parasi miisa. aruncand o privire pe furis asupra carciumarului, observa un zambet multumit pe figura lui.

Dar si Levier vazuse si pricepuse totul. Se apleca Spre Mos Secret si-l intreba irtcetisor:

- De ce l-ai indepartat de la maisa pe Le Changeur, los Secret?

- Nu intreba acum! raspunse carciumarul. Ar putea sa bage de seama ca vorbim despre el.

in clipa aceea mai intrara cativa clienti. Se asezara la alta masa, unde fura serviti de Sally, si vorbira atat de re intre ei, incat patronul nu se mai temu c-ar putea fi auzit de intrus. De aceea zise incet, diar destul de tare, |totusi, ca sa poata fi auzit de cei .din jurul sau:

- N-am incredere in el.

- De ce nu? intreba Dietrich.

- E prea distins. Are intr-insul ceva care-mi spune ca nu-i de-ai nostri. Eu cred ca-i un agent secret, din-tr-aia.

- Prostie! Sunt sigur ca se teme el insusi de politie.

- De unde stii?

- Ati privit vreodata mai de aproape parul si barba |lui? Par sa fie negre, diar nu-s. Astazi m-am uitat din

lou bine la ele si am vazut ca la radacina perii sunt de culoare mai deschisa. De cateva zile nu s-a mai canit. De si-ar vopsi el parul, daca ar fi in raporturi bune cu alitia?

- Asta nu dovedeste nimic. Si-o fi vopsit parul ca sa IU fie recunoscut de vreunul dintr-ai nostri, care l-o fi

Ivazut candva. A vorbit vreodata Le Changeur, in ter-leni exacti, despre vre-o lovitura de-a lui?

- E drept ca nu. Dar nici nu e nevoie, caci nimeni lu-i va cere cont.

- Sau ati auzit vreodata ceva din ciire sa se poata deduce ca e intr-adevar "Changeur', adica traieste numai din falsificarea de polite? Falsuri dintr-astea se fac la Paris cu duiumul, e drept, dar respectivul e totdeauna cunoscut de partasi. De asta, insa, nu stie nimeni nimic. Voi sunteti tineri inca, baieti, si n-aveti scoala pe care o am eu. Pe mine nu ma insala nimeni atat de usor. Stiti cumva unde locuiesite? V-a spus?

- Da, raspunse Levier. in Rue de Paradis.

- Ce numar si la ce etaj?

- Astei nu l-am intrebat. Stiu numai ca afara de localul nostru nu se mai duce nicaieri, si totdeauna merge acasa, ceea ce am constatat chiar eu.

- Trebuie sa stim ce-i cu el. E nevoie sa-l supraveghem. Te insarcinezi tu cu asta?

- Da, raspunse Levier. Sunt incredintat insa ca nu vom afla altceva decat ca nu ne insala. Arata bine si e distins, dar asta tine de meseria lui. Vrei sa-l urmaresc Mos Setfret?

- Da. Daca vezi ca locuieste intr-adevar in strada Paradis, intri dupa dansul in casa si te informezi la portar.

- Presupun ca omul va refuza sa-mi raspunda la intrebari.

- Crezi? Atunci nu ma cunosti, baiete. Ceea ce vreau obisnuiesc sa si aduc la indeplinire; am mijloacele necesare pentru asta. Politia are printre soi agentii ei secreti, care ne tradeaza din cand in cand, dar si eu am omul meu de increde!re la politie, care ma serveste oricand. Astfel se face ca raman nepedepsit. Daca se pune ceva la cale impotriva mea sau a prietenilor mei, sunt instiintat deindata.

- Daca lucrurile stau intr-adevar astfel, atunci esti un mare pisicher, Mos Secret.

- Dar ma si costa ceva paralute treaba asta. Va inchipuiti ca trebuie sa-l platesc bine pe omul meu de in-

I credere. Ca sa nu trezetec banuieli, las din cand in cand sa fie prinsa cate-o haimana, care nu e dintr-ai nostri. Asta nui aduce vreo paguba, ci numai foloase, caci ast-fel zvarl praf in ochi domnilor de la politie. De aceea vreau sa fiu lamurit si asupra acestui domn "Changeur', ca sa stiu cum trebuie sa-l tratez. Daca nu merita incre-: derea mea, atunci dau de veste politiei ca localul meu , e vizitat de un om ciudajt, care se da drept falsificator. |Il aresteaza si pace buna!

- Uiti, Mos Secret, ca nu s-a recomandat in mod deschis ca "Changeur'. Ne-a lasat doar sa ghicim si e de acord sa-l numim astfel.

- Totuna e. Prietenul meu de la politie mi-a dat I cateva insigne: te vei putea legitima la portarul acela

ca agent secret, astfel ca omul va-fi nevoit sa-ti dea informatiile cerute.

- Ciun! Ai insigne? intreba Levier, surprins. Minu-Inat! Cu o astfel de moneda esti cat se pwate de sigur.

- Nu e chiar asa. indata ce va fi gasita in maim [straine, se si descopera de la cine provine. De aceea le i folosesc numai in scopuri neprimejdioase. Te vei lua deci tdupa Le Changeur, dar te intorci imediat aici, ca sa-mi pnapoiezi insigna.

- Cand urmeaza sa trec la fapte? Chiar astazi?

- Da. Vreau sa stiu cat mai curand cu cine am de-a 'face.

- Dar era vorba parca

- Mai avem un ceas si jumatate pana la sfarsitul Operei, il intrerupse carciumarul E cu putinta deci ca el sa plece inainte. Astazi nu va juca, pentru ca am purtat de grija ca oamenii care obisnuiesc sa joace sus, sa nu vina.

- Mare pisicher esti!

- Am fost nevoit sa fac asta nu numai din cauza lui, ci si de dragul intreprinderii noastre. Pierd mult, caci jocul imi aduce castiguri frumoase, dar daca ne reuseste lovitura, punem mana pe bani, nu gluma.

- E, intr-adevar, atat de bogat batranul general?

- Are milioane, iar femeia, nepoata-sa, e singura sa ruda.' Tine mult la dansa si o sa fie disperat afland pa a disparut. Va plati o suta de mii de franci ca s-o recapete.

- O suma enorma, zise Dietrich, cu ochii sclipind de lacomie. Dar si intreprinderea e plina de primejdii.

Paiata ascultase, pana acum in tacere, dar iata ca socoti nimerit sa intervina, punand o intrebare:

- Ca doar nu veti fi vrand sa rapiti pe nepoata unui general?!

- De ee nu? intreba carciumarul.

- Mar bine sa nu vorbim despre asta! fu de parere Levier. Cine ne garanteaza ca paiata asta batrana nu ne va trada?

Carciumarul facu un gest larg si spuse eu un ton plin de convingere:

. - N-aveti nici o grija! Batranul e sigur. Garantez eu pentru el, eu in persoana. Asta va ajunge?

- Garantia ta e aur, Mos Secret. Dar esti chiar atat de sigur de el?

- La fel de sigur ca de mine insumi. Nu-i asa, Paiato? iti mai aduci aminte de copilul acela cu dintele de leu? Si asta ne mai poate aduce paralute frumoase.

- Taci! Taci! Nu vreau s-a ud acum de asta. Vom vorbi mai tarziu. De aceea am si venit la Paris. Vorbiti mai bine despre actiunea voastra de astazi. Pare mai importanta.

- Ai dreptate, mosulica! incuviinta carciumarul. Si intorcandu-se iar spre ceilalti, urma:

- Fiecare din voi are postul sau si eu m-am incredin-; tat ca fata se duce intr-adevar la Opera. Asta e tot ce ; trebuie s,pus. Tu, Levier, o faci pe birjarul! Trasura va fi !la dispozitie la timpul oportun.. Numarul a fost lipit si |va fi indepartat dujpa aceea. In felul acesta nc batem joc |de politie. Peruci si barbi gasiti in camera din fund, iar portita din zid va fi deschisa la ceasul cuvenit. Daca flovitura reuseste, impartim. Dati-va osteneala, caci e in ipropriul vostru interes. Acum, destul dpre asta!

Se ridica si se apropie de clientii care sosisera in |itimpul din urma. Cu acest prilej arunca o privire spre |Le Changeur. Se simti linistit, caci falsificatorul statea |ca spatele la masa unde sezuse el si era adancit intr-un |joc de table cu Sally. Deci nu fusese atent la discutia I hangiului cu ceikdti.

Dar Mos Secret se insela. Cand Le Changeur se ase-|:zcise langa Sally, ea se lipi de dansul si. privindu-l cu pa-|timà, ii zise:

- In sfarsit, esti singur cu mine! Rautaciosule! De n-ai vrut sa vii indata ce te-am chemat? ,

- Ce drept ai tu asupra mea? o intreba el.

- Dreptul iubirii.

- Nu sunt eu omul pe care sa-l incanti asa usor! , Ea facu o mutra mirata si-l privi cercetator.

- Nu crezi ca te iubesc? Ai motive sa te indoiesti?

- Da, raspunse el, scurt.

- Care anume? - in primul rand, acela ca tii la Mo§ Secret mai mult

cat la mine.

- Sunt in serviciul lui, asa ca trebuie sa-l ascult.

- Si impotriva mea?

- impotriva ta, Artur? Ce am facut eu impotriva ta?

- El vroia sa plec. Ti-a facut, semn si tu m-ai chemat incoace. il ajuti impotriva mea. Da sau nu?

- Nu. Din consideratie pentru afacere am facut asta. Avea de vorbit cu ceilalti despre ceva ce pune la cale, si de care tu nu trebuia sa afli. Asta-i tot.

- Ce fel de afacere e aceea?

- Nu stiu.

- Aha, nu vrei sa-mi spui. Si sa mai cred in iubirea ta.

Ea se vazu stransa cu usa.

- Artur, te iubesc atat de mult incat as muri pentru tine. Nu mi-ar fi greu sa mor, caci viata pc care o duc este o povara. Prea multe se intampla in casa asta de care nimeni nu trebuie sa stie si sa afle. Nici eu nu stivi totul. Dar putinul pe care-l stiu nu ti-l voi trece sub tacere, daca asisti ca nu-ti displac. Vazandu-te insa tnereu atat de rece; in timp ce altii sunt cu totul altfel, m-am gandit ca stapanul meu ar putea avea, totusi, dreptate.

- Dreptate? in ce privinta?

- Te crede drept un politist si n-are incredere in tine.

- Atunci nu prea are spirit de observatie. N-are in-, credere in mine? Si de aceea a trebuit sa plec de la masa?

- Da, de aceea.

- M-ar fi putut lasa sa stau fara nici o teama. Atata vreme cat nu-mi face vreun rau, n-are de ce sa se astepte la vreun rau din partea mea. Sunt curios, totusi, .sa stiu pentru ce m-a alimgat.

- Nici eu nu stiu, crede-ma. Atata iti pot spune, ca e unul din cei mai cunoscuti tainuitori din oras, dar dovezi n-as putea aduce nici eu impotriva lui. Nu rabda niciodata sa fie supravegheat. Tot despre o afacere dintr-astea piu-e sa fie vorba si acum.

- Atunci nu ma priveste. Sa nu mai vorbim despre asta!

- Asta dovedeste ca nu esti un politist dintr-aia secreti, caci unul din acestia ar cauta sa ma iscodeasca in fel si chip. Cand Mos Secret asteapta un transport de marfuri furate, unge cu ulei balamalele portitei vechi care se afla in zidul din fund.

- A facut si astazi asa?

- Da. Apoi ne opreste sa parasim carciuma. Numai dupa ce marfa e pusa la adapost si curtea e iarasi goala ne anunta ca putem iesi afara.

- Si azi v-a oprit?

- Da. Nici macar scara nu aveam voie s-o urcam. Trebuie ca asteapta un transport foarte insemnat, caci a golit una din odaile de la al treilea etaj. Ciudat e insa ca a dus cateva mobile acolo.

- Ma tem ca risca prea mult si, cu toata iscusinta iui, va fi prins odata. Mi-ar parea rau daca ai intra si tu la apa.

- Ti-ar parea intr-adevar rau? intreba ea, bucuroasa. Fireste ca ne vor aresta si pe noi, daca-l inhata pe el. Dar vor trebui totusi sa ne dea drumul.

- Eu unul as fugi inainte

- Unde? Cine ma primeste? Nimeni nu vrea sa stie de o fata de categoria mea. Suntem fiinte pierdute. Cine sa ne intinda o rnana? N-am. pe nimeni caruia sa-i fie

|mila de mine.

Lacrimile ii inundara ochii. El se simti miscat si zise, rezervat totusi:

- La mine nu te-ai gandit?

- La tine? Oh, ba da. pe tine m-as bizui. As avea incredere ca vrei sa ma ajuti. Dar ar fi o nebunie sa cred ca m-ai lua la tine.

- Vad ca esti fata inteleapta, Sally. Tu ma iubesti si eu am multa simpatie pentru tine; dar drumurile noastre se desipart. Totusi, te rog sa primesti din partea mea o suma care sa-ti usureze alegerea unui drum in viata si poate chiar sa deviio sotie fericita si respectfita.

Ea se facvi galbena ca ceara. Privirea avea o expresie pe caro 'el n-o pricepea. Ce lupta se dadea in sufletul ei? .Se gandise ea vreun moment c-ar putea sa devina sotia acestui om, pe care trebuia sa-l considere ca pe unul dintre aceia certati cu l6gea? Culoarea ii reveni in obraji si, luandu-i mainile, il intreba:

- Vrei sa faci intr-adevar asta, Artur?

- Da, raspunse el.

Ea isi impreuna mainile si-l privi cu recunostinta.

- Ob; Dumnezeule, atunci m-as putea duce la fratele meu.

- Cum? Ai un frate?

- Da. Am fost copii orfani, crescuti de o batrana cu care trebuia sa mergem la cersit. Viata mea o cunosti. Fratele meu a avut insa o sansa. A fugit departe de Paris si a devenit argat pe o mosie, imde mai e si acum. Poate ca ma va ajuta sa gasesc si eu o slujba acolo.

- Sa ne mai gandim. Vin maine iar si o sa-ti spun hotararea mea. Acum insa, facem un joculet, ca sa ne linistim nervii!

Lua jocul de table si incepu sa aranjeze piesele. Doua m«f,tive il indemnau la aceasta: in primul rand voia sa schimbe discutia, apoi isi spunea ca in timpul jocului izbuti poate sa prinda ceva din ceea ce se vorbea indaratul sau.

Sally juca prost. Ea era fericita sa poata sta alaturi de iubit si n-avusese nimic de obiectat impotriva propunerii lui. Dansul ii era cu mult superior la jocul de table; totusi, inainte de fiecare miscare parea sa chibzuiasca,adanc, in timp ce tragea cu urechea la discutia din spatele sau, izbutind chiar sa prinda cate ceva.

- E intr-adevar atat de bogat batranul general? auzi pe cineva intreband.

- o suta de mii de franci va plati ca s-o recapete, suna raspunsul, al carui inceput nu-l putuse pricepe,

- rapesti pe nepoata unui general? Le Changeur trebui sa faca o miscare la joc. Sally ii

|;spuse «eVa si abia dupa aceea el auzi iarasi glasul carciu-i marului.

- birjar .. . numarul lipit. .. peruci si barbi ipartim . . . interesul vostru

Toate astea n-aveau nici un inteles pentru el. Nu putea stie daca e vorba de ceva trecut sau de o afacere [viitoare. Tqtusi, isi dadu seama ca merita sa traga cu rechea.

Carciumarul se ridicase si, dupa ce zabovi putin la lasa vecina, veni spre el:

- Bine faci, prietene! Distreaza-te cu Sally! Dar in amera de joc nu te duce azi.

- De ce nu?

- Pentru ca azi nu se joaca acolo. Camarazii nu vin.

- Foarte bine. Nici n-aveam de gand sa raman as-izi mult aici. Ma duc acasa.

- Ba nu, ramai aici! il ruga Sally.

- Pana terminam jocul acesta, apoi plec. Sunt obosit vreau sa ma culc.

- Dar maine vii iarasi? Sigur?

- Da.

Carciumarul se indrepta spre tejghea. Nimeni nu se uita la dansii. Ea ii lua mana, i-o duse la buze si sopti:

- Sarutarea asta, numai asta, trebuie sa mi-o ingadui. E mai buna decat aceea pe care ti-o ceream mereu.

Er plati ce avea de platit si pleca. Abia iesi pe usa, ca Mos Secret se apropie de Levier, dupa ce scosese ceva dintr-un sertar, in care cotrobaise.

- Uite insigna de politist. Repede dupa el! Grabes-te-te, sa nu-l scapi din ochi!

11. NEPOATA GENERALULUI

Le Changeur porni incetisor de-a lungul strazii. intre doua felinare, unde lumina era slaba, arunca o privire repede inapoi, fara sa se opreasca din mers. La vreo cincizeci de pasi indaratul sau observa un barbat, imbracat cu o bluza si cu o palarie larga pe cap. Tocmai trecea dedesubtul unui felinar, care-i Iximina chipul.

"Asta e Levier! murmura dansul. Ma urmareste ca sa se incredinteze daca locuiesc intr-adevar acolo unde am spus-.

Merse mai departe, cu celalalt dupa el. Ajunse astfel in Rue de Paradis si la casa unde locuia. in fata acesteia ardea un felinar si gangul era de asemenea luminat cu gaz. il saluta pe portar, care statea indaratul ferestruicii sale deschise, si intra in curte. in casa din fund urca cele doua etaje si ajunse in fata a doua usi alaturate. Cate o carte de vizita se afla pe fiecare din ele. Pe una se putea citi Artur Valley, copist, iai- pe cealalta Guillaume Fre'-doq, frizer de teatru.

Scoase o cheie din buzunar si deschise prima usa. In camera era intimeric, astfel ca aprinse o lumanare. Scoase cheia din usa si incuie pe dinauntru. Odaita era foarte simplu mobilata. Din ea o alta usa dadea in odaia vecina. O deschise si intra dincolo.

"Asa! zambi dansul. Adio, domnule copist Artur Valley! Acum am onoarea sa fiu frizer de teatru. Guillaume Fredoq.'

Deschise un dulap de haine, isi puse alt costum, o peruca neagra pe cap si o barba de aceeasi culoare. O pereche de ochelari si deghizarea era gata. Dupa ce isi mai puse o palarie ultima moda si lua un bastonas elegant, isi vari in gura doua jumatati de bile de cauciuc, una in dreapta alta in stanga.

Stinse lumina si parasi odaia prin usa pe care era cartea de vizita cu numele Fredoq. De cand intrase si pana acum nu trecusera decat cinci minute.

Cu aliura de om monden cobori scara si strabatu curtea. Ajuijgand la gang, il vazu pe Levier stand inca la ferestruica portarului.

Spargatorul lasase .sa treaca intai cateva minute, apoi se adresa portarului, cu tonul acela politicos si mandru al politistilor:

- Scumpule, il cunosti cumva pe tanarul care a venit acum tr minute din strada?

- Da, raspunse portarul, masurandu-l cu oarecare dispret pe omul cu bluza. De ce nu l-as cunoaste? Locuieste doar in aceasta casa.

- In cladirea din fata?

- Nu, in cea din fund.

- Cum il cheama?

- N-ai vrea sa-mi spui mai intai cine esti dumneata? Am dreptul sa stiu cine se intereseaza de locatarii casei.

Levier scoase plin de demnitate insigna de metal si o tinu in fata portarului.

- Ti-e de ajuns asta?

Portarul se inclina si raspun.se pe un ton mult mai politicos.

- Fireste ca e de ajuns, domnule, fireste. Sunt gata sa va dau orice informatie. intrebati, va rog!

- Cum se numeste tanarul acela?

- Artur Valley. Asa sta scris pe lista locatarilor.

- Ce-i el de meserie?

- Copist.

- De cand locuieste aici?

- Abia de vreo doua saptamani.

- Primeste multi musafiri in casa?

- Nu primeste pe nimeni; e intotdeauna singur.

- Dar iese mult?

- O data pe zi.

- Dar noaptea?

- Nu lipseste niciodata de acasa. Vine pam pe vremea asta si iese) abia a doua zi pe inserat, tocmai pe dos de cum face antipaticul sau vecin, frizerul Fredoq, care iese la vremea asta si se inapioaza in ziua urmatoare, in zori. Sper ca nu aveti vreun motiv neplacut sa va interesati de acest tanar de treaba?

- O, nu. Trecuse pe langa mine si o asemanare m-a facut sa-l confund cu altcineva.

in clipa aceea. Le Changeur trecu in pas saltaret pe langa el, indreptandu-se spre poarta. Fredona un cantec, parand ca nu se sinchiseste de nimeni, dar pe neasteptate se intoarse si zise:

- Ei, mosule! Daca intreaba cineva de mine, am plecat.

- Am .inteles, domnule Fredoq.

Nimeni nu-l recunoscuse. Si vocea ii era schimbata, ; datorita bilelor de cauciuc pe care le avea in gura. Dupa |,oe disparu, portarul zise:

- Asta a fost frizerul. "Ei, mosule!' imi spune. Cat de frumos, in schimb, saluta domnul Valley!

- Nu toti oamenii au aceeasi educatie, scumpul meu, zise Levier. Multumesc pentru informatii. Noapte buna!

- Noapte buna.

Levier se duse inapoi la carciuma si se aseza iarasi langa tovarasii sai. Patronul veni indata sa ceara.inapoi insigna.

-Ei, ce-ai aflat? intreba dansul.

- Ca putem avea incredere in el. Vine acasa in mod regulat in fiecare seara si iese abia a doua zi in amurg. N-ar putea face asta,, daca ar fi politist. ii place sa fie singur si probabil ca se foloseste de aceasta singuratate pentru falsificarea hartiilor sale.

- De, atunci m-am inselat. Dar terminati o data cu rachiul ala! E timpul sa va imbracati si sa va luati in primire slujbele.

In vremea asta, Le Changeur se dusese la cea mai. apropiata statie de trasuri.

- La Opera Mare! spuse el, aruncandu-se intr-o birja. Cobori strazile din Faubourg Saint-Denis, coti apoi la

dreapta in bulevardele Bonne Nouvelle, Poissoniere si Montmartre, si opri in fata Operei Mari, care avea cealalta fatada in strada Lepelletier. In octombrie 1873 Opera a fost distnisa de incendiu, fiind apoi reconstruita intr-un stil minunat, pe bulevardul Capucines.

Dupa ce cobori, plati birjarului si intra in vestita cladire, avand cu totul alta infatisare decat atunci cand trecuse pe dinaintea portarului. Birjarul nici nu observase in graba ce transformare se produsese cu clientul sau, caruia acum ii lipseau peruca si barba. Costumul ii sedea

de minune si avea tinuta unui om constient ca apartine celor mai alese cercuri.

Odata ajuns, se duse imediat in foaier, unde se aflau grupuri de barbati si de femei, unii vorbind, altii plim-bandu-se.

Privi cercetator in jurul sau si deodata un zambet de fericire si satisfactie ii lumina fata. Gasise ceea ce cauta. Doua doamne, una mai in varsta, alta mai tanara, purtau o discutie insufletita. Cea dintai avea o infatisare foarte vulnerabila; cealalta era, de statura mijlocie, o frantuzoaica autentica, blonda si elegant imbracata. Parul era impodobit cu un trandafir, iar pe piept avea un boboc de ciiloare inchisa. Ochii vii, fruntea limpede si curata, nasul fin, gura bine taiata, obrajii rotunzi, toate acestea faceau o impresie puternica asupra privitorilor.

Parea sa nu bage de seama ca toti barbatii se delectau cu frumusetea ei. Statea nepasatoare . . . si totusi observa doi ochi care se atintisera asupra ei cu o privire scaparatoare. Se impurpura si lasa in jos genele lungi si grele.

Le Changeur trecu incetisor aproape de dansa, dar nimehi n-ar fi putut spune ca cei doi se priveau. Nu schimbasera nici un cuvant, ci o vazuse doar in loja alaturata de a sa. Cumpara o bautura racoritoare la bufet si un minut mai tarziu lua si ea. Privirile lor nu se intalnira. Se auzi apoi semnalul de incepere. Ea pleca si dansul o urma. Pe culoarul care ducea la loji, el observa jos un boboc de trandafir. Era acela pe care-l purtase ea la rochie. il ridica cu graba, de parca ar fi fost un diamant, il duse la buze si intra in loja sa.

Vecina lui se afla singura intr-a ei. Parea ca nu priveste la el si deci dansul nu trebuia s-o salute. Dar de ce i se impurpurase tocmai acum fata, incat isi duse batista sa si-o acopere? Observase ca trandafirul ei era acum prins de haina lui? Pierduse floarea fara sa stie, sau mana ei urmase o porunca a inimii, vrand sa dea un semn aceluia care pasea pe urmele ei?

Actul incepu. Dar el nu auzea nimic din ceea ce se petrecea pe scena. Abia cand aplauzele furtunoase ii aratara ca reprezentatia se sfarsise, se sili sa iasa din starea in care se fla si se ridica.

in loja alaturata, un servitor o ajuta pe stapana sa sa-si puna pe umeri mantia.

Cand iesi afara, danlsa nu se mai vedea. Se lasa dus de valul multimii si ajunse in strada. Acolo lua o trasura, care sa-l duca acasa, la adevarata sa locuinta, in Rue Ri-ehelieii.

Tanara femeie, oare facuse o impresie atat de puternica asupra lui, se urcase in trasura care o astepta jos, iar servitorul luase loc la spate. Vizitiul dadu bice cailor, care pornira in galop. El nu baga de seama ca o birja il urma de aproape. Calul acesteia nu putea fi unul obisnuit la astfel de ivehicule, caci alerga de rupea pamantul.

Cu vreo doua strazi mai departe, unde trecatorii erau foarte rari, patru oameni sateau pe trotuar, doi pe o parte si doi pe cealalta. Tineau in maini capetele unei franghii intinse de-a curmezisul strazii. Deodata auzira uruitul a doua trasuri, care se apropiau cu mare repeziciune.

- Atentiune! striga unul catre ceilalti de peste drum.

- Sa fie intr-adevar ei? intreba cineva de dincolo.

- Da. Asculta semnalul!

Vizitiul trasurii pocnise de patru ori tare cu biciul. C5ei patru indivizi intinsera tare funia. Caii se apropiara in galop, picioarele li se incurcara in franghie si se prabusira la pant. Oistea se rupse, trasura se izbi puternic, apoi se opri. Vizitiul si servitorul dindarat fura azvarliti de pe locurile lor si, printre tipetele lor, se amesteca si strigatul de spaima al fetei.

in aceeasi clipa birja cealalta opri langa locul cu pricina si vizitiul striga;

- inauntru!

Fata scoase un al doilea tipat, de data asta de ajutor, r Patru brate vanjoase o tineau strans. intr-o clipa fu smulsa dintre pernele trasurii si varata in birja in, care urcara ji cei doi barbati.

- Da-i drumul! porunci unul.

Trasura se puse in miscare si goni vertiginos. Doua maini osoase varara un calus in gura fetei. Ea incerca se apere, insa bratele si picioarele ii fura repede legate, lai scoase un geamat, apoi se facu tacere.

- Cum stam? intreba vizitiul, intorcandu-se spre trasura si lasand calul in voie.

- Bine! i se raspunse. E lesinata.

- Perfect.

- Tptul a mers de minune. Suta de mii de franci e si a noastra.

Revenindu-si din lesin, tanara fata simti ca tot nu pu-ia sa-si miste bratele si picioarele. Se afla intr-o cama-in care, afara de peretii goi si murdari, nu se vedea cat o masa mizerabila si un scaun si mai ponosit. Pe iasa se afla o sticla in gatul careia fusese infipta o luminare Care mirosea ingrozitor. Usa parea incuiata. Prizo-ra era legata pe sub brate si picioare de carlige ba-ite in perete. . .

incetul cu incetul ii reveni memoria. Cauta sa-si invinga spaima si sa-si aduca aminte in liniste de cele petrecute. Se gandi la Opera Mare si la acela pe care-l vazuse in cateva randuri in loja invecinata. Nu-l cunostea. Cine era? Apoi plecase si pe drum fuSese smulsa din trasura, varata in alta si legata.

Si acum ce voiau cu dansa? Unde se afla? Cine erau rapitorii si ce pusesera la cale?

isi framanta creierul cautand sa-si aminteasca de vreo persoana din anturajul ei care sa fi fost capabila de o astfel de fapta si careia dansa i-ar fi putut da motiv pentru asa ceva. Dar in zadar, nu cunostea pe nimeni. Avusese multi adoratori pe care ii respinsese, dar un adevarat dusman jnu avea.

O frica ingrozitoare o cuprinse, iar aceasta crestea pe masiu-a ce nu-si putea expflica de ce se abuzase intr-un mod atat de grosolan de persoana ei.

Deodata auzi zgomot fara, la usa. Aceasta fu descuiata, o ranga de fier fu data la o parte si usa fu deschisa. UA barbat intrat. Nu se putea vedea nimic dintr-in-sul, caci era imbracait intr-un domino jerpelit si fata ii era acoperita de o masca.

inchise uisa in urma sa, o privi cateva clipe in tacere pe prizoniera, apoi lua loc pe scaun.

- Te previn, Ella von Perret, incepu dansul, sa nu vorbesti mai talre decat e nevoie sa se auda la acest scaun. Te mai p)revin sa nu scoti nici un cuvant de imputare sau insulta, caci toate acestea n-ar face decat sa-ti inrautateasca situatia.

Ea isi regasi calmul si izbuti sa vorbeasca:

- Ce vrei de la mine si de ce m-ai rapit?

- Vei afla. De ce m-am oprit tocmai la dumneata, cred ca nu-i nevoie sa-ti spun. Am nevoie de o suma mare de bani, dar, fiind sarac, nimeni nu vrea sa-mi dea atat cat imi trebuie. Exista oameni bogati, care se pot lipsi VLsor de suma aceasta. Dar care om bogat da de bunavoie banii? Trebuie silit la aceasta.

- De ce suma ai nevoie? intreba ea.

- Asteapta putin! spuse el. Trebuie sa discutam totul pe rand. Cu totul intamplator, am aflat ca bunicul dvmii-tale, generalul Perret, e un om putred de bogat, si ca dumneata esti nu doar singura mostenitoare, ci si favorita lui. Eu ma hotarasc intotdeauna repede: planul era gata. Am pus sa te supravegheze si am aflat ca vei merge astazi la Opera. Oamenii mei au pandit trasura dumitale, te-au rapit si te-au adus incoace. Acum stii pentru ce te afli aici si ce vreau.

- Bine. Cat iti trebuie? repeta ea. El isi legana capul incolo si incoace.

- iti spjun dinainte, domnisoara, ca nu voi lasa nioi o centima din suma aceasta. imi trebuie o suta dg mii de franci in cap.

Ea tresari si sovai cu raspunsul, ceea ce-l facu pe mascat sa intrebe:

- Ei, cum stam? Ce spui de asta?

- Ceri foarte mult.

- Cer de la un om care poate plati.

- Si daca nu e de acord?

- Atunci vei deveni un cadavru. Fata se cutremura.

- Monstrule! exclama ea.

- Ba deloc, duduie. Sunt im om plin de atentie. Vezi asta din felul politicos in care ma port cu dumneata. Da-mi raspunsul, deci!

- Bine. Bunicul va plati.

- Constat ca, pe-langa frumusete si distinctie, mai posezi si inteligenta. Bunicul dumitale trebuie sa fie instiintat, fireste. Asta trebuie sa se intample astfel incat sa nu fim expusi nici unei primejdii. N-ai un inel cu pecete?

- Nu.

- Atunci ii vei scrie. inainte de asta, insa, trebuie sa-ti spun ca indata ce voi observa ca bunicul dumitale da de veste politiei, esti pierduta. Si atunci nu-ti dau drumul nici pentru o suma mai mare.

- Dar politia ma si cauta, cred.

- N-am nimic impotriva. Bunicul dumitale, insa, n-are voie sa faca nici o miscare gresita. Adresa mea fireste ca nu va fi indicata in scrisoarea dumitale. Voi lua in primire banii unde si cum voi crede eu de cuviinta. Vei scrie deci generalului, sa nu intreprinda nici un fel de cercetari, iar poimaine dimineata la ora zece sa fie, pe jos si fara arme, pe soseaua care duce de la P;issy la Saint-Germain, ya tine in mana stanga o batista si va iritalni un calaret, care-i va inmana o chitanta scrisa de dumneata, primind in schimbul ei, in plina sosea, suma respectiva. Fireste numai aur, pe care-l va aduce intr-im geamantanas. Daca se vor observa miscari suspecte, calaretul il va impusca pe bunicul dumitale. Daca, insa, generalul se poarta cinstit, vei fi libera in aceeasi seara.

- -La mastirile dumitale de aparare, voi raspunde si eu cu ale mele, spuse Ella von Perret.

- Vrei sa-ti iei masuri de aparare? intreba el, surprins.

- Dumneata primesti banii in cursul diminetii, dar cine-mi garanteaza mie ca voi fi pusa in libertate seara?

- iti dau cuvantul meu.

- Ah, cuvantul unui bandit!

- Domnisoara, masoara-ti cuvintele! -spuse el, amenintator.

- Ei da; cine rapeste o femeie pentru bani, e in stare de orice. Nu-ti va veni deloc greu sa pretinzi alti bani, dupa ce vei fi primit suta de mii de franci si ma vei avea inta in puterea dumitale.

- Am cerut o suma anumita si nu voi lua nici mai mult, nici mai putin decat atat.

- Ma aflu in puterea dumitale si, din nenorocire, nu pot face decat ceea ce hotarasti. Cand sa scriu?

- Imediat. - Legata?

- Te voi dezlega, fireste, numai pana vei fi terminat scrisoarea.

El scoase cele de trebuinta pentru scris, le puse pe masa, apoi desfacu legaturile.

12. MSCOPERIREA

indata dupa terminarea spectacolului de la Opera, Le Changeur se indrepta spre locuinta sa din Rue Riche-lieu. Casa pe care o luase cu chirie era aproape noua si parea mai degraiba un palat.

Cand intra, portarul il saluta respectuos. La etajul intai statea scris, pe o firma de portelan, numele "Artur Belmonte'. Trase un clopot si un tanar de vreo douazeci si trei de ani, care. parea sa fie servitor, ii deschise.

- Bima seara, draga Martin. A fost cineva pe aicit

- Nu, domnule Belmonte.

- A intrebat cineva?

- Nimeni.

- acrisori?

- Una singura. Stampila postei e din Meudon.

- Meudon? spuse Belmonte, bucuros. Ah, o fi de la directorul fabricii de tunuri. Ia arata-mi-o!

Martin aduse scrisoarea, p)e care Belmonte o deschise si o citi. in cursul lecturii chipul i se insenina din ce in ce mai mult.

- Da, de la el, zise apoi. Vinul nostru de Roussil-lon face minuni.

- Va cumpara ceva?

- Probabil. Mai intai imi cere sa-l vizitez, ca sa gustam o proba. Maine inainte de amiaza sau chiar de dimineata plec la Meudon.

- Drace! Poate ca va lasa sa vedeti fabrica, domnule Belmonte?

- Nadajduiesc.

-- in cazul acesta veti vedea si vestitele mitraliere. Mi-ar placea sa fiu si eu de fata.

- Lasa-ma pe mine. de data asta. Si apoi, unul din noi trebuie.sa ramana acasa.

Belmonte vorbise in dialectul francezilor din sud, iar servitorul o frantuzeasca atat de curata, incat sar fi putut crede ca e get-beget parizian. Stapanul isi schimba rhaina cu una de pasa si zise:

- Trebuie sa te mai duci in seara asta la oficiul telegrafic.

- Atat de Uirziu? intreba Martin,. dezamagit.

- Vezi, am aflat ceva important pe care trebuie sa-l [raportez imediat.

- Probabil cu privire la razboi? intreba Martin repede.

- Da, e vorba de formarea unor grupuri de franctirori si de mari depozite de arme.

Martin se aseza la masa, scoase o coala de hartie si Jlua condeiul in mana.

- imi vei dicta, ca de obicei, nu? Da. Sa ne aprindem, insa, intin cate o tigara.

intre cei doi barbati parea sa existe o legatura de jrietenie. increderea pe care si-o aratau unul altuia nu era dintr-acelea care se intalneste intre servitorii credinciosi si stapanii lor.

isi aprinsera cate o tigara. Martin astepta cu tocul in |rnana si Belmonte incepu sa umble ganditor prin odaie, Dana incepu sa dicteze.

Dar nimeni n-ar fi putut intelege ceea ce spunea, caci erau cuvinte, ci cifre, siruri intregi de cifre. Adresa era un nume simplu de burghez, din Behrenstrasse, Berlin.

Dupa ce sfarsi Belmonte, servitorul sari de pe scaun.

- Ah, asadar Richemonte ii spime aceluia? zise el. infiinteaza depozite de arme? Asta e de cea mai mare importanta pentru noi.

- Fireste, sunt curios sa aflu ce dispozitii mi se vor mai da. De fapt e primejdios acum sa telegrafiezi in cifre de la Paris La Berlin. Depesa va fi transmisa de ochii lumii, dar in realitate va fi expediata numai dupa ce va fi supusa politiei pentru descifrare. Totusi, ma pot bizui pe tine, draga Martin, caci esti de meserie.

Servitorul facu o mutra comica si raspunse:

- Da, o sa le vina cam greu francezilor astora sa ma prinda, caci eu stiu sa ma . ..

Un gest de prevenire al stapanului sau il facu sa se intrerupa. Acesta rostise chiar si numele servitorului in frantuzeste. Martin insa se incurcase la ultimele cuvinte si vorbise tii germana.

- Psst! Psst! spuse Belmonte. Tu vorbesiti frantuzeasca ta pariziana, iar eu dialectul din sud. Eu sunt voiajor al vmei case de vinuri si vand vestitul ,,Roussillon', icare se produce in patria mea, iar tu esti servitorul meu pe care l-am angajat la Lyon, in cursul voiajului. La asta ramarnein. Vorbim frantuzeste chiar si atunci cand suntem intre patru ochi, ca sa nu ne uitam rolurile.

- Maiertati, domnule Belmonte. Vroiam sa spun ca va puteti bizui pe mine in privinta telegramei. Un specialist stie sa citeasca depesa chiar si de (jieparte: el cunoaste bine tictacurile aparatului si eu ma pricep sa formez semnele si cuvintele fara sa fiu de fata. Voi lua o copie a telegramei.

- Pentru ce? E primejdios. S-ar putea sa cada in maini straine.

- Cu mine asa ceva nu e de temut. Se prea poate sa am nevoie de copie, ca sa-l demasc pe functionarul postal.

- Atunci, ia-o, dar distruge-o imediat dupa aceea! Martin se aseza din nou la masa, pentru a copia depesa. Dupa ce fu gata, se ridica si zise;

--S-a facut! inainte de a pleca insa, am sa va comunic ceva, domnule Belmonte.

- Important?

- Da, important pentru un anumit spectator de la Opera Mare din strada Lepelletier.

Belmonte ridica surprins capul:

- Vorbeste!

- Am aflat cine e acea doamna care sade de obicei in loja alaturata de aceea a domnului cu pricina.

- Adevarat? Ti-am dat sarcina aceasta pentru ca am motive sa nu ma interesez personaU Cine e dansa?

- O contesa.

- Aoleu!

- Da. Pe cand voiajorul de vinuri e numai baron, rase Martin.

- Parintii ei?

- N-are.

- Frati, surori?

- Are o singura ruda, un bunic.

- Ce e el?

- General, dar in rezerva.

- Aoleu!

- Chiar asa. Cata vreme; voiajorul de vinuri c doar capitan de husari.

- Cine-i ea?

- ii zice Ella von Perret. Locuinta i-o cunoasteti. Sunt oameni bogati, foarte bogati chiar. Dar are un cusur, un cusur foarte mare conita asta.

- Zau? Ce fel de cusur?

- E logodita.

Belmonte pali. Se vedea bine ca se speriase.

- E logodita? spuse el, cu glas aproape tremurator. Stii si pu cine?

- Cu unul pe nume Bertrand de Caligny, sef de es-cadron.

- .Asadar, un ofiter. Cunosti si alte amanunte despre aceasta poveste?

- Stiu ca batranul general, contele Perret, este cumnat cu contele Caligny. Apoi mai stiu ca primul are o nepoata, iar al doilea un nepot. inca de pe vremea cand cei doi tineri erau copii, se jucau impreuna de-a barbatul si nevasta, caci erau rude. Si asta a facut sa le dea in gand batranilor sa-i casatoreasca mai tarziu.

- Dar ei sunt de acord?

- Dl Despre o logodna in adevaratul inteles al cuvantului nu se stie inca nimic. Dupa cum se intampla adesea, li s-a aranjat casatoria inca de pe cand erau tineri de tot. Si asta se numeste logodna.

- O poveste foarte neplacuta.

- As! zise Martin, razand. Una e dragostea,si alta e logodna. Sa asteptam in liniste desfasurarea evenimentelor.

- Pc unde se atine Bertrand de Caligny ala?

- O sa va mire c-am devenit asa deodata atoatestiu-tor. Dar am descoperit o carciuma minunata, in care vin numai servitorii de boieri mari. Si acolo, cu o sticla de vin, faci minuni. Asa s-a facut ca l-am intalnit acolo intr-o zi pe cameristul batranului conte Caligny, care mi-a povestit in fumurile betiei ca tanarul Caligny a fost chemat pe neasteptate la Metz, la contele Rallion. Alta data l-am gasit acolo pe bucatarul sef al contelui Rallion, care mi-a spus ca stapanul sau a plecat la castelul Ortry, si tanarul Caligny s-a dus cu el.

- Ortry? E acelasi nume pe care l-am pomenit la Berlin.

- Si pe mine m-a izbit asta. Tot acel bucatar mi-a mai povestit ca din ordinul imparatului, care pare sa n-aiba incredere in politie, contele Rallion a infiintat in locuinta sa un serviciu pentru descifrarea tuturor telegramelor transmise si sosite intre Franta si Germania. Daca depesa noastra e suspectata, atunci nu merge la politie, ci la acel serviciu. Si mi-a povestit burtosul acela ca in mainile lui Rallion, care e un favorit declarat al imparatului, . se intalnesc fire de care nici ministrii n-au vreo cunostinta.

Belmonte facu o mutra grozav de surprinsa.

- Ce veste! Ce veste!' exclama el. Daca ar fi adevarat!

- E adevarat!

- Nu fii atat de sigur! Ce poate sti un bucatar!

- Un bucatar stie adesea foarte mult. Uneori mai mult decat stapanul insusi. Daca acest stapan e gurmand, atunci bucatarul ii influenteaza stomacul, stomacul influenteaza capul, iar capul, faptele. Acesta e si cazul contelui Rallion si al bucatarului sau. Bvfcatarul are un nepot, si nepotul 6 sora, ceea ce e un mare noroc pentru noi.

- Cum? Nu pricep.

- Pai, datorita trecerii de care se bucura bucatarul, nqpotul sau a devenit acimi cativa ani un fel de secretar

al contelui, astfel ca stie tot ce se petrece in sectia aceea.

- Ah! Trebuie neaparat sa-l cunoastem.

- Care din noi doi, domnule Belmonte? Dumneavoastra sau eu?

- Fireste ca tu.

- Asta . .. n-as vrea.

- Pentru ce nu? intreba Belmonte.

- Pentru ca am preferat sa fa(c o cunostinta mai buna.

Mutra comica pe care o facu Martin si de data asta, il determina pe Belmonte sa spuna razand:

- Smechere, probabil c-ai lucrat iarasi putintel pe propria ta raspundere.

- Tot ce se poalte, incuviinta Martin. Va spusesem doar ca nepotul acesta are o sora. .. care sora e o fata draguta si simpatica, tocmai buna sa musti dintr-insa.

- Martin, esti dat dracului! rase iar Belmonte. Aproape ca-mi pare rau ca i-am deschis o astfel de cariera fiului batranului si harnicului meu administrator de mosie, nvimai pentru ca fusese pe vremuri colegul meu de scoala si de joaoa. Faci tot felul de nebunii si incep sa =banuiesc chiar ca, pe langa toate, te-ai apucat sa alergi si dupa fete.

- Odata si odata trebuie inceput. .. Am exemple vii inaintea mea. Fostii mei camarazi de joc alearga de dragul frumusetilor la Opera Mare. Deoarece eu nu posed mijloacele sa-mi platesc un loc scump la teatru, trebuie sa ma multumesc sa-mi satisfac capriciile intr-un mod mai putin stralucit.

- Mi-ai platit-o bine, n-am ce zice. N-am incotro, trebuie s-o inghit si pe asta. Asadar, zici c-ai facut cunostinta cu sora acestui secretar?

- Eu cu ea si ea cu mine. Cunostinta reciproca. Mi se parea mai bine asa, decat sa ma var de-a dreptul intr-insul. li place vinul si astfel se intampla adesea ca se cam ameteste.

- Si in astfel de conditii devii vorbaret. Ai fi facut mai bine, totusi, sa te imprietenesti cu el.

- Am incercat, dar am dat gres. Vedeti, cu omul acesta se intampla un fapt curios: cand duhurile vinului pun stapanire pe el, in loc sa devina vorbaret se inchide si mai mult in sine. Nu scoate nici un cuvant si ramane tot timpul cu privirea atintita in gol. Sunt si oameni din-tr-astia. Si ce poti scoate atunci de la dansul? Pe de alta parte am mai aflat ca ia adesea acasa, din sectia aceea a contelui Rallion, tot felul de documente, ca sa le scrie pe curat, caci imparatul cere ca tot ce i se trimite sa fie, scris frumos. Si atunci m-am gandit c-ar fi cu putinta sa pun mana odata pe asa ceva, cu ajutorul fetei, insa fara ca ea sa banuiasca.

- Pentru aceasta trebuie, insa, sa al acces in locuinta ei.

- il si am, raspunse Martin, razand.

- Ei, as!

- Da, am fost deja o data la dansa, fireste fara stirea fratelui.

- Unde locuiesc?

- Au paltru camere si o bucatarie la etajul al doilea , al unei case care n-are nici portar, nici intendent. Nici servitoare n-au, caci draguta Alice, asa ii zice fetei, face

ltotul singura. intai vine odaia lui de lucru, apoi dormito-rul lui, dupa aceea salonasul si la urma camera Alicei, iBucataria e la capatul culoarului. Mai doriti ceva, dom-ibule Belmonte?

- Multumesc, dragul meu. In care odaie ai fost ea?

- in salonas.

- Si cand te mai duci pe acolo?

- Tomai asta-i partea proasta. Urma sa fiu acolo astazi la ora noua. Fratele ei, secretarul, avea de gand sa iasa la opt si jumatate, astfel ca era de asteptat ca se va intoarce tarziu. Acum insa am ratat prilejtd.

- imi pare foarte rau. Cu talentele tale, ne-am fi putut astepta ca vizita de astazi sa aduca oarecare foloase.

- Poate, ca mai e timp, totusi.

- Atat de tarziu?

- Pai da. Cand domnul secretar se asaza la carciuma sade, nu gluma. Si daca s-a uitat prea mult in pahar, atunci se lipeste scaunul de el si el de scaun.

- incearca, deci! Ma voi duce eu la posta.

- Va rog, va rog, domnule Belmonte. Telegrama, ma priveste pe mine. Eu sunt specialist, astfel ca functionarului de acolo nu-i va fi usor sa-mi toarne un X in loc de un Y. La inapoiere incerc sa intru la Alice. Locuieste in drum. Mai aveti vreo insarcinare pentru mine?

- Np. Poti pleca. Stiu ca nu e nevoie sa-ti spun sa fii prevazator.

- Ar fi prea tarziu.

- Vreau sa cred ca n-ai comis vreo greseala? intreba Belmonte, incruntandu-se putin.

- Ba una foarte mare chiar. Dip fericire, greseala ma priveste numai pe mine. Cu toate astea, cred ca atentionarea dumneavoastra este bine venita. Am cautat s-o cunosc pe Alice numai pentru a o iscoidi cu privire la fratele ei, tineam sa-i prind pe amandoi; iata insa ca mi-am inghitit propria undita, cu momeala cu tot. M-am prins eu insumi.

Belmonte rase usurat.

- Prin urmare asa stau lucrurile. Esti chiar indragostit?

- Cred, ioel putin. Esti amorezat oare atunci cand simti crampele si celelalte soiuri de dureri in inima, in loc de stomac? Eu nu ma prea pricep in de-alde astea. Poate ca ma puteti lamuri dumneavoastra, domnule Belmonte.

- Habar n-am! Cere-i Alicei tale sa te lamureasca. Eu nu dau sfaturi in privinta asta.

- Bine, atunci voi lasa boala sa-si urmeze cursul, spre paguba sau folosul meu, asta vom vedea.

- Smechere! Ca doar n-o sa-ti dea in gand sa te casatoresti cu o frantuzoaica?

- De ce nu? De vreme ce esti dispus sa te azvarli in prapastie, totuna e daca faci asta dupa sistem francez sau nemtesc.

- Esti incorigibil. Haide, cara-te!

- imi inchipuiam eu! Mai iesiti astazi?

- Nu, voi dormi.

- Atunci pot _lua felinarasul dumneavoastra, daca n-aveti nevoie de el?

- Pentru ce?

- Nu stiu inca. Pe drumurile pe care umblu, e bine sa te uiti unde pui piciorul.

- Ia-l si noapte buna, daca nu ne vom mai vedea astazi.

- Noapte buna, domnule Belmonte.

Martin lua depesa impreuna cu copia, mai vari lanterna in buzunar si porni spre oficiul telegrafic. Era inchis, dar, in schimbul unei taxe suplimentare, functionarul de ser-viciu trebuia sa primeasca telegrama. Omul se uita mirat sirurile acelea de cifre si zise morocanos:

- Afurisita treaba! Nu puteti telegrafia in cuvinte?

- Ba pot, de ce sa nu pot.

- Atunci de ce n-ati facut-o?

- Pentru ca regulamentul telegrafic imi ingaduie sa ma folosesc si de unele si de altele. Si apoi, m-am hotarat pentru cifre, pentru ca nu trebuie sa stie oricine cat datorez furnizorului meu de vax.

- Va folositi de un limbaj care nu se prea obisnuieste pe la noi, domnule. Voi socoti indata taxa si voi trimite apoi telegrama.

- Rog sa mi se dea o adeverinta ca a plecat.

- O veti capata.

Martin plati si primi adeverinta. Dar in loc sa plece, ramase acolo. Functionarul il privi manios si intreba: -Ei, ce mai stati?

- Stau pentru ca imi ingadui sa mai pun o intrebare: a plecat deja telegrama?

- Domnule, ce va inchipuiti dumneavoastra? izbucni telegrafistul. Credeti cumva ca e de ajuns sa predati hartia asta, ca sa si fie transmis la Berlin continutul ei? Atat de departe n-am ajuns inca.

- Eu crezusem c-a si plecat, replica Martin, cu nevinovatie. Pe recipisa pe oare am capatat-o sta negru pe alb ca depesa a fost predata la ora unsprezece si patru minute. Cred, deci, ca sunt indreptatit sa pun aceasta intrebare. Trebuie sa fii si dumneata de acord, domnule, ca adeverinta eliberata contine un neadevar, in cazul cand telegrama se afla inca nerezolvata in mainile dumitale.

Functionarul facu o mutra pe care se putea citi lamurit ca se afla in incurcatura. Mai parcurse b data cu privirea depesa si spuse aspru: -- Asteapta!

Se ridica si disparu in odaia alaturata. Martin zambi si-si spuse.-

"Voia sa transmita cifrele sectiei contelui Rallion, inainte de a le incredinta aparatului. Acum s-a dus sa se informeze la vreun superior ce e de facut, deoarece eu nu vreau sa plec. Ce rezultat va aduce? Fireste ca vor cauta sa ma induca in eroare si se vor preface ca o transmit. Vom vedea!'

Dupa catva timp telegrafistul se intoarse.

- Cine e acest domn Walther, caruia ii este adresata [,telegrama? intreba el.

- Nu stiu, dar voi afla indata.

- Cum vine asta? Telegrafiezi cuiva pe care nici nu-l cunosti? E de neinteles.

- Pentru mine nu e deloc de neinteles. Acum m sfert de ioeas am aflat ca pe Behrenstrasse din Berlin locuieste un domn caruia ii spune Walther. N-am auzit niciodata ceva despre persoana aceasta, asa c-am devenit curios. Si deoarece presupuneam ca vei fi si dumneata curios, am hotarat sa-l intreb cine si ce e. As fi putut face asta cu mai putina cheltuiala, printr-o simpla corespondenta, dar ca sa-ti satisfac dumitale cat mai repede curiozitatea, arn preferat sa telegrafiez. Acum cred ca intelegi.

Telegrafistul isi dadu seama ca are de-a face cu un Imare pisicher. Era gata sa izbucneasca, dar se gandi ca |risca sa mai inghita o batjocura, astfel ca spuse doar:

- Ai face mai bine sa tii pentru dumneata ironiile. 7oi transmite imediat telegrama.

- Te rog chiar, caci au trecut zece minute de la ora ipe care mi-ai scris-o in adeverinta.

Omul se aseza in fata aparatului si-l puse in functiune. |Tiictacxirile incepura, intrerupte fiind in cateva randuri de clopotel. Dupa catva timp incetara. Telegrafistul se apropie de Martin si-i zise:

- S-a facuit. Acum poti pleca.

- Trebuie sa-mi mai ingadui o observatie, spuse tanarul, pe ton calm. N-ai telegrafiat la Berlin, ci la Eper-nay. Acesta e locul pana unde a fost deschisa linia, in momentul de fata.

Omul facu o mutra uimita. Nu-si dadea seama cum putea Martin sa stie asta atat de exact.

- Domnule, ma insulti! zise el. Cum ai ajuns la ideea asta ciudata ca telegrama dumitale n-a fost transmisa?

- Vrei sa-ti spun poate ce-ai telegrafiat? replica Martin, incepand sa-si piarda calmul.

- Sunt chiar curios sa aud.

- Ei bine, intai ai intrebat daca linia e deschisa, apoi ai transmis:

"Draga colega. Aici se ajla unul care ielegrajiaza la Berlin, si nu vreq sa plece pana nu ma vede ca pun aparatuUin functiune. Depesa lui e redactata in cifre, astfel ca trebuie s-o transmit spre descifrare. Ca sa-l fac sa creada ca o expediez, stati putin de vorba cu dumneata.'

- Ah, vad ca te ingalbenesti! Cred, deci, ca nu mai e nevoie sa continui.

Telegrafistul ramase ca trasnit.

- Doamne sfinte, cum poti sa stii atsta? ingaima el.

- Mi-e mila de dumneata, zau asa! Faptul ca ti-am talmacit cuvintele se explica prin aceea ca sunt eu insumi Un cunoscator al telegrafiei. Te intreb foarte serios daca depesa mea va fi transmisa, sau trebuie sa ma adresez atitoritatilor?

- Asteapta putin!

Vru sa se duca iar in odaia alaturata, dar Martin il opri:

- Stai! Vrei sa ceri indicatii, stiu eu. Spune cu ocazia aceasta ca eu voi sta aici cat timp va functiona aparatul, ca sa vad daca nu-s tras pe sfoara.

Omul prefera sa nu raspunda si pleca. Dupa scurt timp se inapoie, impretma cu alt functionar. Acesta il sfredeli cu privirea Martin si-l intreba:

- Te pricepi la telegrafiat?

- Da, domnule.

- Cine esti dumneata?

- Te-as ruga sa-mi spui, domnule, daca ma gasesc in momentul de fata la un oficiu telegrafic sau la politie?

- Ehei, las-o mai domol! Vreau sa stiu numai cine e persoana care ne da atata prilej de discutie. E vorba intr-adevar de p telegrama de afaceri?

- N-am nici -un chef sa mai repet, ce am spus o data.

- Bine! Ti se va face pe plac. Apropie-te si asculta. Voi transmite chiar eu telegrama.

Martin isi scoase copia si ui-mari cu luare-aminte transmiterea. Cand functionarul termina, intreba ironic: - Ei, esti multumit? Cred ca acxmi vei pleca!

- Da. inainte insa va comunic ca recipisa care mi s-a dat, si care nu mai corespunde acum, o voi transmite imediat prin scrisoare la Berlin, ca sa se cerceteze acolo daca nu cumva depesa transmisa acum a fost retinuta undeva in drum dupa plecarea mea. Va atrag atentia sa nu faceti asta. Noapte buna.

- Obraznic individ! auzi el indaratul sau, dupa lee se indeparta.

Afara se posta la panda, in umbra unui gang.

"Au fost nevoiti sa transmita depesa nedescifrata, isi zise el. Acum insa vor trimite de urgenta hartia sectiei contelui Rallion, ca sa afle despre ce e vorba. Ha-ha-ha! Oboseala zadarnica! Cheia noastra e atat de complicata, incat icel mai mare mester in descifrari nu va putea da de rostul ei.'

Nu statuse nici doua minute la postul sau, ca un om iesi din oficiu si o lua repede la picior.

"Asta e ciirierul cu telegrama, isi spuse Martin. Noroc bun, domnilor! O sa va spargeti capul degeaba.'

Nici nu banuia cat de curand va avea iarasi in fata ochilor telegrama sa. Pleca si ei. Strabatu repede doua strazi si se opri pe trotuar, cautand cu privirea o fereastra de la etajul al doilea al unei case peste drum de care statea.

Un geam era luminat si, in pervaz, un cap de femeie.

"Asta e Alice, murmura el. L-o fi asteptand pe fratele ei. Sau o fi crezand ca mai vin eu? ii voi face semn ca sunt fiici.'

Veni pana in mijlocul strazii si tusi incetisor de cateva ori. Capsorul se apleca si mai mult si un glas inabusit intreba:

- Tu esti, Robert?

Acesta era numele fratelui ei.

- Nu.

- Monsieur Martin?

- Da.

- Asteapta!

Capul disparu. Martin se apropie de usa. Dupa catva timp o cheie se rasuci incetisor in broasca, usa se deschise si fata iesi afera.

- Ah, rautaciosule! sopti ea. Am asteptat atat de mult! De ce n-ai venit?

El ii lua mana, o duse la buze si raspunse tot atat de incet:

- Si cu am stat ca pe ghimpi tot timpul. Mi-era dor de dumneata si nu puteam pleca.

- Unde ai fost? Ce te-a retinut?

- Trebuia sa trimit rapoarte acasa. Monsieur Belmonte dicta si eu scriam. Abia acum doua minute am terminat.

- Rautaciosul acela de Belmonte!

- Altminteri sunt foarte multumit cu el; dar azi n-avea nici el incotro. Ma vei ierta?

- N-am alta solutie. Dar nu trebuie sa stau aici, caci s-ar putea sa dea cineva peste mine. Mai erau multe terestre luminate sus? ,

- Numai a dumitiile.

- Atunci se vede ca s-au culcat toti locatarii. Voi face si cu la fel, acum ca cel putin tc-am vazut.

- Ba nu, sa nu faci inca asta! Cand a plecat fratele tau?

- Nici n-a venit inca. De la pranz lipseste de acasa. .Asa ca nici nu te-as fi putut primi sus la mine.

- Nici acum?

- Nici. Se poate intoarce din clipa in clipa.

- De asta nu ma tem. Probabil c-a avut mult de lucru, asa ca pentru a nu veni prea tarziu la cina, cu siguranta ca a preferat s-o ia la restaurantul sau. Si-l cunosti doar: o data acolo, ramane pana dupa miezul noptii.

- Din pacate e adevarat, ofta ea.

- Astfel ca tot ne mai ramane un cesulet, poate si doua. Vrei intr-adevar sa ma alungi dupa ce ti-am dus dorul atata timp?

Ea ramase pe ganduri si zise in cele din urma:

- Dar nu e prea tarziu?

- Nu cumva ma banuiesti?

- Sa nu crezi ca te banuiesc, domnule Martin. Dac-ar fi fost asa, n-as fi coborat. Ma tem numai sa nu se-n-toarca fratele si sa dea peste noi.

- Peste mine nu va da.

- Si cum vei proceda?

- Cred ca scounpa Alice va gasi un mijloc, cu aju-trul caruia sa ma pot sustrage privirilor lui. Poate ca-mi va arata o ascunzatoare din care sa ies abia dupa ce el se va fi dus la culcare.

- Asta e foarte riscant, domnule. Dar voi cuteza totusi sa te tin aici, desi e aproape miezul noptii. Haide! Te rog sa umbli, insa, cat se poate de incet.

El intra in gangul slab luminat, ea incuie poarta si amandoi urcara cele doua etaje. Locuinta nu era elegant mobilata, dar totul stralucea de curatenie.

Fata il conduse in salonas, unde ea se aseza pe soffi, iar el alaturi, pe un scaun. La lumina lampii, .se putea vedea, acum, ca Martin n-avea gust rau. Alice era foarte draguta.

- Mai spune acum, ca nu risc totul, doar pentru a-ti fi pe plac, zise ea in gluma.

- As vrea sa-ti pot dovedi ca si cu as face chiar mai rriult de dragul dumitale, raspunse el. iti sunt recunoscator din suflet. Poate ne va ajuta Cel de Sus sa fim odata atat de intimi, incat sa nu trebuiasca sa ne temem sa fim vazuti impreuna.

Ea se impurpura la auzul acestor cuvinte si incepu sa framante broderia pe care o luase in mana.

- Num!ai Dumnezeu singur poate fauri o astfel do fericire, zise dansa.

_ Capitanul garzii imperiale

El ii prinse re:pede mana si o trase spre sine:

- Ai socoti intr-adevar o fericire sa putem spune "acasa' aceluiasi loc?

Ea isi atinti ochii mari asupra lui si zise:

- Domnule Martin, eu nu mai am parinti si fratele meu nu se intereseaza de mine. Sunt redusa la propriile mele mijloace si totusi duc dorul cuiva care sa fie bun cu mine, in care sa ma pot increde si caruia sa-i fie placut sa-si piarda putintel vremea cu bietele mele ganduri si sentimente. Pana acum n-a facut inca nimeni asta. Am trait singura, pana ai venit dumneata si mi-ai spus ca te gandesti cu drag la mine. Atunci am inceput sa-mi imaginez cat de frumos ar fi daca ai vrea sa-mi tii loc de tata, mama si frate: as fi fericita. iti marturisesc asta cu toata sinceritatea si te rog din toata inima sa fii tot atat de sincer fata de mine. Ma tem de nenorocirile vietii, dar alaturi de un camarad, toate suferintele si grijile nu m-ar mspaimanttai. l-as apartine lui si numai lui si m-ats dedica lui si numai lui, in intregime. Ai putea fi fericit cu o astfel de femeie, domnule Martin?

Erau vorbele unei inimi curate, ale unui suflet cald. [Martin se simti miscat. in clipa urmatoare, fu langa f dansa si o cuprinse cu bratele.

- Da, alaturi de o asemenea femeie as fi foarte feri-jcit. Si aceasta fericire as gasi-o nimiai la dumneata. Alice. |Vrei sa-mi daruiesti inima dtwnitale?

- Ma iubesti deci? Adevarat? Adevarat? murmura lea, printre lacrimi.

- Si inca mult de tot. Alice, tu esti viat<a mea! La |orice as putea renunta, numai la tine nu. Vrei sa crezi fasta, iubito?

- Cred! sopti ea, fericita.

- Si daca va treibui sa parasesc Parisul si nu ma voi putea reintoarce un timp mai indelungat, imi vei ramane credincioasa?

- Totdeauna, totdeauna! Ma voi gandi numai la tine, si in fiecare zi, in fiecare ceas ma voi ruga lui Dumnezeu sa mi te aduca inapoi cat mai curand.

Mai statura astfel de vorba o bucata de vreme. Dragostea te face sa uiti de toate. Nu se gandeau decat la ei. Uitasera ca timpul are picioare de melc pentru omul nenorocit si aripi pentru cel fericit.

Deodata Alice ciuli urechea. in usa de afara se rasucea o cheie. -Fata se facu alba de spaima, se smulse din bratele tanarului si isi impreuna mainile, disperata.

- Dumnezeule sfinte, fratele meu! exclarria ea. Ce ne facem aoum?

- Ma voi ascunde.

- Dar unde atat de repede?

- Aici, inauntru.

isi lua palaria de pe scaun si deschise usa care dadea in odaia de alaturi.

- Pentru Dumnezeu, nu acolo! E dormitorul lui.

Era prea tarziu insa. Martin inchisese deja usa in urma lui. in incapere era intuneric, dar, deschizand usa, patrunse o raza de lumina inauntru si tanarul putu recunoaste mobilele dintr-o privire: un pat, un lavoar, o oglinda, un dulap si in mijloc o masa cu trei scaune.

Deoarece fusese sincer cu fata, isi zise ca, de fapt, n-avea de ce sa se teama de fratele ei. in alte imprejurari s-ar fi aratat in fata acestuia, ca sa-i explice deschis motivul prezentei sale. Dar acum nu venise numai de dragul iubitei, ci mai avea si alta sarcina.

Martin incerca dulapul si constata ca era inchis, iar cheia lipsea. Era indoielnic ca ar putea gasi vreun refugiu in odaia veicina, care era cabinetul de lucru al secretarului. Astfel ca nu-i ramase sa aleaga decat intre masa si pat.

Ca sa se ascunda sub una din aceste mobile era tot atat de incomod, pe cat de primejdios, dar masa era acoperita cu o cuvertura ale carei capete atingeau podeaua. Ridica unul din ele, se strecura dedesubt si se ghemui cat I putu mai bine intre cele patru picioare.

Cand Robert intra, Alice nu izbutise inca sa-si sta-|. paneasca icu totul spaima, dar el nu baga de iseama. Mergea I clatinandu-se si in ochi avea o lucire tulbure sticloasa. Era beat turta.

- Nu te-ai dus inca la culcare? mormai el. De ce?

- Voiam sa te astept, raspunse fata. N-ai luat inca masa de seara.

- Masa . . . seara . . . ingaima el. Am mancat. . . restaurant . .. vin minunat. . . trei sticle . . . ah!

Abia tinandu-se pe picioare, se indrepta spre usa dor-I mitorului sau, in care disparuse Martin. Alice se inspaimanta si-l prinse de brat.

- Mai ia loc putin aici, Robert!

- Loc? intreba el, privind-o nauc. Aici. . . putin? Pentru ce? Oh!

- Am de vorbit ceva cu tine.

- De vorbit? O . nu! N-am chef de vorba. Nu . . . nu . .. mai pot vorbi.

Puse mana pe clanta, dar ea nu-i dadu drumul.

- Asaza-te numai o clipa! il ruga dansa.

- Cli. ,. clipa pa? Nu ma necaji, fetito! M-am su . . . suparat si asa destul. destul de mult.

- Din ce pricina? intreba Alice, incercand sa-l retina, lungind vorba.

El se protapi in fata ei, o privi furios si incepu sa roteasca bastonul pe care-l mai tinea in mana.

- Din . . . ce pri. . . pricina? Drace! Afu fu . . . fu-rista telegrama! S-o ia ia dracuM

- Ce fel de telegrama?

- Am lucrat mult. . . mult de tot. Stau la un pahar de vin si numai ce vine indi individul ala de servitor de La birou. A so . . . sosit. . . inca o te . . . te . . . telegrama pentru des . . . descifrat. N-a mai fost ni . . . nimeni acolo si. .. deci mi-a adus-o mie. Te . . . te .. . telegrama pentru Berlin. Adusa de un . . . indi. . . individ obraznic. Tre .. . trebuie s-o vad.

Ea nu-l mai putu retine, astfel ca el deschise usa si dansa il urma cu lampa. Robert se tranti, imediat pe un scaun, in vreme ce fata isi roti privirea prin odaie, fara sa poata descoperi insa vreo urma a lui Martin, ceea ce o facu sa creada ca se refugiase in birou. Acum trebuia sa-l impiedice pe fratele ei sa intre acolo.

Robert se scotocea prin buzunare, cascand.

- O cauti? intreba Alice.

- Tu? Tu nu cauti nimic. Eu caut.

- Da, insa ce cauti?

- Te . . . te . .. te . . . drace! te . .. te . . . telegrama!

- O fi aici.

ii scoase dintr-un buzunar o hartie care atarna pe jumatate afara, care insa nu era depesa, fiind prea groasa pentru asa ceva.

- Telegrama? spuse el. Prostii. Asta o .. . un plan de razboi .. . impo .. . potriva prusacilor Nu . . . nu e treaba unei fete sa stie asta.

- impotriva prusacilor?

- Da, da! Prusacilor si . . . si . . . ge germanilor de sud.

- Dumnezeule! Vom avea razboi?

- Razboi, da! Razboi . . . victorie bataie si revansa. Da . . . psst! Tacere! Liniste! Ni. . . nimeni nu trebuie sa afle acum asta. Am primit sarcina sa copiez planul pe curat. Faimos! in sfarsit. . . Bis . .. Bismarck va manca bataie. Pru rusacii, ba . . . bavarezii, wiir-temberg . . . ghezii, westta . . . falienii, sax . .. xonii si po po . . . pomeranezii. Toti vor manca ba . . bataie. Unde unde . . . drace! am pus depesa?

Alice il ajuta sa caute si, in cele din iirma, gasira mototolita hartia pe care Martin o dusese la oficiu.

- Asta e? intreba dansa.

- Da da! Tre trebuie s-o ci citesc, s-o des . .. des . . . descifrez.

Netezi hartia cu o mana nesigura si, dupa multe sfortari, izbuti sa-si apropie scaunul de masa.

- Doar nu vei fi vrand sa mai citesti si sa lucrezi acum? intreba fata.

- Pentru ce nu, du . . . duduie? Tre . .. trebuie! Da datoria! Trebuie sa stiu.. . mai. . . maine ce sta in telegrama. ,

- Mai bine, culca-te! il sfatui ea.

- Sa ma culc? Nu! Nu mi-e somn. Tre re . .. buie sa des ci frez te te telegrama.

- Dar abia mai poti gangavi.

- Gan !

ii arunca o privire furioasa.

- Eu gangavesc? Eu . . . se . . . se . . . cretarul con. . . te. . . Ra. .. Ra. . . llion? Fa. .. fa.. . fato, cara-te!

Se ridica de pe scaun, o apuca de brat si, cu toata impotrivirea ei, o impinse afara pe usa deschisa. Si cand eia vru sa intre inapoi cu forta, el izbucni:

- Nu nu ma scoate din sarite! Afara .. . ra ra .. . ! Trebuie sa . .. sa luicrez!

Rasuci cheia in broasca si puse si zavorul.

- Un unde e tele . . . grama? se intreba apoi. Ii scapase din mana si cazuse pe podea- O cauta catva

timp, dar n-o gasi. Tot stand aplecat in starea in care se gasea, iritarea lui spori.

- S-a dus! Nu mai e! spuse el. O voi cauta.. . mai ne . . . si tot. . . maine o voi.. .des .. .cifra. Ah!

Casca rasimator, se duse la pat si se tranti pe el asa imbracat cum era.

Alice mai batu de cateva ori la usa, dar in zadar. El se intoarse de vreo doua ori de pe o parte pe alta, apoi cazu intr-un somn adanc, vecin jcu moartea.

Martin auzise totul din ascunzatoarea sa. Banui ca era vorba de telegrama lui si, cand vazu hartia pe jos, fu pe deplin incredintat. Dar fusese vorba si de razboi. Ce voise sa spuna cu asta?

Privi, de sulb cuvertura si vazu ca betivul nu se misca deloc. incetigor si cu multa bagare de seama, iesi afara si se ridica. Pe masa era documentul cu pricina. Cu riscul de a fi prins asupra faptului, il lua si intoarse o foaie.

Se simti strabatut ca de un curent electric. Era inca tanar, dar hotarat si chibzuit ca im batran. Documentul acesta nu trebuia sa-l ia, in schdmb ar putea face o copie. Deschise incetisor usa care dadea in odaia de lucru.

Avea lanterna de buzunar, dar lumina acesteia nu era de ajuns, si apoi il putea pune in primejdie. O lua impreuna cu documentul si se strecura in birou.

Acesta era modest mobilat: o masa de scris, un raft cu carti si cateva scaune. Puse lampa pe masa, pe care se afla hartie cu duiumtil, inchise apoi usa si o zavori, dupa prevazator cum era, scoase cheia de pe partea cealalta o varase pe dinauntru.

Se aseza la birou si incepu sa citeasca. Cand sfarsi, ipul i se lumina. Ce noroc! Foile acestea aveau o valoare de nepretuit. Dupa cateva clipe incepu sa stenografieze. Astfel se scurse un ceas, doua si cand fu gata, scoase ceasornicul.

,,Doua ore si un sfert am tot scris, murmura el. A fost munca, nu gluma. Mi-a amortit mana, nu alta. Acum sa plecam. Unde o fi biata Alice? Cu siguranta ca nu doarme, ci ma asteapta.

impaturi hartia si o puse cu mare grija in buzunar, apoi puse totul in ordine pe birou, stinse lampa, trase incetisor zavorul, vari cheia la loc pe partea cealalta si Lciuli urechea.

Robert dormea, sforaind. Martin puse lampa pe masa si documentul alaitiri, dupa care deschise usa care dadea in salonas. Iesind, auzi un glas in soapta:

- Martin?

- Da.

- Slava Domnului!

- M-ai asteptat?

- Da, si ce spaima am tras! Ma temeam ca te va descoperi. Unde te-ai ascuns?

- Sub masa, in odaia lui de culcare.

- Vai, ce rau trebuie sa fi sezut acolo! Dar am fost si eu in dormitor si nu te-am observat. De ce n-ai venit pana acum?

El se vazu nevoit sa minta.

- Mi-a fost cu neputinta. A scapat hartia din mana LSI, vrand s-o ridice, a cazut el insusi jos. Si s-a intins langa lixsa, astfel ca n-am putut s-o deschid. in cele din urma [mi-a dat in gand sa-l trezesc lovindu-l incetisor. Am izbutit. S-a ridicat si s-a trantit pe pat, asa ca abia atunci am putut iesi.

- Doarme adanc?

- Da, foarte adanc.

- Atunci poti pleca neobservat?

- Simtem in deplina siguranta. Dar, tu biata fetita, a trebuit sa renunti la somn. imi dai voie sa plec?

- Da. Te petrec pana la usa.

il conduse pana jos. incepea sa mijeasca de ziua.

Cand ajunse acasa, se luminase bine si portarul care-i deschise facu o mutra mirata, caci jiu-l mai vazuse venind asa de tarziu.

Sus in locuinta, se duse imediat in dormitorul stapanului sau, care se trezi indata.

- Martin, tu?

- Da. Va rog sa ma scuzati ca trebuie sa va deranjez.

- imi face placere cand ma deranjezi, caci asta inseamna, tjesigur, ca ai sa-mi comunici ceva impqrtant.

- Ati ghicit. Nu-i asa ca cunoasteti stenografia?

- Iar gliHnesti? Pai n-am invatat-o impreuna?

- Atunci sa ne mai ocupam putin de ea.

- E nevoie chiar acum?

- Imediat.

- Ei! Ceva de seama baiatule?

- Da. Sa aprind intai lampa. Nu-i vorba, s-a facut ziua, dar prin perdelele astea groase nu patrunde lumina.

in vreme ce el aprinse lampa, Belmonte se dadu jos din pat. imbracandu-se, intreba de telegrama si Martin ii povesti cele intamplate.

- Dar de unde vii atat de tarziu? il intreba stapanul sau.

- Nu ghiciti? E in legatura cu "descoperirea'.

Scoase din buzunar foile si i le intinse lui Belmonte. Acesta citi o pagina si anmca o privire plina de uimire asupra lui Martin.

- Pare sa fie ceva extraordinar! zise el.

- Asa si este. Extraordinar, de la inceput pana la sfarsit.

Le Changeur incepu sa citeasca. Cu cat inainte, cu atat devenea mai incordat, si scotea mai multe exclamatii de uimire. Cand ajunse la sfarsit, sari de pe scaim.

- Omule, de imde ai acest. . . acest ?

- Vreti sa spuneti de unde l-am furat?

- Tot ima e. Raspunde!

- De la Alice.

- Alice? Cine-i Alice?

- Fetita aia . .. despre care v-am vorbit.. .

- Cum? La dansa? Ah, asa e, fratele ei e secretar la contele Rallion! Povesteste!

Martin povesti, in vreme ce Belmonte umbla prin camera de colo-colo. Dupa ce servitorul sfarsi, se opri in fata lui si zise:

- Omule, ai un noroc fenomenal. Descoperirea asta iti va aduce roade bogate. Nu incape nici o intarziere. Documentul trebuie transcris si expediat imediat acasa. Unul singur are nevoie de prea mult timp, asa ca vom incepe indata amandoi. Haide, ia tocul!

isi impartira foile si ciu-and fura atat de adanciti in lu-lor, incat nu mai avura ochi pentru altceva. Chiar Pcand sosira ziarele le zvarlira de-o parte, fara sa se uite prin ele. O tinura tot asa pana la amiaza. Apoi, totul fu ipachetet cu grija si Belmonte pleca el insusi cu documentul, ca sa-l duca persoanei care era totdeauna pregatita pentru astfel de cazuri. Hartiile aveau o valoare prea mare ca sa fie expediate cu posta. Continutul lor trebuia transmis printr-o persoana sigura si de incredere.

intorcandu-se acasa, Belmonte se pregati pentru plecarea la Meudon. Tocmai voia sa paraseasca locuinta, cand veni curierul cu o telegrama. Era raspunsul la depesa din ajun. Fusese predata la Mainz si avea urmatorul continut :

"Domnului Artur Belmonte,

Paris, Rue Richelieu 12. Vin rosu de Reichenberg n-avem nevoie; suntem aprovizionati din belsug. Dar, cat mai repede, vita aleasa de Risparger si apoi imediat calitatle cele mai bune de Metz.

Albrecht, depozit de vinuri.'

Belmonte ii dti lui Martin depesa. Servitorul clatina din cap.

- Si asta sa fie raspunsul la telegrama noastra cifrata?

- Fireste.

- Pai vine din Mainz!

- E foarte inteligent facut. Vine din Berlin, dar a fost predat la Mainz, pentru ca domnii de la, posta de aici sa fie indusi in eroare si sa nu creada ca cele doua depese au vreo legatura.

- Asta mai inteleg. Dar continutul nu-mi spune nimic.

- Atunci da-mi voie sa-ti explic. Despre cine era vorba in telegrama noastra?

- Despre batranul capitan Richeimonte.

- Cum ai traduce in nemteste numele acesta?

- Prin cuvantul ,.Reichenberg'.

- Ei bine, aici scrie ca n-au nevoie de vin rosu de Reichenberg si ca sunt bine aprovizionati cu marfa din asta.

- Drace! incep sa pricep.

- Ce anume?

- Ca-l cunosc deja pe acest Richemonte si s-au luat masuri cat se poate de bune. Am dreptate?

- Da. Si acum mai departe: Se cere cat mai repede vita aleasa din Risparger: Vita aleasa inseamna pentru noi sa ne alegem bine informatiile. Dar ce sa insemne cuvantul ,,Risparger**?

- Asta nu mai stiu.

- Pentru ce? Nu-i atat de greu de priceput. Cate silabe are cuvantul Paris?

- Doua.

- Inverseaza cele doua silabe!

- Rispa ah, vita aleasa de Risparger. Am gasit!

- Bun! Cuvantul al treilea nu-ti va da atat de lucru ca celelalte.

- Metz? Ei, de .. . Informatii cu privire la fortul, orasul si imprejurimile Metzului.

- Si cum vei talmaci intreg raspunsul?

- Nu trebuie sa ne preocupam de acest Richemonte, deoarece s-au si luat cele mai bune masuri ca omul acesta sa nu poQita face nic un rau. in schimb ni se cere sa comunicam cat mai repede ce stim despre Paris. Apoi, sa mergem indata la Metz, ca sa ne ocupam de fortareata aceasta si imprejurimile ei.

- Da, asa trebuie sa fie.

- Cand plecam de aici?

- Cat mai curand eu putinta. Prin descoperirea ta. dusmanul si-a dat cartile pe fata. Vreau sa mai vad azi mitralierele, apoi suntem gata cu rapoartele noastre.

13. SPERACLU SI LEVIER

Dupa ce Belmonte pleca, Martin incepu sa rasfoiasca ziarele. Obisnuia sa citeasca numai articolele politice si stiintifice, dar abia intoarse prima pagina si ii batura la ochi cateva randuri culese cu litere groase, din rubrica "Raportul politiei'. Le parcurse in graba si vazu acolo un nume care-i atrase atentia.

"Contesa Ella von Perret? murmura el. Asta e fata aiceea pe care o adora in taina capi . . . vreau sa zic comerciantul meu de vinuri! Dar ce-i cu dansa?'

Abia citi insa randul respectiv, ca izbi cu pumnul in masa.

,,Mii de draci! Sa fie adevarat? Aici in inima satului asta mare, pe care-l numesc centrul lumii, o doamna, o contesa, o nepoata de general, e smulsa din trasxira, zvarlita intr-o birja care poarta numarul 996 si tarata cine stie unde? Or fi scris despre asta si celelalte ziare? Ia sa vedem!'

Le lua repede in mana si gasi stirea in toate celelalte gazete. , -

"E adevarat! exclama el. A fost rapita in plina strada. Si politia ce a descoperit? Ca birja avusese un numar fals. Aceea cu numarul adevarat ducea doua femei batrane in alt cartier al orasului. Asta-i tot? Da. Politia a luat masurile cuvenite, ca de obicei, fireste. Si in vremea asta biata fata se prapadeste si e silita sa se casa

toreasca cu cine stie ce individ, sau e ucisa pe cine stie ce cale. Dracul sa ma ia daca fot privi in liniste chestia asta! Trebuie sa ma amestec eu. Plec imediat! Daca gasesc vreo urma, bine, iar daca nu gasesc nimic, atunci cel putin ii voi putea spime stapanului meu, cand s-o intoarce de la Meudon, ca n-am stat cu mainile in san.'

incepuse sa se intunece cand Martin se inapoie. Toate cercetarile sale fusesera zadarnice, astfel ca astepta nerabdator sosirea lui Belmonte. In curand auzi oprind o trasura jos si iesi in graba afara. Era chiar stapanul sau. il vazu pe servitor in usa si-i striga de departe:

- M-am intors tarziu, nu-i asa? Dar a fost in schimb o exoursie fericita.

Intrara inauntru si, cand fura in -camera, Martin intreba: --.-M

- L-ati gasit pe director?

- Da. Am experimentat de zor si am baut asijderea. Si-a deschis inima si ma intorc cu prada bogata. Aveam de gand sa ma duc si azi la Opera, dar nu merge, caci trebuie sa astern pe hartie ceea ce nu mi-am putut nota in prezenta altora.

- Hm! Cu Opera tot nu s-ar fi ales nimic.

- Pentru ce? Faci o mutra de parca s-ar fi intamplat o nenorocire.

- Cum, nu stiti nimic?

- Nu.

- Atunci cititi ce scrie aici!

Belmonte citi, se facu palid si isi duse mainile la tample. Apoi se lovi cu palma peste frunte si incepu sa se plimbe agitat prin odaie. In cele din tu-ma zise:

- O suta de mii de franci va plati ca s-o recapete . .. birjar . . . numarul lipit pe deasupra!

Repete o parte din franturile de fraza pe care le auzise cu o zi inainte in carciuma lui Mos Secret. Martin isi zicea ca stepanul sau isi pierduse mintile.

- Domnule Belmonte, cred ca nu e inca totul pierdut, zise el, ca sa-l linisteasca. E drept ca am alergat zadiar-nic sa gasesc o urma sau vreo idee buna, dar

- Prostii! il intrerupse stapanul sau. incarca revolverele noastre si pregateste-te sa iesim! Stiu unde se afla contesa si o voi elibera. Ma duc acum la bunicul ei, generalul, cu care trebuie sa vorbesc inainte, apoi vom pomi imediat.

Abia sfarsise ultimele cuvinte, ca se si afla atfara. Martin ramase nauc in mijlocul odaii, nestiind ce sa creada. De unde putea stepanul sau sa stie cine o rapise pe contesa si imde o dusese?

"Ei, sa nu ne framantam creierul! isi zise el. Un comerciant de vinuri ca asta umbla prin toate colturile Parisului. O fi cunoscand el locuri unde se obisnuieste sa se inchida spre imblanzire astfel de pasarele si are, de gand s-o caute acolo pe contesa. Drace! Mi-a spus sa incarc i-evolverele! Avem patru bucati si doua maciuci. Si le-a procurat deoarece anumite carciumi prin care intram sunt cam deocheate si acolo e de folos o astfel de arma. Voi incarca, deci, revolverele si voi scoate si maciucile.'

in vremea aste, Le Changeur gonea spre strada in care stia ca locuieste batranul general Perret. Casa aceasta era un adevarat palat. Sub poarta deschisa statea portarul, avand in mana bastonul ou coroana aurita.

- E acasa Excelenta sa, domnul general? il intreba Belmonte.

Portarul il masura cu priviri banuitoare, dar infatisarea distinsa a oaspetelui paru sa-i risipeasca neincrederea.

- Ce doresti?

- Am de vorbit cu el.

- Va fi greu. Dupa nenorocirea care a lovit casa noastra, suntem siliti sa fim cu multa bagare de seama la vizite. Anunta-te la etajul intai cameristului!

Belmonte facu intocmai, dar si cameristul se lasa greu. Deoarece, insa, Le Changeur spuse ca scopul vizitei sale era de mare insemnatate, omul se hotari in cele din urma sa ia cartea de vizita pe care i-o daduse. Servitorul citi numele, inalta din umeri si zise:

- O vanzare de vinuri nu poate sa fie de asa mare importanta cum crezi dumneata.

- Nu e vorba de vin, domnule, si nici n-am timp de pierdut cu explicatii. Anunta-ma, altfel voi fi silit sa intru singur.

- Arati a fi foarte hotarat, domnule. Voi incerca sa vad daca domnul general e dispus sa te primeasca.

Pleca si se intoarse dupa catva timp, anuntandu-l pe Belmonte ca poate intra. il conduse prin cateva incaperi, apoi deschise o usa spre camera delucru a contelui.

Batranul statea la o masa, acoperita aproape in intregime de fisicuri cu bani. Langa ele se afla un geamanta-nas deschis, gata sa le primeasca. Generalul era un om frumos, dar nenorocirea care se abatuse asupra lui parea sa-l fi amarat mult. il masura pe vizitator si raspunse usor din cap la salutul acestuia.

- Esti negustor de vinuri, precum vad. Ce doresti, domnule?

- in primul rand. Excelenta, tin sa va multiunesc ca ati primit un necunoscut. N-am venit cu gandul de a incheia o afacere cu dumneavoastra, ci o chestiune foarte importanta mi-a indreptat pasii aici.

Vorbeste, domnule! zise generalul.

- Ati pierdut-o ieri pe unica dumneavoastra nepoata

- Da. Sper insa ca nu pentru totdeauna, interveni contele pe ton aproape aspru.

- Sper si eu la fel. imi dati voie sa va intreb in ce fel intentionati s-o eliberati pe domnisoara contesa din situatia in care se afla?

Chipul generalului se intuneca de tot.

- Domnule, de fapt ar trebui sa pun sa te aresteze, zise el, dar pentru ca o iubesc prea mult pe singura mea nepoata, ca s-o expun unei inrautatiri a situatiei ei neno-. rocite, ma voi sili sa-mi pastrez calmul.

Belmonte pricepu indata ce gandea contele despre el.

- Ma luati drept unul din faptasi? intreba el.

- Ca sa fiu sincer, da.

- Care ar avea indrazneala, sau mai bine zis obraznicia, de a cauta sa afle in modul acesta ce masuri intentionati a lua?

- Fireste.

- Atunci va inselati, domnule general. .

- Adevarat? facu batranul ironic.

- Foarte adevarat. Trebuie sa stiti. Excelenta, ca meseria ma obliga sa intru in tot soiul de localuri, chiar si in spelunci, ca sa-mi pot vinde vinurile. Ieri am fost intr-un astfel de loc, unde vin aproape niJmai criminali. Si cu prilejul acesta am avut posibilitatea sa prind franturi de fraze dintr-o convorbire foarte ciudata. Azi am fost in tara, si numai cand m-am intors, am aflat ce s-a petrecut aseara dupa spectacolul de la Opera. Ceea ce am surprins ieri, corespunde atat de exact cu marsavia faptuita, incat sunt incredintat ca stiu unde a fost dusa contesa.

- Vorbesti foarte frumos, dar scopul, totusi, nu ti-l vei atinge. Vrei sa ma incerci, pHcep prea bine, dar afla ca poti sa fii fara teama. Nu m-am gandit sa cer concursul politiei, caci nu vreau sa primejduiesc viata copilei mele. Vezi si dumneata ca am pregatit deja cufarasul in oare voi pune cei o suta de mii de franci.

- O suta de mii de franci! exclama Belmonte. Asta e suma de rascxmiparare care v-a fost pretinsa?

- Stii tot atat de bine ca si mine. Voi fi eu insumi, la timpul hotarat, in locul indicat in scrisoare.

- Ah! Vi s-a trimis o scrisoare?

- Domnule, nu-ti mai da osteneala sa ma induci in eroare. Sa consideram ca e vorba pur si simplu de o afacere de schimb, pe care as dori s-o inchei cat mai repede cu putinta. Adu-mi nepoata inca in seara asta, si-ti dau cuvantul meu de onoare, de nobil si de ofiter, ca mai adaug cinci mii de franci peste suma cuvenita si nu ma voi gandi niciodata sa te denunt.

- Excelenta, va rog din suflet sa fna credeti ca v-ati facut o parere gresita despre rnine. Am laflat ca o tanara fata urmeaza sa fie rapita si ca faptasii cer un pret de rascumparare pentru asta. Atat si nimic mai mult.

- De ce n-ai reclamat imediat? Nefacand asta, n-am nici un motiv sa ma incred in dumneata.

- Franturile de fraze pe care le-am auzit erau atat de lipsite de inteles, incat nu puteam sa stiu despre ce e vorba.

- Dar acum sesizezi intelesul lor?

- Dupa ce fapta a fost comisa, m-am dumirit si eu.

- Nu te cred.

- Va jur pe tot ce am mai sfant si pe onoarea mea, ca sunt sincer cu dumneavoastra.

- Un criminal are onoare? Crede el in ceva sfant? Asta era prea mult. Un val de manie se starni in Bel-:

monte, dar se stapani.

- Sunteti convins ca nepoata va va fi inapoiata? mai intreba el.

- Fireste, in schimbul sumei cerute.

- Eu nu cred. Contele se sperie.

- De ce crezi asta?

- Domnisoara i-a vazut pe banditi, si acestia nu se vor expune primejdiei sa-i dea drumul, pentru ca mai devreme sau mai tarziu sa fie recunoscuti si denimtati de dansa. Sunt incredintat ca sub fagaduiala eliberarii domnisoarei, banditii vor cauta sa stoarca o suma dupa alta. Veti plati mereu si mereu, zadarnic.

Generalul deveni palid ca un cadavru. Recunoscuse ca argumentele strainului erau intemeiate.

- Tot ce se poate, incuviinta el. Cele spuse de dimineata ma indreptatesc sa cred ca esti sincer cu mine. Unde ai auzit vorbele despre care pomeneai?

- intr-o pivnita dintr-aoelea care servesc de carciuma in suburbia La Chapelle.

- Cum il cheama pe carciumar?

- I se spune Mos Secret.

- Asta pare sa fie o porecla. Numele adevarat nu-l cunosti?

- Nu.

- Cine erau aceia pe care i-ai auzit vorbind? Belmonte povesti atat cat stia si el. Contele il asculta

cu luare-aminte, apoi zise:

- Se poate sa fii sincer, dar nici contrariul nu e exclus, in amandoua cazurile e bine sa fiu precaut. Pentru moment nu vreau sa recurg la forta. Cu o suta de mii de franci nu saracesc eu. Sa asteptam sa vedem ce ne aduce ziua de maine. Cum se explica interesul pe care il porti nepoatei mele si mie?

Trebuia Belmonte sa spuna adevarul? Nu.

- Excelenta, raspunse el, sunt un om cinstit, urasc crima si tot ce nu-i drept. Ca membru al societatii omenesti, am datoria sa lupt impotriva amandurora.

- E o conceptie foarte laudabila. Poate ca te voi crede pe cuvant. Pentru moment, insa, nu pot lua alta hotarare decat aceea de oare ti-am vorbit.

- Veti plati suma, deci?

- Da.

- Si daca se intoarce contesa?

- Voi fi multumit.

- Dar daca va vor trage pe sfoara?

- Atunci voi recunoaste c-ai fost sincer si vei fi cel dintai Caruia ma voi adresa. De cartea dumitale de vizita lipseste adresa, domnule Belmonte. N-ai vrea s-o

I adaugi? Uite cerneala aici.

Dupa ce Le Changeur facu ce i se ceruse, contele Perret urma:

- Acum trebuie sa-mi fagaduiti ceva.

- Va fagaduiesc, daca voi gasi necesar.

- Mereu cate o remarca! imi dai cuvantul dumitale

ca nu vei comunica politiei nimic din ceea ce stii, pana nu ne vom lamuri asupra intentiilor rapitorilor?

ii intinse mana lui Belmonte si aceste i-o stranse, ras-iunzand:

- Bine, va fagaduiesc. Sunt incredintat ca in cel mai scurt timp Excelenta voastra nu ma va mai socoti ca facand parte dintre aceia impotriva carora eu lupt.

Le Changeur pleca. Planul sau daduse gres din cauza.

Ce sa faca acum? In drum spre casa se gandi la primejdiile la care era expusa Ella von Perret. Intr-o casa unde serveau numai fete de teapa celor doua chelnerite si care era frecventata aproape exclusiv de drojdia societatii, se putea intampla orice.

"Nu! isi zise el. imi voi tine fagaduiala data, dar nu voi sta, totusi, cu mainile in san. Faptura aceea minunata nu va ramane o clipa mai mult in mainile acelor monstri. Martin e viclean si curajos; el ma va ajuta.'

Ajungand acasa, il gasi pe servitor asteptahdu-l cu mare nerabdare.

- Ei, domnule Belmonte, poate incepe dansul? intreba el.

- Da.

- Generalul ia parte si el?

- Nu. Ma banuieste.

- Sa-l ia dracu!

- Crede ca sunt din banda si am venit la dansul numai pentru a afla daca va plati banii sau va recurge la alte masuri.

- Banii? Ce fel de bani?

- Dupa cum vad, stii tot atat de putin cat stiam si eU inainte. Trebuie sa-ti explic.

Ii povesti ce auzise cu o zi inainte la carciuma, apoi convorbirea cu generalul Perret. Martin inalta din umeri si zise:

- Din cele ce aflu eu acum, nu i se poate lua in nume de rau contelui ca n-are incredere in dumneavoastra. Dar o suta de mii de franci! Fulgere si tunete! Ce n-ai putea cumpara cu banii astia!

- Nu tine.

- Nu, si asta numai din consideratie pentru tine insuti. Dar atunci o facem pe gratis si ne casatorim apoi cu fata. Si astfel suta de mii tot a noastra e.

- Martin, Martin!

- Lasa c-o sa fie bine, domnule Belmonte! Vreti sa spuneti c-ar trebui sa fiu mai respectuos? De acum incolo asa voi fi. Asadar, pu onoare va rog sa ma anuntati si pe mine ce-ati hotarat sa faceti?

- Esti incorigibil! Voi vedea daca nu e cu putinta s-o eliberez pe fata si fara ajutorul politiei.

- De ce n-ar fi cu putinta? Martin e la datorie, si acolo unde pime el mana, si norocul e prezent.

- Omule, nu e momentul de glumit! Principalul e, fireste, ca banuiala mea sa se confirme, adica, tanara sa se afle intr-adevar la Mos Secret.

- Eu cred ca e.'

- Si eu cred.

- Atunci trebtue sa faurim un plan de bataie.

- Asta e cu neputinta, deoarece jiu cunoastem im-.prejxu-arile cu care vom avea de-a face. Cunosti carciuma?

- O cimosc numai din descrierea pe care mi-ati fa-cut-o dumneavoastra.

- Ai gasi-o fara mine?

- Nu mergem impreuna?

- Nu. Nu trebuie sa ne cunoastem; dar trebuie sa Ramanem mereu in legatura, ca sa putem interveni in caz ie nevoie.

- Bine, intervin eu.

- Prostie! Nu trebuie nici sa ne ajutam unul po altul.

- Atunci cum sa fim in legatura?

- De asta se va ingriji Sally.

- Ah? Asa da. Credeti ca putem avea incredere in ita aceasta?

- Capitanul garzii imperiaU-

- Sper. Ai incarcat revolverele?

- Toate patru. Sunt acolo pe masa si alaturi cele doua maciuci.

- Foarte bine. La astea nici nu m-am gandit, desi sunt mai potrivite scopului decat armele de foc. Cu ele se poate lucra fara zgomot.

- Foarte adevarat. Nu-i vorba, facem lucruri foarte laudabile, dar totusi e mai bine pentru noi sa ramanein neobservati. Politia ne va veni in ajutor, ne va propune chiar si spre decorare, insa ne-ar putea pune si cateva intrebari care nu prea ne-ar conveni.

- Cat despre asta, n-avem ce ne teme. Sunt prevazut cu hartii cat se poate de bune.

- Eu n-am fost inca niciodata in spelunca aceea.- As putea capata o descriere a incaperilor, ca sa ma pot descurca?

- indiata ce cobori treptele, intri in carciuma propriu-zisa. Aia poate fi frecventata de oricine. Printr-o usa dai apoi in a doua incapere, unde stau clientii obisnuiti si alti favoriti. Din aceasta, la stanga, se da intr-oodaita, in care se retrage carciumarul cu oamenii sai de incredere cand au de vorbit ceva in taina. Din a doua incapere, spre fund se intra intr-o camera, in care se afla tot soiul de unelte si butoaie goale, si de unde o scara de piatra urca in curte si spre interiorul casei. De aici ajungi, printr-o usa ferecata, in pivnita adanca de dedesubtul celeilalte.

- Bun. Si interiorul casei?

- Nu-l cunosc. Stiu numai o singura odaie de la primul etaj, care duce spre curte: camera noastra de joc.

- Va trebui sa luam neaparat si lanterna.

- Da. Alte pregatiri nu putem face. Va trebui sa ne conducem dupa imprejurari.

- Si cand pornim?

- Imediat.

- Ah! Tocmai mi-a venit in minte ca am uitat lucrul principal. Ce spun daca ma intreaba cine sunt?

- Ai dreptate. Asta e cam dificil. In orice caz, drept om cinstit nu trebuie sa te recomanzi.

- De asta putin imi pasa. Pe ziua de azi am pierdut orice simt al onoarei si vreau sa devin un ticalos.

- Dar ce fel de ticalos?

- Sa zicem un pungas de buzunare.

- Nu merge.

- Atunci un fugar din Siberia.

- Prostii! iti iei un nume oarecare si,zici ca ai venit in capitala, pentru ca .. .

- Pentru ca, ah, am gasit! il intrerupse Martin. Spuneati ca se umbla sa se recruteze franctirori. Am venit la Paris, deci, pentru ca am auzit spunandu-se ca se cauta aici oameni potriviti pentru asta.

- Asa mai merge. Noroc, deci!

Martin iesi pe usa, bine dispus .si fredonand.

Stapanul sau il urma curand. Acesta isi luase doua revolvere, maciuca si lanterna. in primul rand se duse spre a doua sa locuinta, in apropierea careia se transforma iar in frizerul Fredoq si isi lua mersul saltaret al acestuia.

Cand trecu mandru pe langa portar, acesta mormai:

- Omul asta nu stie sa salute. A plecat aseara si se intoarce abia acum. Pe unde dracu o fi umbland individul? Vecinul sau n-a iesit deloc de aseara. Acum desigur ca se va duce sa ia putin aer. Are si dreptul.

intr-adevar, vecinul cobori dupa cateva minute.

- Te duci la plimbare, domnule? intreba portarul prietenos.

- Da, amice. Dar nu raman mult. Am de lucru.

- Se pare ca n-ai nici o legatura ou vecinul dumitale.

- Cum adica?

- Pai da, cand vine el, pleci dumneata si cand vii dumneata, dispare el.

- Nu vorbim unul cu altul. La revedere.

- La revedere.

Cand Belmonte intra in carciuma, se aflau numai doi clienti in incaperea din fata. Nu-i cunostea. Sa fi fost Martin atat de indraznet si sa se fi dus imediat in camera alaturata, din care patrundeau tipete si rasete?

Nici vreuna din chelnerite nu se vedea. Probabil ca erau amandovia ocupate. Dar iata ca aparu Sally, care se bucura nespus vazandu-l. El se retrase in ungherul unde jucase cu ea table in ajun si ceru o sticla cu vin. Dupa ce i-o aduse, dansa lua loc langa el.

- Ai timp sa stai aici? o intreba dansul.

- De ce sa n-am?

- Pentru ca se pare ca sunt multi clienti dincolo.

- Tocmai de aceea pot lipsi. Astazi curg bacsisurile, astfel ca Betty e multumita daca-i las ei toti clientii.

- Curg bacsisurile? Dar ce s-a intamplat?

- Se recruteaza franctirori. E activitate mare si se tea numai vin bun.

.- Nu pricep! N-a fost declarat inca nici un razboi si se gandesc la franctirori. Exista oameni care se lasa recrutati?

- Da. Omul batranului capitan a avut de lucru in timpul zilei. Acum vin armatorii unul dupa altul. Ultimul a sosit abia de un sfert de ceas si e si dansul acolo.

- Il cunosti?

- Nu. E un student in filosofie din Tours. A si baut cu toti Bruderschait si a facut cinste cu o duzina intreaga de sticle. La fiecare dusca pe care o da pe gat, canta o strofa latineasca. Ia asculta!

Le Changeur ciuli urechea si auzi glasul lui Martin, care canta aciun un cantec vechi de betie. Zambi fara voie: desigur ca Martin voia sa-i dea de veste unde se afla.

- Cs-i asta? intreba fata.

- Un cantec de betie.

- Ciudat! Studentii astia sunt oameni interesanti. Ala e un tanar dragut si foarte simpatic.

- Unde e patronul?

- in odaia laturalnica impreuna cu Levier, Dietrich si inca trei. Beau vin tare si pare sa discute mari secrete. Serveste insusi batranul. Nici eu, nici Betty n-avem voie sa intram.

- S-a mai jxocat aseara sus?

- Nu. Dar am bagat de seama ca s-a adus ceva prin poarta din fund.

- Marfa, desigur.

Fata facu o mutra ca si cum ar fi avut dureri de dinti.

- Nu? intreba el, silindu-se sa fíe nepasator.

- N-am voie sa spun.

- Ei asia! Dar cine te obliga sa taci?

- Patronul.

- Pai spuneai ca vrei sa pleci de aici?

- Dar cum sa plec, cu datoriile pe care le am la Mos Secret! As putea pleca numai daca ceea ce ai spus ieri e serios.

- E foarte serios, Sally. in astfel de privinte nu glumesc niciodata.

- Ah, ce fericita as fi! sopti ea, luminandu-se ia fata. Dar ce, esti bogat?

- Hm . .. pentru o prietena buna am oricand cativa franci de prisos.

- Dar vezi ca nu-s numai cativa franci.

- Cat esti datoare?

- Peste trei sute. Si daca ma duc la fratele meu, mai am nevoie si acolo de ceva parale. Asadar, patru sute de franci. Daca i-as avea, as putea incepe o viata noua. Asa, insa, nu-i ou putinta.

- Nu trelbuie sa-ti pierzi cxirajul. Patru sute de franci voi izbuti eu sa strang pentru tine.

Ea ii lua repede mana.

- Oh, ce fericire! As lucra zi si noapte ca sa-ti pot inapoia odata suma asta.

- Ti-o daruiesc, sau, ai putea capata chiar si mai mult.

Ea il privi surprinsa.

- Si mai mult? Cred ca glumesti, Artur! El se apropie mai mult de dansa si-i zise:

- Nu glumesc deloc, Sally. Cunosc un om toarte bogat, care s-ar buioura mult daca-ai vrea sa devii o fata buna. El ti-ar da atata cat ai nevoie pentru a-ti croi drum intr-o viata noua, in schimb ar trebui sa-i dovedesti ca ai ganduri serioase. O mie de franci ti-ar da.

Ea isi impreuna mainile si zise ca in vis:

- O mie de franci?

- Da.

- Atunci spune-mi repede ce trebuie sa fac?

- Ai citit astazi ziarul?

- Nu. Mos Secret nu ingaduie asa ceva.

- Ei bine, iti voi acorda toata increderea mea. Te-am vazut inainte facand o mutra foarte misterioasa, cand te-am intrebat daca ceea ce s-a adus aseara prin poarta a fost marfa. Ce inseamna asta?

Ea ii puse mana pe umar, apropiindu-si gura de urechea lui:

- Voi fi sincera: n-a fosit marfa.

- Dar ce?

- O femeie.

Le Changeur abia isi putu ascunde bucuria; se sili, totusi, sa para cat mai nepasator:

- Ciudat! O fi primit musafiri Mos Secret. Vreo ruda, desigur. i

- As, de imde! Am fost curioasa si m-am furisat sus, dupa ce el s-a culcat. Am lipit urechea de usa, care era incuiata cu doua lacate, si am auzit pe cineva plangand incet. Era plans de fata.

- De ice n-ai baitut in usa si n-ai intrebat cine-i acolo?

- Asta n-am voie sa fac. M-am indepartat tot atat de incet, cum am mers pana acolo.

Belmonte scoase din buzunar cateva bancnote si, fe-findu-se sa fie vazut de ceilalti clienti, i le arata fetei:

- Uite aici cinci sute de franci! Sunt ai tai, daca vrei sa-mi faci un serviciu.

Fata facu ochii mari. O suma atat de insemnata nu avusese in viata ei.

- E adevarat? E adevarat? intreba ea.

- Crede-ma ca da. Vreau sa te vad fericita.

- Bine, cred. Ce trebuie sa fac, Artur?

- Asculta! A fost rapita ieri o femeie, nepoata unui conte si general. Banuiesc ca se afla aici in casa. Politia a cautat-o zadarnic pana acum, dar in cele din urma o va gasi, si atunci vei intra si tu la apa.

- Dar eu nu stiu nimic! Pentru ce a fost rapita?

- Pentru a stoarce un pret mare de rascumparare.

- Atunci, sa stii ca treaba asta au facut-o cei cinci care sunt acum la-patron.

- Trebuie sa li se smulga victima. Daca asta reuseste cu ajutorul tau, atunci te poti astepta la o rasplata mare.

Ea ramase mult timp cu privirea atintita in podele. Belmonte vazu ca era foarte framantata.

- Mos Secret se va razbuna ingrozitor, spiise dansa, in cele din urma.

- Nu va putea, caci va fi facut nevatamator. Si apoi, tu vei parasi casa o data cu fata aceea.

- Ma luati si pe mine.? intreba ea repede.

- Fireste.

- Si va veti ingriji de soarta mea? Vreau sa zic, veti purta de grija ca patronul sa nu se poata razbuna pe mine?

- Da. Ei, hotaraste-te!

- Artur, zau as vrea! Dar daca ne inhata?

- Sunt inarmat si mai am un ajutor cu mine.

- Cine-i ala?

- Studentul de alaturi. E servitorul meu.

- Servitorul tau? Ai un servitor, tu, Le Changeur?

- Nu-s "Changeur', nu-s pungas, raspunse el, zambind. M-am dat drept asa ceva ca sa pot frecventa localul vostru. Da.a te invoiesti cu propunerea mea, esti in paza buna, fetito.

- Atunci esti un domn distins? intreba ea, luminan-du-se.

- Ceea ce sunt vei afla curand; aici nu e insa locul potrivit pentru asemenea explicatii. Din sinceritatea mea, poti recunoaste cata incredere am in tine.

- Da, o simt. Si asta ma face fericita. Poti sa fii cine-i fi eu te iubesc, si de aceea ma durea stiindu-te printre criminali. Cand visam la tine, imi apareai curat si sus de tot, iar acum visul acesta s-a infaptuit. Da, Artur, sunt gata sa fac ce-mi ceri. Asteapta o clipa, ma inapoiez indata!

Parasi carciuma si, dupa catva timp, se intoarse. Era atat de agitata, incat el isi dadu seama imediat ca se intamplase ceva deosebit.

- Ce este? o intreba.

- Pentru Dumnezeu, ce s-o fi intamplat aici? spuse ea. L-am vazut pe Mos Secret scotand o cheie din legatura sa si dand-o lui Levier si Dietrich, care au urcat apoi scara.

- Si patronul?

- S-a asezat iar la masa cu ceilalti trei.

- Ce-or fi facand sus?

- Desigur ca s-au dus la fata.

- Drace! Atunci trebuie sa ma iau dupa ei.

- E primejdios, Artur.

- N-are importanta. Stie Mos Secret ca sunt aici?

- inca nu.

- Ma poate observa cand trec pe dinaintea usii?

- Nu, au incuiat-o, pentru ca nimeni sa n-auda ce se vorbeste.

- Si ceilalti, icare stau afara? Sunt multi cunoscuti printre ei?

- Numai unul, recrutorul acela care te-a vazut ieri.

- Nu ma va observa, daca voi trece repede pe langa el. Paiata, care a stat ieri cu noi, e aici?

- Nu. Spunea ca nu vine pana maine.

- Bine. Atunci se poate sa reusesc. Fa-i un semn studentului! Daca zabovesc prea mult sus, inseamna ca e primejdie, si atunci sa-mi vina in ajutor.

- Dar n-ai lumina.

- Ba am o lanterna. Gata!

Vru sa plece, dar ea il opri:

- Dar eu ce trebuie sa fac?

- Nu pot sa stiu de pe acum. Trimte-l numai pe student dupa mine si cauta sa-i tii departe pe patron si pe clienti. Daca O gasesc intr-adevar pe contesa acolo, sus, n-o pot duce prin incaperile astea Nu exista alt drum?

- in fund, spre poarta curtii. Dar pentru asta e nevoie de cheie, caci zidul e prea inalt.

- Unde e cheia?

- Mos Secret o aré in legatura lui.

- Trebuie s-o am, cu orice pret si cat mai repede. Spune-i asta studentului!

O impinse incolo si intra in incaperea alaturata. Acolo se aflau vreo treizeci de persoane, numai mutre suspecte. Nu-l cunosteau pe Le Changeur si, apoi, erau atat de preocupati de ei insisi, incat nu-i dadura nici o atentie. Trecu pe langa ei si ajunse' in incaperea a treia, de unde ducea o scara in sus.

Numai Martin privise tinta la stapanul sau si prinse un semn pe tfare i-l facu, aratandu-i chelnerita care statea sub usa deschisa. Se ridica, se apropie de ea, o impinse inapoi in odaia cealalta si trase vtsa dupa sine. Observa imediat ca n-avea a se teme de cei doi clienti, caci erau destul de ametiti.

- Ai stat de vorba cu domnul care tocmai a iesit de aici? o intreba pa fata.

- Da, raspunse ea repede. Dumneata esti servitorul lui, nu?

- Ah! Ti-a spus?

- Stiu totul.

- Si vrei sa ne ajuti?

- Fireste. Sunt convinsa ca fata se afla siis. Doi ticalosi s-au dus la ea si domnul Artur dupa ei. Dumneata

trebuie sa-l urmezi imediat, aducand legatura cu chei pe care patronul o poarta atarnata la brau, de sort. Martin rase incetisor.

- Prin urmare asta e! Legatura cu chei de la brau. Din pacate, de sortul acesta e atarnat patronul insusi, in persoana, care nu cred sa accepte sa-si desfaca braul, cand l-oi ruga frumos. Pe toti dracii! Sa-i iau legatura cu chei de la brau! Ca si cum asta ar fi floare la ureche.

- Nu-ti pot da nici Un sfat in privinta aceasta, spuse Sally.

- Nu poti? Hm! Atunci trebuie sa incerc singur.

- Dar grabeste-te, grabeste-te!

- Pentru ce? Cati s-au dus sus?

- Doi.

- Atunci itu-i nevoie de o graba atat def mare. Numai cu doi, o s-o scoata la icapat dracul meu de stapan. Mai bine spune-mi in ce fel poate fi scoasa din casa duduia?

- Prin poarta din curte. Pe aici a cu neputinta. Spunea dornnul Artur ca merg si eu.

- Si dumneata? Mi-am inchipuit asta. Seara de azi va fi spre norocul dumitale. Ia sa chibzuim nitelus. Sortul atarna de patron, braul de sort, legatura cu chei de brau si desigur cheia de la poarta se gaseste in aceasta legatura, nu?

- Fireste, domnule. Dar grabeste-te, altminteri i s-ar putea intampla vreun rau stapanului dumitale!

- As! spuse el, privind-o calm. Monsieur Artur asta o scoate el la capat cu banditii. Cheia de la poarta atarna deci de legatura cu chei, aceasta de braul sortului, acesta, la randul sau, de sort, si asta de patron. in consecinta, cine vrea sa aiba cheia, trebuie sa-l aiba mai intai pe patron. Nu?

- Pe Dumnezeul meu, nu te pricep, domnule, iviig nu-mi arde deloc de glxunà.

- Nici mie, caci trebuie sa ma gandesc cum ajung Iq patronul ala al dumitale. Ah, poate ca am gasit mijlocul! Colega dimiitale ne-a adus vinul din pivnita. Nu exista acolo vreun soi, pe care patronul il tine sub propria sa supraveghere?

- Ba da. Sampania.

- Bine! Comanda-mi o jumatate de duzina din bautura asta, dar repede, pentru ca te grabesti si dumneata.

- Ce vrei sa faci?

- Vei vedea. Baga de seama: eu il urmez pe patron in pivnita si cand vin iar sus, trebwe sa stai pregatita pe scara si sa ma urmezi sus, cu o lampa. Ia cu dumneata ce ai aici si de care ai nevoie momentan, caci nu vei mai fi inger in paradisul asta de aici.

Zicand acestea se intoarse inapoi la locul sau, in cealalta incapere. Sally tremura de frica si neliniste. Ea intra in od imde se aña patronul cu cei trei complici ai sai, si spuse ca fusesera comandate sase sticle de sampanie. Mos Secret se ridica sa aduca el insusi bautura aceasta scumpa.

Abia intrase in incaperea a treia, ca Martin se si lua incetisor dupa el. il vazu disparand cu limianarea in adancul pivnitei si-I urma in varful picioarelor. Ajuns in fundul beciului, il vazu ghemuindu-se in ungherul cel mai indepartat, ca sa scoata sticlele. Scoase afara maciuca, se apropie si-i aplica o lovitura atat de puternica in cap, int omul se prabusi.

"Asa, draga Père Chattemite! murmura el. Mort nU esti, dar va trece putintel timp inainte sa-ti revii. Pai atunci imi permit sa imprumut legatura ta cu chei. V° vei putea lua inapoi mai tarziu, de la poarta.'

Desfacu cheile de la braul carciumarului, stinse luminarea si urca iarasi sus. in odaia a treia, in care dMea scara pivnitei si de unde ajungeai atat in curte cat si la etaj il astepta Sally, cu o lampa in mana. Ea vazu cheile si intreba ingrijorata:

_ Unde e patronul, domnule ?

- Face calendarul pe anul viitor. Cand va fi gata, va veni sus. Acum sa mergem, dar incet de tot, sa nu fim auziti.

Cu putin inainte, Belmonte urcase aceeasi scara. Ajuns sus in gang, aprinse lanterna si la lumina ei gasi usor treptele care duceau si mai sus. Mergand incetisor de tot, de-a lungiil scarilor sfaramate, ajunse la treapta a treia, cand i se paru ca aude vorbe. Vari lanterna in buzunar, sa nu se tradeze, si inainta pe intuneric. Ajungand la ultimul etaj, observa in dreapta un patrat de lumina, care nu era altceva decat reflexul unei lampi ce ardea in camera de peste drum, a carui usa era deschisa. Ajunsese la tinta.

Pas cu pas, inainta pana se pomeni indaratul usii deschise si putu privi inauntru.

Acolo o vazu pe EUa, mai mult atarnand de legaturile ei. Tinea ochii inchisi, obrajii ii erau palizi. in fata ei stateau cei doi ticalosi, cu pipele in coltul buzelor, mancand-o din priviri. Vorbeau intre dansii, ceea ce parea ca fata nu aude, deoarece infatisarea ei trada ca lesinase.

- Crezi intr-adevar ca-i vom da drumul in schimbul o suta de mii de franci? intreba Levier.

- Nici gand de asa ceva.

- Batranul o sa-si de-a incetul cu incetul toata ave'-a, apoi

Apoi ce?

Celalalt plescai din limba si zise: y- Apoi va fi a noastra.

- Cum, abia atunci? De ce nu chiar acum? E o fetita pe cinste! Eu o sa-mi iau un aconto.

Dietrich isi scoase pipa din gtira, scuipa in laturi, isi sterse buzele cu dosul palmei, apoi le tuguie pentru sarut si se apropie de fata lesinata.

Se vazu insa ca Ella von Perret nu era, totusi, lesinata. Era slaba, obosita de moarte si impotriva privirilor lacome ale acestor indivizi nu avusese alt mijloc decat acela al gandacelului care se preface mort atunci cand se vede in primejdie. inchisese ochii, dar auzise ce vorbisera cei doi. Acum ii deschise, ridica, capul si striga:

- inapoi, diavole! Gura . ..

Se opri brijsc, caci indaratul celor doi se ivise un om care tinea in mana o maciuca. Lumina lampii cadea asupra lui. Ce chip! ii era cunoscut, il vazuse la Opera si de atunci nu si-l mai putea scoate din minte si dirt suflet. Rasuflarea i se opri. Nu stia daca ceea ce simtea era spaima satl incantare.

- Diavol? rase Dietrich. batjocoritor. Ei, cu o astfel de diavolita trebuie sa fie frumos sa fii diavol.

intinse bratele, dar in aceeasi clipa se auzi indaratul sau:

- Stai!

- Cei doi ticalosi se intoarsera speriati. Belmonte inchisese usa si varase mainile in buzunar, astfel ca maciuca nu se vedea.

- "Le Changeur!' exclama Levier.

- Drace! zise si ,,Speraclu'. Ce cauti tu aici? Cine ti-a permis sa vii sus?

- Eu insumi mi-am luat ingaduinta sa va deranjez putintel. Duceti-va dracului!

Facu repede un pas si, in vreme ce fata scoase un tipat, el lovi de doua ori fulgerator cu maciuca si ticalosii zaceau la pamant.

Apoi Belmonte se intoarse spre Ella von Peret. Neasteptata intamplare o facuse sa lesine cu adevarat. El scoase

cutitul si cat ai cliipi din ochi ii taie legaturile. O culca pe fata incetisor jos, apoi iesi afara si trase usa. Tinea revolverul in mana.

Oare jos mersese totul bine? Sau fusesera descoperiti?

Nu mai avu timp sa-si raspunda intrebarilor, caci auzi pasi usori urcand scara. O raza de lumina se vedea. Erau dusmani, sau era Martin? Ah, capul acestuia iesea incetisor de sub coltul scarii.

- Ei! Cine-i acolo? intreba servitorul, intinzand mana cu revolverul.

- Belmonte; baiatule.

- Chiar diumneavoastra, domnule? Si eu care credeam c-o sa-mi pot pune putintel muschii in miscare! I-ati achitat pe cei doi?

- Astfel incat nu se vor trezi prea curand . . . Ah, uite ca vine si Sally! Cum stam jos?

- Foarte bine. Patronul e si el adormit, iar clientii sunt, momentan, ocupati. Asta e legatura de chei pe j:are mi-ati cerut sa v-o aduc.

- Cum ai pus mana pe ea?

- Va voi explica mai tarziu. Cum stam cu contesa?

- E lesinata. N-avem timp sa mergem dupa apa. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa. Sally, unde e odaia dumitale?

- La etajul al doilea, prima usa.

- Ai vreo mantie, sau un sal?

- Un sal lung.

- Adu-l repede!

- Ce sa mai aduc?

- Nimic altceva. Vei capata mai tarziu toate lucrurile dumitale.

Ea adtise salul, in care Belmonte o infasura pe contesa, apoi o lua in brate si porunci:

- Dumneata luminezi, Sally, iar tu descui poarta, Slartin!

Astfel ajunsera in gangul de jos. Martin, care mergea in frunte, se opri si ciuli urechea.

- Dupa cat se pare, aia din pivnita n-au aflat inca nimic, spuse el. la sa vedem care cheie se potriveste la usa asta ce da in curte!

in timp ce el cauta si Sally ii lumina, lui Belmonte i se paru ca fata din bratele sale se miscase. isi apropie capul de al ei si vazu ca tinea ochii deschisi. Ar fi vrut sa-i vorbeasca, dar prefera sa taca.

in cele din urma Martin izibuti sa deschida usa. Un curent de aer il izbi si stinse lampa.

- Nu face nimic, zise el. Azvarle gazometrul ala vechi, ,Sal|y! Eu o iau inainte. Colo in fata e poarta.

Ceilalti il urmara. Dar abia facuso cativa pasi, ca Martin scoase un tipat puternic. Se auzi o cazatura, apoi un marait sinistru.

- Ah! Cainele! exclama Sally.

- E vreun caine de curte pe aici? intreba Belmonte.

- Da . . Am uitat total de el. E un animal grozav.

- Cheama-l la tine! Cred ca te cunoaste, nu?

- Asculta de mine tot atat de putin ca de orice alt strain. Sfinte Dumnezeule, l-a culcat la pamant pe domnul Martin!

Asa si era. Martin zacea intins, iar cainele deasupra lui, aratandu-si coltii.

- Nu te misca! il preveni Sally. Altfel iti sfasie beregata.

- Proasta afacere! spuse Belmonte. Dar nu putem lasa ca indivizii aia din pivnita sa vina peste noi.

Dadu drumul incetisor la pamant poverii sale si se apleca apoi cat mai mult ou putinta, pentru ca sa poata vedea cainele in intunericul ce domnea.

- Ca doar nu vei fi vrand sa te dai la caine? intreba chelnerita.

El nu raspunse, insa in clipa urmatoare se auzi un scrasnet, un trosnet ca de oase frante si un latrat ingrozitor, care se pierdu insa repede intr-un horcait de moarte.

- Sfanta Fecioara! exclama Sally. Acum ii va rapune pe amandoi.

- Ba deloc, se auzi glasul lui Martin, ci noi doi l-am rapus pe el. Dar unde sunt cheile? Ah, uite-le aici. Acum, insa, repede!

Belmbnte o ridica iar de jos pe Ella si, in acelasi moment, poarta se deschise in fata lor, incat nu mai aveau sa se teama de nimic.

- Dupa ce vei fi incuiat la loc, alergi repede la cel mai apropiat comisariat de politie! porunci Belmonte. Povesteste ce s-a intamplat aici si sa-i ridice pe toti cei care sunt in pivnita.

- Unde va gasesc apoi?

- Acasa.

- Ma voi grabi.

O lua la goana, in vreme ce stapanul sau, purtand-3 pe contesa pe brate si urmat de Sally, urca incet straduta ingusta, la capatul careia se afla o statie de trasuri. Urcara intr-una din ele si Belmonte dadu adresa palatului generalului. Pe fata o aseza pe bancheta, alaturi de dansul, tinandu-i mainile intr-ale sale.

Dupa catva timp i se paru ca simte o strangere usoara; se apleca spre ea si intreba:

- V-ati trezit, contesa?

- Da, raspunse, ca un suflu.

- Aveti dureri?

- Nu. Sunt nimiai obosita, foarte obosita.

Ea nu-si retrase mainile dintr-ale lui, ca si cum n-ar fi putut renunta la acest sprijin. Dupa catva timp, trasura opri si Belmonte se dadu jos.

- Ramaneti putin aici! ii spuse fetei. Trebuie sa-l pregatesc pe Excelenta sa.

Portarul il recunoscu si-l intreba:

- Iar la domnul general?

- Da. Crezi ca se poate vorbi cu el?

- incearca!

Belmonte urca scara si intra in vestibul. Nu era nici un servitor acolo, de asemenea nici in odaia invecinata, astfel ca batu de-a dreptul in usa care dadea irv camera generalului. Se auzi un "intra!' puternic.

Batranul se ridica surprins, recunoscandu-l pe noul venit.

- Domnule Belm.onte? spuse el. Iarasi dumneata? Si inca neanuntat! Ah, pricep ! Vrei sa-ti iei suta de mii de franci si suma suplimentara.

- Va inselati si de data aceasta. N-am venit sa iau nimic, ci! sa va aduc ceva.

- Atunci spune ce . .. ah! ce-i asta? Curge sangele siroaie din dumneata.

Aproape speriat, Belmonte privi in jos si vazu ca din maneca stanga sangele curgea in picaturi mari. Din pricina iritatiei nu simtise pana acum nici un fel de durere, abia acum simti ca era ranit.

- Ma iertati, Excelenta, raspunse el. Nu stiam ca sangerez. Probabil m-a muscat cainele la brat.

- Care caine?

- Acela care a vrut sa ma impiedice sa va aduc o veste buna. Am venit sa va spun ca o veti revedea pe domnisoara contesa inca in seara asta.

- Adevarat? E cu putinta asta? Rapitorii ei sunt dispusi sa mi-o inapoieze?

- Rapitorii ei? Nu cred ca .. . acesti. .. ah . . .cum Nu mai fu in stare sa scoata nici un cuvant, caci

sangele tasni deodata cu putere din bratul sau. Cu mana dreapta, Artur cauta sa se sprijine de speteaza unui fotoliu si isi pierdu cunostinta.

Ca in vis i se paru ca cineva il panseaza si auzea ca din departare exclamatii si plansete de bucurie. Apoi totul se sterse ca intr-o ceata.

Cand se trezi, se vazu intr-o camera eleganta, intins pe un pat. Era imbracat, iar bratul care-l durea tare era bandajat. Dupa cateva clipe, adormi iarasi.

Clientii lui Mos Secret nu stiau nimic din oe se petrecuse sub dansii, in pivnita, apoi deasupra lor, la etaj, pana cand!, in cele din urma, chelneritei Betty ii batu la ochi faptul ca aitat colega ei, Sally, cat si studentul din Tours nu se mai aratau. Stia ca patronul ei se dusese in pivnita sa aduca sampanie si se intreba de ce intarzie atat de mult.

in cele din urma se hotari si, luand o lumanare, cobori in pivnita. Auzind gemete slabe, ea se sperie si alerga inapoi la clienti.

- Veniti repede jos in pivnita! Se petrece acolo ceva.

Galagia inceta ca prin farmec. Lumanari fura aprinse

in graba si coborara jos, unde dadura peste Mos Secret, care tinea mana la ceafa, gemand.

- Puneti mana! zise recrutorul. A capatat o lovitura. Duceti-l sus si frecati-l cu rachiu pe locul acela. Cine sa fi facut asta?

- Lipseste Sally, spuse Betty.

- Sally? Ca doar nu l-o fi atacat ea?

- Si studentul a iesit si nu s-a mai intors.

- Cine stie pe unde e! O fi indragostit de Sally. N-or fi astia doi vinovatii.

- Ei, Mos Secret s-o fi rostogolit pur si simplu pe scara, zise unul.

- Si a ajuns atat de departe? Asta nu se poate.

- S-a tarat pana acolo.

- Sa asteptam pana si-o reveni si vom afla atunci ce si cum.

Cu ajutorul unei frectii cu alcool, a unei cani cu apa rece turnata pe fata si a unei prize de tabac pe nas, carciumarul isi recapata cunostinta. Ramase nauc cateva clips, tot ducand mana la ceafa, dar deodata memoria ii reveni si se ridica imediat.

- Unde-i studentul? intreba el.

- A urcat cu Sally scara, desigur ca sa se duca in curte, raspunse Betty.

- O sa-i sfasie cainele pe amandoi acolo. Individul ala mi-a dat lovitura. Tocmai dadeam sa intorc capul, inainte de a ma lovi, si l-am recunoscut. Sa-l cautam!

Gasira incuiata usa care dadea in curte si abia acum baga de seama* Mos Secret ca-i lipseau cheile. Lua o lumanare si se duse repede in pivnita.

- Mi-a furat cheile! Si-a pus in gand ceva rau. Repede, repede, sa mai punem mana pe el!

Lua o ranga de fier, cu ajutorul careia sparse usa

spre curte. Ajuns afara vazu cainele gatuit si cu cateva coaste rupte. Portita din zid era de asemenea incuiata.

Cu cei trei care luasera parte la rapirea fetei, batranul alerga sus, si-i gasi pe Ranga de fier si Dietrich, care tocmai se trezisera din lesin. Prizoniera disparuse, insa.

- Mii de draci! Cum s-a facut ia ascultati! La aceste cuvinte ale carciumarului toti ciulira urechile si auzira de jos:

- Politia! Politia! Iesiti pe dindos! Peste zid!

- Suntem pierduti! gemu patronul. Numai fuga ne mai poate salva. Repede prin fereastra din acoperis si inauntru la vecini!

Ascultand de porunca stapanului sau, Martin se duse la cel mai apropiat comisariat de politie. in timpul luptei cu cainele se tavalise in murdaria din curte, astfel ca acum tinuta lui lasa de dorit.

- Ce vrei? il intreba comisarul.

- Stiti deja ca domnisoara contesta von Perret a disparut de aseara?

- Ce intrebare! Fireste ca stim. Ai descoperit cumva vreo urma a ei?

- Nu numai o urma, ci pe ea insasi, pe contesa.

- Cine esti dumneata?

- Domnul Artur Belmonte e stapanul meu si in consecinta eu sunt servitorul sau.

- Te poti legitima?

- Da, poftim!

Scoase o legitimatie si o intinse comisarului.

- Bun! spuse acesta, dupa ce o cerceta. Dar te-as iruga sa-mi expui in mod ordonat problema care te aduce laici.

- Cum doriti, domnule. Ma voi supune. Deoarece, insa, pentru aceasta as avea nevoie de cel putin trei zile, si timpul e scump, va voi anunta, pur si simplu, ca am gasit-o pe contesa.

- Ati gasit-o? Cum?

- Am gasit-o si am eliberat-o, noi!

- Cine sunteti acesti "noi'?

- Stapanul meu si servitorul sau, care-s eu. Cunoasteti cumva spelimca unui anume Mos Secret?

- Fireste. E chiar in sectia mea.

- Atimci aflati ca la el a fost prizoniera duduia contesa. Noi tocmai am scos-o si stapanul mn ma trimite la diunneavoastra cu rugamintea sa-i arestati pe cei care se afla in carciuma.

- imi poti dovedi ca domnisoara contesa s-a aflat intr-adevar acolo?

- intrebati-o pe ea insasi.

- Asta ar cere atat de mult timp, incat pana atunci indivizii ar scapa.

- Atiihci lasati-i s-o stearga. Si eu o sterg.

Zicand acestea o zbughi pe usa, fara sa-i pese de comisar, care-l striga sa se intoarca.

Politistul isi cunostea, insa, datoria. Trimise dupa oameni si, intr-un sfert de ceas, ii avu adunati. Dar inainte de a patrunde cu aqestia in pivnita, vinovatii principali gasira vreme sa se puna la adapost. Arestarea celorlalti nu aduse nici un rezultat.

14. "REGELE CARPELOR'

Lui Martin i se spusese sa se duca acasa, dar el nu se putu abtine de a face un mic ocol si a trece pe dinaintea palatului generalului.

Zarindu-l pe portar, ii veni chef sa stea de vorba ou el, astfel ca se apropie si, salutand politicos, intreba :

- Ma ierti de indrazneala, domnule, dar as vrea sa stiu daca palatul acesta apartine contelui Perret?

Portarul isi lua o mutra mandra si raspunse:

- Da, domnule, ne apartine noua.

- Acesta e generalul a carui nepoata a fost rapita aseara?

- Da.

- N-a fost gasita inca?

- Ba da, a fost regasita.

- Asta-i frumos. S-a intors singura?

- Nu. A fost adusa.

- Adusa? Hm! Atunci se vede treaba ca nu i-a prea placut acolo unde a fost.

- I-asculta, domnule, vezi sa nu zbori de aici!

- Cat despre asta, sa nu ne grabim cu zburatul. Vezi ca eu sunt aici din datorie profesionala.

- Asa! Dar ce esti dumneata?

- Reporter.

- La care gazeta?

- La o gazeta turceasca din Constantinopol. Mi s-a comujnicat de acolo ca sultanul are de gand sa puna sa i se Tapeasca vreo cateva parizience frumusele. Cand rn azit ca v-a fost sterpelita duduia contesa, mi-,am is irdata ca aici trebuie sa fie mana sultanului. Dar cum, ca a fost regasita, voi telegrafia indata la Con-tanti-nopol ca nu e asa cum s-a crezut.

--Foarte adevarat. E vorba de un simplu carciu-

tnar, care a rapit-o ca sa stoarca o suta de mii de iranci, ca suma de rascumparare. Puteti raporta si asta la CoHistantinopol.

--Bun! Si mai ce inca?

- Hm ca politia s-a dovedit prea idioata ca s-o gaseasca.

- Politia? Si politia din Paris e idioata? Credeam ca aa stau lucrurile numai la Constantinopol. Trebuie sa coiTiunic si asta, neaparat. Si mai ce?

-- Ca un negustor de vinuri a salvat-o pe duduia contesa.

Foarte frumos din partea lui. Asta e o dovada ca se mai gaseste cate un negustor de vinuri, care are inima. Si ia zi-i, a facut-o singur?

-- Nu. Avea cu dansul pe servitorul sau. Fara oameni de incredere e greu sa duci la indeplinire o asemenea fapta.

- Si unde se afla acum cei doi salvatori?

- Servitorul s-a evaporat.. .

- Aoleo! Asta trebuie s-o telegrafiez la Constantinopol. Dar stapanul?

- Dumnealui zace sus, in pat. ..

- in ce?

- in pat.

- Dar ce are?

_ Un caine i-a muscat bratul. A pierdut mult sange.

fara sa bage de seama. Trebuie sa-i fi plesnit vreo vena A cazut jos si s-a trimis dupa doctor.

_ E adevarat?

- Foaite adevarat.

_ Atunci trebuie sa ma duc repede sus.

Dadu sa urce, dar portarul il retinu. P||||||j||- Ce vreti sa faceti? Nu aveti ce cauta acolo.

- Ba da. Vezi ca eu sunt servitorul ala care s-a evaporat si fara ajutorul caruia nu s-ar fi putut infaptui o asemenea fapta vitejeasca.

Zicand acestea, o lua la goana pe scara in sus, si sosi tocmai la timp sa dea o mana de ajutor la pansat. Dupa aceea, il chema generalul.

Acesta aflase cu placere ca servitotnl lui Belmonte se afla acolo. De la Martin putea capata lamuriri despre cele petrecute, mai ales cu privire la Sally, care venise cu contesa, fara sa se cunoasca exact contributia ei la salvarea Ellei.

Martin ii povesti totul si, la urma, generalul ii ofen o camera, dar el refuza. il stia pe stapanul sau in maini bune, astfel ca lio,tari sa, se duca acasa.

A doua zi dimineata, Belmonte era atat de restabilit, incat trimise la general sal intrebe daca e dispus -l primeasca, ceea oe batranul incuviinta imediat, nca o privire in oglinda si fu multumit de infatisarea sa. Faptul ca avea mana bandajata era o recomandare in plus pentru general.

Intrand la dansul, o gasi si pe Ella acolo;. Fata era f rapitor de frumoasa. Suferintele prin care trecuse lasasera Urme. e drept, dar lucirea vie a ochilor dovedea mergea spre bine. imbracata intr-o rochie alba de sa, statea intinsa intr-im fotoliu.

Generalul se ridica la intrarea tanarului si, intin-zandu-i mana, ii zise:

- Fii bine venit, domnule Belmonte! Scuz-o pe Ella ca nu se ridica. Eu am rugat-o sa se crute.

Ea ii intinse mana bucuroasa si-i sopti:

- Salvatorul meu!

Se inclina, lua mana. intinsa si o duse la buze.

Gheata se rupse curand si el trebui sa povesteasca in ce fel ajunsese la banuiala ca fata se afla in spelunca aceea, in care dansul intra numai in interes de afaceri. Povesti apoi mai departe, scotand mult in relief contributia chelneritei.

Bunicul si nepoata il ascultara cu interes si, cand sfarsi, se privira de parca ar fi vrut sa se intrebe:

.,E intr-adevar un negustor de vinuri?' Dupa toate aparentele, e cu tMul altceva.

Contele lua cuvantul:

- Nu esti doar un barbat curajos si inteligent, ci si un om bun, ceea ce, pentru mine, valoreaza mai mult decat orice. Felul cum ai descris-o pe Sally ma miscat adanc. Sa ramana deocamdata la mine, apoi ma voi ingriji de dansa. Dar dumitale cum pot sa-ti arat recunostinta?

- Asta e cu neputinta, bunicule, interveni Ella. El si-a varsat sangele si asa ceva nu se poate plati.

- Iar eu l-am insultat si indurerat mult, refuzand sa-i acord incredere. Asta e greu de iertat. Mi-ai face insa mare placere daca te-ai hotari cel putin sa te folosesti de medicul meu si de oasa mea.

Artur se inclina si raspunse:

- Excelenta, propunerea aceasta e o dovada de mare bunatate si ma onoreaza mai mult decat merit. Ca sa nu par nerecunoscator, as primi cu draga inima, daca n-as fi silit sa parasesc Parisul chiar zilele acestea.

- Ah vrei sa pleci? Dar rana dumitale? Trebuie te ingrijesti.

- Rana nu e deloc primejdioasa. Numai pierderea sange a facut sa-mi pierd cunostinta.

- Te rog sa nu iei lucrurile atat de usor, si nici ivitatia mea ca o simpla politete.

- Sunt incredintat ca grija ce mi-o purtati e o dovada de sinceritate si bunatate sufleteasca; din pacate, insa, nu-s in masura sa dispun liber dei mine si de timpul meu. Firma f)entru care lucrez mi-a dat insarcinarea sa inchei unele afaceri foarte importante, la care o intarziere de cateva ceasuri conteaza mult.

- Daca-i asa, n-avem nici un drept sa staruim, spuse generalul. Dar daca trebuie sa renuntam acum la dumneata, speram totusi sa te putem revedea cat de curand.

- Cand ma voi inapoia la Paris, nu voi intarzia sa va fac o vizita, Excelenta.

- Ne vom bucura sa va vedem la noi. Trebuie sa-ti spun, insa, ca pentru lunile de vara ne-am ales un dlt domiciliu. De ani de zile obisnuim sa ne retragem in vacanta la castelul Mahneau, de langa Etain. incotro pleci dumneata de aici?

- La Metz.

- Ah, la Metz! Ai de gand sa faci ceva afaceri tcolo?

- Sper sa capat cateva comenzi mari.

- Ai ceva legaturi acolo?

- inca nu.

- Atunci ti-as putea fi de ajutor, daca ingadui. Ce fel de vinuri ai?

- in special de Roussiilon.

- Pe astea nu le cunosc. Sunt bune?

- Chiar foarte bune. Mai ales Maccabeo alb. Calitatile rosii sunt consistente si au o culoare minunata.

- Sunt indicate si in scopuri terapeutice?

- Cum nu se poate mai bine. Pentru convalescenti, de plida, recomand calduros Maccabeo.

- Asta ma bucura. Am la Metz un prieten, pe generalul Cfaffinieres, care a fost numit guvernator al acestei fortarete. Dupa cat se pare, au motive sa umple depozitele de acolo, si stii bine ca pentrq aprovIK zionarea unei astfel de garnizoane e nevoie si de vinuri. Vrei sa-ti dau o recomandare catre generai?

Propunerea aceasta ii venea tocmai la timp lui Belmonte. El se inclina si zise:

- Ctim as putea refuza! Va raman nespus de recunoscator.

Dupa ce mai statura putin de vorba. Artur isi lua ramas bun, dupa ce fu nevoit sa promita ca va reveni inainte de plecare, ca sa ia scrisoarea de recomandare. Cu trasura contelui se intoarse apoi acasa.

Belmonte avu nevoie de doua zile pentru a-si oran-dui si ,pune pe hartie observatiile facute la Paris. Dupa ce fu gata cu treaba asta, se pregati de plecare. Tinan-du-si fagaduiala, se duse la general. Fu intampinat cu multa bunavointa si capata scrisoarea pentru comandantul Metzului. Perret ii spuse apoi ca nepoata sa nu se Siimtea bine, ceea ce o silea sa nu paraseasca odaia, insa astepta din partea lui sa vina s-o vada, ca sa-si poata exprima inca o data multumirile ei.

Belmonte isi lua ramas bun de la conte si se anunta la Ella.

Se asteptase s-o gaseasca intr-adevar bolnava. Da' cand intra in odaie o vazu stand la fereastra si arata atat de bine, de parca ar fi uitat cu totul aventura de care trecuse.

Capitanul garzii imperiale

Ea ii intinse mana, pe care el o duse la buze. Apoi

Ai venit. . . pentru a pleca, domnule. Dar, sper nu ne vom lua rarrtas bun pentru totdeauna?

- Voi fi fericit daca soarta imi va ingadui sa va ad.

Sa speram. Si daca va fi sa nu ne vedem per-te rog sa-mi ingadui cel putin sa-ti dau alta ,posibilitate de a ma vedea. Vnei sa primesti de la mine un semn de aducere aminte?

si desprinse de la gat un lantisor, de care atarna un jalion pretios, incrustat cu diamante. Ea il deschise i-l tin-u inainte: el vazu fotografia ei, pictata pe ief.

Darul acesta il surprinse atat de miüt, incat in primul momexit nu gasi cuvinte sa exprime ce simtea.

- Domnisoara contesa, spuse el intr-im tarziu, facand un pas inapoi, cum as putea primi aisa ceva?

- Dumneata, salvatorul vietii mele, vorbesti astfel? Ea statea in fata lui nu ca un om care daraia, ci ca

unul care .primea. Dansul vazu ca vorbele lui o dureau, in clipa aceea pe chipul ei frumos era mai mult decat ° simpla dezamagire. Fara sa stie de unde-i venise curajul, el dvise mana in buzimar si scoase un mic port-vizit.

~- Domnisoara contesa, vreau sa ma supun, dar va og sa-mi acordati favoarea de a primi si dumneavoastra *tografia mea.

Si dumneata o fotografie? exclama ea plina * bucurie. Bine, domnule, atunci sa le schimbam.

Lua din mana lui fotografia, iar dansul medalionul itr-a ei.

- Darul pretios pe care mi l-ati dat domnisoara, imi face aproape cu neputinta sa va mai adresez o rugaminte.

- Ai vreo dorinta? Spune-o repede, te rog!

- Este vorba de logodnica servitorului meu.. .

- Ah, simpaticul dumitale Martin are o logodnica? E aici, la Paris?

- Da. Pe cartea aceasta de vizita e indicata locuinta ei. E o fata vrednica, draguta si pana acum n-a avut pe lume pe nimeni altcineva decat un frate, pe care nu se poate bizui. Se vorbeste de razboi si fetei ii e teama. As vrea sa va rog sa acordati protectia dumneavoastra Alicei, domnisoara contesa.

- Cu placere. O va avea. Voi cauta sa vorbesc - cu ea cat mai curand cu putinta. Si cu prilejul acesta tin sa-ti comunic ceva cu privire la chelnerita Sally, Daca nu ma insel era protejata dumitale?

- Cam asa ceva! I-am cerut ajutorul atunci cand a trebuitsa va salvez din mainile hangiului, .promitan-du-i

- Stiu!

Ea s-a preocupat atat de plecarea la fratele ei, cat si de imbunatatirea situatiei lor materiale.

- Va multumesc din suflet, domnisoara contesa. Mi s-au indeplinit doua dorinte in loc de una. Dumnezeu sa va binecuvanteze!

El ii lua mana si i-o duse la buze. Ea nu si-Oj retrase, desi sarutarea tinu mai multisor decat se obisnuieste

Dupa ce dansul pleca, ea privi dupa el cand trecu strada, si tm oftat adanc ii scapa din piept. Nu stia nici ea de ce apasa atat de tare pe inima mana in care mai tinea fotografia lui.

Politia isi daduse toata osteneala sa puna mana pe Mos Secret. La toate garile si barierele orasului se pusera tx)litisti, in toate carciumile si speluncile se cauta de zor, insa totul fu in zadar.

Pei Rue de Nazaire se afla o cladire inalta si ara-aasa, al carei proprietar se numea Mascaret, dar care sra cimoscut de toti sub numele Roi des chiffonniers, sea ce inseamna Regele carpelor. Se spunea despre hl ca in copilarie fusese strangator de carpe, insa prin irguinta si economie, precum si, mai tarziu, printr-o isatorie bogata, deveni milionar. Era stapanul catorva lari fabrici de hartie si avea in slujba sa multe sute de bieti oameni carecutreierau Parisul zi si noapte, in iutare de haine vechi.

Strangatorii lui de carpe il cunosteau; altminteri, sa, prea putini oameni s-ar fi putut lauda c-ar fi venit el in contact mai apropiat. E drept ca iesea zilnic la pUmbare intr-o trasura eleganta, dar se ascundea atat adanc in fundul ei, incat cu greu -i s-ar fi putut ve-sa fata. Si de fiecare data statea langa el o fata de o imusete neobisnuita, despre care se spunea c-ar fi fiica lui. Mama fetei, sotia fabricantului, murise.

intr-una din ultimele nopti domnise zarva mare, ca de obicei, pe straduta petecarilor. Strangatorul de carpe din Paris lucreaza de preferinta noaptea, la lumina felinarelor, caci atunci nu intalneste in drum trecatori, indata ce orasenii se duc la culcare, maturatorii de strada isi incep lucrul, si strazile se umplu cu movilite de gunoi, pe care strangatorii de carpe le scotocesc cu aviditate.

Cine si-a umplut cosul sau desaga, alearga la depozit s-o goleasca, ca sa reinceapa apoi lucrul. Astfel se fece ca in stradutele indepartate in care se aduna strangatorii de carpe, circulatia e in toi, in vreme ce in celelalte cartiere ale orasului, valu-Tile zilei s-au linistit.

in una din aceste case, rm coltul cel mai indepartat al unei incaperi joase, umece si boltite, plina cu tot felul de ramasite, statea la xsmjx pupitru vechi un barbat cu fata ciupita de varsat, .vea in fata sa o condica mare, in care trecea siruri lungi de cifre.

Prin usa intrau mereu oa.meni care isi goleau cosurile, apoi plecau, fara sa fie observati de omul nostru. Ceea ce aveau de vorbit, vor-beau cu un functionar din-tr-o incapere alaturata.

Deodata intra un om car~e n-avea nici cos, nici desaga in spinare. Se apropie 3ncetisor de omul de la pupitru si ramase in- asteptar-e, pana ce acesta i se va adresa. Abia dupa catva tianp, ciupitul de varsat, intorcand o foaie a registrului , il zari pe strain. Dar gandurile sale erau atat de pr&ocupate de cifre, incat, desi il observase pe omul dinaiantea sa, nu-i deosebi trasaturile fetei, cu toate ca lama dadea destula lumina.

- Ce este? intreba el, scurt si morocanos.

- Domnul Mascaret?

- Ei da, domnul Mascsret sunt! Ce vrei?

- Si chiar nU vreti sa rma recunoasteti?

Regele carpelor isi atinti privirea asupra strainului si in aceeasi clipa fruntea i se iincrunta.

- Drace, spuse el. Grigeaut! Dumneata? Cum ai ajuns la Paris?

- Amintirile m-au adus , domnule.

- Aha! Credeam ca essti angajat in trupa vrajitorului Abu Hassan!

- Am fost. Dar fiica-rinea vitrega a murit si atunci nu mi-a mai placut acolo. _ .

- A murit? Nu-i nici un pacat. Era o fiinta an pa,tica. Si ce faci aici?

Ma aflu doar in trecere. Din pacate trebuie sa va spun ca-mi lipsesc mijloacele pentru continuarea calatoriei, astfel ca mi-am adus aminte de prietenia noastra de odinioara.

Regele carpelor- se framanta pe locul sau.

_ Dupa cate imi amintesc eu, zise el, a fost trecatoare.

_ Totusi destul de intima ca sa ma tutuiti, desi

cum ma onorati, folosind pronumele de politete.

_ Sa lasam asta! Ai luat obiceiul nespus de prost

sa-ti aduci aminte de mine numai atunci cand ai nevoie de bani. iti inchipui ca asta nu-mi prea este placut. Daca doresti sa fiu bancherul dumitale, te-as ruga sa depui la mine o suma, de care vei putea sa dispui apoi.

- Asta am si facut, raspunse Paiata, tafnos. Regele carpelor il privi cu uimire:

- Cum? Cand? Si ce suma ai depus?

- Am depus la dumneavoastra propria mea memorie, si veti admite ca aceasta nu e chiar atat de lipsita de valore.

- Principiul dumitale este furtul, amenintarea, constrangerea. N-am nici un chef sa ma mai las plictisit de pomana. Cat iti trebuie?

- Hm! Cat mai mult cu putinta.

- Te cred. Te voi ajuta pentru ultima oara. iti dau azi doua sute de franci, cu conditia sa nu mai alci pe aici.

Paiata rase.

- Doua sute de franci? Asta-i foarte putin. Daca Iti doua mii, va fagaduiesc ca n-o sa ma mai vedeti, egeie carpelor il strapunse cu privirea:

- Doua sute, nici un ban mai mult!

Capitanul garzii imperiale

- Domnule Mascaret!

- Lasa, lasa! E ultimul meu cuvant.

- Domnule . . . Lormelle!

Paiata rostise numele acesta incet si apasat. Omul de la pupitru tresari speriat.

- Ce vrei sa spui? intreba el. De unde si pana unde?!

- Ei, de unde! Va numeati pe atunci George de Lormelle, mi-aduc aminte foarte bine de astia.

- Ce-ti da in gand! Vorbesti aiurea.

- Doriti sa va aduc un martor?

- Pe cine?

- Pe Mos Secret.

Omul de la pupitru tresari speriat pentru a doua oara.

- Mos Secret? repeta el. Cine-i asta?

Un zambet batjocoritor aparu pe chipul Paiatei. Se apropie de pupitru si, ca sa nu-l auda nimeni, sopfti:

- Mos Secret e prietenul meu.

- Cum asta?

- Sdntem vechi cunostinte si tovarasi. N-avem nici un fel de taine unul fata de altul. Ieri am fost la dansul. Vrei dovada? Asculta!

Spuse cateva cuvinte la ureche "regelui', iar acesta se facu alb ca varul si se dadu inapoi, de parca i-ar fi aparut o fantoma in fata.

- Tradator mizerabil! suiera el. Ce-l intereseaza pe el chestia asta? O sa-l pun sa vorbeasca!

- N-ai decat s-o faci! in ce ma priveste, vreau sa stiu numai daca te gandesti intr-adevar sa scapi de mine cu o bagatela de doua sute de franci.

- Ba n-o sa-ti dau nimic, absolut nimic.

- Zau! Adevarat domnule George de Lormelle? Stii dumneata ce voi face in cazul acesta?

- Putin imi pasa ce faci.

- Serios? Ce-ai zice daca mi-as indrepta pasii spre ipolitie, unde as face o comunicare de seama?

- Cred ca vei renunta la asta.

- Ba sa nu crezi. Voi vorbi mai intai cu Mos Secret si acesta, in calitate de prieten al meu, ma va pune in situatia

Se intrerupse si se dadu speriat inapoi. ,,Regele carpelor' facu si el o miscare de surpriza, caci tocmai se ivise langa dansul acela despre care vorbise Paiata; Mos Secret.

- Buna seara, domnule Mascaret, saluta ei.

- Mos Secret! Cum ai ajuns aici? il intreba "regele

- Prin usa de colo. Erati amandoi atat de adanciti in convorbirea voastra, incat nu mi-ati auzit pasii.

- Si ce poftesti?

- Protectia dumitale, domnule.

- Protectia mea? Vreau sa sper ca nu vei fi comis vreo prostie, in care tii sa ma amesteci si pe mine?

- Nu poate fi vorba de o prostie, ci cel mult de o nenorocire, de o afurisita nenorocire care mi s-a intamplat. Planuiam o lovitura, o lovitura atat de inteligenta cum n-am intreprins inca niciodata, si tocmai asta a dat gres. Politia a patruns in casa mea, a trebuit sa fug

si acum sunt silit sa-mi caut un adapost unde sa fiu in siguranta cateva zile.

Mascaret facu un gest de impotrivire.

- Sper ca vei gasi unul, zise el.

- Fireste, domnule. Sunt convins ca l-am si gasit.

- Nu cumva aici la mine?

- Fireste.

- Atunci te inseli. inainte de toate povesteste-mi

ce fel de lovitura magistrala a fost aceea care ti-a dat gres.

- Nu-i nevoie. Mai bine sa nu vorbim de asta. Paiata il ghionti pe carciumar:

- Nu cumva o fi chestia cu nepoata generalului?

- Ba chiar aceea.

- Drace! Si n-ai reusit sa puneti mana pe ea?

- Ba am pus mana. Aseara am avut-o in pu,terea noastra si maine, inainte de pranz, bunicul ei vroia sa plateasca o suta de mii de franci, cand numai ce apare azi un om, care fusese inteles in ascuns cu Sally. M-au atras in pivnita, unde am capatat o lovitura in cap, care m-a lasat in nesimtire. Apoi au eliberat-o pe prizoniera, culcandu-i la pamant pe Levier si Rossignol, care se gaseau la ea. Cand mi-am revenit in simtiri, politia era atat de aproape, incat abia mi-a mai ramas timp s-o sterg.

"Regele carpelor' ascultase povestirea cu chipul plin de spaima.

- Cwm? exclama el. Dumneata ai fost acela care a executat rapirea despre care vorbeau toate ziarele?

- Da, eu am fost! raspunse Mos Secret, cu mandrie-.

- Pentru Dumnezeu, eu nu ma amestec in treaba asta.

- Asta inseamna ca ma alungi? Ar fi o lipsa de prevedere din partea dumitale, de care nu te cred capabil. Am nevoie de o ascunzatoare si dumneata mi-o poti procura. Daca insa imi arati usa, atunci voi fi prins, si deci nu mai am nici o obligatie sa trec sub tacere ceea ce stiu despre dumneata.

- Ai si rupt tacerea.

- Eu? Fata de cine?

- Fata de omul acesta de aici. A venit sa stoarca de la mine o suma de bani, si isi inchipuia ca poate ajunge la tinta folosindu-se de secretul pe care i l-ai impartasit dumneata.

- Paiata? Ah, asta e un prieten al meu. N-avem taine unul fata de altul. Dar nu-mi pot pierde vremea cu chestii dintr-astea in situatia in care ma aflu acum. imi dai sau nu adapost?

- Nu! Carati-va!

Deschisese usa si arata in strada, ceea ce-l facu pe Mos Secret sa izbucneasca:

- Caine! Ne alungi, ai? Na. ia asta drept plata! intinse mana sa loveasca, dar ,,Regele carpelor' e

pregatit. Se dadu inapoi si scoase din buzunar un revolver, pe care il tinu in fata carciumarului.

- Va dati la mine, ai? spuse el. inca un pas si va (ulc la pamant, iar in loc de pedeapsa, voi capata o rasplata pentru fapta mea. Voi spune ca ati incercat sa ma jefuiti si am tras in legitima aparare. Haide, carati-va, ori trag!

Mos Secret spumega de furie. il apuca de brat pe tovarasul sau si-i zise:

- Haide, Paiato! Lasa-l pe dumnealui! in clipa de fata este stapan pe situatie, dar voi purta eu de grija .sa ne-o plateasca.

Ajungand in strada, cei doi privira in toate partile cu bagare de seama si, nevazand nimic suspect, isi con-tinuara drumul.

- incotro ne indreptam acum? intreba .Paiata.

- La batranul Piccard.

- Ah, la telalul ala?

- Da.

- Mai traieste?

- Asta nu moare niciodata. imi datoreaza recunostinta si sunt incredintat ca nu-mi va refuza ajutorul.

Iutira pasii, si astfel strabatura cateva stradute, pana ajunsera in gangul unei casute saracacioase in care, dupa toate aparentele, locuia un negustor de Vechituri.

Stapanul acesteia observase sosirea celor doi straini si privi cu incordare spre usa camerei, care tocmai se deschidea. incaperea era umpluta cu tot soiul de boarfe, de la podea pana-n tavan. Pe o banca sedea un batran carunt, incarcat de ani. Abia ii cazu privirea asupra lui Mos Secret, ca sari cu o mladiere tinereasca de la locul sau, ii trase in camera pe cei doi, zavori usa si striga, speriat:

- Doamne sfinte, e cu putinta? Mos Secret? Cutezi sa te arati pe strada? Nu stii oare ca mii de ochi to cauta?

- Stiu, Mos Piccard. Ma vei trada?

- Cer-ti da in gand!

- Eram sigur. Cred c-o sa ma ajuti sa ies din incurcatura!

- Daca-mi va sta in putinta, cu placere. Ce vrei de la mine?

- Am fost nevoit sa fug in aceasta haina in care eram imbracat in pivnita. N-ai vreun costum care sa ma faca de nerecunoscut?

- Am unul si ti-l voi aduce.

- Dar sa stii ca n-am bani.

- Nici nu-i nevoie. imi vei plati indata vei putea. Si tu, Paiata, iar ai venit la Paris? Te-or fi cautand si pe tine, te pomenesti?

- De! nici eu nu am motiv sa ma arat prea mult.

- Atunci carati-va afara din oras! La tara sunteti mai in siguranta ca aici.

Aduse un costum cu care Mos Secret se imbraca, si in care nu mai putea fi recunoscut, cel putin de departe. Telalul ii impinse apoi spre usa.

Mergand pe drumuri laturalnice, ticalosii izbutira sa scape de vigilenta politiei si ajunsera cu bine afara din oras.

15 LA ..GALERIILE SFINTE DIN THARANDT

- Tharandt! Un minut oprire!

Astfel strigara conducatorii, grabindu-se . sa deschida usile vagoanelor.

- Bere, coniac, sandvisuri! striga vanzatorul de la restaurant, purtand pe dinaintea trenului o tava cu pahare pline si tot soiul de gustari.

Din doua compartimente alaturate, coborara doi calatori. Unul era inalt si bine legat, purta pantaloni cenusii, stramti, o haina de catifea si o palarie de artist. Celalalt era scund si neobisnuit de gras. desi, la fel ca primul, nu parea sa aiba cu mult peste douazeci de ani. Pe cap pvfrta o palarie calabreza, sub ale carei boruri s-ar fi putut adaposti de ploaie sau arsita o familie intreaga.

Cel inalt se inapoie in compartiment si aparu iarasi cu o mapa marisoara si o umbrela. Grasul facu si el intocmai, de indata ce pusese piciorul pe peron, si se ivi de asemenea cu o mapa uriasa si o umbrela. CJra-bindu-se sa se dea jos, nu stiu cum facura si se rasucira amandoi pe scara, dar cel inalt il izbi pe gras cu umbrela in fata, iar grasul pe celalalt tot cu um.hrel., in burta.

- Domnule, baga de seama! se rasti cel cu palaria de artist.

- Eu sunt de trei ori mai gras ca dumneata, raspunse calabrezul. in consecinta, sunt de trei ori mai usor de vazut ca dumneata. .. ceea ce inseamna ca dumneata esti acela care n-ai bagat de seama.

- Magarule!

- Ai dreptate, eu sunt unul gras si dumneata unul inalt, asta e limpede ca lumina zilei.

Se privira unul pe altul, otarati. Locomotiva scoase un suierat ascutit si vagoanele se urnira din loc; cei ; doi calatori, care statusera foarte aproape de tren, sarira .speriati inapoi si-l izbira pe chelner care tocmai trecea pe acolo, unul din dreapta, altul din stanga. Pahare, sticle, farfurii, sandvisuri, totul cazu la pamant.

Cei doi calatori ramasera muti de spaima si furie, privind unul la altul de sub palariile cu margini largi. Chelnerul isi reveni cel dintai si zise:

- Domnilor, numai dumneavoastra sunteti vinovati de nenorocirea asta. Sase halbe cu bere, cinci coniacuri, patru sandvisuri cu sunca si vitel, apoi sticle, pahare si farfurii; totul impreuna face un taler, douazeci si cinci de grosi si cinci pfenigi.

Rostise cuvintele acestea cu ton poruncitor si cand sfarsi intinse mana, gata sa ia banii.

- Sase halbe cu bere? spuse artistul.

- Cinci coniacuri? striga calabrezul.

- Patru sandvisuri?

- Cu sunca si vitel?

- Da, domnilor! raspunse chelnerul. Domnii sunt , martori ca m-ati izbit, astfel ca mi-am pierdut echilibrul.

Zicand acestea arata spre multimea care se stransese ca prin farmec si acum dadea din cap, ca o turma, si murmura aprobativ.

- N-am fost eu, zise col inalt.

- Si eu cu atat mai putin, spuse grasul. Burta mea n-are colturi de care sa se agate chelnerii.

- Domnule!

- Domnule!

Calabrezul ii azvarli artistului o privire dispretuitoare, la care acesta raspunse cu un gest mandru din cap.

- Ma numesc Haller si sunt pictor.

- Poate zugrav?

- Ba pictor, domnule. Sunt din Stuttgart.

Chipul maruntelului se insenina deodata si zise cu un ton mult mai moale:

- Domnule, si eu sunt pictor.

- Zugrav?

- Ba nu, ci chiar pictor. Pictez de preferinta vite.

- De unde esti de loc?

- Din Berlin.

- Cum te cheama?

- Nu-mi cunosti inca numele? Ma numesc Hiero-nymus Aurelius Schneffke. Suntem deci colegi, domnule.

Pe chipurile celor doi nu se .mai vedea nici i o urma de nianic.

- Da, colegi, spuse el.

- Ce cauti la Tharandt?

- Am venit sa admir ,,Galeriile .sfinte'.

- Eu la fel. Vrei sa mergem impreuna, colega?

- Cu placere.

- Bun! Atunci sa-l despagubim impreuna si pe ghinionistul asta.

- De acord! incuviinta Haller.

- Asta face cate douazeci si sapte grosi si noua pfenigi si jumatate de fiecare. ii jucam la biliard, nu?

- S-a facut!

- Bun! Tine laba, chelner! Dar alta data sa nu mai dantuiesti atat de aproape de noi, caci n-avem ochi la spate. Asta e limpede ca lumina zilei. Hai sa plecam, scumpe colega!

Grasul lua mapa si urhbrela sub bratul stang, iar cel lung pe amandoua sub bratul drept. Bratele ramase libere si le petrecura unul intr-altul si pornira agale, petrecuti de rasetele voioase ale spectatorilor.

Haller avea intr-insul ceva distins, nobil, iar chipul sau trada sinceritate si bunavointa.

- Asadar esti din Berlin? il intreba pe celalalt, in timp ce mergeau.

- Da, colega, din Berlin sunt.

- Esti cunoscut acolo?

- Chiar foarte cunoscut.

- Ai auzit cumva de o familie Greifenklau?

- Cat se poate de bine. Locuie.Lo intr-o strj-da vecina cu a mea.

- Zau? Ce coincidenta! E si un bunic in familia aceea?

- intocmai.

- Si o fata, una foarte frumoasa?

- Frumoasa ca soarele! spuse calabrezul, plescaind din limba.

- Ai putea sa ma introduci in familia aceea?

- Cu cea mai mare placere, stimate colega. Cand vii la Berlin?

- Plec intr-acolo chiar maine dimineata.

- Mai sa fii, si eu tot atunci plec. Ne potrivim unul cu altul, zau asa. Sa stii ca soarta ne-a ales sa indeplinim ceva de seama

- Asa s-ar parea.

- Plecam maine impreuna?

- Cu placere.

- Astazi vom admira impreuna ,,Galeriile sfinte' din Tharandt.

- Cu toata dragostea.

- Si acum ne abatem nitelus prin carciumioara asta, ca sa umezim cunostinta noastra cu ceva lichid.

- De acord.

Intrara in restaurant si cerura o stitla cu vin. Scundul tinu neaparat sa plateasca el, dar si Haller nu se lasa mai prejos, astfel ca in cele din urma cazura de acord sa plateasca amandoi, fifty-fifty.

- De cand ii cunosti pe Greifenklau? intreba Haller, dupa ce discutia se incinsese.

- De multa vreme.

- Vine Moltke pe la ei?

- Moltke? spuse grasul, mirat. As, de unde!

- Sau Bismarck?

- Niciodata.

- Ori te pomenesti ca vin pe la ei ofiteri superiori si diplomati?

- Eu nu stiu sa vina granguri dintr-astia. Asemenea indivizi isi cumpara manusile de-a gata si nu le vopsesc niciodata. ,

- Manusile?

- Pai da. Doar Greifenklau e vopsitor de manusi.

- Vop si tor de ma . .. nusi?

- Dar ce-ai crezut? Asta e limpede ca lumina zilei.

- Aoleu! M-ai inteles gresit, colega. Eu ma gandeam la cu totul alta familie. Ia una de ofiteri.

- Ah, asa! Pe asta n-o cunosc, cu toata parerea de rau.

- Dar cred ca va putea fi gasita.

- Mai e vorba! Doresti sa fii introdus acolo?

- Da.

- Ce zici, mancam inainte de a ne duce la "Galeriile sfinte'?

- Eu am mancat deja de doua ori azi.

- Eu de trei ori. Mai pot astepta cu a patra masa pana ajungem in padure. Acolo se gaseste coada soricelului, macris si cardama, adaosurile mele favorite la sandvisuri cu sunca. Trebuie sa stii ca am buzunarele pline cu dintr-astea. Cand e vorba de excursie artistica nu trebuie sa duci lipsa de nimic.

- Vrei sa mai si pictezi azi?

- Fireste. De aceea ma si duc la "Galeriile sfinte'.

- Credeam ca esti pictor de animale.

- Pai si sunt. Ce zici, plecam?

- De acord!

Pornira la drum si ajunsera curand la fagetul acela minunat, caruia i se daduse un nume atat de potrivit ca "Galeriile sfinte'. Haller isi dadea seama, in cursul discutiei cu spiritualul sau coleg, ca acesta nu era un carpaci, ci un artist de valoare.

- Ai ceva militaros, soldatesc in dumneata, spuse grasunul, in felul sau comic. Ai putea fi luat drept un ofiter in civil. Ai fost soldat?

- Da.

- Si eu.

- Dumneata? intreba Haller, privindu-l cu mirare pe insotitorul sau.

- Da. Am ajuns chiar subofiter. Si mi-a priit de minune, dupa cum vezi. Dimensiunile mele furnizeaza o dovada in stare sa convinga pe oricine .. . Dar hai s-o luam putin mai pe alaturea, in padure! Poate se gaseste vreun grupulet frumusel do arbori sau ceva asemanator

pentru creioanele noastre. Trebuie sa iau ceva cu mine la plecare!

Din cate se vedea, scundul era un alergator si un ascensionist bun, in ciuda grasimii lui neobisnuite.

Era o zi minunata. Astfel, pe camp, soarele dogorea, desi vara nu era prea inaintata. in padure strabateau dungi sclipitoare de lumina printre crengi. Marginile frunzisului tanar se colorau in auriu. Mireasma padurii inviora plamanii; cantecpl pasarelelor picura de pe ramuri.

Cei doi pictori se oprira brusc. Aproape de tot se auzea o voce niinunata de femeie.

- la asculta, zise scundul. Declama versuri! Ia sa vedem cine e!

O luara printr-un faget si ajunsera la marginea unei mici vai. in partea cea mai joasa a acesteia se aflau cativa bolovani acoperiti cu muschi si acolo stateau doua femei adancite in lucrul lor.

Una dintre ele nu mai era tanara, dar se vedea bine ca trebuie sa fi fost foarte frumoasa. Chipul ei palid avea o umbra de melancolie, reflex al unei suferinte indurate in tacere.

Cealalta era tanara, o frumusete autentica, inalta si bine legata, blonda, cu fata alba ca zapada. Era imbracata simplu, si nici la palaria pe care si-o pusese alaturi nu se vedea vreo panglica sau floare. Avea in mana o carte din care citea.

- O aristocrata pursange, as pune ramasag pentru asta, sop<i grasul tovarasului sau.

- Iar cea tanara, care citeste, e dama de companie, adauga cel inalt.

- Se poate. Un cuplu frumos.

Si, aruncand o privire cu inteles spre mapa sa. intreba:

- Ei, ce zici?

- Eu as vrea, raspunse Haller, dar aici ne-ar pute:i lesne zari.

- Sa mergem pana acolo, in dreapta! Ne putem ascunde mai usor.

Se tarara spre locul cu pricina, se asezara in voie si incepura sa deseneze.

- Ce-o fi citind? intreba Haller.

- Cred ca sunt Frunzele de palmier ale lui Gerok, raspunse berlinezul. I-asculta! Aum citeste Crezul primaverii.

- Minunat! Minunat! sopti grasul. Cu cata simtire declama! Ia te uita cum i s-au impurpurat obrajii si cum . . . Vai de mine si de mine! incep sa alunec!

in entuziasmul sau se ridicase si inaintase putin cam multisor. Stateau pc un fel de mal care atarna in gol, dar care, din cauza greutatii neobisnuite, nu-i mai putu tine, astfel ca se desprinse si aluneca in jos.

- U . . . Ura! Tot ma mai tina inca!

La aceste cuvinte bondocul intinse bratul si, in vreme ce si incepuse sa se rostogoleasca, prinse piciorul colegului sau.

- Miile tonnerres! striga acesta. Ma tragi cu dumneata in prapastie. Stai. grasule, stai! Brrr!

- Ah!

Da, nu mai era nimic de facut, infamia se consumase.

Cele doua femei nu banuisera ca fusesera observate. Abia acum sarira speriate dc pe locurile lor si, ceea ce vazura, nu era deloc inaltator.

O cantitate enorma de pamant, nisip si sfaramaturi de piatra se revarsa de pe marginea vagaunii in jos si, in mijlocul acestui vartej, grasul se rotea ca o sfarleaza, tipand, tusind, pufaind si gemand. Dadea sa se prinda de fiecare radacina pe langa care trecea, dar totul era in zadar. Asa se explica si variatele exclamatii de spaima, de speranta, de necaz, pe care le scotea una dupa alta.

- Stai! Ei, oli! Acum! Aoleu! Huo! La o parte, femeiustilor! La stanga grasule, mai la stanga, altminteri iti irangi gatul si ciolanele.

A-a! in fine, bine ca s-a sfarsit!

Astfel decurse calatoria de sus in jos. Forta cazaturii ii facu sa ajunga pana in preajma celor doua femei, care nu stiau daca sa fuga sau sa ramana pe loc. Se opri tocmai in fata lor, murdar si plin de praf, cu pantalonii rupti, stand in patru labe si le zise:

- Prea plecatul dumneavoastra servitor, conitele mele. V-am deranjat din odihna! imi dati voie sa ma prezint: Hieronymus Aurelius Schneff Sfinte Sisoie, dar cine-i ala care vine de-a berbeleacul? Tiii, frumoasa petrecere!

Haller izbutise sa se tina ceva mai bine, dar in cele din urma fusese nevoit sa cedeze si el legilor gravitatiei. Veni cu atata forta de sus, incat ii izbi pe grasunul sau tovaras, facandu-I sa se mai rostogoleasca de cateva ori.

Lunganul izbuti sa se ridice curand si facu o plecaciune doamnelor. Se simti aproape ofensat observand un zambet ironic pe chipul celei mai tinere.

- Ia-o din loc, baiatule! Ia te uita la pantalonasii tai! La genunchi si la spate! ii striga bondocul.

Pantalonii stramti ai lui Haller avusesera si mai mult de suferit decat aceia ai berlinezului. Arunca o privire speriata in jos, isi vazu genunchii scosi prin doua gauri, facu stanga imprejur si, in chpa urmatoare, disparuse intre tufe.

Grasul izbutise si el sa se ridice, dar avea o infatisare atat de comica, incat cele doua femei cu greu isi putura pastra seriozitatea.

- Schneffke, vroiam sa zic inainte, conitelor, dar a venit saltimbancul asta peste mine si mi-a luat vorba din gura. Hieronymus Aurelius Schneffke, pictor. Cartile de vizita cred ca le-am pierdut pe drum Proasta istorie! Ia uitati-va numai Ia umbrela mea, ce a mai ramas dintr-insa! Doar oase frante, pielea s-a dus cu totul.

Caietul de schite facuse calatoria impreuna cu stapanul sau si acum zacea la pamant, murdar, rupt, ca vai de capul lui. Cea mai tanara dintre cele doua -femei arunca o privire asupra lui, apoi se apleca repede si-l ridica, pentru a privi foaia de deasupra.

- Ia te uita, matusico, astea suntem noi! zise ea. Soarta a pedepsit repede de tot furtul imaginii noastre. Hai sa ne continuam plimbarea!

Rupse schita in bucatele mici, pe care le imprastie pe jos, apoi parasi locul, impreuna eu matusa ei.

- Mai sa fii, ca mandra mai esti! mormai grasul dupa dansa. Mie imi vajaie capul ca un violoncel. Unde o fi simpaticul meu coleg? Ah, uitc-l !

Haller isi facu aparitia dintre tufe:

- Afurisita intamplare! Brrr! Ce mai fata! O minune de frumusete! Mi-am gasit idealul, in sfarsit! Dar cand sa zic si eu Doamne-ajuta. imi plesnesc pantalonii!

- Tot e mai bine asa, decat daca ai fi gasit o pereche de pantaloni si in schimb ti-ar fi plesnit idealul. Ce zici, n-am dreptate? Uite colo sus umbrela si mapa dumitale. Ai scapat mai ieftin ca mine. Ale mele s-au dus dracului.

- Ei, da o mangaiere tot mi-a mai ramas: am cucerit o schita a acestui cap minunat. Nu stii cine erau cele doua?

- Nu. Numai dumneata esti de vina ca nu stiu.

- Cum asta?

- Tocmai incepusem sa ma recomand dupa toate regulile manierelor elegante, cand ai dat buzna peste m.ine si m-ai scos din rol. Daca nu se intampla asa, conitele s-ar fi simtit obligate sa-si spuna si ele numele.

- Nu-i exclus sa le mai revedem. Acum insa cel dintai lucru pe care-l avem de facut este sa ne punem ordine in tinuta. Cred ca se va gasi in Tharandt un croitor care sa aiba gata ceea ce ne trebuie.

- Sa speram. Dar in halul in care esti nu te poti arata in Tharandt. Cine te-a pus sa porti pantaloni atat de stramti!

- Atunci mergem imipreuna pana in apropierea oraselului, unde eu raman si te astept.

Se curatara cat putura mai bine si pornira spre oras. Haller ramase in padure, pana cand grasul se inapoie cu niste haine si pentru dansul. Dar le trecuse tot cheful de excursie si hotarara sa plece cu primul tren la Dresda, de unde a doua zi aveau sa se imbarce pentru Berlin.

in gaf-a trebuira sa astepte catva timp treniil.

- Cu ce clasa plecam, stimabile? intreba Schneffke

- Fac eu rost de bilete.

Stateau in bufetul garii si comandasera fiecare cate o bere. Haller pleca si se intoarse cu doua bilete clasa intai.

- Mai sa fie! zise berlinezul. Punga mea nu-i obisnuita cu un astfel de lux.

- A mea, insa, da. Ai dorit sa fim impreuna pana la Berlin.

- Si la Berlin! il intrerupse grasul. imi placi, desi pantalonii dumitale nu s-au dovedit prea rezistenti; de aceea mi-ar fi placut sa nu ne pierdem cu totul din ochi nici la Berlin.

- Sunt de acord, cu toate ca si nadragii dumitale au cam avut de suferit la lunecus. Dar daca vrei sa ramanem impreuna, trebuie sa te acomodezi cu felul meu de a fi. Eu calatoresc numai cu clasa intai.

- Ha-ha-iha! rase grasul. N-ai putea sa-mi spui si mie cu ce clasa ai calatorit colo, in padure? Dar ia spune-mi, rogu-te_, unde vei locui la Dresda?

- Asta nu stiu inca. De la Chemnitz am luat bilet numai pana la Tharandt, ca sa vizitez vestitele ,,Galerii sfinte'. La Dresda, n-am fost pana acum.

- Eu veneam din Flohatal, care e cunoscut pentru regiunile sale pitoresti. Am coborat aici, ca sa gust placerea rara de a merge cu sania pe pamant gol, fara zapada. Voi locui la Castelul tramhitasului.

- E un hotel de mana intai?

- Nu prea.

- Cine-l frecventeaza?

- Cei din clasa de mijloc.

- Artistii nu fac parte din clasa.de mijloc. Vreunul mai elegant nu cunosti?

- Ba da: Hotel de Saxe sau Roma, din Piata Noua.

- Tragem Ia Hotel de Saxe.

- Cum? Sa merg si eu? Sa ma fereasca sfantul!

- Pentru ce?

- Pentru ca,, din pacate, punga mea face parte din clasa de mijloc.

- Asta nu e un motiv. Ramanem impreuna si nota o achit eu.

- Interventia asta e minunata. Dar spune-mi, iubite colega, te-ai indragostit atat de mult de mine, de imi aduci astfel de jertfe?

- Nu face sa vorbim de fleacul asta de cheltuiala. Am bani de drum din belsu,g. imi placi, si afara de asta n-am fost inca la Berlin, ceea ce ma face sa- cred ca mi-ai putea fi de oarecare folos acolo.

- Vrei sa-ti fac rost si acolo de vreo pereche de pantaloni? iti stau cu multa placere la dispozitie. Mare noroc ca nu exista si acolo "Galerii sfinte'. imi place si mie cate o mica aventura din cand in cand, dar o calatorie ou autobuzul fara autobuz, nu prea e placuta, mai ales cand te dai de gol in fata unor conite. Batrana avea o figura fina, spirituala, aristocratica. Dama de cohipanie era si mai si. Ti-a placut?

Haller privi ganditor in gol, ca si cum ar fi cautat sa-i rememoreze figura.

- E o frumusete extraordinara, spuse el.

- Da, extraordinara, e bine zis. Drace! Dac-as sti, in primul rand, cine e, si in al doilea rand .. . ah! Hm!

- in al doilea rand?

- Ei, da . . . daca are deja vreun iubit?

- Saqré! Esti cumva indragostit?

Grasul isi trecu amandoua palmele peste gura si plescai din limba.

- indragostit, spuneai? Asta e un cuvant foarte nepoetic. Eu in locul dumitale m-as exprima altfel.

- Ia s-auzim !

- Momentan n-as putea spune nici eu. Dar cand m-am rostogolit din inaltimea aceea si am poposit taman la picioarele ei, m-a apucat asa . . . asa ca pe Schiller Ea statea colo in fata mea "stralucind die tinerete, ca din ceruri pogorata', iar eu sedeam in fata ei, pe acea regiune a corpului omenesc, pe care li se face educatia copiilor neascultatori siin clipa aceea solemna as fi putut declama, intocmai ca Schiller in Clopotul sau:

O, dorule, speranta dulce,

a dragostei celei dintai!

Eu istau in fata-ti, beat de iubire,

iar tu? Tu razi ca alte alea!

Haller izbucni in hohote de ras. Grasul acesta era adorabil. El astepta sa se potoleasca, apoi zise, luandu-si o mutra foarte serioasa:

- Ce razi? Crezi cumva ca versurile mele n-ar fi in stare sa miste inima simtitoare si plina de dor a unei fete? Sunt cunoscut la Berlin ca unul din cei mai mari Don Juani.

- Dumneata? intreba celalalt, neincrezator. Cate succese ai inregistrat pana acum?

- Foarte multe. Una ma ia in ras, alta inalta din umeri, a treia ma asculta o clipa apoi isi vede de drum, iar a patra ei, dar cine-si mai poate aduce aminte! Lasa, o sa ma mai cunosti dumneata. Dar dama aia de companie, la picioarele careia am pogorat mai acum vreun ceas, aia mi-a facut-o. De-oi mai intalni-o vreodata, ii dau drumul unei declaratii de dragoste de sa-i mearga peticele.

. - iti doresc noroc, dragul meu. Dar uite ca soseste trenul. Hai sa mergem!

Iesira pe peron si, cand trenul se opri, urcara intr-un compartiment de clasa intai.

Pe cele doua femei, care statusera langa dansii cand trenul intrase in gara, nu le observara. Erau aceleasi cu care facusera cunostinta in padure, intr-un mod atat de putin obisnuit.

- Intram intr-un compartiment de doamne? intreba cea mai tanara.

- Nu, draga Emma.

Vazura deschis un compartiment de clasa intai si urcara intr-insul; mai intai batrana.

- Drace!

Grasul fu cel care scoase aceasta exclamatie. Doamna auzi si-l recunoscu. Dadu sa coboare, dar tovarasa ei, care nici nu auzise, nici nu vazuse ceva, pusese deja piciorul pe scara, iar conductorul le zise:

- Grabiti-va, doamnelor! Trenul pleaca.

Nu mai avura incotro si fura nevoite sa ramana. Conductorul impinse usa si trenul se puse in miscare.

Abia acum baga de seama si tanara unde picasera. Un zambet ii incolti pe buze, apoi isi lasa in jos voalul, pentru i da de inteles ca n-are chef de vorba.

Pictorii stateau la una din ferestre, iar cucoanele la cealalta.

- Semn bun! sopti berlinezul. Ce zici sa incer::?

- Ce anume?

- Pai . . . declaratia aia de dragoste.

- As, prostii! Vrei sa le superi pe doamne?

- Baf deloc! Ma pricep cat se poate de binela astfel de chestii

isi lua o mutra solemna, se intoarse spre cucoane, isi aranja vesta, isi drese glasul si incepu:

- imi dati voie sa va ofer locul meu, stimata doamna? - Nu va face bine sa calatoriti impotriva mersului trenului.

Pusese intrebarea pe un ton politicos, astfel ca batrana n-avu incotro si raspunse:

- Multumesc. Nu-s nervoasa.

- Nici eu! se grabi el sa replice, aruncand o privire triumfatoare spre tovarasul sau.

- Am bagat de seama, spuse doamna, cu un zambet ironic, foarte fin.

- Foarte amabil din partea dumneavoastra. Si imde ati observat, stimata doamna?

- in padure. Va este indiferent in ce fel calatoriti.

- Nu-i asa? rase el. N-am nevoie nici de vizitiu, nici de cai la trasura, nici chiar de tren. Cu siguranta

ca ati admirat iscusinta noastra. Presupun ca intamplarea v-a parut putintel inexplicabila, nu? - Cam asa ceva. - imi dati voie sa va lamuresc acum?

- Va rog!

N-avusese de gand sa intre in discutie, dar vazand figura deschisa, cinstita si plina de bunatate a grasului, nu se putu hotari sa-l refuze.

- Sa vedeti cum s-a intamplat, conita,, zise el. Ne hotaraseram sa mergem cu bicicletele, dar pentru ca nu le-aveam, deocamdata, si ca sa nu pierdem vremea degeaba, am pornit prin padure, sa facem, pana una-alta, exercitii. Omul trebuie sa fie inventiv. Cand vom primi mai tarziu bicicletele, vom avea destula experienta pentru a putea sa incalecam pe ele imediat. Cred ca gasiti logic asta, nu?

- Tot atat de logic pe cat de extraordinar, rase ea.

- E si explicabil, caci si noi suntem doi oameni rari. Suntem artisti; Daca nu mil-nsel, am avut deja onoarea sa ma recomand, in padure?

- Da, domnule. Dar numele dumitale e la fel de extraordinar ca persoana. De aceea trebuie sa-ti marturisesc ca nu l-am putut retine.

- L-ati uitat? Asta e soarta harazita tuturor geniilor. Abia dupa ce mor, li se ridica statui. Eu imi voi ingadui, insa, sa-mi onorez de pe acum memoria, repe-tandu-va ca ma numesc Hieronymus Aurelius Schneffke.

- Multumesc.

Ea socotea discutia inchisa, dar dansul o privi atat de rugator, incat, mai mult amuzata, decat din alte considerente, spuse:

- Numele meu e Eschenrode.

El nu se multumi cu atat, si intreba:

- Sunteti si dumneavoastra artista? Poate chiar pictorita?

- Din pacate, nu. Sotul meu e general.

- Sapristi! Nu cumva generalul de Eschenrode?

- Ba chiar el. El tresari.

- Pai, e conte!

- Din cate stiu eu, da.

- Respectele mele, stimata doamna cojjtesa. Si dupa cat se pare, duduia aceasta e in serviciul dumneavoastra, ca dama de companie?

Un zambet amuzat insenina chipul femeii.

- Ai ghicit, domnule. Domnisoara Emma este scumpa mea dama de companie. imi dai voie sa intreb ce fel de tablouri preferi, ca pictor?

El isi lua o mutra grava si raspunse:

- .Sunt pictor zoolog si ma dedic cu deosebire acelor reprezentanti ai lumii animale, in care natura a intrupat idealul superioarei frumuseti si a desavarsirii estetice.

- Si care sunt animalele acestea?

- Racii, paianjenii si miriapozii.

Ea ii arunca o privire ingrijorata, crezandu-l nebun. Dar chipul lui arata lamurit ca facuse numai o gluma. Vru sa raspunda, insa tovarasa ei i-o lua inainte. intreband fara sa-si ridice valul:

- Productia dumitale de astazi facea parte din acelasi domeniu?

- Care, domnisoara? intreba el repede, vadit bucuros ca intervenise si ea in vorba.

- Cand ai poposit in fata noastra, in padure, se afla iilaturi de dumneata, pe piamant, chipul unei fiinta, despre care as dori sa stiu daca o socoti ca facand parte tot din familia paianjenilor si miriapozilor, dom Schneffke?

intrebarea aceasta nu-l puse deloc in incurcatura pe grasun, caci raspunse imediat:

- E un soi cu totul diferit, si nu eu sunt acela care a desenat-o.

- Nu? Dar cine?

- Am fost nevoit sa imprumut creionul inimii mele. in sfarsit, declaratia de dragoste era gata! De bucurie

incepu sa topaie din picioare, isi impreuna mainii tumit pe pantece si arunca o privire mandra si triumfatoare spre camaradul sau.

De sub val se auzi un ras argintiu.

- Inima dumitale se pricepe la desen? intreba ea.

- Dupa cum se vede, raspunse el. Pana acul' nici eu n-am stiut asta. Sunteti cea dintai fiinta care a inspirat-o.

- Ma simt nespus de maguUta. domnule . .. Schiffe. Asa cred ca to numesti, nu?

- Da. Hieronymus Aurelius Schneffke. .Asta li'' .pede ca lumina zilei. Ah. ce pacat!

Trenul oprise in gara Dresda. Usa fu deschisa ?i latorii coborara.

Grasul ar fi vrut sa le ajute doamnelor la coborat, r din pacate se afla in partea opusa a conipartiien-lui. Totusi, cu repeziciunea pe care i-o ingadui corpo-ta, sari dupa ele si, scotandu-si palaria calare, intreba:

- Doriti poate o trasura, doamna? Ea era gata sa refuze, dar iarasi se simti imbunata de ochii blanzi si sinceri ai bondocului.

- Cum te-as putea obosi, domnule! zise ea.

- De ce nu?

Ea rase, masurandu-l din cap pana in picioare.

- Trupul dumitale nu e creat pentru o asemenea sfortare.

- Ce, vreti sa spuneti ca sunt putintel cam prea gras? Asta nu ma impiedica deloc. Un om care a fost in stare sa faca exercitiile pe care le-iam facut eu in padure, va putea sari si intr-o birja. Sa vedeti cum zbor!

Si, intr-adevar, o lua din loc cu o repeziciune de care nu l-ai fi crezut capabil. Ii ceru politistului de la iesire un numar, apoi cauta, birja care-l purta, tot mor-maind multumit:

"In felul acesta aflu la ce hotel trag. Un baiat destept nu trebuie sa fie un magar prost, asta e limpede ca lumina zilei. Dama aia de companie, n-o las eu sa-mi scape, ìndici un caz.'

Doarrina Eschenrode privise zambind dupa el, adre-sandu-se in acelasi tirnp insotitoarei:

- Puteam sa-l refuz, draga Emma?

- Nu, matusico. E un om bun, desi cam sarac cu duhul.

- L-ai cucerit!

- In cazul acesta, ziua de. azi e cea mai fericita din viata mea, glumi Emma von Greifenklau. Dar ce spui de celalalt?

- Cand e vorba sa-ti dai parerea asupra Unui om, cea dintai clipa este adesea hotaratoare. In cazul de fata insa n-as vrea sa aplic aceasta regula. imi face impresia unui barbat neobisnuit.

- Mie nu mi-a faeut aceasta impresie, drept sa-ti spun. Eu il cred, dimpotriva, drept un . .. om simplu. Nu te-a izbit nimic ia el?

- Ce anume?

- Asemanarea sa cu Fritz.

- Cu Fritz? Despre care Fritz vorbesti?

- Fritz Schneeberg, insotitorul fratelui meu.

- Pe acest Fritz l-am vazut o singura data, in trecere. Se poate sa fi fost mai adesea in apropierea mea, dar nu l-am observat sau nu i-am dat atentie. Dar din asemanarea cu Fritz nu trebuie sa tragi concluzia ca acest pictor ar fi un om simplu.

- Spirit nu are. N-a gasit nici macar un cuvant ca sa se scuze de spaima pe care ne-a facut s-o tragem. Grasul ala de Hieronymus a stiut sa faca cel putin cateva glume nostime.

- Si cu toate astea, celalalt mi se pare foarte atragator. Poate pentru ca . . . pentru ca .. . sotul meu avea aproape aceeasi infatisare cand era de varsta lui.

- Adevarat? Atunci e explicabif sa-i iei apararea. Uite trasura, matusico.

Urcara intr-insa si-i multumira pictorului.

- Hotel de Saxe! porunci doamna Eschenrode, birjarului.

Hieronymus facu o plecaciune adanca si privi ganditor dupa trasura.

- Grozava fata! mormai el. Cum i-ar sta ca doamna Hieronymus Aurelius Schneffke Emma ii zice? Hm . . . nu-i un nume urat! Emma inseamna cea harnica si silitoare. Mi-ar putea amesteca vopselele.

Deodata simti o lovitura pe umar.

- Drace! exclama el. Care-i ticalosul. .. Ah, dumneata esti, colega? Pe viitor, las-o mai incet cand vrei sa ma mangai.

- Iar dumenata sa nu alergi dupa fiecare larvuta, daca vrei sa ramai in tovarasia mea, raspunse Haller.

- Nu cumva pe domnisoara Emma o numesti larvuta?

- N-are importanta. Uite aici un numar de trasura! Spune-i birjarului sa ne duca ia Hotel de Saxe!

- Va trebui sa renuntam la asta.

- Pentru ce?

- Pentru ca acolo locuiesc cele doua doamne.

- Ah! Ti-e teama de ele? Eu credeam ca te-ai in- dragostit de lectorita aia.

- indragostit? Ptiu, drace, iarasi cuvantul asta nepotrivit! Figura ei a intrat triumfator prin portile ini- . mii mele. Asa ma exprim eu, daca vrei sa stii! E drept c-as dori nespus sa fiu in apropierea ei, dar am motive temeinice sa-i crut deocamdata castitatea.

- Zau? Si care sunt aceste motive?

- in primul rand, modul cum am facut cunostinta, apoi exteriorul meu din clipa de fata. Ia te uita la mine!

- Ei,7 ce e de vazut?

- Afurisita aia de partida de alunecus a facut ca onorabilul meu costum sa cam sufere si, pentru moment, nu dispun, deocamdata, de suficienti bani ca sa-mi pot cumpara un surtuc nou. Trebuie sa astept pana ajung la Berlin, unde am si eu un dulap cu haine. Pana atunci, trebuie sa-mi spanzur doruletul in cui.

- Eu cred ca dulapul ala cu haine n-o sa te inalte cu nici o treapta spre fericire. Emma aceea nu parea dispusa a se lasa cucerita de un pictor de raci si paianjeni. Hai sa urcam in trasura! Mergem la Hotel Roma.

Acolo luara doua odai alaturate. Haller isi exprima dorinta sa mearga la teatru si ceru sa i se cumpere doua bilete.

- Ce se joaca? intreba Hieronymus.

- Fecioara din Orléans.

- Merg si eu cu dumneata, desi mi-e cu mult mai simpatica fecioara din Tharandt. Dar tin sa-ti spun ca mi-a fost mare necaz pe dumneata in tren.

- Pentru ce?

- N-ai scos o vorbulita, parc-ai fi fost mut. Ce-or fi crezut cele doua cucoane despre mine ?

- Despe dumneata? De mine sa rada daca sunt tacut, nu de dumneata.

- Ei, as! Un artist care se afla in tovarasia unui om care nu stie sa vorbeasca e si el compromis.

- Da de unde! Ai manuit discutia intr-un mod atat de spiritual, incat tineam sa-ti las toata gloria si placerea.

- Multumesc de compliment. Generaleasa e o femeie de soi. Sunt incredintat ca personalitatea mea a facut

o impresie puternica asupra ei.

- Fireste. Personahtatea dumitale trage la cantar, nu gluma.

- Nouazeci si noua de kilograme in cap. Asia suna impresionant. De n-ar fi purtat val domnisoara Emma!

Totusi, am fost ferit: sa pot observa ca mi-a aruncat Ivreo cateva priviri pline de admiratie. Stii ce am sa fac lacum?

- Prostii, ca toti indragostitii.

- Ba te inseli! Fac o plimbare la Hotel de Saxe si caut sa aflu cat mai raman cucoanele acolo.

- Nu-i rea ideea. Grabeste-te si vezi, dar fa-o cu cap!

- Las pe mine! Un bacsis face minuni uneori.

16 HIERONYMUS AURELIUS SCHNEFFKE

Haller se duse la fereastra si privi in strada. Vedea oameni mergand jos si totusi nu-i vedea. Mintea sa era dincolo, la Hotel de Saxe.

"Ce m-a facut oare, se intreba el, sa-mi indrept mereu privirea spre batrana? imi facea impresia ca as cunoaste-o, ca as fi vazut-o adesea. De neinteles! Exista unele persoane pe care le iubesti din prima clipa cand le vezi. Asa mi se intampla mie cu femeia asta, pentru care as face orice, numai sa fiu rasplatit cu un zambet prietenos.'

incepu sa umble prin odaie de colo-colo, urmandu-si monologut:

- Iar cealalta merita, intr-adevar, sa fie iubita. Daca n-ar fi o simpla dama de companie si daca eu n-as fi deja logodit, ar putea deveni primejdioasa. Zau, nu stiu daca Ella von Perret e mai frumoasa ca ea.

Nu trecut mult si Hieronymus se intoarse. il intalnise pe portar in gangul hotelului si facuse introducerea stre-curandu-i ceva in palma. Omul examina cu atentie moneda si intreba:

- Hm! Ce sa fac cu asta?

- Ea dumitale. Ti-o daruiesc.

- Nu prea ma incanta darul acesta, domnule.

- Ce? O moneda de opt grosi nu te incanta!' Ui astfel de portar n-am intalnit in viata mea. E limpede ca lumina zilei.

- Eu, in schimb, am intalnit monezi dintr-astea cate vrei. N-au nici o valoare.

- N-au valoiire? Cum vine asta?

- Ia te uita si dumneata! de pe vremea razboiului, cand se punea in bani mai mult cupru decat argint.

- Ia sa vad si eu! . . . Adevarat, ai dreptate. Ei, e o scapare din vedere. Tine alta! N-am vrut sa te insel, crede-ma!

Dar portarul devenise banuitor. II masura cu atentie pe bondoc, apoi zise:

- Multumesc! Cu ce pot sa te servesc?

- Cu o informatie. Locuieste aici la dumneavoastra o doamna general de Eschenrode?

- Da.

- Cu dama ei de companie?

- Dama de companie? Nu stiu de asa ceva.

- Eu insa sunt foarte bine informat. Fata e blonda si frumoasa.

- Hm! Asa! Da! zambi portarul. Asadar aia e dama de companie? Da, cu dansa locuieste.

- Mai e si altcineva?

- Un servitor.

- Dar asta n-a fost azi cu ele la Tharandt.

- Nu, a ramas aici. Le-ai intalnit pe conite la Tharandt?

- Da. Am avut onoarea sa le fiu prezentat in modul cel mai magulitor cu putinta. Nu cumva stii cat timp mai raman ele in Dresda?

- Dupa cate stiu, pleaca maine inainte de pranz.

- Bun! Stii cumva de unde e acea tanara?

- Stiu chiar foarte bine. O cunosc de cativa ani.

- Admirabil! Asadar, de unde?

- Din Dresda.

- Drace! Are vreun iubit?

- A avut. A fost logodita.

- Hm Cu cine?-

- Cu un director de liceu, pensionar.

- Mai sa fie! Trebuie sa fi fost batran, individul.

- Saptezeci si trei de ani.

- Ce? Saptezeci si trei? Si de asta era indragostita?

- De ce nu? Femeile au toane, nu le stii? Una vrea un tanar alta un batran. Sunt fetite crude care se dau in vant dupa barbati cu par alb.

- Da, da, am auzit si eu de asa ceva. O figura plina, rosie, sanatoasa, cu par alb. are putere de atractie. Asadar, nu-l mai are pe iubitul ala?

- Nu, caci a murit.

- Nu-i mare paguba. Ne putem lipsi de directori de liceu iesiti la pensie, mai ales cand sufla cele mai frumoase fetite unor oameni in floarea varstei si a puterii. Ea il plange?

- Are toate motivele pentru asta. Trebuie sa fi fost un om bujB si sa fi tinut mult la ea, caci i-a lasat toata averea.

- L-a mostenit adica? Ce suma?

- Saizeci de mii de taleri in aur, argint si hartii de stat, o casa in strada Dintelui, o vila in Niederpoyritz si jumatate dintr-o fabrica de hartie situata in munti pe undeva.

Hieronymus deschise o gura cat o sura.

- Mii de bombe! spuse el. A fost bogat, nu gluma, individul! Si doar directorii de liceu sunt de obicei oameni saraci. *

- Cica ar fi castigat la loterie o suma enorma.

- Ei, asa se mai explica. Si zici ca toate astea le-a mostenit! Frumos, zau asa!

- Tocmai pentru aceasta mostenire a venit de la Berlin. Doamna general a insotit-o pentru ca tine mult la ea. Ieri dimineata i s-au platit banii.

- Si maine ii cara la Berlin, te pomenesti?

- Fara doar si poate.

- Dar n-are rude?

- .Absolut pe nimeni.

- Minunat! Daca n-are pe nimeni, cum zici, e o partida de sa-ti lingi degetele, nu alta.

- Le lingi si dumneata?

- Pe toate zece deodata.

- Te cred. Dar cine esti, la adicatelea?

- Nu vezi dupa mutra mea?

- Hm! Arati ca un fabricant de spirt.

- Prostie! Ma trag dintr-o familie princiara, care a dat multi generali. E drept c-au fost in familia mea si altii mai subtirei ca mine. Buna ziua, amice!

Pleca si portarul se uita dupa el, clatinand din cap.

"Asta din faniilie princiara? murmura dansul. Nu arata deloc. Desi, in tarisoara aia a lui poate sa fie cu putinta. Dar l-am legat si eu la gard!'

Iar Hieronymus se gandea:

"Or fi oare adevarate toate astea? Individul imi facea impresia ca taie piroane. Lasa ca gasesc eu un prilej sa aflu adevarul.'

Si cand Haller il intreba de rezultatul demersurilor sale, raspunse:

- Maine, inainte de pranz, pleaca la Berlin.

- Si noi? Hm As dori sa evit sa ma intalnesc cu ele acum. Partida noastra de saniute ne-a cam facut de ras. Cel mai bun lucru e sa plecam cu trenul de dimineata.

Berlinezul clatina din cap si zise cu hotartirc:

- Pentru nimic in lume! Sunt obisnuit sa dorm bine. Sculatul devreme imi ruineaza sanatatea.

- Cine se scoala de dimineata, departe ajunge.

- Vorbe, nimic altceva. Cine doarme mult se invata cu economia; caci atunci cand dormi, nu poti cheltui bani.

- Dar, daca plecam inainte de pranz, riscam sa ne intalnim in gara si in tren cu doamnele acelea.

- Atunci plecam dupa masa. Nu se muta Berlinul din loc. Asta e limpede ca lumina zilei.

- O fi! Cateva ceasuri incolo sau incoace nu mai conteaza. Dar ou ce ne omoram vremea pana atunci?

- Privim pe fereastra, ca muierile dupa ce au terminat treaba. In piata aia de peste drum se vand legume si alte comestibile.

- Multumesc! Mai bine facem o excursie.

- incotro?

- Nu cunosc imprejurimile Dresdei.

- Poate mergem la Blasewitz?

- Ce ee poate vedea acolo?

- Sunt branzoaice si monumentul lui Schiller.

- Bun! Impartim: dumneata branzoaicele si eu monumentul.

- Partea mea e in orice caz mai usor de mistuit decat a dumitale. Dar n-avem nevoie sa mergem pe jos, putem lua o birja.

- Asta nu mai c excursie. Eu as prefera hm! dar nu merge, din cauza dumitale.

- Ce anume?

- N-am mai calarit de multisor. As dori sa ma mai simt putintel in sa. Dumneata insa nu esti in stare sa-mi tii tovarasie.

Auzind acestea, bondocului mai-mai sa-i sara tandara.

- Eu nu pot calari? spuse el. Cine ti-a varat asta in cap?

- Pai cu dimensiunile dumitale

- Dimensiunile mele sunt exact acelea ale unui bun cavalerist. Au calarit ei altii mai grasi ca mine.

- Dar unde ai invatat?

- Din copilarie inca, la carusel.

- Iar prostii!

- Si apoi am fost la Berlin, la manej.

- Cu asta mai vii de-acasa. Stii sa te tii in sa?

- Parca as fi batut in cuie.

- Atunci, vom incerca. Voi cere servitorului sa ne aduca doi cai pentru ora zece.

- Bun! Pe oel mai focos il iau eu. O sa ma admiri mult.

- Cat despre asta, sa mai asteptam. Piciorusele dumitale nu par prea potrivite sa se infiga in coapsele calului.

- Nici nu e nevoie. Le infig unde mi-o placea. Cu asta, problema fu rezolvata. Timpul trecu repede

pana Ia vremea spectacolului. Aveau bilete pentru o loja rangul intai si ajunsera cu putin inainte de inceperea reprezentatiei.

Bondocul privi locul care i se indicase si clatina din cap.

- Na, na! mormai el. Aici sa sed? O sa ma simt ca intr-o dracie dintr-aia de presat cartofi.

Se vari in fotoliu, cu chiu cu vai, si ramase acolo.

- Merge? intreba Haller.

- Pi-ea bine nu ma simt. O sa caut si eu sa ma descurc cum voi putea. Sper ca nu vom avea vecini. Daca se va ocupa locul de langa mine, sa te tii, nene! 6 bine uneori sa ai proportii, dar uneori poate fi si neplacut, dupa cum ne invata experienta.

Abia rostise aceste cuvinte, ca usa lojii se deschise si intrara trei persoane: doua femei si un servitor. Cucoanele purtau voaluri, asa ca nu li se puteau deslusi trasaturile. Cand ii zarira pe cei doi pictori, ramasera cateva clipe in picioare, susotind.

- Mai sa fie! Astora pare ca nu le convine ca ne-au gasit pe noi aici, ii sopti Schneffke vecinului sau..

Acesta raspunse abia dupa ce le examina cu privirea pe femei.

- Le cunosti de undeva?

- Nu. Crezi cumva ca sunt oblig;it sa cunosc toate precLipetele din Dresda, mai ales cand poarta voaluri?

- Numai sa nu te sperii mai tarziu.

- De ce sa ma sperii?

- Vei vedea singur. Uite ca vin incoace!

- Ajuta-ma, Doamne! Ai dreptate, vin aici langa mine! Cerule, fii milostiv cu sufletelul meu!

- Sau mai bine cu cadavrul dumitale, care ocupa in orice caz mai mult loc decat sufletul si mintea dumitale la ]n loc, scumpe colega.

in vreme ce servitorul lua loc in fundul lojii, cele doua doamne se apropiara, asezandu-se pe fotoliile libere din stanga berlinezului. La dreapta sa statea Haller. Bietul Hieronymus scoase un oftat adanc si se stranse cat putu mai mult, cu toate astea o buna parte dintr-in-sul dadea pe dinafara, dincolo de rezerriatoare, iar partea stanga a trupului ii fu acoperita in intregime de imbracamintea doamnei care se asezase langa el.

Ea auzise oftatul sau, la care raspunse tusind usor, ceea ce lui i se paru ca un fel de bataie de joc.

"Asta se mai si amuza pe socoteala nenorocirii mele, isi zise dansul. Acurn mai merge, dar ce m-oi face mai incolo, cand s-o incalzi sala? Tare as vrea ca persoana asta sa fie vreo babatie nebuna, ca sa nu fiu nevoit sa fac prea multa ceremonie cu dumneaei.

Dar dorinta nu i se realiza. Abia cand se ridica cortina, cele doua vecine isi scoasera voalurile. Ochii lui Schneffke erau atintiti spre scena, dar cand arunca prima privire in laturi, o recunoscu pe . .. doamna general dc Eschenrode si pe frumoasa ei companioana, iar aceasta statea langa el.

Un val de caldura i se urca in tot trupul.

,,Drace! isi spuse el. Sa fie noroc sau nenoroc? Mansetele mele nu prea sunt albe si gulerul a suferit de pe urma alunecusului. Arat ca si cum as fi zacut o bucata buna de vreme intr-un ladoi cu cacao si cafea macinata. Dar exista o mangaiere, totusi, iubirea e oarba. Daca simte ceva pentru mine, n-o sa bage de seama nimic din toate acestea. Cel putin daca as fi avut prevederea sa-mi pun niste manusi din piele de caprioara! Oh! a venit salvarea.'

Haller isi scosese una din manusile sale de gala si o i pusese pe balustrada lojii. Schneffke trase cu coada ochiului in jurul sau si, cand se crezu neobservat, intinse imana si inhata manusa. Cat timp tinu actul intai se osteru sa-si vare degetele groase intr-insa si in cele din urma izbuti. Dupa aceea, cu un gest cat putu mai elegant, lua programul care se afla inaintea sa. in aceeasi clipa se lasa cortina, publicul incepu sa aplaude, si dansul gasi nimerit sa se asocieze entuziasmului spectatorilor, batand din palme mai abitir chiar decat ceilalti. Atunci auzi insa langa el, aproape in soapta:

- Atentie, domnule Schneffke! Vezi ca se rupe. E prea stramta pentru dumneata.

Naucit, el se intoarse spre vecina sa.

- Cine se rupe?

- Manusa!

Si arata spre mana lui. . . Din cauza laplauzelor, biata de ea plesnise si-i atarna de degete in cateva bucati.

- Sapristi! spuse el. Mi s-a trimis o masura prea stramta.

- E regretabil. Dar ce va spune colegul dumitale

- De ce tocmai el?

- O sa se necajeasca mult ca nu ti-a largit din timp manusa. Ar mai fi putu s-o tina pe mana cateva minute si treaba era facuta.

Schneffke simti ca sangele i se urca in obraji. Asadar, ea vazuse ca sterpelise manusa.

- Domnisoara, esti o mica diavolita, sopti el.

- Nu ti se face cald in vecinatatea mea infernala, domnule pictor de miriapozi?

ii era, intr-adevar, atat de cald de parca s-ar fi aflat la baia de aburi. Trebuia sa-i abata gandurile de la nenorocita aceea de manusa, astfel ca intreba:

- Cuifi va place fecioara? Pauline Ulrich jeaca minunat, nu?

- Aproape tot atat de minunat cum sterpelesti .dumneata. Calaresti pe bicicleta tot cu manusi dintr-astea?

- Nu! raspunse el, cu obida. Cand ma avant pe bicicleta, imi pun manusi de box. Dar spuneti-mi, va rog, duidure, sunteti cunoscuta la Niederpoyritz?

Ea se uita mirata la dansul.

- De unde si pana unde ai ajuns la intrebarea asta? N-am fost pe acolo in viata mea.

- Dar in munti, la Markneukirchen?

- Niciodata.

-. Ati cunoscut aici, la Dresda, un director de liceu pensionar, mort de curand?

- Nu!

- Ticalosul! Ticalosul!

- Cine, directorul de liceu?

- Ba nu. Acela a fost un om de toata bunatatea. Spuneam de acela care l-a facut azi sa moara.

- Domnule Schneffke, dupa cat se vede iti este din ce in ce mai cald.

- Cald, nu gluma!

incepu actul al doilea. Grasul nu vazu aproape nimic dintr-insul. Fusese tras pe sfoara de portar si asta il necajea. Dar mai mult ii facea sange rau povestea cu manusa. Si tocmai acum baga de seama si Haller ca-i lipsesc manusa. Se apleca peste balustrada, crezand ca-i cazuse jos, dar atunci tanara facu un gest atat de batator la ochi cu mana, incat Haller se intoarse fara sa vrea si privirea ii cazu pe mana lui Schneffke, de care atarnau bucatele de piele. Grasul ar fi preferat sa-l inghita pamantul. Sudoarea ii tasni prin toti porii.

In cele xiin urma, se sfarsi si actul acesta. Haller se folosi de prilej si-i sopti:

- Ce Dumnezeu ai avut cu manusa mea?

- A fost o scapare din vedere, ingana celalalt.

- As! Ai vrut sa-ti dai aere. Duduita aia te-a facut sa-ti pierzi mintile.

- Tine-ti gura acum! Vreau ah, slava Domnului ca se ridica. Se duc in foaier. Plec si eu.

Doamnele se ridicasera si parasisera loja.

- Te duci dupa ele? intreba Haller.

- Nici prin gand nu-mi da.

- Atunci unde?

- Ma car! Ma eva,porez! Aici e o caldura de nouazeci si sase de grade la umbra si asta e prea mult pentru tineretea mea. Mai ramai?

- Da Eu n-am nevoie s-o sterg, caci mi-e cugetul curat.

- Sa-ti fie de bine! Petrecere frumoasa! Schneffke pleca si se intoarse la hotel, unde se culca

imediat, pentru a nu-i da prilejul lui Haller sa-l mus-truluiasca la inapoiere.

Acesta se inclinase politicos cand doamnele intrasera in loja, dar apoi nu se mai sinchisi de ele, decat doar atunci cand Emma ii atrase atentia, prin gestul ei, asupra manusii cu bucluc. Apoi, pana la sfarsitul reprezentatiei, cand se inclina iarasi, n-o mai lua in seama.

Cand doamna Eschenrode si nepoata ei ajunsera acasa, batrana zise:

- Esti un spiridus, Emma. Sau crezi cumva ca n-am observat chestia cu manusa?

- Ma amuza mult pictorul ala de paianjeni, draga matusico, raspunse fata.

- Iar el si-a pierdut mintea dupa tine.

- Pana intr-atat incat sterpeleste manusa stanga si si-o pune pe mana dreapta. Ma orede intr-adevar dama de companie.

- Pe mine ma intereseaza mai mult celalalt. Are infatisarea si felul de a fi al unui om din lumea buna. Am impresia ca l-as cunoaste de ani de zile. isi dadea astazi acrul ca nu ne baga in seama, si cu toate astea am observat ca ne acorda noua mai multa atentie decat spectacolului.

- Atunci.am facut amandoua cate o cucerire, eu pe Hieronymus, si tu pe. . . dar cum l-o fi chemand?

- Poate ca vom afla.

- Nu cumva vrei sa spui ca te intereseaza atat de mult, incat simti nevoia sa-i cunosti situatia?

Doamna Eschenrode tacu cateva clipe apoi raspunse: - - Ba tocmai asta vroiam sa spun. Rar am intalnit un om care sa fi facut o astfel de impresie asupra mea.

Un glas launtric imi spune ca-I voi cunoaste mei indeaproape, si parasesc maine Dresda, incredintata ca nu voi fi vazut pentru ultima oara pe acesti doi pictori.

- Cand plecam?

- Ne hotarasem pentru dimineata.

- N-ar fi cu putinta o mica amanare, matusico?

- Pentru ce? Mai ai ceva de rezolvat?

Nu prea, dar as dori sa mai fac o mica plimbare.

- Pentru o plimbare sa amanam plecarea?

- Da-mi voie sa-ti lamuresc enigma: E vorba de fratele meu.

- Asta suna si mai enigmatic.

- Pentru ca nu stii ca Richard are o dragoste.

- O dragoste? Asta e ceva nou pentru mine. Richard, dusmanul femeilor, care nu frecventa societatea si care traia numai pentru datorie si cartile sale? Ce ipocrit!

- N-o lua asa, matusico. E ceva deosebit cu aceasta dragoste. Stii ca serviciul l-a silit sa locuiasca la Dresda cativa ani?

- Stiu. Chiar sotul meu l-a trimis acolo.

- Ei bine. cu prilejul unei plimbari calare, la Blasewitz, s-a intalnit cu o femeie

- De care s-a indragostit la prima vedere? ,

- Chiar asa. Aproape de necrezut. Ea era in trasura, iar el calare. Doar o clipa a zarit-o. in treacat, si cu toate astea, din momentul acela . . .

- Da, da, asa e dragostea. Asa mi s-a intamplat si mie, si la fel lui Kunz, cand ne-am vazut pentru intaia oara. Tot asa li s-a intamplat surorii melc Ida si tatalui tau.

- Fireste ca el n-a stiut cine-i dansa, urma Emma von Greifenklau, dar de atunci nu i-a mai iesit p clipa din minte.

- N-a cautat sa dea de dansa?

- Ba da, insa a fost in zadar. Dar acum a gasit-o cu totul pe neasteptate, dupa cum imi scrie.

- Unde?

- Stii, matusico, unde se afla acum?

- Nu.

- Nici unchiul nu ti-a spus?

- Nici o vorba. E plecat in interes de serviciu?

- Da. Locul unde se afla trebuie sa ramana insa tainuit.

- Atunci nici nu te intreb, caci stiu ca nu-mi vei apune. Dar ce au a face toate astea, cu plimbarea ta la Blasewitz?

- Mult de tot. Plimbarea aceasta vreau s-o fac din dragoste frateasca. Vreau sa merg si eu, pe drumul pe oare a umblat el atunci; vreau sa vad locul unde si-a pierdut inima.

- A, a!? Atunci nu ma pot impotrivi. Vom merge ded la Blaewitz si tot ajungem la Berlin pe lumina.

Dimineata urmatoare era frumoasa, astfel ca cele doua femei hotarara sa faca drumul pe jos . . .

Dupa catva timp un argat aduse doi cai de capastru, cu care se opri in fata hotelului in care locuiau cei doi pictori. Schneffke ii zari de la fereastra si alerga in odaia lui Haller, caruia ii striga din usa.

- Au sosit, colega!

- Cine au sosit?

- Animalele.

- Care animale, omule?

- Ei, care! Caii!

- Ah, asa! Dupa cum vad, astia gata. Mon Dieu, dar unde ai dibacit pii)tenil astia grozavi?

Bondocul isi varase pantalonii in ghete, iar de tocurile acestora isi prinsese niste pinteni enormi. in mana avea o cravasa cat toate zilele.

- La negustorul de antichitati din Frauenstrasse. Fireste, i-am imprumutat numai. is prea scumpi pentru punga mea. Vezi ca sunt pinteni mexicani veritabili si negustorul spunea ca au apartinut pe vremuri regelui Quatemozin.

- Si dumneata crezi asta?

- Ei, cred! Mi-au placut si atata tot. Sa vezi ce-o sa ti-o iau inainte! ii bat pe toti aia cu scoala inalta. Si ca sa nu mi se intample cumva sa-mi pierd palarioara, am gasit cu cale sa mi-o leg cu snurul asta de cap.

Haller se prapadi de ras.

- Esti foarte curajos, n-am ce zice. Fa-mi placerea si pazeste-ti gatul si picioarele. Si acum, hai sa plecam!

Purtase de grija in taina ca nu cumva sa i se dea bunului Hieronymus un pur-sange. Cand iesira pe poarta, vazura un armasar frumos, alaturi de un cal balan, care se vedea de la o posta ca era bland si rabdator. Schneffke se apropie de argat, luandu-si o tinuta martiala.

- Caro e cel mai focos din astia doi? Argatul arata calul alb si zise:

- Asta de aici. E greu sa-l tii in frau. Trebuie sa fii calaret bun si eu experienta, ca sa te poti tine in sa pe el.

- Pe mine n-o sa ma azvarle jos. Iubite colega, nu ma rabda inima sa te stiu in primejdie, astfel ca-l voi lua pe salbaticul asta, iar dumitale ti-l las pe celalalt.

- Nu face asta! il ruga Haller, silindu-se sa ramana serios. Calul ala il are pe dracul intr-insul. Are nevoie de presiunea piciorului.

Grasul se infipse tantos in fata lui.

- Prelsiune? Drace! Ia te uita la picioarele mele! Ce-s astea, aripioare? Sunt un adevarat Colos din Rho-dos. Daca martoaga vrea sa fie apasata, fii sigur ca nu va avea de ce sa se planga. O s-o apas de sa-i iasa sufletul. Sa incalecam!

Avu mult de furca pana sa-si vada piciorul in scara, dar in cele din urma izbuti totusi sa se urce si sa se aseze in sa. Calul era bine hranit. Animal- si calaret, se potriveau de minune.

Haller incalecase si el si ridica mana:

- inainte! Prin strada Rampi!

Armasarul o lua din loc. Grasul indemna si el calul sau, dar trase de frau anapoda, astfel ca animalul se roti intai, apoi dadu s-o ia la galop in directie opusa, Haller se intoarse dupa el:

- Iubite colega, vrei cumva s-o iei prin piata?

- Prin piata? Nici nu-mi da prin gand. Credeam insa ca asta e strada Rampi. Hei, calutule, intoarce-te spre stanga, merea spre stanga! Asa, si acum drept inainte, dupa armasarul ala!

Izbutise sa-si aduca calul in directia cuvenita, il ajunse pe Haller si calari alaturi de dansul.

Trecatorii se opreau in loc sa priveasca dupa cei doi. Grasului ii era cu neputinta sa-si tina picioarele in pozitia cuvenita. Le tinea intinse inainte. O saritura in laturi a calului l-ar fi azvarlit din sa. Baga de seama senzatia pe care o starnea, si-i zise lui Haller:

- Trebuie ca facem o impresie frumoasa de se chio-rasc toti la noi.

- Mai mult la dumneata decat la mine.

- Sunt de aceeasi parere, colega. Dar ia te uita numai cum apas cu picioarele!

- De minune! zise Haller, in batjocura.

- Fara asta de mult as fi fost jos. Calutul asta e un animal afurisit de tot. Vrea sa ma duca unde pofteste el: cand la dreapta, cand la stanga, cand inapoi, cand inainte. Dar eu nu rabd o astfel de indiisciplina. Bestia trebuie sa recunoasca faptul ca a dat in sfarsit peste unul care stie s-o stapaneasca.

Mersera astfel mereu, urmand drumul spre Blasewitz, pana ce Haller arata cu mana inainte si ziise:

- Drace, iarasi! Le cunosti pe cele doua cucoane din fata?

- Muierile acelea?

- Da.

- Ce ma intereseaza pe mine! N-am vreme acum sa flirtez. Nu trebuie sa-l las din ochi pC animalul asta de sub mine.

- Dar o singura privire ti-ai putea arunca la dan-sele. Ia te uita!

Grasul se supuse.

- Generaleasa si lectorita ei! Colega, n-ai vrea sa le-o luam inainte?

Haller clatina capul cu prefacuta ingrijorare si zise:

- Calul, calul ala salbatic!

- Ce-i cu el?

- Cand si-o lua avant, o data, te-ai dus.

- As! O apasare si gata! Trap sau galop?

- Trap.

- Bun! Sa vada si contesa ca un pictor de paianjeni sau raci se poate tine pe cal tot atat de bine ca un general.

Haller isi lua animalul la trap, iar celalalt il urma de bunavoie. Grasul salta ca un sac cu faina. Aluneca ba la dreapta, ba la stanga, ba inainte, ba inapoi, dar izbuti totusi sa ramana in sa.

Ajungand aproape de cele doua femei, Schneffke porunci :

- Acum galop, galop!

- Pentru Dumnezeu, nu!

- As! Eu nici de dracul nu ma tem, cu atat mai putin de jigodia asta. Ia te uita!

Ridica cravasa si lovi animalul cu putere de trei ori peste cap. Tocmai in clipa aceea femeile ii zarira pe calareti si se intoarsera spre ei. Grasul vru sa treaca in tinuta mandra pe dinaintea lor, dar fie ca animalul nu era obisnuit cu loviturile, fie ca fusese atins la o.hi, scurt: facu o saritura in aer.

- Peir toti dracii! Ajutor! racni Hieronymus, scapand dirf mana cravasa si haturile si intinzand in aer Bratele si picioarele. ♦

in clipa urmatoare descrise un arc cu tot trupul si poposi in fata Emmei, pe aceeasi parte a trupului pe care poposise si in ajun, in padure.

De durere isi duse mainile la spate, desi in regiunea aceea nu erau coaste care sa se franga. isi recapata insa repede prezenta de spirit, duse mana militareste la palarie si saluta:

- Prea umilul dumneavoastra servitor, onoratele mele conite. Calul e dresat sa inteleaga de semn. M-a lasat la picioarele dumneavoastra, ca sa-mi dea posibilitatea sa va exprim sentimentele mele. Va rog sa considerati acest incident incantator drept ceea ce este in

realitate: un omagiu extraordinar, si deci cu atat mai pretios, din care puteti recunoaste cat de mult va stimez.

Ca o dovada in plus a stimei sale, vru sa-si scoata palaria, dar deoarece aceasta era legata cu snur, sub ' barbie, se vazu nevoit sa renunte si se ridica pentru a vedea ce se intamplase cu calul. Acesta o luase din loc, dar Haller porni dupa dansul si-l prinse de capastru.

Cele doua femei rasera atat de mult, incat nu putura raspunde. Schneffke le mai facu o plecaciune, apoi incepu sa fuga cat il tinu picioarele dupa camaradul si calul sau.

- Ce-ti veni sa lovesti animalul peste cap? il lua Haller in primire.

- Dar ce era sa fac daca, nu voia sa asculte? Nu cumva era sa cobor si sa-l provoc la duel?

- Dar mergea destul de bine, pentru Dumnezeu!

- O fi, insa eu vroiam musai sa ma dau jos.

- Si ti-a izbutit de minune. incaleci iar?

- Fireste! E drept ca ma cam ustura al dracului emisfera din spate, incat nici nu simt ca am un cal sub mine, in schimb ii voi dovedi cu atat mai vartos ca are deasupra lui un calaret de rasa.

Urca iarasi in s;i si plimbarea se sfarsi pana la urma cu bine.

Dupa-amiaza plecara la Berlin. In tren nu dadura peste cele doua femei, deoarece ele plecasera cu cel dinainte.

- Ce hotarasti, intreba Schneffke. Sper ca te vei multumi cu locuinta mea pana ce se va gasi ceva pentru dumneata.

- Multumesc! Voi inchiria una cat mai degraba.

Odata ajunsi la destinatie, Haller intra intr-un looôl din fata garii si ceru un anuar al orasului. Fara sa-l lase pe grasun sa observe ceva, cauta numele Greifenklau, ca sa afle adresa acestuia. Apoi lua gazetele, sa-si caute o locuinta. Gasi curand ceea ce cauta, adica un apartament mobilat in apropierea lui Hugo von Greifenklau.

Cei doi pictori se despartira, dupa ce Haller isi notase adresa grasanului. Apoi lua o trasura si p)orni in cau- tarea locuintei pe care si-o alesese. O gasi repede si-i fu pe plac, instalandu-se imediat. Casa apartinea vaduvei unui functionar de minister. Cina o lua in familie, dupa ce veni acasa si fiul vaduvei, de la birou. La masa privirea lui Haller fu atrasa de o fata fermecatoare, cu numele de Madelon Köhler, care era dama de companie a unei alte vaduve, care locuia tot acolo, contesa de Hohenthal.

Pictorul mai vazuse candva o figura care semana aidoma cu a acestei fete si intreba:

- Ai (ji.sora, domnisoara?

- Da! E prietena si ingrijitoarea baroanei de Sainte-Marie. Cu tot numele nostru german, suntem supuse franceze.

- Nu cumva e vorba de Marion de Sainte-Marie?

- Da. O cunosti cumva?

- Foarte bine chiar. O cunosc si pe domnisoara Na-non Köhler, sora dumitale.

- inseamna ca ai fost la castelul Ortry?

- Da. Am fost angajat sa fac un portret al tanarului baron Alexander, ceea ce m-a obligat sa raman cateva luni acolo.

- Atunci, te voi ruga mai tarziu sa-mi povestesti cate ceva de pe acolo. Ce bine imi pare ca o cunosti pe sora mea! Chiar azi am primii o scrisoare de la ea.

Cunosti poate si pe un domn doctor Bertrand din Thi-onville?

- Nu-mi pot aminti.

- El are un strangator de plante . . .

- Nici pe asta nu-l cunosc. Fata tacu o clipa, apoi urma:

- Ciudat! Semeni atat de bine cu un cunoscut de-al meu. incat ati putea fi confundati foarte usor unul cu altui. ,

- Serios? Si cine e persoana cu care seman atat de bine?

- Un soldat, un simplu servitor, ordonanta locotenentului Richard von Greifenklau.

La auzul acestui nume, Haller tresari.

- Greifenklau? intreba el. Cunosti aceasta familie?

- Foarte bine chiar, si inca din doua parti. Fiul doamnei contese, capitanul Artur von Hohenthal, de la husari, e prieten cu domnul von Greifenklau, care-l viziteaza adesea. Apoi domnisoara Emma von Greifenklau mi-e prietena.

- Atunci, mi-ai putea spune daca locotenentul von Greifenklau e om de societate?

- Nu cred. E prea serios pentru aceasta.

- Atunci inseamna ca ar fi greu de intrat in legatura cu dansul?

- Pentru un strain ar fi greu. Face parte dintre acei oameni care gasesc satisfactii mai mult in ei insisi decat in afara.

- E la Berlin acum?

- Nu, e plecat.

- As fi indiscret daca as intreba unde se afla?

- Dupa cum imi spunea sora lui, a muncit mult in ultimul timp, asa ca a capatat' un concediu de odihna, pe care si-l petrece la o mosie a unei rude in Lituania.

- Dar familia sa locuieste la Berlin?

- Da. Sora lui, Emma, e plecata, dar se intoarce azi.

- E greu de patruns in aceasta familie?

- Nu-si deschid usile oricui Te intereseaza familia aceasta, domnule?

- Da, duduie. N-as vrea sa vorbesc deocamdata despre asta, de aceea te-as ruga sa nu-i destainui nimic prietenei dumitale. Dar mi-ar fi foarte placut sa fac cunostinta cu dumneaei, care mi-a fost recomandata atat de calduros.

Desi se afla ca spion la Berlin, infatisarea lui nu era aceea a unei iscoade, dimpotriva, figura lui- trada noblete si bunatate.

- Artistii sunt pretutindeni mai bine primiti decat orice alt soi de oameni. Poate ca voi izbuti sa-ti usurez intrarea in casa prietenei mele.

- Cat ti-as fi de recunoscator, domnisoara!

- O fac cu placere. Poate ca lucrul acesta sase intample clr maine. Daca se intoarce astazi din Calatorie, cu siguranta ca va veni maine la mine, si daca vei fi si dumneata acasa, va fi chiar de datoria noastra sa va prezentam.

- Voi fi in orice-caz prezent si as dori sa-ti pot arata recunostinta mea cat de curand posibil.

Convorbirea lua arsit si Haller se retrase in dor-mittorul sau. Ramase singur, se gandi la intamplarile din ultimele zile, fiind foarte preocupat de intalnirea cu tanara frantuzoaica.

isi spuse ca interesul sau pen,tru dansa venea numai de apolo ca ii fagaduise sa-l introduca in familia Greifenklau. Darse insela Ea facuse asupra lui o impresie extrem de puternica.

"De ce-mi place fata asta mai mult decat Elia von Perret, se intreba el. Sunt unii oameni pe care ii iubesti de la prima intalnire. Ella e bogata si o frumusete de rangul intai. Aceasta micuta si simpatica Madelon se trage, desigur, dintr-o familie saraca de burghezi, si nu-i chiar o zana

Totusi . . . Cand am vazut-o in padure pe lectorita aceea incantatoare, am fost vrajit. . . Madelon asta ma vrajeste si ea. Si totusi, cata deosebire intre sentimentul pe care-l resimt pentru una si pentru cealalta! Aceea din padure mi-a vrajit privirea, simtul meu estetic.

Frantuzoaica insa face o impresie de alt tip, care merge mai adanc. Hm . . . ma tem ca acest dulce colibri ar putea deveni primejdios. Colibri? Da, asta este expresia potrivita pentru a caracteriza aceasta fiinta minunata.'

Se culca si o visa, iar cand se trezi a doua zi dimineata, mintea ii era plina de dansa.

Dupa ce bau cafeaua, pleca sa faca o plirnbare. Ca sa poata trece drept pictor, trebuia sa-si procure cateva ustensile. Coborand scara, Madelon ii iesi inainte, pe trepte. Purta pe brat un cosulet si parea atat de frageda si vioaie ca insasi dimineata aceea. El isi scoase palaria si se dadu la o parte, s-o lase sa treaca.

- Buna dimineata, domnule Haller. Ai dormit bine?

- Multumesc, da, domnisoara.

- Asta ma bucura, caci e un semn bun. Poate c-ai si visat?

- E drept, am visat, raspunse el.

- Setrios? stii dumneata, unii oameni spun ca primul vis intr-o locuinta noua ti se indeplineste.

- Am auzit si eu de asta.

- Dar desigur nu crezi. Barbatii de obicei nu cred in vise. A fost un vis placut, cel putin?

- Da, am visat un mic colibri fermecator, care se rotea mereu in jurul meu si nu vroia sa ma paraseasca

o clipa.

Chipul ei lua deodata o expresie serioasa.

- Un colibri, un becque-fleur, cum numim noi francezii pasarea asta, ai visat? Cuvantul acesta are o insemnatate deosebita pentru mine. Colibri, sau becque-fleur, era numele de alint al raposatei mele mame. "Micul, dulcele meu colibri', ii spunea tata. Vezi ca ea era tot atat de scunda ca mine.

El o privi prietenos si zise:

- Poate ca nu va trece mult si vei avea un sot, care te va mangaia si pe dumneata cu numele acesta frumos. Stii dumneata, duduie, ca acel colibri pe care l-am visat avea infatisare omeneasca?

- Serios? Ei, da, zeul viselor e mare nazdravan. Dar ia spune, domnule Haller, vrei sa ramanem aici pe scara? Te |rabesti tare? /

- Nu ma grabesc deloc.

- Atunci mi-ar face placere sa aud ceva despre sora mea. Daca esti liber, te-as ruga sa intri pentru cateva Clipe la mine.

Spusese aceasta atat de natural, de parca ar fi fost absolut normal ca o tanara sa primeasca in locuinta ei un barbat pe oare l-a cunoscut abia cu o zi inainte. Stapana ei erau in calatorie. Madelon era singura si totusi nu se temea sa-l invite pe pictor la ea. Nici nu-i trecea prin gand ca aceasta ar fi putut dauna reputatiei, ei.

- Cu placere, raspunse el bucuros de increderea ce

i se arata.

- Atunci, veniti!

Ea deschise o usa si dansul se vazu intr-un salon frumos mobilat. il pofti sa ia loc si se aseza si dansa pe sofa.

- Suntem si noi o data oameni nobili, spuse ea. Te primesc intr-un salon de conte, cu cosul de legume in mana. Fiind singura, doamna contesa este plecata, trebuie sa fac eu si menajul. iti place fotografia?

Ea bagase de seama ca privea cu o expresie neobisnuita un portret atarnat, pe perete, tocmai in fata lui: infatisa un barbat tanar si foarte frumos, in uniforma de ofiter de husari.

- Era normal ca portretul sa-mi atraga atehtia, ca pictor, fiind executat cu adevarata maiestrie, raspunse el. Cand a fost facut?

- Acurri vreun an.

- Si pe cine infatiseaza?

- Pe domnul capitan Artur de Hohenthal, fiul doamnei contese.

- Ce asemanare! spuse Haller, ganditor. Am vazut de curand un barbat pe care l-ai putea lua drept modelul original al acestui portret.

- Unde l-ai vazut?

- Ea Opera Mare. din Paris. insoteam adesea pe Io pe o ruda de-a mea, o verisoara, si totdeauna statea in loja vecina un domn, oare semana de minune cu acesta din tablou.

Fusese cat pe ce sa rosteasca cuvantul "logodnica', dar isi daduse seama la timp si i se paru ca ea nu observase.

- La Paris a fost asta? intreba dansa. Atunci asemanarea e doar intamplatoare.

- Unde se afla garnizoana domnului conte?

- La Potsdam.

- Acolo este dansul?

- Pentru moment, nu. O intovara.seste pe mama sa intr-un voiaj dc agrement. Acum se afla la Viena. Alaltaieri abia am primit de-acolo dispozitiile stapanei mele.

Madelon n-avca de unde sa stie ca batrana (toamna era singura la Viena, in vreme ce fiul ei se afla in misiune secreta la Piiris.

- Ai fost de curand la Paris? mai intreba fata. Cat de mult te invidiez!

- Pentru ca am fost la Paris? Te simti cumva nefericita la Berlin?

- O, nu! se grabi ca sa raspunda. Cuvintele mele erau numai expresia dorintei ce o am de mult de a-mi revedea patria. Ma simt destul de bine aici.

- E o femeie prietenoasa, doamna contesa?

- imi este mai mult mama decat stapana si ma considera drept membru al familiei. Dar si in afara acestui cerc am gasit prietene, care ma fac aproape sa uit ca sunt orfana.

- Biata copila, nu mai ai parinti?

- Ca n-am mama stiu; dar nu-i exclus ca tata sa mai traiasca. Eu nu l-am vazut niciodata.

- Cxirios!

- Da. Nu-mi prea place sa vorbesc despre asta, caci ma indurereaza mult cand ma gandesc la nenorocirea bietei mele mrme . . . Exista candva un om din vechea nobilime, a carui inima nu cunostea decat privilegiile clasei sale. Fiul sau insa era contrariul parintelui si nu s-a lasat condus de prejudecati, cand a fost vorba sa-si daruiasca inima unei burgheze.

- Ah, si aceasta burgheza e mama dumitale?

- Da. Tata a luat-o in casatorie si de aceea a fost izgonit. Ce a urmat, nu mai stiu. intr-o zi, mama, cu mine si sora mea, s-a dus la tatal nostru adoptiv si a cerut sa ne primeasca. Din pacate n-a mai trait mult dupa aceea.

- Acest tata adoptiv era o ruda a dumneavoastra?

- Nu. S-a dus ca straina la el, ca chiriasa .. . Cand a murit, ne-a lasat atatii incat sa putem urma o scoala si sa ne pregatim pentru meseria de acum. Eu am gasit slujba la contesa dc Hohenthal, iar sora mea la familia Sainte-Marie.

- Dar stii cine a fost tatal dumitale?

- Nu. Mama a trait sub numele ei de fata, Köhler, pe care-l mai purtam si acum, si niciodata nu s-a rostit vreun cuvant din care sa pot deduce cine-i ,tatal nostru.

- Dar de unde stii ca tatal si bunicul dumitale faceau parte din nobilime? ;

- Tatal adoptiv ne-a spus-o, Cu putin inainte de a muri. mama i-a incredintat unele lucruri, dar dupa cat se pare, a trebuit sa-i promita ca va pastra secretul. Si acum nu stim nici noi mai mult decat ceea ce ti-am spus dumitale. /

- Asadar, nu exista nici un punct pe care te-ai putea sprijini in cautarea tatalui si bunicului dumitale?

- Nimic, decat ca tata se numea Gaston.

- Asta e foarte putin. Nu ti-ai dat niciodata osteneala sa razbati prin intunericul acesta?

- Nu.

- Si nici tatal adoptiv n-a facut vreo aluzie, sau sa te fi lasat sa speri pentru mai tarziu?

- Nu.

- Ar trebui sa te interesezi, totusi

- Ma tem ca acum e prea tarziu. Dupa cum ti-am spus ieri, am primit o scrisoare de la sora mea, in care-mi spune ca tatal nostru adoptiv e pe patul de moarte. I-am telegrafiat sorei mele sa ma instiinteze printr-o de-lesa de moartea lui, caci vreau sa-l conduc pe ultimul drum. Dar ne-am abatut de la subiect. La ce punct ne-am oprit acolo, pe scara?

- Era vorba de un colibri.

- Asa e! L-ai visat, nu?

- Da. imi dadea tarcoale si sorbea miere din flori. -. Si avea infatisare omeneasca?

- intocmai. Si stii dumneata cu cine semana?

- Ei?

- Aidoma cu dumneata, duduie. Ea isi impreuna mainile.

- Asadar, pe mine m-ai visat? Ce nostim!

- Doar atat?

- Dar mai cum?

- Chiar dumneata spuneai, mai adineauri, ca primul vis in locuinta noua are insemnatate pentru viitorul omultts, sau cam asa ceva.

,Ea rosi si intoarse capul:

- A fost numai o gluma. Eu nu-s deloc superstitioasa. Ce insemnatate are un vis?

-- Totusi.. . are insemnatatea unei dovezi.

- Ce fel de dovada?

- Ca respectivul individ, inainte de a adormi, s-a gandit la ceea ce a visat.

- Nu vei fi vrand sa sustii ca te-ai gandit la mine aseara?

- Bfi tocmai asta vreau sa spun, domnisoara Made Ion. Nu-mi dai voie oare sa ma gandesc la durrineata?

Zicand acestea se ridica, se apropie de ea si-i lua mana. Ea il lasa si-i raspunse.

- As putea oare opri pe un om care m-a vazut, sa se gandeasca la mine?

- Fireste ca nu, dar indiferent nu-ti poate fi ce si in ce fel se gandeste la dumneata.

- Poate.

- Si nici daca se gandeste cu placere la dumneata.

- Poate si asta.

in clipa aceea se auzi soneria si ea se indeparta, scu-zandu-se. Cand se intoarse, dupa cateva minute, chipul ei avea o expresie trista.

- Tocmai despte ce vorbeam mai inainte, domnule Haller. Ia citeste! zise ea, intinzandu-i o telegrama desfacuta.

El Citi:

"Tata a murit. Te astept. Nanon.'

- Te rog sa primesti cele mai sincere cortdoteante, domnisoara. Probabil ca vei pleca?

- Da. M-am si interesat de tren. imi fac imediat bagajele.

- Ne vom revedea curand?

- indata dupa inmormantare ma intorc, caci nu pot lasa mult timp locuinta fara supraveghere. Ramai cu bine, domnule Haller.

isi stransera mana si el pleca.

"O fiinta minunata, murmura dansul, coborand scara. La fel de delicata, dulce, si blanda ca un colibri, despre care se spune ca nu se teme de om.'

17. UN OM SUCIT

Haller isi facu cumparaturile si, deoarece se afla in apropierea casei grasanului, se duse sa-i faca o vizita.

Locuinta siimpaticului Hieronymus era o adevarata gospodarie de holtei. Paleta zacea aruncata sub pat; pe lavoar se afla o gheata si pe soba o vioara sparta. Bondocul sedea pe dusumea cu o gramada de tablouri vechi in jurul sau, peste care trecea cu un burete enorm, dupa ce-l muia in apa si alte lichide. Tresari la intrarea lui Haller, dar indata ce-l recunoscu, rasufla usurat:

- Slava Domnului! Credeam ca e altcineva. Vezi ca nu-s pus in tol festiv. Drace, unde-mi sunt bretelele?

Se ridicase si era in primejdie sa-si piarda pantalonii. Haller arunca o privire in jur si arata apoi spre lighean.

- Uite-le colo, in apa, prietene.

- Adevarat! Dar cum de au intrat acolo? De, bretele de piele, muiate in apa! Nu face nimic. Si unde mi-o fi vesta?

- Parca o vad iesind din carambul cizmei . . .

- Asa e! Stiam eu c-am pus-o undeva bine. in vreme ce ma imbrac, asaza-te si odihneste-te, colega. Ma bucura ca te-ai gandit sa ma vizitezi atat de repede. Ai gasit o locuinta?

- Da. Locuiesc la o vaduva, al carei sot a fost slujbas de minister.

- iti piaee?

- Da. Proprietarii mi-au facut o impresie buna.

- Ai dormit bine?

- Da.

- Ceva vise ai avut?

- Unul minuniat. Am visiat o fata frumoasa pe care am cunoscut-o aseara.

- Admirabil! La fel mi s-a intamplat si mie. Si eu am visat o duduita tanara. Ce meserie are a dumitale?

- Menajera.

- A mea e dama de companie.

- N-o fi aceea din padurea Tharandt?

- Ba chiar ea. Care alta sa fie? Muierusca aia mi-a cazut cu tronc. Inima imi atarna. intre coaste ca un cozonac enorm. Se umfla, se face din ce in ce mai mare, ca si cum as fi inghitit de douazeci de taleri drojdie de bere. Nici nu mi-as fi inchipuit vreodata- ca iubirea sa aiba un efect asemanator cu drojdia.

- Comparatie foarte poetica, n-am ce zice!

- Si potrivita, cat se poate de potrivita. Cum spu-ne;im, simt cum cresc mereu, ma umflu. Trebuie sa pun mana pe fata aia; trebuie sa fac dintr-insa doamna Hieronymus Aurelius Schneffke, altminteri ma dezumflu ca un cimpoi gaurit.

Haller dadu jos de pe scaun rasnita de cafea si aparatul de ras si se aseza, apoi arunca o privire cercetatoare asupra tablourilor.

- Pasari? Ia te uita, numai colibri!

- Da. colibri de toate neamurile si in toate pozitiile.

- Dar ale cui sunt?

- Ale cui? Ale batranului Colibri, fireste.

- Dar cine-i asta?

- Asa e, dumneata esti strain aici si n-ai de unde sa stii. Am eu un cunoscut, un fel de protector, un individ oam sucil. il cunosc de ani de zile, dar tot nu stiu daca e nebun sau in toate mintile, prost sau destept, un Cresus s;iu un biet nataileata.

- Trebuie sa fie un om original.

- Da. Locuieste pe strada asta, la catul al patrulea, pe curte, il cheama Untersberg si ocupa tot etajul. Am fost de o suta de ori la el, dar n-am putut intra decat in trei odai. Una e plina de carti vechi, iar celelalte doua sunt cunoscute pentru gramada de tablouri care atarna pe pereti; Sunt insa numai colibri, de unde i se trage si porecla. indata ce cunoaste un pictor, i se nazare sa-i dea si acestuia o comanda pentru o pasare-musca.

- Ciudat! in ce scop?

- Zau nu stiu. Si sa vezi ce mizantrop e. Fuge de oameni ca de dracu. Eu sunt singurul care gasesc usa deschisa la el. Nu stiu, zau, de ce tine la mine. Cand am lipsit acum, m-a cautat in draci. Sosind acasa, am dat de un biletel din partea lui, ca sa-l vizitez imediat. M-am dus si l-am galsit culcat. Mi-a dat tablourile astea sa i le curat, penthi care treaba am primit cinci taleri si o sticla cu vin. Banii i-am varat in buzunar, iar vinul l-am incercat. Dar unde-o fi sticla? E un Tinto portughez de prima calitate. Ah, uite-o colo! Trebiiie sa-l gusti si dumneata.

Se apleca sub masa. de unde scoase o sticla.

- Pahare n-am, din pacate, urma bondocul, in schimS iata o ceasca. Singurul obiect de menaj care mi-a ramas credincios. Dar pentru doi artisti e de ajuns. Hai, noroc!

Umplu ceasca si ciocni cu Haller. Dar abia daduse pe gat o dusca buna, ca facu o mutra de parca ar fi inghitit tot iadul;

- Ptiu, drace! Are gust rau. Presupun ca se altereaza repede. Sticla trebuie golita cat mai grabnic dupa ce ai tieschis-o. Ia gusta de aici!

intinse ceasca lui Haller, oare arunca o privire intr-insa si intreba:

-~ Dar ce e asta, colega?

- Tinto portughez, precum spuneam.

- Hm . . . Am baut eu adesea Tinto si stiu ca nu se altereaza atat de lesne. Lichidul asta din ceasca trebuie sa fie altceva.

- Ce altceva sa fie? E Tinto veritabil. Uite eticheta do pe sticla, te poti incre

Se intrerupse brusc, caci ridicand sticla ca Haller sa-i poata vedea eticheta, ochii ii cazura asupra ei si citi: "Cerneala neagra superioara'.

- .Sfinte Ghinio.ane! exclama el, ingrozit. Asadar, am baut cerneala in adevaratul inteles al cuvantului. Asta e limpede ca lumina zilei. Brr!

- Noroc! rase Haller.

- Da, razi dumneata. Dar eu stiu bine ca am pus sticla de vin sub masa. Cred ca gazda mea si-a permis gluma s-o schimbe. Ei, s-o ia dracu de muiere!

- Dar ce se vede colo, iesind afara din manson? intreba Haller, aratand spre cuvertura patului.

- Din manson? Pe ala l-am imprumutat de la gazda mea. Aveam de pictat un mosc si vroiam sa studiez culoarea blanii. Drace! Da, in mansonul asta e sticla. Asadar, vinul ala portughez a dormit in blana lui toata noaptea, in pat cu mine. Ei, dar nu face nimic. Baut tot va fi.

- Eu renunt, colega. Bea-l singur pe camaradul dumitale de pat. Mie imi place proaspat din beci, nu din pat.

- Cu atat mai bine, daca nu vrei.

Scoase sticla din manson, o destupa si trase o inghititul a zdravana.

- Ah! spuse apoi, lingandu-si buzele. Tinto si Tinte*, numele se cam aseamana, dar ce deosebire intre ele! As vrea sa-ti pot dovedi.

- Nu-i nevoie de nici o dov;ida. Vezi mai bine ca ne-am abatut de la colibri.

- Asa e. Asadar, ieri a trebuit sa iau acasa aceste tablouri Ia spune, colega, esti cumva ornitoloL;, te pricepi la pasari?

- Putintel.

- Numele latinesti ale pasarilor le stii? Colibriul nu se numeste trocliihis?

- Ba da.

- Asadar, batranul sedea in pat si-mi spuse sa iau cu mine cele sase Trochilus minimus inramate. Am scos din perete ce mi-a venit la mana. Or fi cele bune?

- Nu. Ceea ce vad aici e colibriul gulerat, Trochilus selasphorus.

- Ah, asa! Ei, nu face nimic. il voi curata si pe asta. Si cum iti spuneam, batranul pe care-l numim Colibri e- o taina pentru mine. De ce si pentru ce ii plac numai aceste pasari, nu-mi pot explica si pace.

- Nu l-ai intrebat?

- O singura data, dar de atunci am renuntat. A turbat, nu alta, m-a azvarlit afara, si mult timp nu mi-a mai dat voie sa-i calc pragul. Acum insa ne-am impacat iarasi. Dupa cat se vede a uitat. Afara de toana asta, mai are doua. Una e ca deseneaza capete.

- Si asta numesti toana?

Nota:

* Cerneala (Ib. germana, n.ed.).

- Pai da, tinand seama de felul cum o ace. Vezi ca nu e desenator, nici nu stie sa tina creionul sau creta in mana cum trebuie si cu toate astea deseneaza de zor.

- Atunci dc ce o face?

- Nu vrea sa spuna nimanui, sucitul. Dar o data tot s-a tradat. Vezi ca, in vreme ce deseneaza, vorbeste asa de unul singur. Ma aflam o data la.dansul, ca sa frunzaresc prin cartile sale vechi. El desena si parea sa fi uitat ca mai sunt si eu p-acolo, astfel ca am putut aiuzi in voie ce mormaia. Are un fiu care l-a parasit si acum vrea sa publice un apel ca sa-l regaseasca; la acest apel trebuie sa fie alaturata poza disparutului.

- Si vrea sa faca el singur poza?

- Da. Deseneaza un cap dupa altul, pana va izbuti sa dea gata unul care sa semene cu al baiatului.

- Toata oboseala va fi zadarnica, daca nu e el insusi artiist.

- Fireste. Eu il siocot nebun. Si a,treia toana pe care o are e tot atat de ciudata. Cauta mereu prin cartile lui un act care cica l-a pus intr-unui din volume. Am frunzarit si eu cu dansul prin ceasloavele acelea, dar n-am gasit nimic!

- Ce fel de act e ala?

- ii spune document du divorce, ceea ce inseamna o sentinta de despartire.

- Ce? Vorbesti frantuzeste?

- Chiar binisor, dupa cum ti-as putea dovedi. Dar stau aSCi si lenevesc, in vreme ce batranul asteapta inapoi tablourile la pranz. imi dai voie sa-mi continui lucrul, in timp ce vom discuta mai departe?

Se aseza pe pardoseala, intinse picioarele si incepu iar sa manuiasca buretele.

- Vezi, colibriul asta galben s-a murdarit al dracului. Aproape c-am dat jos vopseaua si. . ah, ce-i asta? Panza dubla! Si intre ele pare sa fie ceva.

Examina tabloul si urma:

- Chiar asa e. Panza dubla. Nu cumva? Hm! Ia sa-l scot putintel din rama pe acest colibri!

Facu intocmai si, cand fu gata, se auzira doua exclamatii de surpriza. Rama continea doua tablouri. Dedesubtul colibriului era o a doua pictura si intre amandoua erau cateva hartii. Schneffke arunca de-o parte primul tablou si-l tinu pe celalalt in lumina.

- Un portret! zise el. Portretul unei doamne, al unei femei tinere.

Haller se apropie si privi capul fin, cu trasaturile fetei minunate.

- O capodopera, spuse el.

- Da, o capodopera a pictorului, dar si una a Creatorului. Originalul trebuie sa fi fost fermecator. Nu?

- Fireste. Dar asemanarea e izbitoare.    - Assanare? Cu cine?

- Cu . . . Da, da, nu se poate sa ma insel. Cu femeia pe care o cunosc.

- Pe care ai visat-o?

- Da, duduia Madelon.

- Asa! Hm . . . Madelon ii zice! Fericitule! Stiu si eu prenumele damei mele de companie, dar ntimele de familie imi lilpseste. Trebuie sa aflu cine e, chiar daca ar fi sa urc pana la cer.

- Si ce hartii sunt astea?

- Ia sa vedem!

Desfacu hartiile si incepu sa le cerceteze.

- E scris frantuzeste, spuse el. Doua scrisori si un act.

- Adevarat? Te pomenesti ca e mult cautatul document du divorce!

Schnelfke il citi si zise:

- Adevarat! Prin randurile acestea o anume baroana Amélie de Bas-Montagne convine sa divorteze de barbatul ei. E documentul cautat.

- Si scrisorile?

- Sa ti le citesc. Asculta:

"Scumpul si iubitul meu Gaston!

Cand tç vei intoarce din calatorie, vei gasi aceasta scrisoare, insa n-o vei mai gasi pe Amélie a ta, pe dulcele tau Colibri! Inima imi bate furtunos scriind aceste randuri, dar nu pot face altfel. Tu m-ai iubit si eu am gasit cerul in bratele tale. Dragostea ta pentru mine te-a facut sa re desparti de tatal tau, care a blestemat legatura noastra. Mi-ai jertfit totul, mie, bietei fete de burghez. Acum insa pasiunea s-a evaporat si incepi sa cugeti si sa socotesti. Te observ in ascuns si constat ca nu mai sunt totid pentru tine. Dumnezeu 7ni-e martor ca viata mea iti apartine numai tie. Despartindu-ma inseamna ca ma duc spre moarte, caci nu pot trai fara tine. Prin asta te eliberez, te redau clasei, profesiunii si tatalui tau. Alatur incuviintarea mea scrisa pentru divort.

Mana imi tremura, inima imi palpita si ochii imi sunt plini de lacrimi. Nu iau cu mine nimic altceva decat pe copii, mei, Nanon si Madelon. Tu mi le-ai daruit si sunt proprietatea mea. Mu cauta sa dai de noi, caci nu ne vei gasi.

Colibriul tau zboara. Penele sale vor pierde .-itralu-cirea si zborul sau va cobori spre groapa. Dar chiar pe patid de moarte, voi incredinta dorinta mea fierbinte ul-timidui meu suflu: Fii fericit, Gaston!

Sarmamd tau Colibri.

Scrisoareti aceasta facu o impresie extraordinara asupra lui Haller. Abia putu ingana:

- Asa scrie acolo, chiar asa?

- Fireste.

- Si aluia caruia ii scrie, adica sotului ei, ii zice Gaston?

- Da.

- Arata-mi. Trebuie sa fiu sigur!

ii smulse grasanului scrisoarea din mana pentru a o citi el insusi. Terminand, exclama:

- Ciudat, ciudat! Extraordinar!

- Ce?

- Acest nume! Diminutivul ..colibri'.

- Sper ca nu ti-ai zapacit si dumneata mintea prm aiureala asta cu colibri.

- Nu, sigur nu.

- Dar ce-ai dumneata cu Gaston ala, si cu diminutivul Colibri?

- Ast& am sa ti-o spun ni;u tarziu. Acum insa te rog citeste si cealalta scrisoare.

- Hm! Tocmai ma intrebam daca nu cumva faptuim o indiscretie?

- As, de unde! Nu poate fi vorba de indiscretie, cand sunt atatea in joc.

- Zau? Si ce anume e in joc?

- Ceva care o priveste indeaproape pe cunoscuta aceea a mea.

- Nu cumva continui sa visezi? Eu am baut mai devreme cernala, dar nu ma pierd cu firea cand e vorba de un cohbri.

- Haide, haide, citeste scrisoarea si nu ma scoate cHn sarite!

Grasul ii arunca o privire ingrijorata si mormai:

- Amenintari! Bine, ma supun avand in vedere faptul ca suntem colegi. Asculta ce scrie aici:

"Domnului Baron de Bas-Montagne

Trimisul dumneavoastra a fost la mine. Sunteti un om crud, fara inima. Cererile dumneavoastra imi sfasie viata. Dar eu sunt femeie; am inima, am doi copii. Simt ce trebuie sa inseram sa pierzi un copil, sa te lepezi de un fin. N-a fost intentia mea sa rapesc inima lui Gaston al dum-neiavoastra. Dumneavoastra l-ati izgonit. Dar, cu toata cruzimea de care ati dat dovada, vreau sa vi-l redau. Ma retrag din calea dumneavoastra si imi dau incuviintarea pentru divort, desi stiu ca prin asta imi iscalesc sentinta de rnoarte.

Dumnezeu sa ne judece!

Amélie de Bps-Montaigne, nascuta Köhler.'

- Asa este! Nu ma insel! zise Haller, privind in gol. »

- Ce este asa? intreba grasul. Nu ti-e bine cumva?

- Ab, lasa gluma! Nu-ti pot spune totul. Nici nu stiu daca trebuie sa-ti vorbesc despre asta. Dar o ihdi-catie iti voi da, totusi. Fata de care iti vorbesc e una din cele doua copile despre care e vorba aici.

- Ia te uita, ia te uita! Care e, Nanon sau Madelon?

- Madelon, precum iti spusesem.

- Ah, asa e! Dar cum o fi ajuns dama asta aici, in rama noastra?

- Poate iti voi spune candva. Acum n-am timp. Clipele sunt numarate. Madelon pleaca astazi.

- incotro?

- In Franta.

- Si se intoarce?

- Fireste.

- Atunci nu pierzi nimic si avem tot timpul. Madelon aia ti s-a urcat la cap, zau asa. Esti indragostit pana peste urechi. Vezi ca iubirea doboara chiar si pe cel mai puternic om, si dumneata nu esti cel mai puternic, colega.

- Nu observi nimic in ceea ce priveste semnatura?

- La caligrafie sau ortografie?

- Ah! Cum se numeste batranul caruia ii apartin aceste tablouri?

- Untersberg.

-A Si cum ii zice baronului, caruia ii e adresata scrisoarea din urma?

- Domnul de Bas-Montagne.

- Ia tradu numele in nemteste!

- Hm . . . Unter . . . Untersberg! Pe toti dracii! Se potriveste de minune. Mai, mai sa crezi ca Untersberg si baronul francez sunt unul si aceeasi persoana.

- Asa si este.

- Atuftci ar fi socrul Colibriului?

- intocmai.

- Si bunicul. . . cunoscutei dumitale?

- Da.

- Sfanta Fecioara Maria! Iar eu nu -cunosc pe nimeni din familia damei mele de companie! Asta inseamna ghinion sadea. Dar voi afla totul! Voi alerga prin Berlin, de-a lungul si de-a latul, pana dau de ea si o pun sa mi se spovedeasca. Va trebui sa mi se legitimeze, sa-mi arate totul, legitimatia de serviciu, buletinul de identitate, actul de nastere si de botez; pana si buletinul de vaccinare voi cere sa mi-l prezinte. Cu mine nu se joaca nimeni. Unul e Hieronymus Aurelius Schneffke, Trebuie sa ma insor cu ea si pace! Asta e limpede oa lumina zilei.

- Ai incerca pana si o partida de lunecus si o rostogolire de pe cal, nu-i asa?

- Da. As indrazni orice, doar sa ma insor cu ea. E clar ca lumina zilei.

- Bun. Eu iti dau binecuvantarea si ajutorul de care vei avea nevoie. Dar acum sper ca ma voi putea bizui, la randu-mi, pe sprijinul dumitale.

- Oricand poftesti. Pe un camarad care se afla la ananghie il sprijin din toata inima. Cat vrei sa-ti im-prtunut?

Vari mana in buzunar si scoase pimga.

- Lasa glumele astea idioate! Mie nu-mi arde de asa ceva. Mai bine raspunde-mi la ce te voi intreba.

Schneffke isi puse punga ia loc:

- Asta-mi convine. Raspunsuri dau cu mai mare placere decat parale. intreaba!

- Cunostinta dumitale, Untersberg, are maniere de om distins?

- Are manierele unui baron, care la doi ani o data are si el trei clipe de luciditate, sau se poarta ca un nebun care la fiecare doi ani e trei clipe baron.

- Ce vorbeste rhai bilne: franceza sau germana?

- Mormaie la fel de bine amandoua.

- Ce varsta are?

- Vreo saizeci de ani, dupa socoteala mea.

- Trebuie sa-l vad si sa vorbesc cu el. Poti sa ma prezinti?

- Da, insa o sa te azvarle afara.

- O sa-i vina greu sa faca asta.

- Ei, as! Are un caine, un dog urias, cu care n-o sa te poti masura.

- Ca doar n-o asmuti cainele impotriva mea?

- Ba cu siguranta c-o va face in cazul ca nu vei sterge putina imediat, daca n-o sa vrea sa te primeasca.

- Trebuie sà incerc totusi.

- N-ai decat. Voi vorbi cu el si o sa-ti dau de veste cand poti veni.

- Ce, sa vorbesti intai cu el? iti inchipui cumva ca am timp de pierdut? Nu ti-am spus ca domnisoara Madelon pleaca in voiaj? Pana atunci trebuie sa stau de vorba ou nebunul.

- Cu neputinta.

- Ba e foarte cu putinta. Recomanda-ma ca pictor.

- N-am ce cauta acum la el.

- Pai ai tablourile lui aici.

- Astea trebuie curatate mai intai.

- Bine, iti dau o mana de ajutor. Haide!

HaUer lua buretele si se apuca sa frece de zor tablourile. Dar lucrul nu era pe placul grasunului. Schneffke se scarpina dupa urechi si zise:

- Cu ocazia asta o sa-mi pierd iar favoarea batranului. Va trebui sa renunt sa-i mai calc pragul.

- Nu face nimic! Te despagubesc eu.

- Ni mai spune. Atat de bogat esti?

- Cat am, ajunge pentru dumneata. Hai sa lucram. ? Trebaluira de zor si in scurt timp fura gata.

- Acum plecam! zise Haller. E departe?

- Ceva mai incolo, la numarul saisprezece, casa din fundul curtii, etajul IV.

- Da incoace portretul ala de femeie si hartiile! Vru sa le ia, dar grasul ii dadu peste mana.

- Oho! Las-o mai domol! Obiectele acestea imi apartin in primul rand mie. Batranul nu e oricand in toate imintile. Nu se poate vorbi cu el la orice timp si despre orice lucru. Trebuie sa vad intai daca e in toane sa primeasca fara primejdie comunicarea mea.

- Dar va vedea portretul si scrisorile.

- Ba nu. Voi aranja tabloul asa cum a fost inainte.

- Nu e nevoie, caci tocmai despre portret vreau sa vorbesc cu dansul.

- Va trebui sa renunti la asta, stimabile. Un om slab la creier trebuie tratat cu mare atentie. Nu vreau sa ma expun la o repetare a scenei care mi s-a intamplat atunci. iti voi face pe plac si te voi duce IA el, dar restul trebuie sa-l lasi in seama mea.

- Timpul meu e pretios!

- Prostii. Dama se va intoarce. Atunci ii vei povesti totul. Asa! Tabloul e gat;i! Vino! Ah, unde mi-e palaria? Schneffke se uita prin camera, fara sa zareasca insa ce cauta. Haller ii veni din nou in ajutor.

- Acolo, in colt!

- Corect! Nimic nu-i mai important decat ordinea. Lua palaria, si-o puse pe cap si se incarca cu tablourile.

Plecara. Strada era foarte animata, iar pe trotuar mergeau multi oameni. Aproape de tinta dadura sa treaca pe dinaintea unei porti, tocmai cand iesea o trasura. Grasul mergea inainte. Avea toate tablourile sub brat si, pentru ca. nu le putea cuprinde cu bratele sale scurte, gafaia. in fiecare moment era gata sa-i alunece vreunul.

Vazu caii, care erau gata sa-l calce in picioare. inapoi nu mai putea da, de aceea facu o saritura uriasa inainte. Trasura trecu prin spatele lui, si bietul Hieronymus scapa de primejdie, insa dadu peste alta.

Trupul sau mic, gras, nu era potrivit pentru o astfel de saritura; ca sa-si tina echilibrul avea nevoie de brate. Asa ca, facand saritura, le intinse fara voie, scapand din vedere faptul ca tinea tablourile. Acestea zburara cat colo, la dreapta, la stanga si in fata. Cand picioarele ii atinsera pamantiii, unul din tablouri se nimeri intre ele, ceea ce-l facu sa-si piarda echilibrul si cazu jos, cu toata greutatea trupului.

- Mii de draci! Afurisitii astia de colibri! scarsni el. Trecatorii se oprira si izbucnira in ras.

- Ce-ati gasit de ras? se rasti el la dansii, fara sa se ridice de jos.

Dar cine se afla in fata sa, cu piciorul pe palaria sa calabreza, care-i cazuse la pamant? Emma von Greifenklau, presupusa dama de companie.- Se ducea in vizita la Madelon, s-o anunte ca se intorsese din calatorie.

Recapatanduhsi prezenta de spirit, Schneffke isi inalta bustul si zise:

- Iertati-ma duduie ca am indraznit sa ma folosesc de prilej, ca sa ma arunc pentru a treia oara la picioarele dumneavoastra. E cel mai mare noroc care poate exista pentru mine. ,

- De aceea te folosesti cu atata zel de astfel de prilejuri? rase ea.

Grasul se ridica de jos si incepu sa-si scuture hainele.

- imj dati voie sa-mi iau si palaria, duduie. E cea mai marfe onoare pentru ea de a fi fost atinsa de aceste picioare.

- Ei, dac-o fac atat de fericita, atunci n-am nevoie sa ma scuz ca am calcat-o din greseala.

Dimpotriva as fi preferat sa fiu eu in locul palariei. Dar ce stai aici si casti giura, colega? Am de vorbit ceva urgent cu domnisoara aceasta. Ridica dumneata, te rog, in vremea asta tablourile, ca sa nu fim nevoiti sa le spalam pentru a doua oara.

Haller isi scoase palaria in fata Emmei. La cuvintele lui Schneffkei inalta din umeri si, facand un semn unui om de serviciu care se afla acolo, se indeparta incetisor in asteptarea camaradului sau.

Bondocul isi ridica palaria si, tinand-o politicos in mana, ii zise tinerei, in vreme ce omul isi facea de lucru cu tablourile:

- Da, am de vorbit cu dumneavoastra si inca foarte urgent.

- Serios? spuse ea. Nici nu banuiesc ce-ai putea avea de vorbit cu mine.

El privi in juru-i si vazu ca trecatorii se imprastlasera. Nu mai era nimeni de fata.

- Nu stiti? zise el, facand o mutra mirata. Nici nu banuiti? Un barbat care de trei ori la rand se arunca la picioarele unei doamne, si inca sub cerul liber, nu poate avea decat un singur subiect despre care ar dori sa vorbeasca.

- Ah, da, acum inteleg. Ghicesc care e subiectul.

- Adevarat? spuse el, bucuros. Ei, spuneti despre ce as vrea sa vorbesc cu dumneavoastra?

- Despre ghinionul grozav pe care-l ai de fiecare data cand ma intalnesti.

- Ghinion? intreba el, dezamagit. Ghinion sa fie asta? O, nu! Dimpotriva, e noroc. intamplarile acestea ar trebui sa va dovedeasca cat de mult as vrea sa stau toata viata la picioarele dumneavoastra.

- intocmai ca palaria?

- Da, intocmai ca palaria mea calabreza, care e vrednica de invidiat. O asemenea calcatura e o fericire cereasca, cea mai mare voluptate din cate exista pe pamant.

- Ah, esti poet!

- Eu sunt Hieronymus Aurelius Schneffke. Cu asta am spus totul. M-am prezentat, dar n-am avut inca fericirea sa aflu numele dumneavoastra.

- L-ai auzit in tren.

- Nu in intregime. imi amintesc doar ca doiimna cu care v-ati aflat, v-a spus Emma.

- Acesta este numele de botez.

- Si cel de familie?

- Greif, raspunse ea. Ti-e de ajuns asta?

- Si inca cum! De ce nu mi-ar fi de ajuns acest nume? Suna doar tot atat de poetic ca al meu, Schneffke. Numai ca acesta e mai germanic, mai teutonic. Dar as putea sti si unde locuiti?

- Nu crezi ca esti putin cam . .. curios?

- Nu, caci asta e legat de chestia cealalta. Cine era doamna cu care stateati la ,.Galeriile Sfinte' din Tharandt?

- Doamna contesa de Eschenrode. Asta cred c-ai auziit?

- Da, insa nu mi-am intiparit prea bine numele conitei. Al dumneavoastra cu siguranta ca nu l-as fi uitat. Si sunteti dama de companie la dansa?

- Se poate spune si asa. Buna ziua, domnule Hieronymus Auifelius Schneffke!

Se intoarse si isi vazu de drum.

- La revedere! striga el dupa dansa. Ne mai vedem noi!

Si, luand-o si el inainte, isi spuse:

- Dracoasa fata! Frumoasa, distinsa, prietenoasa, putin mandra si ironica. Trebuie s-o am, trebuie s-o am!

Le duse la Haller care, cu servitorul langa el, il as-tepita.

- Sunt raniti colibrii? intreba de departe.

- Nu; dar dumneata?

- La trup nu, dar in inima da. Emma Greif aia e o faptura minunata. Dumnezeu poate fi mandru ca a izbutit sa creeze asa ceva.

- Si dumneata poti fi de asemenea mandru ca la fiecare intalnite cu ea ii cazi la picioare.

- Da, pare ca mi-a intrat in reflex.

- Si ce parere are dansa? Mergeau impreuna pe trotuar.

- Dansa? intreba grasul. Foarte buna!

- O fi amuzand-o.

- As! O dama de companie, care se opreste pe strada cu un tanar, e indragostita de el. Si-apoi, mi-a dat toate informatiile cerute, ceea ce e un semn bun.

- Hm! Asadar, Greif ii spune?

- Da.

- E intr-adevar dama de companie la doamna general?

- Da.

- De unde e de loc?

- Asta nu stiu.

- Ce-s parintii ei?

- Toate astea pu ma privesc. indata ce va fi sotia mea, voi afla.

- Felicitarile mele!

- Multumesc. Afacerea e ca si facuta. Dar uite c-am ajuns la numarul saisprezece. Plateste-i servitorului. O sa iau eu iarasi tablourile.

- Si te vei rostogoli cu ele pe scari, de la etajul al patrulea.

- Daca esti atat de ingrijorat, atunci sa impartim juma-juma. Cu asta iti castigi simpatia batranului.

Luara tablourile si urcara cu ele la etajul al patrulea. Grasul suna la o usa pe care nu se vedea nici un nume. Dupa catva timp, aceasta se intredeschise, fara ca lantul de siguranta sa fie scos.

- Cine-i acolo? se auzi un glas aspru.

- Eu, Hieronymus Aurelius .Schneffke.

- Bun, bun! Vii la tanc.

Usa fu deschisa cu totul si un barbat slabanog, cu barba carunta se ivi in fata celor doi. Purta o pijama veche si in picioare niste papuci rupti. Pe cap nu mai avea fir de par. Obrajii ii erau scofalciti si in ochii-i adanciti in orbite sclipea nebunia. Zarindu-l pe Haller, puse mana iarasi pe lantul de siguranta si striga cu glas ragusit:

- Nemaipomenit! Mai aduci pe cineva cu dumneata!

- Nu puteam duce singur tablourile, stimate domnule Untersberg, se scuza bondocul.

- Dar tot singur le-ai luat de aici.

- Ba nu, am fost nevoit sa iau un hamal ieri. l-am dat cinci grosi de argint pentru asta.

- ii vei capata inapoi. De ce n-ai luat si azi un hamal?

- Pentru ca domnid acesta se afla intamplator la mine si mi-a oferit serviciile sale. Cand poti economisi cinci grosi, de oe n-ai face-o? Asta-i limpede ca lumina zilei.   

- O sa-i dau un bacsis si poate sa plece.

- Asa ceva mi merge. S-ar simti ofensat. E un coleg de-al meu.

- Ah, atunci se schimba lucrurile. Sa intre! Untersberg le facu loc celor doi si patrunsera intr-o

camera plina cu rafturi de carti, care ajungeau pana la tavan. Batranul inchise usa, puse lantul si lua tablourile, pe care le examina pe rand. . - Sunt multumit, zise el. Apoi, adresandu-se lui Haller:

- Stii si dumneata sa pictezi colibri?

- Da. Cat se poate de bine.

- Asadar, nu esti un incepator?

- Nu.

Batranul se dadu un pas inapoi. Chipul sau palid pana atunci se facu rosu de manie si ochii-i avura o lucire sinistra.

- Ai stiut iista? il intreba pe Schneffke.

- Nu. Mi s-a recomandat drept pictorul Haller si mi-a aratat cateva desene. Deoarece nu prea faceau papale, am presupus ca e un incepator.

- Norocul dumitale! As fi pus cainele sa te sfasie. Stii prea bine ca nu-i ajut decat pe incepatori. Aia care au deja un nume pretind onorarii prea mari, ceea ce depaseste mijloacele mele. Cum ii zice acestui domn?

- Haller, din Stuttgart.

- Bun! Domnule Haller, te poftesc sa parasesti locuinta mea!

- Dar va rog domnule, incerca Haller sa-l imbuneze, vin cu cele mai bune ganduri si nu stiu sa fi. . .

- Ce stii sau ce nu stii, putin imi pasa! striga batranul. Pentru mine principalul lucru e ceea ce stiu eu. Pleaca!

- Va asigur insa ca . . .

- Cara-te, sau .

- Dar dati-mi voie sa va spun ca eu . . .

- Tigru!

Prin usa deschisa a camerei alaturate dadu buzna un dog urias, care, la un semn al batranului, se infipse amenintator in fata lui Haller.

- Ei, pleci sau nu? intreba Untersberg. Pazitorul meu stie bine ce are de facut in cazul din urma.

Haller isi dadu seama ca nu putea tine piept animalului, incerca totusi sa mai spuna ceva:

- Va asigur ca am venit cu gandurile cele mai bune. Am auzit de vestita dumneavoastra colectie de colibri si. . .

- Ce te privesc pe dumneata colibrii mei? strig;i batranul, plin de manie. Ce stii dumneata pentru ce pun eu sa mi se picteze astfel de pasari? Vezi cainele? Daca mai spui o singura vorba se va azvarli asupra dumitale. Iesi! Atentie, Tigrule!

Aceste cuvinte fusesera zbierate cu o furie anormala. Cuvantul "colibri' il enervase mai rau. Nebunul arata sinistru, avea o infatisare aproape satanica. Tremura din tot corpul, ochii-i scanteiau.

Haller isi dadu seama ca orice impotrivire ar fi fo.st zadarnica.

- Buna ziua! spuse Haller si pleca.

-Sa nu te mai prind pe aici, striga batranul, in-cuind usa dupa el. Apoi, intorcandu-se spre Schneffke:

- De ce mi l-ai adus pe omul acesta?

- Fara nici o intentie, domnule Untersberg, raspunse Schneflfke.

-Adevarat? spuse batranul, sfredelindu-l cu privirea pe bondoc.

- Dar le intentie as fi putut avea?

- De, stiu eu! Urasc iscoadele. Nu rabd spionii, care vin numai sa vada si sa auda ce se petrece pe aici. Dumneata esti un om nostim si astfel de indivizi nu-s nicio-daita vicleni. De aceea te si rabd la mine. Dar iti poruncesc sa nu-mi mai aduci niciodata pe cineva, caci altfel pun cainele sa te alunge,si pe dumneata si nu mai calci niciodata pragul acestei case.

- Asa voi face.

- Bine! De fapt vroiam sa caut azi impreuna cu dumneata acel document de divorce; apoi am de lucrat toata noaptea si trebuie sa am mintea limpede. Am insa altceva pentru dumneata.

Dar daca documentul s-ar gasi? intreba Schneffke.

- Ce-i cu intrebarea asta? Ce te priveste pe dumneata ce voi face eu cand se va gasi actul? Sa ma fi inselat totusi? Nu cumva esti un spion?

Batranul il privi banuitor pe pictor.

- As! Sunt prietenul si ajutorul dumneavoastra, altceva nimic.

- Atunci sa nu mai pui intrebari! Nu ma gandesc acum la documentul acela. N-are decat sa ramana asctms! Ba chiar nu trebuia sa iasa la iveala. M-ar face sa-mi pierd cumpatul As intreprinde poate ceva care n-ar trebui, la spune, nu-i asa ca ai calatorit mult?

- Abia ieri m-am intors dintr-o excursie mai im- portanta.

Batranul il privi ca absent, dadu incetisor din cap si zise:

- Da, mi se pare ca am auzit c-ai fost plecat. Dar pentru voiaj se cer mai multe decai crezi. Sunt intamplari, piedici si intreruperi pentru care nu esti pregatit. Si atunci trebuie sa fii om iscusit. Ai experienta?

- Cred ca da.

- Si prezenta de spirit?

- Cu prilejul ultimei mele excursii am dat dovada de asta in trei randuri.

- Ma bucura. Am nevoie de un om hotarat si cu prezenta de spirit, care sa se priceapa a calatori. Dar inca ceva; stii frantuzeste?

- Da. Am stat de vorba chiar cu dumneavoastra in limba aceasta.

- Se poate. Nu-mi mai aduc aminte. Si acum, ultima intrebare: ai timp acvim sa faci o calatorie in Franta, pe contul meu?

- De fapt, n-as avea timp.

- Dar ce treaba ai?

- Trebuie sa fac niste schite urgente.

- Pentru asta e timp mai tarziu.

- Dar trebuie sa traiesc, si daca nu lucrez nu castig nimic.

- O sa te platesc, si inca bine.

- Dar vedeti ca mai am si alte chestiuni, alara de schite.

- Ce anume?

- Hml ofta grasul, stingherit.

- Asta nu-i raspuns. Vreau sa stiu ce te mai retine.

- Pai mi s-a oferit tocmai acum prilejul sa ma ocup de o tanara doamna.

- Ce-i ea?

- Dama de companie.

Privirile batranului scaparara iarasi.

- O dama de companie? Numai una?

- Da.

- Nu-s doua?

- Nu.

- in ce strada?

- Pe strada noastra.

Batrarful stranse pumnii, se apropie de Schnetffke si ifttreba cu ton amenintator:

- Are o sora in Franta?

- Asta nu mai stiu.

- Ba stii! Trebuie sa stii! Cum ii zice pe nume?

- Emma.

- Emma? Nu Madelon?

- Nu.

La intrebarea aceasta, Schneffke ciuli urechile. Banuielile lui Haller .pareau sa se confirme deci.

- Nu cvimva serveste in familia urmi ofiter? mai intreba Untersberg.

- Ba da.

- Miile tonnerres! Cine e acest ofiter? Poate contele Hohenthal, oare locuieste si el in apropiere?

- Nu, e generalul von Eschenrode.

Batranul isi lasa pumnii in jos si scoase un oftat de usurare.

- Ah, cat pe ce sa cred ca nu mai pot avea incredere nici in dumneata. Dar ce ai cu fata?

- Ce sa am cu ea? O iubesc.

- Ei, lasa ca n-o s-o pierzi daca vei pleca pentru catva timp.

- Cat am sa lipsesc?

- Poate o saptamana.

- Ei, asta n-ar fi o vesnicie.

- Si-ti dau o mie cinci sute de franci bani de drum.

- Drace! Asta e o suma, nu gluma!

- Ei, vezi! Si ce-ti prisoseste, e al dumitale.

- Si mai bine!- Dar unde sa plec? Poate la Paris?

- Nu. Acum o jumatate de ceas am primit o telegrama care aproape ca m-ar indemna sa intreprind singur calatoria. Dar vezi ca sunt batran si slab, asa ca n-as putea rezista oboselii. De aceea sunt nevoit sa trimit un reprezentant. Esti singurul om in care am incredere si de aceea vreau sa te trimit pe dumneata.

Se duse la masa, lua o hartie si i-o dadu bondocului.

- Ia citeste! Schneffke citi:

la incunostiintez ca tata a murit.

Mi-a spus sa fac asta pe cand era pe patid de moarte.

Charles Berteu

- Ei, ce zici de astei? intreba batranul.

- Zic ca a murit cineva.

- Dar cine?

- Batranul Berteu.

- Batranul Bei-teu, zici? intreba Untersberg, devenind iar banuitor: il cunosti cumva?

- Habar nam cine e.

- Dar atunci cum poti vorbi de batranul Berteu, de vreme ce nu-l cimosti?

- Pai scrie in depesa. Cand fiul scrie ca tatal e mort, atunci fireste c-a murit batranul si nu tanarul.

- Asa! Repet: sa nu mai folosesti cuvinte care ma fac sa ma indoiesc de dumneata. Banuiesti acum care va fi sarcina dumitale?

- Sa-l caut pe tanarul Berteu?

- Da; si-apoi?

- Sa-l intreb de ce boala a murit tatal sau, de tuberculoza sau de iaringita.

- Nu asta. Cauza mortii putin ma intereseaza. Daca s-a spanzurat sau s-a inecat, nu-mi pasa. Ai cumva ceva talente de detectiv?

- Da.

- Bunr. Te-ai insarcina, deci, sa cercetezi «ceva in taina?

- Eu si soarele scoatem totul la lumina zilei.

- Nu-mi spune mie proverbul asta blestemat! Ce intelegi prin soare? Crezi ca si in cazul meu vei descoperi ceva?

- Nicidecum!

- Atunci lasa vorbele astea idioate! iti voi da acxrni indicatiile necesare. Raposatul Berteu avea doua fiice adoptive .. .

- Or fi fost fete frumoase?

- Prostii! Nimeni nu stie cine a fost tatal acestCr fete.

- Se-intampla si dintr-astea.

- Uneia ii zice Nanon, celeilalte Madelon.

- O sa memorez aceste nume.

- Cea dintai e blonda, si cealalta bruneta.

- Capriciile naturii. Poate ca una a baut numai lapte cand era copila, iar cealalta cafea.

- Lasa, te rog, glumele! Aceste fete au devenit dame de companie.

- Unde?

- Asta nu te priveste. N-ai ce sa intrebi, trebuie numai saasculti. Batranul, adiCa tatal adoptiv, a cunoscut taina originii lor. Vreau sa stiu daca nu cumva a spuS-o cuiva inainte de a muri.

Fireste ca Schneffke isi dadu seama despre ce era vorba. Batranul acesta sucit era bunicul celor doua fete. Se purtase nedrept cu ele si acum se temea si avea mustrari de constiinta. Dar pictorul nostru stia ca nu trebuie sa dea pe fata ceea ce gandeste.

- Sa plec, va sa zica acolo, ca sa aflu de la fiu daca tatal sau si-a tinut gur;i sau nu?

- Da. Esti in stare de asa ceva?

- Fireste. Sunt convins ca voi iziDUti.

- Vei cauta sa-ti castigi increderea lui.

- Da. in mod cat mai discret.

- Si-l vei iscodi?

- in toate privintele.

- Vei proceda la fel si cu anturajul sau?

- Fireste. Dar nu-l voi lasa sa banuiasca ce am de gand. Nici macar numele meu adevarat nu i-l voi spune.

- Foarte bine. Vad ca esti omul potrivit.

- Si nici ca vin din Berlin nu trebuie sa stie?

- Sigur ca nu.

- Sau ca m-ati trimis dumneavoastra?

- Daca spui asta, iti rasucesc capul la spate.

- Aolei Dar nu stiu inca unde trebuie sa plec.

- La castelul Malineau.

- Habar n-am despre castelul asta!

- E prin tinutul Etain.

- Nici de acesta n-am auzit.

- Intre Metz si sau mai exact, la nord-est de Verdun. Ti-am schitat drumul. Uite!

Lua de pe masa o hartie si o intinse pictorului.

- Multumesc. Se va face totul precum doriti.

- Dar pleci imediat.

- Ah! Astazi inca?

- Da. Chestia e xirgenta. Trenul pleaca la unu.

- La unu ziua? Sfinte Sisoie!

- Stiam ca vei veni si am pregatit totul. Si banii sunt numarati si impachetati. Uite, ia-i!

Lua de pe masa o punga si i-o dadu. Bondocul o vari repede in buzunar.

- Foarte bine! Asadar, o mie cinci sute de franci?

- Da, si poate ca inca ceva pe deasupra ca incurajare. Ma pot bizui pe dumneata?

- Ca pe dumneavoastra insiva.

- Sa speram. Nu te vei intoarce pana nu-ti vei fi indeplinit hiisiUnea?

- Bineinteles ca nu. Nu plec pana nu aflu daca batranul a marturisit cuiva taina sau nu. Sanatate!

- Buna ziua!

Batranul incuie usa in urma lui Schneffke si se aseza la masa, cu telegrama in fata. Pictorul, insa, abia ajunse in gang, ca-si sooiase repede punga si o deschise.

- Pe toti dracii! spuse el, vesel. O mie cinci sute de .franci! Aoleu! Ma dtic sa-mi cumpar repede un costum, lenjerie si un geamantan. Voi vedea lumea fara sa ma coste un ban. L-am ghicit pe batranul ticalos. Are, ce-i drept, portretul si scrisorile, dar nestiind unde se afla pot fi sigur de ele.

18. ITE INCURCATE

Emma von Greifenklau sunase zadarnic la Madelon. Presupunand ca prietena ei se dusese la vaduva fimc-tionarului, urca la etajul unde locuia aceasta.

Madelon si vaduva o intampinara cu bucurie.

- Sa nu te mire, spuse vaduva in cursul discutiei, ca vei vedea azi si un domn la noi.

- O fi, desigur, fiul dumneavoastra.

- Nu, ci chiriasul meu.

- A! Ati inchiriat?

- Da, ieri si pare sa fie un barbat foarte de treaba.

- Ce profesie are?

- Artist.

- Actor, scriitor?

- Pictor.

- Asa! Nu prea iubesc categoria asta de oameni.

- Dar vezi ca domnul Haller pare sa fie im om foarte cumsecade, distins chiar, spuse Madelon.

- Si mie mi-a facut aceasta impresie, confirma gazda.

- Haller se numeste? intreba Emma. De unde e?

- Din Stuttgart.

Chipul Emmei se insufleti deodata.

- Care vasazica, face impresia unui om distins? mai intreba ea.

- Fara indoiala, raspunse Madelon.

- N-are ceva militaros intr-insul?

- E adevarat. Are infatisarea unui ofiter in civil. il cunosti cumva?

- Nu. Dar stiu din experienta ca un om care de la piima vedere iti face o impresie distinsa, are totdeauna ceva militaros intr-insul.

- O sa ramai surprinsa cand vei vedea ce bine seamana cu sergentul-major Fritz.

- Cu Fritz? inti-eba Emma, in vreme ce o cuta ii aparu pe frunte. Adevarat?

Auzind numele lui Haller, ea se gandise, fireste, la scrisoarea pe care i-o trimisese fratele de la Ortry, anun-tandu-i sosirea unui spion francez, cu numele de Haller. Acum, pomenindu-se de acea asemanare, gandul ii zbura la pictorul pe care-l intalniise in cateva randuri, de fiecare data in imprejurari ciudate.

- Da, seamana de minune, zise gazda.

- Poate ca-l voi intalni intamplator. inainte, insa, trebuie sa va fac o comunicare discreta. Trebuie sa va incredintez un lucru despre care sa nu pomeniti nimic fata de altii. Nu-i asa ca-ti iubesti patria, Madelon?

- Foarte mult chiar.

- Mai mult decat Germania? Fata sovai o clipa, apoi raspunse:

- Ce-as pmtea spune? Franta e patria mea, iar Ger-manlia tara adoptiva.

- Atunci pot vorbi, caci nu vei face nimic care ar putea fi vatamator tarii tale adoptive.

- Niciodata.

- Atunci, spune-mi, te rog, daca domnul Haller a stat de vorba cu tine.

- Da, aici, aseara.

- Si probabil ca s-a informat de familia mea? Madelon si vaduva se privira intrebator. Haller le rugase sa nu pomeneasca nimic de asta.

- Fii sincera! o ruga Emma. Sper ca-mi vei spune adevarul.

- Pai, zise vaduva, codindu-se, trebuie sa-ti marturisesc ca s-a informat intamplator de familia Greifenklau.

- in special de fratele meu?

- Da.

- A intrebat unde se afla?

- Da.

- Daca e greu de patruns la noi?

- Foarte adevarat.

- Si, desigur, ca i-ati spus ca vin pe aici dan cand in cand?

- De unde stii toate astea?

- Banuiesc numai. Si fireste ca buna mea Madelon a pomenit ca suntem prietene?

- Da, am spus, draga Emma. Am facut o greseala?

- O, nu. Dar mai presupun ca el a rugat-o sa-i inlesneasca cunostinta cu mine si cu ai mei, nu?

- Da, si i-am fagaduit chiar.

- Atunci e un om de societate placut?

- Da.

- Cred ca nu i-ar veni greu sa se introduca. Cine se pricepe sa castige atat de lesne simpatia bunei mele Madelon, ar putea fi numit un om primejdios.

- O, nu, primejdios nu este.

- imi place ca-l aperi. Raman insa la parerea mea c-ar putea fi primejdios.

- Ai motive pentru asta, domnisoara Greifenklau? intreba vaduva.

- Da, foarte serioase si starui ca e un om cat se poate de primedios, si inca pentru noi toti.

Madelon pali. O cunostea bine pe prietena sa si stia ca n-ar fi vorbit astfel fara motiv.

- Atunci te pomenesti c-o fi un criminal?

- Nu, insa ceea ce face poate deveni catastrofal pentru noi.

- Si noi l-am luat drept un om nespus.de cumsecade si de distins! Cat de lesne te poti insela. Are ochi atat de blanzi si sinceri! E de ajuns sa-l privesti in fata, ca sa capeti incredere intr-insul.

- Si totusi, e cum am spus. E pur si simplu un'.. . spion, o iscoada a francezilor.

Vaduva ,sari in sus de pe scaun. Ea, patriota germana, adapostea in casa un spion! Era ingrozitor! ----Un spion! exclama dansa. Esti sigura?

- Cat se poate de sigura. Pictorul Haller mi-a fost anuntat de fratele meu.

- Asta e de-ajuns. Fratele dumitale e un barbat care stie ce spune. Haller acesta trebuie sa plece imediat de aici! I-o voi spune imediat ce va veni acasa. Ba o sa pun sa-l si aresteze.

- Asta .sa n-o faci, in nici un caz!

- Dar atunci ce sa fac?

- il vei tine aici, il vei ingriji bine si sa nu-l lasi sa banuliasca nimic din ceea ce stii despre el.

- E cu nepuitinta!

- Ba e chiar de datoria dumitale sa procedezi asa. Si iata de ce! Fara sa fiu nevoita a trada ceva, va pot spune ca fratele meu se bucura de increderea autoritatilor mihitare superioare.

- Nu e tradare. Pentru ca acest amanunt il cunoastem toti. Fratele dumneavoastra afla lucruri pe care multi ofiteri superiori nu le banuiesc.

- Si in legatura cu asta, va mai pot spune ca e de neanlaturat izbucnirea unui apropiat razboi cu Franta.

- .Se vorbeste despre asa ceva

- Fraiita vrea sa se incredinteze daca fortele ei sunt la nivelul alor noastre. Si deoarece treaba asta nu se poate face in mod deschis, a inundat Germania cu iscoade.

- Si Haller e unul dintr-acestia? E francez, asadar?

- Da.

- Nu e din Stuttgart?

- Nici pomeneala. La Paris se stie tot atat de bine ca aici ca fratele meu se bucura de increderea superiorilor sai si ca i se incredinteaza misiuni care ii ingaduie sa cunoasca exact raporturile dintre Gerrnania si Franta. iti consecinta, printr-insul se poate afla cel mai usor ce vor sa afle dusmanii nostri. De aceea i s-a dat lui Haller misiuntea sa plece la Berlin si sa-l iscodeasca pe Richard. .,Pictorul' urmeaza sa se introduca in familia noastra si sa caute a afla cat mai mult cu putinta.

- Si, totusi, sa-l las sa locuiasca la mine? intreba vaduva.

- Neaparat. Eu insumi il voi invita la noi. Ne vom lasa descusute si-l voi lega la gard. Ma intelegi?

- Ah, acum pricep! Va raporta la Paris numai lucruri false.

- Da. in felul acesta suntem noi cei castigati.

- Dar daca ma interogheaza?

- Oricum nu ai ce sa-i spui!

- Adevarat. Dar ceva tot trebuie sa-i povestesc.

- Atunci relateaza-i ca ne e frica de Franta, ca nu suntem uniti cu nemtii de la sud, ca rusul si englezul ne urasc si ca datorita anului 66 nici austriacul nu ne prea agreeaza. Soldatii nostri nici nu vor sa auda de razboi,

|la fel si ofiterii. Praful nostru de pusca nu-i bun de ni-imic, armele noastre nu se compara cu cele frantuzesti, iar impotriva mitralierei chiar nu avem vreo sansa. Celelalte doua o privira pe Emma uimite.

- Cam lunga poveste! replica vaduva. Deci credeti ca ar fi bine sa-l gazduiesc in continuare?

- De la sine inteles. La noi va fi tratat chiar ca un prieten al casei. Dar, draga Madelon, abia acum observ ca esti imbracata ca pentru calatorie!?

- Da, trebuie sa plec. Discutia noastra a fost atat de interesanta, incat n-am putut vorbi despre altceva.

- Unde vrei sa pled?

- Foarte departe, in Franta.

- in Franta? exclama Emma, uimita. Si tocmai acum? Asa, deodata? Pentru ce?

- Sora mea mi-a telegrafiat ca tatal meu adoptiv a murit. Am datoria sa-l conduc pe ultimul drum.

- Sora ta de la Ortry?

- Da. S-a inapKiiat cu domnisoara de Sainte-Marie din calatorie si acimi e acolo.

- Tatal tau adoptiv locuia parca langa Etain?

- Da, la ca.stelul Malineau.

- Ce irum lung! Cine te insoteste?

- Nirfteni.

- Atunoi esti foiarte curajoasa. Doamna contesa Hohenthal stie de plecarea ta?

- Am anuntat-o printr-o scrisoare.

- Ce pacat! Speram sa te vad mai des dupa intoarcerea mea. Un singur lucru ma bucura, faptul ca vei avea fericirea sa-ti revezi sora.

- Ne-am despartit de ani de zile si scrisorile ei sunt foarte scurte. Ultima scrisoare a fost, in mod exceptional, mai lunga. Era vorba intr-insa de un om a carui soarta se aseamana mult cu a noastra. E un sarman strangator de buruieni din Thionville.

Emma deveni atenta. Ea stia ca Fritz se angajase ca strangator de buruieni la Thionville.

- Suna foarte romantic, zise ea.

- E intr-adevar romantic. Bietul om n-are parinti, e un copil gasit. A fost descoperit in zapada si de aceea i s-fi dat numele Schneeberg.

Emma era acum sigura ca Fritz era cel in cauza.

- Si. probabil ca din cauza aceasta, sorei tale ii este mila de el?

- Chiar foarte mult. Doar suntem si noi orfane. De curand, a stat de vorba cu el si astfel a aflat ca poarta asupra sa un semn de recunoastere, cu ajutorul caruia ar fi cu putinta sa-si regaseasca parintii. Nanon auzise candva la Paris de o doamna, careia i-au fost rapiti doi copii, frati gemeni.

- Frati gemeni? Cine este doamna?

- Din pacate Nanon i-a uitat numele, iar prietena din Paris, caro i-ar fi putut da lamuriri, a plecat in Italia. Sorei mele i se pare ca-si aminteste ca aceasta doamna era nemtoaica. in cazul acesta n-ar fi exclus ca ea sa se afle la Berlin, si de aceea imi scrie Nanon sa ma interesez daca exista aici o familie careia sa i se fi rapit doi gemeni in urma cu vreo douazeci de ani.

Pe chipul Emmei se intipari o nespusa incordare.

- Nanon nu scrie si altceva despre doamna in cauza?

- Atata doar ca ea n-a uitat nici dupa atatia ani pierderea suferita si poarta mereu doliu mare.

- Doamne sfinte! Si care e semnul de recunoastere?

- Un dinte de leu atarnat de un lantisor de aur. Emma sari de pe scaun.

- Spune mai departe! exclama ea. Cum e dintele? Este gol si daca desurubezi coroana de conte, fixata

in partea de jos, ies la iveala doua fotografii mici, infatisand o femeie si un barbat.

- Acesta e! Acesta-i dintele! exclama Emma, im-preunandu-si mainile.

Cele doua femei st uitara uimitt la ea.

- Stii si tu ceva de dintele acesta? intreba Madelon.

- Mai mult decat banuiesti. Nu ti-am povestit niciodata nimic?

- Nici o vorba.

- Si nici despre matusa Eschenrode?

- Nu.

- Ca ea poarta mereu doliu?

- Asta stiu, dar motivul nu-l cunosc.

- Atunci afla ca acum douazeci de ani a pierdut doi copii gemeni. Toate cercetarile au ramas zadarnice.

- Atunci ea e! Mama a fost gasita. Cat o sa se bucure Nanon cand o sa-i povestesc! exclama Madelon. Iar tu, tu trebuie sa alergi la matusa, sa-i duci vestea, iti dau scrisoarea surorii mele, s-o poata citi. Ma duc s-o aduc.

- Sa mai asteptam putin! o retinu Emma. Chestiunea e pyea importanta ca sa ne pripim. Cci-e vasazica, Schneeberg are intr-adevar dintele?

- Da.

- Stii pentru cine strange buruieni?

- De ce intrebi?

- Am motivele mele.

- Pentru un doctor Bertrand din Thionville.

- Ah, ce coincidenta! L-am cunoscut atata timp, fara sa stim ca poarta semnul acela!

- Cum, l-ai cunoscut?

- Si tu!

- Ce? Cum? Nu stiam nimic. Nu cunosc pe nimeni cu numele de Schneeberg. Unde sa-l fi vazut?

- Aici, la Berlin. Se afla abia de scurt timp la Thionville. Un cuvant de-al meu te-ar lamuri indata, dar n-am

voie sa-I rostesc. N-apomenit de vreun frate in convorbirea eu sora ta?

- N-a cunoscut niciodata un frate.

- Are un dinte din dreapta, sau din stanga?

- Maseaua din dreapta a unui leu, imi scrie Nanon.

- Ceva litere sunt?

- Despre asta nu mi-a scris nimic Nanon.

- Atunci iti voi spune eu ca unchiul Eschenrode a impuscat in Algeria un leu. Conformandu-se unui obicei arab, a scos maselele din falcile fiarei si le-a atarnat mai tarziu de cate un lantisor celor doi copii ai sai. Acestia au fost rapiti. I-am crezut morti pana acum, dar iata ca se iveste o speranta. Banuiesc ca acest Schneeberg este unul din gemeni.

- Ar fi minun;it.

- Dar ia spune-mi, cand pleci?

- Cu trenul de unu.

- Atunci mai avem timp. Vrei sa -mergi cu mine, ca sa-i spui si bunicului ce mi-ai povestit mie?

- Cu draga inima. Sa iau si scrisoarea?

- Te rog chiar.

Erau gata sa plece, cand usa se deschise si Haller intra. O zari pe Emma si chipul sau se impurpura usor. Altminteri, insa, nu se observa la el nici un semn de surpriza, incurcatura sau spaima.

- Ma numesc Emma Greif, ii sopti Emma repede prietenei sale.

Aceasta pricepu si se intoarse prietenoasa catre Haller:

- Te-ai si intors? Credeam ca vei face o plimbare mai lunga, ca sa cunosti Berlinul.

- Pentru asta am timp mai tarziu, raspunse el, zambind. Am auzit insa despre dumneata ca esti pe punctul de a pleca si am venit sa-ti urez calatorie buna si reintoarcere fericita.

- iti multumesc. Si acum dati-mi voie sa va prezint: domntil pictor Haller, Emma Greif, prietena mea.

El se inclina si se intoarse iar spre Madelon:

- Poti sa-mi acorzi zece minpte inainte de a pleca? Am sa-ti fac o comunicare de mare insemnatate pentru dumneata.

- N-ai putea astepta pana ma inapoiez?

- in ce ma priveste, amanarea nu-mi produce nici un rau. Dar pentru dumneata e mai bine sa afli ce am a-ti spune, inainte de a pleca in calatorie.

- Si totusi, prefer sa aman. Am timpul masurat.

- Dar daca iti spun ca chestiunea despre care vream sa-ti vorbesc priveste famiha dumitale?

Ea il privi cercetator.

- Famiha mea? Eu n-am familie.

- Poate, totusi, raspunse el.

isi dau seama ca dansa se schimbase bruso fata de el. ii vorbise oare prietena de intalnirile cu dansul? Pentru aceasta schimbare de atitudine, Madelon trebuia pedepsita.

- Ce vrei sa zici? intreba ea. Nanon si eu suntem orfane. Chiiar si tatal adoptiv e mort acum.

- Dar tatal si bunicul dumitale pot trai.

- Cum de-ai ajuns la concluzia asta?

- Poate ca am motive. Nu-i asa ca tatal dumitale se numea Gaston?

- Da. Ti-am spus-o chiar eu.

- Ti-e cunoscut numele de Bas-Montagne?

- Bas-Montagne? Ah, da! Am impresia ca l-as fi auzit adesea de mult, foarte de mult. Ce-i cu acest nume?

Capitanul garzii imperiale

- Este in legatura foarte stransa cu "ducele Colibri'. Dar n-ai timp, am uitat.

- Vorbesti in enigme. Explica-te, te rog!

- Pentru asta ar fi nevoie de mai mult timp decat imi poti acorda astazi. Ai avut bunatatea sa-mi povestesti cate ceva din viata dumitale. intreab-o pe domnisoara Cireif, care-ti va spune ca a intalnit azi doua persoane care duceau cateva tablouri reprezentand colibri. Poate ca si faptul acesta e in legatura cu misterul in care ai vrea sa patrunzi.

- Esti rautacios! exclama Madelon, cu nerabdare. Stii ceva si nu vrei sa-mi spui.

- Nu-s deloc rautacios, domnisoara Köhler. De cand mi-ai povestit despre soarta dumitale, as fi fost in stare sa dau orice sa te ajut sa lamuresti taina. Se pare ca am avut oarecare noroc. Cred ca am dat tJe o persoana care se afla in stransa legatura cu povestea vietii dumitale.

- Cine e persoana?

- Deocamdata nu pot sa spun. Trebuie sa cercetez ;si sa chibzuiesc. Materialul pentru aceasta urma sa-l

:apat din convorbirea pe care am solicitat-o, dar constat [si eu acum ca nu e motiv de graba. Te vei intoarce cu-rand si atunci vom acorda mai mult timp si atentie chestiunii.

Vorbise cu un ton atat de rece si rezervat, incat ea il privi cercetator in ochi. Cuvintele sale trezisera cea mai lare curiozitate intr-insa, si i-ar fi acordat nu zece mi-rnute, ci chiar o jumatate de ceas, dar tonul din ulti-ele sale cuvinte o ranise.

- Cum vrei, domnule Haller, spuse ea. Ai dreptate, |mai bine sa astepti pana voi putea fi mai atenta decat [astazi. La revedere.

Il siiluta scurt si pleca urrnata de Emma. Dupa ce usa se inchise in urma lor, el mai rama.se cateva clipe ganditor, apoi se adresa gazdei:

- Domnisoara Greif v-a povestit ca ne-am intalnit?

- Da, raspunse ea, neputand sa nege.

- Ne-am vazut de cateva ori, in imprejurari ciudate, dar, nu din vina mea. Cui apartine geanta asta de mana de aici? Domnisoarei Köhler cumva?

- Nu. Ah, a uitat-o prietena ei!

- Vine adesea pe aici?

- Nu. De aceea ii va simti lipsa.

- Dar nu poate fi inca departe. Cred ca voi izbuti s-o ajung.

Haller lua geantti si pleca. Vaduva, nu facu nici o incercare sa-l opreasca.

Iesind din casa, pictorul n-o vazu pe fata cautata, dar, dupa ce facu o bucata de drum, o zari de departe, mergand impreuna cu Madelon. isi iuti pasii si le vazu intrand iitr-o casa.

in Clipa cand ajunse si el la intrare, auzi sus clopotul. Asta insemna ca ele se mai aflau inca pe sala. Dansul urca repede scara si, ajungand sus, vazu usa coridorului deschisa si pe cele doua fete pe punctul de a intra. Servitorul care deschisese usa il privi intrebator; el insa spuse tare:

- Domnisoara Greif, scuzati!

Auzindu-l, Emma se intoarse. il vazu cu geanta in mana si, luand repede o hotarare, ii facu semn cu mana si-i zise: »

- Mi-am uitat geanta si dumneata ai fost atat de bun sa te obosesti. Vino mai aproape, te rog!

El nu se gandi sa citeasca numele de pe usa si intra. Servitorul se inclina si trase usa dupa el. Haller nu-si datlea seijma unde se :iifla. Credea: ca. se gaseste la. sta-panii, pei-süpusei dams-de companie.

Emma lua geanta si-i multumi prietenos;

- Intra te rog mai zise ea punand mana pe clanta usi..

- Cu neputinta, domnisoara! se scuza, el. Pei-mife-ti-riii sahia reteg.

,"..In orice caz aici locuia doamna tíscljienrode. Cum sa apara in fatadurnneaei, rhartóraacelei nefericite partide de Junecus! Pe deasupra eraimbracat intr-un simplu costum de strada.

- Penrtru ce? intreba ea,, cu un zambet pe care el putea talmaci.

- Sunt strain in casa domnului general von Eschenr rode, raspunse dansul.

- Eschenrode? Dar nu te afli deloc in casa acestui domn, ci la mine, la rudele mele. ;

- ATUNCI- m-am INSELAT lucrurile, deci. La rudele unei insotitoare, la ooarecare famihe burgheza Greif nu avea ae CE sa cite, GANDEA el.

Deschise usa.In dreapta intrarii statea ea, in stanga Madelon. Cand trecu printre, ele in odaia alaturata, surprinse o privire ciudata in ochii celor doua fete.

,,,IN OD.aje se afla Q singura peflsoana: un batran CU par carunt, mustata si favoriti la fej. Sedea intr-un fotoliu cu: perne- si a-vea. figura cea mai venerabila pei care o vazuse candva Haller.

Trasaturile , puternice DAR fine, ochii phni de viata, statura inalta, robusta, totul lasa de banuit ca acest barbat, in tinerete, fusese iin model de frumusete masculina.

Iar batranul impozant nu era nimeni altul decat capitanul Hugo von Greifenklau, fostul favorit al maresalului Blücher.

- Bunicule, ingaduie-mi sa-ti recomand pe domnul Haller, pictor din Stuttgart, zise Emma, zambind catre batran.

Genele batrantdui se lasara in jos. Oare pentru ca nu vroia sa se observe ca acest nume il surprinsese?

Apoi insa ridica pleoapele si ochii sai se atintira cercetator asupra noului sosit.

- Fii bine vraiit, domnule Haller! Ia loc! Si tu, draga Madelon. Cred ca domnul ma cunoaste!

Haller facu un semn cu mana.

- O, va rog, nu e nevoie de prezentare. Duduia v-a numit doar "bunicule'.

- Asa este.

- Sunteti deci domnul Greif?

- Greif? se mira capitanul.

- Si aruncand o privire Emmei, care abia isi putea retine rastii, el urma, mSngaindu-si mustata:

- O fi iar una din poznele tale! Numele meu e Greifenklau. Sau poate c-ai trecut cu vederea ultimele silabe.

Haller tresari puternic.

- Greifenklau? intreba el. | Si, aratand spre Emma, urma:

- Domnisoara Köhler mi-a recomandat-o pe nepoata dumneavoastra sub numele de Greif.

- Vad ca e chiar vorba de o pozna tinereasca, zise batranul. Emma, Emma, cum sa te pedepsesc?

- Te rog sa ma ierti, bunicule. Era atat de nostim sa trec drept o dama de companie!

- Dama de companie?

- Da, la matusa Eschenrode.

- Cine te crede asa ceva?

- Domnul acesta si prietenul sau, pictorul Hieronymus Aurelius Schneffke. Ti-am povestit doar ieri.

Haller se facu rosu pana-n varful urechilor. Era cumplita situatia in care se afla el, un ofiter francez.

- Va rog sa ma iertati! Nu eu am fost acela care a considerat-o pe duduia dama de companie, si n-am nici un motiv sa-l numesc prieten pe acel coleg al meu. M-am intalnit cu dansul in mod cu totul intamplator si cunostinta noastra va fi, de asemenea, tre.atoare.

- Nu dumneata trebuie sa-ti ceri scuze, domnule Haller, spuse batranul. Asta trebuie s-o faca aceste dudui cam usuratice. Asupra uneia din ele n-am nici o putere, din pacate, dar pe cealalta o voi pedepsi. Va primi .sase zile arest la domiciliu pentru ca, cel putin in acest timp, sa nu mai poata face pozne.

- Bunicule, iertare!

- Domnul Haller sa hotarasca!

- Cer si el iertare pentru domnisoara.

- In cazul acesta voi face inca o data uz de dreptul meu de clementa, dar in nici un caz din consideratie pentru tine, salbatiCiuneo, ci din consideratie fata de oaspetele nostru, caruia nu-i pot refuza rugamintea. Greif in loc de Greifenklau! Auzi, auzi!

- imi permiteti? ruga Haller. Greifenklau sau von Greifenklau?

- Von, von, domnul meu! /m fost capitan de cavalerie!

Ce intamplare fericita! isi zise Haller. Se afla in mijlocul familiei asupra careia i se atrasese atentia. Fireste ca n-avea nici o banuiala ca era cunoscut de toti cei de *ici si ca fata asta dracoasa isi batea joc de dansul. Nu Stia ca Emma si batranul erau preveniti.

- Atunci, desigur ca sunteti acel cunoscut von Greifenklau care, in timpul razboaielor de eliberare, se afla in apropierea, maresalului Blücher? intreba el.

- Da, am avut norocul sa ma bucur de favoarea lui, raspunse Greifenklau. Le-am facut de petrecanie francezilor pe vremea aceea.

- Bine de tot! Sa speram ca si-au pus-o la inima.

- Hm! Oamenii uita repede, iar domnii de dincolo de Rin sunt doar si ei oameni.

- Credeti ca se gandesc la revansa!

- Pentru razboaiele napoleoniene nu prea cred, in schimb peritru Sadowa, da. Dar asta ar fi o nenorocire pentru Germania.

- Cum asa?

- Pentru ca francezii ne-ar zdrobi pur si simplu.

- Eu, ca bun germsn, ma indoiesc.

- Crezi oare ca eu sunt mai putin german decat dumneata, domnule Haller? Dar dumneata esti artist si eu suntmihtar. Unul ca mine vede lucrurila* cu totul altfel. Si chiar daca nu m-ar mai interesa armata-germana, totusi nepotul meu imi ofera adesea prilejul. sa aud si sa judec.

- E ofiter, nepotul dumneavoastra?

- E locotenent de ulani, detasat la Marele Stat Major. Din pacate, acum e in concediu. Chestiunile ce le avea el de rezolvat, mi-au dovedit ca trebuie sa evitam in orice caz razboiul cu Franta. Lucrarile scrise ale nepotului meu mai sunt in camera sa de lucru. M-as ocupa mai mult de ele, dar vezi ca vedetea mi-a slabit, iar Emma nu are rabdarea necesara sa-mi citeasca toate hartiile acelea cu continut strategic. Traiesc atat de izolat! Poate vei avea bunatatea sa te arati din cand in cand pe aici.

Tocmai ce dorise Haller.

Capitanul garzii imperiale

- Multumesc, domnule capitan! zise el. Sunt strain iici si mi-ar face placere sa-mi oreez relatii. Cuvintele iumiieavoastra prietenoase ma obliga la recunostinta.

- Astar ma bucura. Vei fi bine venit oricand vei dori. Jucam sah, citim, sporovaim. Ai mancare pregatita, pe discara, Emma?

- Cred ca nu vom flamanzi, bunicule.

- Bun! Vrei sa iei cina impreuna cu noi, domnule Haller?

- Cu toata placerea, domnule capitan.

- Sa zicem la ora opt?

- Cum doriti.

Batranul, se ridicase, in semn ca dor-ea sa sfarseasca vtrevederea. Haller pricepu si zise:

- imi dati voie sa ma retrag, deocamdata. Respectele lele, duduilor! inca o data multumiri, domnule von Orei- snklau.

Ajungand jos, in strada, Haller murmura: Asta; a fost o zi fericita.* Totul a mers atót de bine icest batran soldat pare sa fie forte sociabil. Ma crede drept un profan in problem,ele militare, un om fata de |are nu trebuie sa aiba nici un secret. Fara indoiala ca va 3orovai. imi dau seama de pe acum ca am castigat partida.

- Asadar, asta e intalnirea din padurea Tharandt? Stse Hugo von Greifenklau, dupa ce "pictorul' plecase.

intr-adevar, nu banuiai deloc cine ei:a?

- Catusi de putin. De undo era sa banuiesc?

- Si cum te-ai intalnit cu el?

- Eocuidste la o vaduva din casa familiei. HchenthaL: fost pe acolo, la Madelon, unde mi-am uitat geanta..

Ea ii fxjvesti pum se petrecusera lucrurile si, cand sfarsi, batranul spuse:

- Minunat! ii vom da niste informatii de sa se linga pe degete. Ma bucur in asteptarea serii de azi. Vezi de pregateste ceva bun la bucatarie, caci francezii sunt man-caciosi nevoie mare.

- Poate ca nici nu voi fi aici diseara, bunicule.

- Dar unde?

- Plec.

- incotro vrei sa pleci?

- Departe. In Franta.

- Ai capiat?

- Nu. Pleaca si Madelon.

- in Franta?

- Da, la inmormantarea tatalui ei adoptiv.

- Si vrei s-o insotesti? Asa nu se poate, copila mea. Madelon n-are decat sa plece, omul acela a crescut-o si ea ii datoreste un ultim salut. Dar ce te priveste pe tine asta?

- Crezi cumva ca de dragul lui vreau sa plec? As! Am un hiotiv mult mai temeinic. Nu-i asa, Madelon?

Fata ii arunca o privire mirata si bucuroasa in acelasi timp.

- Dar nu mi-ai spus inca nici un cuvant de intentia de a pleca impreuna cu mine.

- Vroiam sa astept pana voi fi aici. Da, bunicule, inchipuie-tii ca s-a gasit unul cu dintele de leu.

- Dintele de leu? Nu pricep nimic.

- Citeste aceasta scrisoare! JMIIK Lua scrisoarea de la Madelon si i-o dadu capitanului.

Acesta nu avea deloc ochii atat de slabi precum ii spusese lui Haller. Despaturi scrisoarea si se adanci in lectura ei.

In timpul acesta chipul sau se incorda din ce in ce mai mult. Cand termina nu spuse nimic, dar incepu sa umble cu pasi mari de la un capat la celalalt al camerei. Proceda asa de fiecare data cand era preocupat. Atunci nu trebuia sa-l deranjezi, trebuia lasat in pace. Dupa ce-si clarifica gandurile si lua o hotarare isi exprima parerea.

De aceea cele doua taceau acum, asteptand. in cele jdin urma se opri in fata fetelor, batu cu palma in scrisoare si zise:

- Pare o minune!

- Dumnezeu face minuni, bunicule.

- Tu crezi ca e el, Emma?

- Dupa cat se pare, lipsesc initialele si anul.

- N-are importanta. ii cautam pe copii de ani de |zile si unul din ei a fost aproape de tot de noi. N-am

spus eu mereu ca FVitz seamana cu generalul? Si lucru ti mai minunat: l-ai privit atent pe pictorul acela?

- Fireste. Vrei sa spui de asemanarea sa cu Fritz?

- Oh. E izbitoare. Seamana intre ei ca doua picaturi apa. Dar asta e, cu siguranta, o simpla intamplare. Iar, dintele drept il are sergentul-major, ceea ce in-

eamna ca el ar fi primul nascut. Ce zici, sa le spunem eva generalului sau doamnei?

- Nu cred ca e bine.

- Ai dreptate. Ranile vechi s-ar deschide si noi nu |tim daca suntem in stare sa le lecuim. Trebuie vazut Jintele si fotografiile dintr-insul. Dar vad ca se vorbeste aici de o dansatoare de circ. Pacat ca s-a prapadit.

- Ar fi putut da lamuriri.

- Sau Paiata. Trebuie neaparat cautat si gasit. Cel mai bun lucru e sa-i scriem lui Richard.

- Ba mai bine e sa plece cineva acolo, propuse Emma.

- Cum sa pleci singura in Franta, fetito?   

Pleaca.

- Dar nu ite gandesti la primejdie?

- Ce primejdie poate fi sa plec la Thioriville si sa stau de vorba cu Fritz?

- Si sa te ineci in-Mosel, cum aproajie ca i s-a intamplat lui Richard.

- Nu calatoresc cu vaporul.

- Atunci deraiaza trenul!

--Dar, bunicule chiarcu unul dirtbeacelrenumiti husari?

- Bineinteles. Si credca .in tme,'fetito, mai,., curge inca sangele razboinicului care ajh, fost Ea rase.

- Deci pot pleca, bunicule? .

- iti doresti atat de mult?

-Neaparat!''

- Hm! spiise batranul.

incepu, sa. mormaie ceva in sina.

iar prin odaie de colo-colo. Dupa .o butiai .bucata 4e timp se rasuci brusc pe calcaie si zise:

- Bine! Poti pleca!   

Emma i se atarna de gat, sarutandui.si langairrdu-l pe obraji.

- BihéfGaita acura! mustaci el. Ai intr-adevar ceva din raposata Margot. Asa facea si éa cand ma castiga de partea ei. Dar.trebuiesaffi precauta.

N-avea grija!

-Vrei-Sa te duci.ftumai la Thianville sau si. la Ortry? o intreba-batranii!

- Asta se va vedea, bunicule. Voi face ce voi socoti necesar.

- Atunci sa. fii cu multa bagare de seama. Nimeni nu trefeuie sa banuiasca la Ortry ca esti o Greifenklau.

- Stiu asta.

- Si pe Richard nu trebuie sa-l pui in incurcatura. Un gestde recunoastere ar putea trada totul, v-ar aduce pe amandoi in primejdie si ar distruge toata opera sa.

- N-avea nici o grija. Dar banii de drum, bunicule? .r;.; Tifi voi da. Cand pleci?

- La unu, impreuna cu.Madelon.

- Si vrei sa pleci: eu ea?

- Bineinteles.

Asta nu prea se.   

- Bunicule sunt doar sange din sangele tau!

'Vrajitoare niica! Mic iriii conVine. in felul acesta, ipam de toata galagia pe care o faceti voi femeile.

- Oh; sunt imediat gata. Valiza, rufarie, cateva rochii, roscasi

Basta! S-a facut! spunea Bliichér. Mama se va mira and va vedea c-ai plecat din nou.

Emma incepu imediat sa-si faca bagajele, iar Madelon fpfeca st asa-Siteffninepregatirile. Cu putin inainte de plecarea trenului se intalnita in gara. Batranul Grèifen-kiaa;;o fionduse pe.poata piriaoti pe amandoua fetele in vagon. Se daduse al doilea semnal de plecare,

cand usa compartimentului fu inca o data deschisa si se auzi glasul conductorului:

- Compartimentul pentru nefumatori. Aici!

Cel care intra era scimd si gras. Purta un costum de voiaj cenusiu si o palarie calabreza nou-nouta. Intr-o mana tinea un geamantan mare, in cealalta o mapa respectabila.

- Servitorul dumneavoastra duduilor! saluta el. Ya rog nu va deranjati! Eu am nevoie de putin ioc.

Emma o ghionti incetisor pe Madelon, care» sopti de sub voalul gros pe care-l purta:

- Il cunosti?

- Foarte bine chiar. E domnul Hieronymus Aurelius Schneffke.

- Zau?

- Ma tem ca vagonul se va sfarama numai pentru a-i da prilej ghinionistului acesta sa-mi cada inca o data la picioare, ca sa-mi aduca omagiul sau.

- Sa plecam din acest compartiment.

- Ar fi pacat. E prea nostim individul. Poate ca nu pleaca prfea departe.

Bondocul isi pusese bagajele in plasa si se aseza. Deodata, insa, facu o miscare de spaima.

- Ah, umbrela mea! exclama dansul. Am uitat-o la casa de bilete. Da. da, e limpede ca lumina zilei.

Sari in sus de pe locul sau, vari mana prin fereastra deschisa, ca sa deschida usa pe dinafara, si isi vari trupul voluminos prin deschizatura.

- incepe ghinionul! rase Emma.

- Am scapat de el. spuse Madelon. Se aude al trei-, lea semnal. Nu mai vine inapoi la timp. ?

- Sfinte Sisoie! se auzi de afara. Cine ma trage inapoi?

Schneffke se prinsese de inchizatoare cu unul din buzunare. O smucitura puternica si trupul sau voluminos era liber, insa initins la pamant, iar pulpana dreapta a hainei atarna deasupra lui. Se ridica, fara sa bage de seama pierderea, si vru sa alerge sa-si ia umbrela. Dar conductorul il prinse de brat.

- incotro?

- La casa. Mi-am uitat umbrela acolo.

- Nu mai e timp. S-a dat al treilea semnal. Suntem gata.

- Dar trebuie sa-mi iau umbrela domnule!

- Atunci pierdeti trenul.

- Sfinte Sisoie! Si uite ca mi s-a rupt si hainuta!

Ei, ce faceti? Plecati sau ramaneti. Locomotiva a fluierat.

- N-am ce face trebuie sa intru inapoi in vagon.

- Dar repede, repede!

Chiar atat de repede cat era nevoie nu mergea bor-docul nostru. impins de la spate de conductor, bietul Hieronymus Aurelius se vazu in vagon, dupa ce trenul se pusese in miscare.

Ca sa poata urmari spectacolul de pe peron, Emma isi ridicase valul. Pictorul o recunoscu si un zambet fericit ii lumina fata.

- Am onoarea, domnisoara Greif! Ma bucur din suflet. Servitorul dumneavoastra prea plecat. . . Drace!

Vru sa faca o plecaciune adanca, dar ceva il impedica. Din nou se simti retinut din spate. incerca sa se intoarca si izbuti cu greu, pentru a vedea cu groaza ca conductorul, inchizand usa dupa el, ii prinsese cu aceasta a doua pulpana a hainei.

- incepe frumos calatoria! zise el. incotro voiajeaza duduile?

- in Franta, domnule, raspunse Emma, silindu-se sa nu izbucneasca in ras.

- Minunat! Eu la fel. Fireste ca vom ramane impreuna.

De prea mare bucurie uita de situatia in care se afla si incerca sa faca o noua plecaciune, care avu drept rezultat desprinderea pulpanei hainei din inclestare si bietul pictor se vazu azvarlit pentru a patra oara la picioarele Emmei von Greifenklau.

Sfarsit