Marcian Bleahu

NOTE FARA PORTATIV

Ganduri despre muzica ale unui meloman amator

Inchin cu smerenie aceste pagini celor care m-au facut sa iubesc muzica

George Enescu, Constantin Silvestri si George Georgescu

si celor care m-au facut sa o inteleg,

Emanuel Ciomac si Iosif Sava.

Motto :

Spune-mi ce muzica asculti

ca sa-ti spun cine esti

Preludiu

Am peste 85 de ani, ascult muzica de la varsta de 7 ani, nu am cantat niciodata intr-un cor fiind complet afon (nu reusesc sa emit nici un sunet in conformitate cu ceeace am in cap). Ca orice copil de buna crestere am invatat "franceza si pianul", ultimul vreo cinci, ani, apoi in liceu cate ceva din subtilitatile notatiilor muzicale dar pe la varsta de 18 ani uitasem aproape tot din ce stiam ca teorie a muzicii. Ascult cu pasiune, chiar cu frenezie, orice muzica simfonica (inclusiv cea vocal-simfonica), ma straduiesc sa patrund misterele muzicii de camera, nu prea imi plac corurile, nu ma amuza muzica ditrasctiva si ma scoate din sarite, pana la a face criza de nervi, jazzul. Muzica populara o ascult doar in ambianta ei autentica, la tara sau in munti, manelele mi se par indecente, lamentatii tiganesti ce nu au nimic comun cu spiritul romanului si care ar trebui interzise deoarece pervertesc bruma de bun simt muzical ce mai exista prin popor.

Ca sa stiti mai bine cine va vorbeste despre muzica prin intermediul acestor pagini, adaug ca nu reusesc sa identific perfect intre ele cele 104 simfonii de Haydn, nici cu cele 41 de Mozart nu ma descurc total, nu prea ma opresc la muzica preclasica pe care o ascult la radio doar daca nu gasesc ceva mai interesant (dar asupra acestei chestiuni voi reveni). Cunosc (sau mai bine zis recunosc) tot (sau aproape tot) ce este esential in muzica simfonica de la Beethoven incoace, simfoniile de Beethoven, Brahms, Schumann, Schubert, Mahler, Bruckner, Sostakovici, Prokofiev, Ceaikovski, Glazunov, Borodin, Dvořák, Nielsen, Sibelius, Ives, inclusiv concertele instrumentale si piesele simfonice ale acestora ; cunosc aproape tot ce au scris pentru orchestra Berlioz, Richard Strauss, Debussy, Ravel, Elgar, Beela Bartók, Stravinski, Aaron Copland, Waughan Williams. Desigur, enumerarea este cu totul lacunara, caci aici ar trebui adaugati toti romanticii, numerosii postromantici cum ar fi Krzysztof Penderecki, Witold Lutoslavski, marele Enescu, impresionistii si modernii (cei sase francezi, Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern, John Cage, Oliver Messiaen etc.,etc.). Cunosc intr-o oarecare masura lucrarile majoritati compozitorilor romani din a doua jumatate a secolului al XX-lea (Mihail Jora, Paul Constantinescu, Mihail Andricu, Wilhelm Berger, Ludovic Feldman, Stefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Doru Popovici, Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, si iarasi multi altii.

Pentru mine muzica este o necesitate cum este aerul si hrana. Radioul (postul Romania Muzical) merge incontinuu si chiar noaptea pe un mic radio pe care il am langa perna si ascult, impletit cu vise, programul Euroclassic Noturno, transmis toata noaptea. La serviciu, la Institutul Geologic si la Muzeul Geologic, aveam un radio pe birou care nu se oprea niciodata ; citesc, mananc, ma spal, merg cu masina, fac conversatie cu musafirii pe muzica, si doar cand predam la Facultate sau in sedintele de la Senat, muzica tacea momentan pentru mine, in auzul exterior dar nu in cel interior. In afara de toate acestea am desigur clipele cand ascult doar muzica, ceea ce inseamna ca fac numai asta si nimic altceva.

Sunt un fanatic al muzicii, vreau sa ascult cat mai mult si sa inteleg tot din marele mister al ei. Nu colectionez muzica trecand pe rand prin urechi cate o piesa care, odata inteleasa, este trecuta la inventar fara sa ma mai intereseze. Ascult cu placere tot ce nu cunosc si cu mare curiozitate ce nu stiu inca. Partea literara, anecdotica, biografica si filosofica a muzicii o citesc cu interes pentru a-mi facilita intelegerea si pentru largirea orizontului muzical. Am citit biografiile compozitorilor si pagini de estetica muzicala, de la Schopenhauer, Karl Amadeus Hartmann, Pius Servien, Dimitrie Cuclin. la lucrarile de gandire ale lui Pascal Bentoiu, George Balan, Vasile Donose etc.

In concluzie, pot spune ca nimic din ce este muzica nu imi este strain . pana la note ! Chestiunea care se pune este daca, cu un astfel de statut muzical, am dreptul sa iau cuvantul in problemele muzicii si daca, in definitiv, cuvantul meu prezinta vreun interes pentru cineva. De fapt, cuvantul acesta este simplu. Nu vreau sa explic muzica, nu vreau sa dau nici sfaturi novicilor, nici idei. Ceeace urmeaza sunt doar simple notatii, fara pretentia de a fi profunde, nici macar de a fi coerente, ci doar impresii cu totul personale, ganduri, sentimente, cel mult expresia unor mici insatisfactii. Le-am asternut pe hartie pentru ca am simtit nevoia sa le impartasesc chiar si unui interlocutor mut care este hartia. Paginile care urmeaza nu sunt un ghid muzical, nu vor ajuta pe nimeni sa patrunda in tainele muzicii, ci doar o adunare de reflectii, fara nici o pretentie de a se ridica la inaltimea pe care o reclama subiectul, doar un omagiu modest pe care il aduc, la nivelul meu de cunostinte si percepere, acelei entitati inefabile, tesute din aer ce vibreaza, care este muzica.

Sunt sigur ca voi supara cu unele dintre parerile mele pe unii din distinsa si elevata breasla a slujitorilor supremei arte care este muzica si ii rog sa ma ierte ca am indraznit sa le incalc teritoriul. Dar m-am gandit ca nu este inutil sa afle si ceva din opiniile celor care nu cunosc subtilitatile creerii muzicii dar formeaza marea majoritate a beneficiarilor si consumatorilor. Dar si acestia pot afla cate ceva din paginile ce urmeaza despre muzica, de care sa-i apropie si mai mult. Accentuez ca opiniile exprimate sunt pur subiective si trebuie privite ca atare de catre specialisti, eventual ca divagatii ale autorului, ce nu s-a putut abtine sa se apropie de muzica si sub forma scrisa.

Mai este necesara o precizare. In timpul documentarii pentru carte am adunat o multime de fise privind sursele de inspiratie ale compozitorilor. A fost o munca indelungata caci am adaugat necontenit noi elemente provenind din lecturi sau auditii.

M-am gandit ca este pacat sa se piarda un stoc bogat de informatii asa ca le-am adunat si sistematizat formand un mic compendiu pe care l-am adaugat la sfirsit. El nu are pretentia a fi original ci este doar un inventar, probabil incomplet, dar care poate oferi informatii si sugestii.

Inainte de a pleca la drum tin sa omagiez pe distinsa si mult regretata muzicolog si critic muzical Ada Brumaru, profunda cunoscatoare a muzicii clasice, si nu numai, care si-a luat osteneala sa se aplece asupra acestor pagini facand indrituite observatii si valoroase completari, doamnei Irina Hasnas, compozitoare, muzicolog, excelenta cunoscatoare a fenomenului muzical, care le-a parcurs critic, cu exigenta si mi-a dat valoroase sugestii de imbunatatire, precum si desavarsitului intelectual si prieten Serban Dragomirescu, om de vasta cultura, primul cititor al lor, care cu binecunoscuta-i acribie de stilist si editor, a facut binevenite corecturi.

Capitolul 1

Ce cred despre muzica si cei care o asculta

Creatorii de arta si consumatorii ei

Arta plastica a avut mult timp ca destinatar un cerc oarecum restrans de interesati sau, mai bine spus, de beneficiari. Trecand peste cea de uz public, statuile plasate incepand din Antichitate, in locuri des vizitate (parcuri, scuaruri, cimitire) si peste cea religioasa destinata locurilor de cult (catedrale si biserici), arta plastica laica, pictura si sculptura, au fost incepand din Renastere, un apanaj doar al claselor avute ce aveau colectii particulare. In secolul al XIX-lea au inceput sa apara muzee publice unde marele public avea posibilitatea sa admire operele de arta. Dar vizitatorii muzeelor erau inca in numar mic, asa ca arta plastica continua sa fie foarte exclusivista. De abia realizarile tehnicii tipografice ulterioare au dat posibilitatea difuzarii realizarilor ei in masa devenind, cu carentele pe care le are inca reproducerea, o marfa de larg consum, dar de mana a doua.

Muzica a avut un destin diferit prin esenta ei si modul de a prinde viata. Spre deosebire de arta plastica, care are nevoie doar de un creator, muzica are nevoie si de un interpret. Daca eliminam necesitatea de a castiga bani cu productia sa, un artist plastic se realizeaza prin insasi crearea operei. Ea exista si fara privitori, acestia fiind necesari doar pentru a da gir viabilitatii operei. Un creator de muzica nu se poate multumi numai cu crearea partiturii. Pentru ca opera lui sa existe ea trebuie adusa la viata de un interpret si ascultata de urechi independente, publicul. Acesta nu reprezinta o necesitate doar pentru aprecierea valorii, ci pentru a consfinti insasi existenta operei.

Muzica s-a nascut ca o actiune de grup, de ansamblu, avand o functie rituala, de ea fiind legate invocatii, practici religioase si dansuri. Aceastea din urma au dus la scindarea muzicii in doua categorii net diferite, desi ambele au un acelasi scop, sa placa ascultatorilor.

Ca si arta plastica, muzica a trecut si ea in decursul timpului printr-o perioada ,,aristocratica" fiind un apanaj al claselor avute. Prin definitie, truverii erau destinati numai curtilor nobile, dar mult timp si muzica lui Haydn, Mozart, Händel, delecta doar urechile principilor si nobililor ce isi puteau permite sa aiba la dispozitie un ansamblu muzical sau macar un executant. Apoi s-a ,,proletarizat" si muzica, aparand moda executiilor publice, a salilor de concert, devenind un bun accesibil oricui, tot mai extins odata cu aparitia mijloacelor tehnice de a transmite sunete : la inceput radio-ul, apoi discul de bachelita (turatia 78), ce se canta pe un patefon sau gramofon, imbunatatit pe discuri de plastic de durata lunga (longplay de 33 turatii) redate pe un pick-up electric. Revolutia a adus-o banda magnetica, cu putere de stocare a unei cantitati mult mai mari de muzica, magnetofonul devenind curand un instrument, nu numai pentru delectare ci si o unealta cu utilizari multiple, de la teatru la stiinta si industrie. O modificare ce a dus la o si mai mare difuzare a muzicii a fost casetofonul, cu durata mai scurta de redare, dar comod prin dimensiunile reduse. Urmatoarea revolutie a fost inregistrarea electromagnetica pe un disc metalizat si care este compact-discul (CD-ul) cu pronuntarea nejustificat englezeasca Sidi.

Daca facem acum o comparatie intre artele plastice si muzica, putem echivala un album de arta cu un CD, amandoua facand accesibile marile realizari ale spiritului uman pe taram artistic. Exista insa o mare deosebire la nivelul creatorului. Pot foarte bine sa-mi imaginez un pictor ce sta singur in atelierul lui admirand ultima sa creatie, fara public, cu nadejdea ca in viitor ea va fi vazuta de multi altii. Un compozitor insa, care a asternut pe hartie o piesa simfonica sau de camera, nu se poate bucura de ea pana nu va fi interpretata de instrumentisti sau de o orchestra. Peste creatorul real trebuie sa se suprapuna un al doilea creator, sau mai bine zis un re-creator, care lipseste doar daca compozitorul este propriul interpret al compozitiei sale (de ex. un pianist).

In ori ce caz, spre deosebire de opera de arta plastica, unde contactul cu ,,beneficiarul" este direct, la muzica se interpune instrumentul si instrumentistul, ba la muzica orchestrala si dirijorul. Si mai este ceva. Ne putem imagina un muzeu cu capodopere dar fara vizitatori, dar o sala de concert fara public nu. Existenta muzicii se justifica prin prezenta acestuia. Opera de arta plastica poarta in ea eternitatea, pe cand opera muzicala este eterna in intentiile ei (partitura) dar efemera in realizarea ei cand prinde viata (executia).

Daca muzica este atat de depedenta de ceea ce am putea numi, cam impropiu, ,,consumator" de muzica, se pune intrebarea, in ce masura este necesara cunoasterea opiniei acestui consumator ? Este ea hotaratoare, sau creatorul se poate dispensa de opinia lui si merge pe drumul ales de el ? Desigur, creatorul asculta de comandamentele interioare, nu de opinii exterioare. Arta nu tine de legea cererii si a ofertei. Sau cel putin, nu ar trebui sa o faca daca vrea sa ramana pe culmile pe care doar autenticitatea i-o poate asigura. Si istoria muzicii este plina de exemple in acest sens, cel mai notoriu fiind cel al lui Richard Wagners, respins si hulit de majoritatea contemporanilor sai si ridicat in slavi de posteritate. Noroc ca multi autori nu au ascultat de opinia publica, timpul dovedind cu prisosinta ca ei au avut dreptate. Atunci, de ce ar mai fi necesara opinia beneficiarului ?

Pana la urma orice fapt artistic, cu exceptia celui cultic, are ca scop incantarea beneficiarului, fie el privitor sau ascultator. Daca nu place nimanui, orice pictura sau piesa muzicala este inutila. Aceasta este insa o judecata care nu poate fi absolutizata, caci depinde de nivelul cultural al beneficiarului si de contextul temporal. Se pare ca Van Gogh a vandut toata viata lui doar un singur tablou, fiind ignorat de toti contemporanii, astazi picturile lui obtinand cotele cele mai ridicate la casele de licitatie.

Despre mediul in care este creata muzica am amintit cazul Richard Wagner, dar aproape toti inovatorii au avut aceiasi soarta si astazi suntem contemporanii unei totale neintelegeri de marea masa a melomanilor a muzicilor electronice, concrete, minimaliste etc. , fara a sti care va fi perceptia lor in viitor. Si chiar daca exista unii admiratori ai lor, nu se poate face o judecata de valoare pe baza numarului beneficiarilor, caci un sondaj facut la noi ar indica circa 80 % admiratori ai manelelor si nu ai lui Mozart. Or, nu cred ca acesta este drumul pe care dorim sa progreseze societatea. De altfel, cultura a fost

˚Nota : Numele compozitorilor sunt date cu prenume la prima citare apoi, de obicei, doar cu numele de familie, mai ales la cei celebri totdeauna cu bold. Numele pieselor citate sunt date cu italice.

totdeauna elitista si mersul inainte al lumii s-a datorat elitelor, nu ,,maselor muncitoresti" cum vroiau sa acrediteze doctrinarii comunismului.

Dar muzica nu trebuie sa se complaca in a ramane inchisa intr-un cerc restrans. Muzica culta ofera prea multe si nobile satisfactii spirituale, ce pot inalta pe om dincolo de placerea strict auditiva. Ea te ridica in sferele inalte ale sensibilitatii unde orice om care vrea sa se considere om, trebuie sa tinda sa se ridice. A fi departe de muzica este ca si cum ai trece prin viata fara sa te bucuri de privelistile frumoase ale naturii, de universul de ganduri pe care ti-l ofera cartea si fara a fi cunoscut ce este adevarata dragoste.

Muzica usoara vs muzica

S-ar parea ca termenul de muzica usoara este fara echivoc caci toata lumea stie sa-l inteleaga, desi in mod diferit. Unii cred ca este muzica usoara ce se retine usor si poate fi fredonata. Doar partial adevarat caci nu toate piesele pot fi fredonate si retinute, mai ales cele orchestrale de ultima ora, fara a mai vorbi de jazz. Altii cred ca pe muzica usoara se poate dansa. Iarasi doar partial adevarat deoarece pe foarte multe piese nu este posibil caci nu au ritmul necesar. Si apoi este si o chestiune de moda si de timp. In secolele XVI-XVIII dansurile la moda erau gavota, sarabanda, giga, bourré-ul etc. pentru nobilime. Ele au disparut ca dansuri si mai apar in piesele simfonice ca modele de ritmuri (de ex. in Suita nr.2 de George Enescu). Dar a existat si exista si astazi, muzica populara ca hora, sarba, ceardas, gopak, etc. dar niciodata ele nu sunt preluate in concerte simfonice ca atare ci doar prelucrate. Nici macar valsul, aparut in secolul al XIX-lea, nu si-a castigat un loc stabil in concertele simfonice decat tot transformat (de ex. Valsul de Maurice Ravel, Invitatia la vals de Carl Maria von Weber) sau incorporat in lucrari simfonice (de ex. partea a treia din Simfonia a V-a si partea 5-a din Serenada pentru coarde de Piotr Ilici Ceaikovski sau in Simfonia fantastica, partea a 2-a de Hector Berlioz), precum si in muzica de camera, in recitaluri, ca piese de sine statatoare (valsurile de Johannes Brahms, Frédéric Chopin etc.). Exista si alte dansuri preluate in muzica culta, vezi celebrul Tangou de Isaac Albeniz pentru pian sau cel de Richard Strauss pentru orchestra, mult mai reusite decat cele cam ieftine ale lui Astor Piazzola. Dintre dansurile nationale au patruns in muzica culta mazurcile si polonezele de origina poloneza datorita lui Chopin, boleroul, de origina spaniola care a fost uluitor orchestrat in piesa Bolero de Ravel si mai de curand de Serban Nichifor in Turkish bolero. Tot asa si tarantella italiana utilizata de Rossini in piesa La danza si de Martian Negrea in partea a 4-a, Izbucul, din "Suita Muntii Apuseni". Desigur, nu pot trece cu vederea marele numar de jocuri romanesti orchestrate magistral de Paul Constantinescu, Mihai Andricu, Constantin Silvestri, Constantin Bobescu etc. si un adevarat slagar mondial, orchestrat simfonic, Hora staccato de Grigoras Dinicu.

Muzica de dans actuala a aparuta cam in primele decenii ale secolului al XX-lea, scrisa pentru a se putea realmente dansa pe ea. Tangoul este cel mai vechi (cu radacini folclorice in Spania), a aparut apoi foxtrottul, slowfoxul, charlestonul, swingul, iar in zilele noastre au aparut rock, pop, folk, raegge, salsa etc. pana la aberantul hip-hop, degradat in ritmuri tot mai salbatice si adesea nemuzical. Categoria de muzica usoara este bine alimentata de cea vocala sub diferitele ei forme : sansonetele frantuzesti, cantonetele italienesti, romantele romanesti sau pur si simplu ,,cantece", dar mai ales noianul de creatii moderne care sunt apreciate de tineret cu cat sunt mai urlate, mai agramate, insotite de topaituri sau fum de petarde. Sunt apoi asa zisele cantece de dragoste, dulcegariile italienesti care se aud la Eurovision sau la posturile romanesti de radio, de o saracie muzicala si textuala exasperanta, unele de-a dreptul indecente. De manele mi-e si rusine sa amintescs. Majoritatea din productiile amintite sunt demne de groapa de gunoi a muzicii. Desigur, exista si cance de inalta valoare artistica si amintesc doar pe Jacques Brel, Charles Aznavour, Edith Piaf. Toate acestea pot fi cuprinse in categoria de muzica de divertisment la care trebuie sa adaug categoriile de muzica utilitara (de ex. muzica de film, de teatru, cea de televiziune, care insoteste reclamele, anunturile etc.), apoi muzica de mase (fanfara, cantecele patriotice) si marea grupa de muzica populara.

O categorie aparte o prezinta jazz-ul, aparitie in muzica prin anii '20 ai secolului al XX-lea si care are pretentia sa ocupe un fotoliu de rangul intai in salile de concert. Dar, orice ar face, ramane in spatele muzicii serioase, caci dincolo de dexteritate instrumentala sau vocala nu ofera nimic, nici o inaltare sufleteasca, nu desteapta nici un sentiment, cel mult de admiratie de tehnica, cum o ai pentru un jongler indemanatec sau un trapezist indraznet. Nu este mai putin adevarat ca jazz-ul este o tentatie si pentru muzicienii seriosi care au introdus in piesele lor fragmente, probabil pentru a da culoare, dar nu mai mult decat atat. De fapt unii nici nu au inteles bine ce este jazzul, un exemplu fiind Dmitri Sostakovici, care a scris doua Suite pentru orchestra de jazz si in care nu se aude nici o masura care sa aduca a jazz, ci doar muzica de dans, valsurile lui fiind astazi mult cintate.

Despre muzica usoara se poate scrie enorm, atat este de multa si in cea mai mare parte nesemnificativa. Uitati-va intr-un magazin de muzica si veti constata ca numarul de CD-uri de muzica usoara este de 10 ori mai mare decat cel de muzica serioasa. Dar muzicii usoare i-am dedicat un capitol special in carte (Capitolul 4).

Cu acest termen de muzica usoara am ajuns la cealalta muzica, cea pentru care incerc sa gasesc un nume. Mai sus am spus muzica serioasa. Este bun dar ar insemna ca cealalta muzica, cea usoara, este neserioasa, lucru fals. Antiteza la muzica usoara ar fi muzica grea, cuvant din nou nepotrivit caci ar indeparta pe toti cei care ar vrea sa se apropie de ea dar ii sperie termenul. Se mai folosesc si termenii muzica culta, poate mai potrivit caci cealalta este de cele mai multe ori inculta, adica fara partitura, dupa ureche, muzica savanta, termen care te duce mai curand in sfera stiintei, ca si cel de muzica academica in sensul ca este scrisa de oameni cu titluri universitare. S-a propus si termenul de muzica de arta, cam pretentios dar care poate cuprinde gama foarte larga ce include: muzica simfonica, de camera, opera, oratoriul, de balet si mai nou muzica de avangarda si care ar lasa de-o parte toate improvizatiile, imposturile, creatiile fara finalitate estetica si etica. Cel mai adesea se utilizeaza muzica clasica termen general (vezi programul Euroclassic Notturno difuzat noaptea de postul de radio Romania Muzical).Termenul are insa o acceptiune foarte bine delimitata, prezentand doar un segment precis din istoria muzicii, plasandu-se intre epoca muzicala baroca si cea romantica, fiind definita ca epoca clasicismului, asa ca nu poate acoperi intregul grup al muzicii non-usoare. Totusi el este cel mai des folosit asa ca il voi utiliza si eu in sensul lui larg, pe care il opun celui de muzica usoara. Sintagma de ,,muzica clasica" are un dezavantaj fonetic in general evitat, dar trebuie sa-l acceptam asa cum sunt si ,,biserica catolica", ,,tactica cavaleriei" si ,,Ion Luca Caragiale". Voi folosi deci muzica clasica, dar imi vor mai scapa si alte apelatii.

Desigur, categoriile nu sunt totdeauna bine delimitate caci exista dubii ce se face cu anumite tipuri de muzica. De exemplu valsul. El s-a nascut ca muzica de dans, cunoscand gloria in secolul al XIX-lea dar cu persistenta pana astazi, el fiind folosit si in muzica clasica in simfonii, sau ca piese simfonice, cum am aratat mai sus. Dar celebrele valsuri ale lui Johann Strauss nu sunt niciodata programate in concertele simfonice (doar in concertul festiv de Anul Nou al Filarmonicii vieneze), iar valsurile pentru pian ale lui Frédérik Chopin, sau Johannes Brahms sunt dintre cele mai prezente in recitalurile marilor interpreti. Marsul, specie minora, cu scop utilitar, este prezent in simfonii (de exemplu Sinfonia fantastica de Hector Berlioz sau in Simfonia a VI-a de Gustav Mahler) celebre sunt si marsurile din operele lui Giuseppe Verdi (in Aida) si Charles Gounod (in Faust), sau ca piese independent programate in concertele simfonice (Marsul incoronarii sau cele cinci Pomp and Circumstance Marces) de Edward Elgar. Si jazz-ul este uneori acceptat in concertele simfonice, cum sunt celeba (Rhapsody in blue si Concertul in fa de George Gershwin) sau in diverse piese de Igor Stravinski. Dar nu acestea formeza corpusul marei muzici clasice care s-a dezvoltat pe alte coordonate.

Publicul si muzica clasica

Atingem cu acest titlu unul dintre cele mai dramatice aspecte, nu numai ale evolutiei muzicii ci ale civilizatiei noastre in general. Daca ati fost vreodata la un concert de muzica usoara sau ati urmarit poate transmisia unuia la televizor, ati vazut o masa imensa de tineret care dupa fiecare piesa urla in picioare si agita bratele prin aer cu un entuziasm debordant. Entuziasmul este binevenit tineretului daca are ca declansator un element de valoare si daca se manifesta in limite decente. Mainile prin aer, flueraturile si urletele nu se incadreaza in limitele decentei. Mai ales ca nu ar putea fi decat rareori justificate prin calitatea ce determina entuziasmul. Rareori ce se aude si se vede pe o scena unde se produce muzica usoara poate fi catalogat ca muzica in general. Auditiv este vorba fie de urlete, cu putine note muzicale, fie de soapte iscate din capete fara corzi vocale si pe care doar microfonul si amplificatorul le da alura de note muzicale. Ma intreb cate din sutele de vedete care umbla la voce ar rezista unei auditii fara microfon, ca la opera, si nu neaparat Wagner. S-ar pierde inre-un rusinos anonimat.

Aceasta frenezie a cuprins aproape tot tineretul, si nu numai de la noi, incurajat si de mass-media. Cand intr-un ziar vezi un titlu care anunta o noutate despre muzica, poti fi sigur ca nu este o recenzie a unui concert cameral sau simfonic, sau o reclama pentru o noua aparitie de carte despre astfel de subiecte, ci exclusiv de muzica de divertisment. Iar in articole se dau detalii despre componentii formatiunilor, cine sunt, cati ani au, ce au mai editat ca discuri, ce proiecte au, daca sunt insurati si cu cine, cine le este amantul (a), daca intentioneaza sa divorteze, ca au fost vazuti la mare cu x, etc.,etc. Sa adaugam si vestimentatia penibila, de lumpenwagabond, neaparat blugi, camasi fistichii, baietii nu au atins inca gradul de civilizatie al cravatei iar fetele al fustei sub genunchi. Totul miroase urat a mahala, a subdezvoltare intelectuala, pe scena dar si in sala.

Barem la concertele de muzica folclorica stim la ce sa ne asteptam. Din pacate nu sunt autorii ei, taranii, ci fostii tarani, veniti de la tara sa formeze proletariatul muncitoresc al oraselor, ademeniti de fantasmagoriile unui dictator nebun si care populeaza acum mahalalele si chiar centrele oraselor. In ce priveste folclorul orasenesc, din pacate vechii lautari, care l-au incantat pe Franz Liszt si erau stimati de Enescu, au decazut si ei pana la penibila tiganeala a manelistilor. Exagerarile nu lipsesc si unul din cele mai penibile cazuri a fost depunerea trupului inanimat in templul muzicii clasice a tarii, Ateneul Roman, a unui cantaret oarecare de muzica populara.

Ajungem, in sfarsit, la ascultatorii muzicii clasice. Greu de evaluat numeric deoarece cei vizibili, din salile de concert, sunt o fractiune infima fata de cei invizibili, din fata aparatelor de radio, a casetofoanelor si a CD-play-erelor. Ne putem face o idee dupa comertul care se face cu CD-urile. In primul rand oferta, comparativ cu cea de muzica usoara. Intr-un magazin de specialitate, muzica usoara ocupa de cateva zeci de ori spatiul muzicii clasice. Marturisesc ca intr-un astfel de magazin, unde ma intampina metri de vitrine cu muzica usoara, intreb foarte jenat ,,dar muzica clasica ?" si mi se arata, cu un dezinteres vadit, un coltisor intunecat cu cateva rafturi. Si chiar la marile case de discuri, de exemplu magazinele FNAC de la Paris, situatia nu este mai buna, doar ca vanzatorii se uita cu respect si curiozitate la un client rara avis.

Un alt criteriu de a aprecia pe ascultatorii de muzica clasica este publicul din salile de concert. Exista un public constant, pe care il recunosti dupa figura caci il vezi saptamana de saptamana pe aceleasi locuri. Sunt abonatii, care nu scapa nici un concert fiind melomani. Dar nu intrutotul, caci la multe concerte vezi pe unii care dupa pauza se scoala si pleaca, ne mai interesand-i ce urmeaza. Si ceeace urmeaza este o piesa moderna, poate chiar de avangarda sau de un autor roman. Si cu aceasta deschidem un alt capitol dureros, al receptarii muzicii. Care sunt de fapt preferintele ascultatorilor de muzica culta ?

Ce muzica clasica asculta lumea ?

Am incercat sa aflu care este nivelul de informare a marelui public in ce priveste muzica clasica si pentru aceasta am studiat programele diverselor manifestari muzicale, concerte simfonice, de muzica de camera, recitaluri, opere, din tara si din lume, precum si programele de radio, internetul fiindu-mi de un mare folos. De asemenea am cercetat rafturile cu CD-uri din magazinele de muzica si cataloagele de discuri si casete ca sa-mi fac o idee de intensitatea comertului cu muzica clasica. Marturisesc ca nu am facut o statistica riguroasa asupra frecventei cu care diversele piese sunt programate sau achizionate, asa ca prezint doar lucrarile care efectiv sunt cele mai frecvent auzite si care au patruns deci in constiinta melomanilor. Toti compozitorii pe care ii voi mentiona au o opera mult mai vasta, cu lucrari de mare valoare, care insa, din pacate, nu ajung la ascultatori. Mi se poate obiecta ca lista este subiectiva si sunt de acord, fiind constient ca ea nu corespunde cu tot ce as vrea sa aud mai des.

Pe de alta parte sunt si nume de compozitori care nu corespund criteriului de frecventa, le-am mentionat totusi pentru ca ascultatorii sa nu auda de unul nou pe care sa nu stie unde sa-l plaseze.

Nu intentionez sa fac aici o istorie a muzicii clasice dar subiectul ma obliga de dragul unei ordini la o abordare cronologica. Nu voi incepe cu Antichitatea ci cu muzica ce se aude astazi in salile de concert, la radio sau se gaseste pe diferite suporturi (disc de bachelita, banda magnetica, caseta, compact-disc).

Muzica Evului Mediu si a Renasterii

De cand a aparut CD-ul s-a inregistrat o cantitate imensa de muzica veche, uitata, dar redescoperita, care interseaza pe specialisti si place unor melomani. Sunt si instru-mentisti, originali cu ori ce pret, ce prezinta muzica veche pe instrumente de epoca care, dupa mine, nu are nici un haz, nici o finalitate etica sau estetica, de care se intereseaza insa unii specialisti sau fac caz amatorii snobi.

Muzica europeana s-a constituit in Evul Mediu, la inceput pentru a servi biserica, apoi s-a laicizat si au aparut trubadurii, sau truverii, in Franta, Italia si Spania, Minnesängerii si apoi Meistersängerii in Germania. Dintre primii Walther von der Vogelweide a fost facut cunoscut in opera Tannhäuser, iar dintre ceilalti Hans Sachs in opera Maestrii cantareti din Nüenberg, ambele de Richard Wagner.

In secolul al XIV-lea in Renastere, vechea muzica ecleziastica (Ars antiqua) a fost inlocuita de o forma mai complexa (Ars nova), care este polifonica, bine structurata, in buna masura nu numai ecleziastica ci si laica, ea se aude si azi din cand in cand la radio sau in concerte publice, uneori executata pe instrumente de epoca. Intre piesele ce se executa este cate o Missa de Guillaume de Machault, Jasquin des Prés sau Jean van Ockeghem. Numele lui Thomas Tallis sau al brasoveanului Valentin Backfark apar doar in prelucrarile moderne ale unor autori contemporani noua.

Secolul al XVI-lea a produs un numar relativ mare de compozitori, dintre care cei mai valorosi si cantati si astazi sunt Giovanni Pierluigi Palestrina, care a scris mai ales muzica sacra, Orlando di Lasso, autor prodigios in nenumarate domenii ale muzicii sacre si laice, William Byrd, autor mai ales de muzica sacra si Gesualdo di Venosa, autor al catorva sute de madrigale.

Muzica renascentista se bucura astazi de formatiuni instrumentale sau orchestrale specializate precum si de festivaluri dedicata ei, o voga inexplicabila caci, dupa mine, este destul de fada si fara profunzime.

Muzica baroca

Perioada dintre 1600 si aproximativ 1750 este cunoscuta sub numele de baroc, cand este produsa o muzica foarte elaborata, melodioasa, adesea grandioasa, care atrage mult pe ascultatorii de astazi, mai ales datorita proliferarii operei, gen aparut acum. Cateva nume se impun. Dintre francezi, Jean-Baptiste Lully, cu un numar considerabil de opere si balete cu subiecte mitologice, François Couperin, creatorul unei muzici mai delicate, Jean-Philippe Rameau, care a excelat in opere si balete, dintre care Indiile galante este si acum executata si Marc-Antoine Charpentier, prezent uneori cu muzica sacra. Italienii sunt astazi auziti datorita unor lucrari foarte frumoase, uneori impresionante, datorita lui Claudio Monteverdi, care a dat cateva opere importante precum Orfeu, Incoronarea Popeii, Intoarcerea lui Ulysse in patrie ; lui Antonio Vivaldi, autor al unui numar mare de lucrari, in special cele concertante pentru diferite instrumente dar mai ales pentru vioara, celebru fiind ciclul Cele patru anotimpuri prezent in repertoriul tuturor violonistilor si orchestrelor din intreaga lume ; lui Domenico Scarlatti, autor a peste 500 de "sonate" pentru pian intr-o singura miscare, preferatele pianistilor virtuosi, melodioase, celebre fiind cele 16 concerte de vioara cuprinse in ciclul Cele patru anotimpuri, Arcangelo Corelli, care a fost primul care a creat Concerto grossi, unele cuprinse in op.6 cantindu-se adesea astazi, Tomaso Albinoni, autor al frumosului Adagio pentru corzi si orga, aproape un slagar in zilele noastre. Adaug pe Girolamo Frescobaldi si Giovanni Gabrielli care se mai aud rar la radio cu cate o piesa. De mentionat si o pleiada de compozitori care au cultivat mai ales vioara, precum : Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Gaetano Pugnani, Francesco MariaVeracini, Giuseppe Tartini, Pietro Nardini, Giovanni Battista Viotti si francezul Jean-Marie Leclair, nume ce erau aproape uitate dar pe care le mai evoca marii violonisti in recitaluri si sunt revitalizate prin CD-uri. Din Anglia un nume prezent in actualitate este Henry Purcell, un fel de erou national al tarii, autor al unui numar considerabil de opere si piese vocale.

Din Germania sunt de amintit compozitorii Heinrich Schutz, Johann Pachelbel si Franz von Biber, cantati arareori, spre deosebire de Georg Philipp Telemann, prezent cu piese din culegerea intitulata Muzica pentru masa (Tafelmusik) care cuprinde trei suite, trei concerte, trei cvartete, trei trio si trei sonate.

Toata enorma cantitate de muzica preclasica este scrisa cu stiinta si indemanare, este melodioasa, usor accesibila, adesea cantabila, dar, dupa mine, cam la fel, constransa de rigorile unei simetrii rigide, dar incanta urechea, mai putin sufletul, caci nu are o corespondenta afectiva, nu are inaltari si coborari. Am lasat de-o parte doua nume care ies din tiparul schitat mai sus si care sunt vedetele barocului muzical. Georg Friedrich Händel este autorul unui numar imens de lucrari editate in 188 volume, din care 32 de opere, 21 de oratorii, 12 de muzica sacra, 12 de cantate , 19 de concerte pentru orga si 21 de muzica pentru orchestra. Dintre ultimele se bucura de o mare popularitate suitele Muzica apelor si Muzica pentru foc de artificii, ce au parti de o neobisnuita grandiozitate, neobisnuita muzicii barocului. De asemenea se executa unele opere dar mai adesea arii din ele in concerte. Muzica lui Händel este melodioasa, are maretie, forta si desteapta sentimente inalte.

Perioada barocului este dominata de Johann Sebastian Bach, un titan, cu o opera gigantica, peste 1200 numere de opus, care cuprinde cateva capodopere : monumentalele oratorii (Matthäus Passion si Johannes Passion), concertele pentru vioara si orchestra, cel mai des executat fiind cel pentru doua viori si orchestra, apoi cele sase Concerte brandenburgice, cele patru Suite pentru orchestra iar pentru virtuosi sunt cele sase Partite pentru vioara solo, cele sase Suite pentru violoncel solo iar pentru pianisti un numar mare de Preludii si Fugi precum si amplele cicluri Clavecinul bine temperat, Arta fugii, Variatiunile Goldberg si Ofranda muzicala. Bach a fost un mare inovator al tehnicii fundamentale a compozitiei muzicale, fiind in aceasta privinta nedepasit si cu o contributie esentiala pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii. Este incontestabil ca in aceasta vasta opera sunt pagini admirabile care fac si astazi muzica lui Bach actuala si iubita, aflandu-se alaturi de Mozart pe primele locuri ca prezenta in recitaluri, in programele de radio, pe discuri si casete etc. Vasta lui opera cuprinde insa si lucrari tipice barocului, cu repetari, pasaje ostinato si, cum spune marele dirijor si compozitor Leonard Bernstein, "de o mare plictiseala". Ciclurile pentru pian mai sus citate sunt destinate de fapt studiului, pe care specialistii le declara geniale ca tehnica a compozitiei iar melomanii snobi, care nu cunosc teorie muzicala, le considera agreabile si frumoase, desi nu au nici un sentiment si nici finalitate estetica. Unele din piesele lui Bach mi se par de un echilibru perfect, aproape matematic si imi evoca o casa imensa, solida de beton si otel dar nemobilata. Este un sentiment cu totul personal, caci de fapt, incontestabil ca Bach este primul titan al muzicii si un geniu nedepasit inca in ce priveste inovatiile muzicale.

Muzica baroca in ansamblu a fost mult timp putin cunoscuta de marele public si a iesit in fata in secolul al XX-lea dar mai ales in a doua jumatate a lui datorita radioului si a mijloacelor moderne de redare, castigand multi fani, barocarii. Sunt si orchestre care canta doar muzica baroc, cum sunt si pentru muzica renascentisa, si exista festivaluri specializate in muzica veche, cum se intampla si cu muzia moderna. semn ca executantii acestora vor sa le impuna cu ori ce pret. Dece nu exista orchestre si festivaluri de muzica clasica sau romantica ? Pentru ca ele se impun de la sine si sunt iubite de melomani.

Muzica baroca a avut parte si de critici acerbe. Cea mai drastica caracterizare a ei se gaseste intr-un pasaj din cartea muzicologului american Harold Schonberg despre vietile marilor compozitori : ,,Tipicele Concerto Grosso ale lui Vivaldi, Corelli, Locatelli sau Geminiani sunt in general lipsite de personalitate si de imaginatie. Se misca dupa modele pur secventiale, previzibile, iar armoniile sunt limitate, de regula la acordurile de tonica, dominanta si subdominanta. Indiferent de momentul in care intra in sala in care se executa asa ceva, ascultatorul ghiceste modelul care urmeaza. In acest sens, este o muzica de tapetat peretii". Poate ca tocmai asa se explica uriasa ei popularitate. Atractia exercitata de muzica barocului se datoreaza in mare masura faptului ca nu trebuie sa gandesti in timp ce o asculti. Ea isi justifica existenta prin aceea ca il invaluie pe ascultator in sunete inofensive iar modelele se misca in sus si in jos fara a spune de fapt nimic. Melomanul nesofisticat are iluzia ca asculta ,,muzica clasica", ba chiar se delecteaza cu ea. La urma urmelor, ce poate sa nu-ti placa in acest camp alb de neant ? (Harold C. Schonberg : Vietile marilor compozitori, trad. rom., Edit. Lider, 1997, p.599).

Adaug si un pasaj dintr-un articol de George Calinescu din 1939 in care spune ca ,,muzica lui Bach se pastreaza intr-un formalism rigid, ursuz pana la pedanterie. Bourrée din a treia suita pentru violoncel poate fi cantata de la cap la coada si de la coada la cap fara nici o piedica. Este ca o roata ce se rostogoleste lin, cu apa deasupra care este rece si prin zgomotul ei monoton, este odihnitoare pentru spirit". O judecata aspra care in nici un caz nu poate fi aplicata intregii opere a lui Bach, care are momente sublime de inalta elevatie.

Muzica clasica

In mod cronologic, dupa baroc urmeaza muzica clasica (in sens restrans, istoric).

Ea marcheaza un reviriment prin dorinta compozitorilor de a se elibera de rigorile, rigiditatea, ariditatea si abstractismul muzicii baroce si merg spre o simplificare si introducere mai ferma a melodiei. Primele semne se gasesc la compozitiile lui Johann Stamitz si fiilor lui Bach, Wilhelm Friedemann, care stabileste principiile stilului clasic, Johann Christian, care se dedica simfoniei, dar mai ales la Carl Philipp Emanuel, considerat a fi unul dintre cei mai importanti compozitori ai secolului al XVIII-lea, inovator mai ales in domeniul muzicii pentru pian si al sonatei. Toti au ajuns la cunostinta melomanilor doar in secolul al XX-lea, fiind din ce in ce mai auziti, cel putin la radio si in concertele dedicate muzicii vechi. Bine cunoscut este insa Luigi Boccherini, autorul a 26 simfonii, peste 200 lucrari camerale concerte pentru chitara si mai ales violoncel si orchestra, dintre care primele doua sunt foarte apreciate si se afla in repertoriul tuturor marilor violoncelisti.

Numele mari ale clasicismului sunt insa Gluck, Haydn, Mozart si Beethoven. Cristoph Wiliibald Gluck este creatorul dramei muzicale in care a plecat de la princi- piul ca ea trebuie sa exprime totdeauna o situatie dramatica, eliminand pasajele introduse in operele italiene de dragul afirmarii cantaretilor. El a scris zeci de opere, dintre care remarcabile sunt Alcesta (dupa Euripide) Orfeu, Ifigenia in Aulida (dupa Racine), prezente in repertoriile teatrelor muzicale, dar cunoscute mai ales prin arii din ele in concerte ale solistilor vocali. Al doilea mare nume este Joseph Haydn, un compozitor longeviv (77 ani), ceeace i-a dat ragazul sa creeze o opera imensa : 104 simfonii (este creatorul simfoniei cvadripartite clasice), 80 cvartete (de asemenea creatorul cvartetului clasic), 30 concerte instrumentale, lucrari vocal-simfonice si zeci de alte piese. Muzica este placuta, melodioasa, usor de retinut, in care nu se dezbat probleme profunde, dar este mult mai expresiva decat stereotipele creatii baroce, desi poate cam nediferentiata, si nu cred sa fie multi melomani amatori care sa recunoasca toate simfoniile sau cvartetele lui. Dar Haydn este mereu prezent, chiar daca nu cu frecventa mare, in optiunile melomanilor.

Al treilea mare clasic este, Wolfgang Amadeus Mozart. A trait doar 35 de ani dar in acest scurt interval a creat o opera gigantica, in toate genurile muzicale : 23 opere, 41 simfonii, 31 alte tipuri de creatii simfonice (serenade, divertismente, casatii etc.), 27 concerte pentru pian si orchestra, 7 pentru vioara si orchestra, multe concerte pentru diferite instrumente, 17 sonate pentru pian, 40 pentru vioara si pian si alte categorii, muzica de camera, muzica vocal-simfonica, lieduri, si lista este incompleta, totul cu multe inovatii pe taramul compozitiei si de o calitate de varf. Astazi este cel mai cantat compozitor si amintesc doar faptul ca programul de Radio Romania Muzical, care emite non-stop 24 ore, are inscrise minimum trei piese pe zi de Mozart. Si nu exista in lume opera care sa nu aiba cel putin o creatie a lui in repertoriul permanent, unele fiind adevarate slagare : Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Flautul fermecat, Rapirea din Serai, Flautul fermecat, sunt adesea executate. Muzica lui este usor de inteles, in cea mai mare parte fredonabila, dar nu lipsesc si partile grave de exemplu cutremuratorul Recviem. Se aud adesea, unele din simfonii, mai ales ultimele trei, concertele pentru vioara, unele pentru pian, printre care extraordinar de frumoasele nr.20 si 21.

Dar este temerar a umbla in opera perfecta a unui geniu al muzicii, unul din cei patru titani pe care se sprijina cultura mondiala muzicala, inpreuna cu Bach, Beethoven si Wagner.

Ludwig van Beethoven este cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. Opera lui cuprinde noua simfonii, cinci concerte pentru pian si unul de vioara, 32 sonate pentru pian, 10 sonate pentru vioara si pian, 16 cvartete, apoi trio-uri si numeroasele piese de alta natura (uverturi, variatiuni, fantezii, romante etc.). Multe sunt prezente in concerte, recitaluri si in inimile tuturor melomanilor. Nu am caderea sa analizez aici calitatile creatiei beethoveniene dar consider ca odata cu el pentru prima data muzica devine o chestiune de constiinta a ascultatorului, ce te rascoleste, te inalta spre culmi pe care doar muzica le atinge. Dar, in mod ciudat, in ultimul timp simfoniile lui sunt mai rar interpretate decat ale lui Mozart (a se vedea programele festivalurilor Enescu si programele marilor festivaluri internationale si ale concertelor din lume).

Din imensa opera a lui Beethoven se aud cel mai mult Simfoniile nr. 3,5,6,7,9, Uverturile Egmont, Coriolan si Leonora a III-a, Concertele pentru pian nr.3,4,5, Concertul pentru vioara (concertul de vioara cel mai cantat in lume), sonatele pentru pian Apassionata, A lunii, Patetica, Waldstein, Furtuna, Les Adieux, Cvartetul de coarde nr.13 cu marea fuga, Sonata pentru vioara si pian Kreutzer. Probabil ca mi se va reprosa ca am lasat de-o parte multe altele, dar este greu a face selectia intre capodopere.

Beethoven ramane, dupa mine, cel mai mare compozitor al lumii.

Muzica romantica

Frecventa de ascultare a muzicii clasice era candva depasita de muzica romantica. Melodicitatea, complexitatea sentimentelor pe care le rascoleste, avanturile, sfasierile, senzualitatea ei si puterea ei imagistica (acum este inventat poemul simfonic iar natura ocupa un loc tot mai important in compozitiile romanticilor) o fac mult iubita de melomani. Este greu a face un top al preferintelor dar, de exemplu, este incontestabil ca acum simfoniile lui Brahms sunt mult mai des auzite in salile de concert decat ale lui Beethoven.

Este interesant de urmarit felul cum au fost descoperite treptat marile valori ale romantismului de catre public. De exemplu simfoniile lui Gustav Mahler, ignorate pana pe la 1950, au inceput sa fie tot mai des cantate si apreciate, ca de altfel si simfoniile lui Anton Bruckner. Splendidul Concert de vioara de Jean Sibelius a intrat in voga in ultimii 30 de ani, ca si Concertul nr.3 pentru pian de Serghei Rahmaninov, dupa ce Concertul nr.2 cucerise mai de mult publicul larg.

Este greu a stabili care sunt preferintele din muzica romantica. Se aculta mult dintre germani Franz Schubert (muzica pentru pian Impromptu-uri si Momente muzicale, cvintetetul Pastravul, cvartetul Fata si moartea, Simfoniile a 4-a, a 8-a si a 9-a, lieduri), Robert Schumann, (Simfoniile 3,4, Concertul pentru pian si Concertul pentru violoncel, piesele pentru pian Carnaval, Scene de copii, Calatorul, Simfonia a 4-a, Concertele pentru pian si pentru violoncel), Felix Mendelssohn-Bartholdy (din muzica pentru pian unele din Cantece fara cuvinte, uvertura Visul unei nopti de vara, Concertul pentru vioara)), Carl Maria von Weber (uvertura la Wilhelm Tell, Invitatia la vals, Corul vanatorilor din opera Freischütz), Johannes Brahms (Simfoniile nr. 1,2,3,4, Concertul pentru pian nr.1, Concertul pentru vioara, liedurile). Contemporan cu Brahms a fost un alt romantic de mare forta, Anton Bruckner, un organist de catedrala care a fost un credincios slujitor al lui Dumnezeu, fiind impregnat de religie in toate creatiile sale. In primul rand in cateva lucrari religioase ( Trei messe, Te Deum, Missa Solemnis si un Requiem) dar mai ales in creatiile sale fundamentale, cele noua simfonii. Ele formeaza un corpus foarte unitar, toate denotand o seriozitate, o soliditate, o unitate in conceptie si de o mare grandoare si elevatie. Aproape toate incep parca in intuneric dar treptat se face lumina, se duce o lupta intre fortele raului si aspiratiile spre izbavire pentru ca ultimele sa izbandeasca. Nu lipsesc nici pasajele care te apropie de lumea din jur, dar edificiul muzical se ridica ca o catedrala spre preamarirea Domnului. Din pacate se canta foarte rar si doar Simfonia a 4-a se bucura de o oarecare notorietate. Dintre romanticii germani nu pot lasa de-o parte pe Max Bruch pentru frumosul si popularul lui Concert Nr.1 pentru vioara si orchestra.

Am lasat la urma pe unul din titanii muzicii universale, pe Richard Wagner, din pacate mai putin cunoscut de melomani, care il considera greoi si zgomotos, pareri ce denota primitivism muzical. El a compus mai ales opere prin care s-a asezat temeinic in istoria muzicii mondiale fiind un pion, un revolutionar in gandirea muzicii de scena, creator al operei dramatice totale. Dintre cele 11 opere create de el (atat ca text muzical poetic cat si ca muzica) se prezinta in special Vasul fantoma, Tannhäuser, Lohengrin, Walkyria, Maestrii cantareti din Nürenberg. Sunt prezente insa in concerte simfonice partile orchestrale (Cavalcada Walkyriilor, Despartirea lui Wotan, Farmecul padurii, Calatoria lui Siegfried pe Rin) si poate cea mai zguduitoare pagina din istoria muzicii, (Moartea lui Siegfried). Se canta mult arii din opere ca de exemplu aria Elisabetei (Dich teure Halle) din Tannhäuser, ariile lui Lohengrin (O du mein holder Abendstern si Im fernens Land) din Lohengrin, aria de concurs a lui Walther din Maestrii cantareti si cea a mortii Isoldei din Tristan si Isolda. Dar mult executate sunt si uverturile la Rienzi, Vasul fantoma, Maestrii cantareti, Preludiul la Lohengrin si la Tristan si Isolda si geniala uvertura la Tannhäuser.

Al doilea mare autor de opere este Giuseppe Verdi din care se canta mai ales operele (Traviata, Rigoletto, Aida, Trubadurul), unele arii din ele fiind celebre, piese de rezistenta ale sopranelor, tenorilor si baritonilor. Dintre italieni se aud des operele lui Gioachino Rossini (opera Barbierul din Sevilla si uvertura la Cotofana hoata), Gaetano Donizetti (operele Favorita, Don Pasquale, Lucia di Lammermoor), Vincenzo Bellini (operele Norma, Somnambula), Giacomo Puccini (operele Tosca, Madame Butterfly, Boema) si celebre arii din ele. Un loc aparte il ocupa Nicolo Paganini, cel mai mare violonist al tuturor timpurilor, autor al mult cantatului(Concertul nr 1 pentru vioara si orchestra si al dificilelor Capricii pentru vioara).

Din Franta, Frédric Chopin este o prezenta constanta peste tot in lume cu piese din ciclurile pentru pian (Nocturne, Preludii, Studii, Valsuri, Mazurci, Poloneze) precum si cu (Marsul funebru din sonata a 2-a si cu Concertul nr.1 pentru pian si orchestra). Charles Gounod este cunoscut prin operele (Faust si Romeo si Julieta, cu arii celebre) iar Georges Bizet prin opere (Carmen), care cunoaste o voga unica, melodii din ea avand cel mai mare numar de prelucrari, dar adaug si suitele (Arleziana) tot de Bizet. Din Camille Saint-Saëns se canta (Simfonia a 3-a cu orga, Concertul pentru violoncel si orchestra, suita Carnavalul animalelor si dansuri din opera Samson si Dalila) din César Franck (Simfonia in re minor si Sonata pentru vioara si pian), din Gabriel Fauré (Balada pentru pian si orchestra) si din Léo Delibes aria clopoteilor din opera Lakmé. Din Anglia se aude din muzica lui Edward Elgar Variatiuni Enigma.

Din asa numitele scoli nationale, din Rusia si URSS sunt prezenti Piotr Ilici Ceaikovski (Simfoniile nr. 4,5,6 si Manfred, Serenada pentru coarde, fanteziile simfonice Francesca da Rimini, Romeo si Julieta, Capriciu italian, Concertul pentru pian nr.1, Concertul pentru vioara, fragmente din baletele Lacul lebedelor, Frumoasa adormita din padure, Spargatorul de nuci), Aleksandr Borodin (Dansurile polovtiene din opera Cneazul Igor), Aleksandr Glazunov (Concertul pentru vioara si orchestra), Rimsk Korsakov (suita Seherazada), Modest Musorgski (Tablouri dintr-o expozitie) si armeanul Aram Haciaturian (celebrul adagio din baletul Spartacus). Din Norvegia, Edward Grieg (Concertul pentru pian si suitele Peer Gynt), din Boemia, Antonin Dvořák (Simfonia a 9-a, Concertul pentru violoncel, Serenada in mi) si Bedrich Smetana (poemul simfonic Viltava si uvertura la Mireasa vanduta), din Ungaria, marele Franz Liszt, echivalentul la pian al violonistului Paganini (poemul simfonic Preludiile, Concertul pentru pian nr.1, Rapsodia ungara nr. 2-a pentru orchestra), din Spania, Isaac Albeniz (piese din Iberia, pentru pian, unele orchestrate). In sfarsit, din Tarile Romanesti se aude foarte rar ceva din muzica inaintasilor din secolul al XIX-lea, indiscutabil romantici, dar amintesc doar pe George Stephanescu (Simfonia) si Ciprian Porumbescu (Balada).

Lista ar putea fi mult completata dar foarte multi compozitori au compus mai ales in secolul al XX-lea asa ca apar in paragrafele urmatoare.

Muzica impresionista

Din dorinta de a se elibera de subiectivismul si de manifestarile propriei pesoane exacerbate ale romanticilor, compozitorii au incercat sa nu descrie direct lumea inconjuratoare ci sa exprime, cu discretie si delicatete, impresia pe care le-o lasa. Comparata cu pictura impresionista, care nu descrie ci doar o sugereaza, muzica respectiva a fost numita impresionism. Ea are un loc, totusi mai putin important in preferintele publicului decat muzica clasica si romantica, dar totusi bine stabilit. Cei mai auziti sunt, Claude Debussy cu piesele simfonice (Marea, Preludiu la dupa amiaza unui faun, Iberia) si mai putin revolutionara opera (Pelléas si Mélisande), Maurice Ravel (Bolero, Valsul si Rapsodia spaniola), Ottorino Respighi (ciclul dedicat Romei) si ca sa amintesc si un roman, Alfred Alessandrescu (Amurg de toamna)

Impresionismul a aparut in secolul al XIX-lea dar a continuat si in urmatorul avand multi adepti, putand fi incadra in muzica moderna.

Muzica moderna

Prin muzica moderna se intelege in general cea apartinand secolui al XX-lea cu continuare in cel actual. Dar, inca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea a avut loc o revolutie datorita compozitorului austriac Arnold Schönberg care a renuntat la canoanele muzicii clasice inventand noi sisteme de scriere. Ele nu au fost acceptate de toti compozitorii, care au ramas cu convingerea ca muzica trebuie sa placa, sa fie inteleasa din inlantuirea sunetelor si nu dupa subtilitatile partiturilor. Ei au ramas ancorati, total sau macar la inceput in romantism, i-au pastrat principiile dar au adus inovatii importante ce nu au stirbit din frumusetea creatiilor lor, intrate astazi in patrimoniul orchestrelor, teatrelor lirice sau in concertele de muzica instrumentala si al imprimarilor de tot felul. Unii au acceptat partial inovatiile modernistilor, devenind cateodata mai greu de inteles, dar totusi, sunt agreati si iubiti de melomanii amatori. Ei sunt cuprinsi sub titulatura de postromantici si neoromantici. Aici ma voi rezuma a aminti doar ce se aude acum frecvent la noi si incep cu compozitorii nascuti in secolul al XIX-lea care au dat la iveala lucrarile importante in secolul urmator, apoi voi continua cu cei apartinand complet lui.

Printre germanii sunt Richard Strauss (poemele simfonice Till Eulenspiegel, Don Juan si operele Cavalerul rozelor si Salomeea) si Carl Orff (cantata Carmina Burana). Dintre francezi Paul Dukas (Ucenicul vrajitor) si Francisc Poulenc (Suita pentru pian Scaramouche). Dintre rusi Serghei Rahmaninov (Concertul nr 2 pentru pian, Variatiile dupa o tema de Paganini pentru pian si orchestra), Aleksandr Skribin (Poemul extazului), Igor Stravinski (baletele Pasarea de foc, Petruska, Ritualul primaverii), Dmitri Sostakovici (simfoniile a 5-a, a 6-a, a 7-a, , Concertul nr.1 pentru violoncel), Serghei Prokofiev (Simfonia clasica, parti din baletul Romeo si Julieta), apoi ungurul Béla Bartók (Dansurile romanesti si Concertul nr.3 pentru pian,), spaniolii Manuel de Falla (evocatoarea piesa Nopti in gradinile Spaniei pentru pian si orchestra si baletul Tricornul), finlandezul Jean Sibelius (Concertul pentru vioara si orchestra, Simfoniile 1,2,3,5 si unele poeme simfonice), americanii George Gershwin (Rapsodia albastra) si Aaron Copland (Suitele Rodeo, Billy the kid si Primavara appalase). Sunt numerosi compozitori neoromantici romani dar din pacate se canta foarte rar si doar marele nostru George Enescu este o prezenta continua, cel putin cu (Rapsodia nr.l si Rapsodia 2) si cu (Preludiul la unison din Suita nr.1) care entuziasmeaza pe melomani din intreaga lume.

Dupa cum am mai spus, la inceputul secolului al XX-lea a aparut marele reformator al muzicii Arnold Schönberg, care a initiat muzica expresionista, apoi pe cea atonala si seriala , avand un numar impresionant de discipoli, unii cu lucrari adesea greu de inteles de melomani. Serialismul a facut ravagii printre mai toti compozitorii dar el s-a uzat treptat, dublat de tot felul de alte incercari precun poliritmi, polistilism, minimalism, muzica aleatorie, electronica, muzica cu instrumente transformate, pe baze matematice etc. pe care le prezint pe larg in Capitolul 3.

Autorii sunt nenumarati si ce produc unii este disonant, cautat, fara melodie, fara ritm, haotic, adeseori doar zgomot. Ele poarta titluri sofisticate, de multe ori englezesti, latinesti sau grecesti. In ciuda acestora si a efortului compozitorilor sa explice originalitatea lucrarilor realizate, ele sunt repudiate de marea masa a melomanilor si sunt apreciate doar de compozitori intre ei si se executa la festivaluri de muzica noua sau de avangarda. Spectatorii neavizati, intervievati la iesirea de la concerte, spun doar, si aceasta din condescendenta, ,,interesant" ! La noi toate aceste productii si numele compozitorilor sunt practic necunoscute de marele public asa ca nu ma opresc aici asupra lor.

In ciuda titlurilor enigmatice sau rebarbative exista totusi multe piese audibile, interesante sau impresionante. Marturisesc totusi ca majoritatea productiilor acestor "modernisti" nu le inteleg si nu ma emotioneaza. Dar asta poate din lipsa unor auditii repetate sau a necunoasterii teoriilor muzicii caci, se pare, ca ei mizeaza mai ales pe subtilitati componistice a scrierii partiturilor, melodia si frumusetea trecand pe locul al doilea. Eu fac totusi efortul sa le ascult cu atentie cu speranta sa-mi largesc orizontul si cultura muzicala si sa intru in actualitate. Este posibil ca aceasta sa fie muzica viitorului si de aceea nu trebuie tratata cu indiferenta si dispretul cu care fusese primit initial la vremea sa Wagner dar si alti artisti. Gasesc ca este de neconceput ca oamenii de cultura contemporani sa nu fi auzit niciodata de Carlheinz Stockhausen, Alban Berg, Olivier Messiaen, Pierre Boulez, John Cage sau Iannis Xenakix si nici unele din productiile lor. Este motivul pentru care am scris Capitolul 3 al cartii de fata.

Dupa ce am vazut care sunt piesele clasice ce se aud cel mai mult la noi in tara, si chiar in general in lume, sa vedem daca este posibila o ierarhizare a frecventei muzicii ce ajunge la melomani. O incerc mai ales pe baza radiodifuziunilor specializate in difuzarea muzicii clasice, cum sunt posturile ,,Romania muzical" si ,,France musique", mai putin pe programele concertelor, caci la acestea este o clara diferentiere intre ce se programeaza in vest, unde este o mai mare deschidere spre muzica moderna fata de ce este la noi, inchistate in traditii vetuste.

In fruntea topului se afla muzica baroca, difuzata cu o frenezie inimaginabila, la noi dar si peste hotare, de exemplu pe programul oferit de Uniunea europeana a radiodifuziunilor. Aceasta optiune este explicabila prin faptul ca muzica preclasica este melodioasa, usor de inteles, curge pe langa tine, nu cere nici un efort din partea ascultatorului, nici o participare intelectuala sau afectiva. O exceptie o constitue desigur Bach, aflat pe unul din primele locuri ale frecventei prezentei in programe, la radio dar si in concerte datorita unor opere ce te ridica desupra umanului.

De calitatile muzicii preclasice se bucura partial si muzica clasica, de exemplu Haydn si cei similari lui, favoritul numarul unu al prezentei muzicale peste tot in lume este insa Mozart. In domeniul muzicii orchestrale urmeaza Brahms si Beethoven si unii romantici (Liszt, Chopin, Paganini) iar in domeniul operei, pe primul loc se afla Verdi, urmat de Puccini. In lista topului de la noi nu se afla impresionistii si cu atat mai putin modernistii, dispretuiti sau refuzati de a fi cunoscuti. Este un bilant trist care denota ca in domeniul difuzarii culturii in Europa suntem totusi o tara de mana a doua.

Cum ajungem sa iubim muzica clasica

Continutul muzicii nu este evident. Evident vine de la ,,a vedea", intelegandu-se prin aceasta ca ochiul nu insala si cele percepute de el nu pot fi negate. Nici cele auzite nu pot fi negate dar ele nu pot fi incadrate intr-un sistem care sa aiba pecetea autenticitatii. Parafrazand pe poet am putea spune ca ,,ochiul nu minte dar urechea te-nsala" caci perceptia realitatii se face mai ales cu simtul vazului, in timp ce cu auzul capatam doar informatii disparate ce nu contureaza realitatea. In timpul noptii daca auzim un zgomot ciudat ne speriem caci nu putem sa-l plasam intr-o realitate logica. Daca aprindem lampa si vedem ca a fost un soarece ne linistim imediat Din cauza aceasta deriva imposibilitatea de a compara actul perceperii operei de arta cu cea a muzicii. Incercati sa priviti un album de pictura si sa faceti in acelasi timp altceva, de exemplu sa scriti. Este o imposibilitate. Daca insa scriti si in acelasi timp ascultati muzica perceptia este perfect posibila. Nu discut pentru moment carei actiuni ii acordati mai multa atentie pentu ca foarte probabil mi se va spune ca daca ma concentrez asupra scrisului, muzica, cum spune zicala, ,,imi va intra pe o ureche si imi va iesi pe cealalta". In buna parte obiectia este adevarata dar voi arata mai departe ca doar partial, de fapt nu totul iese pe urechea cealalta si mai ramane ceva si intre ele, in cap. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca perceperea muzicii necesita cu totul alta atentie pentru a fi asimilata.

In chestiunea intelegerii muzicii s-a comparat de multe ori posibilitatea unui novice de a intelege o statuie de Michelangelo si a intelege o simfonie de Beethoven. Este clar ca intelegera statuii este mult mai usoara deoarece ea ofera un adevar evident, nu este o chestiune de educatie pentru aceasta. Imaginea plastica se ofera de la sine si nu cere efortul de a intelege articulatiile ei intime. Desigur, aprecierea valorii estetice este cu totul altceva. Aceasta cel putin in cadrul unei arte figurative, realiste, si nu am auzit inca pe nimeni, nici chiar cu un nivel cultural foarte scazut, spunand ca nu poate sa sufere sa se uite la statuile lui Michelangelo, la tablourile lui Rafael sau Grigorescu.

Cu muzica, nefiind evidenta, lucrurile stau cu totul altfel. Articulatiile ei intime nu se impun de la sine, ca un tablou realist. De altfel in muzica nici nu exista ,,realism" in sensul propriu al cuvantului, chiar daca un compozitor vrea sa descrie fidel lumea inconjuratoare. Nici macar Simfonia Alpilor de Richard Strauss nu se impune de la sine ca imagine a realitatii, ci ne trebuie indrumarea programatica a autorului si multa cultura muzicala ca sa intrevezi in ea pictura naturii. Muzica are o logica proprie care nu este a lumii de toate zilele, logica cu care se obisnuiesc ascultatorii de muzica si cu care cladesc o lume interioara proprie, dupa ce le spune lor imbinarea de sunete. Daca asculta o piesa muzicala noua, ei o apreciaza nu dupa canoanele evidente ale lumii inconjuratoare, ci dupa alfabetul propriu, construit intern conform experientei muzicale dobandita anterior. De aceea pot auzi pareri ca de pilda ,,pe mine muzica simfonica ma scoate din sarite" sau ca ,,jazzul ma face sa turbez" pentru ca nu este cunoscut alfabetul propriu al acestora.

Din cauzele aratate mai sus educatia de arta plastica se face mult mai usor si este numai o chestiune de grad, de nuanta, de slefuire a unui dat elementar, acela al vederii, pe cand educatia muzicala este mult mai dificila fiind o chestiune fudamentala, aceea de invatare a unui alfabet propriu. Cu ea se pleaca de la zero si se ajunge acolo unde duce indrumarea si educatia muzicala proprie.

O problema mult dezbatuta este aceea a educatiei muzicale. De ea se ocupa mai ales muzicienii si muzicologii caci, oricat ar vrea acestia sa se constituie intr-un corp aparte de sine statator, ei au nevoie totusi de un auditor, daca nu pentru altceva macar pentru a umple salile de concert si a face prin aceasta posibila, din punct de vedere pecuniar, existenta muzicienilor (autori si interpreti).

Problema educatiei se pune diferentiat pentru copii si adultii refractari la muzica ,,grea", sau pentru cei care sunt consumatorii unui alt tip de muzica, dincolo de care nu mai sunt receptivi (muzica usoara si populara). Mai sunt si cei ce s-au oprit la un anumit nivel al intelegerii muzicii culte, sa zicem la clasicism (Haydn, Mozart), accepta cu greu pe romantici (de exemplu il ignora pe Wagner) dar refuza sa inteleaga, sau chiar sa asculte muzica moderna si contemporana, facand alergie la Bartók, Stravinski si la compozitorii romani.

Premisa de la care trebuie plecat este ca traim intr-un univers sonor din ce in ce mai axaparator. Lasand de-o parte zgomotele tot mai intense, universul muzical este mai complex si variat. Radioul, televizorul si filmul obisnuiesc pe copii de mici cu muzica de tot felul si astazi nu se mai poate face o experienta de educatie muzicala pe copii cu un fond nul. Idealul ar fi sa se poata porni de la un astfel de fond si sa se vada la ce varsta incepe sa fie posibila intelegerea de catre copii a unei piese muzicale serioase. Cum un astfel de fond nul nu exista, trebuie plecat de la un anumit nivel. Acest nivel inseamna insa in conditiile sociale din tara noastra un alfabet muzical deja invatat. El reprezinta in cele mai multe cazuri alfabetul muzicii usoare sau al celei populare si cred ca in foarte putine familii copii sunt invatati de mici sa asculte muzica serioasa. Exceptand ultimul caz va trebui sa se opereze treptat o inlocuire a alfabetului cunoscut cu unul nou. In ce mod ?

Eliminam din discutie educatia in scoala care vine tarziu si inadecvat. Corurile nu ajuta la formarea gustului pentru muzica culta, serioasa, si trebuie aleasa o alta cale, chiar in scoala. S-­a emis parerea ca de la inceput copiilor trebuie sa li se dea adevarata muzica buna fara compromisuri. Este o gresala daca acest lucru este gandit global, fara alegere. In definitiv si educatia literara incepe cu basme si povesti, continuate cu literatura pentru copii, literatura de aventuri pentru adolescenti, pentru ca apoi sa se treaca la marea literatura. Dupa cum basmele invata pe copii articulatiile fictiunii si regulile unui joc al imaginatiei, tot asa si educatia muzicala trebuie sa inceapa cu un repertoriu elementar care sa permita intelegerea noului alfabet. Desigur, nu este vorba de asa-zisele lucrari pentru copii, cum sunt Scenele de copii de Schumann, Coltul copiiilor de Debussy sau Jocuri de copii de Bizet, care sunt de fapt destinate adultilor pentru a le interpreta in recitaluri, a le imprima sau a le asculta in concerte simfonice.

S-a mai spus ca primul contact cu muzica clsica sa fie prin intermediul muzicii usoare si s-a realizat Für Elise ca vals, Mica serenada nocturna de Mozart ca foxtrot si multe altele. Ba mai mult, a fost creata o noua speta, Muzica fusion care foloseste teme ale muzicii clasice si le imbraca in tot felul de armonii, ritmuri si orchestratii ale muzicilor de divertisment. Ideea mi se pare de la inceput gresita. Nu este vorba de a invata pe copii si pe adultii neinvatati o muzica culta cu un anumit stoc de melodii ca pe urma se afle ca se canta si altfel, si intr-un mod mult mai putin antrenant. De aceea trebuie evitat transferul de la alfabetul muzicii usoare la cel al muzicii serioase.

In repetate randuri am facut experienta cu copii de 6-10 ani de a le explica anumite piese descriptive. Succesul total l-am avut cu Carnavalul animalelor de Saint Saëns, cu

Tablourile dintr-o expozitie de Musorgski-Ravel, cu Ucenicul vrajitor de Paul Dukas, cu Till Eulenspiegel de Richard Strauss sau cu basmul Petrica si lupul de Serghei Prokofiev. Am constatat astfel ca cel mai usor pentru copii este sa inteleaga evenimentele scurte, cu concept literar cat mai concret si cu variatii rapide ale scenariului. In acest sens, Till Eulenspiegel nu este cel mai pregnant caci are pasaje prea lungi in care evenimentele nu se schimba, ceea ce face sa diminueze interesul copiilor.

Factorul esential este insa repetarea lectiilor cat mai des. Cu alte cuvinte, trebuie mers cu un stoc mic de piese, care sa se impregneze cat mai profund incat copiii sa fie in stare sa fredoneze pasaje scurte, melodiile simple si mai ales sa dea semn ca la o nota emisa de orchestra are ,,in cap" nota care va urma, inainte ca ea sa fie cantata. De fapt acesta este un stadiu cand se poate spune ca piesa muzicala a fost ,,inteleasa" de ascultator. Inteleasa in totalitate, ca melodie, dar nu si in structura ei muzicala, in articulatiile ei intime. Numai cand cineva a ajuns la o astfel de cunoastere poate sa emita judecati de valoare, desigur personale, apreciind ce este placut si frumos si ce nu este asa pentru el. Inainte de a fi ajuns la acest stadiu de cunoastere orice judecata a unui meloman amator este pripita si fara valoare.

Este inutil a insista asupra modului in care trebuie sa decurga mai departe educatia muzicala. Treptat se va trece la piese mai grele, mai abstracte, pana ce copilul va prinde singur gustul de a asculta muzica culta. De la 12-14 ani in sus se poate conta pe o intelegere destul de avansata care sa faca inutile explicatiile, lasand copiii sa-si construiasca propria imagine muzicala.

Lucrul cel mai periculos este sa se lase copiii sa alunece pe panta ce duce la muzica usoara. In ciuda eforturilor facute de creatorii si adeptii acestei muzici de a elimina atributul de ,,usoara", ea ramane astfel prin facilitatea compozitiei si a intelegerii, prin lipsa de substrat emotional profund generat de muzica si de mesaj umanist, si nu de cuvintele insotitoare. Este usoara pentru ca ii lipseste fuziunea dintre fond si forma. Slagarele, sansonetele, muzica folk etc. ar putea emotiona prin cuvant, prin supra-adaugarea intelectuala, dar vesmantul muzical este searbad, iar muzica pop, cea progresiva, jazzul, este un simplu exercitiu de virtuozitate (cand este !), lipsit de acoperire emotionala. A doua categorie, cea insotita de text, nu prezinta pericol, prima in schimb da, caci este usor sa acapareze disponibilitatile copiilor. Desigur, intr-o casa unde copii nu asculta decat muzica populara sau usoara datorita parintilor, va fi greu sa fie rupti de la ea si indreptati spre cea clasica. Procesul trebuie sa mearga paralel si depinde numai de tactul profesorului de muzica sau al celui care isi ia sarcina sa joace rolul de indrumator, pentru a castiga teren in sprijinul celei culte.

Am auzit punandu-se intrebarea daca orice copil este apt pentru a intelege muzica culta sau daca aceasta nu este un dar, un talent. Nu cred sa fie un talent si scuza ca este afon si nu poate canta nu este valabila in general. Personal, am spus deja mai sus, ca sunt perfect afon in ce priveste cantatul vocal si nu reusesc sa scot nici un sunet in concordanta cu ce am in cap si ureche. Ceea ce nu ma impiedica sa ascult, sa cunosc si sa inteleg (evident la nivelul meu de meloman needucat tehnic), sa recunosc si ador sa ascult muzica culta. Desigur, ar putea fi ,,daltonisti" auditivi, care organic nu pot deosebi sunetele. Nu am auzit inca de asa ceva si poate este de datoria medicilor sa se ocupe de studiul perceptiei muzicale, nu ca sunete disperse, ci ca limbaj muzical inchegat.

Dupa cum se vede, nu am adus in discutie invatamantul muzical scolar. Am mentionat doar ca prin invatarea corurilor nu se formeaza o cultura muzicala serioasa. Evident nu este vorba de liceele de specialitate. Scoala are posibilitatea de a furniza un prim manuchi de notiuni de teorie a muzicii, care se uita insa repede. Ceea ce lipseste insa sunt cateva lectii de istoria muzicii. Este de altfel o lipsa generala a invatamantului liceal de a nu furniza cunostintele elementare pentru formarea unei culturi generale, ceea ce ar insemna lectii de istoria artei, de istoria literaturii (nu vorbesc de cea romana) si a muzicii. Unde afla un elev de liceu ceva despre Dante, Cervantes, Balzac sau Tolstoi ?

Personal am avut norocul de a avea un profesor de muzica exceptional, de fapt un muzician de valoare, creatorul Filarmonicii din Brasov si ulterior dirijorul ei, Dinu Niculescu, care ne-a tinut lectii de istoria muzicii exemplificata cu discuri. Rezultatul a fost ca mai multi colegi au inceput sa se intereseze de muzica clasica, sa o asculte cu placere si sa devina melomani.

Cu adultii este mai complicat sa fie indreptati spre muzica clasica cand sunt axati pe alte tipuri de muzica. Cu ei este greu sa adopti tactica utilizata cu copii. Si totusi. Am in aceasta privinta mai multe experiente interesante. Eram la un canton silvic din Muntii Bihor cu doi studenti geologi care faceau practica pe langa mine. Si fiind ploaie continua stateam in casa si ascultam muzica la un radio portabil. Se canta Simfonia intaia de Mahler si m-am apucat sa le explic ultima parte, cu motivele de lupta, dragoste, natura, care reveneau de mai multe ori. La sfarsit mi-au spus ca acum au inteles ceva din muzica iar intorsi acasa m-au rugat sa-i primesc la mine ca sa mai asculte odata intreaga simfonie pe care au savurat-o din plin. Ulterior, unul din ei a devenit un pasionat meloman. Si mai pot cita alti fosti studenti si prieteni care ma frecventau si auzind neincetat muzica clasica, pe care o explicam sumar, evident literar, au inceput sa asculte mult mai des diverse lucrari, devenind si ei melomani pasionati.

Un caz mai interesant a fost cel cu soferul meu, cu care faceam aproape saptamanal drumuri la Brasov, unde eram senator. Pe parcurs ascultam casete cu muzica simfonica si cand ajungeam la Sinaia si incepeau sa se vada Bucegii. puneam Simfonia Alpilor de Richard Strauss. Odata m-am apucat sa ii explic ce reprezinta diversele imagini muzicale, apoi am repetat acest lucru de cate ori treceam pe acelasi drum. Dupa un timp ajunsese sa recunoasca temele, inlatuirea lor si sa inteleaga muzica. Mai tarziu m-a rugat sa mai ascultam si altceva si am repetat experienta cu Tablourile dintr-o expozitie de Musorgski cu acelasi succes. A urmat Carnavalul animalelor de Saintt Saëns, Ucenicul vrajitor de Paul Ducas si treptat am trecut la muzica mai abstracta, fara un subtext literar direct (de exemplu Smfonia a 7-a de Beethoven) receptata de asemenea favorabil.

Un caz foarte interesant l-a creat un pasionat al muzicii si al speologiei. Este doctorul in medicina Constantin Lupu din Timisoara, intemeietor al unei Asociatii de speologie, ,,Speotimis" cu eficiente descoperiri si explorari de pesteri, dintre care cea mai importanta este Pestera de la Romanesti din Muntii Poiana Rusca. Este mare, cu o sala centrala impresionanta ca largime si tavan inalt. S-a gandit sa imbine cele doua pasiuni, "hobby", si a organizat un concert in pestera. Desi accesul la pestera este destul de lung si se strabatea cu piciorul, ineditul evenimentului a atras destul de multi pasionati (de pestera sau de muzica ?), in program fiind muzica clasica, de Mozart, Haydn etc., interpretii fiind membri ai Filarmonicii din Timisoara. Era in 1984 si au asistat 4oo-500 persoane. De atunci s-a instaurat o traditie : anual urca la pestera intr-o duminica de toamna tot mai multi amatori sau poate doar curiosi. In medie in cei 24 ani au fost cate 2000-2500 ascultatori anual. Vestea s-a raspandit si printre muzicieni, multi fiind cei care si-au aratat interesul si chiar au participat la concerte, cum ar fi violoncelista Alexandra Gutu iar maestrul Stefan Ruha a realizat cred un record mondial facand sa rasune intr-o pestera magnificele sunete ale unei pretioase viori Amati, in cele 12 concerte din Anotimpurile ale lui Antonio Vivaldi cu Filarmonica ,,Banatul" condusa de eminentul dirijor japonez Tanneo Nakajima. In afara unor ansambluri autohtone cu excelenti djrijori (de ex. Filarmonica din Arad cu Dorin Frandes) dar si din strainatate, Franta, Anglia, Austria, Serbia, Italia, Ungaria, in anul 2000 a concertat Orchestra Regala din Copenhaga aflata sub inaltul patronaj al M.S. Regina Regatului Danemarcei, Margarethe II si a Institutului Cultural Danez. Concertul a avut loc in prezenta mai multor ambasadori acreditati in Romania. De remarcat abundenta de ansambluri de suflatori care au concertat aici deoarece instrumentele de coarde se dezacordeaza usor din cauza umezelii. In afara muzicii simfonice instrumentale, multe au fost si concerte corale si de muzica de jazz. Incercarile unor concerte de muzica electronica sau de hip-hop (intre care catastrofala aparitie a grupului Zdob si Zdub, cu o amplificare de decibeli insuportabili si inutila intr-o pestera), care au iesit din traditia a peste doua decenii de muzica clasica, au fost sanctionate prin lipsa de interes a publicului care a fost sub 100 persoane, fata de cele peste 1500 la celelalte manifestari serioase, la concertul din octombrie 2008 fiind chiar 4000 !

Concertele de la Romanesti ne ofera o concluzie importanta. La inceput localnicii (taranii din comunele din jur) s-au ferit sa vina la concerte, inhibati de credinte primitive, superstitii si teama de intuneric si a fost necesara invitarea si prezenta protopopului de Faget pentru ca sa fie rupta superstitia si sa vina sa asculte muzica clasica. Si asa le-a intrat in sange, incat la pregatirea concertului din octombrie 2007 l-au intrebat pe doctorul Lupu ,,Puneti si Mozartul, ca ala ne place mult" ! Aceasta inseamna ca nimeni nu se naste cu ,,un daltonism acustic", ca sa spun asa, si este deschis intelegerii muzicii clasice.

Cele de mai mai sus au fost doar cateva exemple luate din experienta personala. Este total insuficienta pentru a construi o imagine generala asupra fenomenului atat de enigmatic al ,,melomanismului" (fie-mi iertata aceasta monstruozitate lingvistica mentionata de scriitorul si criticul litrerar George Calinescu). Cunosc multe persoane care nu s-au bucurat de un invatamant muzical adecvat, nu au avut o educatie muzicala in familie, nu canta la nici un instrument si totusi, de la o anumita varsta, poate chiar matura, au inceput sa fie pasionati de muzica clasica. Unii mi-au spus ca radioul i-a indemnat la aceasta, altii au fost dusi de parinti sau prieteni la un concert sau la opera si ,,s-au molipsit", altii din snobism sau curiozitate. Cert este insa ca astfel de persoane umplu salile de concert, au cumparat discuri, acum CD-uri, si si-au format un gust muzical. Imbucurator este faptul ca sunt tineri ce se vad la concerte si sunt interesati de muzica buna, dar nu destui, si ei ar trebui rupti de la psihoza muzicii usoare, care actioneaza ca un drog. Este de aceea rolul psihologilor, sociologilor si al muzicologilor sa gaseasca metodele eficiente pentru a atrage pe tineri, dar si maturi, in mrejele muzicii clasice, culte.

Capitolul 2

DE CE IUBESC MUZICA

Nu intentionez sa trec in revisa drumul meu spre muzica dar fac cateva observatii necesare. In anul 1928 s-a infiintat primul post de radio in tara noastra, iar tatal meu, care era un om avut, a cumparat, chiar in acel an, un aparat de ascultat sunete ce-ti intrau in casa pe cai nevazute. La el am auzit primele sunete muzicale. Am inceput sa inteleg ceva din muzica doi ani mai tarziu, cand in casa de la Brasov, in care m-am nascut si am crescut, a aparut si un gramofon la care invarteai de zor o manivela desi auzeai doar o fata a placii. Dar asa, m-am obisnuit cu arii cantate de Caruso si Amelita Galli-Curci, andantele din Cvartetul op.3 nr.5 de Haydn, marsurile din operele Faust si Aida precum si inca cateva piese precum Marseilleza si God save the King. Cu cele din urma am devenit pentru totdeauna francofil si anglofil, ceeace mi-a adus multe neplaceri mai tarziu. Ascultam cat puteam muzica, niciodata usoara sau populara ci doar clasica : simfonica, de camera, de pian si de opera. Preferata a ramas muzica simfonica dar nu as putea spune ce m-a indemnat spre aceasta optiune, dar pe care o am si astazi.

Am avut un frate, cu un an mai mare decat mine, un iscusit la toate, de la mecanica si sport la muzica, chiar si vocala. De la 6 ani, rerspectiv 7 ani, am fost pusi amandoi la invatatul pianului, la care el a facut rapid progrese, dar nu si eu, si dupa doi ani ne-am lasat amandoi, el preferand mingea, eu cartile. Mai tarziu el a descoperit o pasiune pentru acordeon si cand a primit unul mare, de calitate, a devenit un excelent acordeonist la care canta muzica usoara, slagarele vremii, dar si muzica populara curenta. In facultate s-a lasat de acordeon si a devenit un pasionat al jazz-ului. A vizionat de 14 ori un film doar pentru a-l vedea pe Genes Krupa batand tobele iar in anii '60 a venit special la Bucuresti (statea la Brasov) la concertele lui Armstrong si Duke Ellington. Nu a mai vrut sa auda de muzica de divertisment si nu cred ca a fost vreodata la un concert simfonic.

In toata copilaria, apoi in studentie si meserie, fiind la Bucuresti nu am ratat nici un concert simfonic (al filarmonicii, orchestrei radio si cinematografiei) si am mers in pas cu perfectionarea mijloacelor de redare mecanica si electrica a muzicii. Imi pun deci problema, cum a fost posibil ca doi frati, cam de aceiasi varsta, cu aceiasi educatie, care au trait in acelasi mediu intelectual, sa se diferentieze atat de mult ca optiuni muzicale ? Sa fie anturajul scolar, sa fie ceva aflat in firea omului inscris in genom ? Sa insemne aceasta ca exista oameni cu o inapetenta definitiva pentru muzica clasica ? Nu cred. Deocamdata incerc sa analizez ce ma atrage la asa-numita muzica clasica, cu ce ma imbogateste ea, cultural si spiritual si care ii este sorgintea. Am meditat mult asupra acestor chestiuni si ce am aflat este consemnat mai jos.

Muzica ma incanta

Cel care este dispus sa asculte muzica clasica, daca are parte de o compozitie melodioasa, usor accesibila, va fi incantat. Scurgerea sunetelor, intr-o logica simpla, ii va strecura in suflet pace, armonie, o plenitudine de ordin psihologic si fara sa constientizeze, isi da seama ca el este superior, capabil sa inteleaga o muzica elevata. Dau ca exemplu Eine kleine Nachtmusik de Wolfgang Amadeus Mozart (care, nu stiu de ce, este numita in romaneste Mica serenada, fara sa se adauge si adjectivul nocturna din titlul original). Cel care a ascultat-o de doua ori este in stare, dupa cum am constatat pe viu, sa fredoneze cel putin o melodie din una din parti sau sa fredoneze, chiar dupa prima auditie, tema din ultima parte a Simfoniei a 6-a (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Exista nenumarate compozitii care au parte de o astfel de receptare usoara dar exista chiar lucrari mai complicate in care urechea desluseste melodii sau macar fragmente din ele.

Muzicile care se bucura de o astfel de receptare s-au nascut intr-o ambianta sonora a unei lumi mai simplu structurate si in care compozitorii aveau pacea sufleteasca sa gandeasca asa ceva. De fapt, si productiile preclasicilor, daca nu sunt prea aride si monotone, pot incanta urechile si chiar sufletul. Evident, cu cat ascultatorul este mai avansat in perceperea muzicii clasice, paleta de piese se largeste si cuprinde simfoniile de Franz Schubert, de Robert Schumann, cele 12 simfonii de scoala ale lui Felix Mendelssohn etc.

Dar incantarea poate fi nu numai de reverie ci chiar de amuzament. Marturie stau numeroase pasaje introduse in piese serioase sau unele ce au chiar integral intentia aceasta. Asa este Simfonia jucariilor de Michael Haydn, amuzanta prin imitarea sau sugerarea diverselor jucarii, apoi Boul pe acoperis de Darius Milhaud, un divertisment cuceritor prin ritmul alert de samba cu disonante si alte artificii componistice, Suita franceza si piesa pentru pian Scaramouche de acelasi autor. Adaug Divertismentul de Jacques Ibert, un iures de cantece vesele, antrenante, dar si Carnavalul din ,,Serbarile romane" de Ottorino Respighi, cu melodiile sale suprapuse, antrenante, uneori disonante, dar de o picturalitate extraordinara. Si de ce sa nu adaug si French Can-Can-ul din ,,Orfeu in infern" de Jacques Offenbach de o veselie si un antren debordant ?

Muzica ma vrajeste, imi vorbeste dincolo de cuvinte

Muzica este departe de a fi doar incantare, ea te vrajeste, te invaluie, te cufunda intr-o senzuala desfatare. Nu neaparat doar pe latura lina, odihnitoare, ce te ridica la inaltimi pure, rarefiate, imateriale, ea poate destepta in tine si sentimente aprige, de lupta, de eroism, de mahnire, de durere. Daca treci dincolo de armoniile stereotipe si monotone ale muzicii preclasice si ale unei parti din cea clasica, gasesti in muzica tumultul vietii, cu incordari, aspiratii, infrangeri, uneori un iures de viata ce te cuprinde in valtoarea lui, te coboara in zonele intunecate, de incrancenare, de lupta, de conflicte dramatice cu dusmanii, cu tine insati sau cu soarta, ori te inalta in lumea frumusetilor pure. Cine atinge, impins de muzica, astfel de profunzimi sufletesti sau inaltari, ce parca te scot din tine insuti, iti vei da seama ca muzica devine un partener de viata, un insotitor credincios ce te face sa suporti mai usor realitatea. Nu exista nici o alta arta (inclusiv a scrisului), care sa te cuprinda atat de total, sa poti uita de tine, de elementele inconjuratoare si sa te transpuna in lumi imateriale, dar atat de suave sau cutremuratoare. Si sa-mi fie permisa o constatare cam vulgara : nici cititul, nici privirea unei lucrari de arta plastica nu-ti da "piele de gaina" cum o face muzica. Wagner avea dreptate cand spunea ca muzica incepe acolo unde se termina cuvintele.

Primul compozitor care a depasit contingentele terestre si s-a inaltat pana la sferele ceresti unde incearca sa te antreneze, a fost Bach in unele piese de o puritate rar reintalnita in istoria muzicii. Beethoven, cu simfoniile, concertele si cvartetele lui, te transpune in spatii spirituale de o mare intensitate cu care poti infrunta mai curajos contingentele vietii materiale zilnice, dandu-ti curaj, putere sau consolare. Alaturi de el se afla majoritatea compozitorilor romantici cum este deslantuitul Piotr Ilici Ceaikovski (simfoniile 4, 5, 6), serenul Schubert in simfonii (chiar si in a 6-a denumita inutil ,,tragica") in muzica de pian (impromptu-uri etc.), sfasietorul Frédric Chopin, (intreaga lui creatie pentru pian), tumultuosul Johannes Brahms (simfoniile, concertele pentru pian), meditativul Schumann (simfoniile, muzica pentru pian), solarul Antonin Dvořák (simfoniile 1, 5, 7), prodigiosul Hector Berlioz cu intreaga sa creatie, rascolitorul Dmitri Sostakovici (mai ales simfoniile 5, 7, 8, 10), coplesitorul Anton Bruckner (mai ales simfoniile 3, 7, 8, 9) care parca vrea sa se apropie de Dumnezeu si lista poate continua cu zeci de alti compozitori germani, francezi, rusi si englezi.

Am lasat de-o parte cativa creatori ce mi se par foarte semnificativi pentru complexitatea sau frumusetea creatiilor lor si care pot fi cuprinsi sub numele de romantici tarzii. Cel mai tragic este Gustav Mahler ce a luat asupra sa toata suferinta omenirii pe care a descris-o sfasietor, atingand culmi de un mare dramatism, lasand insa loc si sperantei (finalul simfoniilor a 8-a si a 9-a), ironiei (partea a 3-a din Simfonia I-a) sau consolarii (partea a 3-a din Simfonia a 5-a), care te ridica in cele mai rarefiate sfere ale simtirii. Alt postromantic este Aleksandr Skriabin, care voia sa fericeasca omenirea cu o muzica ce vine din strafundurile spiritului si din care strabat frumuseti inefabile. Prin Poemul extazului vroia ca intreaga lume sa fie cuprinsa de o fervoare, de o incantare aproape mistica ce vor aduce pacea si intelegerea universala. Chiar daca nu a reusit sa implineasca acest deziderat, piesa ramane de o profunzime si interiorizare rascolitoare. Si tot aici ar trebui sa amintim si pe ultimul mare romantic, Serghei Rahmaninov, cu sfasietorul sau Concert nr. 2 pentru pian sau cu Simfonia a 2-a si pe picturalul finlandez Jean Sibelius cu simfoniile sale dramatice peste care sufla glacialul vant al nordului. Am lasat la sfarsit pe unul din cei mai extraordinari si prolifici creatori de poeme simfonice si opere, Richard Strauss, un pictor neintrecut de peisaje, intamplari, drame, eroi legendari sau chiar tragedii, toate intr-o muzica complicata dar de o mare melodicitate.

In lucrarile citate se gasesc parti sau pasaje care te rascolesc, patrund adanc in sufletul tau, simti ca te cuprind si te involbura intr-o lupta cu intunericul si te duc spre eliberare. Asa sunt, crescendo-urile din partea a 2-a din Simfonia a 7-a de Anton Bruckner, sau partea a 1-a din Simfonia a 9-a de Gustav Mahler, in care eliberarea se desprinde cu greu dintr-o cumplita suferinta. Aceiasi aspiratie spre izbavire se afla si in partea intaia din Simfonia a 10-a de Dmitri Sostakovici, in care, din zvarcoliri in intuneric se iveste speranta, ce creste intr-o intensitate biruitoare, pentru a recadea in magma incertitudinilor. Si pentru ca suntem la momente apoteotice de izbavire, nu putem trece cu vederea inaltarea lenta dar pana la urma triumfatoare din partea a 4-a din Simfonia a 2-a de Sibelius, care nu este depasita in grandoare decat de finalul Simfoniei a 7-a de Sostakovici, poate cel mai zdrobitor final al unei piese simfonice.

Evident, nu am epuizat toate momentele de profunda rascolire pe care ti le creeaza muzica dar depinde de momentul psihic al ascultatorului care poate recepta diferit mesajul transmis de compozitor. Exista un fond afectiv al oricarui om, ce are la origine educatia, evenimentele vietii, trairile cele mai profunde. Muzica are puterea de a le aduce in stratele superioare ale constiintei, sa ridice la lumina imagini, ganduri sau sentimente ce pareau pierdute in negura uitarii. Astfel de reveniri pot fi provocate de un colt de peisaj, un gand fugar, un miros, dar mai ales o melodie sau poate doar de un fragment, de cateva note. Este ceva inefabil pe care lupti sa-l constientizezi ca sa retraiesti cine stie ce clipa de fericire sau de mahnire. Depun aici o marturie personala in aceasta privinta.

Eram in iarna lui 1953 in Bucegi la schi, la cabana Babele, cand s-a abatut asupra tarii un viscol cumplit, ramas pana acum in memoria oamenilor. Am fost blocati cateva zile in cabana, fara hrana, care se epuizase, in frig, caci uraganul daramase hornurile casei, in urechi doar cu urletul vantului. Dupa aproape o saptamana de mizerie stihiile s-au linistit, am pus schiurile in picioare si am plecat, pe sub un cer inca cenusiu, la Varful cu Dor si apoi la vale, la Sinaia. Cand am ajuns la primele case am respirat usurat si m-am asezat pe parapetul soselei. Atunci a aparut soarele poleind totul in razele aurii de dupa amiaza. Era liniste si lumea era cufundata sub o hlamida imaculata de zapada. Nu se vedea nici o vietate. Si atunci, dintr-un megafon cocotat pe un stalp de telefon, a pogorat o melodie suava, unduitoare si o voce cristalina se urca spre inaltimi datatoare de pace. Era Elisabeth Schwartzkopf care se avanta Pe aripile cantului, purtata de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Era o melodie care mi-a patruns adanc in suflet, mi-a adus o liniste aurie ca peisajul din jur. A fost o clipa de pierdere a personalitatii si de integrare intr-un tot care nu putea fi decat fericirea. Apoi muzica s-a stins si incet am revenit la realitate. Vraja se destramase. Dar, de cate ori aud acest lied retraiesc acele clipe de beatitudine, care nu au chip, nici vesmant, ci doar o boare imateriala ce se incheaga din sunete.

Exista insa amintiri ce s-au pierdut, aflate in zone ale sufletului ce nu pot fi focalizate in constiinta, ci raman in penumbra si doar muzica le face sa renasca ca sentimente inexprimabile. Mai mult, ea poate sa se strecoare in suflet, desteptand simtiri inefabile, ce nu au corespondenta in viata traita si sunt doar aspiratii fara chip sau finalitate si simti cum se ridica in tine, te cuprind si te infioara. Ei bine, nici o activitate umana, fie ea artistica sau creativa nu-ti ofera o astfel de concretizare a inefabilului sufletesc.

Muzica poate provoca stari afective pe care viata cotidiana nu le prilejuieste si fara ca ascultatorul sa fie legat de un sentiment de amintiri. Dar aceasta depinde de structura sufleteasca a fiecarui ascultator. De aceea nu pot generaliza ci doar sa impartasesc cate ceva din experienta personala.

Cred ca este banal sa spun ce sentiment desteapta Marsul funebru din Sonata a doua pentru pian de Chopin. Este o profunda durere, ce se desprinde tot atat de sfasietor din cele doua teme ale piesei. Apoi, din partea a doua a Concertului nr.2 pentru pian de Rahmaninov se ridica o infinita tristete, o nostalgie dureroasa nascuta din amintirea unui trecut iremediabil pierdut. La opusul acestor sentimente se afla cel titanesc, de triumf atotbiruitor ce se intalneste in finalurile Simfoniei a 3-a si a Simfoniei a 5-a de Beethoven si se regaseste in numeroase alte simfonii romantice.

In cu totul alta sfera ma duce pe mine partea 1-a a Concertului pentru vioara de Beethoven. Este o muzica atat de serena, elevata, ce ma face sa ridic ochii spre un cer nocturn, spuzit de stele ce concureaza cu o luna plina neverosimil agatata pe firmament. Dar nici ea nici stelele nu reusesc sa umple negrul profund dintre ele si care imi da un sentiment al infinitului cosmic. Mi se umple sufletul de plenitudine, de cuprindere a totului.

Muzica ma ajuta sa cunosc si sa inteleg lumea inconjuratoare

Compozitorii au fost totdeauna tentati sa se inspire si din lumea inconjuratoare, din natura. Si aceasta chiar de catre preclasici (ca de exemplu Cucul si privighetoarea - Concertul nr.4 pentru orga) de Händel, dar cu o voluptate extraordinara o fac romanticii si modernii care, de la inserarea unui cantecel de pasare intr-un ansamblu in care este vorba despre altceva, au ajuns sa descrie muzical peisaje si chiar tari. Nu ma opresc asupra naturii ca sursa de inspiratie caci aceasta face obiectul unui capitol larg de la sfarsitul cartii (Capitolul 9). Vreau doar sa arat ca muzica, ca nicio alta arta, reuseste sa-ti serveasca in scurt timp o imagine sintetica asupra unui segment de natura. Nicio alta arta nu are posibilitatea de a-ti destepta atat de pregnant si concentrat trairile pe care ti le ofera o priveliste, fie ea cat de larga, pe care s-o vezi mental si s-o simti sufleteste.

Iata de pilda poemul simfonic In stepele Asiei Centrale de Aleksandr Borodin din care se degaja caldura torida a nesfarsitelor intinderi de nisip prin care trece agale, leganandu-se, un convoi de camile. Nimic nu este mai inconsistent ca norii, fara contur bine definit, in continua schimbare, in formare sau destramare, albi, bucalati sau cenusii amenintatori, diafani sau compacti, vaporosi, in sensul propriu al cuvantului caci nu sunt decat vapori, abur. Pictorii peisagisti ii folosesc adesea dar din mana lor ies doar pete de culoare, fara miscare si continua lor transformare. Toate acestea le realizeaza insa muzica ascultand nocturna pentru orchestra Norii de Debussy care te patrunde de fluiditatea lor. Este un sentiment unic ce-l desteapta mirajul si vraja ce te cuprinde cand stai intins vara intr-un camp de flori si privesti inconsistentele corabii care ratacesc fara tinta pe cer.

Peisajul romanesc este de o mare diversitate si ar fi greu sa-l descrii literar succint, iar pictorii ii surprind doar o fateta, munte, campie, mare, fara capacitatea de a reda armonia lui atat de specifica. Acest lucru l-a realizat magistral George Enescu in Rapsodia a doua, in care nu descrie insa peisaje, ci printr-o tema profunda, lenta, picteaza un spatiu calm, ai putea spune de dealuri, apoi o melodie suava te poarta pe un plai inflorit unde pasc mioare, de pe varf de munte se deschide o priveliste larga, generoasa, urmeaza un joc popular romanesc si totul se stinge intr-o doinire a unui cioban.

Cele de mai sus sunt o interpretare vizuala personala a unei muzici profund romanesti, ce te duce la armonioasa alternare de deal-vale, spatiul mioritic al lui Lucian Blaga. Nu stiu ce a gandit compozitorul, ce a simtit, ce imagini a avut in ochii mintii cand a scris Rapsodia, dar ne transmite un sentiment evident nedivizat, sintetic a ceea ce a fost peisajul romanesc pentru el ca peisaj interior.

O alta imagine sintetica o simt in partea intaia a Simfoniei a 7-a Antarctica de Ralph Vaughan Williams, scrisa pentru a insoti extraordinarul film asupra expeditiei la Polul Sud a Capitanului Scott, care a pierit in temerara sa incercare. Este o muzica severa, din care razbate pustiul glacial al continentului inghetat, fara viata, doar cu vanturi care matura intinderea alba. Vocaliza de soprana accentueaza si mai mult gerul si pustietatea desprinse din nesfarsitul alb.

Imagini muzicale se gasesc la multi compozitori care in mod deliberat au vrut sa prezinte sonor un peisaj, un loc, un tinut, spiritul unei tari sau un fenomen natural. In acest sens doar cateva exemple : Simfonia Alpilor de Richard Strauss este descrierea aproape vizuala a unei ascensiuni in Alpi, cu momentele esentiale : rasaritul soarelui, urcusul avantat, padurea, cascada, pajistile inflorite, talangile vacilor la pasune, tulnicul ciobanului, ghetarul, varful cu vederi nemarginite, furtuna, coborasul in fuga si apusul soarelui. Spre deosebire de o astfel de prezentare realista se situeaza cele trei imagini Marea de Debussy, in care este surprinsa tumultoasa lupta a marii cu vantul, nu prin descriere ci prin sugerare sentimentului pe care-l desteapa in sufletul ascultatorului. Intre acesti doi poli, descriere fidela si impresie, sugerare, se situeaza o imensa cantitate de muzica inspirata de lumea inconjuratoare, de natura si creatiile omului. Ea ne incanta dar ne si ajuta sa o intelegem. Despre natura ca inspiratoare a muzicii este un mic inventar in Capitolul 9 al cartii unde se prezinta mai toate elementele inconjuratoare : muntii, dealurile, campiile, apele, cascadele, marea, focul, vietuitoarele (plante si animale), timpul si insasi viata omului.

Dar si modul in care creatiile acestuia au inspirat pe compozitori si cum operele rezultate ajuta sa cunoastem si sa intelegem mai bine anumite aspecte, formeaza un alt vast capitol al muzicii. Capitolul 10 este un mic compendiu al acestor creatii muzicale asa ca ma voi margini deocamdata sa dau doar cateva exemple. In ce priveste intelegerea sintetica a unor tari am amintit mai sus Finlanda prin Sibelius si Romania prin Enescu. Adaug Spania prin Iberia de Debussy si Rapsodia spaniola de Ravel, din care simti vraja pe care o degaja aceasta fascinanta tara mediteraneana. Din felul cum intuiesti orasele prin muzica amintesc binecunoscuta piesa Un americam la Paris de compozitorul american George Gershwin si raspunsul venit din partea lui Darius Milhaud cu Un francez la New York. Adaug splendidul triptic de poeme simfonice a lui Ottorino Respighi dedicat Romei, Fantanile Romei, Pinii din Roma si Serbari romane. Iar din muzica romaneasca doar piesa Bucurestiul de altadata de Mircea Chiriac, ce-ti permite sa intelegi ceva din farmecul vechi al orasului.

Artele plastice au inspirat pe compozitori si ele dau dinamism unor imagini statice, ajutand la intelegerea lor. Celebra este suita Tablouri dintr-o expozitie de Modest Musorgski (orchestrata genial de Ravel), in care ti se perinda in fata sufletului imagini precum un lac cu lebede, cearta precupetelor intr-o piata, discutia intre doi evrei, unul bogat, altul sarac, catacombe, o vrajitoare etc. Nimeni dintre melomani nu a vazut tablourile, dar ele se incheaga in suflet si in ochii muntii cu o pregnanta extraordinara. Acelasi lucru se intampla cu lucrarea compozitorului german Max Reger, care in Patru poeme simfonice dupa Arnold Böcklin, descrie tablourile aflate acum in muzeul din Leipzig din care unul si-a castigat notorietate. Este Insula mortii in care se vede malul unui lac cu o barca in care este coborat un corp invelit intr-un giulgiu. El a inspirat si pe Serghei Rahmaninov care a scris un poem sinfonic cu o muzica grava, misterioasa. Intr-o atmosfera profund romaneasca te cufunda si compozitorul roman Ion Hartulary-Darclée care in Picturi de Grigorescu prezinta colorat patru tablouri celebre, (Carul cu boi, Venind de la izvor, Pastorita si Dorobantul) si incontestabil, muzica iti provoaca un sentiment in plus fata de tabloul static.

Daca trec in domeniul creatiilor literare campul de analizat este imens. Unii compozitori au tradus in sunete inefabilul poeziilor si, marturisesc, ca vibrez profund la liedurile dupa romanticii germani (Goethe, Schiller, Heine, Lenau, Grillparzer) realizate de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, la cintecele (chansons) dupa Victor Hugo, Musset, Verlaine, Baudelaire, de Gabriel Fauré, Henri Duparc sau emotionantele romante romanesti dupa Eminescu, Alecsandri, St.O. Iosif, Cosbuc, Goga, Arghezi, multe din acestea facand si obiectul unor frumoase coruri. Impresionante sunt si piesele simfonice inspirate de poeme sau poezii ale unor mari scriitori si amintesc aici doar poemele simfonice Preludiile de Liszt dupa Lamartine, Ucenicul vrajitor de Paul Dukas dupa Goethe si simfonia Manfred de Ceaikovski dupa poemul lui Byron si patrund mai adanc in semnificatie purtat de muzica.

Lucrarile in proza (romane, nuvele) permit o cunoastere rapida prin transpunerea lor muzicala. Satisfactia impletita din curiozitate si coparticipare intelectuala la intamplarile descrise pe care le ofera lectura sunt inlocuite de o traire mai dinamica a evenimentelor, mai afectiva, ce poate merge pana la emotie. Dar poate fi si un prilej de largire a orizontului cunoasterii. Cine mai citeste astazi romanul abatelui Prévost Manon Lescaut dar este bine cunoscuta opera lui Giacomo Puccini cu acest nume, sau romanul lui Walter Scott Lucia de Lamermoor, si el uitat dar reinviat de opera lui Gaetano Donizzeti sau povestea Damei cu camelii a lui Dumas fiul, ce te emotioneaza in verrsiunea ei muzicala Traviata, datorita lui Verdi.

Mai interesant este cazul pieselor de teatru care au dobandit o difuzare extraordinara prin transpunerea lor muzicala. Exista doua tipuri de relatii intre teatru, lucrarile muzicale si publicul. In primul rand exista compozitori care s-au inspirat aproape exclusiv din lucrarile dramatice literare pentru a crea ceea ce se numeste teatru liric sau opera. De fapt cred ca 50 din opere au ca sursa de inspiratie, daca nu transpunerea fidela ale unei piese de teatru, cel putin utilizarea ei ca subiect. Sunt cativa dramaturgi favoriti ai compozitorilor. Pe primul loc se afla Shakespeare cu transpuneri muzicale ale unor celebre piese si dau doar cateva exemple : Romeo si Julieta, zguduitoarea drama a celor doi tineri indragostiti, care a cunoscut minunate transpuneri muzicale in opera (Vincenzo Bellini, Charles Gounod), simfonie (Hector Berlioz), balet (Serghei Prokofiev), uvertura (Ceaikovski), suita (Dmitri Kabalevski), apoi sunt piesele devenite opere, Othello (Verdi si Rossini), Falstaff (Verdi si Otto Nicolai) si altele. Goethe cu al sau poem Faust a cunoscut o voga uluitoare, caci sunt peste 70 transpuneri muzicale, din care cele mai celebre sunt opera lui Charles Gounod, simfonia dramatica a lui Berlioz, uverturile de Wagner si Schumann. Opera dramatica a lui Schiller a furnizat de asemenea subiecte pentru opere care ma impresioneaza mai mult decat forma lor teatrala. Verdi a realizat operele Fecioara din Orléeans, Hotii, Don Carlos, Luisa Miller si Rossini opera Wilhelm Tell.

Nu mai vorbesc de lucrarile in proza, romanele si nuvelele, care transpuse in partituri muzicale mi-au largit orizontul cultural deoarece nu am avut prilejul sa le cunosc prin citit. Dau doar citeva exemple. Cu unele din romanele lui Walter Scott am facut cunostinta datorita transpunerii, lor muzicale cum sunt Lucia di Lamermoor de Donizetti, si Frumoasa fata din Perth de Georges Bizet precum si cu zguduitoarea povestire a lui Georg Büchner Wozzeck prin opera lui Anton Webern.

Tot asa si cu lucrarile muzicale inspirate din povestirile mitologice, ale autorilor antici pe care nu le prea citeste nimeni, chiar in transpunerea lor literara. Am amintit in capitolul precedent ca majoritatea operelor lirice ale compozitorilor din epoca barocului au ca eroi pesonaje mitologice : Ifigenia in Aulida, Ifigenia in Taurida, Paris si Elena, Alcesta, Eco si Paris, Armida, Orfeu si Euridice de Gluck, Orfeu fiind si personajul celebrei opere a lui Monteverdi. Cu tragedia personajului mitologic Oedip am facut cunostinta datorita zguduitoarei drame a lui George Enescu.

Lista povestirilor mitologice nu se limiteaza doar la lumea antica mediteraneana caci ea patrunde si in tinuturile mai nordice ale Europei, de unde mitologia Edelor, cea finica si scandinava au furnizat lucrari muzicale de mare valoare. Dintre acestea cele mai extraordinare sunt cele invesmantate de Wagner in somptuoasele armonii ale unor opere care se afla in varful tuturor creatiilor muzicale ale tuturor timpurilor. Prin ele am facut cunostinta cu povestea Niebelungilor prin celebra tetralogie ce cuprinde Aurul Rinului, Walkyria, Siegfried si Amurgul zeilor si cea a cavalerilor Graalului prin operele Parsifal si Lohengrin.

Religia sta si ea la baza unor realizari muzicale ce m-au invatat, m-au emotionat si m-au cutremurat uneori. Sunt in primul rand transpunerile in muzica ale textelor biblice din monumentalele oratorii ale lui Bach, Patimile dupa Ioan, Patimile dupa Matei si cele ale lui Paul Constantinescu Nasterea Domnului si Invierea Domnului, apoi textele cultice ale recviemelor, dintre care cele ale lui Mozart, Verdi si Fauré sunt cele mai zguduitoare. Dar exista un numar considerabil de lucrari inspirate din cele relatate in cartile sfinte care stau la baza unor librete de opera de o mare frumusete, cum sunt Salomeea de Richard Strauss, opera Samson si Dalila de Camille Saintt Saëns sau poemul sinfonic Rédaption de César Franck.

In sfarsit, a inspirat un numar imens de lucrari muzicale in care se relateaza evenimente si situatii pe care le-am inteles mai bine prin ce sugereaza sintetic decat ar face-o intregi capitole de carti de istorie. Si dau in Capitolul 5 cateva exemple graitoare, din care mentionez precum cele Cinci piese pentru orchestra scrise de Schőnberg in anul 1909 se simte tensiunea ce domenea in Europa ce va duce la Primul Razboi Mondial, dupa cum Muzica pentru pian, celesta, percutie si orchestra de Béla Bartók este plina de angoasa in fata ce va urma prin declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial.

Toate piesele muzicale citate mai sus sunt doar exemple pentru fiecare categorie, fie ele componente ale naturii sau creatii ale omului, dar exista mult mai multe pe care le cunosc, le ascult cu placere, m-au imbogatit intelectual si sufleteste. Multe dintre ele sunt interpretate intr-o maniera impresionist-descriptiva. Este ceea ce spune muzica sufletului ascultatorului, care se lasa patruns de mesajul ei, se incanta sau sufera, se induioseaza, se cutremura sau se imbarbateaza. Pe primul plan este insa pentru toate un factor major, sa placa. Muzica care nu place nu este ascultata. Depinde insa si cine o asculta. Cel care nu are nici un antrenament sau cunoastere a muzicii culte, nu are capacitatea de a-i placea nici macar Haydn sau Mozart si ramane cantonat in muzica populara sau cea usoara. Cel care vibreaza insa la o muzica mai elevata o poate gasi frumoasa si intelege productiile preclasicilor, dar nu ale romanticilor si modernilor. Eu vreau sa vorbesc de cei care iubesc muzica de la Mozart incoace, tot ce s-a scris in secolul al XIX-lea, in al XX-lea si inceputul celui de al XXI-lea. Cel care este coplesit de Bruckner, vibreaza la Mahler, se cutremura de Bartók are, dupa parerea mea, un singur criteriu de apreciere a muzicii : frumusetea si mesajul ei.

Iata insa ca exista si alta parere, cea a muzicologului George Balan care, in mai multe carti, blameaza pe iubitorii de muzica ce se lasa transportati si cuprinsi de euforie, de ceea ce este mai frumos in muzica, deoarece nu au ajuns la profunzimile abisale ale sufletului unde domneste linistea deplina ! Pentru a intelege muzica in adevaratul ei sens, spune el, trebuie sa te cureti de orice reminiscenta, sa-ti eliberezi sufletul de toata drojdia pe care ti-a insuflat-o muzica dramatica, pesimista, zbuciumata, cu crispari si sfasieri si sa lasi locul doar la lumina, pace, iubire. Adica, ,'sa cobori pana in adancul adancurilor din om, pana acolo unde nu au ajuns nici psihanalistii,,¹. Pentru el singurul care a ajuns acolo este Bach, deoarece el a reusit sa se ridice pana la inaltimile pure ale subli-mului.

Pentru acelasi autor ,,melomanul savureaza muzica prin ceata afectelor, ea il impinge la reverie, la imagini neconsistente deoarece seziseaza doar latura exterioara ilustrativa a ei. El a pierdut legatura cu spiritul profund al lumii inconjuratoare, scufundat in marasmul suferintelor proprii si al preocuparilor sale egocentrice. El nu mai este capabil sa gaseasca sublima pace si liniste pe care ti-o confera acel taram misterios aflat adanc in noi si se lasa atras de turmentatii si coplesit de suferinte, cand ar trebui sa se indrepte spre zarile sublime ale armoniei sferelor".² Cred ca o astfel de atitudine este eronata deoarece muzica are menirea sa fie aproape de noi, de tot ce ne framanta, bun sau rau, frumos sau urat, bucurie sau suferinta. Ea trebuie sa ne tina de urat, sa ne incante fiinta, sa ne faca sa intelegem natura si tot ce ne inconjoara. Daca eliminam intreaga sensibilitate si umblam numai dupa fantasme metafizice si o filosofie indoelinica, ea nu ne infrumuseteaza viata reala si nu ne ajuta sa o infruntam mai senini. Gresala lui Balan se vede si dupa preamarirea lui Bach, considerat a fi unul din putinii care au reusit sa se dezbare de contingentele imediate ale vietii si sa se ridice in lumea abstracta a unei spiritualitati ce nu are nimic uman. De aici uscaciunea si abstractul unei parti a muzicii lui, perfect formala, clara ca un cristal de cuart dar adesea lipsita de suflul uman. Dar ce sa spunem de atatea parti sublime din opera lui Bach care te duc tocmai la reverie, te cufunda in beatitudine si iti satisfac tocmai bucuria de frumos ?

Este ciudat ca acelasi autor avea, cu 30 de ani in urma, o alta atitudine cand, luand o pozitie ferma impotriva celor ce au considerat ca muzica nu este decat generatoare de sentimente, demonstreaza ca ea este si generatoare de idei. Reputatul muzicolog arata in excelenta carte despre Mahler³ 'ca muzica ia nastere din vartejurile sufletesti ale autorului, din tragism sau beatitudine, care formeaza esenta vietii si care, exprimate ca atare, arata problemele de constiinta ale acestuia.,,

¹ G.Balan : Raspunsurile muzicii, Ed.Univers, 1998, p.7

² G.Balan : Raspunsurile muzicii, Ed.Muzicii, 1998, ,p.

³ G.Balan :Mahler, Editura muzicala, 1964

Citand pe Brahms, Mahler, Ceaikovski, Bartók, Sostakovici, releva tragismul din creatiile lor, care nu desteapta doar emotii, ci transmit o anumita atitudine, conceptia profunda a compozitorului asupra vietii. De fapt, cum remarca Balan, cele doua categorii aparent contradictorii ale spiritului nu se exclud in muzica, ci interconditionarea lor creeaza opera.

Si ca sa inchei, revenind la intrebarea de debut ,,ce astept de la muzica ?" raspunsul este ca, nici nu ma opresc doar la sentimente si nici nu urmaresc supreme inaltari spirituale cu aspiratii spre absolut, ci caut prin ea o mai larga intelegere a lumii si a sensului vietii.

Capitolul 3

CUM INTELEG EU MUZICA CLASICA A SECOLULUI AL XX-LEA

Muzica baroca a fost compusa in 200 ani, intre 1550-1750. Cea clasica in 65 de ani, intre circa 1750-1815. Cea romantica intre 1815-1890. Ceeace a urmat dupa aceea este denumita, cu un termen general, muzica moderna si a cunoscut cel putin cinci etape : romantismul tarziu, impresionismul, expresionismul, atonalismul, dodecafonismul iar dupa al Doilea Razboi Mondial noianul de curente ce au aparut nu sunt statuate ca adevarate etape : muzica concreta, electroacustica, minimalista, aleatorie, bruitista, pluritonala, pluriritmica, polistilista, experimentala si altele. Toate acestea pot fi denumite si muzica contemporana. Desigur, delimitarile temporale nu trebuie luate strict caci oricare din perioade are reprezentanti si in cea urmatoare si aceasta se vede cel mai bine la muzica secolului al XX-lea, in care se intalnesc clasicismul (neoclasicismul), romantismul (postromantismul si neoromantismul). Acum se vorbeste de post-modernism, fara sa se stie exact ce inseamna asta si cum se va mai numi ce urmeaza dupa ,,post ". Mai exista doi termeni cu notatie temporara incerta : muzica contemporana care va fi contemporana in orice moment al viitorului si muzica de avangarda care va exista totdeauna fiind inaintea celei din acel moment.

Muzica cea mai cantata si ascultata este cea preclasica, clasica si romantica. Lumea le cunoaste, le savureaza, le iubeste si stie destul de mult despre ele. Nu acelasi lucru se poate spune despre muzica moderna, a secolului al XX-lea, cantata mult mai rar si in care doar unii compozitori sau unele lucrari au reusit sa rupa valul de indiferenta si sa se impuna. Si este pacat deoarece uneori este frumoasa, interesanta, captivanta, reflectand zguduirile prin care a trecut omenirea in acel secol agitat. Este motivul pentru care am reflectat mult asupra ei si am asternut pe hartie gandurile de mai jos.

Varietatea de stiluri si mai ales de procedee de a scrie muzica se datoreaza in secolul al XX-lea schimbarii lumii in care traim. Este clar ca nu se mai poate face poezie gen Lamartine sau Eminescu, sau scrie romane imense gen Balzac sau Tolstoi. S-a schimbat mentalitatea. Masinismul si industrializarea au grabit ritmul vietii, mijloacele moderne de transport au scurtat distantele, cele de comunicare au largit total orizontul auditiv si vizual. Ele toate au modificat si ambianta sonora si traim intr-un univers de zgomote : claxoane, esapamente, fasaitul pneurilor pe asfalt, megafoane, fierastraie circulare, macarale, strunguri, pickhamere, lovirea pieselor metalice intre ele. Este evident ca nu se mai putea scrie muzica precum Haydn sau Mozart si trebuiau gasite alte modalitati de exprimare. Ceea ce s-a schimbat nu este numai auditiv, ci mai ales in planul psihic deoarece perceptia lumii este modificata. Desigur, au existat si in secolele trecute razboaie, invazii, explozii, demonstratii de strada, dar parca se desfasurau mai domol, nu in huruitul tancurilor, in tacanitul mitralierelor, bombardamentelor aviatice, urletelor nemultumitilor si contestatarilor. Revolutiile si cele doua razboaie devastatoare, cele doua sisteme criminale politice, nazismul si comunismul, ne-au plonjat intr-o lume in care domina frica, teroarea, nesiguranta, iar sistemele economice au facut sa creasca mizeria intr-o populatie in expansiune, au sadit in sufletul oamenilor groaza, au facut sa creasca refularile si criminalitatea. Universul nostru este al lui Einstein, Bergson, Freud si Lorenz si ei au determinat un alt Weltanschaung, un alt mod de a recepta lumea si de a reactiona la constrangerile ei. Aceasta explica pe plan muzical instabilitatea ei sau, mai bine spus, marea ei diversitate.

Noul univers sonor a adus in muzica alte sunete, s-au inventat noi feluri de utilizare a instrumentelor clasice (pianul preparat), a fost descoperita valenta unor instrumente exotice (de exemplu gamelangul), au fost introduse in muzica clasica instrumente de mana a doua (tambalul, acordeonul, saxofonul) sau noi modalitati de creare a sunetelor cu procedee electroacustice (undele martenot, banda magnetica si sintetizatorul); au fost introduse zgomotele si s-a descoperit valoarea tacerii, evident nu in sensul lui Papini care, in celebra lui carte Gog, inventase tacerea absoluta, cu un dirijor care se agita in fata unei orchestre care nu scotea nici un sunet. In sfarsit, rupand cu dictatul tonalismului, au fost utilizate disonantele si s-a renuntat la traditia constructiilor bine stabilite, de exemplu forma de sonata, structura tripartita a concertelor instrumentale sau cvadipartita la simfonii si cvartete si, mai ales, s-a renuntat la gama diatonica si s-au inventat alte tipuri de game (gama cromatica, pentatonica etc.).

O caracteristica a muzicii secolului al XX-lea este dominanta compozitiilor greu de definit, deoarece se utilizeaza simultan tehnici diferite si sunt tributare mai multor curente. Aceasta in special pentru lucrarile tonale, care ar putea fi considerate romantice dar au parti impresioniste, expresioniste, dodecafonice etc. De aceea am stabilit o grupa a compozitorilor romantici ancorati in romantismul pur al secolului al XIX-lea, pe care i-am numit postromantici (de exemplu Rahmaninov) si alte grupe, unii care au ramas credinciosi tonalismului dar in cuprinsul unor lucrari au utilizat si elemente ale modernismului putand fi considerati compozitori de sinteza sau moderni moderati si unii greu de definit caci se considera a fi rupti radical de estetica romantica, desi au pastrat partial melodismul, inaltarile, patetismul, fara sa ajunga la sfasierile si disperarile tip Ceaikovski, dar sunt plini de energie, forta, ritm, uneori humor si care au fost etichetati ca vitalisti, cum sunt Prokofiev sau Bartók. Ei ar putea fi considerati ca neoromanticii si vitalisti. In sfarsit sunt compozitorii care au rupt total legaturile cu sistemul clasic adoptand noutatile de compunere, de scriere a partiturilor, de utilizare a noi instrumente etc. Acestia sunt modernii radicali sau cum i-a numit Stefan Niculescu, avangardisti. Mai ramane marea grupa despre care nu pot spune nimic si care este etichetata adesea ca muzica contemporana, termen evident ambiguu caci si Beethoven a fost contemporan cu generatia sa si orice muzica contemporana de astazi nu va mai fi ca atare peste cateva decenii.

Muzica secolului al XX-lea nu poate fi inteleasa decat prin raportare la cea a secolului precedent. Romantismul, care a excelat in jurul mijlocului secolului al XIX-lea, este considerat incheiat odata cu opera Tristan si Isolda de Wagner, din cauza subiectivismului, a rascolitoarelor izbucniri sufletesti, a exagerarilor patetice pe care s-a sprijinit. Evolutia muzicii s-a scindat apoi: pe de o parte impresionismul, pe de alta parte expresionismul, ambele ancorate inca in tonalism. Impresionismul, lansat de francezul Claude Debussy, avea sa influenteze puternic pe compozitorii secolului al XX-lea. Expresionismul a fost initiat de austriacul Arnold Schönberg, care a impins la extrem introspectia, scormonind in adancul fiintei umane, de unde a scos la iveala fortele oarbe ale sensibilitatii, insotite de teama si groaza. Dar, considerand ca posibilitatile oferite de sistemul tonal era epuizat si se simtea nevoia unei regandiri a insasi bazelor muzicii, Schönberg a renuntat la inceputul secolului al XX-lea la muzica tonala, realizand muzica atonala, perfectionata in cea dodecafonica, apoi a fost inregimentata in cea seriala. Aceasta a facut furori pana la Primul Razboi Mondial, cand a avut loc o recrudescenta partiala, data fiind inapetenta publicului pentru ceeace oferea serialismul. Paralel cu aceste curente s-a continuat si linia romantica, care de fapt nu s-a intrerupt nici o clipa dar s-a dezvoltat in forme tot mai complexe, ceeace nu o mai face atat de usor accesibila ca cea din secolul al XIX-lea. Ea este cunoscuta sub numele de postromantism. Dupa 1950, serialismul a cunoscut o noua voga, dar alaturi apar tot felul de alte curente sau tehnici, cum ar fi minimalismul, bruitismul, muzica concreta, multitonala, poliritmica, muzica electronica etc.

In cele ce urmeaza voi prezenta la inceput impresionismul, apoi post-romantismul, expresionismul, serialismul, celelalte curente. Pentru o incadrare mai precisa a creatiei muzicii secolului al XX-lea dau in paranteza si anii vietii compozitorilor.

Impresionismul

La inceputul secolului al XX-lea muzica se dezvolta pe mai multe directii : in primul rand romantismul tarziu si expresionismul, care tocmai se infiripa, neoclasicismul si perceptia folclorului. Primele doua curente patrundeau adanc in fiinta umana, aducand la suprafata sentimente rascolitoare, o involburare iesita din confruntarile dramatice ale omului cu destinul, cu lumea si cu sine insusi. Din punct de vedere compozitional se pare ca Wagner ajunsese in Tristan si Isolda la limita tonalismului, depasindu-l chiar, compozitorii cautand noi cai de exprimare in muzica.

Unul dintre primii care au gasit o solutie a fost Claude Debussy care a renuntat la grandilocventa si patetismul romantismului si, parasind camera in care compuneau confratii sai, a iesit in natura descoperind valentele minunate ale acesteia. Si a descris-o cu discretie, delicatete, fara emfaza si fara sa se preocupe de problemele grave ale existemtei si constiintei umane, ramanand in limitele unui descriptivism subtil dar vag. Vag, deoarece nu a pictat natura ci a exprimat impresiile pe care aceasta le lasa in sufletul sau ca forme, culori, parfumuri. Este ceea ce au realizat in pictura impresionistii : schite de personaje sau peisaje, cu culoare, fara contururi transante, imagini mai mult sugerate decat ilustrate. Asa si muzica lui Debussy care este, mai ales in compozitiile pentru pian, de o mare subtilitate si rafinament. Se spune ca el a fost un mare inovator in tehnica compozitiei si transcriu aici un fragment dintr-o analiza muzicologica care evidentiaza una din trasaturile caracteristice ale muzicii sale: ,,Aici etalonul ritmic nu mai este prefabricat, ci este inventat liber si variat, confundandu-se cu structura insasi, neviciata de nici o constrangere a simetriei, conceptie care poate fi descoperita foarte de vreme la Debussy. Aceasta suplete ritmica la care contribuie si acele valori considerate irationale (triolete, cvintolete etc.) ca si nesfarsita varietate a tempoului sunt caracteristicile esentiale ale muzicii la Debussy".

Nu stiu daca astfel de explicatii il fac pe melomanul nescolit sa aprecieze mai mult muzica lui Debussy. Marturisesc ca pe mine nu ma lamureste si continui sa ador unele piese orchestrale, cum ar fi Dupa amiaza unui faun, Marea, Trei nocturne, Imagini, in special partea a treia Iberia din ultima. Cat priveste muzica pentru pian, ea este ridicata in slavi pentru virtutile ei novatoare si subtilitatea ei, dar pentru mine este cam monotona si chiar titlurile nu o fac mai lamuritoare, desi uneori ele au darul sa evoce, suav si diafan, peisaje. Un cuvant si despre opera Pelléas si Mélisande, o poveste asemanatoare cu cea din Tristan-ul wagnerian, dar nimic nu este mai divergent decat aceste doua lucrari. Tristan este o drama care rascoleste toate simturile prin lirismul exacerbat si disperarile la limita, Pelléas descrie o iubire tot atat de intensa dar domol, fara tipete si exaltari, mai mult in soapta, cu recitative, o unda care pluteste suav si impresioneaza prin discretie si eleganta. Nu este mai putin adevarat ca opera este cam monotona, nu are arii si nici melodii cantabile si poate ca in reprezentarea scenica suscita interesul. La prezentarea ei in concert, la unul din festivalurile Enescu, am vazut persoane sculandu-se si parasind sala.

Debussy nu are predecesori, dar nici emuli directi. Felul lui insa de a descrie un peisaj sau eveniment, cu pete de culoare, cu aluzii, nu cu descrieri realiste ci aproape pointillist, cu suprapuneri de teme, a trasat un fagas puternic pentru compozitorii secolului al XX-lea.

Nu urmas, ci contemporan cu Debussy este Maurice Ravel (1875-1937), al doilea mare impresionist francez. El este cunoscut prin originalul Bolero, o repetare de 19 ori a aceleiasi teme, amplificata treptat cu noi instrumente. De acelasi succes se bucura si poemul coregrafic Valsul, care nu este un vals pentru dansat ci o evocare a unei sali de bal din secolul al XIX-lea unde se danseaza, tot atat de evocatoare fiind si piesa Tzigane pentru vioara si pian, ce a fost orchestrata. Valsul si Rapsodia spaniola ilustreaza cel mai bine stilul sau, care nu este descriptiv ci doar aluziv, sugereaza evenimente sau peisaje. De o mare subtilitate, rafinament si discretie, ele incanta prin lirismul degajat de o muzica melodioasa, chiar cantabila. Acelas caracter il au si cele doua opere, Copilul si vrajile si Ora spaniola, in care se adauga si umorul. Ravel a scris un mare numar de piese pentru voce si pian iar cele pentru pian, Oglinzi si Jocuri de apa, sunt la fel de expresive si specifice impresionismului ca si muzica pentru pian a lui Debussy. Dar, spre deosebire de acesta, are mai multa forta, cum se vede in baletul Daphnis si Chloé, din care cele doua suite orchestrale extrase sunt in repertoriul curent al marilor orchestre. Ravel a avut insa si tendinte neoclasice, manifestate de exemplu in piesele Menuet antic si Mormantul lui Couperin. A fost un inovator al instrumentatiei orchestrale prin folosirea unor instrumente exotice, cum ar fi gamelanul in baletul Mama mea gasca.

Impresionismul se regaseste in operele a numerosi compozitori, care au scris, fie doar unele piese in aceasta maniera, fie l-au inserat in lucrari mai complexe. Din prima categorie face parte italianul Ottorino Respighi (1879-1936), care in lucrarile lui descriptive a ajuns la rezultate de o mare expresivitate si, se poate spune, de o mare frumusete. In acest sens, dupa mine, culmea este atinsa in ultima parte din Serbari romane, care ilustreaza o serbare populara, un fel de carnaval, dar nici celelalte parti nu sunt departe. De fapt, aproape toata opera autorului italian se inscrie in coordonatele impresionismului si ajunge sa ne gandim la impresia profunda pe care o lasa Fantanile Romei cu diferitele forme de a zugravi curgerea apei, sau misterul ce se degaja din tablourile din Pinii din Roma. Tot atat de delicat si pointilist este evocata Brazilia in Impresii braziliene sau diafana lumina irizata de Vitralii de biserica. Nu este mai putin adevarat ca Respighi a abordat si in alt fel muzica. Marturie stau piesele neoclasice scrise pe teme sau forme din secolul al XVI-lea in Pasarile sau in cele trei Suite de arii si dansuri vechi. Dar nici postromantismul nu ii este strain in Sinfonia dramatica de o mare forta si un lirism melancolic, cu izbucniri ce amintesc de Mahler si Richard Strauss.

Exista si autori romani care s-au dovedit adevarati pictori impresionisti si il evoc pe George Enescu (1881-1955), care a stiut sa infatiseze cu delicatete si farmec imagini din tara noastra in Suita a treia - Sateasca pentru orchestra sau in suita pentru pian Amintiri din copilarie. Dar si Alfred Alessandrescu in melancolica pictura Amurg de toamna se dovedeste a fi un subtil descifrator al unui peisaj. Lista interventiei impresioniste nu se termina aici, nici in muzica straina si nici in cea romaneasca, despre care voi avea ocazia sa le amintesc in alta sectiune a cartii.

Postromantismul

Romantismul s-a prelungit, si inca cu forta, si in secolul al XX-lea prin autori care nu au renuntat la tonalism si structurile clasice, dar care au stiut sa aduca in compozitiile lor un vant de innoire pe care il sugerau curentele ce se dezvoltau incepand din ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea. Ei sunt totusi atat de bine inradacinati in romantism incat nu pot fi considerati, decat cu unele lucrari, ca modernisti. Tocmai acest lucru ma determina sa fac o scindare si sa numesc postromantici (mai corect ar fi romanticii tarzii) pe cei care au continuat romantismul perioadei de glorie (de la Schubert la Wagner) si sa ii separ de cei care au asimilat ceva din curentele ulterioare si care au evoluat mai ales incepand din perioada interbelica si care pot fi denumiti neoromantici.

Romanticii care au creat mai ales in a doua jumatate a secolului al XIX-lea sunt considerati de unii muzicologi ca postromantici (Ceaikovski, Brahms, Bruckner) care sunt insa romantici autentici. Dar ei au pierit inainte de 1900, neputand fi cuprinsi intre compozitorii secolului al XX-lea. Ca atare incep cu trecerea in revista a compozitorilor trans-secol, adica a celor care vin din secolul al XIX-lea cu intreaga incarcatura de romantism, ce-i face sa fie iubiti de melomani, caci pastreaza traditia muzicii melodioase cu mesaj emotional direct. Pe primul loc il pun pe Gustav Mahler (1860-1911), autor prodigios care ne-a lasat noua simfonii si una neterminata, ce a fost finisata ulterior, sase cicluri de muzica vocal-simfonica si lieduri. Mahler a fost un suflet chinuit, care a participat cu toata fiinta sa la suferintele omenirii, rasfranta intr-o muzica dureroasa, sfasietoare, patetica, ce duce insa si la apoteoza, transfigurare si extaz. Chiar si momentele de bucurie sunt pline de amaraciune, ironie sau chiar persiflare. Primele patru simfonii sunt scrise inca inainte de 1900, dar Mahler nu s-a abatut de la stilul initial, ceea ce confera operei sale o uimitoare unitate. Este probabil cel mai mare compozitor al secolului al XX-lea. Pentru mine marii simfonisti ai lumii sunt Beethoven, Mahler si Bruckner.

A doua mare personalitate a secolului a fost Richard Strauss (1864-1949). L-au facut celebru cele zece poeme simfonice doua sunt intitulate simfonii (Simfonia Alpilor si Sinfonia domestica) unele dintre ele fiind permanent in repertoriul marilor orchestre, cum ar fi Till Eulenspiegel, Don Juan, Asa grait-a Zarathustra, O viata de erou, Don Quijote, Moarte si transfiguratie. Dar tot atat de prodigios a fost si in compunerea operelor, 18 la numar, dintre care trei se bucura de o mare faima, si anume, Cavalerul rozelor, Salomeea si Elektra ca de altfel si Liedurile. Muzica lui Strauss este foarte melodioasa, dar si violenta, flamboianta, uneori dulceaga, de un rafinament francez, dar in total de o mare forta expresiva, socanta si foarte ,,moderna", prezentand si pasaje atonale, disonante sau utilizand instrumente extramuzicale (clopote, masina de vant). A scris cateodata pentru orchestre supradimensionate (mult peste 100 de instrumentisiti in Simfonia Alpilor), iar Simfonia a 8-a in care adauga la orchestra mai multe coruri, a fost numita Simfonia celor 1000, care se prezinta rar caci este greu de adunat si adus pe scena o masa atat de mare de executanti. Strauss a fost un extraordinar pictor al peisajelor, un simfonist fara egal, ce a marcat profund muzica secolului al XX-lea.

Ultimul mare romantic a fost Serghei Rahmaninov (1872-1943), rus de origine, care a trait mai toata viata in America. Un pianist desavarsit, cu succese uriase, a fost un credincios neabatut al muzicii tonale, in vremea cand lumea era agitata de cele mai diverse curente. A scris trei simfonii, patru concerte pentru pian si orchestra, doua ample lucrari vocal-simfonice religioase, doua opere, diverse compozitii simfonice si un numar considerabil de piese pentru pian si de lieduri. Muzica lui este melodioasa, strabatuta de un lirism uneori zbuciumat, adesea de o mare tristete, cu inaltari dramatice, impregnat de reminiscente ale melosului rusesc. Concertul nr.2 pentru pian si orchestra , cunoscut si iubit de melomani, este de un lirism sfasietor, Rapsodia pe o tema de Paganini este a doua lucrare aflata frecvent in repertoriul orchestrelor, apoi Dansurile simfonice, de un tragism ce parca prevesteau moartea autorului. Nu trebuie uitata Insula mortii, inspirata de un tablou de Arnold Böcklin, o piesa misterioasa, de un dramatism inabusit. In ultimul timp a intrat in atentia marilor orchestre Simfonia a 2-a, ce are multe afinitati cu Concertul al 2-lea. Rachmaninov a fost un mare simfonist, plin de dureri turnate intr-o muzica trista, fara zbucium, mai mult cu resemnare.

Compozitorii prezentati mai sus sunt adanc ancorati in romantism, adevarati continuatori ai generatiei de aur ai partii a doua a secolului al XIX-lea, inruditi cu Brahms si Bruckner. La schimbarea secolului au inceput sa se auda tot mai multe voci impotriva sensualismului si a subiectivismului romantic, incercand sa fie impuse noi norme de concepere a muzicii, dand nastere la numeroasele curente ce au avut ca punct de plecare revolutionarele conceptii ale lui Arnold Schönberg. Pana sa se ajunga acolo au fost insa autori care au fost inovatori ce au creat o muzica considerata revolutionara iar ei promotori ai modernismului, ramanand insa credinciosi sistemului tonal.

Aleksandr Skriabin (1872-1915) a fost unul din cei mai ciudati compozitori ai muzicii universale, ca si conceptie de viata, dar intr-o masura si prin creatiile sale. A fost un mare pianist concertist, a compus 10 sonate pentru pian, trei simfonii si cinci poeme pentru orchestra precum si un numar considerabil de piese pentru pian. A fost indiscutabil un romantic dar care a adus in scrierile sale inovatii ce aveau sa fie ridicate mai tarziu la rang de principii, fiind astfel considerat ca unul din prefiguratorii modernismului. Ciudatenia sa a constat intr-o filosofie mistica, adept al celebrei initiatoare a filosofiei esoterice Blavatzki. A crezut ca poate aduce pacea si fericirea omenirii cu ajutorul muzicii si a aspirat sa scrie o opera absoluta, Mysterium, in care voia sa imbine muzica cu culori, miscare (balet), mirosuri sau chiar gusturi, lucrare la care a lucrat ani de zile. Nu a apucat sa o termine, secerat la 43 de ani de o septicemie datorita unei intepaturi la buza de catre o insecta. Muzica lui orchestrala, mistica, dar melodioasa, straluceste printr-o orchestratie ampla ce tradeaza un intens zbucium interior. De fapt aspiratiile lui sunt tradate de titlurile operelor sale : Poemul divin (Simfonia a III-a), Poemul focului (Prometeu), Poemul extazului, ultimele doua fiind considerate capodoperele lui. Desi violente, ele degaja o vraje fara a ajunge la extazul ce ar fi trebuit sa cuprinda omenirea. Pentru el muzica este chemata sa transforme omul si universul in intregime. Rimski-Korsakov, dupa ce l-a auzit cantand la pian fragmente din Poemul extazului, a spus ca este posibil sa fie nebun. O parere cam exagerata dar, incontestabil, a fost o figura originala si controversata. Muzica lui este atragatoare si deschizatoare de noi cai .

Ungurul Béla Bartók (1881-1945), nascut pe teritoriul actual al Romaniei, la Sannicolau Mare, a fost un mare muzician, recunoscut ca atare mai ales dupa 1950. Pianist virtuos, un remarcabil culegator de folclor, a fost un compozitor care, in cadrul sistemului tonal, cu multe inovatii, a scris o muzica de o mare forta si originalitate ce a marcat pe compozitorii celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea. Bun cunoscator al folclorului unguresc, romanesc, slovac, arab, finlandez, mongol si turcesc, a imbinat in compozitiile sale elementele populare cu o avansata scriere culta moderna, din care nu lipsesc disonante, ritmuri originale, intervale neobisnuite etc. Tot ca o ciudatenie, nu a simtit nevoia sa scrie simfonii dar a avut o prodigioasa activitate componistica, exceland in cateva lucrari orchestrale de mai mari dimensiuni : Muzica pentru coarde, percutie si celesta, Concert pentru orchestra, Divertisment pentru orchestra de coarde, trei Concerte pentru pian, doua Concerte pentru vioara si unul pentru viola, toate cu orchestra, o opera Castelul printului Barba Albastra, doua balete Printul cioplit din lemn si Mandarinul miraculos, sase Cvartete de coarde, piese pentru pian etc. De adaugat Sonata pentru doua piane si percutie care are o varianta orchestrala si care ilustreaza bine stilul lui Bartók, de o putere salbateca, pianul fiind tratat in mai toate lucrarile ca un instrument de percutie prin forta de atac a clapelor. Insasi titlul unei piese pentru pian, Allegro barbaro, spune mult

De subliniat lucrarile folclorice pe teme romanesti: Colinde romanesti pentru pian, Noua cantece romanesti pentru voce si pian si Dansuri populare romanesti pentru pian care sunt si orchestrate. Forma orchestrala a celei din urma se afla in repertoriul celor mai mari orchestre si este mai des cantata decat orice piesa scrisa de autori romani. Alte contributii romanesti se afla in Cantata profana, scrisa pe textul unei balade romanesti, precum si pasaje din diferite alte lucrari in care melosul romanesc este foarte pregnant, ca de exemplu in Concertul pentru orchestra si in prima parte a Concertului nr.3 pentru pian si orchestra.

Desi Bartók a ramas credincios muzicii tonale, a adus numeroase inovatii ce fac muzica lui mai greu de inteles, nefiind in general prea agreata de ascultatorii medii. Merita totusi ca lucrarile lui sa fie ascultata de mai multe ori pentru a-i descoperi forta neobisnuita, ritmica si melodica.

Adaug aici si pe Igor Stravinski (1882-1971), partial neoromantic, nascut rus, naturalizat francez, apoi american, una din figurile cele mai proeminente ale muzicii secolului al XX-lea. Instabilitatea lui de cetatenie tradeaza poate caracterul lui labil, deoarece instabilitatea caracterizeaza si stilul lui de a compune. Apartenenta lui ruseasca se vadeste in primele lucrari ce au o puternica influenta nationala folclorica, avand chiar citate explicite de muzica populara. Asa sunt baletele Pasarea de foc, Ritualul primaverii si Petruska, pline de melodii usor de retinut, salbatice, agresive, cu ritmuri sincopate, cu disonante ce duc si la impresionism si la expresionism, dar ramanand in linii generale in limitele tonale. O muzica neasteptata totusi pentru urechile parizienilor anului 1913, cand a avut loc premiera Ritualului, care a generat un imens scandal.

In ciuda acestor muzici, pana la urma agreabile si chiar frumoase, Stravinski a declarat : ,,Consider muzica prin esenta ei ca incapabila sa exprime ceva, un sentiment, o atitudine, o stare psihologica, un fenomen al naturii". Conform acestui principiu, el a schimbat postromantismul in 1919 pentru o scriere sobra, neoclasica, cand a dat la iveala baletul Pulcinella pe teme de Pergolesi, apoi Apollon musagète, Sarutul zanei, Simfonia psalmilor si opera-oratoriu Oedipus Rex. Aceasta din urma este pentru orchestra si solisti, care sunt imbracati stilizat, poarta masti si sunt imobili, miscandu-si doar capul si mainile. Un recitator este singurul personaj mobil care trece de la un cintaret la altul dandu-i cuvantul. Muzica este saracacioasa, uscata, in mare contrast cu zguduitoarea drama Oedip a lui Enescu. Ce diferenta intre muzica adevarata, romantic-expresionista si parodia lui Stravinski ! Din perioada aceasta neoclasica, care se caracterizeaza printr-un ritm sincopat, specific, mai dateaza si alte piese remarcabile care aduc si cu romantismul, cum sunt Simfonia in do, Simfonia in trei miscari, Concertul pentru vioara si orchestra, baletul Orfeu. Incepand din 1950 el a schimbat din nou stilul, adoptand dodecafonismul, dand la iveala o muzica uscata, scheletica, materializata in Trei cantece pentru Shakespeare sau in piese sacre, precum Canticum sacrum, Threni sau Requiem canticles.

Stravinski reprezinta un fenomen singular in peisajul muzicii universale prin versatilismul sau, benefic tuturor stilurilor in care a compus, aducand conceptii si tehnici noi ce vor influenta dezvoltarea ulterioara a muzicii. Pentru muzica moderna el este, alaturi de Debussy, Schönberg si Bartók, unul din stalpii fundamentali.

Expresionismul si Atonalismul

Am aratat mai sus ca postromantismul a dus, mai ales prin Mahler, la o impingere a muzicii spre tragism, pesimism, suferinta si obsesia mortii. Chiar Mahler l-a intrebat pe marele dirijor Bruno Walter, dupa ce i-a cantat finalul din magnifica sa lucrare Cintecul despre Pamant (Das Lied von der Erde), daca publicul va suporta asa ceva si nu se va sinucide. Desigur o exagerare caci nimeni nu a facut-o, dar aceasta indica, ca sa spunem asa, spiritul vremii. Cel care l-a intuit cel mai bine a fost Arnold Schönberg ), autor al unor admirabile lucrari post-romantice, ce s-au succedat an dupa an incepand din 1899: Noapte transfigurata, Gurrelieder si Pelléas si Mélisande, toate strabatute de un suflu dramatic, de patetism, de o neliniste dizolvanta, ramase toate in cadrul unei muzici tonale, cu exceptia ultimei parti din Gurrelieder. In 1909, el a impins mai departe astfel de sentimente in Cinci piese pentru orchestra, in care domina parca teama, chiar groaza, si in piesa pentru orchestra si voce feminina Asteptarea in care protagonista pleaca in noapte sa-si caute in padure iubitul pe care, dupa un drum chinuitor, in timpul caruia isi striga disperarea, il gaseste mort. Muzica este impinsa in cele doua lucrari la maximum de expresivitate, este sfasietoare, dramatica, halucinanta, de multe ori disonanta, de o mare forta. Ea a fost denumita expresionista, in concordanta cu acelasi curent in pictura, in care este distorsionata forma, sunt deformate liniile si formele clasice si se lucreaza cu pete de culoare fara contur, ce nu mai exprima decat vag realitatea, exemplu fiind lucrarile pictorului Kokoschka.

Muzica expresionista apare la multi autori, mai ales in opera pentru a potenta dramatismul anumitor scene. Este cazul operei Oedip de Enescu, scena in care protagonistul isi recunoaste pacatul si isi scoate ochii. Operele Wozzeck si Lulu de Alban Berg sunt aproape in totalitate expresioniste iar in opera Salomeea de Richard Strauss, scena in care eroina danseaza cu capul Sfantului Ion pe tava de argint, in ciuda splendidei muzici dulcege si armonioase, este de o dizolvanta expresivitate.

Pentru crearea atmosferei de teama si groaza, Schönberg a fost nevoit sa se indeparteze de la normele clasice de scriere a muzicii, respectiv sa renunte la tonalitate, adica la sistemul bazat pe inlantuirea naturala a sunetelor care graviteaza in jurul unui sunet dominant. Astfel a renuntat la dualitatea major-minor si la ordinea logica de inlantuire a sunetelor, instaurata inca de Bach. Cu aceasta a fost demarat un alt curent al muzicii denumit atonalism, care a creat multi emuli, si scrierea atonala a fost chiar o moda in primul deceniu al secolului al XX-lea. Muzica a devenit informa, fara o finalitate tonica, fara inlantuiri armonice, fara melodie, dar nu lipsita de o tensiune interioara si de expresivitate. Monodrama lui Schönberg Pierrot lunaire pentru voce si cateva instrumente este deschizatoarea unei noi modalitati de a compune ce va fi imbratisata de urmasii scapati de constrangerea muzicii tonale . Dar atonalismul va fi utilizat si de autori postromantici precum Bartók in Mandarinul miraculos, de Richard Strauss in Elektra sau de Paul Hindemith in Ucigasul, speranta femeilor, opere de o mare forta dramatica si un intens tragism. El va ramane insa in scrierea multor autori neoromantici ca mijloc de a sublinia momentele de tensiune, mana in mana cu expresionismul.

Piesele scrise in totalitate atonal si expresionist nu prea fac placere la ascultat. Dar s-au gasit destui care sa le ia apararea si sa le argumenteze necesitatea, ele fiind utilizate din plin pentru filmele dramatice sau de groaza.

Dodecafonismul si Serialismul

Atonalismul introdus de Schönberg a declansat un adevarat haos in muzica deoarece a eliminat orice norma care sa lege sunetele intre ele si sa impuna o oarecare rigoare. De altfel piesele scrise strict pe baza acestui principiu nu mai aveau melodicitate si de fapt nu mai corespundeau cu muzica cunoscuta de trei sute de ani. De aceea el a inventat un sistem care sa utilizeze toate cele 12 semitonuri, eliminand orice referire la sistemul tonal care se bazeaza pe gama rezultata din succesiunea de tonuri si semitonuri (gama diatonica). Pentru aceasta a eliminat distinctia intre acestea si a creat o gama cu toate cele 12 semitonuri (gama cromatica), avand valoare egala, de unde si denumirea de ,,muzica cu l2 tonuri" sau dodecafonica. Ea nu a ameliorat haosul ci, dimpotriva, l-a marit. Ca urmare Schönberg a elaborat un alt principiu care spune ca un compozitor isi poate alege orice succesiune vrea a celor l2 sunete cu care sa construiasca piesa muzicala dorita, cu conditia ca toate sa fie utilizate o singura data pana sunt epuizate, iar cele alaturate sa nu se inrudeasca. Acest nucleu l-a numit serie si ea trebuie sa se pastreze ca atare intr-o lucrare, dar cu posibilitatea de a putea face, fata de formula initiala, orice operatie de rasturnare, recurenta si de rasturnare-recurenta. Acest principiu a creat un nou sistem de compunere, total diferit de ce a existat pana atunci, denumit serialism, care mai cere sa se evite repetarea structurilor. Prima data cand a fost auzit asa ceva a fost in 1923 in ultima parte a celor Cinci piese pentru pian op.23 si apoi in aproape toate compozitiile sale ulterioare.

Nu se poate spune ca muzica seriala a gasit aprobarea marelui public. Ea suna disonant, fara noima, fara melodie, haotic pentru cunoscatorii teoriilor muzicii uzitata pana atunci, dar aprobata cu entuziasm de numerosi compozitori care considerau ca au scapat de tirania muzicii tonale, fara sa-si dea seama ca au intrat intr-o rigurozitate mai teribila, aceea a seriei.

Schönberg a avut imediat doi emuli fideli, in primul rand pe Alban Berg (1885-1935), un vienez ca si el, care dupa o activitate bogata timp de 18 ani in care a compus muzica de camera si orchestrala si opera Wozzeck, aproape toate atonale si expresioniste, a scris in 1925 un cantec pentru voce si pian utilizand tehnica dodecafonica, pe care o reia in Suita lirica, si intr-un cvartet pentru coarde. O lucrare majora este opera Lulu, dupa doua nuvele de Frank Wedekind, in care a utilizat de asemenea tehnica dodecafonica, dar intr-un mod mai liber, incercand sa caracterizeze personajele prin structuri diferite. Aceasta abatere de la dogma dodecafonica a adoptat-o partial, impins de lirismul sau incontestabil si in Concertul pentru vioara, ceea ce-l face mai accesibil publicului larg, fara sa castige insa multi iubitori. Aceasta abatere a fost sanctionata de serialistii puristi care au gasit un alt idol in al doilea elev a lui Schönberg, Anton Webern (1883-1945) de asemenea vienez, care nu si-a permis nici o abatere de la sistemul serial fiind un aparator infocat al lui. El a inceput prin a compune muzica tonala Passacaglia pentru orchestra din 1908, apoi a trecut la muzica atonala, iar din 1924 a adoptat sistemul serial, unele din lucrarile marcante fiind Simfonia op.21 si Variatiunile pentru orchestra op.30. Ceea ce caracterizeaza muzica lui Webern este ascetismul ei, structura strict seriala ce ii da o uscaciune, o cerebralitate, o concizie extrema, ajungand la mai putin de patru minute o lucrare. Cerinta ca notele sa nu fie apropiate face ca intervalele dintre ele sa fie mari, muzica dand impresia unei jerbe de sunete aruncate in aer ca stelele nascute de un foc de artificii. Fara indoiala, Webern a fost un mare inovator si ar fi putut crea inca mult dar din nefericire a murit in timpul razboiului rapus la Viena de un glont tras de un soldat american la o somatie pe care Webern nu a auzit-o.

Schönberg, Berg si Webern au format ceea ce s-a numit ,,a doua scoala vieneza" (prima fiind cea a muzicii clasice cu Haydn, Mozart, Beethoven). Ea a reprezentat o mare revolutie si a fost apreciata de specialisti, dar nu si de melomani, care si astazi o repudiaza. Dar si muzicologii au atacat noua muzica prin scrieri teoretice ceea ce i-a facut pe compozitori sa se gandeasca ca trebuie sa mai compuna si pentru marele public care nu intelege nimic din productiile serialistilor, si au facut-o din plin, cum se va vedea mai departe. Dar si serialistii au ripostat si au continuat sa compuna pe linia severa a lui Webern si sa o argumenteze in scris, doi fiind cei mai vajnici aparatori, Pierre Boulez si Karlheinz Stockhausen, carora li s-au adaugat puternice scoli, franceza, italiana si americana. In general este vorba de compozitori care au compus mai ales dupa 1950, care nu poarta deci cumplita povara a amintirilor celui de al Doilea Razboi Mondial si nici ale urmarilor lui, o detasare care le-a permis sa iasa din cadrul istoriei si sa faca cam tot ce au vrut. Deoarece sunt putine sanse sa se auda pe la noi vreodata muzica lor in salile de concert, dar nici la radio, voi prezenta foarte pe scurt pe principalii reprezentanti ai noului val atonal si serialist.

Pierre Boulez (n.1925), cunoscut ca un mare dirijor, fiind intre altele autorul unei remarcabile versiuni a Tetralogiei lui Wagner la Bayreuth, este unul din aparatorii cei mai ferventi ai serialismului, in compozitiile dar si in scrierile sale. El a mers mai departe decat Webern cu extinderea ideii de serialism, aplicand-o dincolo de inaltimea tonurilor si asupra intensitatii, a intervalelor, a ritmului. Rezultatul este un discurs sterp, cerebral, fara melodie si fara nimic atractiv. Compozitia sa cea mai cunoscuta este Ciocanul fara stapan pentru voce de soprana si un ansamblu redus de instrumente, despre care optiunile sunt foarte diferite. Un mare muzician a spus ca o astfel de muzica ,,asasineaza urechea si tampeste spiritul" iar altul ca ,,asa ar arata o improvizatie a unor nebuni dintr-un ospiciu". Altii sunt de alta parere, ca de exemplu Antoine Goléa, care il compara cu Beethoven, sau bunele aprecieri ale lui Stravinski. Boulez este unul din purtatorii de stindard al compozitorilor de dupa 1950.

Cam asa este privit si al doilea sef de scoala seriala, germanul Karlheinz Stockhausen (1928-2007). Si el a extins notiunea de serialism, aplicand-o la durata sunetelor si a compus numeroase lucrari pe aceasta baza. A fost un inovator in multe privinte, ca de exemplu in piesa Zeitmasse pentru cinci suflatori, in care adopta tempouri diferite fata de dirijor, sau piesa Cantecul adolescentilor, in care imbina muzica electronica de pe banda magnetica cu vocea umana, distorsionata tot electronic, ca si combinarea muzicii electronice cu cea produsa de instrumente traditionale in piesa Zyklus. Nu este mai putiun adevart ca lucrarea Stimmung este foarte impresionanta. Timp de 70 de minute sase voci barbatesti intoneaza o aceiasi nota grava cu armonicele ei creand un efect convarsitor. De altfel Stockhausen este unul din promotorii compunerii pe banda magnetica, a muzicii elecronice si a sintetizatorului de sunete. Fara indoiala, este unul din cei care a influentat puternic pe muzicienii celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea, mai ales prin cursurile de vara de la Darmstadt (Germania) unde a predat, ca si Boulez, si pe unde au trecut mai toti compozitorii timpului, fiind un far al muzicii moderne antiromantice.

Din grupa italiana se disting Bruno Maderna (1920-1973) care a jucat un rol important in dezvoltarea avangardei italiene postbelice. A compus piese simfonice, multe pentru instrumente de suflat si orchestra, opere radiofonice etc. A scris muzica seriala dar si muzica electroacustica si aleatorica, apreciata de specialisti, dar care nu se mai aude pe nicaeri. A fost un stalp al scolii de la Darmstadt, oras al carui cetatean de onoare a fost declarat, unde locuia si a si murit. Luigi Nono (1924-1990) a fost un serialist convins dar in compozitiile sale a adaugat adesea si banda magnetica. Stilul lui personal a fost numit ,,pointillism postdodecafonic", tot atat de impenetrabil ca muzica tuturor serialistilor. A fost un membru convins al Partidului Comunist Italian, mergand prin uzine, hale si mari magazine, incercand sa impuna muncitorilor muzica noua, desigur fara nici un succes. In sfarsit, Luigi Dallapicola (1904-1975) a fost una din personalitatile marcante ale serialismului italian, pe care a stiut sa-l largeasca si cu elemente romantice. A scris opere cum ar fi Zbor de nopte dupa romanul lui Saint-Exupéry si Ulysse dupa James Joyce.

Despre aportul lui Stravinski la muzica seriala am vorbit deja. Mai amintesc pe americanii Roger Sessions (1896-1985), care a inceput cu o muzica neoclasica Simfonia a II-a pentru a trece la serialism in Simfonia a III-a, stil pe care l-a slujit in restul de sase simfonii. Pe Aaron Copland (1900-1990) care, dupa o stralucita cariera neoromantica si neoclasica din perioada interbelica, asupra careia voi reveni, a trecut la serialism dupa 1950 dand la iveala piese precum Music for a great city, dedicata Londrei sau Inscape. Si pe Milton Babitt (n.1916), care a fost un subtil teoretician al serialismului adoptand principiul serialismului integral, extinzand ideea de serie de la inaltimea sunetelor si la duratele, tempourile, dinamica, registrul si pauzele. El a fost un fel de sef de scoala pentru tineretul american, unde a trait predandu-si teoriile la toate marile universitati si scriind un numar considerabil de lucrari.

Ca sa inchei capitolul serialistilor amintesc pe unul din cei mari, Olivier Messiaen (1908-1992), prea polimorf ce nu poate fi incadrat intr-o rubrica prea ingusta pentru el asa ca voi reveni asupra lui mai departe.

Dodecafonismul si serialismul au marcat profund evolutia muzicii aducand elemente cu totul noi, dupa ce Bach stabilise criterii ferme de compunere, care sunt in acord cu principiile acustice, cu modul de aranjare a sunetelor intr-o gama corespunzator legilor fizice. Trecand peste acestea, serialistii au imaginat noul sistem care este, am putea spune, contra naturii si nu este pe placul melomanilor, acest lucru nefiind nici el pe placul muzicienilor serialisti. Ei au sarit in sprijinul noii muzici cu tot felul de argumente dintre care voi cita doar cateva pasaje din scrierile cunoscutului muzicolog George Balan:

¹ ,,Este o prapastie intre viziunea scolii schönbergiene si filistinismul mentalitatii mic-burgheze, ahtiata dupa muzica facila, recreativa si exprimandu-si violent antipatia fata de noul fel de a concepe muzica".

,,Atitudinea scolii vieneze s-a caracterizat in esenta prin sfidarea spiritului burghez in muzica, nu de pe pozitia fortei sociale care lupta pentru sfaramarea puterii burgheze, ci de pe aceea a artistului care se inchide in lumea sa si se dedica acolo fauririi de frumusete".

,,Este de sperat ca, pe masura ameliorarii sociale si spirituale a conditiei umane, paturi din ce in ce mai largi ale publicului vor putea asimila aceste valori".

Distinsul muzicolog vrea sa inteleaga prin ultimul citat ca, odata ce comunismul va triumfa in lume, noua muzica va elimina pe cea burgheza, "inchistata si dogmatica" si va triumfa, si ea fiind revolutionara, corespunzand deci marei revolutii socialiste. Astfel de idei sunt prezente in mai multe lucrari ale autorului si te astepti sa lanseze lozinca ,,Serialisti din toata lumea uniti-va !" Numai ca efectul a fost invers si puterea sovietica a interzis toate muzicile moderne, asa cum au facut si nazistii.

Atonalismul si serialismul au mers insa mai departe si sunt destui compozitori si astazi care le practica, sperand sa fie considerati moderni, chiar daca nu prea au public admirator sau, si mai rau, care nu au nici ce comunica. Sunt multi dintre compozitorii romani de dupa 1950 care au adoptat metodele de scriere ale muzicii noi, integral sau doar partial, si citez pe Pascal Bentoiu, Ludovic Feldman, Octavian Nemescu, Anatol Vieru, Cornel Taranu, Mircea Istrate, Georg Wilhelm Berger dar care au renuntat apoi la ele, revenind la o muzica neoromantica complexa.

Neoclasicismul

Intre cele doua razboaie mondiale a fost o cautare frenetica a compozitorilor de a gasi alte modalitati de expresie muzicala pentru a pune stavila expresionismului, dodecafonismului si serialismului dar si romantismului, utimul considerat a da glas durerilor prea personale, a fi prea dramatic, a pune ,,le coeur mis à nu" cum se intituleaza o carte a lui Maurice Dekobra. Amintindu-si de echilibrul, de temperarea sentimentelor, de pudoare, de rationalitate si ordine in compozitie, multi autori si-au intors privirea spre fertila epoca clasica care daduse marile capodopere ale muzicii. Unii au conceput integral lucrarile lor in stil clasic, altii au avut perioade cand l-au adoptat sau au inclus in opere mai complexe doar pasaje. Toata aceasta evolutie a fost numita neoclasicism si merita sa ne oprim asupra lui deoarece aici se incadreaza lucrari frumoase, care plac si din care unele sunt cantate adesea.

¹ G. Balan :Innoirile muzicii, Ed. Muzicala 1966, p. 145, p.276, p.147

Trebuie spus ca mirajul clasicismului a atras si compozitori romantici, cum este Grieg in Suita Holberg sau Ceaikovski, care a scris o suita inspirata de muzica lui Mozart, intitulata chiar Mozartiana, foarte melodioasa si cu parti fredonabile. Respighi a fost un adept al clasicismului compunand trei Suite de arii si dansuri vechi pentru lauta, scrise in 1917 pentru orchestra, suita Pasarile din 1927, Concertul pentru vioara si orchestra in 1921, Concertul in mod mixoliydian pentru pian si orchestra din 1924, Toccata pentru pian si orchestra din 1928 si Cvartetul doric (1924). Toate aceste lucrari sunt prelucrari sau sunt inspirate din piese ale unor compozitori italieni din secolele XVI-XVlII. Dar are si muzica neoclasica pe teme proprii, cum este Tripticul botticellian din 1927. Aproape toate compozitiile sale se executa des in concerte din cauza aerului lor modern desi imbraca moduri vechi. Interesant este faptul ca simultan cu piesele neoclasice Respighi a compus si celebrul ciclu impresionist dedicat Romei si altele, despre care a fost vorba mai sus si o superba piesa neoromantica, Sinfonia drammatica.

Despre perioada neoclasica a lui Stravinski am amintit deja si actualitatea lucrarilor compuse dovedeste ca acest mod de a combate efuziunile excesive ale romantismului pot oferi solutii mai viabile decat atat de putin ofertantul serialism. Germania a vut doi neoclasici bine cunoscuti, prezenti si astazi in salile de concert si in inregistrari. Max Reger (1873-1916) a fost un remarcabil organist interpret, dar mai ales compozitor. Acest lucru l-a apropiat mult de Bach si l-a indreptat spre muzica baroca si clasica. Desi contemporan cu noile tendinte ale dezvoltarii muzicii, a ramas fidel mostenirii lui Bach, Beethoven si Brahms, nu fara a innoi limbajul. Lucrarile lui mai cunoscute sunt Variatii pe o tema de Hiller, Variatii si fuga pe o tema de Tellemann dar mai ales Variatiile pe o tema de Mozart. Originala este suita Patru poeme simfonice dupa Arnold Böcklin care nu isi are locul aici caci muzica este romantic-impresionista. Mai cunoscut este Paul Hindemith (1895-1963) care si-a inceput cariera cu muzica expresionista, opera Asasin, speranta femeilor, fiind un exemplu. A continuat cu alte extravagante, de exemplu Suita 1922, pe teme de jazz, opera comica Noutatile zilei cu o arie cantata intr-o cada de baie, apoi muzica pentru pian mecanic si alta pentru orga mecanica. De relevat si o alta curiozitate, cantata scenica Zborul lui Lindbergh din 1929, dedicata istoricului prim zbor peste Atlantic din 1929. Dupa 1930, Hindemith se indreapta spre muzica veche, gregoriana, baroca si clasica, dar cu scriere moderna, dand la iveala lucrari agreate si astazi, cum sunt simfonia Mathis pictorul care oscileaza intre hieratism si salbaticie, apoi Nobilissima visione, Metamorfozele simfonice de o mare energie si simfonia Armonia lumii cu disonante ce nu prea dovedesc aceasta armonie, in contrast cu luminoasa Simfonia serena. Neoclasicismul este prezent si in nenumaratele lui concerte instrumentale. Fara indoiala, muzica lui Hindemith nu este usor accesibila dar la o audiere repetata se descopera strania ei frumusete dar este greu descifrabila tesatura neoclasica. Spre deosebire, in Sonatina in stil clasic pentru pian si orchestra de Dinu Lipatti structura si melodicitatea neoclasica sunt usor de inteles si iubit, ca si Suita in stil vechi de Anatol Vieru (1926- 1998) sau in Muzica in stil vechi de Alfred Schnittke 1934-1998), integral neoclasica, dar nu emotionanta.

Compozitorul francez Maurice Ravel, predominant impresionist, cum s-a aratat mai sus, a adoptat si el neoclasicismul in suita Mormantul lui Coupprin dedicat celor cazuti in primul razboi mondial. Nu numai stilul dar si structura lucrarii arata apartenenta la neoclasicism si anume partile ,,Forlane", ,,Menuet", ,,Rigodon". Acelasi stil se recunoaste in povestea Mama mea gasca si in Concertul pentru pian pentru mana stanga. Tendinte clasicizante se intalnesc si la Arthur Honegger in cantata Regele David si la Darius Milhaud (1892-1974) in Orestia.

Inchei acest subcapitol cu mentionarea catorva lucrari romanesti. Pe primul loc se afla desigur George Enescu care, cu spiritul lui aristocratic si de echilibru, nu putea sa se sustraga atractiei clasicismului. El este prezent si in Oedip dar mai ales in Suita a doua pentru orchestra cu partile ,,Uvertura, Sarabanda, Giga, Menuet, Arie, Bourrée" si cu continut corespunzator, poate una din cele mai neoclasice lucrari ale timpurilor moderne. Este apoi Concerto grosso pentru orchestra de talentatul compozitor Filip Lazar (1894-1936 ) mort prematur in Franta, unde a trait si compozitorul ardelean Eduard Terényi, (n.1935) se pare un pasionat al muzicii vechi mai avand la activ Rapsodia baroc, Rapsodia händeliana, concertele neo-baroc Creanga de aur, Padurea de argint, Focurile toamnei, Vivaldiana. Si o lucrare de ultima ora (2008), Codex brasoviensis de Dan Dediu, de fapt un colaj, cu prelucrare moderna a unor pagini baroce de compozitori ardeleni.

Neoclasicismul este prezent si in anii nostri dar nu se poate nega ca el prezinta in haine noi aceiasi uscaciune si lipsa de elan al muzicii baroce care, pana la urma nu transmit nici o infiorare ascultatorilor.

Bruitismul si muzica concreta

Dificultatea muzicii de a scapa din chingile impuse de instrumentele traditionale au dus pe compozitori sa recurga la tot felul de solutii ciudate. Asa, de exemplu, sunt piese executate doar la instrumente de percutie iar Ravel a introdus in orchestra simfonica instrumente exotice, cum ar fi gamelanul in Mama mea gasca. Un compozitor revolutionar Edgard Varèse ( . francez dar naturalizat american a scris piese inspirate de matematica (integrale , hiperprisme) si fizica (densitate 21,5 - greutatea specifica a platinei) de cosmologie (arcana) inspirat de lucrarile lui Paracelsius. A dat la iveala in 1931 piesa Ionizatie, pentru 13 percutionisti, pian si doua sirene, care a starnit la prezentarea ei in public un mare scandal. La unele dintre acestea un critic spunea ca muzica este neasteptat de hidoasa iar altul ca ,,te cufunda intr-un marasm de sunete tipatoare, zanganitoare, discordante".

Cu sirenele din Ionizatie Varèse s-a inscris intr-un curent muzical numit bruitism.

Bruit inseamna in limba franceza zgomot, deci este vorba de o muzica de zgomote. Zgomotele au fost prezente si in muzica clasica, dar provocate cu instrumente clasice, un exemplu fiind Simfonia vanatoarea a lui Joseph Haydn (1732-1809) in care peste chemarea la vanatoare a cornilor se aud pocniturile pustilor. Sunt apoi salvele de tun autentic din piesa Victoria lui Wellington de Beethoven sau din tunurile si pustile din Uvertura 1812 de Ceaikovski. Tot atat de autentica este detunatura pistolului din Oedip-ul lui Enescu in momentul in care eroul afla taina originii sale. Sunt apoi clopotele din Simfonia a II-a de Aram Haciaturian (1904-1978) sau dozate cu multa maestie in Recviemul lui Stefan Niculescu (1927-2007), masina de vant din Simfonia Alpilor, din poemul simfonic Don Quijotte de Richard Strauss sau din Simfonia a VII-a Antarctica de Vaughan Williams (1872-1958). Sunt si zgomotele create cu instrumente orchestrale, cum sunt jucariile din Simfonia jucariilor a lui Leopold Mozart (1711-1787) iar in lucrarea Billy the kid de Aaron Copland (1900-1990) este redat tacanitul mitralierelor si al pustilor. Dar nu despre astfel de zgomote incidentale este vorba aici, ci de cele care fac esenta unei piese si care provin din natura sau din viata de toate zilele.

Inca in 1906 compozitorul italian Ferruccio Busoni (1866-1924) pleda pentru o noua estetica a artei muzicale, dezavuand intreaga estetica muzicala de pana atunci. El considera ca muzica nu se dezvolta fiind captiva instrumentelor traditionale. Pe aceasta linie miscarea futuristilor italieni (activa in toate domeniile artei) decreta ,,la gunoi cu pianele, viorile, clarinetele si cornii, cu tot talmes-balmesul orchestral al secolelor trecute" viata moderna, este plina de sunete si voci interesante : motoarele de avioane si automobile, precum si masinile din fabrici care produc o muzica ce se potriveste mai bine profilului oamenilor viitorului.

Italienii Francesco Pradella (1880-1955) in 1911 si Luigi Russolo (1885-1947) in 1913, au lansat manifeste in sprijinul unor muzici de zgomote, care au fost chiar clasificate in : trosnituri, suieraturi, vaiete, zgomote de tramvaie, de automobile, de tren, de macarale. Un prim concert dat in 1913 a starnit interes dar si scandal, ca si piesa Fontana mix de John Cage (1912-1992), in care se aud zgomote de avioane si anuntul lor la plecarea si sosirea dintr-un aeroport, tacanitul masinii de scris, zgomote de strada inregistrate pe banda de magnetofon, toate insotite de o voce care vorbeste in diferite limbi fara a duce pana la capat o fraza, si nici macar cuvinte. Exista si ,,muzica" din butoaie (prezenta romaneasca cu formatia Sistem la Eurovision 2005 a oferit o astfel de mostra), apoi din pahare lovite, umplute variabil pentru a scoate inaltimi diferite de sunete.

Aceasta faza, de utilizare a zgomotelor luate ca atare din lumea inconjuratoare, a fost depasita de inginerul francez Pierre Schaeffer (1910-1993) care, lucrand la Radiodifuziunea Franceza, era un obisnuit al muzicii, a inregistrat pe banda tot felul de zgomote pe care le-a prelucrat cu mijloacele electromagnetice ale magnetofonului. Prin aceasta le-a schimbat dinamica, inaltimea, durata, timbrul, le-a asociat in diverse chipuri, adica a operat ca si cu sunetele obisnuite rezultate din instrumente traditionale. Rezultatul a fost crearea unei ,,muzici", asemanatoare celei dodecafonice, nefiind obligat sa asculte de legile celei modale. A compus astfel piese precum Studiu in violet Studiu de cai ferate si de foraibere care sunt interesante dar nu neplacute. Deoarece la baza stau obiecte palpabile, concrete, muzica rezultata a fost numita muzica concreta, Pierre Schaeffer, asociindu-se cu muzicianul francez Pierre Henry (n.1927) au creat in 1953 lucrari mai vaste, Simfonia pentru un barbat singur si Valul lui Orfeu care si ele au suscitat interesul specialistilor. Henry a compus si singur piese cu titluri ciudate : Muzica fara titlu, Concert de ambiguitati, Microfonul bine temperat, Variatiuni pentru o usa si un suspin, in care foloseste ca baza scartaitul unei usi. Dar a trecut si la lucrari ample, cum este baletul comandat de balerinul Béjart, Regina verde opera Nunta chimica, diverse simfonii si piese. Muzica lui Henry se canta din cand in cand in Franta, fara sa starneasca entuziam, desi nu i se poate nega indemanarea de a crea muzica cu mijloacele tehnice pe care le foloseste.

Muzica electronica

Marea revelatie a adus-o tehnica prin inventarea benzii magnetice ca posibilitati de redare, dar mai ales de prelucrare a sunetelor pe ea, dupa cum am aratat mai sus. Un pas mai departe a fost facut prin crearea sintetizatorului electronic de sunete. Se pleaca de

la faptul ca sunetul este o oscilatie a aerului provocata de o energie care are o frecventa, o durata, o intensitate si care se transmite prin unde. Instrumentele muzicale produc sunetele mecanic, provocand vibratiile prin unde longitudinale rezultate din comprimarea si decomprimarea aerului in tuburi. Aceasta se intampla la instrumentele de vant (orga si instrumentele de suflat din lemn sau metal). Al doilea fel de generare a sunetelor este prin unde transversale, rezultate din miscarea aerului perpendicular pe directia lor de propagare, provocate de actionarea asupra unui corp solid (instrumentele cu coarde precum pianul, vioara si rudele sale, instrumentele de percutie etc.). Fiind o energie, undele sonore pot fi provocate si electric prin oscilatoare si facute auzite prin difuzoare si vizual prin monitoare. Prin simpla manipulare a calitatii oscilatiilor se pot crea toate sunetele muzicale cu toate atributele lor. Inceputul a fost inventarea de instrumente speciale, ca de exemplu aparitia avant la lettre in 1928 a undelor Martenot, folosite de Messiaen in monumentala sa Simfonia Turangalila (din 1948). De aici numai un pas pentru a crea muzica, adica asocieri de sunete menite a forma melodii sau orice alt tip de ceea ce se numeste muzica. Avantajul unor astfel de combinatii este ca sunetele nu se asociaza dupa legile acusticii, nu prezinta o atractie pentru alte sunete, ceea ce face posibila muzica atonala si dodecafonica. Partitura nu mai are portative si punctele negre cu codita care exprima notele, ci arata ca o electrocardiograma cu linii sinusoidale, curbe, cifre. Este drept ca sunetele ce se aud nu sunt identice cu cele produse de instrumentele clasice ci au un aer straniu, sideral, dar reprezinta o extindere extraordinara a universului sonor.

Unul dintre primii care a utilizat tehnica electronica a fost germanul Karlheinz Stockhausen care a compus in 1953 Studiu I pentru sunete sinusoidale iar in 1956 Cantecul adolescentilor in care a suprapus peste sunetele electronice glasul unor baieti, difuzat prin cinci difuzoare asezate in jurul publicului. Zgomotele asurzitoare si lipsa oricarei logici melodice au starnit un mare scandal. Ulterior, el a sintetizat si vocea omeneasca in aceiasi piesa. Desi nu am gasit mentionat acest lucru dar imi amintesc ca am auzit la radio in direct, in anul primei auditii (1956), piesa la un post german in care autorul explica, dupa ce la inceput ea fusese prezentata integral, modul cum a sintetizat vocea, lasand sa se mai repete banda. Marturisesc ca a fost fascinant dar nu in sens muzical. El a continuat sa scrie muzica foarte originala, pentru sunete electronice, diversi solisti vocali si instrumente clasice, mentionez doar lucrarea Michaelion din 1998 pentru cor, corn, trompeta, trombon, muzica electronica si un regizor de sunet ! Dar despre acest mare inovator voi mai avea ocazia sa vorbesc.

Pe Edgard Varèse il gasim ca pionier si in acest domeniu. Dupa ce a utilizat tehnica muzicii concrete prin utilizarea magnetofonului, a intuit repede enormele posibilitati pe care le ofera compunerea electronica a sunetelor si a scris piesa Poem electronic pentru pavilionul Philips de la Expozitia Internationala de la Bruxelles din 1958 si care a fost difuzat prin 425 difuzoare, insotita de proiectii, fiind cu aceasta un fel de precursor al diaporamelor actuale. El a continuat cu Nocturna pentru soprana, cor barbatesc, orchestra de camera si muzica electronica.

Astazi se face o diferenta intre cele doua sisteme de utilizare a tehnicii electroacustice. Pe de o parte este utilizarea benzii de magnetofon cu muzica preinregistrata, reprodusa ca atare si introdusa in muzica orchestrala suprapusa peste instrumente clasice si care se numeste muzica acusmatica. In cadrul ei se pot utiliza si sunete naturale pina a ajunge la o muzica ambientala. Al doilea tip este producerea electronica a sunetelor in timpul executiei piesei muzicale, deci "pe viu", asociindu-le restului orchestrei ca un instrument in plus, sau piesa este in intregime formata numai electronic, cu ajutorul sintetizatorului de sunete. Cele doua tehnici nu mai sunt o raritate si trebuie acceptate ca realitati sonore ale lumii moderne.

Muzica minimalista

Serialismul a fost gasit mult prea complicat, greoi si lipsit de melodie. De la nici un concert de acest fel nu poti iesi fredonand o melodie si nici nu ai ce, caci asa ceva nu exista. De aceea sunt compozitori care au purces la o simplificare extrema, eliminand tot ce considera superflu, dar nu in sensul lui Webern care a recurs la eliminarea repetarilor si a insistentelor pe o serie. Curentul acesta nou a fost denumit minimalist, in sensul ca se admite o minimalizare la extrem a mesajului muzical. Terry Riley (n.1935) a fost primul care a propus in piesa In do major executarea timp de 45 minute o repetare a notei do in acelasi ritm, dar pe instrumente diferite, ceea ce a dus la exasperarea publicului si chiar a instrumentistilor. Celebru in America este Philipp Glass (n.1937), considerat ca cel mai important minimalist, desi el neaga aceasta apelatie si prefera pe cea de muzica repetitiva. Primul mare succes a fost opera Einstein pe plaje din 1976, in care nu exista un text coerent, ci doar silabe si numere, dar importanta este scenografia. Exista trei teme vizuale care se repeta de trei ori fiecare : un tren, un tribunal si o nava de spatiu-timp, care pluteste peste un camp pe care danseaza tineri. Trenul este vazut prima data din fata, apoi din spate si apoi inauntru. A doua tema, tribunalul, in jumatatea caruia se afla un mare pat iar in a doua jumatate a scenei este o inchisoare. Apoi nu se mai afla decat o jumatate de tribunal si o jumatate de pat apoi numai patul. A treia tema, campul peste care zboara nava spatiala, care de fapt este un ceas vazut de departe, apoi de aproape si apoi dinauntru. Toate aceste ipostaze ilustreaza modificari de spatiu si timp, o idee filosofica care vrea sa justifice prezenta numelui lui Einstein. Am insistat asupra prezentarii piesei ca o introducere la aiurelile specifice ultimelor decenii ale secolului al XX-lea. Dar Glass a mai scris opere cu titluri neasteptate, cum este Satyagraha, in care descrie un episod din vizita in Africa a filosofului Mahatma Gandhi, apoi muzica pentru un film Truman Show. Interesanta este opera dupa nuvela lui Edgar Alan Poe Decaderea casei Usher din 1988. Prezenta lui Glass in actualitate se vadeste si in opera SF O mie de aeroplane din 1998. Foarte mult cantata in lume, muzica lui Glass, desi monotona, cu piese care depasesc o ora, degaja fascinatie si este apreciata mai ales de tineret, care il considera un exponent al artei moderne, terestre dar si supranaturale.

Dorinta de actualitate se gaseste si la un alt minimalist american John Adams (n.1947) care a scris opera Nixon in China si alta, Moartea lui Klinghoffer, care relateaza asasinatul de catre islamisti fundamentalisti ce a avut loc pe bordul vasului Achille Lauro.

O culme a minimalismului se intalneste la Karlheinz Stockhausen care, in piesa pentru pian nr.9 din 'Piese pentru pian' nr.4, se rezuma la bataia unei singure clape timp de 11 minute, doar cu mici variatii.

Toate aceste opere sunt foarte statice, in ele nu se intampla aproape nimic, cel putin din punct de vedere muzical, fiind extrem de plicticoase, intr-adevar minimaliste.

Citez si trei compozitori minimalisti din Europa de Est. Unul este György Kurtág, compozitor ungur (n.1926) nascut la Lugoj, cu liceul facut in Romania, tara pe care a parasit-o in 1945, si cu studiile la Budapesta. Se caracterizeaza prin piese miniaturale, scurte de cateva minute, pentru voce si acompaniament instrumental sau ansambluri instrumentale. Economia de mijloace de exprimare se vadeste si in titlurile date lucrarilor sale : Aschii, Fragmente, Vorbe, Schite. A abordat muzica pentru ansambluri mai mari dupa 1990, de exemplu Mesaje. Al doilea minimalist est-european este polonezul Henrik Gorecki (n.1933). La inceput a compus muzica seriala de care s-a departat treptat in primele doua simfonii. In Simfonia a III - Cantec de doliu el isi simplifica la extrem limbajul, construind o imensa lamentatie pentru orchestra si soprana ce avanseaza incet, fara o finalitate mai accentuata. Intreaga lucrare este construita pe baza catorva celule simple ce se repeta, amplificandu-se prin adaugarea de noi instrumente dar fara sa se amplifice melodic. Este o lucrare impresionanta, care arata ca se poate crea o emotie adanca fara esafodaje marete si combinatii sofisticate. Este un triumf al minimalismului, depasind serialismul sau alte curente moderniste. Tot atat de interesante sunt si cele Trei dansuri simfonice de acelasi autor, care se mentine pe aceiasi linie si in muzica de camera, marturie stand Cvartetul nr.2 - Quasi una fantasia.

Un aspect al minimalismului este muzica repetitiva. In definitiv si Bolero-ul lui Ravel cu cele 19 repetari ale aceleiasi celule melodice este o muzica repetitiva. Chiar daca nu ocupa integral o piesa, celula repetata poate sta la baza unei compozitii, cum este cazul Simfoniei a 2-a - Indica de Carlos Chavez, care are un ritm ostinat, obsesiv de mare forta dramatica. Un caz clar de muzica minimalis-repetitiva este si in opera-basm Creiasa zapezilor de Liana Alexandra dupa un basm de Andersen.

Muzica experimentala si alte curente

Cuprind in aceasta rubrica un numar de autori care au adoptat sau chiar au inaugurat, noi stiluri si metode de a compune. Diversitatea lor m-a impiedicat sa le gasesc un numitor comun, si pentru faptul ca unii s-au inscris in decursul timpului in mai multe curente. Nu pot fi insa ignorati caci unii au marcat puternic muzica secolului al XX-lea si inceputul celui de al XXI-lea si poate ca importanta lor va creste.

Incep cu cativa americani caci aici a fost un adevarat creuzet pentru muzica moderna datorita faptului ca poporul american este un amalgam de traditii si cu mare deschidere spre nou, iar pe de alta parte, in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, aici s-au refugiat din Europa, bantuita de nazism si comunism, marii muzicieni ostracizati. Ajunge sa citez pe Schönberg, Bartók, Bohuslav Martinu, Milhaud, Stravinski sau Varèse.

Incep cu unul din cei mai originali compozitori, Charles Ives (1874-1954), care este legat indisolubil de pamantul natal, America. El a folosit in muzica lui motive, sau chiar blocuri, de muzica militara, populara, dansuri traditionale, raegtime si cantece bisericesti. Uneori face un colaj din acestea, alteori este o suprapunere ritmica si armonica, ducand la ceea ce s-ar putea numi polimuzica. Aceste tendinte s-au dezvoltat treptat si daca primele trei simfonii sunt ,,cuminti", cu nuante romantice, urmatoarea, Simfonia a IV-a pentru patru orchestre, este complicata, lasand chiar impresia de dezordine, in realitate fiind o suprapunere extraordinara de teme, fragmente, care creeza insa o atmosfera foarte ,,americana". Ives a scris si piese cu evidenta tenta impresionista (Central Park in the Dark sau Holydays Symphony). Scriitura lui Ives este iesita din traditiile clasice, folosind sferturile de ton, politonalitate si poliritmie, care fac din el un compozitor foarte modern avant la lettre, de fapt neinteles la vremea lui si descoperit tarziu.

Apropiat de el se afla John Cage, care a fost un adevarat revolutionar al muzicii moderne, daca ceea ce a creat el mai poate fi incadrat in muzica. Astfel, in 1938 a inventat pianul preparat, constand din introducerea intre corzile pianului a diferite obiecte de metal, cauciuc si altele ceea ce schimba complet sonoritatea, procedeu folosit prima data in Bacchanale. In 1952 a lansat in America muzica produsa pe banda magnetica in Concertul pentru pian si orchestra de camera, pentru care a folosit cateva difuzoare. Apoi in piesa Peisaj imaginar nr.3 face apel la 12 aparate de radio, 24 executanti si un dirijor care tacteaza doar tempoul, executantii schimband posturile la radio, muzicile emise suprapunandu-se. In alt Peisaj imaginar se plimba cu o doza de pick-up pe diferite suprafete (lemn, sticla, metal, stofa etc.), inregistrand si amplificand sunetele emise, apoi in Variations 2 a prelucrat sunetele captate de un microfon pus pe gatul cuiva in timpul bautului unui pahar cu apa. Tot el a lansat muzica aleatorie, in care grupele muzicale sunt alese prin aruncarea banului sau cu zarurile (Muzica schimbarii) sau examinand harti astronomice (Studii astrale). Despre inregistrarea zgomotelor acomapaniate de voce in Fontana Mix vorbesc in alta parte a cartii, apoi a organizat primul happening muzical din America in Musiccircus, in cursul caruia muzicantul se scoala de la pian si arunca in el saculeti cu nisip pentru a schimba tonalitatea sau solistul recita cuvinte inexistante, se da foc la o vioara, violoncelistul zgarie instrumentul cu unghiile etc. O alta tehnica este colajul, in cadrul caruia diferite unitati muzicale sunt scrise pe hartie de calc care sunt suprapuse succesiv, executantii cantand ceea ce vad prin transparenta. Una din cele mai celebre productii este piesa 4'33" in trei parti, in care pianistul sta in fata pianului patru minute si jumatate fara a scoate un sunet, apoi inchide pianul, il redeschide si incepe partea a doua, la fel ca prima si cu acelasi ritual trece la partea a treia. Mai este si ,,Muzica" rezultata din zgomotele ambientale, de la public, din alte sali, cele stradale, toate amplificate electronic.

Inovatiile lui Cage sunt mult mai multe dar ma opresc aici. Indiscutabil ca el reprezinta un fenomen, a fost considerat in anii '60 ca un lider al tinerilor protestatari, despre el s-a vorbit foarte mult dar productiile lui nu sunt cantate niciodata si nicaieri. Si pe drept cuvant caci el a adus in muzica anarhismul, a rupt cu toate legile incercand sa puna altceva in loc, sub pretextul ca vrea sa dezbare muzica de toate constrangerile dar a creat doar haos.

Intre compozitorii experimentali americani, dar departe a fi la nivelul lui Cage, trebuie adus in discutie si Elliott Carter (n.1908) care, in cadrul unei scrieri atonale si seriale, s-a concentrat asupra ritmului, introducand ceea ce se numeste poliritmism. Ilustrativ este Cvartetul nr.3 pentru coarde, in care se infrunta doua grupe instrumentale, vioara-viola si vioara-violoncel, fiecare cantand in ritmuri diferite, ceea ce face interpretarea foarte dificila. Si celelalte compozitii ale lui Carter, de camera si orchestrale, cu atonalismul si poliritmisul lor, nu au reusit sa entuziasmeze pe melomani si nici pe toti profesionistii.

Alt inovator al muzicii este Henry Cowell (1897-1965), autor prodigios care a scris 20 simfonii, concerte si muzica pentru pian. A cercetat cu asiduitate muzica diferitelor popoare ale Africii si Asiei de Sud iar Simfonia nr.XIII se bazeaza exclusiv pe teme amerindiene. Marea lui descoperire a fost pentru pian cluster-ul, ceea ce inseamna ,,ciorchine", si consta din acoperirea simultan cu bratul clapele de la pian a patru octave, conferind muzicii noi valente.

Un compozitor american care se situeaza la extrema stanga experimentala este Terry Rilley (n.1935), a carui opera este muzica pe banda de magnetofon si muzica pe sintetizator. Cum spune muzicologul Alain Paris "el exploreaza extremele complexitatii si ale simplicitatii gymnosofisticata" !

Intre compozitorii modernisti americani sunt de amintit Morton Feldman ( si George Crumb (n.1929), care s-au concentrat asupra timpului in muzica si a utilizarii de noi instrumente, exotice sau inventate.

Argentinianul Mauricio Kagel (1931-2008), stabilit in Germania, este un alt original care a ramas in limitele muzicii traditionale dar facand din executarea ei un spectacol in sine, pana la provocarea rasului. Nici muzica nu suna imbietor dar originalitatea provine din temele abordate si din titlurile lor: Diaphonie I pentru cor, orchestra si doua proiectoare de diapozitive, Match pentru trei executanti, Camera obscura, joc cromatic pentru surse luminoase si un prezentator, Exotica pentru instrumente extraeuropene, Die Erschöpfung der Welt (= Epuizarea lumii, antiteza la Schöpfung der Welt = Creatiunea lumii), Rrrrrr 11, piesa pentru suflatori, contrabasi si percutie, Ideile fixe, rondo pentru orchestra, Tribuna pentru un orator politic, cu sunete de mars si Patimile dupa Sfantul Bach, un fel de parodie dupa Patimile dupa Matei de Bach. Culmea o atinge insa cu ,,compozitia scenica", cuprinzand un balet pentru ,,nedansatori" orchestra si diverse instrumente domestice si anume, o oala de noapte si un mare irigator care se umple din cand in cand pentru a fi gata de administrare.

Din punct de vedere muzical "Kagel a elaborat un sistem foarte complicat unde tehnicile aleatorii completeaza o organizare seriala extrem de alambicata dar totusi total rationala ca succesiune de sunete, intervale si durata ; unele din procedee sunt derivate din permutari lingvistice, scheme aleatorii de lumini si umbre pe baza de proiectii de film si alte tehnici aparent misterioase". Am citat ad litteram din "Dictionarul biografic al muzicienilor Laffont" (pag. 2019) pentru a justifica de ce Kagel, in ciuda realizarilor aparent aiuritoare, este profesor la diverse universitati si este considerat ca unul din reprezentantii importanti ai muzicii noi.

Italianul Luciano Berio (1915-2003) este alt compozitor original. Caracteristica muzicii lui este eclectismul, utilizand mai toate sursele si stilurile utilizate pana atunci, cu citatii numeroase din marii antecesori (Mahler, Ravel, Richard Strauss), pe care ii numeste ,,obiecte gasite". Muzica lui este cand stridenta, cand domolita, ce poate sa exaspereze pe cei mai rabdatori melomani. In muzica ,,impura", cum o defineste el, utilizeaza ca adjuvant mimodrame populare cu zgomote concrete, gimnasti, acrobati, clovni, jongleri. Un critic muzical a spus laconic despre Simfonia sa  "ca pute". In ciuda unor astfel de pareri el este foarte solicitat ca profesor la prestigioase universitati din lume lucrand cu Boulez la ,,Institutul de cercetare si coordonare a acusticii si muzicii", celebrul IRCAM.

Un compozitor tot cu ascendenta multipla este rusul Alfred Schnittke, care a inceput sa compuna sub influenta muzicii lui Prokofiev, a trecut apoi la cea seriala sub influenta lui Lutoslavski. A luptat din greu cu opacitatea puterii sovietice care nu admitea nici excentricitatile muzicii moderne europene si nici iesirea din traditie. El este poate cel mai marcant reprezentant al polistilismului datorita compozitiilor sale cu citate si prelucrari ale creatiei compozitorilor clasici. Simfonia 1 incepe cu o scena goala, unde apare un trompetist de jazz, apoi pe rand ceilalti instrumentisti ce-si acordeaza instru-mentele pana la venirea dirijorului, primit cu aplauze de orchestra, apoi incepe muzica, cu zgomot mult si citate din Beethoven, Ceaikovski, marsuri, jazz, muzica de dans etc. Totul se sfarseste cu un fragment din Simfonia despartirii de Haydn. In Simfonia a 2-a aduce elemente de mesa religioasa, cu citate din Bruckner, in Simfonia a 4-a continua latura religioasa, aducand in ajutor solisti si cor, apoi in alta simfonie prelucreaza muzica de Mahler. A scris in total noua simfonii si multe alte piese, concerte etc. fiind unul din cei mai populari compozitori, mai ales dupa ce a parasit Uniunea Sovietica si a devenit cetatean german. Nu se poate spune ca in compozitiile sale nu exista parti melodioase, placute.

In cu totul alta directie s-a indreptat Iannis Xenakis (1922-2001) compozitor grec, nascut la Braila, care a trait in Grecia, apoi naturalizat francez. A obtinut o diploma de inginer constructor si arhitect, absolvent al conservatorului, om de o vasta cultura, filosof, matematician si un erou al rezistentei grecesti in timpul ocupatiei naziste, cand a fost grav ranit. A proiectat impreuna cu marele arhitect Le Corbusier pavilionul Philips de la Expozitia Universala de la Bruxelles. Matematica si arhitectura stau la baza muzicii sale pe care a conceput-o spatial, ca o masa, opunand-o muzicii seriale. El a compus la inceput muzica concreta (Concret PH, Diamorphosis), apoi incepe sa se bazeze pe calculul probabilitatilor, creand ceea ce el numeste muzica stocastica (compozitiile Metastasis sau Phitoprackta), apoi pe teoria jocurilor (de exemplu in Duel). Realizeaza muzica spatiala in Teretektorh pentru 88 muzicieni imprastiati in sala, sau Nomos Gamma pentru 98 instrumentisti de asemenea aflati prin sala, sau Persephassa pentru percutionisti asezati in jurul ascultatorilor. Imagineaza apoi muzici audiovizuale sau cum spune el, Compozitii abstracte de sunete si forme vizuale (Persepolis, Diatope). Amintesc si muzica stocastica markoviana bazata pe teoria proceselor in lant a matematicianului Markov, utilizata in piesa Analogique A si apoi B. Lista ar putea continua cu insirarea multor altor titluri tot atat de criptice si care se numesc piese de muzica abstracta, nascuta din teorii matematice si fizice, ca in lucrarea Idar. Muzica lui Xenakis, este greu de inteles dar, in mod ciudat, este adeseori si placuta la ascultat, este luminoasa si nu lasa sa transpara la ascultatori nasterea ei atat de stranie si la limita artei. Ce reprezinta ea va arata viitorul dar, incontestabil, Xenakis va ramane una din figurile importante ale istoriei muzicii secolului al XX-lea.

Romanii Corneliu Cezar cu lucrarea AUM, apoi Octavian Nemescu cu piesele Iluminatii si Concentric si germanul Karlheinz Stockhausen in Stimmung, au explorat natura profunda a sunetului, respectiv rezonanta lui naturala. Se stie ca orice sunet este insotit de o suita de armonice ce formeaza un spectru, ce poate fi materializat. Piesa AUM este prima bazata pe acest spectru inaugurand astfel o noua directie in muzica universala, muzica spectrala, adoptata de multi compozitori.

Muzica pentru cinematograf si teatru

Odata cu inventarea filmului sonor, destinat in primul rand vorbirii, dialogurilor, s-a deschis o poarta larga si creatorilor de muzica, deoarece s-a descoperit ca muzica poate potenta actiunea prezentata vizual. Ea are doar rolul de fundal sonor fara sa intre in actiune dar ea subliniaza imaginile. De la o muzica descriptiva, linistita, melodioasa, pentru peisajele calme. frumoase, sau aspra si apriga pentru cele turmentate, stancoase, montane, ea subliniaza mai ales actiunea. Ea poate fi duioasa si languroasa pentru scenele idilice, de dragoste, gen Chopin sau Schubert, energica, dramatica, pentru actiunile de confruntare intre personaje, grava, tensionata, pentru actiunile misterioase, muzica suprarealista si atonala pentru filmele horror, energica si triumfalista pentru momentele istorice etc. La inceputul filmelor sonore (anii '30 ai secolului trecut) se foloseau muzici clasice (de exemplu, un cowboy care calarea in viteza era insotit de partea galopata din Uvertura la Wilhellem Tell de Rossini), iar primele filme color, doar scurtmetraje cu peisaje fara actiune, au avut ca fundal sonor Serenada de Schubert si Capriciu italian de Ceaikovski. Apoi a inceput sa se compuna muzica special pentru fiecare film ceea ce a avut un avantaj estetic imens dar si unul economic. Cel din urma a devenit pentru compozitori o sursa considerabila de castig. In ce priveste castigul artistic, el a dus la ridicarea nivelului productiilor, deoarece sunetul putea potenta evenimentele ce se vedeau pe ecran. S-a creat astfel o noua specie muzicala, Muzica cinematografica, cu slujitorii ei specializati. Intr-adevar, compozitorul trebuie sa cunoasca perfect filmul, cu succesiunea actiunilor bine cronometrata pentru a se potrivi exact cu imaginile. Aceasta necesita de multe ori prezenta compozitorului chiar in cabina de montaj alaturi de regizor. Rezultatele sunt variabile dar cele bune nu ies usor in evidenta deoarece spectatorul nu intuieste totdeauna muzica insotitoare, la un film bun perceptia perfectiunii fiind globala. Numele autorului coloanei muzicale nu-l stie mai nimeni dar de aceea merita sa subliniez cateva reusite indiscutabile ca film si ca muzica acompaniatoare.

Parintele muzicii de film este considerat Max Steiner, care a scris peste 300 coloane sonore, dintre care cea pentru prima vesiune a celebrului film King Kong si a si mai celebrelor pelicule Casablanca si Pe aripile vantului, ultimul obtinand si un premiu Oscar. Nu trebuie uitat ca marele actor Charlie Chaplin a scris muzica filmelor sale inca de pe vremea filmului mut, ca muzica acompaniatoare. Unul din cei mai prolifici este compozitorul francez Michel Legrand, care are la activ 137 de coloane sonore intre care Umbrelele din Cherbourg. Un mare compozitor francez, Jacques Ibert, a scris muzica pentru un film facut dupa piesa lui Labiche "Palaria florentina", transformata in amuzantul Divertisment. Cunoscutul compozitor american Lalo Shifrin este un colaborator asiduu al cinematografiei, cu 44 partituri, intre care Misiune imposibila si mai ales Vioara rosie, a carui muzica a transformat-o intr-un concert pentru vioara si orchestra ce se canta in concertele simfonice. Cunoscutul compozitor Erich Wolfgang Korngold a scris si partituri pentru film printre care pentru Antonio Adverso si Robin Hood, ultimul aducandu-i un premiul Oscar. Un alt premiant cu un Oscar este si James Horn pentru muzica la exctraordinarul film Titanic. Numeroase premii a obtinut compozitorul grec Vangelis pentru muzica la filmul Carele de aur (Chariots of fire), poate cea mai apreciata coloana sonora (Premiul Asociatiei britanice de film - BAFTA, premiul juriului la Festivalul de la Cannes, 4 premii ale Academiei Britanice, premiul Gramy si Oscarul pentru cea mai originala coloana sonora). Un premiu Oscar a obtinut pentru intreaga sa activitate in domeniul muzicii de film Enrico Morricone, considerat un geniu al partiturii sonore a multor filme printre care Caracatita si Clanul sicilienilor.

Rusii au fost foarte activi in ilustrarea filmelor, ca de exemplu Prokofiev pentru Dama de pica, Alexandr Nevski, Ivan cel Groaznic, Locotenentul Kije sau Sostakovici pentru Marele cetatean, Miciurin, Intalnire pe Elba, Caderea Berlinului, Hamlet, Regele Lear, Taunul, Tanara garda etc. Mai adaug cateva nume de compozitori ai muzicii unor celebre filme precum Bernard Hamond pentru filmul Cetateanul Kane al lui Alfred Hitchok, pentru care a scris de altfel coloana sonora a tuturor filmelor. Apoi, Nacio Brown si Lenni Hayton pentru filmul muzical Cantand in ploaie, pe Gabriel Yarde pentru Pacientul englez, pe Nino Rota pentru Ghepardul, La strada si admirabilul Romeo si Julieta a lui Franco Zefirelli, pe Henry Mancini (Pantera roz, Menajeria de sticla), pe Mikis Theodorakis (Zorba grecul), pe Georges Auric (Simfonia pastorala, Frumoasa si bestia, Salariul groazei si Va place Brahms), Arthur Honegger pentru filmul Mizerabilii din care a realizat si o suita simfonica si pe Jean-Michel Jarre creatorul coloanei sonore a unor filme celebre precum splendidul film de alpinism Stele in plina zi, apoi Lawrence al Arabiei, Ziua cea mai lunga, Doctor Jivago si Noaptea generalilor, pe Malcom Arnold pentru filmul Podul de pe raul Kwai, pe George Bruns pentru extraordinarul film de desene animate a lui Walte Disney Cartea Junglei. Si ca sa viu in actualitate amintesc impresionantele coloane sonore ale celebrelor filme Harry Potter, Razboiul stelelor, Lista lui Schindler, IT, Masca de fier si Jurassic Park datorita compozitorului John Williams precum si Stapanul inelelor de Howard Shore.

Totusi valentele muzicii clasice au fost exploatate si mai recent pentru valoarea lor emotionala in filme, precum Adagietto din simfonia a 5-a de Mahler in filmul Moartea la Venetia, extraordinarul efect produs de Cavalcada Walkyri-lor in asaltul cu helicoptere din filmul despre razboiul din Vietnam Apocalips now, magnificul inceput al poemului simfonic Asa grait-a Zarathrusta a lui Richard Strauss utilizat in pelicula O tragedie a anului 2000 si doua lirice muzicii de Rahmaninov pentru pian si orchestra , partea a doua din Concertul nr.2 in filmul Scurte intalniri si Rapsodia dupa Paganini in pelicula Undeva, candva. A facut epoca Adagio pentru orga si coarde de Tomaso Albinoni utilizat ca fond pentru tristul film Anonimul venetian.

Printre compozitorii romani au fost autori ai unor celebre coloane sonore : Tiberiu Olah pentru filmul Mihai Viteazu a carui muzica a fost imprimata pe un CD de englezi si tot el este autorul unui dinamic mars din Razboiul de independenta; Dumitru Capoianu pentru coloana sonora a filmul de desene animate Scurta istorie a lui Ion Popescu-Gopo care a castigat si un "Palmes d'or" la Cannes. Exista multi compozitori romani care au fost autori, pentru cel putin o coloana sonora, fie pentru film artistic, fie pentru film documentar. Cele din urma au fost onorate cu nume mari : Ion Dumitrescu, Martian Negrea, Paul Constantinescu, Liviu Glodeanu, Constantin Bobescu, Anatol Vieru. Pe genericul multor filme artistice se intalnesc de asemenea nume importante ale muzicii romanesti, clasice dar si usoare. Recordul il detine Paul Hurmuzescu care este autorul muzicii pentru 36 filme, tot atatea si Tiberiu Olah, apoi George Grigoriu, Dumitru Capoianu, Cornelia Tautu cu cate 26 filme, Theodor Grigoriu cu 20 filme si multi altii.

Daca muzica de film a aparut in secolul al XX-lea, odata cu inventarea cinematografului, muzica de teatru este mult mai veche si una din originile muzicii in general se datoreaza spectacolului de scena. Nu este vorba de opera ci de muzica ce insoteste desfasurarea scenica a uni piese, fara vorbire, doar pentru a crea un fundal sonor, desigur adecvat momentului actiunii. Pe vremuri muzica era pe viu, cu instrumentistii prezenti, dar in secolul al XX-lea, de cand s-a inventat inregistrarea sunetelor, muzica insotitoare a teatrului a devenit indispensabila. Sunt compozitori mari care au scris pentru teatru si amintesc pe André Jolivet, Erik Satie, Georges Auric, Serghei Sostakovici, Prokofiev si Leonard Bernstein. Din muzica destinata reprezentatiilor teatrale multi autori au extras diverse piese simfonice si sunt cativa care au ramas in istoria muzicii cu partituri celebre: Mendelssohn cu suita pentru Visul unei nopti de vara de Shakespeare, cele doua suite Per Gynt de Grieg pentru celebra piesa lui Ibsen, suitele Arleziana de Bizet si muzica de scena a lui Beethoven pentru tragedia lui Goethe Egmont, ramasa celebra prin frumoasa uvertura.

Romanii care au scris muzica de scena (nu opere) sunt foarte numerosi printre care Tiberiu Olah, Tiberiu Brediceanu, Mircea Chiriac, Cornelia Tautu, Cornel Taranu, George Zbarcea, Stefan Zorzor, cei mai activi fiind compozitorii de muzica usoara precum Stefan Mangoianu, Paul Urmuzescu, Vasile Veselovski.

Fusion Music

In ultimul timp a aparut un nou curent care se vrea foarte modern. El a inceput prin incercarea de a gasi modalitatea de a combina muzica rock cu cea de jazz denumind-o New sounds. Pe de alta parte, compozitorii de muzica ,,clasica" vazand avantul tot mai mare pe care le-au luat diferitele tipuri de muzica usoara in detrimentul celei clasice, mai ales in randul tineretului, s-au gandit sa isi innoiasca stilul prin adoptarea anumitor procedee ale muzicii usoare. Ei au numit acest nou tip de a compune Fusion music (,,muzica de fuziune"), care consta initial din utilizarea citatelor sau prelucrarea unor pasaje din autorii clasici in diferitele forme de muzica usoara sau preluarea unor tehnici noi de compozitie sau chiar scrierea in forme clasice a unor elemente moderne. Compozitorul ceh Lukás Hurnik, de exemplu, a scris o muzica pentru o formatie mica tip rock in forme clasice intr-o piesa intitulata chiar Fusion Music, in trei parti : sonata, tema de blues cu cromatica polifonica si rondo. In alta lucrare, Suita fierbinte pentru pian la patru maini, stilizeaza muzica rock si raege in forme clasice. Dupa acest prim pas s-a mers mai departe si au fost organizate spectacole cu formatiuni de muzica clasica, de rock si jazz, asociindu-se dansul si spectacole de lumina si imagini. In America aceasta noua forma de spectacol a fost numita Crossover, egala cu Fusion, adresandu-se totodata si muzicienilor de avangarda si de muzica experimentala. Este o deschidere multiculturala deoarece face apel la toate tehnicile de producere a sunetului si include si muzica cu instrumente neuzuale apartinand tuturor culturilor popoarelor lumii (World music). Se organizeaza acum festivaluri internationale, in care in afara amestecului de clasic cu jazz, sunt programate si diferite tipuri de muzica usoara cum ar fi harmonic singing, cyber-glove music, electro, contemp, free music, electro video-performance etc. La primul festival romanesc, intitulat "MultiSoniFest" (titlul insusi spune ca este vorba de un ghiveci muzical) au participat nume, se pare mari, de instrumentisti straini intr-ale saxofonului, chitarei, bandoneonului (acordeon)etc. dar si romani din ambele tabere (muzica clasica si usoara) precum si ansambluri de dans modern. De exemplu, la a doua editie din septembrie 2008 au fost prezentate si lucrari romanesti in prima auditie, doua opere, Elisaveta Braun dupa piesa lui Danil Harms de Irinel Anghel si piesa Romania povestilor albastre, inspirata de scrieri de Iulia si B.P.Hasdeu, de Mihaela Vosganian si Irinel Anghel, precum si multe lucrari de muzica usoara in rubricile ,,Fusion Kontakt" sub titlul ,,Crossover Improvitions". Entuziastii pentru acest gen de muzica si spectacol transced frontierele dintre genuri, stiluri muzicale si popoare, sperand sa aduca mai multa incredere si pace pe pamant prin desfiintarea barierelor culturale !

Muzica tonala neoromantic-vitalista si noua muzica consonanta

Paralel cu toate experientele compozitorilor de a scapa din mirajul roman-tismului, indragit de marea masa a melomanilor, si aparitia a tot felul de muzici noi, unele interesante, altele iesind din sfera a ceea ce se numeste muzica, si, ca si poezia ,,postmoderna", tributara in mare masura imposturii, au inceput sa revina la melosul romantic. De altfel in tot rastimpul interbelic si dupa 1950 au existat nenumarati muzicieni adevarati care au continuat sa cultive principiile traditionale pe care s-a bazat muzica a 300 de ani. Ar putea fi numiti ,,postmoderni" dar, pe de o parte, cuvantul ar sugera inregimentarea la tendintele moderne prezentate mai sus, cu depasirea lor in aceleasi coordonate, iar pe de alta parte, chiar termenul de postmodern este total gresit deoarece el ar duce la ideea unui sfarsit definitiv. Ce ar mai putea exista in viitor dincolo de ,,post" ? Dar pentru ca in esenta compozitiile create se afla intr-o continuare a procedeelor componistice, percepute afectiv de public, am denumit-o neoromantic-vitalista, separatia de cea postromantica nefiind doar temporala, compozitorii din prima grupa fiind in cea mai mare parte nascuti in secolul al XX-lea si cu productiile lor majore dupa Primul Razboi Mondial, ci mai ales de stil componistic. Muzica neoromantica-vitalista este de fapt muzica moderna, care este prezenta in concerte, la radio si televiziune si care este acceptata de melomani, fiind la fel de incitanta, uneori patetica, melodioasa si incantatoare, sau dura si incisiva, ca si muzica romantica, dar cu accente puternice, deslantuiri stralucitoare, ce implica uneori disonante, ramanand insa in limitele sistemului clasic de compunere. Americaniii au numit-o Living music iar la noi s-a incetatenit termenul de Nuova Muzica Consonante, ceea ce atrage atentia asupra faptului ca se reintroduc principiile muzicii clasice, deci melodia si normele tonalitatii si ale gamei diatonice.

Nu este mai putin adevarat ca experientele simultane, impresioniste, expresioniste, neoclasiciste nu lipsesc din lucrarile compozitorilor moderni sau din repertoriul lor de creatie. In plus, unii din ei si-au insusit si tehnicile noi de compunere, ceea ce face ca muzica lor sa nu fie atat de usor inteligibila ca a romanticilor, fiind mai obsconsa si de multe ori galagioasa, ramanand insa in buna masura in cadrul tonal diatonic.

Este greu si nu este locul aici a-i prezenta pe toti cei aflati prin enciclopediile muzicale, care si-au castigat deci o notorietate. Ei sunt circa 60 (fara romani), dintre care ma opresc doar la cei care se mai aud prin salile de concert (dar nu la noi ci in strainatate) sau la radio si televiziune. Si, ca si pana acum, ma voi referi mai ales la muzica simfonica, mai putin la cea de camera si la opera. Voi prezenta aceste creatii pe nationalitatea autorilor.

In Franta un grup care si-a castigat notorietate este Grupul celor sase de la Paris, compozitori care au fost atat de uniti prin scolire, principii si aspiratii, incat au scris in comun o lucrare pe textul lui Jean Cocteau, denumita Les mariés de la Tour Eiffel, in care fiecare a compus unul sau mai multe melodii. Din cei sase, unii si-au gasit un loc bine stabilit in istoria muzicii franceze, altii au fost uitati. Dintre cei din urma sunt Georges Auric (1899-1983), care a scris o muzica plina de vitalitate si forta, cunoscut mai ales din partiturile pentru filmele lui Jean Cocteau (L'éternel retour, La symphonie pastorale, La belle et la bête) ; Germaine Tailleferre (1892-1983) a compus in stilul traditional al preclasicilor, dar si cu elemente de la Debussy, Satie etc ; Louis Duruy (1888-1979), autor mai ales de coruri si cantece cu iz progresist (a fost membru al Paridului Comunist) dar si muzica de camera. Cel mai semnificativ din grup este Arthur Honegger (1892-1955), elvetian de origina, dar care a trait la Paris, unde a avut legaturi cu toata intelectualitatea timpului. A scris cinci simfonii, dintre care a doua este de un mare dramatism, a treia este intitulata ,,Liturgica" ea dezvaluind inclinatia sa spre muzica cu subiect religios. Aceasta directie s-a manifestat in cantate (Regele David, Judith) dar a compus si oratorii profane. Dintre acestea un renume mondial si-a castigat Ioana pe rug, oratoriu pentru solisti, cor si orchestra. A compus muzica de balet, de camera, opere, chiar operete, toate destul de accesibile. Foarte prezent in actualitate, a compus o piesa dedicata tehnicii, Pacific 235 si sportului, Rugby.

Al doilea ca importanta din grupul celor sase este Darius Milhaud (1892-1974), compozitor extraordinar de prolific si multilateral. A scris 12 simfonii, opere dintre care Cristofor Columb este de mare anvergura si Orestia, ciclu de trei opere. Apoi cantate, concerte instrumentale, balete, 18 cvartete. Un moment important in viata lui a fost anul 1916, cand marele scriitor francez Paul Claudel, numit ambasador in Brazilia, il ia ca secretar. La Rio face cunostinta cu exuberanta muzica sud-americana, in special cu samba; inspirat de ea scrie cateva partituri celebre : baletul Boul pe acoperis, Saudades do Brasil pentru orchestra si piesa Scaramouche pentru pian la patru maini, toate foarte vesele si cantabile. Boul pe acoperis a fost prezentat la Paris de celebrul Balet rus, cu concursul celor mai mari acrobati de circ, Fratii Fratellini si cu scenografia lui Picasso. Cu toate aceasta concentrare de nume mari, prima reprezentatie a fost un esec dar ulterior a castigat aprecierea publicului. Milhaud si-a insusit si spiritul jazz-ului pe care l-a utilizat in piesa Un francez la New York, raspuns la piesa lui Gershwin ,,Un american la Paris". Sunt prezente in concerte si alte lucrari iubite de public, cum ar fi Suita provensala, Suita franceza sau baletul Creatiunea lumii. Milhaud a utilizat, in cadrul unei scrieri tonale, politonalitatea si poliritmia, fara ca discursul sau sa fie perturbat. Muzica lui este vesela, melodioasa, lirica, plina de exuberanta si plina de soare.

Al treilea compozitor important din cei sase este Francis Poulenc (1899-1963), considerat a fi unul din cei mai remarcabili compozitori ai secolului al XX-lea. A fost un optimist, un iubitor al frumosului, al simplitatii, al melodiei, in contrast cu toti ceilalti contemporani adepti ai tuturor ismelor, bantuiti de frica, groaza si catastrofe. Aceasta nu inseamna ca nu a folosit metode moderne de scriere, dar innoirea nu a reprezentat un scop in sine, ci doar un mijloc. Suita din baletul Caprioarele este de o melodicitate simpla, atragatoare, pe masura inspiratoarelor, care nu sunt caprioare adevarate ci midinete. Aceias apropiere de natura, de simplitate, se gaseste si in Concertul campenesc pentru clavecin si orchestra sau in opera bufa Mamele lui Tyresias. Dupa 1950 se dedica mai ales muzicii religioase, creand o impresionanta opera Dialogul carmelitelor, povestea celor 16 calugarite ghilotinate in timpul revolutiei franceze, in muzica auzindu-se caderea ghilotinei pentru fiecare condamnata. Poulenc este un autor liric, gratios, plin de finete si incantatoare armonie.

Desi nu a facut direct parte din ,,grupul celor sase", Erik Satie (1866-1925) a fost un inspirator al lor fiind considerat ca un revolutionar. Nu atat in scriitura muzicala, ci in conceptia despre muzica. A fost un original, de la imbracaminte pana la titlurile lucrarilor sale. A scris pentru pian Gymnopedii, Preludii flasce pentru un caine, Trei piese in forma de para cu indicatia pentru executant ,,se canta ca o privighetoare cu dureri de dinti". Apoi Sonatina birocratica si celebra lucrare Vexations care consta dintr-o scurta fraza ce se canta de 840 ori la rand cu indicatia ,,foarte lent, in liniste deplina si fara o miscare". A fost executata ca atare de John Cage in 24 de ore ! A compus baletul-cubist Parada in colaborare cu Picasso si Cocteau, in care, pe langa instrumente traditionale, a introdus si tacanitul unei masini de scris, signale de fluer si elemente de jazz. Reprezentatia in premiera a generat un imens sacndal in lumea muzicii, ceea ce nu l-a impiedicat sa mai scrie un ,,balet-instantaneist" Relache. Fata de toate aceste aiureli, etichetate drept dadaiste, muzica lui Satie este foarte linistita, tonala si armonioasa, ceea ce nu i-a impiedicat pe contemporani sa-l considere anarhist, antiartistic si pionier al avangardei.

Desigur, numarul compozitorilor francezi care pot fi considerati neoromantici este mare, asa ca nu pot sa-i iau in discutie pe toti, dar sunt cativa care nu pot fi ignorati, asa ca ii citez doar cu mentionarea a una-doua lucrari. André Jolivet (1905-1974) este autorul a trei simfonii, numeroase concerte instrumentale, iar dintre alte piese mentionez Suita delfica, cu influente impresioniste. Paul Dukas (1865-1935) cunoscut prin celebrul poem simfonic Ucenicul vrajitor. Gabriel Fauré (1845-1924), autor al unui impresionant Requiem, a numeroase piese orchestrale pentru instrumente soliste si subtile lieduri, este caracterizat prin finetea scriiturii, puritatea expresiei si delicatetea melodica ; Albert Roussel (1870-1958) este aproape un neoclasic dar cu mult colorit si temperament. Cunoscute sunt baletele lui Praznicul paianjenului si Bachus si Ariadna precum si dinamicele Simfonia a III-a si a IV-a. In sfarsit, Jacques Ibert (1890-1962) cu cunoscuta-i suita Escales, luminoasa descriere muzicala a unei calatorii pe Mediterana, dar mai ales suita Divertisment, plina de haz si cu multe inovatii componistice.

Muzica engleza a secolului al XX-lea este interesanta prin cativa compozitori care, chiar daca nu au fost inovatori, au adus contributii valoroase la patrimoniul muzical al secolului. Parintele lor este Edward Elgar (1857-1934). Cele mai cunoscute lucrari ale lui dateaza dinainte de 1900, Serenada pentru coarde si Variatiunile Enigma. Secolul l-a inceput cu o lucrare monumentala, oratoriul Visul lui Gerontius, in care dezbate lupta crestinismului pentru afirmare, apoi Simfonia intaia, care se mai aude prin salile de concert, mai putin Simfonia a II-a iar a treia nu a terminat-o. Des prezenta in concerte este Enigma, variatii pe o tema proprie, fiecare variatie reprezentand un personaj cunoscut al Angliei contemporane dar nedezvaluit de autor, de unde numele lucrarii. Admirabile sunt Concertul pentru vioara si Concertul pentru violoncel, precum si liedurile, frumoase, melodioase, cantate adesea. In general, muzica lui este generoasa, nu foarte expresiva, dar demna de a fi ascultata. Al doilea mare compozitor englez al secolului este Benjamin Britten (1913-1976) care, desi nu a fost un revolutionar, a stiut sa exploateze posibilitatile muzicii tonale si noutatile aduse in cadrul ei. Este un autor foarte cantat astazi in diferitele ipostaze componistice : opere (Peter Grimmes, Billy Budd, Visul unei nopti de vara sau Moarte la Venetia dupa nuvela lui Thomas Mann), recvieme (Sinfonia da Requiem, War Requiem), concerte instrumentale (Concert de vioara, Concert de violoncel, Concert de pian), simfonii (Simfonia simpla, Simfonia primaverii) si variatiuni pe cate o tema, (Variatiuni pe o tema de Frank Bridge) si binecunoscuta piesa pe o tema de Henry Purcell (Ghid pentru tinerii ascultatori pentru intelegerea orchestrei) si cicluri de lieduri, de exemplu Iluminatii, pe versuri de Rimbaud. Muzica lui Britten este melodioasa si de aceea place si se canta adesea, evident mai ales in Anglia. Ralph Vaugham Williams (1872-1958) a fost un autor prolific, compunand in toate genurile, dar remarcabile sunt cele noua simfonii, destul de variate, dintre care prefer Simfonia a VII-a, denumita si Antarctica, fiind scrisa pentru filmul dedicat tragicei expeditii a capitanului Robert Scott la Polul Sud. A mai compus numeroase piese simfonice, balete, opere, toate de succes la vremea lor. Muzica lui nu este totdeauna facila, fiind compacta si greoaie. Este unul din cei mai importanti compozitori britanici moderni. Trebuie retinut Gustav Holst (1874-1934), celebru datorita suitei Planetele, de o orchestratie somptuoasa, in care face ,,portretul" fiecarei planete a sistemului solar, ilustrand semnificatia mitologica a numelui. Lucrarea se executa adesea. A dat la iveala si concerte instrumentale si numeroase piese simfonice. Michael Tippett (1905-1998) este in muzica lui un umanist, preocupat filosofic de probleme etice care sunt prezente si in compozitiile sale. Cea mai cunoscuta este Concertul pentru dubla orchestra de coarde, simfoniile fiind mai putin auzite. Amintesc si pe William Walton (1902-1958) care a scris doua simfonii, doua opere si muzica pentru filmele shakespeariene Hamlet, Henric al III-lea si Richard al III-lea si concerte pentru vioara, pentru violoncel si pentru viola. Adaug si pe compozitorii Arnold Bax (1883-1953), Arthur Bliss (1891-1975) si Malcom Arnold (n.1921).

In Germania cei mai importanti compozitori ai secolului s-au afirmat in muzica experimentala de diferite tipuri si in cea postromantica. Despre primii a fost vorba mai sus, ceilalti s-au divizat in doua grupe din motive rasiale sau politice. Cei din prima grupa au lucrat necontenit in Germania, cei din a doua doar pana la venirea nazistilor la putere cand, fiind evrei, au fost nevoiti sa emigreze, mai ales in SUA, unde au dus o activitate sustinuta. Dar si cei ramasi in Germania s-au scindat pe motive politice odata cu ocuparea jumatatii de est a tarii. Unii au ramas in Germania de Vest (R.F.G.) continuand sa compuna muzica romantica dar adaptand diferite elemente moderne, ceilalti, aderand la comunism, au ales sa traiasa in Germania de Est (R.D.G.), unde au fost siliti sa se supuna normelor partidului, fiindu-le interzise divagatiile moderniste.

Astazi cel mai cantat compozitor german este Carl Orff (1895-1982), care a facut valva cu trilogia lui ,,pagana" Triomfi, ce cuprinde cantatele scenice Carmina Burana, Catulli Carmina si Trionfo di Afrodite. Prima a cunoscut un succes mondial prin muzica sa melodioasa, de o mare simplitate, dezbarata de orice accesoriu, cu coruri monofonice si solisti care canta in latina si germana veche un fel de ,,cantece de pahar", totul repetat fara modificari si cu un ritm sustinut. Este o muzica primitiva si salbatica. Degeaba se ridica muzicologii "subtiri" impotriva unei astfel de muzici simpliste si incearca sa o arunce la gunoi, ea place, entuziasmeaza publicul si este prezenta peste tot in lume. Dar cam tot in acest gen fara pretentii, Orff a scris si alte opere, ca de exemplu Luna sau Isteata si de amintit si opera Tiranul Oedip datand din 1956, scrisa deci dupa Enescu.

Al doilea compozitor german este Hans Werner Henze (n.1926), considerat cel mai prolific creator de opere al secolului al XX-lea. A inceput sa scrie muzica dodecafonica de care s-a dezbarat curand, preferand muzica tonala si gama diatonica. A compus 30 opere, dintre care au atras atentia Regele cerb, Pisica engleza si Micul lord, o opera bufa. Printre altele a compus oratoriul-document Pluta Meduzei, inspirata de tabloul lui Géricault ce infatiseaza drama supravietuitorilor unui naufragiu in care pasagerii instariti s-au salvat pe o barca iar marinarii si cei saraci, printre care femei si copii, au fost lasati pe o pluta improvizata, majoritatea murind. Lucrarea muzicala, de o mare forta dramatica, dedicata revolutionarului cubanez Che Guevara, a dat nastere unui scandal imens cu ocazia premierei din cauza mesajului sau politic. Ca raspuns, Henze a scris lucrarea Incercare despre porci pentru recitatori si orchestra si a adoptat o atitudine socialista si pacifista. Simfonia intaia este inca dodecafonica, dar celelate opt sunt neoromantice, melodioase si agreate de public.

Un compozitor bine vazut in Germania nazista, apreciat si acum, este Werner Egk (1901-1983) a carui scriitura este neoromantica fiind in traditia lui Wagner si Richard Strauss. A compus opere pe librete de diferiti autori, cum sunt Vioara fermecata, basm dupa Andersen, Peer Gynt dupa Ibsen, Legenda irlandeza dupa poetul englez William B.Yats si opera comica Revizorul dupa Gogol. Din muzica orchestrala se executa Suita franceza, Muzica pentru vioara si orchestra si Muzica festiva pentru olimpiada.

Din grupa compozitorilor emigranti in SUA se afla Kurt Weill (1900-1950), cu o bogata creatie in tara natala si apoi in America. In prima perioada a colaborat cu dramaturgul german Berthold Brecht care i-a furnizat textul pentru opera sa cea mai apreciata, cunoscuta si cantata in intreaga lume, Opera de trei parale, scrisa in stiluri variate, chiar si jazz. Este foarte melodioasa si cantabila. Tot cu Brecht a colaborat pentru Recviemul berlinez, un recviem profan in care cele sase poezii care il compun reprezinta un fel de epitaf pentru cei cazuti in Primul Razboi Mondial. Colaborarea a continuat cu Paul Hindemith la opera radiofonica Zborul lui Lindberg, pe care a rebotezat-o in Traversarea Atlanticului dupa ce celebrul aviator a aderat la doctrina nazista. O alta opera de rasunet este Ridicarea si decaderea orasului Mahagonny in care se resimte deja tendinta de "Singspiel" (muzica cu vorbire), cu elemente neoclasice, neo-verdiene, cabaret si cantece populare, din care nu lipseste saxofonul si chitara. A mai scris numeroase lucrari din care prezint doar cateva exemple: opereta - Incendiul Florentei, balet - Cele 7 pacate capitale ale micei bughezii, comedii muzicale - Dau un regat pentru o vaca, (aluzie la piesa ,,Richard al III-lea" de Shakespeare). A colaborat uneori cu nume mari ale culturii de atunci, scriitorul Franz Werfel sau marele regizor Max Reinhardt. Toate operele europene ale lui Weill sunt gandite pentru a fi simple, populare, desi poate unele parti sunt mai putin accesibile la prima auditie. Tendinta populara s-a accentuat in America unde, pentru a castiga publicul, a abordat reviste si musical-uri tip Brodway, cu jazz, cantece de cowboy si cuplete, devenind foarte popular. Inainte de emigrarea in SUA a scris doua simfonii, un concert instrumental si alte diverse piese simfonice si de camera.

Hanns Eisler (1898-1962), considerat compozitorul numarul unu in fosta RDG, punandu-se "in slujba ideii politice de comunism" cum spune chiar el, a creat un Recviem pentru Lenin si chiar imnul national al tarii. Lucrarea cea mai importanta este Simfonia germana. In timpul unei sederi mai indelungate in SUA a scris multa muzica de film care l-a facut cunoscut. Cam pe aceiasi linie se situeaza si Paul Dessau (1894-1979) care a incercat diverse stiluri, neoclasic, dodecafonic, dar aderarea lui la comunism si rezidenta in R.D.G., l-a adus la o muzica tonala traditionala, dar cu elemente moderne. A colaborat cu Bertold Brecht scriind cantecele pentru piesele lui de teatru si operele Condamnarea lui Lucullus si Puntilla si sluga sa Matti. Orientarea lui de stanga l-a condus sa scrie muzica pentru partid si un Recviem pentru Lumumba. Se mai canta astazi cele patru lucrari intitulate Muzica pentru orchestra Nr.1 respectiv 2,3,4.

Mentionez in continuare o compozitoare ale carei lucrari sunt executate adesea in Germania, niciodata in tara natala, dar prezenta ei aici se datoreaza unui fel de mandrie nationala. Este vorba de Adriana Hölszki, nascuta in 1953 la Bucuresti, cu conservatorul urmat tot aici, emigrata in Germania in 1976 unde a depus o prodigioasa activitate : profesoara la mai multe universitati, a tinut conferinte, a obtinut numeroase premii la concursuri internationale fiind solicitata sa fie si in juriul unor astfel de concursuri, cu o foarte bogata activitate publicistica-muzicologica. Ea este mai ales o compozitoare cu un mare numar de lucrari simfonice, opere, coruri, muzica de camera, instrumentala si vocala, fiind considerata "o personalitate de prim rang a componisticii contemporane" dovada fiind imensa bibliografie dedicata creatiei sale. (Lexiconul compozitorilor romani de Viorel Cosma, v.4 pag.63). Incadrarea ei in rubrica muzicii neoromantice este cam abuziva, caci depasese acest cadru, dupa autorul citat 'multe din compozitiile ei reflecta un univers stapanit de frica, fara speranta care se amesteca cu schimonoseala exagerata si grotesc'. De o plasticitate fara egal, creatia compozitoarei iese din canoanele obisnuite ale avangardei agresive, formale. Neavand niciodata ocazia de a asculta ceva din creatiile sale am incadrat-o aici, probabil in mod eronat.

Din Austria mentionez doi compozitori care sunt catalogati de obicei ca americani (cam in felul in care Enescu este considerat compozitor francez), ambii fiind nascuti, educati si cu primele succese in tara natala, pe care au parasit-o dupa anexarea Austriei de catre Hitler. Erich Wolfgang Korngold (1897-1957) a scris o muzica melodioasa, ritmica si armonica, poate ultimul romantic pur. Mult cantate au fost opera Orasul mort, Concertul pentru vioara, Concertul pentru pian mana stanga¸ dedicat pianistului Paul Wittgenstein (fratele marelui filosof) care si-a pierdut mana dreapta in Primul Razboi Mondial si pentru care au scris lucrari similare R. Strauss, Prokofiev, Ravel si Dinu Lipatti. Din cauza originii sale a trebuit sa paraseasca tara si s-a refugiat in SUA, unde a continuat sa compuna o muzica mai moderna, pe placul tineretului american, precum si multe partituri pentru filme, transformate apoi in suite. Ernst Krěnek (1900-1991) este al doilea compozitor de origina austriaca refugiat in SUA odata cu ocuparea tarii natale de nazisti, in ciuda originii sale pur ariene, dar neagreat de nazisti din cauza muzicii lui moderniste. A compus si a avut un succes mondial cu opera Jonny spielt auf (Jonny incepe sa cante), apoi trei mici opere care probabil au contribuit la exilarea lui, Dictatorul, Imperiul secret si Mandria natiunii, un recviem Opus sine nomine, cinci simfonii, un melodios concert pentru vioara si doua pentru pian toate cu orchestra si numeroase alte piese pentru orchestra si pian. Este cantat adesea in Europa si America, desi diversitatea de stiluri este derutanta.

Despre compozitorii elvetieni se aude putin deoarece nu s-au afirmat prea mult, iar cei mai importanti au emigrat in alte tari. De exemplu Arthur Honegger, care a fost prezentat anterior, este considerat mai curand francez, iar Bloch, american. Totusi, despre ultimul voi vorbi acum avand radacini elvetiene. Ernest Bloch (1880-1959) este de origina evreu, origine pe care nu am mentionat-o la alti compozitori, dar la el este necesar caci o parte a muzicii sale este de inspiratie iudaica. Cea mai cunoscua lucrare este Rapsodia ebraica Shelomo pentru violoncel si orchestra, numele insasi fiind cel al profetului Solomon, din a carui viata este inspirata lucrarea. Este o muzica romantica, foarte melodioasa, dramatica, de o profunzime sfasietoare, bazata pe teme evreiesti sau compuse de autor in spiritul acestora. Ea este inceputul unui ciclu evreiesc care cuprinde Voci in desert pentru violoncel si orchestra, Serviciul sacru scris pentru serviciul de dimineata al sabatului si Simfonia Israel. In afara pieselor de inspiratie evreiasca, Bloch a compus si altele desprinse de aceasta, printre cele mai cunoscute fiind rapsodia simfonica America, inchinata patriei sale de adoptie, concert pentru vioara si altul pentru pian, cu orchestra, cinci remarcabile cvartete de coarde si doua cvintete din care unul in tehnica seriala.

Un alt autor elvetian important este Frank Martin (1890-1974), care a scris o muzica grava, de dubla sorginte, germanica si franceza, utilizand un limbaj traditional, fara sa ignore atonalismul si serialismul dar nu a scris nici o piesa integral seriala. Ceea ce caracterizeaza muzica lui este ritmica, foarte accentuata, utilizand chiar poliritmia. In orice caz, ceea ce a scris Martin este mai dificil de perceput la o prima auzire, dar cu atat mai acceptabila cand este descoperita structura sa. Asa este, de exemplu, Mica simfonie concertanta pentru harpa, clavecin, pian si doua orchestre de coarde, in care inceputul este scris dodecafonic, apoi trece la sistemul diatonic si se termina cu un motiv foarte ritmat si intr-un crescendo impresionant usor de retinut. Martin a scris concerte, oratorii si muzica sacra, muzica de camera si vocala, care se canta destul de rar pe plan mondial. De remarcat ca nu s-a sfiit sa compuna pentru instrumente neutilizate in orchestra simfonica, precum saxofonul si o simfonie pentru instrumente de jazz, fara sa fie muzica de jazz.

XXXXXXXXXXXXXXScolile nationale

Sunt autori postromantici care pot fi incadrati intr-o grupa speciala, a compozitorilor apartinand unor scoli avand la baza melosul etniei din care fac parte, cel putin la inceputul carierei lor si care pot fi grupati in scoli nationale. Traditia nationala a inceput in plin romantism al secolului al XIX-lea, cand compozitori apartinand unor popoare ce nu erau in centrul emulatiei traditionale europene (germana, franceza, italiana, engleza) au aparut in zonele ,,periferice" ale continentului, in Europa centrala, sudica, nordica si estica. Ei au fost scoliti in marile centre muzicale (din Germania si Franta) unde au compus in "stil occidental" incluzand in lucrarile lor si elemente aduse de acasa, folclorice, folosite ca motive de inspiratie. Unii au ramas in tarile unde s-au perfectionat in marea muzica, ori s-au intors acasa unde au utilizat mai in libertate patrimoniul national. In secolul al XIX-lea se definise deja in Rusia ,,Grupul celor cinci" (Borodin, Rimski-Korsakov, Musorgski, Cui, Balakirev), in Cehia erau Dvořák si Smetana sau norvegianul Grieg, cu totii romantici autentici, cu muzici incantatoare sau dramatice, perfect inteligibile.

In secolul al XX-lea compozitorii neoromantici nationalisti sunt numerosi, aceasta fiind modalitatea curenta de scriitura dupa falimentul serialismului.

Rusii sunt dintre compozitorii neoclasici cei mai frecventi in programele muzicale. Este vorba in primul rand de Dmitri Sostakovici (1906-1975), un pilon al muzicii sovietice, desi nu era foarte convins de justetea politicii dusa acolo. Dar a compus cam ce i se cerea, scrasnind din dinti, asa ca drama lui interioara se simte in tot ce a creat: o muzica dramatica, sumbra, de lupte interne, adesea sfasietoare, plina de durere si revolte, uneori persiflanta, dar foarte solida, monolitica. Considerat de unii ca exponent al revolutiei socialiste, eroul simfoniilor lui este de fapt un insingurat, bantuit de suferinte ce merg pana la disperare. Bine ancorat in tonalism, a dat o muzica serioasa, nu fara a utiliza si maniere moderne de compunere. A scris 15 simfonii (unele dedicate, ba revolutiei din 1905, ba lui Stalin sau Marelui Razboi), dar titlurile sunt de circumstanta si nu afecteaza fondul muzical. De altfel s-a descoperit de curand ca nici macar faimosul mars din Simfonia a VII-a al ,,invadatorilor nazisti din 1941" nu reprezinta asa ceva fiind compus cu cativa ani inainte, ceea ce nu-i stirbeste din vitalitate. Toate simfoniile sunt insa dramatice, nascute dintr-o mare suferinta a autorului, o constiinta lucida ingenunchiata de un sistem totalitar inuman, chiar criminal. Poate ca nici un alt compozitor, in afara de Mahler, nu a luat asupra sa atat de profund suferinta umana. Sostakovici a compus in afara celor 15 simfonii mai multe concerte instrumentale, 15 cvartete, opere, cantate, muzica de film, chiar usoara, preludii pentru pian etc. Sostakovici a fost, dar este si astazi, o prezenta viguroasa, un titan al muzicii secolului al XX-lea, usor de inteles si iubit de melomani.

Al doilea fenomen de origine rusa este desigur Igor Stravinski (1882-1971) care, spre deosebire de precedentul, un traditionalist, a ramas in istoria muzicii ca un inovator si un ,,traseist" stilist, daca imi este permis sa utilizez acest termen politic, ce defineste un om ,,in mai multe luntri". Dar a avut o importanta covarsitoare la dezvoltarea muzicii moderne. Primele sale lucrari, baletele Petruska, Ritualul primaverii, Pasarea de foc si Privighetoarea au o puternica tenta ruseasca, care apar si mai tarziu in vasta sa opera. Despre el a fost vorba si in alte ipostaze ale muzicii moderne de neoclasic, serialist etc.

Serghei Prokofiev (1891-1953) ca si Sostakovici, un compozitor proteic, cu 7 simfonii, 9 concerte, poeme simfonice, 10 opere, 6 balete, cantate, multa muzica de film, mai putina de camera si pentru pian. Spre deosebire de Sostakovici, a luat Revolutia din Octombrie si puterea sovietica in serios, i-a dedicat cantate si opere, dar din fericire muzica lui nu este totdeauna serioasa, are nuante ludice, este cuceritoare. Simfonia 1-a clasica, baletul Romeo si Julieta si povestea pentru copii Petrica si lupul sunt in repertoriul permanent al multor orchestre din lume. Frumoase sunt si simfoniile (Simfonia a 4-a, a 5-a, a 7-a, Concertele pentru pian si cele pentru pian cu orchestra.

Tot la rusi il amintesc si pe Aram Haciaturian (1904-1978), de fapt armean, care a murit inainte sa-si vada tara eliberata de sub jugul sovietic. A scris trei balete celebre: Macul Rosu, Gayaneh, cu bine cunoscutul ,,Dans al sabiilor" si Spartacus, din care a fost extrasa muzica de prezentare la serialul de TV ,,Linia maritima Onedin" ce a facut furori la noi prin anii '70. Se canta de asemenea Simfonia a II-a cu clopote si Concertul pntru vioara. Toata muzica lui Haciaturian este plina de motive armene ceea ce o face foarte originala si accesibila.

Ar mai fi de amintit Aleksandre Glazunov (1865-1936), prezentat si printre romantici, care nu a fost un inovator, a utilizat in cele noua simfonii si in Concertul de vioara, cantat adesea, o scriitura cam banala, dar nu distonanta, in stilul neoromantic uzual. Este autorul a trei balete Raymonda, Anotimpurile si Silfidele, ultima pe muzica de Chopin si a scris o opera care nu este uitata, Ruslan si Ludmila. Insfarsit, Reinhold Glier (1875-1956), autor a trei monumentale Simfonii, care mi se par mai originale decat cele ale lui Glazunov, cam date uitarii si este pacat caci ele sunt viguroase cu parti impresionante, lirice si melodioase. Tot atat de frumoase sunt baletele Calaretul de arama si Macul Rosu.

Dintre nordicii neoromantici sunt cel putin trei compozitori ce au un loc statornicit in istoria muzicii. Jean Sibelius (1865-1957) este compozitorul national al Finlandei, cum este Enescu al nostru, fara sa fie folclorist, desi majoritatea lucrarilor sale sunt inspirate din marea epopee istorica Kalevala. A scris sapte simfonii, un concert pentru vioara, numeroase poeme simfonice, muzica de scena si diverse piese simfonice. A fost credincios muzicii modale, compunand in prima parte a carierii sale o muzica romantica, puternic influentat de simfonismul german, mai ales al lui Brahms. Primele cinci simfonii sunt foarte melodioase, in special primele doua, strabatute de un suflu poetic puternic, legat de natura, cu melodii foarte cantabile si cu crescendouri de o mare tensiune. In acest sens finalul Simfoniei a II-a este de o forta rar intalnita. In a doua parte a carierei sale a trecut la un stil diferit, cu muzica lenta, austera, interiorizata, cu o liniste de suprafata ce ascunde puternice furtuni interioare. De aceea Simfonia a VI-a si Simfonia a VII-a sunt considerate cele mai adaptate secolului, mai ,,moderne", dar melomanii le pretuiesc pe celelalte. De adaugat Suita Lemminkäinen in patru parti, dintre care cea de a doua, Lebada din Tuonela se canta si indepenent, bucurandu-se de o mare popularitate, ca de altfel si poemul simfonic Finlandia si sfasietorul Vals trist. Splendidul sau Concert pentru vioara, de un cuceritor lirism, a intrat mai ales dupa 1950 in repertoriul marilor orchestre si al violonistilor. Este unul din cei mai cantati compozitori moderni pentru frumusetea lucrarilor sale.

Al doilea nordic important este danezul Carl Nielsen (1865-1931) care s-a impus prin cele sase simfonii, compuse paralel cu cele ale lui Sibelius. Stilul sau se caracterizeaza printr-o ritmica accentuata si un limbaj tonal ce face ca muzica sa fie accesibila si, avand o dezvoltare fastuoasa. Simfonia 1 apartine inca secolului al XIX-lea ; Simfonia a II-a cea mai cunoscuta, intitulata Cele patru temperamente, descrie muzical, foarte expresiv, temperamentele stabilite de psihologi (coleric, flegmatic, melancolic si sangvin). Simfonia a III-a - Simfonia espansiva are o dinamica accentuata, Simfonia a IV-a este numita si De nestins, titlu prin care vrea sa spuna ca vointa umana este indestructibila, este nepieritoare, justificat de primejdia razboiului (a Primului Razboi Mondial) care se simtea in aer. Muzica este plina de ingrijorare dar se incheie cu izbucnirea trimfatoare a vointei de a trai. Simfonia a V-a a fost scrisa sub profunda impresie lasata de razboi, in ea alternand partile meditative cu cele dramatice, marsul militar din prima parte prefigurand pe cel de la inceputul simfoniei a VII-a a Leningradului a lui Sostakovici. Simfonia a VI-a numita, si Simfonia semplice, care se vroia vesela si antrenanta, este destul se sumbra si dureroasa. Cele sase simfonii constituie un edificiu solid, omogen si care reflecta bine spiritul inceputului de secol, plin de intuneric si tragedii ce nu mai lasa loc jocului, dulcegariilor si dramelor individuale ale compozitorilor romantici autentici. Pe langa simfonii, Nielsen a scris diverse piese simfonice, concerte instrumentale (celebru cel de flaut) si muzica de camera, adevarate capodopere ale muzicii secolului al XX-lea, ce incep sa fie tot mai preluate de orchestrele mari din lume.

Al treilea nordic este norvegianul Johan Svendsen (1840-1911), de fapt un romantic autentic, cu studii facute in Germania, intreaga lui creatie purtand amprenta contemporanilor sai. A compus Doua simfonii, Concert pentru vioara si altul Pentru violoncel si orchestra, trei Rapsodii norvegiene si piese precum Carnaval la Paris si Carnavalul artistilor norvegieni. A activat in Norvergia dar si in Danemarca, fiind considerat cel mai mare simfonist nordic al timpului sau.

Al patrulea nordic este finlandazul Einojuhani Rautaavara (n.1928) pe care l-am mentionat in sectiunea precedenta a cartii cu originalul Cantus arcticus, concert pentru pasari si orchestra, scris tonal, foarte placut. Are la activ cinci simfonii, un Recviem al timpurilor noastre si concerte pentru mai toate instrumentele (pian, vioara, violoncel, contrabas, flaut, harpa si orga), in care merge de la cantul gregorian la dodecafonism, predominand insa tonalismul, dar muzica este complexa, uneori greu de inteles.

In Spania noua generatie de compozitori ,,nationali", aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea, a facut cunostinta cu atunci recentul curent impresionist care a prins radacini, fapt usor de inteles avand de descris muzical ,,exoticul" peisaj mediteranean, inedit pentru restul Europei. Asa se explica aparitia unei adevarate scoli nationale in care pe primul loc se afla Isaac Albeniz (1860-1909), a carui creatie de varf s-a plasat in primul deceniu al secolului al XX-lea o adevarata capodopera, cele trei cicluri Iberia pentru pian. Fiecare cuprinde cate trei piese ce poarta numele unor orase sau cartiere ale acestora (de exemplu Almeria, Triana, Malaga). Muzica este cuceritoare prin melodicitate, lirism sau patetism, fara ca temele sa fie direct folclorice ci imaginate de autor, care a pastrat canoanele formelor traditionale. Claritatea, pitorescul, cantabilitatea lucrarilor lui Albeniz fac ca piesele sa fie prezente permanent in repertoriul solistilor sau al orchestrelor, unele fiind orchestrate.

Al doilea compozitor spaniol este Enrique Granados (1867-1916), care a excelat de asemenea in muzica pentru pian, castigandu-si celebritatea de compozitor cu ciclul Goyescas, inspirat de tablourile pictorului Goya aflate la Muzeul Prado din Madrid. El a transformat apoi ciclul intr-o opera, care la Paris a avut un mare succes si apoi la New York, unde s-a dus pentru premiera. Fiind invitat de presedintele S.U.A, si-a amanat reintoarcerea in Europa cu o zi revenind cu vasul Sussex care a fost scufundat de un submarin german. Era in 1916, in toiul Primului Razboi Mondial. A pierit incercand sa-si salveze sotia.

Manuel de Falla (1876-1946) apartine aceluiasi filon folcloric. Muzica lui este imbibata de melodiile si ritmurile spaniole, pe care le-a folosit pentru a crea partituri mai ample decat predecesorii sai. Astfel a scris opere, Papusile maestrului Pedro si Viata scurta, un balet care insa se canta mai ales in concerte intitulat Tricornul si multe lucrari simfonice, dintre care se executa adesea Amorul vrajitor si Nopti in gradinile Spaniei pentru pian si orchestra. El a conceput o opera mareata, Atlantida, pe care nu a reusit sa o termine. Muzica lui, care nu este lipsita de influente impresioniste, atrage prin originalitate, bun gust si uneori dramatism, ceea ce face ca sa fie mult cantata in zilele noastre.

Adaug numele unui compozitor spaniol doar de dragul unei discutii de inventar. Este vorba de Pablo de Sarasate (1844-1908), un extraordinar violonist dar si un compozitor de piese mici pentru vioara, cantate ca bis la recitaluri. Amintesc doar doua. Una este numita Zigeunerweisen (Melodii tiganesti) prezenta frecvent si la radio, numita la noi, din spirit de pudibonderism Melodii lautaresti. Daca mergem pe aceasta linie vom numi celebra opereta a lui Johann Strauss Zigeunerbaron, "Baronul rromilor", tot atat de celebra piesa a lui Ravel Tzigane poate "Romiciada", cele Trei capricii pe teme tiganesti pentru orchestra de Rahmaninov vor fi "Pe teme rromice" iar Variatiile pentru pian pe o tema de cantec tiganesc de Carl Maria von Weber vor fi pe o tema de cantec rromic ! A doua piesa in mare voga este Fantezi pe o tema din Carmen de Bizet pentru vioara si orchestra, care a deschis gustul pentru parafraze dupa Carmen pentru nenumarate instrumente (flaut, chitara, harpa. pian etc.), impingand la saturatie urechile melomanilor.

O oarecare faima a are si Joaquin Turina (1882-1949) cu frecvent executatele Piese fantastice dar autor al multor lucrari frumoase, cum ar fi Concertul balada pentru harpa si orchestra. Mult mai cunoscut este Joaquin Rodrigo (n.1901) cu Concertul de Aranjuez pentru chitara si orchestra, chitara fiind instrumentul sau preferat, tot atat de frecvent executata fiind si Fantezia pentru un gentilom, concertul fiind si el repetat la radio.

Polonia a fost totdeauna in prima linie a noului, in stiinta, in literatura, in filosofie si politologie, dar si in muzica. Karol Szymanowski (1882-1937) a fost un compozitor care a stiut sa ia din inovatiile propuse de contemporani in domeniul tehnicii instrumentale, dar nu s-a lasat sedus de atonalism sau serialism, cel mult de impresionism. A fost interesat de folclor, cel polonez, dar mai ales de cel al popoarelor nord-africane, utilizand elemente in compozitiile sale. A scris trei Simfonii, doua Concerte pentru vioara si orchestra, o Simfonie concertanta pentru pian si orchestra, opere, balete, piese instrumentale si coruri. Muzica lui are tensiune, degaja mister, este sensuala si pasionala, nu totdeauna usor accesibila. Witold Lutoslavski (1913-1994) este tatal muzicii noi in Polonia, dar si unul din cei mai importanti compozitori moderni pe plan mondial. A inceput cu muzica atonala si seriala, dar a renuntat temporar si a trecut la o scriitura proprie, oarecum romantica, dar careia ii aplica un aleatorism doar in ce priveste ritmul, in sensul ca in cadrul unui bloc muzical, definit ca timp, da libertate instrumentistilor sa adopte in cadrul lui ritmul dorit. Evident, aceste libertati nu se observa de ascultator, dar elibereaza pe interpreti de o incorsetare prea mare. Lucrarea care l-a facut cunoscut in lume este Muzica funebra in memoria lui Béla Bartók, apoi Jocuri venetiene, patru simfonii dintre care Simfonia a III-a este plina de mister la inceput, apoi trece intr-o muzica energica si cu un tutti cam haotic, ce se regaseste si in celelalte lucrari ale sale. De fapt acest stil de muzica este prezent la majoritatea compozitiilor autorilor moderni, din care nu poti desprinde o melodie clara, cantabila, dar te impresioneaza prin forta si dinamism. Merita sa amintesc inca o lucrare, Variatiuni pe o tema de Paganini pentru doua piane, interesanta pentru ca tema aceluiasi Capriciu l-a determinat pe Brahms sa scrie o suita de variatii pentru pian si pe Rahmaninov o suita pentru pian si orchestra. Se poate urmari astfel evolutia de la romantismul pur, la post-romantism si la modernism.

Krzystof Penderecki (n.1933) este una din marile personalitati ale muzicii contemporane prin opera sa vasta si foarte variata. A inceput prin a adopta stilurile experimentale, la moda in anii '50-'60, muzica pe banda magnetica, electronica si seriala, incercand prima data, in Psalmii lui David, o sinteza intre serialism si cantul gregorian. Dupa mai multe lucrari cu caracter sacru (Threnos pentru victimile de la Hiroshima, Dies Irae in memoria victimelor de la Auschwitz, Utrenia I rugaciunea de dimineata - Punerea in mormant si Utrenia II- Invierea) si mai ales grandiosul oratoriu Patimile dupa Luca, o incercare indrazneata de reluare a ideii lansate de Bach cu Patimile dupa Ioan si dupa Matei. Incepand din anii '70, Penderecki renunta la noutatile nefructuoase ale primei jumatati a secolului al XX-lea si adopta scriitura clasica, postromantica, utilizand cateva inovatii, cum ar fi clustere, glissando si zgomote diverse (strigate, fluieraturi si frecus de degete pe instrumente) in piesele orchestrale precum Eflorescente, De natura sonoris, Kosmogonia, Actiuni pentru orchestra de jazz si in cele patru simfonii. A scris mai tarziu din nou muzica sacra, cum sunt Cele 7 porti ale Ierusalimului, Recviemul polonez, Agnus Dei, Cantarea cantarilor etc. A compus si opere precum Masca negra, Diavolul din Ludun si opera bufa Ubu Rex dupa Alfred Jarry. Trebuie sa spun ca muzica lui Penderecki nu este facila, este doar uneori cantabila, dar in general compacta, stufoasa, greu de inteles de la prima auditie, dar are o considerabila forta si expresivitate.

Estonia are numerosi compozitori, dintre care am ales pe Arvo Pärt (n.1935) al carui traseu componistic este foarte variat. A fost primul estonian care a compus in tehnica serialista piesa Necrolog, dedicata victimelor holocaustului. A incercat apoi tehnica, minimalista, pointillista, aleatorica si satul de muzica structuralista s-a indreptat spre forme baroce si clasice (chiar cantul gregorian si polifonic in Simfonia a 3-a). A imaginat un stil propriu, eclectic, pe care l-a numit ,,tintinabul", tehnica pe care a folosit-o pentru amuzanta piesa intitulata Daca Bach ar fi fost crescut de albine, colaj pe notele B-A-C-H (adica Si bemol-La-Do-Si). Cel mai mare succes il are cu lucrarea Tabula rasa, concert pentru dubla orchestra, doua viori si pian preparat, in care vrea sa ilustreze ideea filosofica a faptului ca omul se naste fara a avea nici un concept. Este insa important ca el nu s-a indepartat de fundamentele istorice ale tonalismului ceea ce face muzica sa fie agreabila si in general intelegibila.

Cehoslovacia are o traditie romantica din secolul al XIX-lea de mare valoare, daca este sa amintim doar doua nume : Antonin Dvorák (ceh) cu cele 9 simfonii, concerte si numeroase poeme simfonice si Bedrich Smetana (slovac), autor al celebrului ciclu ,,Patria mea" cu mult cantatul poem simfonic Vltava. Nu este deci de mirare ca aceasta traditie romantica s-a continuat si in secolul al XX-lea, cand trei nume sunt de retinut. Primul important este Bohuslav Martinü (1890-1959), unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului, opera lui cuprinzand peste 300 de opusuri. A scris pana la inceputul Primului Razboi Mondial, timp cat a stat in Franta, Elvetia si Anglia, numeroase lucrari, piese orchestrale, balete, opere, in stiluri moderne, de exemplu atonal, cu disonante si chiar jazz (opera-balet Jazz). La inceputul celui de al Doilea Razboi Mondial s-a refugiat in SUA, unde a avut o prodigioasa activitate, compunand sase simfonii, cea mai cunoscuta fiind Simfonia a VI-a - Fantezia simfonica, concerte, toate intr-un stil neoclasic dar nu usor de inteles de la inceput. Intr-o a treia perioada, dupa reintoarcerea in Europa, a trecut la un stil romantic, placut, usor perceptibil, de exemplu cantata Ghilgames, opera Patimirile grecesti dupa exemplul Patimilor de Bach sau Concertul de pian nr.5. Traind mult timp in strainatate, mai ales in America, Martinü se bucura de popularitate fiind prezent in programele multor filarmonici de acolo.

Al doilea compozitor inscris in istoria muzicii universale este Léos Janáček (1854-1928), care face parte de fapt din prima generatie de romantici ca stil, avand cateva lucrari importante scrise inca in secolul al XIX-lea. Asa sunt Dansurile laciene, numite initial Sase dansuri valahe, scrise in 1890 dar dupa destramarea Imperiului Austro-Ungar si pierderea legaturii cu romanii, autorul a rebotezat piesa. Din vasta sa opera muzicala cele mai cunoscute si agreate de melomani sunt poemul simfonic Taras Bulb dupa Gogol, Simfonietta iar ca opere Katia Kabanova dupa o piesa de Ostrovski si Din casa mortilor dupa Dostoevski. In compozitiile sale Janáček a folosit tehnici modale clasice, toate datand dupa 1900, cu unele disonante dar puternic ancorat in folclorul national. Citez inca un compozitor ceh, Erwin Schulhoff (1894-1942), care a scris o muzica romantica si viguroasa, ca baletul Ogelala, suita Burghezul gentilom dupa piesa lui Molière (dupa care a scris un poem simfonic si R. Strauss), apoi 8 simfonii, unele cu titluri semnificative ca de exemplu Simfonia libertatii, Simfonia eroica. A fost si primul care a scris muzica pentru Manifestul Partidului Comunist, la care aderase, dar a fost sanctionat de sovietici cand au ocupat Cehoslovacia, fiind internat intr-un lagar in care a si murit.

Din Ungaria compozitorul Zoltán Kodály (1982-1967), este cel mai important dupa Béla Bartök, cu o bogata activitate si cateva piese ce se canta adesea in Europa si America, cum sunt suitele Háry János (extrasa din opera cu acelasi nume), Dansuri din Galanta, Dansuri din Marosszék si scena lirica Torcatoarele din Transilvania. Muzica lui este romantica, chiar cantabila, adesea impregnata de teme populare. Ernst von Dohnánji (1877-1960) a fost un pianist, dirijor dar mai ales compozitor. A scris doua simfonii, doua concerte pentru pian, doua concerte pentru vioara, suite si o Rapsodie americana ca muzica simfonica, la care se adauga numeroase lucrari camerale si piese pentru pian. In perioada interbelica muzica lui a fost mult executata in Europa si SUA, fiind apreciata pentru frumusetea si soliditatea constructiei. Numele de Dohnány este bine cunoscut in zilele noastre datorita nepotului sau, Christoph von Dohnányi, unul din cei mai solicitati dirijori care a condus toate marile orchestre ale lumii cu mult succes.

Parasim Europa pentru a vedea ce se intampla in America, mai precis in SUA. Mult nu este de spus caci majoritatea compozitorilor nord-americani s-au inregimentat in diferitele curente moderne experimentale si prea putin in cele traditionale. Exista totusi cativa autori care si-au castigat un renume mondial. Cel mai important este deja mentionatul Aaron Copland (1900-1990), care si el poate fi incadrat intr-o scoala nationala. Multe din lucrarile sale isi trage seva din muzica populara, o notiune cam confuza avand in vedere amalgamul de popoare ce constituie poporul american. Pana sa ajunga la ea a compus, (sub influenta grupului celor sase de la Paris, unde a stat un timp la studii) Muzica pentru teatru, Concertul pentru pian si orchestra, Simfonia I cu orga. Intors in patrie, constatand ca muzica lui este putin inteleasa, a inceput din 1930 sa adopte un stil mai accesibil, folosind teme populare, provenind din cantecele pionierilor vestului nordamerican si ale latino-americanilor. Salonul mexican a fost un prim succes, dupa care au urmat trei balete ce i-au adus faima mondiala si se asculta cu placere si astazi : Billy the Kid, inspirat de faptele unui vestit bandit (se aud focuri de arma si tacanitul mitralierelor), Rodeo, povestea unui tinere de la o ferma si Primavara appalase,

descrierea unei serbari din Muntii Appalasi. La acest gen de muzica se adauga suita orchestrala Poneiul rosu si Dans cuban. Dar Copland a scris si muzica fara inspiratie populara, simfonii, muzica de camera, concerte, iar spre sfarsitul carierei a adoptat scrierea seriala, de exemplu in Muzica pentru un mare oras, inchinata Londrei.

Trebuie sa mentionez aici un nume cunoscut mai ales pentru marele sau aport la muzica usoara, mai precis a jazz-ului, dar care a scris si muzica ,,serioasa". Este George Gershwin , care a reusit sa aplice canoanele jazz-ului la muzica simfonica. Cea mai populara piesa este Rapsodia albastra, pentru pian si orchestra, apoi poemul simfonic Un american la Paris care descrie marele oras (de exemplu se aud claxoanele masinilor). Destul de des se canta si Concertul in fa pentru pian si orchestra, Uvertura cubana si doua Rapsodii pentru pian si orchestra. Si nu trebuie uitata opera Porgy si Bess, prima opera americana care s-a facut cunoscuta in lume si prima in care eroii sunt negri. Toate lucrarile sunt facile, melodioase, cantabile si de aceea foarte iubite in America, si nu numai.

Un alt compozitor american, care isi datoreaza insa faima unei alte preocupari decat compozitia, este Leonard Bernstein (1918-1990), unul din marii dirijori ai secolului al XX-lea cunoscut si din transmisiile de televiziune. El a fost si un bun compozitor, cu o opera putin cunoscuta dar substantiala, foarte variata ca stil, de la romantism la serialism si chiar jazz. Cea mai cunoscuta lucrare a lui este opera Poveste din cartierul de vest, de fapt o forma modernizata a celebrei piese ,,Romeo si Julietta", transpusa intr-un mediu portorican in New York-ul zilelor noastre. Cateva melodii au devenit adevarate slagare. Simfonia I-a - Jeremiah are ca sursa de inspiratie lamentatiile profetului Eremia ce comemoreaza distrugerea Ierusalimului. Se bazeaza pe surse ebraice si este scrisa intr-un stil romantic. Simfonia a II-a - Timpul insecuritatii are ca idee nelinistea vremii noastre si cautarea unei credinte. Stilul este eclectic, fiind romantic, dodecafonic, politonal, poliritmic si jazz. Simfonia a III - Kaddish pentru doua soliste, doua coruri si orchestra, este o rugaciune de doliu in rit ebraic in memoria lui J.F. Keneddy, o muzica ritmata cu multa percutie, parti dodecafonice, in total impresionanta. Bernstein a scris si opereta Candide dupa Voltaire, balete si numeroase alte piese. Un compozitor prolific, intersant, la care faima de mare dirijor a eclipsat-o din pacate, pe cea de componist. A devenit celebru prin emisiunile de televiziune in care explica, zice-se pentru copii, tainele muzicii culte, cu extraordinare exemplificari, care au fost difuzate si la noi.

America de Sud a dat cativa compozitori importanti dintre care cel mai de seama este brazilianul Heitor Villa-Lobos (1887-1959). A fost cel mai prodigios compozitor al secolului al XX-lea pe plan mondial : peste 2000 de lucrari, din care jumatate sunt de muzica culta, cealalta jumatate de muzica usoara, de divertisment si populara. Aceasta nu inseamna ca in muzica serioasa lipseste latura amuzanta si populara. Se poate chiar spune ca a fost compozitorul care este cel mai axat pe folclor, pe care l-a studiat si cules de la populatia indigena amerindiana, de la negri, de la locuitorii de la tara si oras care au o muzica proprie. Tot ce a creat Villa-Lobos este de o vitalitate nemaiantalnita, cu ritmuri debordante si o melodica cuceritoare, dar nu lipseste nici dramatismul si nostalgia nascute parca din intunecata padure braziliana. Aceasta se evidentiaza mai ales in doua cicluri, primul intitulat Chôros care cuprinde 14 piese independente, scrise pentru cele mai variate ansambluri : chitara sau pian solo, flaut si clarinet, trei corni si tromboane etc. dar mai ales, opt din ele, pentru orchestra, mai intinse dimensional, mai complexe si impresionante Al doilea ciclu, intitulat Bachianas brasileiras, cuprinde noua piese independente, scrise de asemenea pentru ansambluri variate, sase din ele fiind pentru orchestra. Titlul reflecta dorinta lui de a imbina principiile de compozitie ale lui Bach cu muzica populara braziliana. Rezultatul este, ca si pentru ciclul precedent, de o surprinzatoare originalitate, prospetime si frumusete. Cea mai cunoscuta si foarte des executata este Bahiana brasileira nr.5 pentru opt violoncele si voce feminina care vocalizeaza. Celelalte din ciclu au o orchestratie stralucitoare, uneori salbateca, cu o pulsatie accentuata si o fantezie melodica de mare originalitate. In afara acestor cicluri Villa-Lobos a scris poeme simfonice (Amazonas, Uirapurú, Mandu-Carara) bazate pe legende ale bastinasilor, care degaja toate un fel de vraja si mister, coborate din impene-trabila padure braziliana. Din vasta lui opera mai amintesc: Concerte instrumentale, simfonii, coruri etc. In total un compozitor de mare originalitate, admirabil prin legatura stransa pe care o are cu natura salbateca a tarii sale in care se cufunda cu nesat si pasiune si cu inalta stiinta componistica.

Argentinianul Alberto Ginastera (1916-1983) a inceput sa compuna sub fascinatia muzicii populare argentiniene, atat de melodioasa, ritmata si expresiva. Semnificative sunt Simfonia pastorala pampeana, inspirata de intinderea nesfarsita a campiei argentiniene, salbaticul balet Panambi si mai ales Cantata para América magica, in care a adus muzica poporului in canoanele modernismului. Aceasta s-a intamplat mai ales in opera Bomarzo, care se bazeaza pe o nuvela inspirata de parcul de statui aflat la nord de Roma, realizat de un nobil italian in timpul Renasterii si care infatiseaza niste monstri. Nuvela imagineaza pe proprietarul domeniului pe cale de a se sinucide, de unde muzica dezvaluie halucinatiile lui, groaza, obsesii. Corul scoate sunete fara sens, ca si cum monstrii statuari ar incerca sa spuna ceva. Muzica este neoclasica, expresionista si seriala, cu utilizarea benzii magnetice, dar si bruitista. Tot expresionist este si baletul Estancia. Mentionez din acelasi spatiu argentinian pe Astor Piazzolla, un compozitor de valoare indoielnica, care a crezut ca revolutioneaza muzica serioasa prin introducerea acordeonului in muzica culta si resuscitarea tangoului, creind doar kitsch-uri facile, dupa care se pameaza snobii crezand, ca sunt la zi cu muzica moderna.

Japonia este o tara cu o veche traditie muzicala dar cu o extraordinara capacitate de asimilare a celei europene. Dovada sunt interpretii imstrumentali, vocali si dirijorii de mare calitate, prezenti pe toate marile scene si podiumuri de concert din lume. Nume de compozitori sunt mai putin cunoscute dar unul este iesit din comun. Este Töru Takemitsu cu studiile facute acasa dar din 1975 incepe sa fie profesor la diverse universitati din Asia, este membru de onoare a diverse academii (SUA, Germania) si decorat de statul francez. A preluat din muzica orientala motive cu care a realizat mai multe lucrari subtile, exotice, incercand o imbinare cu muzica occidentala. A utilizat un numar considerabil de lucrari orchestrale, utilizand tehnicile moderne europene si americane, toate purtand titluri in limba engleza dar cu o vadita inclinatie spre elementele naturii, apa, vegetatia, marea, unele amintite in Capitolul 9.

China are, ca si Japonia, vechi traditii muzicale, dar cu armonii care nu sunt familiare occidentalilor. In ciuda politicii foarte exclusiviste si xenofobe, in ultimele decenii, de cand a pasit pe calea modernizarii, muzica europeana a inceput sa patrunda tot mai adanc, sa fie admirata, inteleasa si invatata. Dovada, numarul mare de interpreti ce-si castiga lauri internationali pe scenele lumii. Exista propabil si compozitori autentici (nu chinezii domiciliati in vest) dar lucrarile lor ajung greu in Europa. Am avut ocazia sa ascult o simfonie pentru orchestra mare, cor si soprana intitulata Cei sapte dragoni ce-l imbaiaza pe Budha cu texte din invataturile lui Budha, scrisa cu tehnica occidentala de orchestra dar monotona fiind cantata la unison.

Muzica romaneasca a secolului al XX-lea

Acum, la incheierea acestui capitol, este evident de datoria mea sa vorbesc si despre muzica romaneasca si inca pe larg. De fapt ea se cantoneaza aproape integral in acest secol, ceea ce este anterior fiind doar inceputuri timide, meritorii ca prim pas, dar nesemnificative pentru marea muzica. Cu atat mai surprinzatoare este explozia de compozitori si lucrari valoroase, mai ales dupa Primul Razboi Mondial, formand dupa 1940 o adevarata scoala de nivel european, din pacate aproape necunoscuta de melomanii romani. Spunand unui prieten ca lucrez la o carte despre muzica si am dificultati cu compozitorii romani de muzica clasica moderna, interlocutorul, surprins m-a intrebat "exista asa ceva ?" Intr-o carte a compozitorului si muzicologului Doru Popovici am gasit citati 125 compozitori de muzica simfonica, dar de la aparitia ei au trecut aproape 40 de ani in care au aparut multe nume noi, unii creatori fiind de mare valoare, chiar deschizatori de drumuri, recunoscuti pe plan mondial. De aceea m-am decis sa fac o prezentare mai ampla unora dintre ei, desi am intampinat mari dificultati. De fapt, lucrarile lor sunt aproape necunoscute de marele public meloman, fiind putin prezente in manifestarile publice (concerte, radio, TV), pe discuri sau CD-uri, fapt pentru care nu am prea avut posibilitatea sa le cunosc. Spun cu regret ca pana in 1990 la posturile romane de radio se transmitea mult mai multa muzica romaneasca contemporana decat acum, cand avem chiar un post axat pe muzica culta. Deoarece se mai intalnesc totusi nume de compozitori moderni romani la radio sau prin presa, am crezut ca este bine sa ma opresc asupra unora pentru ca melomanii amatori sa nu ramana nedumeriti la auzul numelui lor. Nu stiu daca alegerea a fost cea mai buna si daca prezentarile sunt intrutotul corecte, dar este minimul ce am putut sa-l fac pentru a atrage atentia asupra unor creatori ce mertita sa fie cunoscuti, fie pentru frumusetea creatiilor lor, fie pentru ca ei reprezinta actualitatea, fie pentru ca vor fi poate viitorii nostri clasici.

Muzica neoclasica si neoromantica

Muzica moderna romaneasca putem spune ca incepe cu un astru care va domina incontestabil prima jumatate a secolului al XX-lea. Este George Enescu (1881-1955), un crerator intr-adevar mare, chiar pe plan mondial. Este cel mai cantat la noi, cel mai inregistrat si despre care s-a scris mult, avand astfel la dispozitie informatii numeroase. A fost un muzician complet: violonist virtuos cum putini au fost in lume, pianist desavarsit, un dirijor subtil dar energic, pedagog ce a ridicat cativa mari virtuosi (daca e sa-l amintesc doar pe Yehudi Menuhim), dar mai ales un mare compozitor. A compus cinci simfonii (ultimele doua neterminate si incheiate dupa notele originale de catre eminentul muzicolog si compozitor Pascal Bentoiu), o bogata muzica de camera (sonate pentru vioara si violoncel cu pian, cvartete, cvintet, octet), rapsodii, suite si diverse piese orchestrale, lieduri si extraordinara opera Oedip.

Cele mai des cantate la noi sunt Rapsodia 1-a, Rapsodia a 2-a si Poema romana, de o mare bogatie melodica romaneasca si o orchestratie luxurianta. Sonata a 3-a pentru vioara si pian in caracter popular romanesc este de o originalitate extraordinara prin metoda de cantare la vioara, ceea ce o face dificila dar care este adoptata de toti marii violonisti ai lumii. Simfonia I-a este de un romantism dramatic, cu totul brahmsian, Simfonia a II-a cu o orchestratie somptuoasa iar Simfonia a III-a atrage prin hieratismul sau din final. In general, ultimele simfonii sunt stufoase, greu de asimilat de catre melomani. Foarte cantata este si Suita 1-a cu celebrul Preludiu la unison de o surprinzatoare originalitate, precum si Suita a 3-a - Sateasca cu tablouri cuceritoare de nuante impresioniste. Nu trebuie neglijate nici cele patru Simfonii de scoala, dintre care Simfonia a II-a si Simfonia a IV-a ascund frumuseti rafinate, uneori de dureroasa melodicitate. Si peste toate creatiile lui Enescu trebuie situata opera Oedip, un monument de gandire etica si filosofica, imbracata intr-o haina muzicala de o extraordinara forta, nu usor de intuit de la prima audiere, avand si pasage dificil de inteles (scriere in sferturi de ton, parti expresioniste, disonante), dar care lasa o zguduitoare impresie.

Este interesant de observat cum compozitiile lui Enescu, sunt cu trecerea anilor, superioare lui tot mai complexe prin propunerea sau insusirea noilor cuceriri ale scriiturii muzicii, fara sa iasa insa din normele clasice. Lasand de o parte piesele de inspiratie folclorica de inceput, chiar si cele clasice, diferenta este usor perceptibila, de exemplu de la Octet, melodios si chiar cantabil, din 1900, la Simfonia de camera pentru 12 instrumente soliste din 1954 sau Simfonia a 5-a ce par aproape criptice. Enescu este indiscutabil neoromantic, pe linia lui Brahms, uneori neoclasic (Suita a 2-a pentru orchestra), cu pasaje impresioniste sau chiar expresioniste, greu de inteles pentru cel neobisnit cu limbajul complex al compozitorilor moderni, dar care, la o ascultare indelungata, ofera satisfactii auditive si emotionale. Este in orice caz un titan al muzicii universale.

Dimitrie Cuclin (1885-1978), contemporan al lui Enescu, este una din cele mai complexe personalitati ale culturii romane, nu numai ale muzicii. In primul rand compozitor, apoi filosof, dramaturg, romancier, poet in romana, franceza si engleza, eseist, a tinut conferinte in numeroase tari, a tradus pe Eminescu in limba engleza, a predat cursuri diverse de specialitate la Bucuresti si in SUA. Opera sa muzicala este enorma : o opera, muzica vocal-simfonica, de camera, vocala, corala si mai ales 20 simfonii. Acestea sunt de mari proportii, monumentale, de o orchestratie compacta, somptuoasa dar sobra, strict tonala, arareori cu elemente folclorice, patrunse de aspiratiile omului pentru triumful asupra destinului. Unele din simfonii au subtitluri care dovedesc umanismul autorului, Infratirea intre popoare Triumful pacii sau Simfonia fericirii. Se poate spune ca este intemeietorul simfonismului romanesc, prima simfonie datand din 1910. Este drept ca muzica lui este academica, nu este inovatoare, dar de o forta ce impresioneaza puternic. Din pacate nu se aude niciodata la noi, orchestrele si radiourile il ignora complet, si asta inca din timpul vietii lui. Daca ma intreb cine ar urma ca importanta in muzica romaneasca dupa Enescu as spune ca el.

Mihail Jora (1891-1971) este alt muzician roman important din generatia lui Enescu. Dirijor, pianist, dar mai ales compozitor, este creatorul baletului romanesc, scriind sase balete de mare originalitate, dintre care mentionez La piata, Demoazela Mariuta, Cand strugurii se coc. In ele se imbina o subtila utilizare a melosului folcloric, cu o savuroasa scriitura tonala, melodioasa, descriptiva si adesea umoristica. Chiar autorul a extras suite orchestrale foarte frumoase, care ar putea fi programate in concerte, ceea ce nu se intampla. Fara a mai vorbi de prezentarea chiar a baletelor la teatrele muzicale, dintre care nici unul nu are inscris in repertoriu permanent vreunul din baletele sale. Si este pacat caci ele sunt adevarate bijuterii care ar putea fi preluate cu succes si de catre ansambluri de peste hotare, aducand o binemeritata faima scolii muzicale romanesti. Jora a scris si muzica de camera, corala, si vocala, si cateva zeci de cantece (lieduri) cu acompaniament de pian. Remarcabila este muzica simfonica, care cuprinde, printre altele, Simfonia in do major, Suita in re minor, Burlesca, amuzanta Sase cantece si-o rumba si mai ales suita Privelisti moldovenesti, o impresionista descriere a unor locuri, (Pe malurile Tazlaului si Grau sub soare) de o nostalgica si lirica melodicitate, un dinamic iures in Joc si o umoristica descriere a unui Alai tiganesc. Suita este incontestabil o capodopera a simfonismului romanesti. Si nu trebuie uitata contributia lui Jora la dezvoltarea culturii muzicale romanesti prin activitatea sa didactica (a fost profesorul la Conservator al mai tuturor compozitorilor romani din perioada interbelica), a pus piatra de temelie la afirmarea Rodiodifuziunii romane (al carei prim director a fost), a constituirii Uniunii Compozitorilor Romani etc.

Ion Nonna-Ottescu (1888-1940) face parte din aceiasi generatie de inceput de veac, un muzician de mare rafinament intelectual si un sprijinitor al dezvoltarii muzicii romanesti. A fost vadit influentat de impresionismul francez in paginile descriptive, ca in poemele simfonice Narcis si Peisaj de iarna dar cultivand o muzica tonala de un lirism de mare bogatie melodica, adesea impletindu-l cu melosul romanesc. A scris doua balete inspirat de texte de Regina Maria, Ileana Cosanzeana si Rubinul miraculos, o opera bufa din pacate neterminata, De la Matei citire, numeroase lucrari orchestrale cum ar fi poemele simfonice Vrajile Armidei, Din batrani, Templul lui Gnid, Legenda trandafirului rosu si muzica vocala. A fost considerat ca o mare speranta pentru destinul muzicii romanesti dar a murit din pacate la doar 52 de ani, dirijand la pupitrul Operei Romane.

Constantin C. Nottara (1890-1951) s-a inscris in acelasi climat romantic si folcloric. S-a facut cunoscut cu doua opere in stil verist, La drumuul mare dupa Cehov si Se face ziua dupa piesa lui Zaharia Barsan. A fost un violonist talentat, fapt ce se vede si in doua lucrari consacrate instrumentului, Poem pentru vioara si orchestra si Concert pentru vioara si orchestra, care se mai aud si acum datorita frumusetii si melodicitatii lor.

Ludovic Feldman (1893-1987), compozitor cu o evolutie interesanta la inceput violonist in diferite orchestre si formatiuni de muzica de camera, s-a dedicat compozitiei incepand din anii '40 ai secolului trecut, avand o evolutie ce a urmat parca firul istoriei muzicii : a inceput sa compuna in stil baroc, apoi neoclasic, romantic, dodecafonic si serial, folcloric, pana ce si-a faurit un stil propriu, cam eclectic dar neoromantic, melodic in lucrarile de inspiratie folclorica apoi viguros, uneori dramatic, in felul lui Bartók. A scris cinci Suite pentru orchestra, patru Simfonii (nenumerotate ca atare), poeme simfonice, muzica concertanta, mai ales pentru vioara, multa muzica de camera. Este un compozitor cu o creatie solida, adesea impresionanta, care din pacate este astazi uitat.

Alfred Alessandrescu (1893-1959) a avut mai mult succes. Pianist si dirijor excelent, a debutat compomnistic la 17 ani cu un poem simfonic impresionist, Amurg de toamna, care se executa adesea. Din lucrarile sale se aud si astazi doua poeme simfonice foarte melodioase, neoromanatice, Didona si Acteon, inspirate din mitologia greaca.

Mihai Andricu (1894-1974) este un compozitor de factura neoromantica care are la activ o opera orchestrala bogata: 11 Simfonii, 13 Simfoniete, 4 Suite pe teme populare, muzica de camera, de pian etc. Este greu a cita ceva, caci intreaga lui opera are o unitate extraordinara, scrisa intr-un stil personal inconfundabil, in melos folcloric. Ramas neclintit in formele strict clasice, a elaborat o muzica de mare melodicitate, luminoasa. Totul la el este seninatate, calm, cantabilitate, foarte romanesc, desi nu a folosit aproape niciodata citate direct folclorice ci inventate de el. Pe drept cuvant valorosul compozitor si muzicolog Doru Popovici l-a denumit ,,solar", din pacate cantat prea rar din cauza ultramodernistilor care il considera un pasunist vetust !

Martian Negrea (1893-1973) face parte din aceiasi generatie ce pastreaza linia tip folcloric a lui Andricu, mai putin accentuata dar modernizata. Suita Prin Muntii Apuseni este influentata de impresionismul francez, care il ajuta sa descrie colorat mirificile peisaje iar expresionismul german potenteaza sumbra drama din opera Marin Pescarul dupa nuvela lui Sadoveanu ,,Pacat boeresc". Dar melodicitatea folclorica nu lipseste nici din suita Povesti din Grui, din Rapsodiile romane nr.1 si 2 iar stilul sau armonios il descoperim in luminoasa Simfonia primaverii.

Constantin Bobescu (1899-1982) urmeaza in ordine cronologica. Violonist apreciat, cu turnee de concerte in tara si stainatate, dar mai ales un compozitor prolific ce a excelat in muzica vocal-simfonica si orchestral-simfonica. Din prima categorie fac parte, printre altele, baladele pentru cor, solisti si orchestra dupa versurile lui George Cosbuc El Zorab, Zobail, Trei Doamne si toti trei si Regina Ostrogotilor. Din muzica simfonica se executa frecvent Rapsodia Romana nr.1, dar mai exista inca doua, un melodios Concert pentru vioara si orchestra, care de asemenea se aude adesea, mai multe poeme simfonice, jocuri populare pentru orchestra pe teme din diferite parti ale tarii si numeroase prelucrari. Este unul din compozitorii romani care au cuprins cu talent in lucrarile sale melosul romanesc.

In perioada interbelica cei citati mai sus au continuat sa adauge noi si noi creatii valoroase, dar pe langa ei s-a afirmat o noua generatie de compozitori, nascuti in secolul al XX-lea. Printre ei un loc de frunte il ocupa Paul Constantinescu (1909-1963), un alt stalp al componisticii romane, cu o cariera ce a acoperit aproape toate domeniile muzicii culte, cu cateva unicate remarcabile. Dintre operele sale O noapte furtunoasa secondeaza in mod genial piesa, tot geniala, a lui Caragiale, prin savoarea muzicii, perfect adaptata mediului mic burghez, cu cantece de mahala (melodii proprii, nu direct folclorice) si o pictura fin ironica a caracterelor. A scris cele mai inteligent si minunat orchestrate jocuri romanesti (Hutulca, Olteneasca, Ciobanasul, Braul, Sarba, Joc din Oas, Nunta in Carpati etc.) si numeroase piese simfonice originale, multe cu inspiratie folclorica : Din catanie, Balada haiduceasca pentru violoncel si orchestra, dar si de inspiratie veche, bizantina, pe care a cladit doua lucrari monumentale: oratoriile Nasterea Domnului si Patimile si invierea Domnului. A compus si lucrari simfonice fara temei folcloric (Simfonietta, Simfonia I , Simfonia ploesteana, Burlesca pentru pian si orchestra, doua opere in stil verist). A fost un asiduu compozitor de concerte instrumentale cu orchestra pentru violoncel, pian, vioara si harpa, ultimul adesea executat, un unicat in muzica romaneasca, ca de altfel si complexul Triplu concert pentru pian, vioara, violoncel si orchestra, formatie ce-si are ca inaintas similarul triplu concert de Beethoven.

Prezente importante au avut si fratii Ion si Gheorghe Dumitrescu. Ion Dumitrescu (1913-1996) a continuat linia neoromantica impregnata de motive folclorice ale inaintasilor, dand la iveala cateva piese remarcabile. Dintre acestea Preludiul simfonic si Concertul pentru orchestra au forta expresiva suprapusa unor elemente de melos popular. Ele sunt adesea executate ca si suita Muntii Retezat, compusa initial pentru un frumos film documentar.

Gheorghe Dumitrescu (1914-1996) a fost unul dintre cei mai prolifici compozitori romani. A realizat 11 Simfonii, patru poeme (Poem psaltic, Poem vesel, Poem trist, Poemul amurgului), 3 suite pentru orchestra. A fost un maestru al muzicii vocal simfonice cu peste 20 opusuri (cantate, poeme, oratorii si un recviem), dintre care Oratoriul Tudor Vladimirescu nu este uitat fiind auzit adesea la radio, mai putin in salile de concert. A scris peste 100 de coruri dar a excelat in muzica de opera (peste 20), ca un adevarat cronicar al istoriei nationale. Mentionez aici : Decebal, Ion Voda cel Cumplit, Vlad Tepes, Voievodul Gelu, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Rascoala. La acestea se adauga opere folclorice, Miorita, Fat-Frumos, Mesterul Manole, sau pe baza unot librete culte, Din lumea cu dor, Ivan Turbinca, apoi opere mitologice Orfeu si Prometheu sau cele dupa scriitori clasici, ca de exemplu Luceafarul si Geniu Pustiu dupa Eminescu si Movila lui Burcel dupa Alecsandri. Cu un astfel de palmares este greu sa fi compus altfel decat in tehnica traditionala, tonala si polifonica si cu referinte folclorice, dar stilul este maret, grandios, stralucitor.

Generatia interbelica a cuprins desigur si alti compozitori dintre care mai amintesc pe: Tiberiu Brediceanu (1877-1968), Alexandru Zirra (1883-1946), Nicolae Bretan (1887-1968), Constantin Brailoiu (1893-1958), Sabin Dragoi (1894-1968, Mansi Barberis (1899-1986),) Zeno Vancea (1900-1990), Theodor Rogalski (1901-1964), Alfred Mendelsohn (1910-1966), Liviu Comes (1918-2004), Mircea Chiriac (1919-1994), Mircea Basarab (1921-1995). Ma opresc insa la doi ce si-au dobandit un renume international, dar nu in calitate de compozitori, desi sunt autorii unor lucrari de valoare.

Constantin Silvestri (1913-1969), pianist excelent, celebru mai ales ca dirijor cu o frumoasa cariera internationala, dar a fost si un compozitor talentat. Printre alte lucrari orchestrale mentionez Jocuri populare bihorene, Trei capricii pentru orchestra, Preludiu si fuga, care se afla si astazi in programe de concert dar este autorul si al unui mare numar de piese de muzica de camera.

Dinu Lipatti (1917-1950), a fost un pianist genial, este considerat ca unul dintre marii virtuosi ai secolului. A fost si un compozitor fertil daca ne gandim ca a avut timp in scurta lui viata, de doar 33 de ani, sa concerteze in intreaga lume si sa si compuna lucrari de valoare, simfonice, muzica pentru pian si vocala. Din muzica simfonica se executa si astazi suita Satrarii, Concertino in stil clasic pentru pian si orchestra de camera, Simfonia concertanta pentru doua piane si orchestra de coarde si Dansuri romanesti pentru pian si orchestra

Desigur, punerea unor granite temportale intre generatiile de compozitori este aproximativa, caci multi au depasit jumatatea secolului dar ceea ce-i uneste este conceptia si scriitura lor muzicala, fiind cu totii ancorati in normele clasice, ale scriiturii diatonice si a modalismului european. O noua generatie a aparut aproape explosiv in a doua jumatate a secolului care poate fi incadrata in ceea ce se numeste muzica moderna, care isi are specificul sau.

Dupa prima jumatate a secolului al XX-lea au intervenit trei elemente care au marcat evolutia muzicii rominesti. Schimbarea regimului politic dupa cel de al Doilea Razboi Mondial a impus o anumita atitudine partinica, resimtita in intreaga cultura: literatura, arta vizuala si, evident muzica. Chiar si la compozitorii mai vechi nu lipsesc odele, operele, simfoniile, muzica vocala si mai ales corurile, care sa nu proslaveasca Partidul Comunist si pe conducatorii sai. De exemplu, opera Fata cu garoafe de Gh. Dumitrescu, uvertura festiva Sarbatoare intr-o gospodarie agricola colectiva de Nicolae Buicliu, cantata Glasul lui Lenin pe versuri de Maria Banus de Alfred Mendelsohn si exemplele pot fi inzecite. Acest gen de muzica festivista si servila se gaseste bogat reprezentata si la compozitorii din a doua jumatate a secolului pana in deceniul al al noualea. Nu se poate nega valoarea muzicala a unora din lucrari, dar ma voi feri sa le citez .

A doua imprejurare care a schimbat mult climatul muzical romanesc este patrunderea tot mai intensa in a doua jumatate a secolului a noilor curente si tehnici componistice din vestul Europei si din America care au dus la scrierea unor lucrari care pentru mine, un necunoscator al citirii partiturilor, sunt enigmatice. Nu pot sa le incadrez in nici un curent, in primul rand pentru ca aproape toti compozitorii sunt tributari ai mai multor stiluri de scriere, adoptand tehnici variate : impresionism, tonalism, serialism, neoclasicism, bruitism, minimalism, aleatorism, muzica electronica, utilizarea matematicii, a calculatoarelor si a sistemelor de scriere bazate pe cele mai noi cuceriri ale tehnicilor de compunere.

A treia imprejurare decurge din faptul ca este greu a cunoaste productiile mai noi caci ele se aud foarte rar in concertele uzuale, nu sunt prezente la posturile de radio aproape niciodata, cu exceptia postului Romania Muzical care are programata muzica romaneasca cam o ora pe zi, in care se transmit insa mai ales compozitorii mai vechi "clasici". Exisa si diverse festivaluri de muzica noua, ca de exemplu "Acusmatica" sau "Saptamana muzicii contenporane" ajunsa la cea de a 19-a editie anuala si ,,MultiSonicFest" aflat la cea de a 6-a editie in 2008.

A patra imprejurare este data de faptul ca muzicienii acestei jumatati de secol nu formeaza un tot compact care sa poata fi prinsi sub o eticheta unica, unii fiind eclectici, trecand de la un stil la altul, altii ramanand mai aproape de legile clasice, adoptand doar cu masura noile inovatii muzicale, si pe care istoricii muzicii noi ii numesc ,,modernii moderati", care pot ramane intr-un neoromantism cu infuzii moderniste, iar altii care duc modernismul pana la limita conceputa ca posibila astazi, unii chiar inovatori ai metodelor de compunere, numiti ,,moderni radicali", sau cum ii numeste Stefan Niculescu ,,de avangarda". Pe aceastia din urma marturisesc ca nu ii cunosc suficient si nu inteleg pe deantregul creatiile lor, care mi se par bizare si nu-mi dau nici o emotie care sa ma cutremure sau sa ma inalte.

Nu vreau prin aceasta sa diminuez valoarea lor si nici sa critic pe autori caci lipsa mea de cunostinte ma impiedica sa exprim sentimente si ganduri care ar putea leza pe unii autori pe care posteritatea ii va valida poate. Imi fac autocritica fara sa ma jenez, caci ma simt in pozitia contemporanilor lui Wagner, care credeau ca Skriabin sau Hindemith erau lipsiti complet de talent, haotici, daca nu chiar nebuni.

Compozitorii moderni moderati.

Sunt cei care au ramas total, sau macar partial, credinciosi muzicii tonale, diatonice si cu logica inlantuirii sunetelor, asa cum ne-au obisnuit cei 300 de ani de muzica de la Bach incoace. Voi prezenta pe cativa dintre cei pe care ii inteleg si care imi face placere sa-i ascult. Este evident o optiune foarte personala dar valabila pentru melomanii ca mine pe care vreau sa-i incurajeze sa faca efortul de a-i asculta. Nimeni sa nu astepte sa auda de la ei melodii si constructii ,,frumoase", incantatoare (gen Chopin, Brahms, sau postromanticii francezi), caci sunt complecsi, mai greoi, poate chiar galagiosi, dar dincolo de aparente ascund frumuseti ce te pot delecta, incanta, sau transpune in alta lume sonora decat cea obisnuita. Ea este energica, plina de viata, de unde a fost numita si vitalista. Pentru ca se incadreaza in tiparele clasice este numita si noua muzica consonanta. Intre aproximativ 50 de compozitori alegerea a fost foarte grea asa ca ma voi referi pe scurt doar la cei ale caror compozitii le-am mai auzit. Ii voi prezenta selectiv, dupa deceniul in care s-au nascut, incepand cu cei din anii '20 si care au ajuns la maturitatea creatoare dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.

Dumitru Capoianu (n.1920) este un compozitor iesit din comun prin marea varietate a tipurilor de muzica abordate : simfonica, vocal-simfonica, de camera, corala, vocala, de film, musical-uri, operete, spectacol de varietati, muzica de teatru, de balet. In acelasi timp a utilizat nenumarate stiluri : neoromantic, impresionist, la nevoie si altele moderne, jazz etc., totdeauna insa melodios, usor de urmarit. A mers la arhetipurile muzicii romanesti, recurgand la doine, bocete, descantece, creatiile lui fiind totdeauna usor accesibile, melodioase si adesea cu tenta umoristica. Din opera sa mentionez doar cateva lucrari care ies din comun. In materie de muzica simfonica Suita I si Suita II, Concert pentru vioara si orchestra, Concert pentru chitara si orchestra, Suita pentru jazz, Fantezia de jazz Duelul si piesa cea mai cantata, Variatiuni cinematografice. Cea mai recenta lucrare este Suita de balet Metropolis pentru orchestra si jazz. Din muzica vocal-simfonica amintesc doar oratoriul Echinoctiu si amuzanta cantata Ca sa faci portretul unei pasari, pe versuri de Jacques Prévert si nu mai putin amuzanta suita dupa George Toparceanu Valses ignobles et pas sentimentales, aluzie la suita lui Ravel. Domeniul in care Capoianu a fost incontestabil un maestru a fost muzica de film, exceland mai ales in desenele animate ale marelui regizor Ion Popescu Gopo, printre care Scurta istorie, Homo sapiens, Pasi spre luna, incununat cu marele premiu Palmes d'Or la Cannes in 1957

Alexandru Pascanu (1920-1989) a fost prin excelenta un neoromantic cu accente impresioniste, mai ales in doua frumoase poeme simfonice, impresionioste, Poemul Carpatilor si Marea Neagra dar si in alte piese simfonice precum Suita romaneasca, Balada, Tinerete si altele, in care utilizeaza un modalism specific romanesc. A scris muzica de camera pentru pian cu diverse instrumente (vioara, viola, clarinet, clavecin) dar mai ales un numar impresionant de coruri (multe pentru copii) din care am retinut doar amuzantul cor Chindia pe versuri onomatopeice, continuand cu Variatiuni pe tema Chindiei, apoi Si alte varatiuni pe tema Chindiei. In general, muzica lui Pascanu este agreabila iar cele doua poeme simfonice pot fi auzite la radio Romania Muzical.

Nicolae Boboc (1920-1999), a fost un apreciat dirijor care a fost invitat in 17 tari unde a condus zeci de concerte, dar si un compozitor ancorat puternic in muzica traditionala. Dovada sunt suitele orchestrale Dansuri din Moldova, Suita transilvana, Rapsodie banateana si lucrarea cea mai des executata Tara Hategului. De adaugat doua Suite simfonice, un Divertisment in stil clasic si un mare numar de coruri si poeme vocale. Nicolae Boboc a avut meritul de a duce departe in lume piese muzicale romanesti.

Emil Lerescu (n.1921-2004) este de retinut prin cateva opere care au fost prezentate pe scena si care au fost primite favorabil. Este vorba de : Ecaterina Teodoroiu, D'ale carnavalului care pastreaza in forma cantata toata savoarea si hazul celebrei comedii a lui Caragiale, Steaua fara nume dupa celebra piesa a lui Mihail Sebastian si Patima rosie, zguduitoarea drama a lui Mihail Sorbul. La aceste opere se adauga mai multe cantate, muzica de camera, un mare numar de piese corale si vocale iar din muzica simfonica am retinut, din cauza titlului, poemul Pe culmi insorite.

Cornel Trailescu (n.1926) il amintesc in contextul celui precedent, adica al servirii cu devotament si talent a teatrului liric. In primul rand, un dirijor de anvergura, cu turnee de succes in multe tari peste hotare si mai ales la Opera din Bucuresti, unde a fost un timp si director. Dar a fost si un compozitor cu reusite incontestabile : opera pentru copii Motanul incaltat, mult apreciat si peste hotare, opera Balcescu pe un libret de Vall Sandulescu, opereta Fantana Blanduziei dupa Vasile Alecsandri si baletele Domnisoara Nastasia dupa piesa lui G. M. Zamfirescu, Primavara pe libretul lui Alecu Popovici si Alba ca zapada dupa basmul fratilor Grimm. Muzica lui Trailescu este melodioasa, bine ritmata, spumoasa, cu un fin umor si placuta deoarece a evitat sa se lase atras de modernitatile veacului, ramanand strict in limitele clasice binecunoscute.

Theodor Grigoriu (n.1926) face parte din generatia de aur a muzicii moderne romanesti din a doua jumatate a secolului trecut, care intra in falanga avangardistilor pentru doua elemente : este primul compozitor care a utilizat banda de magnetofon in piesa Macbeth, a folosit eterofonia in Omagiu lui Enescu si a ridicat muzica corala la nivelul de simfonie vocala in Vocalizele marii. Dar el a ramas fidel scriiturii clasice si mai ales etosului romanesc. El a utilizat folclorul autentic, apoi a trecut la un folclor imaginar pe care l-a manuit cu multa subtilitate, cuprinzand si alte spatii (Dans tatar) sau alte timpuri (Tristia, Concertul pentru vioara si orchestra Bizant dupa Bizant). Are la activ o creatie bogata din care mentionez ca muzica simfonica Suita carpatina, Pastorale si idile transilvane, patru concerte pentru vioara si orchestra Cele patru anotimpuri romanest iar din muzica vocal- simfonica, cantata Oda orasului meu, cantata Elegia pontica dupa Ovidiu cu versuri in limba latina, oratoriul Canti per Europa, in care descrie muzical patru fresce si meditatia liturgica Aeterna verba. Theodor Grigoriu a scris numeroase lucrari de muzica de camera, muzica corala, vocala si mai ales pentru filme devenite clasice, cum ar fi Eruptia, Codin, Padurea spanzuratilor. Interesanta este ideea sa ,,muzica sferelor exista cu adevarat dar alaturi exista o muzica a biosferei, in care definitoriu este ethosul, ca liant misterios al existentei terestre".

Carmen Petra-Basacopol (n.1926) este o compozitoare multilaterala care a scris in mai toate genurile de muzica, culta fiind apreciata pentru scriitura ei aerisita, melodioasa si accesibila. Sunt cateva elemente care o caracterizeaza. In primul rand inclinatia spre genurile lirico-dramatice, autoare a unor opere bine primite de public, precum opera pentru copii Inima de copil dupa romanul "Cuore" de Edmondo de Amicis, Apostol Bologa dupa romanul ,,Padurea spanzuratilor" de Liviu Rebreanu, baletele Ciuleandra dupa romanul lui Liviu Rebreanu, Cei sapte corbi dupa un basm de fratii Grimm si Miorita. A doua caracteristica este descriptivismul impresionist-romantic utilizat in abordarea unor peisaje precum in suita pentru orchestra Tara de piatra, in Imagini din Valea Crisurilor pentru harpa si vioara sau Impresii din Muzeul Satului pentru pian. A treia caracteristica este pietatea cu care a abordat subiecte religioase in muzica corala, ca in Cantece sacre si in muzica vocala, de exemplu Din Psalmii lui David. In sfarsit, specialista in harpa, a dedicat numeroase lucrari instrumentului, ce se bucura de aprecieri internationale. Desigur, opera autoarei este mult mai larga decat cele cateva exemple date mai sus, coplesitoare ca numar dar si calitativ mai ales cele din domeniul muzicii de camera si vocala, multe din lucrari ce se regasesc si in Capitolul 9 al cartii de fata.

Nicolae Beloiu (n.1927) este un creator de edificii sonore ample, folosind uneori orchestre supradimensionate, cu care creeaza o muzica sobra ce duce spre neoclasicism, ramanand in cadrul muzicii tonale, ceea ce o face accesibila. Sunt cunoscute mai ales piesele Ritmuri citadine, Clopotele Alba Iuliei, suita simfonica pentru orchestra de suflatori Plaiuri insorite, iar piesele de rezistenta sunt Simfonia I-a si Simfonia a II-a.

Georg Wilhelm Berger (1929-1993) a fost un autor prolific in multe domenii ale muzicii : violist, violonist, dirijor, 15 volume de muzicologie (istorie, estetica, teorie) si zeci de studii, articole si critici, dar mai ales compozitor. A scris 21 simfonii cu titluri edificatoare : Simfonia 1- Lirica, 2- Epica, 3- Dramatica, 4 - Tragica, 5 - Muzica Solemna, 6 - Armonia, 7 - Energia, 8 - Luceafarul (cu cor), 9- Fantasia, 10- Simfonia cu orga, 11- Sarmizegetusa, 12- "La steaua", 13- Simfonia solemnis, 14- B.A.C.H., 15 Anul pacii si ciclul "Dimensiuni deschise"cuprinzand simfoniile 16-21. A compus poeme simfonice, concerte cu orchestra pentru vioara, viola, violoncel, flaut, clarinet, pian si orga solo, 20 de Cvartete de coarde si multe piese pentru muzica de camera. In domeniul muzicii vocal-simfonice de relevat cantatele Dintre sute de catarge dupa Eminescu, Anul 1848 pe versuri de Alecsandri si drama simfonica Faust dupa partea a II-a a tragediei lui Goethe. Desi atat de vasta, opera lui W. Berger este unitara, dar fara sa se repete de la o lucrare la alta, scrisa in canoanele muzicii clasice, fara a ignora unele inovatii aduse de secolul al XX-lea. Are evidente influente neobaroce, nu ignora melosul popular romanesc, imbina momentele lirice, senine, cu cele epico-dramatice, realizand o opera monumentala, accesibila prin melodicitate melomanului antrenat in ascultarea muzicii moderne a secolului al XX-lea. Si un trebuie uitata opera sa muzicologica, fiind autorul a 15 volume de istorie a muzicii simfonice, altele a celei de camera si a cvartetelor etc. Prin vasta sa cultura, prin intreaga conceptie estetica si filosofica, Berger a fost un spirit renascentist, poate ultimul in cultura muzicala romaneasca.

Generatia celor nascuti in anii '30 al secolului este poate cea mai prodigioasa, cuprinzand minimum 20 nume interesante care au un loc bine stabilit in componistica romaneasca moderna. Ii voi mentiona pe scurt pe cei ale caror lucrari le-am auzit sau despre care am oarecare informatii.

Felicia Donceanu (n. 1931) face parte din generatia care a inceput sa compuna in anii comunismului dar, spre deosebire de alti compozitori, nu a inchinat mai nimic conducerii de partid, cel mult 1-2 coruri. Aceasta nu a restrans inventarul ei componistic care s-a manifestat in diverse genuri. Trecand peste muzica de scena pentru piese de teatru (prezenta aproape la toti compozitorii romani), a scris in domeniul muzicii vocal-simfonice mai multe poeme : Maiastra pe versuri proprii, Arietta dupa Blaga, Rugaciune domneasca pe texte biblice, Clopote la soroc dupa Edgar Allan Poe etc. Din muzica simfonica semnificative sunt poemele simfonice Mesterul Manole si doua tablouri foarte descriptive Piatra Craiului (cu trei imagini: Inserare, Marele Grohotis, Povestiri vanatoresti si Prin Tara de Sus. De adaugat un mare numar de piese de camera instrumental-vocale, pentru voce si pian, coruri, muzica pentru copii, teatrul instrumental Pantomima pentru pianist si alti doi instrumentisti, tablouri vivante pentru voce, instrumente si dans. In total o opera plina de fantezie, verva, placuta, doar cu mici devieri moderniste .

Theodor Dragulescu (1932-2007) este un compozitor talentat, eseist si poet, autorul unora din versurile cantecelor compuse de el. In domeniul simfonic a realizat Simfonia Pax Mundi, Simfonia de camera, Reportaje I si II, Imagini cinematografice si altele.Ca muzica vocal-simfonbica a realizat mai multe cantate iar pentru teatru un montaj literar-muzical Surasul Hiroshimei pe versuri de Eugen Jebeleanu, musicalul Palaria florentina dupa Eugène Labiche si opera Un apocalips posibil. A scris muzica de camera pentru diferite grupari instrumentale, dintre care mentionez Serenada per la Musica Nova, muzica corala si vocala cum sunt Trei cantece de codru pe versuri de Erminescu. Muzica lui Th. Dragulescu se caracterizeaza prin discretie, sobrietate, degajand lirism dar uneori forta. Este incadrat in sistemul tonal european, fiind accesibil in limitele muzicii moderne.

Remus Georgescu (n.1932) a fost un apreciat dirijor, fiind in fruntea mai multor filarmonici din tara, stabilindu-se pana la urma la Timisoara. Aceasta indelungata activitate nu i-a dat ragazul sa compuna prea mult dar ceea ce a dat este frumos si valoros. Are la activ muzica vocala, muzica corala dar mai ales simfonica, din care de retinut Poem eroic, un impresionant Concert pentru orchestra de coarde, Simfonia da Recviem, Exorcism, Concert pentru flaut si orchestra, Concert pentru pian si orchestra.

Grigore Nica (n.1936) a activat ca violonist si profesor, in tara si in SUA, dar a fost mai ales un compozitor ce s-a afirmat in mai toate ramurile muzicii. Din muzica vocal-simfonic mentionez cantata Mihai Viteazul si Neopolihronion - cantec pentru Constantin Brancoveanu, iar din muzica simfonica Simfonia pentru orchestra mare, Suita pentru orchestra, Concerte pentru vioara, flaut, pian, saxofon si orchestra si o serie de "refrene", poeme simfonice dedicate Dobrogei de care s-a simtit in mod deosebit atras : Aegyssus, Callatis, Ovidiu la Pontul Euxin, motiv de inspiratie si pentru muzica corala (Canta mandra dobrogeana, Dobrogea draga, Cantec despre Dobrogea, Mult mi-e draga Dobrogea) dar si in cea vocala (Dobroge, mandra gradina, Cantare Dobrogei de aur).

Liviu Glodeanu (1938-1978) un tanar compozitor care in scurta lui viata a lasat o opera relativ bogata, de certa valoare. La 31 de ani a prezentat opera Zamolxe dupa Lucian Blaga si trei ani mai tarziu opera-balet Ulysse, dar a excelat mai ales in muzica simfonica : Miscare simfonica, Studii pentru orchestra, poemul simfonic Pintea Viteazul si concerte pentru orchestra si diverse instrumene : Concert pentru orchestra de coarde si percutie, pentru flaut, pentru orga si alamuri, pentru pian, Simfonii pentru instrumente de suflat, numeroase lucrari de muzica de camera din care atrage atentia Melopee pentru instrumente solo si banda magnetica. La baza intregii sale creatii Liviu Glodeanu a fost legat de melosul popular romanesc pe care l-a valorificat pe un plan superior, original, utilizand ritmuri specifice ardelenesti, ceea ce da muzicii sale o forta cuceritoare.

Cornelia Tautu (n.1938) este cunoscuta mai ales prin excelenta muzica de film, realizand coloana sonora pentru "Morometii", ,,Buzduganul cu trei peceti", ,,Dumbrava minunata" si multe altele, precum si pentru muzica de scena la multe piese de teatru. Marile reusite ce pun in evidenta talentul si calitatea superioara a compozitiilor autoarei se afla in muzica simfonica, de camera si vocala. Intre piesele simfonice sunt de amintit: Miscare simfonica, Concertino, Contrapunct, Segmente, Zaruri, Inventiuni pentru orchestra, Stampe, Simfonietta, Simfonia I-a -1907, Inventiuni pentru pian si orchestra Nr.1 si nr.2, Concert pentru pian si orchestra iar din muzica instrumentala Concert pentru 12 instrumente, septetul Pelingenesis, Dixtuor si originalul cvintet de suflatori Ecouri de colind. Muzica lui Cornelia Tautu este armonioasa, de mare accesibilitate, dar ceea ce caracterizeaza cele mai multe compozitii este un ritm alert, sustinut, aproape repetitiv si care cucereste pe meloman.

Dan Buciu (n.1943) este un compozitor de mare profesionalitate care a scris modal, cu prea putine iesiri din scrierea clasica, ceea ce da consistenta operei sale. A dat la iveala muzica coral-simfonica (cantatele Iarba pamantului si Pax mundi), piesele simfonice Scene pentru pian si orchestra, Suita romaneasca, Divertisment, Lespezi, suita Sarbatori de iarna si Suita nostalgica. Din muzica camerala atrage atentia Suita rustica pentru flaut si nai iar dintre numeroasele piese de muzica corala este adesea executata Remember Hiroshima pentru cor si banda magnetica. Pentru calitatea lucrarilor sale, activitatea didactica de inalta tinuta ca profesor la Universitatea de Muzica Bucuresti (fostul Conservator) a fost ales pentru perioada 2000-2004 Rector al institutiei.

Doina Rotaru (n.1951) este din tanara generatie compozitoarea poate cea mai accesibila, fiind mai putin atrasa de iesirea din modalismul clasic, fara a nega unele virtuti ale modernismului. Lista lucrarilor este remarcabila: patru simfonii, solid construite si accesibile Simfonia a III-a - Spiritul elementelor, Simfonia a IV-a Dorul Pamantulu), diverse piese simfonice, precum Lumini dintr-un curcubeu, Himere, Policromii, Umbre, Tremurotremuri, si un numar impresionant de concerte cu orchestra sau in diverse combinatii instrumentale. Asa sunt concerte pentru clarinet, violoncel, saxofon, percutie cu orchestra, dar si combinatii mai ciudate : pentru 3, 4, sau 24 flaute si banda magnetica, pentru 4 percutionisti, pentru 4 saxofoane, 4 Cvartete de coarde, cvintete, trio-uri (de exemplu pentru saxofon, sintetizator si percutie), pentru instrumente solo (clarinet, oboi). De remarcat predilectia pentru clarinet si prezenta benzii magnertice in foarte multe piese. Remarcabila este lucrarea Alean, prezentata in 2004, care cu suisurile si coborasurile lente ilustreaza matricea spirituala a romanului, acel ,,spatiu mioritic" al lui Lucian Blaga. Doina Rotaru este prezenta la mai toate manifestarile de muzica moderna fiind apreciata si premiata adesea.

Compozitorii romani de avangarda

Prin avangarda se intelege in domeniul cultural miscarea novatoare ce propune ruperea cu tot ce a existat inainte. In muzica avangarda inseamna renuntarea la toate normele cu care s-a creat muzica timp de peste 300 ani, bazata pe principiile fizice ale emiterii si inlantuirii naturale a sunetelor. Unii compozitori din a doua jumatate a secolului, dupa inceputuri tonale au trecut la formule dodecafonice, minimaliste, experimentale etc. creand chiar noi moduri de compunere. Altii si-au inceput cariera de compozitori direct in aceasta ambianta modernista dar muzica lor este, pentru necunoscator, la prima auzire greoaie, confuza, zgomotoasa uneori, nemelodioasa sau cu linii melodice prezente dar greu de descifrat. I-am cuprins in rubrica de muzica de avangarda pentru ca ei prefigureaza elemente ce vor constitui muzica viitorului. Probabil ei se inscriu in celelalte muzici moderne mentionate la compozitorii straini dar, in lipsa de auditii si de pricepere, am prezentat pe compozitori dupa criteriul cronologic. I-am prezentat doar pentru a da neinitiatilor, carora le sunt dedicate aceste pagini, o idee de ce se intampla astazi in muzica romaneasca. De fapt, poate ca nu toti cei prezentati mai jos fac parte din avangarda, criteriul pentru mine a fost utilizarea instrumentelor neconventionale, a benzii de magntetofon si a calculatorului si, de ce nu, a numelor lucrarilor create, titluri criptice, stranii, probabil teribiliste, dar care se incadreaza in tot ce se intampla in lumea moderna, in cultura, dar nu numai, unde snobismul joaca un rol important.

Dupa cum am aratat mai sus, prima abatere de la principiile clasice de compunere a realizat-o Schönberg si scoala lui de la Viena prin expresionism-dodecafonism-serialism, modalitati de compunere devenite acum istorie. Dar abrogarea totala a oricarei reguli a dus la bruitism si la muzica concreta, practic la anihilarea ei. A doua mare revolutie a venit din alte domenii, din utilizarea teoriei informatiei, din lingvistica, din matematica si din tehnica, adica din inventarea stocarii sunetelor prin mijloace electromagnetice (banda magnetica si discul compact) si a posibilitatii crearii de sunete pe computere (sintetizatoare de sunete). Exista compozitori care s-au axat exclusiv pe astfel de procedee, cu care au largit continutul muzicii, altii le-au grefat pe mecanismul tonal al armoniei clasice si romantice, si el modificat prin introducerea sferturilor si optimilor de ton si chiat a microtonurilor. De multe ori baza au constituit-o elemente ale muzicii bizantine dar mai ales pe caracteristicle melosului romanesc, rezultatul final fiind o muzica originala, o voce noua in muzica universala.

Trebuie spus insa ca toate inovatiile avangardiste sunt vizibile pe partituri, acestea fiind si ele modificate sau inventate pentru a cuprinde toate noutatiile. Ele sunt pentru muzicieni, pentru specialisti, dar nu sunt auzibile de melomanul nescolit care sesiseaza totalul final, fara sa-si dea seama de exemplu care dintre teoriile matematice a fost utilizata, cea a seriei lui Fibbonaci, a seriei markoviene sau a sitei lui Eratostene ! Sa-mi fie ingaduita o comparatie cam triviala : cand mananci un delicios Chateaubriand il savurezi ca atare, nu te intrebi cum si cu ce ingrediente a fost pregatit. Aceasta este treaba bucatarului, nu a gurmandului ! Cu aceasta observatie voi trece in revista numele si lucrarile unora din compozitorii contemporani romani, cu iertare pentru erorile comise si pentru lasarea unora deoparte.

Anatol Vieru (1926-1998) este unul din titanii muzicii de avangarda romanesti. A inceput in anii '50-'55 prin a scrie muzica patriotica (de ex. Cantata anilor lumina), apoi neoclasic (Suita in stil vechi pentru orchestra de coarde), apoi postromantic (de ex. Concert pentru violoncel si orchestra, cu care a obtinut, in Germania, marele premiu de compozitie, Regina Marie-José, in anul 1962). Prin anii'60 a trecut printr-o faza serialista (Jocuri pentru pian si orchestra) pentru a-si fauri un stil propriu ce se sprijina pe o strategie care are la baza calculul matematic. El foloseste un tip de calcul denumit ,,Ciurul lui Eratostene", care i-a permis sa alcatuiasca siruri de sunete discontinui, si un al doilea tip, ,,permutari cu repetitie",ce confera o continuitate sirului sonor. Incepand cu Simfonia I-a - Oda tacerii aceste procedee devin o constanta tehnica a elaborarii muzicii lui Vieru. Odata cu Simfonia a II-a -La un cutremur, (dupa marele cutremur din 1977), muzica intr-adevar cutremuratoare prin forta si dramatismul ei, incearca o revenire la limbajul din trecut, dar transformat si el. In acelasi timp preia citate din alte muzici clasice, fara sa faca un colaj. Toate aceste procedee componistice sunt desigur accesibile muzicienilor versati dar melomanii obisnuiti aud o muzica compacta, nu foarte melodioasa dar nici repulsiva, poate uneori cam stranie si socanta, dar in nici un caz plicticoasa, cu care probabil vom fi obligati sa ne obisnuim caci, vrem nu vrem, este muzica viitorului. Inventarul lucrarilor lui Anatol Vieru este considerabil. In domeniul operei a scris Iona dupa Marin Sorescu, Praznicul calicilor dupa Mihail Sorbul, Ultimele zile, ultimele ore dupa Puskin si Bulgakov si doua microopere dupa I.L.Caragiale, Telegrame si Tema cu variatiuni. Ca muzica simfonica, sase simfonii, intre care Simfonia I-a -Oda tacerii, Simfonia a III-a La un cutremur, Simfonia a V-a cu cor, pe versuri de Eminescu, Simfonia a VI-a -Exodus , apoi piesele Jocuri festive, Muzeul muzical, Josif si fratii sai, Anul soarelui calm etc. si un numar considerabil de concerte pentru orchestra si instrumente soliste (doua pentru vioara, doua pentru violoncel, doua pentru flaut, pentru viola, orga, pian etc.). In domeniul muzicii de camera a scris opt cvartete de coarde si diferite piese, precum Lupta cu inertia, Sita lui Eratostene, Trepte ale tacerii si multe altele iar pentru banda magnetica Tara Mioritei, Tara de Piatra si Antifonii la Tara de Piatra. Un loc special il ocupa Clepsidrele, in care expune un proces fara inceput si sfarsit. Clepsidra III este pentru cor, orchestra, nai si tambal, ceea ce arata lipsa de conventionalism a autorului.

Pascal Bentoiu (n.1927) este un alt varf al muzicii contemporane. Nu am spus compozitor caci este mult mai mult. Are o profunda gandire asupra muzicii, dezvaluita in carti, studii, articole. Ele formeaza osatura unei opere componistice vaste si solide. Melodia este pretutindeni, uneori greu de identificat cu o orchestratie ampla, din care nu lipseste melosul popular, jazz, muzica usoara, citate din lucrari clasice si abordand diverse tehnici avansate. A scris opt Simfonii, poeme simfonice, intre care Luceafarul dupa Eminescu, dar si lucrari de inspiratie folclorica, sase Cvartete de coarde si peste 30 partituri pentru scena intre care trei opere, Amorul doctor dupa Molière, Hamlet dupa Shakespeare si Jertfirea Ifigeniei care a fost prima opera radiofonica de la noi din tara. Mare compozitor de lieduri, a muzicalizat versurile multor autori, la inceput lirico-romantice, adoptand apoi stiluri tot mai moderne. Trebuie subliniata si daruirea cu care s-a aplecat asupra partiturilor neterminate ale lui Enescu, pe care le-a implinit magistral doar dupa diverse notite ale marelui inaintas (de exemplu simfoniile IV si V dar si lucrari camerale). Muzica lui Bentoiu este destul de complexa, greu accesibila la o prima auditie dar care isi dezvaluie secretele la mai multe reauziri. Prin opera Hamlet a atins un pisc recunoscut si peste hotare, ca de altfel si opera sa muzicologica, dovedindu-se un adevarat filosof al disciplinei careia i s-a daruit.

Tiberiu Olah (1928-2002) ar fi primul avangardist in ordine cronologica. Il stimez pentru omagiul adus marelui nostru Brancusi in cele patru poeme simfonice Coloana infinita, Poarta sarutului, Masa taceri, Spatiu si ritm precum si in Sonata Nr.1 pentru clarinet solo. A scris trei simfonii, dintre care ultima este Metamorfoze pe tema Sonatei lunii (de fapt conceputa ca muzica de film), dar a repurtat un mare succes cu suita Mihai Viteazul, extrasa din coloana sonora a filmului respectiv. Este o muzica cand suava, cand salbateca sau mareata, care a dovedit apetenta compozitorului si pentru o astfel de compozitii, care se intalneste mai rar in opera sa, mai putin cantabila, mai complicata, uneori totusi usor de inteles deoarece foloseste in mod subtil melosul maramuresan. A scris un mare numar de piese simfonice, de camera si corale utilizand tehnici avansate. Este unul din corifeii muzicii romanesti.

Stefan Niculescu (1927-2008) este o personalitate de frunte a componisticii romanesti si chiar universale, considerat a fi avangardistul roman cel mai important. Concomitent cu studiul muzicii, a urmat si Institutul de Constructii, ceea ce i-a asigurat o solida baza stiintifica, matematica si informatica, pe care a utilizat-o in elaborarea unei noi conceptii asupra muzicii careia i s-a consacrat integral si pe care a abordat-o cu rigoarea omului de stiinta. Si-a insusit temeinic folclorul balcanic si extraeuropean, muzica sacra bizantina si normele serialismului vest-european. A descoperit in primul rand valentele eterofoniei, adica a suprapunerii mai multor variante ale unei teme, simultan sau decalat, sistem provenind din muzica populara romaneasca sau extraeuropeana, folosit incidental si de Enescu si alti compozitorti romani dar pe care Niculescu l-a ridicat la principiu fundamental. Sistemul l-a aplicat si la scriitura dodecafonica (de exemplu piesa Ison I) dar si la cea diatonica (Ison II), la care a ramas apoi fidel. A preluat sistemele de parlando (sistem de cant ritmic asemanator vorbirii), rubato (tip de executie cu ritm liber la dispozitia executantilor) si silabico (sistem ritmic, silabele fiind distribuite de doua tipuri de valori), sisteme de interpretare comune folclorului romanesc si extraeuropean, utilizate de Enescu si ridicate la rang de norma de St. Niculescu. Cu astfel de procedee si altele ca de pilda isonul (cantare care se desfasoara ca un sunet acompaniator pana la sfarsitul melodiei), obisnuit in muzica bizantina si preluata in cea ortodoxa, sunete multifonice, gandirea in blocuri globale, utilizarea matematicii (analiza combinatorie, geometria analitica, teoria multimilor, teoria grafelor etc.), Stefan Niculescu a creat un stil propriu de a compune, original pe plan mondial, fiind foarte apreciat si citat. Este autorul unui imens numar de lucrari simfonice, care cuprinde, printre altele: Simfonia I-a, Simfonia a II-a ,,Opus dacicum", Simfonia a III-a ,,Cantos", Simfonia a IV-a ,,Deisis", Simfonia a V-a ,,Litanii", apoi piesele Heteromofia, Syncronia, Cantos pentru saxofon si orchestra, un monumental Recviem. A scris multa muzica de camera printre care Heterofonie pentru Montreux, Sincronie I apoi II, III, IV si piese pentru diferite combinatii instrumentale, iar din muzica corala a fost apreciat pentru Aforismele lui Heraclit. Am avut putine ocazii sa ascult din compozitiile lui Stefan Niculescu si marturisesc ca intelegerea lor mi-a fost dificila, dar am insistat asupra lui deoarece este considerat pionierul avangardismului romanesc iar pe plan mondial un inovator si un promotor si teoretican al esteticii muzicale contemporane. Un compozitor de anvergura mondiala, fiind pus alaturi de Lutoslavski si Ligeti.

Corneliu Cezar (1937-1997), un compozitor nu foarte prolific dar de o larga deschidere spre tot ce este nou, ramanand totusi in matca traditionala. Este autorul unei opere valoroase, Galileo Galilei, dupa piesa lui Berthold Brecht, patru cantate pentru bariton, cor mixt si orchestra (Cantata I-a, a II-a, a III-a si a IV-a) si cantata Circuite pe versuri ale autorului, diverse piese simfonice precum Kronika, Alpha Lyra, piesa in stil preclasic cu vocaliza de soprana si lucrari cu banda magnetica Taaroa pentru clarinet si banda pe un text polinezian, Ziua fara sfarsit pentru grup orchestral variabil si banda, Rota pentru sintetizator, chitara, blockflöte si grup orchestral variabil. De mare importanta este lucrarea AUM, prima de muzica spectrala, dupa cum am aratat mai sus. Originala este si o noua modalitate de a crea piese muzicale prin colaj. Asa sunt Idiograme, colaj de muzica clasica si electronica, Tara lumii, colaj pe muzica populara universala, Oedipus, pe muzica progresiva si rock si Colaj, pe muzica din creatia compozitorului. Din modul in care a gandit structura lucrarilor sale si realizarea lor il situeaza pe Corneliu Cezar in randul avangardistilor, cu creatii greu de patruns de melomanul amator.

Adrian Ratiu (1928-2005) a fost unul din cei mai credinciosi slujitori ai avangardismului, renuntand inca de la inceputul carierii componistice la modalismul diatonic, adoptand modalitati moderne de exprimare. De exemplu, in piesele Convergente (I-IV) pentru diverse combinatii de instrumente (un cvartet pentru patru saxofoane, un cvartet de coarde, altul pentru pian, clarinet, saxofon si percutie si un trio pentru clarinet, oboi si fagot) pleaca de la un fond comun, din care se desfac apoi variante pentru diversele grupe, pentru a se reuni apoi intr-un final convergent, de unde numele lucrarii. In Figurari I si II duce prin modificari succesive la o dispersie o tonurilor iar in Echoes utilizeaza vibrafonul si marimbafonul. Adrian Ratiu a fost un creator original, un muzicolog riguros care si-a modelat realizarile in armonie cu conceptiile sale. Nu este mai putin adevartat ca muzica sa este greu de inteles, nemelodioasa la primele audieri dar a fost un inovator in arena muzicii noi romanesti. Dupa muzicologi, reprezinta propuneri valoroase de compunere, dar pentru melomanul neavizat ramane o muzica criptica, greu de urmarit si inteles.

Mircea Istrate (n.1929) este un compozitor cu un palmares compozitional modest dar semnificativ fiind unul din primii avangardisti romani care s-a inrolat de la inceput in oferta pe care o prezenta muzica noua. Aceasta s-a vazut de la prima lui lucrare din 1957, Muzica stereofonica pentru doua orchestre de coarde, apoi in 1961 Pe o plaja japoneza - secvente pentru orchestra, cor de femei si banda magnetica, lucrarea cel mai des auzita la radio, Evenimente I-II-III pentru pian preparat, percutie in pian, chitara electrica, marimbafon vibrafon si 6 imprimari magnetice. Doar dupa aceasta enumerare se vede despartirea neta de muzica clasica si inrolarea in avangarda anilor '50-'70.

Vasile Herman (n. 1929), coleg de generatie cu precedentul, a scris, spre deosebire de acesta, un numar considerabil de lucrari simfonice si de camera. A compus Cinci simfonii, Concerte pentru orchestra si diverse instrumente (flaut si oboi, pentru coarde si percutie, pentru trombon si contrabas, pentrntru oboi) si un mare numar de piese cu nume eliptice: Cantilatii, Variante, Posludiu, Syntagma, Unison, Polifonie, Preludiu, Memoria timpului. Nu mai putin bogat este inventarul muzicii de camera: sonate pentru diferite combinatii de instrumene, Doua cvartete de coarde si alte piese in care introduce instrumente ciudate, precum marimbafon, vibrafon, nai, chitara, clavecin, toate cu titluri ciudate, precum Diaphonia, Engramma, Systaltis, Paos, Refractus, Sysma, Procanon etc. Evolutia atorului este complexa. A inceput intr-un limbaj diatonic, a trecut la cromatism, trecand apoi la serialism, organizari matematice si aleatorism, pentru a ajunge prin eterofonie la un neofolclorism. Vasile Herman a folosit toate cuceririle muzicii noi creand un limbaj personal, nu usor de patruns.

Dan Constantinescu (1931-1993), compozitor sobru, discret, exigent cu creatiile sale, subjugat la inceput de clasicism (Suita in stil clasic pentru pian op.1 si Divertisment in stil clasic, Partita pentru orchestra). S-a dedicat apoi simfoniilor creand: Simfonie de camera, Simfonie concertanta, Simfonie pentru orchestra de coarde, Simfonie pentru instrumente de suflat. A mai compus concerte instrumentale, muzica de camera, vocala, corala, care in ansamblu nu formeaza un inventar componistic foarte bogat, dar valoros prin adaptarea treptata la mijloacele moderne de expresie precum aleatorismul, muzica punctualista, repetitiva. Cea mai cunoscuta si agreabila este balada pentru orchestra Toma Alimos.

Miriam Marbé (1931-1997) este prima compozitoare romana care s-a bucurat de o recunoastere internationala pentru soliditatea si originalitatea creatiilor sale. Din muzica vocal-simfonica amintesc Ur-Ariadne - Simfonia nr.1 pentru soprana, saxofon si orchestra, Fra Angelico-Marc Chagal-Vorona, recviem pentru mezosoprana, cor si orchestra si Chiuituri pentru cor de copii si orchestra mica. Muzica simfonica cuprinde mai ales piese pentru orchestra de coarde sau de camera cu diverse instrumente, ca de exemplu, Mica muzica a soarelui pentru clarinet, celesta, percutie si pian, Evocari pentru orchestra de coarde si percutie, concerte pentru diverse instrumente cu orchestra (clavecin, viola da gamba, saxofon). In muzica de camera a urmat aceiasi linie, de instrumente variate cu pian (violoncel, viola, clarinet), sonate pentru doua viole, chitara si instrumente de percutie, clavecin, cembalo, orga, flaut, chitara, sonata pentru cinci violoncele, pentru patru trompete, piesa Gradina fermecata pentru flaut, percutie, banda magnetica si efecte luminoase, cvartete etc. Foarte bogata este productia corala, din care subliniez Ritual pentru setea pamantului pentru 14 cantareti, cor mixt, percutie si pian preparat, pe versuri populare, lucrarea cea mai des executata datorita originalitatii ei. Tot atat de bogat este si inventarul muzicii vocale. Aici a utilizat vocea umana cu cuvinte dialectale ciudate, imperecheri neasteptate de versuri populare, ramanand uneori doar la recitare de sunete. Pentru a mari expresivitatea a ceea ce a vrut sa transmita a facut apel la intrumentele clasice mentionate dar si la clopote preparate cu ace, lantisoare, baghete metalice, la degetare pentru lovirea corzilor, la sunete de toaca. Toate aceste utilizari de instrumente, singulare sau combinate, nu au fost gandite doar pentru originalitate, ci pentru nevoia launtrica a autoarei de a cauta noi forme de exprimare a sentimentelor sale. Nu s-a ferit nici de muzica dodecafonica, seriala, aleatorica si electronica, totul bine dozat, plasat in context. Rezultatul final al unor compuneri aparent ciudate este insa o muzica armonioasa, luminoasa si accesibila, care face din Miriam Marbé o figura originala, aflata la un loc de frunte in muzica contemporanana a tarii.

Aurel Stroe (1932-2008), un alt corifeu al muzicii moderne romanesti, a avut o evolutie complexa, plecand de la serialism pentru a dezvolta un stil propriu in muzica de scena si simfonica. A creat un spectacol de opera in care a folosit tot felul de sunete nemuzicale (de exemplu talangi de vite pentru a crea o atmosfera de antichitate), a folosit instrumentisti care sunt si actori precum si actori care sunt si instrumentisi, a mers de la muzica vorbita (Sprachgesang) la cea strigata, a folosit intrumente pentru a sugera vorbirea, chiar coruri si gasirea de noi modalitati de folosire a vocii umane. Cele trei opere dupa Eschil cuprinse in ciclul Orestia (Orestia I-Agamemnon, Orestia II-Choeforele si Orestia III -Eumemenidele) sunt de o mare originalitate si au fost primite cu entuziasm peste hotare, ca si alte lucrari precum Oedip la Colonos, Arcade sau Aceasta nu va primi Premiul Nobel. Din muzica vocala Cantata festiva pe versuri de Pablo Neruda, Chipul pacii dupa Paul Eluard, Monumentum I versuri de Nichita Stanescu si poemul Numai prin timp, timpul poate fi cucerit, versuri de T.S. Eliot, pentru bariton, orga, patru tromboni si gonguri. Am mentionat aceasta ultima lucrare pentru a evidentia originalitatea componentei ansamblului instrumental ce se vadeste si in concertele pentru orchestra si instrumente diverse : pian, alamuri si percutie, saxofon, acordeon. Masura mare a dat-o Aurel Stroe in piesele orchestrale din ultimul timp in care s-a folosit de logica matematica, teoria multimilor, calculul cu diferente finite, a aplicat sirul lui Fibonnaci si a inventat muzica morfogenetica. Specialistii spun ca este vorba de compozitii de inalta calitate, inovatoare, dar pentru melomanul mediu toate aceste inovatii compozitionale nu sunt perceptibile dar muzica curge normal, poate sa placa, uneori poate la inceput criptica, dar care isi dezvaluie secretele dupa mai multe auditii.

Doru Popovici (n.1932) este o figura singulara in cultura romaneasca prin multitudinea de preocupari si realizari de certa valoare in domeniul componisticii (muzica simfonica, vocal-simfonica, de camera, corala, vocala), al muzicologiei (monografii de muzicieni, istoria muzicii, cronici, recenzii de publicatii in domeniul muzicii, pedagogie muzicala, prezentari de programe si discuri, cicluri de conferinte la radio, mii de articole), scriitor cu talent literar si poet, care a scris textul unui numar considerabil de versuri pentru corurile si muzica vocala compusa de el. Om de larga cultura a tinut sa omagieze in muzica simfonica, corala si camerala, mari figuri ale istoriei noastre (Burebista, Oda lui Mircea cel Mare, Omagiu lui Balcescu, Omagiu lui Brancoveanu), compozitori importanti (In memoriam Ciprian Porumbescu, Iacob Muresianu, Omagiu lui Cucu), dar si straini (Omagiu lui Palestrina, lui Verdi, lui Bach, In memoria lui Richard Wagner). Larga deschidere se vadeste in omagiile aduse marilor nume ale literaturii si artei romanesti (In memoriam Marin Preda, In memoriam Fundoianu, In memoriam Tristan Tzara, Omagiu lui Sadoveanu, Lucian Blaga, Mariana Dumitrescu, Omagiu lui Ion Tuculescu, Rugaciune pentru Caraion, Madrigalul Eminescu) si scriitori straini (Omagiu lui Eugeniu Montale). Emotionanta este si latura umana vadita In memoria victimelor de la Auschwitz. Nici plaiurile indragite nu sunt uitate ca in Omagiu Orasului Brasov, Omagiu Orasului Resita, Omagiu Manastirii Arnota, Madrigal pentru Cetatea Targovistei. Am facut aceasta mare enumerare pentru a arata dimensiunea culturala si nationala a lui Doru Popovici.

Urmeaza sa prezint si celelate reusite componistice care cuprind patru simfonii: Simfonia a II-a -Spielberg, Simfonia a III-a Bizantina, Simfonia a IV-a In memoria lui Nicolae Iorga, poemul pentru tenor si orchestra In marea trecere pe versuri de Lucian Blaga, cantata Porumbeii mortii, pe versuri de Ion Pilat, Poemul coregrafic Nunta, doua opere importante: Prometeu pe un libret de Victor Eftimiu si Mariana Pineda dupa Federico Garcia Lorca dar si altele, nereprezentate inca Intalnire cu George Enescu, Giordano Bruno, Prostituata. De adaugat un numar impresionant de piese de muzica vocala si mai ales de muzica corala. In ce priveste stilul operei lui, Doru Popovici, dupa un inceput dodecafonist, influente impresioniste si expresioniste, s-a fixat pe o scriitura modala moderna, avand doua surse importante de inspiratie : melosul autohton pe care l-a folosit in numeroase lucrari, unele dedicate chiar regiunilor tarii (Pastorale din Oltenia, Pastorale transilvane, Pastorale banatene) si muzica bizantina cu influente clare in numeroase lucrari dar mai ales in piesele specifice, de exemplu Simfonia a III-a - Bizantina, Sonata bizantina pentru vioara solo, Sonata bizantina pentru violoncel solo, Sonata bizantina pentru oboi solo, Fresca bizantina etc. In totalitate, opera lui Doru Popovici este accesibila, mai ales celor obisnuiti cu muzica moderna, fiind consistenta, dramatica, melodicitatea ei specifica ramanand in cadrul unui modernism moderat al celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea.

Liviu Dandara (1933-1991) este unul din cei mai consecventi autori de muzica de avangarda. A scris cantate (1907, Cetire pentru cenotaful lui Decebal), muzica simfonica (Simfonietta lirica, Suita pentru orchestra, Expresii umane, Spatii etc.), un foarte mare numar de piese de muzica de camera pentru mai toate instrumentele de suflat. S-a inscris printre importantii compozitori avangardisti prin utilizarea in foarte multe piese a mijloacelor moderne electroacustice, scriind muzica eletronica, pentru banda magnetica, cu utilizarea amplificatoarelor. A ramas totusi adesea in cadrul muzicii modale clasice, cautand o puritate si simplitate a expresiei. Dovada sunt cele Trei stari despre liniste (Linistea adancului, Linistea inaltului, Linistea linistii ) dar are si reversul ei in Quadriforiu, patru linii paralele de sunete aruncate in spatiu de catre un pian modulat. De altfel, autorul s-a ocupat intens cu muzica electronica si pe banda magnetica tehnica, utilizata si pentru muzica de camera: Timpul suspendat, Affectus memoria, Fresca, Interferente, care sunt greu de inteles caci sunt cam in afara muzicii.

George Draga (.1935-2008) a fost un autor prodigios : in anul 2005 a realizat 12 titluri noi de opus-uri, in 2006 are 17 iar in 2007 are 11 titluri noi. Din bogata lista de lucrari mentionez 13 simfonii (ultima din 2008), Uvertura de concert 1 si II, Suite de dansuri populare din diferite zone ale tarii (Maramures, Bihor, Crisana, Transilvania, Banat, Brasov), sase cantate (Cantata de Craciun, de Anul Nou, Cantata lirica, Festiva, Rustica), Concert pentru orchestra de coarde si pentru diferite instrumente cu orchestra (pian, fagot, corn, flaut, vioara, oboi, pian). O lucrare captivanta este poemul simfonic Sarmizegetusa, in care este descrisa sonor invazia trupelor romane, lupta cu dacii si instaurarea unei noi ordini. De adaugat la lista opusurilor muzica de camera, coruri si muzica vocala. In ultimul timp (2007) a realizat variatiuni pe teme de Händel, Orlando di Lasso, Palestrina, Sabin Dragoi si pe tema unui vechi colind romanesc. Muzica lui G.Draga este in general tonala, dar face apel si la cromatisme, nu lipseste nici neoclasicismul (Divertisment in stil clasic pentru orchestra), nici heterofonii si nici clusterele. In ori ce caz este un autor interesant ce trebuie ascultat.

Nicolae Brandus (n.1935), ca mai toti tinerii compozitori ai generatiei anilor '60, dupa terminarea Universitatii de Muzica, a urmat cursurile de vara de Muzica Noua de la Darmstadt cu corifeii muzicii moderne, ceea ce l-a indreptat de la inceput spre noile teorii ale muzicii contemporane. Primele lucrari au fost in domeniul vocal-simfonic: Simfonia-Balada, din care prima parte dateaza din 1964 si este cea mai cunoscuta, Pintea Viteazul, apoi cantata Domnisoara Hus pe versurile lui Ion Barbu din 1970 si a revenit la genul vocal-simfonic in 2002 cu Oratoriul pentru cor barbatesc, tenor, soprana solo si ambianta electronica. S-a preocupat mult de muzica de scena, realizand opera-pantomima Logodna dupa poemul ,,Strigoii" de Eminescu, La Tiganci dupa nuvela lui Mircea Eliade, Kitsch-N, teatru instrumental pe un poem de Ion Barbu, Infrarealism - teatru instrumental pentru clarinet, voce si pian, Languir me fai - teatru instrumental pentru un percutionist pe versuri populare, Prolegomene I,II,III, Danila Prepeleac teatru instrumental cu tenor si instrumente, Ouvedennerode - teatru instrumental pentru saxofon si banda magnetica dupa un poem de Ion Barbu, Bizarmonia - teatru instrumental pentru sase interpreti si banda magnetica. In domeniul muzicii simfonice lista este scurta dar titlurile sunt incitante : Phtora I, Antriphonia, Monodie I si Polifonie IV pentru orechestra de camera si banda magnetica, Concertul I si II pentru pian si orchestra, Sin Eu Phonia I - simfonie pentru banda, 2 orgi si orchestra, Tubulatures pentru orchestra de flaute. Muzica lui este cantata peste tot in lume (in principalele orase din 30 tari) si face parte din Comitetul executiv si national al Societatii internationale de muzica contemporana (SIMC).

Mihai Mitrea-Cerlarianu (1935-2003) a studiat la Academia de Muzica din Bucuresti si a inceput sa dea la iveala compozitii diverse, incepand de la varsta de 22 ani (Sonate pentru pian, apoi Variatii pentru orchestra) si cantata Cantecul stelelor pe versuri din lirica precolumbiana traduse de Lucian Blaga. Curand insa isi arata adeziunea la formele moderne de scriere, dand la iveala Convergente III - Ideofonie M, care este muzica aleatorica. In 1969, Mitrea-Celarianu s-a stabilit definitiv in Franta unde, a continuat sa aprofundeze muzica moderna. El a trecut astfel prin serialism, minimalism si alte stiluri pana si-a stabilit un concept personal componistic bazat pe principiile logicii fractale. Cu ajutorul ei a creat o suma de lucrari camerale pentru diferite ansambluri instrumentale, utilizand adesea benzile de magnetofon si sintetizator dar si un "dispozitiv electroacustic si proector" iar in alta piesa foloseste 3-5 instrumentisti si "idiograme fotografice". A scris si muzica vocala, in care a apelat exclusiv la folclorul romanesc pe care l-a folosit de altfel si in alte lucrari.

Alexandru Hrisanide (n.1936), un pianist de talie internationala, a compus un numar relativ mic de lucrari dar care au atras atentia prin originalitatea si noutatea lor. Astfel, a fost primul pianist roman care a sustinut recitaluri pe un pian preparat. Ca muzica simfonica de mentionat Poem pentru orchestra, Passacaglia pentru orchestra mare, Vers Antiqua, Omagiu lui Euripide. Numarul de lucrari camerale este impresionant (de exemplu, sonate pentru mai toate instrumentele clasice) ca si cele vocale. In compozitiile sale, Hrisanide a imbinat melosul popular romanesc arhaic cu principiile scolii noi de la Viena, realizand o sinteza surprinzatoare, care l-a facut pe un critic francez sa spuna ,,Muzica lui A. Hrisanide ramane un document pretios al avangardei romanesti in care se simte noutatea autentica a fondului spiritual sud-esteuropean".

Mihai Moldovan (1937-1981) a fost un compozitor foarte talentat, din pacate disparut prea tanar, care a lasat insa o mostenire solida in toate genurile muzicale. A fost un pasionat si daruit folclorului romanesc, ceea ce se vede si din titlurile lucrarilor sale : Bocet, Scoarte, Rituale, Obarsii, Cantece strabune, Crochiu pentru un spatiu mioritic, precum si utilizarea instrumentelor folclorice : fluier pastoresc, caval, tulnic, tambal. Nu a ramas strain nici melosului indo-european, african, asiatic, pe care l-a intretesut masurat cu cel romanesc. In ciuda vietii sale scurte lista lucrarilor sale cuprinde umeroase piese simfonice (Vitralii, Vibratii, Rezonante, Omagiu lui Tuculescu, Omagiu lui Anton Pann, Cantemiriana, Memoria Putnei), concerte orchestrale pentru pian, flaut, fagot, contrabas, doua opere (Trepte ale istoriei pe versuri de poeti clasici, contemporani si versuri populare si piesa pentru copii dupa Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print. Sunt apoi numeroase lucrari de muzica de camera si corala, din cea din urma mentionez o foarte amuzanta piesa Parodii pentru Corul Madrigal. In ce priveste stilul adoptat de Mihai Moldovan se pot distinge mai multe etape : cea a cromatismului, a serialismului si neomodalismului, ceea ce nu inseamna ca muzica lui nu este demna de ascultat, fiind de cele mai multe ori accesibila, chiar melodioasa.

Corneliu Dan Georgescu (n.1938) a fost un dedicat melosului popular romanesc, pe care l-a aprofundat teoretic si l-a utilizat in majoritatea compozitiilor sale. El a lucrat timp indelungat in diferite institutii de etnomuzicologie din tara si strainatate, insusindu-si metodele de a patrunde pana la formele arhetipale, la tehnici, la simplificari ce duc la esenta si la utilizari de sisteme de expresie tipic folclorice (haulitul oltenesc, sunetul de bucium). Pentru aceasta s-a eliberat de constrangerile sistemelor clasice de compunere abordand metodele moderne in care a turnat elemente folclorice. Insasi titlurile lucrarilor denota acest lucru: opera Model mioritic si cantatele vocal-simfonice grupate in ciclul ,,Schite pentru o fresca" : Nr.1- Colinde, Nr.2- Subiecte de balada, Nr.3- Et vidi coelum novum pe texte extrase din Apocalipsa lui Ioan. Gruparea pe cicluri este vadita si in lucrarile simfonice, cum este ciclul care cuprinde 10 piese pentru orchestra intitulate ,,Jocuri", care fiecare are un titlu ce reflecta continutul : Motive mamarmuresene, Peisaj bihorean, Jocuri festive, Colaje, Refrene, Pianissimo, Hore lungi, Ecouri de joc, Variantele unui joc, Jocuri multiple, diverse piese simfonice Colaje, Alb-negru, Zig-zag, Imnuri pentru orchestra etc. O alta latura interesanta este pasiunea ,,sonora" a autorului, pentru pictura si culori. A avut o veneratie pentru culori dedicand trei simfonii pictorului Ion Tuculescu (Simfonia I-a Armonii simple, a II-a Orizontale, a III-a Privirea culorilor). Pasiunea pentru culoare si pictura s-a extins si asupra muzicii de camera dedicand cvartetele sale pictorului belgian Piet Mondrian : Cvartetul nr.1 Compozitie in careu cu rosu, galben si albastru, nr.2 Compozitie cu tonuri de culoare pura pe tonuri de culore albasta, nr.3 Compozitie in gri si negru, nr.4 Compozitie in negru si alb, nr.5 Compozitie in linii drepte, Nr.6 Compozitie in triunghiuri si patrate si nr.7 Compozitie cu linii discontinui. Este o performanta cum compozitorul a stiut sa vizualizeze muzical aceasta paleta de desene si culori. El a transpus sistemul si in muzica electronica in Ciclul de 12 studii atemporale si proiecte pentru banda magnetica, ca in nr.3 - Meditatii in rosu, galben si albastru si nr.5- Meditatie in negru si gri. Cele mai cantate dintre lucrarile autorului sunt Motive maramuresene pentru orchestra si piesa pentru orchestra Zig-zag. In ansamblu, lucrarile lui Corneliu Dan Georgescu sunt dezbarate de rigorile clasice si manuieste cu indemanare achizitiile moderne, pe care le imbina rafinat si cu echilibru cu temele de esenta populara. Pacat ca se aude atat de rar.

Cornel Taranu (n. 1934) face parte din grupul de compozitori avangardisti de la Cluj si cu perfectionari in strainatate, cu Messiaen, Ligeti si Bruno Maderna, ceea ce il recomanda ca un avangardist convins. De altfel el a contribuit mult la cunoasterea muzicii moderne europene in Romania si a celei romanesti in strainatate. S-a facut cunoscut si apreciat mai ales prin opera bufa Secretul lui Don Giovanni in care imbina elemente de muzica baroca, clasica, romantica si jazz. A scris opera Oreste si Oedipe iar in domeniul muzicii vocal-simfonice poeme pentru voce si orchestra pe versuri de Lucian Blaga si Nicolae Labis, cantate pe texte latine din ,,Supplex Libellus Valachorum" (Supplex II) si documente de intemeiere a orasului Cluj (Cantus Transylvaniae) precum si Simfonia da Requiem pe texte biblice. A compus pentru orchestra mai multe simfonii (Simfonia brevis, Simfonia pentru orchestra mare, Simfonietta giocosa, Simfonia nr.2 - Aulodica, Simfonia nr.3 - Semne, Simfonia nr.4 - Ritornele) si diverse piese precum Alternante, Racorduri, Ghirlande, Simetrii, XXXXXXXIncantatii, Oglinzi, Rimembranza si concerte pentru orchestra si diverse instrumente: pian (Concert pentru pian, Siciliana-Blues, Prolegomene), clarinet (Cantec lung), violoncel (Cadente concertante), oboi, saxofon (Oglinzi si Sax-Symph), pentru orchestra si 24 flaute (Concerto breve). A scris multa muzica de camera pentru diferite combinatii de instrumente sau instrumente solo (flaut, chitara, contrabas, violoncel, saxofon, viola, oboi lat, de asemenea coruri si muzica vocala. In lucrarile instrumentale a utilizat stilul parlando-rubato, ritmuri libere, improvizatii si elemente din muzica populara, de exemplu flueraturi.

Octavian Nemescu (n.1940) este poate cel mai complex, ca sa nu spun ciudat, compozitor al muzicii avangardiste de la noi. A fost deschis tuturor posibilitatilor de compunere : a fost pentru un scurt timp adeptul unui stil neoromantic, a trecut la incercari de poliritmie, apoi compozitii spectrale, sau de dezintegrare si refacere a seriilor, pentru a se dedica apoi cercetarilor privind modurile muzicilor folclorice din toate locurile, utilizand modelele arhetipale. A scris in toate modurile de compunere : serialism, polistilism, aleatorism, muzica pentru pian preparat si banda de magnetofon. A inventat muzica ambientala (Natural-Cultural - muzica pentru varful unui munte la rasaritul soarelui, Gradeatia - muzica pentru ambianta unei manastiri), pentru banda magnetica, (Trison - muzica in jurul unui templu) pentru banda, (Sonatu(h)r- muzica la amurg in jurul unui lac sau pentru o livada cu pomi). A scris si ,,muzica conceptuala" cu titluri ciudate : Sugestii pentru ansamblu variabil si evenimente multimedia, Regele va muri pentru pentru un solist, ceas si banda, Muzica grafologica pentru ansamblu variabil si banda, Ulyse pentru ansamblu variabil, banda, evenimente multimedia si muzica in miscare. Are un ciclu de ,,Muzica imaginara" : Cromoson - Cantarea obiectelor si Putea-vei singur ? si altul de "muzica pentru ritualuri de practicare individuala si intima" (Metabizantinirikon, Centrifuga, Alpha-0mega, Presimfonia, Plurisimfonia, Post-simfonia) si Nonsim-fonia cu 1.Ritual colectiv in jurul unui lac si 2.Ritual individual si intim, cu muzica imaginara, intr-o perioada de cinci luni. Cel mai ciudat este insa ciclul orelor, care cuprinde piese pentru diverse asociatii de instrumente si banda ale caror titluri le reproduc doar pentru ciudatenia lor : Cvartetul de coarde pentru miezul noptii, Quindeci-mortuorum pentru ora 1 noaptea, Negantidiadua pentru ora 2 noaptea, Phosis- TripercMetaMor pentru 3 dimineata, Septuor pentru ora 4 dimineata, Quintabeit pentru ora 5 dimineata, Beltsonorum pentru ora 6 dimineata, Beltintervallum pentru ora 7, Beitrisonum pentru ora 8, RouaUrauror pentru ora 9, Oua pentru ora 10. Toate "orele" sunt pentru diverse instrumente, banda si uneori si voce. Ciclul a fost completat cu piesa orchestrala A=1pentru amiaza prezentata in premiera in 2005. Dintre alte lucrari orchestrale citez : Non Simfonia V, Presimfonia VI, Plurisimfonia I, Postsimfonia II, Patru dimensiuni in timp, Finaleph iar din muzica de camera FinalphaPentAbsorbOR, Pinalpha, Spectacol pentru o clipa, Centrifuga. Cum trebuie intelese toate acestea sunt explicate chiar de autor in programele de sala ale concertelor si reproduc un exemplu in carte la Capitolul 6, pag. 139.

Costin Cazaban (1946-2009), dupa studii si activitate in Romania a emigrat in Franta, unde a decedat. Dupa studii aprofundate cu corifeii modernismului din Franta (de exemplu Ianis Xenakis) si a audiat cursurile de la celebra scoala de muzica contemporana de la Darmstadt, a elaborat un sistem de compunere bazat pe logica filosofului roman Stéphane Lupascu, dezvoltand dualitati precum real/ireal sau compunere/descompunere. Dintre lucrarile lui mentionez piesa pentru orchestra Natural iar dintre piesele de muzica de camera, in care a excelat, Natura moarta cu instrumente si compozitor, actiunea scenica Notorius, Deus ex machina. Nu pot avea nici o parere asupra muzicii lui, deoarece la noi nu s-a cantat aproape niciodata.

Pe Liana Alexandra (n.1947) am trecut-o in randul compozitorilor de avangarda prin utilizarea matematicii in compunere, a tehnicii repetitive, utilizarea motivelor bizantine sau folclorice romanesti, din care rezulta linii melodice sugestive, lirice si meditative. Are la activ 7 simfonii (Simfonia nr.III - Diacronii-Armonii pentru pacea lumii, Simfonia nr. IV Ritmuri citadine) etc., concerte orchestrale pentru clarinet, pian, viola si flaut, pentru pian la 4 maini si alte piese simfonice. Pentru scena a scris feeria muzicala Craiasa zapezii dupa Hans Cristian Andersen, opera Mica sirena, tot dupa Andersen, si opera cu iz politist In labirint, dupa un roman a lui G. Arion, toate inteligibile si melodioase. Este mai ales o maestra a muzicii de camera, compunand pentru diverse combinatii de instrumente dar se remarca predilectia pentru cele de suflat si mai ales pentru clarinet. Compozitiile Lianei Alexandra sunt in general accesibile celor care au un oarecare antrenament cu muzica moderna, de cele mai multe ori nu poate fi fredonata, dar la o ascultare repetata isi dezvaluie logica si poate chiar sa placa. In ultimul timp compozitoarea a abordat si tehnici avangardiste (de exemplu utilizerea procedeelor matematice), dar trebuie in primul rand sa cunosti bine citirea partiturilor pentru a patrunde subtilitatile compozitiilor. Liana Alexandra este bine cunoscuta peste hotare si apreciata pe plan mondial ca una din importantele compozitoare de muzica noua.

Calin Ioachimescu (n.1949), pe langa absolvirea Conservatorul bucurestean, a urmat Cursurile de vara pentru muzica de la Darmstadt si apoi un stagiu de informatica la Institutul de cercetare si coordonare acustica-muzicala (IRCAM) de la Paris si la alte institutii in domeniul electroacusticii muzicale. Asa se face ca a fost inginer de sunet la Radioteleviziunea Romana, apoi Directorul Studioului de muzica electroacustica al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor Romani. In calitate de compozitor a avut o predilectie pentru muzica cu instrumente de suflat (de exemplu Concert pentru patru tromboane, doi contrabasi si orchestra) dar mai ales in muzica de camera unde majoritatea pieselor sunt pentru suflatatori si banda magnetica.

Costin Miereanu (n.1943) a absolvit Conservatorul de la Bucuresti, apoi s-a mutat la Paris devenind cetatean francez. A studiat cu Pierre Schaeffer, Henri Pousseur si la Schola Cantorum, da un doctorat in semiotica muzicala si altul in stiinte umane si ocupa diverse posturi in invatamant, fiind solicitat de mai multe universitati straine. A strabatut aproape toate curentele avangardiste : serialism, aleatorism, muzica electronica etc. A scris un mare numar de lucrari simfonice si de camera care nu s-au cantat la noi fiind un transfug, dar este prezent la toate festivalurile din strainatate fiind foarte apreciat. A lansat reprezentatii in care a imbinat muzica pe viu cu proiectii de diapozitive, de filme, benzi magnetice si sunete reale, voci etc. La noi mai apare la Festivalurile de muzica noua dar este de neiertat ca Radiodifuziunea romana continua sa ignore numele de mare rezonanta in strainatate (Miereanu, Cazaban, Horatiu Radulescu si Mitrea-Celarianu)

Horatiu Radulescu (1943-2008) a urmat Academia de muzica la Bucuresti dar imediat dupa terminarea studiilor a plecat in 1969 in Franta, unde a dobandit dupa cinci ani cetatenia franceza. In 1970 a inceput sa frecventeze celebrele cursuri de muzica moderna de la Darmstadt, unde a avut profesori pe Stockhausen, Cage, Ligeti si Xenakis iar la Köln a lucrat cu Kagel si Ferrari, apoi a studiat muzica asistata de computer la Paris, la IRCAM. Cu astfel de legaturi este clar ca nu putea sa se situeze decat pe baricada avangardistilor, dezvoltand chiar o noua ramura, muzica spectrala. Incepand din 1970 a fost invitat la toate marile festivaluri europene, fiind considerat unul din importantii avangardisti contemporani, probabil peste hotare, cel mai cunoscut compozitor roman dupa Enescu. Muzica lui Horatiu Radulescu este greu de inteles pentru ca se bazeaza pe notiuni dezvoltate de el, muzica spectrala si plasma sonora (sound plasma), ceea ce inseamna ca muzica se afla intr-un flux continuu, articulat prin aparitia sau disparitia unor componente spectrale, in care chiar zgomotul joaca un rol. Consideratiile filosofice merg mai departe dar oricum rezultatul a fost considerat de la inceput extravagant. Cum poate fi perceputa muzica lui Horatiu Radulescu de melomanii nescoliti nu pot sa spun caci nu am auzit niciodata vreo piesa de el. Citez totusi cateva din cele mai cunoscute : Taaroa, A doini, Angelo divino, Potop pentru originile eterne (muzica plasmatica pentru ansamblu), Inainte ca universul sa fi fost creat. Exista si ciudatenii in compozitiile create, ca de exemplu Rugaciunea bizantina pentru 40 flautisti sau Ultima liniste pentru 34 voci de copii la monocor sau Dr.Kau Hong's Diamond Mountain VI pentru 61 gonguri spectrale si vioara solo. In ce priveste timpul si desfasurarea pieselor, Credo pentru 8 violoncele dureaza 55 minute, in timp ce piesa Wild inantesimo tine aproape doua ore. La unele compozitii a facut proiectii pe 19 ecrane si a folosit 4400 diapozitive. Timpul va decide daca este vorba de teribilisme sau acestea sunt formele de arta muzicala ale viitorului.

Iancu Dumitrescu (n.1944) este considerat unul din importantii inovatori ai muzicii contenmporane. Dupa studiile facute la Conservatorul bucurestean (unde a pus bazele studioului electronic impreuna cu Aurel Stroe), a continuat in Germania cu Sergiu Celibidache, insusindu-si temenic dirijatul si principiile fenomenologiei filosofului Husserl. Acestora a incercat sa le dea o expresie muzicala, pe care a aplicat-o cu consecventa in toate lucrarile sale. A fost un inovator indraznet, original, neconventional, experimentand tot felul de posibilitati de a patrunde mai adanc in esenta muzicii. A initiat si utilizat muzica acusmatica (folosirea in cadrul unei dezvoltari muzicale instrumentale a muzicii preinregistrate pe banda de magnetofon) sau a muzicii electroacustice (crearea de sunete prin mijloace electrice ,,pe viu", pentru completarea ansamblului sonor). Este considerat unul din promotorii muzicii spectrale. Cu aceste inovatii s-a desprins de rigorile serialismului sau de libertatile aleatorismului creand o estetica personala, in care a realizat o sinteza intre traditiile vestice si specificul melosului romanesc, ritmic si temporal. Acest fapt face ca muzica lui Iancu Dumitrescu, in ciuda fundalului filosofic si a discursului neconventional, sa fie de cele mai multe ori accesibila, osciland intre placut, impresionant si elemente arhetipale. Creatia lui Iancu Dumitrescu cuprinde peste 100 de opus-uri. Dintre ele amintesc ca muzica simfonica Apogeum pentru 22 suflatori si trei grupe de percutie, Basoreliefuri simfonice, Aulodie mioritica I, II, si III, Apogeum si un numar considerabil de piese de muzica de camera pentru diverse combinatii de instrumente, intre care predomina percutia si contrabasul, dar nu lipsesc pianul preparat, trei fierastrae, banda magnetica, placi metalice vibratoare, muzica acusmatica, sintetizatoare si ,,muzica pentru instrumente si obiecte manufacturate". Un palmares care da de gandit dar mai ales de auzit.

Ulpiu Vlad (n.1945) a lucrat un timp, dupa terminarea Conservatorului, la Institutul de Etnologie si Dialectologie, ceea ce l-a indreptat spre studiul aprofundat al melosului romanesc pe care l-a utilizat apoi in unele din creatiile sale muzicale. A scris in domeniul simfonic Simfonia I - Drum in lumina, Simfonia II - Din inima noastra, Simfonia brevis - Inscriptii in inima. Este autorul a doua cicluri ce are fiecare un mare numar de piese. Astfel, ciclul ,,Vise"cuprinde Vise I si II, Jocul viselor I si II, Din bucuria viselor, Lumina viselor si Poetica viselor pentru orchestra, iar pentru diferite ansambluri de camera Din lumina viselor, Dincolo de vise I,II,III,IV, Bucuria viselor II si III, Secretul viselor I,II, III, Legenda viselor, Timpul viselor, Taina viselor I,II,III, Scanteiera viselor, Din lumina viselor, Impletirea viselor I,II,III, Trei structuri din vise. Ciclul al doilea, ,,Rezonante", cuprinde piese dedicate culorilor. Pentru orchestra, Rezonante pe fond pal iar pentru ansambluri camerale Rezonante pe fond alb,. pe fond verde,.pe fond bleu I si II, iar pentru muzica electronica Rezonanta pe fond rosu I si II, Lumina rezonantelor albastre I si II, Gri si rezonante, Alb si rezonante. Lucrarile camerale sunt trio-uri, cvartete, cvintete, punand in joc in diferite combinatii aproape toate instrumentele de suflat si coarde, dar si saxofonul, banda magnetica si multa percutie.

Adrian Iorgulescu (n.1951) este greu de plasat in tabloul muzicii romanesti contemporane deoarece este in cautarea unui limbaj modern, dar fara exagerarile avangardismului, ramanand si apropiat modalismului diatonic, ceea ce duce la o muzica acceptabila. A compus in mai toate tipurile de muzica, diferentiind piesele stilistic dar formand totusi o unitate specifica ce-l caracterizeaza pe autor. Cu mult umor abordeaza savuroasele texte ale lui Caragiale in opera Revolutia (= Conu Leonida fata cu reactiunea) si cantata Mosii, in muzica simfonica a dat la iveala Trei simfonii, un ciclu orchestral intitulat Ipostaze : I- Concert pentru pian si orchestra, II- Concert pentru clarinet, coarde si percutie, III- Concert pentru violoncel, suflatori si percuti si IV-Concert pentru trei grupe de percutie. A compus si alte lucrari ca de exemplu Semnale, piesa pentru orchestra mare precum si muzica de camera (cvartete, cvintete, sonate etc.), muzica corala si vocala. A. Iorgulescu este un compozitor cu o opera solida, echilibrata si de perspectiva.

Violeta Dinescu (n. 1953) este o compozitoare cu majoritatea lucrarilor create in Germania unde activeaza de multi ani, cele mai multe fiind scrise, prezentate si tiparite acolo, unde este foarte apreciata facand parte din asociatii ale compozitoarelor din diferite tari. La noi este o prezenta notabila fiind, impreua cu cativa colegi, sustinatoarea festivalurilor de muzica noua. A scris muzica de scena, simfonica (de exemplu Achrostichon, L'ora X) dar mai ales de camera, pentru aproape toate instrumentele, solo, duete, trio-uri, cvartete, cvintete, sextete, muzica corala, vocala si experimentala (pentru sintetizator). A repurtat un succes remarcabil cu scrierea muzicii pentru filmul mut a lui E.W. Murnau din 1931 Tabu, care a fost reluat in intreaga lume cu muzica adaugata acum.

Sorin Lerescu (n. 1953) este un compozitor prolific al avangardei care a trecut prin toate genurile muzicale importante. In muzica de teatru a creat o opera extrem de originala, Urmuzica dupa poemul, si el de avangarda, Fuchsiada de Urmuz, din care nu a scapat nici umorul, nici ironia, nici sarja. In muzica vocal-simfonica a dat doua cantate iar in muzica simfonica patru Simfonii (dintre care ultima cu orga), piesele Ambiente, Modalis I si II (ultima este un concert pentru flaut si orchestra) si Sax-Concerto pentru saxofoane si orchestra. Creatia camerala este foarte bogata, in cele mai variate forme de combinare a instrumentelor: de exemplu pentru 6,7,9 instrumentisti, pentru grupuri de percutie, pentru tromboane si percutie, pentru ansamblu instrumental si banda, precum si pentru instrumente solo (clarinet, vioara, pian, orga, flaut, contrabas, violoncel). In ansamblu, muzica lui Sorin Lerescu se situeaza in primele linii ale avangardei romanesti, fara se fie complet eliminata cantabilitatea, ceea ce o face accesibila.

Liviu Danceanu (n.1954) are la activ un inventar modest de lucrari : in domeniul simfonic doua simfonii, nr.1 Quasisimfonia si nr.2 cu solisti si cor, diverse piese precum si concerte instrumentale cu orchestra pentru clarinet, fagot, trombon sau percutie. Are in schimb un mare numar de lucrari camerale, de la cele scrise pentru cate un instrument (chitara, clarinet, percutie, pian, mandolina, ori instrumentele cu arcus), la duete, trio, cvartet etc. pana la septet, dar are si piese petru banda magnetica si pentru sintetizator. Este un avangardist si are meritul de a fi infiintat si condus "Atelierul de muzica contemporana Archaeus" care a fost si este un factor de cunoastere si de dezvoltare a muzicii noi in Romania fiind un adevarat ferment prin ce scrie, ce organizeaza si compune.

Serban Nichifor (n.1954) este un excelent violoncelist dar mai ales un fertil compozitor, avand la activ sase simfonii : Simfonia I-a in care foloseste si banda magnetica, Simfonia a II-a - Via crucis cu tenta evident religioasa avand rezonante de colinde romanesti, urmatoarele doua fiind rezultatul unei calatorii in SUA, Simfonia a III-a - De la est la vest si Simfonia a IV-a - De la vest la est, in care descrie extraordinar de colorat fragmente de locuri si peisaje americane. Ele sunt foarte expresive, cu parti line, melodioase sau zbuciumate, dramatice cand descrie peisaje infioratoare (Canionul Colorado), amuzante cu jazz nebun (Disneyland) sau pastise ironice (Fanfara Universitatii din Michigan) etc. Numai cine a vazut aceste locuri poate savura si intelege perfectul colaj dintre muzica si peisaj, ingeniozitatea, umorul si momentele lirice ale privelistilor. Personal consider aceste doua simfonii adevarate capodopere de traire si exprimare autentica. Simfonia a V-a (Pro patria) patriotarda, cu cor, Simfonia a VI-a (Arcuri in timp) si Simfonia a VII-a (Cello memorii) sunt la fel de melodioase si placute, in ciuda complexitatii lor. A compus piese sinfonice intre care Constelatii, Bolero turcesc si mai multe cantate omagiale precum Izvoare 2005, Gloria Heroum Holocausti, Remnember si Cries from Earth to the Heaven, dedicate martirilor Holocaustului si un Recviem inchinat tinerilor cazuti in timpul revolutiei anticomuniste din 1989. Oratoriul de Craciun si Messa da requiem ne prezinta alta fata a autorului, cea profund religioasa (este licentiat al Institutului teologic), ce se vadeste si in piese camerale cu influenta bizantina (Variatiuni baroce, Poem bizantin, Mezoomkion, Un poem bizantin). In afara mai multor lucrari pentru ansambluri de camera (duo, cvintet, sextet), muzica vocala (Pisicile din Vatican dupa versuri de Mircea Dinescu). De subliniat lucrarile de teatru liric : eterica opera Domnisoara Cristina dupa nuvela lui Mirecea Eliade, opera Talaria dupa Etienne De Sadeleer si Martirul Sfantului Claude Debussy, pe un libret propriu al autorului dupa corespondenta marelui compomizor. Muzica lui Serban Nichifor este modala-europeana, accesibila, in fond un neoromantic, ceea ce nu imseamna ca este departe de elementele moderne ale secolului al XX-lea: utilizeaza vibrafonul si saxofonul (in piesa Chimaero), pianul preparat, muzica electroacustica, jazz (Sonata rag-time), dar nu uita nici melosul autohton (ciclu de colinde si Batuta pentru percutie). Compozitiile sale sunt uneori neoromantice (de exemplu primele patru simfonii), dar si moderne, indraznete, originale, ca de exemplu Sonata Rag-Time, sau Fiorduri pentru vioara si banda de magnetofon. Alte compozitiie sunt ciudate (Aurora borealis, Anamorfoze). In ultimul timp a adoptat un nou procedeu, Poemul video-muzical (de exemplu Strigate de la Pamant la Cer sau Ca un vis, Parisul). In orice caz, un compozitor fascinant, care merita sa fie ascultat, caci prefigureaza un viitor al muzicii reintrat pe un fagas mai apropiat de ceea ce stim, ascultam cu placere si iubim.

Dan Dediu (n.1967) este unul din cei mai cantati si apreciati tineri compozitori romani avand la activ o creatie considerabila: patru simfonii (I-a Lumini secrete, a II-a, a 3-a Capriccioso, a 4-a cu vioara obligata), concerte (pentru pian, saxofon si viola), diverse piese simfonice (Ornamnta, Motto-Studien, Tabula angelorum, Narcotic spaces, Hypercardia, Mantreana, Frenesia, Verva, Grana), trei cvartete de coarde, patru sonate pentru pian, trio-uri, octete si piese pentru diferite instrumente. Un loc deosebit il ocupa opera de camera Münchhausen-Domnul minciunilor pe baza unei povestiri clasice germane, lucrare plina de verva, umor, farse. Este unul din animatorii miscarii muzicale moderne organizand festivaluri, concerte, sustinand prelegeri, scriind articole etc. Este poate cel mai activ si entuziast propovaduitor al muzicii contemporane de la noi. Este incepand din 2008 Rector al Universitatii de Muzica.

Din generatia care s-a nascut in a doua jumatate a secolului al XX-lea este de remarcat o pleiada de compozitoare talentate, toate inscrise in falanga avangardistilor, prezente in festivalurile de muzica noua, nationale si internationale. Mai toate si-au dedicate compozitiile mai ales muzicii de camera, dar din pacate lucrarile lor nu se canta aproape niciodata in concerte sau la radio si sunt arareori inregistrate pe CD-uri. De aceea sunt greu de apreciat, asa ca nu pot decat sa fac aici o enumerare, si daca am uitat pe cineva, rog sa ma ierte dar sa nu ierte institutile carora le revine sarcina sa se ocupe mai intens de difuzarea muzicii noi si de tinerele talente care li se devoteaza. Iata lista cu cate un exemplu de lucrare: Maia Ciobanu (n.1952) - cantata Pamantul trebuie sa traiasca, Irina Hasnas (n.1954) - Vestitorul luminii pentru ansamblu cameral, Carmen Carneci (n.1957)-Cantecul dragonului rosu pentru clarinet si 6 percutionisti, Violeta Vosganian (n.1961) - Recviem, Ana Maria Avram (n.1961) - Incantatie pentru viola si orchestra si Irinel Anghel (n.1969) - Tinerete fara batranete.

Capitolul 4

NOTE CEVA MAI USOARE

Vesel nu poate fi decat in raport cu trist, frumos in raport cu urat iar usor in raport cu greu, si aceasta chiar daca este vorba de muzica. Exista asa dar o muzica usoara numai daca exista si una grea. In ce priveste muzica ,,grea" am discutat anterior definirea ei, asa ca ramane sa imi exprim opinia despre cea usoara.

- O prima carateristica a ei ar fi ca este inteleasa de toata lumea. Oare ? Sunt convins ca Mica serenada nocturna de Mozart o intelege absolut oricine, chiar si cei care nu au nicio pregatire muzicala prealabila, dar nimeni nu o considera ,,muzica usoara". In schimb, numeroase piese de jazz ce intra in muzica usoara (si voi reveni asupra jazz-ului) nu sunt tocmai usor de inteles.

- Muzica usoara este in primul rand ritm. Dar Bolero-ul de Ravel nu are ritm ? Si nu este muzica usoara.

- Muzica usoara este cantabila, o poti fredona de la prima auzire. Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven nu este cantabila, nu-ti ramane in ureche si in minte, nu poti s-o fredonezi ? Ce sa mai spun de liedurile lui Schubert, de valsurile lui Chopin sau dansurile ungare de Liszt, care intrunesc toate atributele propuse mai sus pentru muzica usoara, dar nu sunt muzica usoara.

- Inca un atribut al muzicii usoare este faptul ca este cea pe care se danseaza. Totusi, exista numeroase compozitii de muzica usoara dupa care nu se poate dansa (majoritatea pieselor de jazz, muzica progresiva, multa muzica pop sau rap). Exista in schimb numeroase piese in ritm de dans, de exemplu valsuri, care nu sunt muzica usoara (cel din Simfonia a IV-a si din baletele de Ceaikovski, din Simfonia fantastica a lui Berlioz, valsul-fantezie a lui Glinka si multe altele) sau tango-ul (vezi cel de Albeniz), dar nimanui nu-i trece prin minte sa considere valsurile dinastiei Strauss ca facand parte din muzica grea, clasica. Si nici penibila incercare a lui Astor Piazzola de a legitima tango-ul ca muzica clasica nu a reusit. Dar faptul ca muzica usoara este sau nu dansanta are o poveste mai lunga. In secolele XVII-XIX in saloanele nobiliare se dansau menuet, gavota, bourrée, giga etc. si care, la vremea aceea, constituiau muzica de dans, usoara, dar nimeni astazi nu le mai considera ca atare. Ele au fost preluate de compozitorii preclasici (Bach, Couperin, Rameau si multi altii), care le-au introdus in suite, opere, balete iar in secolul al XX-lea de catre compozitorii care s-au inregimentat in curentul neoclasic (de ex. Enescu in Suita a II-a pentru orchestra). Se pare ca exista tendinta de istoricizare a muzicii usoare care cu vremea se ,,clasicizeaza" si trece in tabara adversa. Cand dansul respectiv a iesit din moda, suportul muzical a ramas doar ca sa dainuie peste veacuri.

Dupa cum se vede, nici facilitatea de intelegere, nici cantabilitatea sau faptul de a fi dansanta nu sunt criterii suficiente pentru a defini muzica usoara, de a-i gasi caracterele esentiale separatoare de muzica ,,grea". Totusi, linia de demarcatie este intuitiv foarte precisa si nici un muzician sau meloman avizat nu face confuzie, stiind exact unde sa plaseze o anumita muzica. Si asta chiar daca din snobism sau dorinta de originalitate a unui dirijor mai vezi pe afisul filarmonicilor un concert dedicat lui Piazzola sau cate o uvertura gen ,,Vaduva vesela". Sa lasam pentru moment definitiile si esentele si sa ne aplecam asupra categoriilor muzicii usoare actuale.

Trebuie sa fac de la inceput o precizare asupra sferei de cuprindere a termenului de ,,muzica usoara". Sub aceasta eticheta se pune de-a valma jazz-ul, muzica de dans, muzica vocala cu acompaniament instrumental, eventual in ritm dansant, dar nu neaparat, si in care importanta este partitura vocala. Eliminand jazz-ul, putem cuprinde celelalte forme sub numele de muzica de divertisment, ceea ce in engleza se spune entertainment music

Jazz-ul

Aceasta este forma muzicala aparuta in SUA pe la inceputul secolului al XX-lea in mediile de negri veniti din Africa si avand drept loc de origine orasul New Orleans. El s-a dezoltat din imnurile religioase numite negro spirituals, la care s-au adaugat alte componente. Blues-ul este o melodie lenta, bine ritmata, melancolica, formata din 3 strofe a cate 4 masuri in care vocea este acompaniata de chitara. In formele mai moderne are ritmul mai alert ce il face dansabil. Ragtime-ul este o muzica sincopata, mai rapida, conceputa initial pentru pian, apoi rolul principal l-au preluat alamurile, saxofonul, chitara si contrabasul. Preluat de cantaretii albi el s-a transformat in stilul dixieland. O componenta specifica jazzului este swing-ul, un ritm bine marcat, nascut din necesitatea de a face jazz-ul dansant. El a devenit chiar un sinonim al jazz-ului si care a dus la amplificarea orchestrei transformand-o in bigband sau jazzband, celebre fiind cele ale lui Duke Ellington, Benny Goodma si Count Basie, care au fost albi dar au folosit instrumentisti negri de mare virtuozitate. Trasatura cea mai definitorie a jazz-ului este insa partea improvizatorica a cate unui instrumentist. El isi face un numar de virtuozitate, chiar daca nu este acompaniat de restul formatiunii, cam la fel cum este cadenta in concertele instrumentale cu orchestra.

In primele doua decenii ale secolului al XX-lea s-a conturat ceea ce se numeste acum jazz-ul clasic, care admitea si vocea umana, uneori doar ca vocaliza, dar mai ales cu text, protagonistul de varf fiind marele artist Louis Armstrong, trompetist si cantaret, cu o voce unica, ragusita, dar de o uluitoare melodicitate si expresivitate. In a doua jumatate a secolului, jazz-ul s-a dezvoltat pe doua directii diferite: cel care se deslantuie intr-o frenezie rar intilnita si care este hot-jazz (fierbinte) devenit dupa 1950 bebop si practicat de exemplu de Milles Davis, Charlie Parker sau Dizzy Gillespie, si cel domolit, reflexiv, cool-jazz, (racoros) a lui Stan Getz Mulligan, nascut pentru a domoli explozia stilului bebop. Un rol important l-au jucat si solistii vocali, precum Louis Armstrong, Ray Charles, Mahalia Jackson, Ella Fitzgerald, Billy Holliday, Aura Urziceanu si extraordi- narul vocalist Bobby MeFerryn.

Jazz-ul este fara indoiala o noua modalitate a muzicii, creatie a secolului al XX-lea care si-a castigat un loc bine stabilit in cultura universala. El a fost preluat in muzica clasica de diferiti compozitori: Darius Milhaud (Trei capricii raigtime pentru orchestra), Penderecki (Actiuni pentru orchestra de jazz), compozitorul elvetian Rolf Liberman (Simfonie de jazz), Igor Stravinski (Ebony Concerto, Ragtime, Preludiu pentru ansamblu de jazz), Dmitri Sostakovici (Suite pentru orchestra de jazz), care insa nu au nimic comun cu jazz-ul, cum am mai spus mai sus) si Jean Michel Jarre. Si la noi sunt compozitori atrasi de jazz, cum sunt Pascal Bentoiu, Dumitru Bughici, Dumitru Capoianu, Serban Nichifor si multi altii care au fragmente de jazz inserate in diverse lucrari sau integrale de jazz. Un loc aparte il are George Gershwin, primul care a imbinat jazz-ul cu muzica simfonica in trei lucrari notabile : Rapsodia albastra, Concertul pentru pian si orchestra in fa si Un american la Paris. Daca este sa judecam in paralel muzica clasica cu jazz-ul, nu se poate sa nu recunoastem ca cel din urma se afla pe o treapta inferioara. El poate transmite, prin cuvintele care insotesc melodia in blues-uri sau cool-jazz, o emotie sentimentala, dar nu estetica, iar muzica in sine este departe de a te cutremura, de a-ti da fiori si a-ti transmite un mesaj inaltator.

Muzica de dans

Este foarte diversificata, a evoluat cu timpul si are poate si o tenta etnica. Nu este vorba de muzica populara (traditionala sau etno cum se spune astazi), ci de cea care a iesit din popor si s-a impus in cercurile culte. Un exemplu sunt mazurca si poloneza, care inca din secolul al XVI-lea au trecut in saloanele nobiliare ca muzica curenta de dans. Tot de natura etnica sunt melodiile spaniole si sud-americane, foarte iubite si practicate pana in zilele noastre. Asa sunt samba (braziliana), rumba, conga, habanera si chha-cha-cha (cubaneze). La inceputul secolului al XX-lea a fost valsul, cu forma lui lenta inventata acum, valsul boston, apoi a aparut tangoul, dans de origine spaniola, raspandit in intreaga lume si pe care compozitorul argentinian Astor Piazzola a vrut sa-l ridice la rang de muzica culta dar fara sa reuseasca sa-l innobileze. Apoi in anul 1912 a aparut in SUA un dans vioi, in ritm de 2/4, fox-trott-ul, care si el s-a raspandit imediat in lume, persistand si astazi ca atare si cu variante noi, in forma mai lenta, slow-fox, sau rapida, quick-step si ultra-rapida, charleston-ul din anii '20. Un deceniu mai tarziu s-a lansat rumba, apoi conga iar dupa cel de al Doilea Razboi Mondial au proliferat tot felul de ritmuri, dar care pot fi inregimentate intr-un adevarat curent, nu numai muzical ci ca Weltanschuung, care a fost numit pop. Ea va forma subiectul unui subcapitol aparte asa ca pentru muzica de dans propriu-zisa imi ramane sa evoc doar cateva. In primul rand rock-and-roll sau, cum se scrie rock'n'roll. Un ritm alert, foarte antrenant, ce cere exercitiu pentru a fi dansat bine. El a cucerit repede lumea, cu exceptia tarilor cu regim comunist unde a fost considerat o expresie a ,,decadentei cosmopolite, burgheze, capitaliste, americane" si a fost interzis. Fiind si cantat, el a creat staruri care au depasit toate cotele de popularitate, cum a fost, si este si acum, la aproape 30 de ani de la moarte, Elvis Presley ,,regele rock-ului". Al doilea dans aparut prin anii '50 a fost twist-ul, tot un ritm alert care cerea o oarecare agilitate, dar care nu a fost prea mult timp la moda. Mai pot fi amintite alte dansuri mambo, cha-cha, dar incepand din anii '70 locul l-au luat diferitele ritmuri pop, freestyle, house dar dansul propriu-zis, ca specie bine circumscrisa, a disparut. Astazi nu se mai danseaza, ci se fac doar miscari, o bataiala din umeri, solduri si maini, lent sau isteric, ce se poate executa individual, chiar fara partener, scopul insasi al dansului, apropierea de o persoana de sex opus, fiind eliminata. De fapt este o isterie colectiva.

Muzica de divertisment

Muzica de divertisment este cel mai greu de circumscris din cauza diversitatii si a intrepatrunderii ei cu jazz-ul si muzica de dans. De fapt este ceea ce se numeste curent muzica usoara. Este cea care se canta pentru a distra publicul, pe scena sau la reuniuni, doar instrumental dar mai ales cu diseur sau diseusa, cantata cu simplu acompaniament de pian, chitara sau cu orchestra de mare anvergura (bigband), fiind prezenta ca muzica de cabaret, de music-hall, de vodevil, de revista, de estrada sau musical, cum se spune astazi.

In muzica vocala 99 % din cazuri textele vorbesc despre dragoste. Variantele sunt infinite : chansonetele frantuzesti (de la tipul vodevil al lui Maurice Chevalier la ,,dramele" lui Marie Lafôret si Jacques Brel), cantonetele napolitane sau la cantecele italienesti (de la racnetele lui Domenico Modugno la siropurile inexpresive tip festival San Remo), sau show-urile englezesti, de la anostele piese tip opereta, (afone, fara noima si ritm), prin uluitoarele inventiuni ritmice si melodice de tip Beattles si pana la slagarele de mare succes de felul celor lansate de Cliff Richards sau Tom Jones. Spaniolii au flamengo iar portughezii fado. Am putea adauga aici si productiile romanesti, de la romantele melodioase tip fin de siècle (de exemplu Jean Moscopol) la cantecele tovarasesti si ,,juste" din era comunista de tipul ,,Badita cu tractorul", la care nu putem insa adauga cele din anii 2000 pentru care limba romana a fost uitata si se canta numai englezeste (vezi festivalurile ,,Cerbul de aur" sau prezentele romanesti la Eurovision). Nu am destinat nici o pagina muzicii populare romanesti dar nu ma pot opri sa amintesc aici numele unei mari artiste in acest domeniu, inegalabila Maria Tanase.

Nu am enumerat desigur decat unele fatete. Fiecare tara isi are specificul sau si mai ca-mi vine sa-l aplic pe Blaga si sa vorbesc de o matrice spirituala stilistica in domeniul muzicii usoare. Nu in elementele folclorice, ci in ansamblul pieselor. La germani chiar si dragostea este in ritm de 2/2. La nordici, frigul impiedica constituirea unor consonante si totul ramane alb si suna cam alaturi. La rusi, o simplitate extrema, sa priceapa tot poporul, cu rezonante de stepa si de atmosfera tovaraseasca la caminul cultural. La unguri, o pretiozitate dospita la marginea Occidentului pe care o dezavantajeaza o limba turanica. La francezi, indiferent de ritm si melodie, se fac confesiuni, mai mult sau mai putin de alcov, sau se abordeaza teme existentialiste. La iberici totul este in ritm antrenant iberic. Iar la romani, tot dragostea, bat-o vina, dar cu of,of,of si tra-la-la.

Muzica usoara de tip cantat face furori, ridica vedete, genereaza suspine si are o mare calitate : este modesta. Nu are pretentii decat sa fie la moda. Si se stie ca ce este la moda . se demodeaza. ! Un an, doi, apoi melodiile dispar cum au aparut, din si in neant. Doar radioul si televiziunea mai aduc aminte la cate o restrospectiva, Mireille Mathieu sau Ion Vasilescu, de marile succese de altadata.

In domeniul muzicii usoare cantate pot fi citate nume mari, si am amintit deja pe Maurice Chevalier si Marie Laforêt, la care adaug pe francofonii Charles Aznavour, Charles Trenet, Yves Montand, Georges Brassens, Gilbert Bécaud, Louis Mariano, Edith Piaff, Joséphine Baker, Nana Mouscouri si pe belgianul, unic prin tragismul cuvintelor dar si al interpretarii, Jacques Brel. Dintre anglofoni a fost voga lui Frank Sinatra, Harry Belafonte, Engelbrecht Humperdink, Tom Jones, Elton John, Simon si Garfunkel. Dar marea revelatie au fost doua formatii engleze ce si-au revendicat prin anii '60 suprematia, Beatles si Rolling Stones, care au castigat un renume mondial, batand la vremea aceea toate recordurile de vanzari de discuri, casete etc. Prin anii '60 a aparut noul termen, pop, care a reprezentat nu numai un tip de muzica, ci un fenomen social cu totul nou si specific pentru a doua jumatate a secolului al XX-lea. Termenul de ,,pop" vine de la ,,popular" si a fost dat tinerilor protestatari postbelici care se razvrateau impotiva societatii a carei dezvoltare dusese la declansarea celei mai mari conflagratii internationale si care adusese numai suferinta si mizerie in lume, invinsilor, invingatorilor si populatiilor neimplicate in lupta, dar care cu totii avusesera de suferit consecinte economice si sociale severe. Acesti tineri nerasi, pletosi, nespalati si nebuni, imbracati pestrit si cam desmatati, protestau impotriva ordinii sociale si a sistemului, pledand pentru negare, nesupunere si anarhie. Strigatul lor de lupta s-a aflat in muzica care respingea stilul si starurile anilor '50 si care reprezentau aripa ,,cuminte" a muzicii usoare derivata din muzica de dans si partial din cea de jazz si care crease nume celebre precum cantareata Billie Holiday, Frank Sinatra, Bob Dylan. Noile staruri au cunoscut o voga si mai mare si au aparut din medii modeste engleze si am amintit pe Rolling Stones si Beatles, la care pot fi adaugate ceva mai tarziu formatiile Bonnie M, Abba, Deep Purple sau Pink Floyd. Curand s-a impus un nume nou, Elvis Presley care a devenit regele noii muzici si de dans, rock'n'roll. Preluat de tineret rock-ul s-a transformat intr-un fel de isterie, in care solistii racnesc cat ii tin corzile vocale, pana la spargerea microfoanelor, pe scena se provoaca explozii cu mult fum iar salile sunt inundate de fulgerele reflectoarelor stroboscopice. Daca Beatles-ii erau mai domoliti (de altfel pentru reclama facuta Marei Britanii, regina Angliei i-a innobilat !), Rolling Stones-ii indemnau la revolta, ca intreaga generatie a acelor ani. Muzica pop a fost considerata ca un produs al unei subculturi rebele, cu aspiratii de stanga, folosita drept cantec de lupta al revolutiilor anilor '60, apoi insa s-a diversificat si au aparut numeroase stiluri : beat, disco, house, punk, puzz, soul, jungle, hard-rock, heavy metals, techno, haouse, hippie-pop, rap, acid, hip hop, raeggae, riff, grunge, breakdans, latino pop, beatmaking etc. numite in general si disco. Ele sunt incadrate in ceeace se numeste muzica sradala (street beat), de fapt ele toate denota o subcultura.

Muzica pop a adus cateva noutati. A devenit o muzica de scena, mai bine zis de pe scena, sau chiar pe stadioane, adunand mii de spectatori, solistii sau ansamblurile, dand spectacole fara sa aiba si dansatori. Din cauza intensitatii la maximum cum se canta, vocea cantaretilor nu se mai aude, asa ca microfonul a devenit indispensabil, ca si sistemele de amplificare cu megadifuzoare. In acelasi timp el a deschis posibilitatea ca ori ce afon sau netalentat in ale muzicii sa apara pe o scena si sa indruge cateva note, acompaniat de zdranganeli la chitara. Asa s-au creat false talente care sunt considerate staruri si au devenit, alaturi de fotbalisti, idolii tineretului din intreaga lume. Nu poti deschide o revista ilustrata sau un ziar fara sa nu afli cine, ce, cu cine, unde, daca, de ce, de cand . (s-a indragostit, face nunta, face un copil, divorteaza, s-a mutat, pregateste sau lanseaza un nou hit etc ( hit = slagar, succes). Vedetele creeaza moda, sunt cele mai bine platite si uneori se implica si in politica, sustinand in America pe cate un candidat sau demonstrand impotiva razboiului din Vietnam, si din Irak, arborand in general vederi de stanga (vezi Joan Baez). Este inutil a cita aici vedetele actuale pop deoarece le stie toata lumea din concerte, de la radio si televizor caci, sa nu uitam, moda pop a creat si videoclipul. Dar nu se poate sa nu amintiesc si cateva nume, precum Tina Turner, Madonna, Prince, Ricky Martin si vedeta vedetelor, care a depasit in popularitate chiar si pe ,,regele rock-ului", Elvis Presley, si anume, pe ,,regele pop-ului", Michael Jackson. Este poate cel mai controversat star, un negru caruia i-a fost rusine de originea sa si prin nenumarate operatii (se pare 18) a vrut cu orice pret sa fie alb. Cel mai desantat dansator, cu gesturi obscene, talentat cantaret dar cu o moralitate dubioasa, fiind tarat ani de zile in procese de comportament sexual aberant ceea ce l-a dus la decadenta, faliment, droguri si moarte. Disparitia lui in 2009 a fost considerata o tragedie mondiala, a inebunit milioane de tineri, si nu numai.

Dintre toate tipurile de muzica la moda subliniez un stil, rap, care nici nu prea este muzica, fiind mai mult o vorbire ritmata cu texte protestatare, imaginata de negri, dar care a trecut acum si la albi. Aceste texte se debiteaza de pe scena, caci nu sunt dansabile, dar incanta tineretul ce-si spune ofurile prin versuri de o lamentabila calitate.

Muzica pop nu este restransa la scena si vedete, ci mai ales la public. Ea s-a nascut in SUA dupa razboi, ca o muzica protestatara pornita impotiva unui sistem cu tot ce cuprinde el, de la suprematia banului la segregarea rasiala, de la superindustrializare la poluare, de la demagogie la climat de violenta, de catre o masa de tineri fara ocupatie, someri, fosti combatanti ce nu-si mai gaseau locul, inadaptabili, fosti studenti satui de invatatura, elevi fugiti de acasa, fete tinere depravate, predicatori dubiosi, sectanti fanatici. Toti invocau lipsa de perspectiva sociala si care, de la impasibilitate, au trecut pe baricade imaginare. Baricade create prin cantece in care se exprima critici, se darama lumi spre a se crea altele mai bune. Presa ,,cuminte" i-a numit beatnici (beatnik = tanar care, printr-o tinuta total neingrijita isi afiseaza protestul fata de societatea de consum) iar presa mai agresiva ,,adunatura de nespalati, nerasi (la moda erau barbosii) pletosi si nebuni" care in decursul timpului au lansat moda punk (cap ras doar cu o creasta de cocos pe crestet), apoi a disparut si aceasta la skinheads (capete rase), costumatie neglijenta, pestrita, sau dimpotriva, pretentioasa, cu pantaloni si veste de piele, camasi cu zorzoane, bratari, cercei, iar cei mai instariti (poate din potlogarii) pe motociclete puternice. Ca public, la spectacole rock sau pop, aplauda frenetic si fluiera, agitand in aer bratele, obicei pe care l-au luat si spectatorii romani considerandu-se astfel la moda si mai americani. Alcoolul nu a fost prea agreat de pop-isti, in schimb drogurile au intrat in obicei, atat la staruri cat si la public : LSD, heroina, cocaina, ,,iarba" cum este numita in jargon, tabletele sintetice extasy. Excesele de tot felul au dus la pierzanie multe nume mari (daca ar fi sa amintim doar pe Elvis Presley, "supremul Michael Jackson" sau pe Jimi Hendricks, cel mai mare chitarist pe care l-a cunoscurt omenirea). Culmea popularitatii ,,stilului" pop l-a reprezentat megaintrunirea de la Woodstock (langa Boston), unde, in ciuda ploii si a frigului, s-au adunat cateva zeci de mii de tineri hippy pentru a asculta, canta ,,love not war" si a intra intr-un fel de transa pop, o isterie si o nebunie colectiva care s-a lasat cu stim noi ce, dar si cu raniti si morti. Dupa o intrerupere de cativa ani, adunarile de la Woodstock s-au reluat pentru a arata ca notiunea de pop nu este numai muzicala, ci reprezinta o adevarata miscare sociala.

De altfel sub acest aspect social trebuie privita miscarea pop, semn al unei decadente ce a cuprins omenirea in a doua jumatate a secolului al XX-lea si care se manifesta, in arta nonfigurativa, in poezia fara rima, ritm, in romanele moderne tot mai incalcite si fara sens, in filosofia pesimismului si a depravarii, in arhitectura tot mai futurista si in modul de comportament social al tineretului, tot mai neconciliant si agresiv, in lipsa de disciplina, de nesupunere, cu fronda in familie, scoala si societate si la o pervertire clara a comportamentului social al tineretului (vezi cresterea infractionalitatii juvenile). Muzica pop are o contributie importanta la toata aceasta dezordine fiind limbajul cel mai direct, simplu de inteles, care se adreseaza simturilor ,,joase" si a modificat cotidianul secolului al XX-lea si a primului deceniu al celui de al XXI-lea. Noul Weltanschaung al acestuia va duce la degradarea civilizatiei actuale, fenomen la care nu putem decat sa asistam neputinciosi daca nu se va schimba ceva radical in sistemul de viata, in procesele educative si in reconcilierea generatiilor sociale, a popoarelor si a intronarii sigurantei fiecaruia pentru viata si bunurile lui.

Merita o mica analiza situatia muzicii usoare si de la noi din tara. Romantele de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea erau agreate ca muzica ,,de salon", unde se dansau insa si ritmurile clasice, mai ales valsul. Apoi in perioada interbelica au aparut vedetele soliste gen Jean Moscopol, Cristian Vasile,Gica Petrescu, Mia Braia, Ion Luican, Nicolae Nitescu, care cantau melodii scrise de compozitori romani precum Ion Vasilescu, Elly Roman, Ionel Fernic, Nicolae Kirculescu, Vasile Vasilache etc. si se dansau tangoul si foxtrott-ul cu variantele sale. Incet au patruns nu numai ritmurile ci si slagarele straine, americane, ce au fost jugulate de dominatia germana din timpul razboiului (fara ca muzica usoara germana sa fie agreata), apoi pustiul comunist de 45 ani de dominatie sovietica (a carei muzica nu a fost nici ea acceptata). Au fost insa numerosi compozitori romani care s-au dedicat muzicii usoare, apreciata de tineret si lume in general, devenita adevarata ,,muzica comerciala" si care a ridicat multe vedete. Intre acestea trebuie mentionat un nume, Sergiu Malagamba, baterist si dirijor de big-band, devenit un simbol al tineretului ce se vroia nonconformist, cu o tinuta lalaie si pantofi cu talpa groasa de crep. ,,Malagambismul" anilor '40 a fost o moda si un fel de fronda la adresa diferitelor oprelisti sociale si culturale si se poate spune ca muzica usoara a anilor aceia a fost una din putinele manifestari culturale mai libere.

O schimbare radicala a adus-o revolutia din 1989 in peisajul muzicii usoare prin disparitia oricarei oprelisti si prin invazia ,,americanismului". Sunt importate toate slagarele, la radio se canta toate hiturile si odata cu apartia filmelor, interzise pana atunci, si mai ales datorita televiziunii, marile vedete devin familiare si odata cu ele si obiceiurile lor. Acum se ridica compozitori si mai ales vedete sau pretinse vcdete. Microfonul si amplificatoarele fac minuni, caci ori cine s-a crezut cu voce si cu talent, (de fapt ambele lipsa), in tinute neglijente, baietii cu barbi si late, de-abia ciupind cateva corzi la chitara iar fetele cat se poate de dezbracate, debiteaza sau urla, fie in engleza stalcita slagare americane sau compozitii autohtone. Acestea sunt de un fel speciale. Daca tineretul vestic protesta si se revolta impotriva unui sistem pe care-l considerau nedrept, (rasism, Vietnam, inarmare, Razboiul Rece, pericol nuclear), pana in 1990 tineretul roman neputand sa protesteze, desi avea motive suficiente, s-a multumit cu cantece tip country pe care au pus balade romanesti (de exemplu ,,A venit un om la poarta"), cantece haiducesti (gen "Andri Popa cel vestit") apoi a preluat poezii clasice de Alecsandri, Eminescu sau Cosbuc si versuri patriotice (,,Aceasta este tara mea si neamul meu cel stramosesc"). Dupa primul impact cu libertatea tineretul s-a deslantuit in comportament: concerte in care se urla pe scena, se lanseaza petarde, iar publicul se agita si el, cu mainile prin aer cu manifestari cat se poate de zgomotase. Toti se declara rock-eri sau metalisti, au un comportament agresiv, iar bautura si drogurile au inceput sa faca tot mai multi adepti. Amintesc ca si rap-ul are adeptii sai in tinerii de cartier care deplang mizeria in care traiesc, dar fara nici o calitate muzicala sau poetica, fapt pentru care nici nu ii ia cineva in seama.

Desigur, nu trebuie aruncat oprobiul peste tot ce este muzica usoara, mai sunt si talente reale caci, in definitiv, poporul are nevoie si de acest gen de distractie. Semnalul de alarma este insa justificat pentru noile generatii, tot mai prezente prin cluburi si mai putin in salile de concert, tot mai mult in café-interneturi si mai putin in biblioteci, tot mai mult in fata televizoarelor si nu a cartilor. Sunt semne la care trebuie reflectat si incercate indreptari pana nu este prea tarziu.

Ca sa nu termin pe un ton prea pesimist sa spun cateva cuvinte si despre jazz-ul romanesc.

El a inceput prin anii '30 cantat in localuri, baruri si in spectacole de revista, afirmandu-se cateva nume : Stefan si Mihai Berindei, Edmond Deda, Sile Dinicu. Prost vazut de regimurile totalitare, a fost practicat underground (ascultat dar si cantat) de tineret si grupari de muzicieni. In timpul comunismului au functionat cluburi de jazz studentesi si s-au organizat chiar festivaluri de jazz la Bucuresti, Cluj si Sibiu si au aparut vedete precum Richard Oschanitzky, Johnny Raducanu, Marius Popp, Dan Mandrila, Mircea Tiberian. Interesant este ca jazz-ul a continuat, fara intrerupere si dupa 1950 datorita seriozitatii sale, ferit de impostori dar cu un antren mai mare datorita unor instrumentisti de valoare dar si unor sustinatori infocati si avizatii precum profesorul Iosif Viehmann de la Cluj care, prin emisiuni de radio, televiziune, conferinte, cursuri universitare si prin presa, a stiut sa entuziasmeze generatii de studenti clujeni.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea au fost multi creatori de muzica usoara, in sensul larg al cuvantului si in afara celor amintiti adaug pe Gherase Dendrino, Sile Dincu, Aurel Giroveanu, George Grigoriu, Misu Iancu, Henry Malineanu, George Sbarcea dar mai sunt si altii. Prin anii '70 au patruns si noile ritmuri, rockul, twistul si chiar in timpul prigoanei comuniste au dat concerte pe secenele romanesti marii corifei, Louis Armstrong si Duke Ellington, apoi dupa 1990 l-am avut, dar nu pe scena ci pe stadion, pe Michael Jackson.

Capitolul 5

VORBE DE-ALE MELE IN VAZDUH

Vazduhul este tot ce ne acopera. Este asimilat cu cerul dar este mai mult decat atat. Este aerul pe care il respiram (este drept ca din ce in ce mai greu din cauza poluarii), sunt corabiile albe ce navigheaza nonsalant pe cer, sau crucisatoarele cenusii, tot de pe cer, ce revarsa asupra noastra munitia orbitoare si asurzitoare a marilor furtuni. Prin vazduh se propaga lumina si vorbele, dulci sau aprige, dar si vibratiile nevazute care ajung la urechile noastre venind din surse indepartate, telefonice sau radiofonice. La cele din urma am vrut sa ajung cu aceasta introducere, la acea miraculoasa capacitate de a auzi ce se spune ori unde in lume, in acel moment, sau s-a spus cu mult timp in urma, de cei in viata sau de unii de mult plecati. Radioul este intr-adevar o minune ce ne permite sa fim prezenti oriunde, sa auzim lucruri de mult spuse si sa ne bucuram de un orizont de cunoastere infinit fata de cel de cativa metri din jur. De aceea sunt un ascultator pasionat de radio si pot spune ca mi-am format cultura muzicala mai ales pe seama lui. Aduc de aceea un omagiu acestei cutii de bachelita sunatoare de langa mine si celor care o alimenteaza de hat departe ca sa ma bucure, sa ma incante si sa ma invete. Si pentru ca am avut parte de atatea daruri, nu m-am dat niciodata la o parte sa ajut si eu, cu modestele mele cunoasteri, la imbogatirea spirituala a semenilor. Am fost de aceea un colaborator fidel al radiodifuziunii si am raspuns prompt la solicitarile de a aduce contributii de propagare a stiintei (geologie, geografie, filosofie, istorie, turism) dar chiar si in domenii ce nu imi sunt cele obisnuite. Asa se face ca am fost prezent de mai multe ori la radio, in diferite emisiuni muzicale, aducand o modesta vorbire, si sper adecvata, scopului.

Notele care urmeaza au fost inserate in diverse emisiuni. Primul text este format din note prinse intr-un ciclu, al doilea cuprinde note independente si incluse in programele curente, fiind destinate unor zile aniversare ale compozitorilor (Mozart Bartók, Debussy). Urmatoarele doua au fost prezentari ale concertelor Orchestrei Nationale Radio si difuzate in pauze, urmatoarea a fost scrisa pentru o pezentare care nu a mai avut loc. Iar ultimele doua cu ocazii diverse. De mentionat ca textele nu sunt identice cu cele difuzate, care au fost scurtate din cauza spatiului de difuzare.

SAPTAMANA UNUI MELOMAN

In anul 1969, Radiodifuziunea Romana a inaugurat pe programul doi un ciclu cu titlul ,,Saptamana unui meloman", in cadrul caruia au fost invitati diferiti melomani sa-si aleaga, timp de o saptamana, cate 30 minute, muzica pe care ar dori sa o asculte. Unii au ales doar muzica, altii au vrut sa si explice optiunea. Dintre cei din urma am facut parte si eu cu textele aici reproduse.

Prima seara - Muzica si peisajul

Muzica, cu capacitatea ei infinita, descriptiva si emotionala, nu a putut ramane indiferenta la frumusetile naturii si la marile procese care o transforma. Natura sunt desigur si animalele, descrise, imitate sau doar sugerate de numerosi compozitori, sunt si florile carora le este dedicata muzical o literatura relativ abundenta, dar este, in primul rand, lumea inconjuratoare, peisajul atat de minunat in diversitatea lui si pe care noi oamenii de stiinta incercam sa-l intelegem si sa-l explicam.

Relatiile dintre stiintele Pamantului si muzica sunt multiple si pe diferite domenii. Din cel al mineralogiei sunt evidente similitudinile arhitecturale dintre perfectiunea formelor cristalelor de cuart pe care o regasim in edificiile sonore transparente si fara gres, ale fugilor si preludiilor lui Bach ; in domeniul paleontologiei exista o citatie directa a resturilor fosile de mamifere in clampanitul de oase din Carnavalul animalelor de Saint-Saëns ; exista muzica care poate sugera fenomene geologice, cum sunt tumulturile de magma clocotita in acumularile de zgomote informe ale lui John Cage ; exista admirabile pagini descriptive, ca cele in care este pictat muzical unul din cele mai grandioase fenomene ale Pamantului, Marele Canion Colorado, de catre Ferd Grofé si Serban Nichifor sau pustiurile de gheata ale Antarcticei, maturate de vanturi glaciale, ca in Simfonia a VII-a de Ralph Vaughan Williams.

Desigur ca dintre toate aceste modalitati cea descriptiva este cea mai accesibila, atat compozitorului cat si ascultatorului, dar si aceasta descriere se poate realiza in diferite chipuri. Peste o muzica sugestiva ne suprapunem noi, ascultatorii, imaginea care ni se pare cea mai potrivita, sau autorul sugereaza o ambianta generala, lasandu-ne noua ascultatorilor libertatea sa adaugam detaliile figurative, sau insasi autorul picteaza sonor intregul tablou. Pentru asta seara am ales trei fragmente simfonice care corespund acestor trei modalitati de traire sonora a unui peisaj al Pamantului.

André Jolivet - Suita delfica, Partea a doua

Prima piesa aleasa este partea a doua din Suita delfica de André Jolivet intitulata Cainii Erebului. Este o muzica de atmosfera, evocatoare, de o puternica tensiune interioara. Pentru mine ea nu reprezinta infernul si cainii acestuia, ci un peisaj in care m-am integrat de multe ori : iarna, noapte, campie la marginea muntilor. Se innopteaza. Pe un cer violet, luminat de un inceput de luna, se profileaza bratele scheletice ale arborilor desfrunziti ; zapada grea, suierat de vant care matura nemarginirea. In departarea insingurata urla un lup, apoi altul. O haita. O caprioara fugarita, innebunita, alearga sa se salveze. Goana. Ea este prinsa, se zbate, este sfasiata si devorata. Lupii se indeparteaza. Se lasa linistea peste o drama a naturii consumata in noapte.

Martian Negrea - Suita Muntii Apuseni, Pestera Scarisoara

A doua piesa aleasa este o muzica evocatoare a unui peisaj, Ghetarul Scarisoara de Martian Negrea din suita Muntii Apuseni. Am ales aceasta pagina simfonica in calitate de cercetator si explorator al pesterilor, caci ma face sa retraiesc toata vraja lumii subterane, tot misterul pe care il inchid in tainitele lor de piatra aceste cetati ale intunericului, intreaga stralucire a cristalelor de ghiata pe care lumina adusa de speologi le aduce la viata. O muzica diafana, transparenta, misterioasa.

Richard Strauss - Simfonia Alpilor, Varful

Orice zi de lucru a unui geolog ce cutreera muntii are un moment culminant,

ajungerea pe punctul cel mai inalt al traseului care este de obicei un varf. Atingerea lui este voluptatea deplina a alpinistului care a trudit si luptat cu muntele si cu pericolele, este rasplata suprema a tuturor celor pentru care muntele este mai mult decat un decor, pentru care el este un tel. Atingerea unui varf de munte este o chezasie a puterii omului asupra naturii, simbolul aspiratiilor de inaltare a omenirii. De aceea in ultima piesa din aceasta seara am ales fragmentul intitulat ,,Varful" din Simfonia Alpilor de Richard Strauss in care, dincolo de pictura minutioasa a autorului, se simte, invaluita intr-o somptuoasa desfasurare a intregii potente a unei orchestre gigantice, intreaga splendoare a simbolului.

29 septembrie 1969

A doua seara - Simfonistii preferati

Anton Bruckner - Simfonia a VII-a, Partea a doua

Dintre marii simfonisti, Mozart este prea perfect pentru mine, Beethoven este prea titanic, el depaseste masura umanului, lupta lui se da pe un plan prea inalt. Brahms este inchis asupra lui insusi. Formal, el are pana la sfarsit toate aspiratiile domolite, toate suferintele stinse si problemele incheiate. Bruckner este cu totul altfel. El este un mare constructor, edificiile lui sunt vaste, pornite pe un plan grandios, dar el nu este un titan ci un om, un om ca noi toti, titan doar in viziune. De aceea el construieste din greu, cu ezitari, cu solutii de moment pe care le abandoneaza, cu reveniri, dar cu rabdare, cu suferinta, cu tenacitate, cu o mare tenacitate. In fata noastra se ridica astfel pe indelete monumentul, solid, gigantic, grandios, uneori greoi sau inform. Dar din el tasneste frumusetea, de o inalta elevatie, pura, inaltatoare.

Il iubesc pe Bruckner nu numai pentru minunile pe care le realizeaza, ci si pentru felul cum le realizeaza. El nu te domina ci te invata ca cel mai umil om poate, prin credinta in Dumnezeu si in fortele lui, prin perseverenta si vointa, sa atinga cele mai inalte culmi. Bruckner reprezinta pentru mine compozitorul cel mai constant in devotiunea sa pentru Divinitate, spre care vrea sa ne inalte, luandu-ne de mana si ducandu-ne spre puritatea inaltimilor.

Mi-a fost greu sa aleg o anumita simfonie a lui Bruckner, toate fiind adevarate catedrale sonore, edificate pe baze ample, solide, si ridicate pana in inaltul cerului. Cea aleasa este Simfonia a VII-a, scrisa sub impresia iminentei morti a lui Wagner, pe care Bruckner il diviniza. Fragmentul ales este din partea a doua, poate cea mai profunda din intreaga sa opera. Este pe alocuri un cantec tanguitor, o melopee melodioasa si trista care urca lent, se amplifica pana se transforma intr-o lupta care nu este triumfatoare, caci coboara si ea lent, urca din nou pana la un verdict definitiv, apoi recade in tristetea incipienta, incheind parca ciclul unui erou care s-a inaltat pana la triumf dar a sfarsit omeneste, resemnat si impacat.

Gustav Mahler - Simfonia I-a, Partea a patra

Mahler, al doilea mare simfonist pe care il indragesc, nu este nici el un titan ci este tot un om, un om care sufera si care lupta. Dar poate niciodata si in nicio muzica nu s-a acumulat atata suferinta si atata lupta. Suferinta lui este nesfarsita, caci este suferinta unei intregi omeniri care bajbaie in intuneric, care cauta lumina si salvare. Lupta este si ea titanica deoarece este lupta tuturor impotriva intunericului, impotriva nedreptatilor, impotriva soartei oarbe. Mahler nu este lipsit de greseli si este departe de a fi perfect. El tatoneaza, incearca diferite solutii. Odata crede in iubirea si impacarea universala, oferind viziuni paradisiace, alteori vede viata ca o parodie grotesca. Uneori lupta cu o impetuozitate revolutionara, alteori propune consolarea naturii sau renuntarea la lupta si lasa ca totul sa se cufunde in marsuri funebre. Dar, in toate aceste ipostaze Mahler ramane apropiat noua prin universalitatea si adancimea intrebarilor si a solutiilor propuse. El spune ,,pe mine ma priveste intreaga lume". Tot asa si pe noi oamenii ne priveste tot ce spune Mahler caci este insasi viata noastra, cu aspiratiile, sperantele si infrangerile ei.

Ultima parte a Simfoniei intaia este o adevarata trecere in revista a destinului omului, asa cum au facut in poemele lor simfonice Liszt in Preludiile si Richard Strauss in O viata de erou. Incepe furtunos, cu lupta dramatica cu dusmanii si cu soarta, dar este inlocuita de viata tihnita, de alinarea dulce a dragostei si chiar daca lupta revine, este alungata de pacea daruita de natura.

30 octombrie 1969

A treia seara - Operele preferate

Opera este modalitatea cea mai directa a muzicii de a transmite fiorul dramatic. Ea este mai facila decat o simfonie, caci este figurativa, dar in acelasi timp mai completa prin multitudinea posibilitatilor de exprimare. Opera este pentru mine inclestare, lupta, izbavire si de multe ori infrangere. Opera trebuie sa te poarte in cele mai adanci abisuri, acolo unde clocotesc magmele simtamintelor primare si sa te ridice in sferele purificatoare ale eliberarii de tot ce este josnicie. Operele care imi plac nu sunt povesti cantate, ci un cant despre om, despre soarta si lupta lui cu destinul. In aceasta perspectiva cercul operelor preferate este relativ restrans : Wagner, Richard Strauss, Musrorgski, Debussy, Alban Berg, Poulenc si, evident, Enescu. Dintre toti acesti autori am ales trei fragmente : unul pentru puritatea sa, altul pentru dinamismul sau si ultimul pentru tragismul sau.

Richard Wagner - Walkyria, Actul intai, scena a doua

Primul fragment este din Walkyria de Richard Wagner, actul II, scena 2. Este momentul aparitiei Brunhildei in fata lui Sigmund. Ea vine sa-l anunte ca, in conformitate cu vointa lui Wotan, va trebui sa moara in lupta, caci a calcat legile sfinte ale familiei avand, fara sa stie, o relatie cu sora sa, si ca va fi dus in domiciliul zeilor, Walhala. Motivul mortii rasuna sumbru cu loviturile sale implacabile anuntand aparitia Brunhildei, mesagera zeului suprem, care ii promite, dupa moarte, splendorile Walhalei, ce se prefigureaza in acorduri marete. In bratele lui Sigmund se afla lesinata, iubita lui, Siglinde, pe care nu vrea sa o paraseasca si declara ca prefera sa lupte decat sa o piarda. Scena este o pagina wagneriana de o mare puritate, in care iubirea omului se dovedeste mai tare decat vointa zeilor.

Richard Strauss - Opera Salomeea, finalul

Al doilea fragment este din scena finala a operei lui Richard Strauss, Salomeea. Aceasta, fiica vitrega a guvernatorului roman al Iudeii, Irod, este solicitata de acesta sa danseze in fata lui, promitand sa-i indeplineasca orice dorinta. Ea se executa (celebrul dans al celor sapte voaluri), refuza in schimb toate somptuoasele daruri si ii cere un singur lucru, capul Sfantului Ion, detinut in temnita, de care se indragostise. Cu toate protestele tatalui sau vitreg, dorinta ii este indeplinita si un ostean aduce pe o tava de argint capul sangerand al sfantului. Extaziata, Salomeea ia tava, danseaza cu ea in maini cantand unul din cele mai frumoase arii scrise de Strauss. Este sensuala, emotionanta, de o imensa melodicitate si rafinament, care te invaluie, te vrajeste. Dar oroarea este cumplita cand Salomeea, aceasta femeie detracata, isi realizeaza visul si saruta buzele reci ale capului de pe tava, in cea mai sublima muzica. Ingrozit, Irod da ordin ostenilor sa o omoare. Contemporanii lui Strauss i-au reprosat ca a scris aceasta pagina atat de frumoasa dar oribila, care ascultata fara imagini ramane una din marile realizari ale acestui vrajitor al sunetelor care a fost Richad Strauss.

Alban Berg - Opera Wozzeck, finalul

Al treilea fragment din aceasta seara face parte din opera lui Alban Berg, Wozzeck dupa zguduitoarea drama a lui Georg Büchner. Din nemaipomenita impletire dintre mizerie, chin, iubire, credinta, prostie, retrogradism, groaza si crima, in care este cufundata o lume fara soare si speranta, soldatul Wozzeck este, in toata uratenia si inapoierea sa, singura fiinta reala, victima a unicului sentiment uman care il anima, iubirea fata de frumoasa Maria, care l-a tradat cu Capitanul. El o omoara din gelozie. Aici nu mai este lupta omului cu destinul ci, mult mai tragic, a omului cu sine insusi si cu semenii sai. Wozzeck este strigatul de disperare al ,,victimelor intunericului" al unui popor ultragiat de un sistem social dezumanizant si retrograd care a fost Imperiul Austro-ungar. Opera este un exemplu de muzica expresionista de o impresionanta forta.

1 noiembrie 1969

A patra seara - Omagiu muzicii romanesti

Am vrut sa aduc in programul de astazi un omagiu muzicii romanesti, respectiv simfonismului romanesc. Aceasta pentru placerea si bucuria pe care o resimt cand ascult muzica scrisa de compatrioti, deoarece nu ma pot sustrage faptului ca sunt roman si simt romaneste. De aceea, muzica romaneasca imi vorbeste intr-un limbaj apropiat, daca nu totdeauna ca exprimare, in orice caz ca problematica si ca rezolvare a acesteia. La Brancusi forma cea mai pura, redusa la starea de notiune, este totusi romaneasca prin procedeul de abstractizare. La Blaga, simbolul cel mai subtil dezvaluie modalitatea romaneasca de a intelege universul poetic. La Tuculescu, cutremuratoarele lui viziuni sunt romanesti prin repetarea ostinata a unui ritm si a unei cromatici apropiate noua. Tot asa si muzica simfonica romaneasca exprima acel fond de simtire si de traire a lumii specific romaneasca, acel spatiu mioritic al lui Blaga care transpare chiar si in lucrarile care se vor cat mai independente de influenta nationala. Ascult cu pasiune muzica scrisa de compozitorii romani pentru ca abordeaza dintr-un unghi si un limbaj familiar marile, universalele, probleme ale existentei.

George Enescu - Suita 1-a pentru orchestra, partea a 4-a Finale

Cand spui ,,muzica simfonica romaneasca" spui aproape o egalitate cu numele lui George Enescu. Nu am nici caderea, nici priceperea sa vorbesc despre ceea ce reprezinta Enescu pentru muzica romaneasca. Trebuie sa marturiesc insa ce reprezinta el pentru mine. Prima mea amintire despre muzica ,,pe viu" dateaza de pe vremea cand aveam sase ani si cand am fost dus la un recital pe care il dadea Enescu la Brasov. Nu pot spune ca muzica mi-a spus ceva dar am ramas impresionat de linistea din sala, de veneratia ce i se arata si mai ales de aparitia lui fantastica : putin adus din spate, cu parul cazandu-i pe ochi si o figura chinuita ce se transfigura in timpul cantului. Parea un personaj nu real, ci coborat dintr-o povestire a lui Hoffmann. L-am vazut apoi de nenumarate ori, cantand aproape tot repertoriul concertistic pentru vioara si dirijand pe cel simfonic si am invatat nenumarate lucrari a le pretui datorita viorii sau baghetei lui. Poema si rapsodiile lui m-au apropiat de muzica romaneasca si prin ele am ajuns sa iubesc preisajul romanesc. Apoi a venit bucuria sa descopar un mare simfonist, cu adancimile, dramele si elevatiile din simfonii, cu profunzimea limbajului muzical din suite si din ultimele lucrari si, mai ales cumplita drama si zguduitoarea lectie de etica si umanism din genialul Oedip. Prentru mine, prin toate acestea Enescu reprezinta un pisc, unul din cele mai inalte pe care le-a atins spiritul romanesc, precum Brancusi, Eminescu, Grigorescu, Mircea Eliade, de care nu te poti apropia decat cu recunostinta si veneratie.

Suita I-a pentru orchestra este celebra pentru extraordinarul Preludiu la unison, unic in literatura mondiala, dar nu la el m-am oprit, ci la ultima parte. Este, pe un ritm alert si ostinat, o cavalcada prin care bantuie spirite ingrozite, stafii, ce se fugaresc si care nu se linistesc nici la oferta unei calmari, caci urmarirea revine violent pana se termina apoteotic. Este o muzica de mare forta, care aproape te ingrozeste.

Dimitrie Cuclin - Simfonia a XVI-a Triumful Pacii

Al doilea compozitor pe care l-am ales pentru aceasta cinstire a muzicii romanesti este Dimitrie Cuclin, o personalitate iesita din comun, un om de o vasta cultura, un poet, un artist multilateral, un ganditor profund si un mare muzician. El face parte din favoritii mei pentru profunzimea, seriozitatea si soliditatea muzicii pe care a compus-o, pentru mesajul sau atat de uman, pentru adancimile pe care le rascoleste si varfurile pe care le atinge. Si pentru limbajul sau discret, lipsit de emfaza, concentrat si totusi atat de graitor si adanc. Este creatorul unei vaste opere muzicale, 18 simfonii, diverse piese simfonice, coral-simfonice, muzica de camera, vocala si cinci opere pe librete proprii.

Propun spre ascultare un fragment din Simfonia a XVI-a al carei titlu spune totul, un imn inchinat intelegerii si pacii, scrisa in 1959, intr-o vreme a Razboiului Rece, cand nori negri incepeau a se aduna din nou asupra Europei. Este o muzica complexa, dar perfect melodioasa, inteligibila si moderat triumfalista.

Mihai Moldovan - Vitralii

A treia piesa a acestei seri este tot un omagiu, dar adus tinerei generatii de compozitori romani. Poate ca nimic nu a fost mai greu decat de a alege o piesa, sau mai bine zis, de a alege compozitorul. Avem o pleiada de tineri compozitori foarte talentati care incep sa se impuna atentiei publicului. Din cand in cand mai apare cate o piesa printr-un program de concert, dar mult prea putin. Noroc ca Radiodifuziunea mai programeaza pe cate unul care reuseste sa intre, ca sa spun asa, in repertoriul de ascultare personala al melomanilor. Din pacate, noi ce nu facem parte din cercurile breslei, noi multii consumatori anonimi ai muzicii, nu stim mai nimic despre acesti compozitori. Poate nici nu mai sunt toti tineri, poate ca ii clasificam in tendinte si curente ce nu li se potrivesc. Bajbaim si noi in intunericul contemporaneitatii, pana ce istoria va face selectia si cand vom spune ,,ce pacat ca nu am stiut ca am fost contempotrani cu un mare artist". O sugestie : ce ar fi daca Editura muzicala ne-ar oferi prezentari, mici monografii si comentarii asupra muzicienilor ce s-au impus incepand din a doua jumatate a secolului al XX-lea , pentru a ne ajuta sa-i cunoastem, sa-i intelegem si sa-i apreciem. Cred ca nimic nu este mai pasionant decat sa traiesti in contemporaneitate, sa simti cum in jurul tau se construieste o epoca, sa ai sentimentul prezentei timpului tau in istorie.

Si acum, intre Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Theodor Grigoriu, Corneliu Cezar, Cornel Taranu, Dan Constantinescu, Stefan Niculescu, Doru Popovici, Costin Miereanu, Gheorghe Costinescu, Mihai Moldovan si atatia altii pe care nu i-am citat, am ales pe Mihai Moldovan cu frumoasa sa lucrare constituita din sase piese pentru orchestra intitulata Vitralii, fiecare dezvaluindu-ne un alt aspect al lumii.

2 noiembrie 1969

A cincea seara - Mari lucrari vocal-simfonice

Forma cea mai complexa a simfonismului este cea in care muzica orchestrala se imbina cu cea vocala , deoarece puterea de exprimare a cuvantului poate sublinia mai bine ideea muzicala a ansamblului orchestral. Dar chiar si daca vocile unui cor sunt doar vocalize, prezenta lor ca un instrument in plus dau o anumita profunzime muzicii. Este cazul corului din Sirene de Debussy, din finalul Simfoniei a III-a de Enescu sau din Vox Maris de acelasi maestru roman. Vocea mai poate fi impletita cu orchestra ca aparitie singulara, ca in Liedurile dupa Rückert de Mahler sau in Ultimele lieduri de Richard Strauss. Dar deplinatatea totala este cea a pieselor in care orchestra insoteste voci individuale si corul. Aceasta formula are originile in muzica cultica, fie pentru a insoti serviciile divine in biserica , fie ca piesa de sine statatoare, concertanta. Marele maestru, de neegalat in acest ultim domeniu, este Johann Sebastian Bach cu oratoriile sale Patimile dupa Matei si Patimile dupa Ioan, continuate in stil modern de Krzysztof Penderecki cu Patimile dupa Luca. Sunt apoi numeroase Recvieme, dintre care cele mai celebre sunt de Mozart, Verdi, Fauré, Dvořák, Berlioz, Messia de Händel, Creatiunea de Haydn, Missa Solemnis de Beethoven si, sa nu uitam pe cele romanesti, Oratoriul de Craciun si Oratoriul de Paste de Paul Constantinescu. Dar nu despre acestea vreau sa vorbesc, ci despre lucrarile vocal-simfonice laice, care sunt si ele numeroase si unele de o mare frumusete. Ar trebui sa fi ales epocala Simfonia a IX-a de Beethoven, Anotimpurile de Haydn, amuzanta Cantata cafelei de Bach, legenda Kullervo de Jean Sibelius, superbul poem simfonic Psyché de César Franck sau moderna si antrenanta Carmina Burana de Karl Orff, dar am ales trei lucrari mai putin cunoscute care aproape nu se aud la noi.

Hector Berlioz - Legenda dramatica ,,Romeo si Julieta", finalul

Patetica drama a lui Shakespeare a cunoscut numeroase intruchipari muzicale, in opera (Gounod), balet (Prokofiev), uvertura (Ceaikovski) sau simfonie (Simfonia dramatica Romeo si Julieta de Hector Berlioz). Aceasta din urma este construita doar in linii generale dupa Shakespeare, caci a fost scurtata si transformata chiar de Berlioz dupa necesitatile dramaturgiei muzicale. Nu se poate spune ca lucrarea lui Berlioz este transpunerea in muzica a versurilor shakespeariene, ci este mai curand povestirea despre zguduitoarea drama. Este o lucrare ampla cu trei solisti, cor si o orchestra mare, care este predominanta. Partile legate de intamplari sunt orchestrale, ele descriind evenimentele, autorul nedorind sa compuna o muzica de scena la o piesa, ci sa reprezinte insasi piesa prin muzica. Corul are rolul de a povesti si a exprima tanguirea celor doua familii rivale, iar in final rolul dominant revine basului (parintele Laurence), care aduce impacarea. Finalul este somptuos, cutremurator si rar s-a scris ceva asemanator in muzica mondiala.

Gustav Mahler - Simfonia a VIII-a, finalul

Gustav Mahler a fost compozitorul cel mai implicat in a suporta suferintele oamenilor, a le intelege si a le descrie. Toate simfoniile lui au o durere, o aspiratie spre mai bine, infranta uneori de trivialitate, ori de cadere in starea initiala, aproape niciodata de ridicare in izbanda. Ele poarta toate durerile lumii. Simfonia a VIII-a face o exceptie, caci preamareste virtutile spiritului prin credinta si iubire. Ea se compune din doua parti, ambele mai mult corale decat orchestrale. In Prima este pus in muzica imnul de vecernie de rusalii, scris de calugarul Hrabanus Maurus in secolul intai si in care este marturisita credinta in Spiritul divin. In a doua este cuprinsa scena finala din Faustul lui Goethe, partea a doua, in care este redata discutia intre diverse pesonaje ce isi exprima credinta in puterea de izbavire a omului prin iubirea pentru Divinitate si eternul femenin, intruchipat de Sfanta Fecioara. Spre deosebire de versiunea lui Gounod sau a lui Berlioz, la Mahler nu este vorba de damnatiunea lui Faust ci de izbavirea lui.

Lucrarea realizata de Mahler este enorma, atat ca durata (80 minute), cat mai ales ca amploare a orchestrei, care numara peste 100 de executanti, printre care un organist, un pianist, doua coruri, cor de copii si opt solisti. Pentru aceasta desfasurare de forte simfonia a fost numita si Simfonia celor o mie, dar este si motivul pentru care se canta foarte rar in salile de concert.

Arnold Schönberg - Poemul ,,Gurrelieder", finalul

Imensul poem Gurrelieder de Arnold Schönberg se bazeaza pe versurile poetului danez Peter Iacobson, care povesteste o veche legenda legata de castelul medieval danez Gurre. Lucrarea, care cuprinde trei parti, este o simpla poveste de dragoste a regelui Waldemar pentru frumoasa Tove, care moare de mana reginei geloase. Prima parte prezinta dialogul celor doi indragostiti precum si povestea porumbelului de padure, care relateaza moartea tinerei. Partea a doua este o imprecatie a regelui impotriva lui Dumnezeu, care a permis aceasta moarta nedreapta, iar partea a treia, cea mai interesanta, supranumita si ,,Vanatoarea salbateca", este prezentarea blestemului de la miezul noptii, cand eroii morti pornesc o vanatoare, o cavalcada nebuna. Zorile izgonesc vraja si povestitorul si corul preamaresc frumusetea naturii si a lumii. Pentru aceasta poveste simpla compozitorul utilizeaza un aparat orchestral urias, de peste 120 instrumentisti, un cor mare si sase solisti care se desfasoara pe durata a 70 minute. Scrisa la granita secolelor, muzica este si ea la limita dintre romantism, in primele doua parti si expresionism in ultima parte, scrisa de altfel 10 ani mai tarziu. Aici este anuntata deja revolutia in limbajul muzical initiat de Schönberg, in primul rand prin cantarea vorbita (Sprachgesang) a povestitorului din final.

Poemul lui Schönberg este o opera remarcabila prin complexitatea sa, prin modernitatea limbajului muzical si prin frumusetea pe care o degaja.

3 noiembrie 1969

A sasea seara - Muzica si bucuria de a trai

Din muzica prezentata in serile trecute s-a degajat in general o anumita atmosfera sumbra, a angoaselor, a alienarii. Dar muzica nu este numai atat, ea poate exprima si bucuria de a trai, ea poate sa-ti insufle optimism, iti da o plenitudine si-ti deschide cai luminoase. Aceasta bucurie nu tine neaparat de naratiunea pe care o cuprinde, ci poate izvori din inlantuirea insasi a sunetelor, din melodii, din ritmuri. Selectiunea din aceasta seara incearca sa ofere trei exemple care sa sutina ideea.

Ottorino Respighi - Serbari romane, Epifania (tabloul al 4-lea)

Prima piesa pe care o prezint este ilustrarea ,,serbarii regilor" (Epifania) in Piata Navona de la Roma, descrisa de catre Ottorino Respighi si care se manifesta ca un adevarat carnaval. Ca si in ,,Carnavalul" de Schumann, se perinda tot felul de personaje, costumate sau mascate, cu semnificatie foarte clara si care defileaza si danseaza, cate doi sau in siruri intr-un ritm saltaret, frenetic. Cativa tineri canta cu avant un vechi cantec eroic ,,Noi suntem urmasii Romei", trec cativa betivi clatinandu-se si totul se termina intr-un iures frenetic. Piesa este scrisa cu suprapuneri de motiv si degaja o bucurie nestavilita.

Olivier Messiaen - Simfonia Turangalila, finalul

A doua piesa este finalul Simfoniei Turangalila de Olivier Messiaen. Aici bucuria nu este atat de explicita dar ea transpare incepand cu titlul care inseamna in sanscrita ,,Cantecul iubirii si imnul bucuriei", un fel de replica, la 200 ani diferenta, la finalul Simfoniei a X-a. de Beethoven. Este o lucrare de mari proportii (de peste o ora), cu un ansamblu orchestral mare, pian si un instrument electronic special, unele Martenot. Muzica este complexa, usor de intuit si la o auditie repetata isi dezvaluie frumusetile, avand melodii subtile, ritmuri sustinute dar si parti diafane. Finalul este agitat, cu o melodie repetat in orchestra deslantuita, dincolo de care ar trebui sa vezi dragostea dar vezi mai cuand doar bucuria.

Darius Milhaud - Boul pe acoperis (Le boeuf sur le toit), integral

A treia piesa din aceasta seara, si cu care vreau sa inchei saptamana unui meloman, la care Radiodifuziunea mi-a facut cinstea sa ma invite, este una din cele mai scanteietoare pagini de muzica moderna. Ea are neasteptatul titlu Le boeuf sur le toil,sit, adica Boul pe acoperis. Este un balet din ,,les années folles" cum au ramas in istorie anii '30 ai secolului al XX-lea, in care, ca o reactie postbelica, lumea cauta cu infrigurare noi cai de exprimare in literatura, artele plastice, arhitectura si muzica. Este epoca de nastere a expresionismului, a dadaismului, a cubismului si a tuturor avangarzilor artistice si literare In acest iures, pe tema unui cantec brazilian, o samba, scriitorul Jeam Cocteau, care era ambasador al Frantei in Brazilia, a scris un libret al unui balet, iar compozitorul francez Darius Milhaud, care era atasat cultural pe langa Cocteau, a compus muzica baletului. Pictorul Dufy a conceput decorurile, clovnii fratii Fratellini si trupa circului Medrano l-au executat. In ciuda faptului ca el a declansat un scandal imens din cauza muzicii sale de avangarda, el a devenit curand un mare succes si chiar un cabaret de la Paris a adoptat numele de Boul pe acoperis. Muzica a ramas in istorie ca una din paginile pline de indrazneli componistice, dar mai ales ca sursa de inspiratie. Ea abunda in disonante, politonalitati, poliritmii etc. Este o muzica de balci, cuceritoare, plina de verva, care cuprinde, cum spune Cocteau ,,toata nebunia timpului nostru". Eu o ascult in fiecare dimineata ca sa imi creez voia buna pentru intreaga zi. De aceea recomand calduros : de aici inainte nici o casa de meloman fara un bou pe acoperis !

4 noiembrie 1969.

COMENTARII DESPRE COMPOZITORI SI OPERELE LOR

In decursul timpului am fost invitat de Radiodifuziunea Romana in repetate randuri sa comentez,in diverse emisiuni,lucrari simfonice. Unele au fost prilejuite de aniversari (200 ani de la moartea lui Mozart), altele de prezentarea unor concerte simfonice ale Orchestrei Nationale Radio, de un ciclu intitulat ,,Chemarea capodoperelor" sau emisiuni independente. Unele din note sunt foarte scurte, impuse de spatiul de difuzare, altele mai largi, caci am avut la dispozitie timp mai indelungat.

Gustav Mahler - Simfonia a V-a

Valoarea unei piese muzicale poate fi apreciata dupa cantitatea de informatii pe care o transmite prin muzica, informatii ce pot fi afective sau cognitive. Arta suprema este atinsa cand ambele tipuri de informatii se imbina pentru a mijloci, prin emotia artistica, o cunoastere. Dintre marii compozitori ai lumii sunt putini cei care s-au aplecat mai cu fervoare asupra esentialelor probleme ale existentei umane, precum Gustav Mahler, care a facut din vasta sa opera o profunda meditatie ale carei etape le-a comunicat prin intermediul unor grandioase edificii muzicale, adevarate mesaje filosofice.

Ce a cautat sa spuna in cele zece simfonii si sase mari lucrari vocal-simfonice ale sale ? El a vrut sa vorbeasca omului despre viata, despre nazuintele sale spre fericire si bine, despre lupta, infrangere si triumf. Mahler si-a pus neincetat intrebarea daca fericirea este posibila, daca ea poate sa fie individuala sau trebuie sa fie sociala, daca omul este supus unui destin implacabil sau este fauritorul propriului sau destin, daca deplina implinire este data de beatitudine celesta sau de viata clocotitoare. Desigur, astfel de intrebari si-au pus toti marii compozitori. Beethoven, de pilda, a cautat adanc si s-a lasat patruns de adevarurile gasite, ceea ce i-a permis sa le exprine in modalitati perfecte. Mahler insa, omul incalecat pe doua veacuri, la limita unei lumi ce apunea si a celei ce se nastea, este plin de indoieli, este continuu intr-o febrila cautare, osciland cu o dramatica sinceritate intre toate solutiile posibile : de la cufundarea in natura pina la izbanda in Simfonia I-a ; de la tragismul existentei la infratirea generoasa interumana din Simfonia a II-a ; de la lupta apriga la dezlegarea aproape transcedentala din Simfonia a III-a ; de la revolutie la prabusirea apoteotica din Simfonia a VI-a etc., fara a mai vorbi de tot ce se intrezareste pe parcurs : iubire, fericire, liniste pastorala, hidosenie, batjocura, sau scufundare in misticism. Simfonia a V-a se integreaza si ea acestui caleidoscop de meditatii si solutii, dar ea nu reprezinta ultimul cuvant, pe care Mahler nici nu a apucat sa-l transmita, lasandu-ne din testamentul lui, Simfonia X-a, doar pateticul inceput.

Am ales dintre simfoniile lui Mahler pe a V-a, cea mai unitara, cea mai tragica in grava problematica existentiala din primele doua parti, cea mai putin grotesca si triviala in exuberanta partilor a 3-a si a 5-a, cea mai pura in sublima parte a 4-a, dandu-ne in ansamblu o grandioasa viziune asupra dualitatii fiintei umane, ce oscileaza intre infern si paradis.

Partea intaia. Sunete triumfale de trompeta anunta parca un eveniment sarbatoresc, o victorie. Dar repede atmosfera devine sumbra si aflam ca participam la un cortegiu funerar. Un mars lent, maret, inainteaza incet, grandios, dar nu tragic, ci invaluit in parfumul amintirilor : iubire, fericire, lupta, imagini izgonite necontenit de mersul implacabil al tristului cortegiu. El este trist dar nu sfasietor ,ci este o nobila resemnare. Nu este apoteoza supraeroului beethovenian, nici a semizeului wagnerian , a carui soarta aduce prabusirea Walhalei, ci este concluzia demna si ineluctabila a oricarei existente umane.

Partea a doua. Ea face corp comun cu prima, continuand aceiasi atmosfera sumbra, dar cu alte semnificatii. Prin intreaga aceasta parte bantuie un val de spaima, prinde glas suferinta, mania si revolta impotriva raului. Un iures terifiant, alungat brusc de o iluminare. Dar din departare se apropie inexorabil marsul funebru din prima parte ce inainteaza solemn, dar melodios, izgonind stihiile. Spiritul raului reapare, domina din nou lumea, pentru a ceda iarasi molcomului mars funebru. Si din teribila confruntare se desprinde ideea dominanta a lui Mahler, exprimata in aceste doua prime parti ale simfoniei : este demn de stima doar acela ce lupta impotriva raului pana la jertfa suprema, chiar daca risca sa cada infrant.

Partea a treia. Dupa zguduitoarea drama a luptatorului infrant, Mahler cauta alinarea in viata zilnica, a omului simplu. Melodii populare austriece, valsuri gratioase, melodii uneori grotesc stangace, cuprind totul intr-un vartej. Este dorul de viata simpla si de bucuriile celor multi. Dansul frenetic este intrerupt de cantecul melancolic si nostalgic al cornului, ce inalta in noapte o suava cantilena. El intra in dialog cu corzile, impreuna intr-un delicat vals. Dar navalnicul scherzo revine, temele se aglomereaza, devin salbatice, se desfigureaza intr-un rictus dracesc. Incercarea cornului de a readuce lumina este strivita definitiv de iures. Alternativa cautata de autor s-a dovedit iluziorie. Frumusetea nu poate dainui alaturi de trivialitate, de bucuriile fruste. Frumusetea prinde fiinta numai din setimentele pure ale unui spirit elevat.

Partea a patra. Frumusetea pura, frumusetea absoluta, neintinata de gand sau rascoliri, poate aceasta este solutia de viata. Mahler o experimenteaza intr-una din cele mai inspirate pagini ale vastei opere. O scurgere infinita, fara incidente, fara problematici dramatice, doar simpla alunecare pe aripile melodiei si ale sufletului impacat, inganata de harpa si de corzi. Este aspiratia spre suprema fericire, o nazuinta spre absolut, spre armonia universala, intr-o crestere lenta, cu mici retrageri si reveniri mai intense. Sublima melodie te invaluie, te poarta tot mai sus, in aerul rarefiat al marilor inaltimi unde nu se mai intalneste decat infinitul.

Partea a cincea. Rezolvarea nu se afla insa in dizolvarea in infinit, in sferele unei perfectiuni supraterestre. Mahler simte ca oamenii asteapta o concluzie mai concreta. Desprinderea de realitate nu este o solutie cand pe lume exista inca atata suferinta si nedreptate. De aceea el se intoarce din nou pe pamant, la oameni. Dar impovarat de grelele incercari prin care voia sa gaseasca sensul vietii, in urmatoarea parte cauta o scapare si se infiripa un dans simplu in care este cantata natura, ca in prima parte a Simfoniei intaia. El se involbura insa, se amplifica, se adauga tot alte teme : este cand suav, cand devine combativ si treptat, in sunete de trompeta, ne trezim din nou in lupta. Dar nu este o lupta adevarata, caci in subtext, uneori fatis declarat, se afla dansul. Impletite, dansul si marsul avanseaza in iures, tot inainte, fara sa slabeasca o clipa tensiunea. Apoi fortele se aduna si izbucnesc intr-un maiestuos coral, un fel de apoteoza ce incununeaza si evoca pe eroul din partea a doua a simfoniei. Dar el nu ramane dominant caci intregul edificiu se prabuseste brusc, intr-un gol. Concluzia finala a simfoniei este astfel ambigua, nici triumf dar nici infrangere.

Sfarsitul neconcludent al Simfoniei a V-a ne arata ca Mahler nu gasise nici acum raspunsuri la rascolitoarele probleme de constiinta pe care cauta sa le rezolve muzical. Un raspuns nu putea fi gasit intr-o lume de sfarsit de veac, croita stramb, intr-o tara heteroclita, Imperiul habsburgic, plin de opresiuni si nedreptati. Dar chiar si fara o concluzie clara, Simfonia a V-a ramane un maret edificiu de gandire filosofica muzicala. Si poate tocmai prin aceste incertitudini Mahler se dovedeste un mare artist, un exponent al constiintei umane, in perpetua neliniste si cautare a sensului ce trebuie sa-l dam vietii si responsabilitatilor ce ne incumba.

25 mai 1983

Simfonia a IX-a de Bruckner

In anul 1999, Orchestra Nationala Radio a initiat in cadrul concertelor saptamanale un ciclu al simfoniilor cu numarul noua din istoria muzicii, idee generoasa deoarece numarul a fost parca predestinat sa fie al unor mari izbanzi componistice.

O scurta trecere in revista a simfoniilor din istoria muzicii excepteaza, din pacate, mari simfonisti precum Schumann (4 simfonii), Brahms (4), Ceaicovski (6+1), Sibelius (7), Prokofiev (7). Seria celor ,,9" debuteaza cu Haydn cu Simfonie in do major (1762) si Mozart cu Simfonia in do major (1772). Ele sunt la iceputurile clasicismului dar nu sunt de top. In frunte se afla desigur capodopera lui Beethoven, Simfonia a IX-a cu cor - (Oda bucuriei 1824), care ramane si pe primul loc ca valoare artistica si mesaj uman. Simfonia a 9-a de Schubert, ,,Marea simfonie in do major"(1826) este prin melodicitatea ei prima autentic romantica din lista. A 9-a a lui Dvořák ,,Din Lumea Noua"(1893) este o fericita imbinare a melosului negrilor americani cu cel folcloric ceh, poate cea mai des cantata dintre toate. Urmeaza grandioasa a 9-a lui Bruckner (1893), un imn adus cu smerenie lui Dumnezeu, caruia ii este chiar dedicata pe partitura de autor. Sfasietoarea Simfonia a 9-a a lui Mahler (1910) cuprinde parca toata suferinta lumii, careia i-a fost partas autorul in toate opera sa. Simfonia 9-a a lui Sostacovici (1945) face exceptie deoarece, dupa dramatic-razboinica simfonie a 8-a, cea de a 9-a este mai luminoasa, cantabila, ceea ce i-a adus oprobiul CC-ului Sovietic. Un alt compozitor sovietic, autor al unei Simfonii nr.9 este Nicolai Miaskovski (1928), iar englezul RalphVaughan Willams a prezentat dramatica simfonie a 9-a . Dintre compozitorii romani autori ai unor simfonii cu nr.9 mentionez pe Dimitrie Cuclin (1949), Mihai Andricu (1962), Wilhelm Berger ,,Simfonia Fantasia" (1974). Dintre simfoniile prevazute in ciclu am fost invitat sa prezint Simfonia a 9-a de Bruckner, prezentata in concertul din 11 Noembrie 1999.

*

Simfonia a IX-a este ultima scrisa de marele compozitor austriac Anton Bruckner la sfarsitul vietii. Ea a fost compusa in anii 1891-1894 fara sa fie terminata. El a incheiat partea a 3-a cand avea 70 de ani, fiind deja foarte bolnav. Acestea sunt date indispensabile pentru intelegerea acestei magistrale opere, un grandios edificiu sonor ce venea sa incheie o prodigioasa activitate.

Bruckner a fost un mare organist, recunoscut ca atare in intreaga lume, dar in materie de compozitie un autodidact, care si-a inceput cariera de compozitor la 40 de ani. Bruckner nu a fost tributarul nici unui maestru, nici unei scoli, nici unui stil, el fiind el insusi de-alungul intregii sale activitati componistice. Poate ca aceasta neincadrare in canoanele riguroase ale vremii i-a adus multe adversitati, fiind unul din cei mai controversati compozitori in timpul vietii, pentru ca apoi sa i se descopere si sa i se recunoasca geniul.

Organist, om al bisericii, patruns pana in adancul fiintei de profunzimea si maretia crestinismului, Bruckner si-a dedicat intreaga opera preamaririi lui Dumnezeu si a creatiei Sale. Si aceasta in muzica religioasa in primul rand, cele patru Misse, Te Deum si un Psalm, stand marturie, dar mai ales cele noua simfonii ale sale. In toate domneste un fior al misterului facerii lumii, o nostalgica integrare in natura, dar mai ales o ridicare a unor edificii colosale spre inaltimile cerului pentru a aduce lauda, multumiri si inchinare in fata atotputerniciei lui Dumnezeu. De o religiozitate iesita din comun, Bruckner afirma ca ,,atunci cand adori tot ce este in jurul tau, Dumnezeu este creat". Si el asta face in simfoniile sale, pline de fervoare, de gravitate si de o interiorizare rar intalnita in muzica. Bruckner a incercat prin opera lui sa se apropie de divinitate, dupa cum Mahler a incercat sa se apropie de om si de suferintele sale iar Wagner de maretia conferita omului de catre iubire.

Simfonia a IX-a are ceva de catedrala gotica cufundata in semiobscuritate, in care patrunde, din cand in cand, lumina unui soare stralucitor, orbitor mesaj al fortei divine. De fapt, simfonia este dedicata chiar Creatorului prin inscriptia pusa pe partitura ,,Omnia ad majorem Dei gloriam". Ea incepe cu nasterea lumii dintr-un tremolo misterios de viori, din care se dezvolta treptat un strigat imperios, comanda suprema de creare a Universului, ,,Sa se faca lumina !". Apoi o a doua grupa de teme se infiripa in jurul unei melodii lirice, dureroase, o inchinaciune adusa frumusetii vietii, dar de pe pozitia unui batran suferind. A treia grupa de teme, si aceasta este o inovatie adusa de Bruckner, este mai mult o introspectie, imaginea muzicala a unei vieti, cu coborasuri si urcusuri, un fel de lupta interioara cu intunericul si suferinta, punctata de melodii suave ale fericirii. Toate aceste teme sufera o prelucrare ampla, cu reveniri in stilul propriu lui Bruckner : motive care se opresc brusc, momente de calmare si inceperea altei teme, fara nici o imbinare sau o suprapunere, cum este in uvertura la Tannhäuser sau la sfarsitul Walkyriei de Wagner. Insiruirea de teme fara legatura intre ele da o oarecare discursivitate dar si o puritate neatinsa de nici un alt compozitor. Aceasta prima parte, in care se spun lucruri grave, grele si definitive, se incheie cu un paroxistic strigat stralucitor, cumplit si grav.

Partea a doua, scherzo, departe de a fi un cantec vesel, un ländler ca in partile miscate ale simfoniilor lui Mahler, este un joc al ielelor, sarituri de pizzicato pe corzi, tropaitul ritmat al percutiei si suflatorilor, picaturi ale flautelor, totul un joc ostinat, amenintator, al fortelor raului, intrerupt la mijlocul partii de melodii mai duioase, ce atenueaza dansul salbatic, asemanator celui din Fantastica lui Berlioz.

Partea a treia, Adagio, incet, festiv, incepe cu un lung suspin, cu reminiscente din Tristanul sau Parsifalul lui Wagner, sfasietor, cu urcusuri ce duc din nou la supremul act de vointa al Creatorului. Apoi iar melodii unduitoare, o impacare cu sine, un crescendo dureros ca in sectiunea a doua a Simfoniei a VII-a, apoi o tacere apasatoare si revenirea, un mars lent, dureros, spre un sfarsit, nu de simfonie, ci de viata. Nu o lupta si dezbatere ca in Moarte si transfiguratie a lui Richard Strauss, ci o profunda si religioasa resemnare a unui credincios care isi incredinteaza sufletul lui Dumnezeu. Ca si Ceaikovski, care isi presimtea sfarsitul in sfasietorul final al Pateticii, si Bruckner se stinge aici incet, odata cu ultimele note astenute pe portativ.

Simfonia nu are a patra parte, pentru care exista doar cateva schite, insuficiente pentru a se incropi ceva din ele, ca pentru Simfonia a X-a a lui Mahler. Autorul, dandu-si seama ca nu poate duce la bun sfarsit finalul, a cerut, cu limba de moarte, ca ea sa se incheie cu Te Deum-ul datand din anul 1884, o alta capodopera a maestrului. Dorinta nu ii este respectata din pacate. Aceasta lipsa sa insemne ca Simfonia a IX-a este o ,,neterminata" ? Catusi de putin. Ea este o opera completa, inchegata, ce cuprinde un crez de viata, lasat ca un testament de un mare ganditor al omenirii.

11 noiembrie 1999

Tragicul Mozart

Cu ocazia implinirii a 200 de ani de la moartea lui Mozart, postul de radio ,,Romania Muzical" a organizat o serie de programe comemorative. In cadrul lor au fost invitate diferite personalitati sa aleaga lucrari de Mozart pe care ar dori sa le asculte si sa faca, eventual, un scurt comentariu. Am ales un subiect mai putin conturat, acela al unui Mozart neobisnuit celor care vad in muzica lui numai exuberanta si frivolitate.

*

Haydn este numai incantare, destindere, galanterie, poate chiar frivolitate, imaginea unei societati elegante si pomadate. Beethoven este numai incrancenare, lupta a omului cu sine insusi, cu destinul sau, o intrebare perpetua asupra rosturilor profunde ale lumii. Este numai arareori izbavire si triumf. Intre ei se afla Mozart, trasatura de unire, nu numai temporala, dar mai ales ca traire si mesaj muzical. Si el este robul unei societati superficiale, frivole, galante, careia i-a platit tribut, dar pe care a depasit-o. Gratia, eleganta, supletea, exuberanta, optimismul, sunt intrinseci, nu datorita comenzii unui sponsor, cum s-ar spune astazi, ci nascute dintr-o ingenuitate nativa, dintr-o debordanta putere de a crea un univers sonor propriu. Aceasta este geniu, de fapt este har divin.

Si totusi, Mozart are si alta fata, cea care prefigureaza drama beethoveniana. Sunt strafulgerarile profunde, venite dintr-un interior mistuit de framantari, de acolo de unde se nasc indoielile, apar presentimente si intuirea unui sfarsit.

Concertul nr.20 in re minor pentru pian si orchestra - prima parte. De la inceput un suflu dramatic, aproape tragic, strabate orchestra. Pianul, in loc sa aduca mangaiere, care de atatea ori se afla in partile lente ale celorlalte concerte, amplifica inclestarea. Este ca un presentiment.

Don Juan - scena finala. Ultima svacnire de disperare a lui Don Juan inaintea sfarsitului. Verdictul este imuabil, el rasuna raspicat, amenintator, definitiv, prefigurare a vointei implacabile a destinului din Simfonia a V-a de Beethoven, sau a mortii lui Siegfried din opera Amurgul zeilor de Wagner. Este un avertisment ca nimic pe Pamant nu ramane nesanctionat.

Recviemul, este cantecul de lebada al marelui geniu in sensul cel mai strict, caci

l-a compus pe patul de moarte, lasandu-l de fapt neterminat. Este cea mai cutremuratoare

premonitie, cum nu se mai intalneste decat la Ceaikovski in Simfonia a VI-a sau la Bruckner in Simfonia a IX-a. Si totusi, cutremuratorul Recviem nu este sfasietor, nici nu deplange un trecut iremediabil pierdut, nu este nici consolare, dar deschide grav, cu responsabilitate, aproape somptuos, calea spre universul de dincolo. Fara promisiuni, dar cu certitudini ca eternitatea exista.

Mozart, cel frivol si incantator, este pentru mine divertisment, putin depasit pentru o lume prea incrancenata. Cel grav, rascolitor si profund, este insa contemporanul etern caci poarta mesajul acestei tragice efemeritati care, intre doua neanturi, este omul.

octombrie 1991

Debussy si natura

In cadrul unui ciclu pe care postul ,,Romania Muzical" l-a dedicat lui Claude Debussy, sustinut de compozitorul prof. univ. Serban Nichifor, acesta mi-a facut onoarea sa-mi ofere sa prezint o emisiune cu un subiect la alegerea mea. Ca pasionat iubitor al naturii si frecventator necontenit al ei, am ales o tema ce imi era cea mai apropiata, Debussy si natura, care a fost insotita si de cateva fragmente muzicale. Iata prezentarea.

*

Daca termenul si insusi curentul impresionist nu ar fi fost creat de pictori, precum Monet, Manet, Seurat si toti ceilalti, el trebuia inventat in domeniul muzicii pentru Claude Debussy. Dupa constructiile perfecte si taiate in monolite ale clasicilor, dupa dramaticele inclestari existentiale ale romanticilor, impresionisnul, dezbarat de rigoarea unei realitati dure si implacabile, se refugiaza in vag, in pete de culoare sonore si in evocari doar sugerate, nu declarate. Nicicand cuvantul nerostit si imaginea neasternuta pe panza nu si-a gasit o exprimare mai subtila, mai diafana, decat inlantuirile de sunete ale lui Debussy. La el aproape totul este doar un abur de imagini, nimic clar si precis, doar atat cat sa trezeasca in adancul sufletului o amintire, o nostalgie, o impresie a unei realitati de abia percepute.

Este evident ca cel mai fertil cadru pentru un limbaj impresionist nu putea fi pentru Debussy decat natura. O natura nu descrisa obiectiv, cum facea Richard Strauss in aceiasi vreme, ci subiectiv, asa cum o simtea el. O natura tesuta din culori, nuante, senzatii, o curgere fluida neintrerupta. Si nimic nu putea fi mai potrivit pentru o astfel de intrupare diafana decat sunetele simple, vag legate, ca ale pianului. Ajunge sa citam unele titluri din bogata creatie pentru pian cuprinse in ciclurile Stampe, Imagini, Preludii : Gradini sub soare, Clar de luna, Reflexe in apa, Pasi pe zapada, Ce a vazut vantul de vest, Ceturi, Frunze moarte. Toate sunt bijuterii sonore, inlantuiri de sunete, uneori cu o coerenta laxa, dar care te lasa sa plutesti cu spiritul eliberat de constrangerile imediate ale peisajului. Este drept ca unele titluri nu-ti evoca ceva precis si esti liber sa gandesti ce vrei, sau chiar nimic, cum ar fi Terasa audientelor sub clar de luna, dar altele sunt mai concrete, cum ar fi portretul Fata cu parul balai sau chiar si Catedrala scufundata. Farmecul lor este indiscutabil si reprezinta, un mod revolutionar de a concepe muzica.

Culmea unor imagini totale ale naturii se afla in muzica simfonica a lui Debussy. Prima lucrare, Preludiu la dupa amiaza unui faun este un poem, simfonic bazat pe versurile lui Mallarmé si infatiseaza un tablou torid, in care simti soarele cum scalda totul si in care se lafaie un faun. Au urmat Trei nocturne din care prima, Nori este cea mai diafana si inconsistenta descriere a corabiilor albe ce plutesc pe cer, fara contur, cu forme efemere de abur si in continua schimbare. A doua nocturna, intitulata Serbari, este imaginea unui dans vesel, destul de difuz, iar a treia, Sirene, este evocarea marii prin vocaliza unui cor de femei ce se unduie in miscarea valurilor.

Marea, aceasta pasiune a lui Debussy, este subiectul unui triptic, o capodopera a impresionismului francez, in care ne sunt prezentate sonor trei ipostaze ale marii. In prima schita, De dimineata pana seara pe mare, descoperim magia marii prin valurile ce se unduiesc necontenit ; a doua schita, Jocul valurilor, are ca subiect tot valurile domoale, care se fugaresc pana la mal, unde se sparg spumos ; a treia schita, cea mai dramatica, este Dialogul vantului cu marea in care vantul sufla suierator pe deasupra marii infuriate. Este o pagina magistrala in care nu este nimic precis, in fata ochilor nu se infiripa tablouri,ci doar sufletul este purtat pe nesfarsitele intinderi unde cerul se imbina cu marea.

Din al treilea triptic, Imagini pentru orchestra retinem doar pe a doua intitulata Iberia care este descrierea cea mai succinta si completa a picturalei Spanii, nu prin tablouri precise care sa destepte imagini vizuale, ci imagini senzitive, un abur nedefinit care cuprinde esenta unei minunate tari. Si ajunge sa citez doar un titlu al unui tablou din Iberia care spune tot : ,,Parfumurile noptii" pe care, pur si simplu, le simti, desi sunt descrise prin sunete.

Nici in muzica vocala Debussy nu uita natura. In liedurile sale, sau cum le numeste el Melodii, sau Proze lirice, el alege din versurile lui Baudelaire sau Verlaine cele mai evocatoare de natura, cum ar fi Clar de luna, Jet d'eau, Marea cea frumoasa, sau le creaza chiar el : Acuarele, Peisaj belgian, Despre flori sau Despre malul raului. Pentru misterul lor, pentru tot ce poate strecura in inima ca anxietate, Debussy a apelat si la pesteri, ca de exemplu in melodiile Pestera si Langa pestera intunecata, dar mai ales ca fundal al unuia din tablourile uimitoarei, atat de originalei si inovatoarei opere, Pelléas si Mélisande. Intr-adevar, Tabloul 3 din Actul 2 se petrece in fata unei guri de pestera in care nefericita Mélisande credea ca a pierdut buclucasul inel. Este o pestera a mortii in fata careia dorm trei batrani ce-i sperie pe tinerii indragostiti care parasesc locul in graba. Este ca un avertisment al sfarsitului tragic al celor doi tineri.

Prin creatiile sale, Debussy ramane un mare inovator al muzicii clasice, alaturi de Bach, Wagner, Stravinski si Schönberg si un mare cantaret, unic in felul lui, al naturii.

29 aprilie 2000.

Muzicieni ai secolului al XX-lea

In cursul anului 2000 Redactia ,,Romania muzical" mi-a sugerat sa concep o emisiune de prezentare a unor compozitori ai secolului al XX-lea. Nu mai stiu cand a fost difuzata si nici nu mai stiu ce a cuprins ea. Am gasit insa unele notite pe care le reproduc aici pentru ineditul lucrarilor prezentate.

Charles Ives - Simfonia a 4-a

Charles Ives este unul din cei mai importanti compozitori americani, a carui opera a fost scrisa intre anii 1901-1915, ceea ce il defineste drept compozitor al secolului al XX-lea. De formatie pur americana, el a stiut sa fie independent fata de Europa si dogmele clasice. A fost un mare inovator al muzicii : inaintea lui Stravinski a folosit poliritmia ; inaintea lui Bartók a organizat disonantele ; inaintea lui Stravinski si Milhaud a utilizat politonalitatea ; inaintea lui Schönberg a descoperit atonalismul ; inaintea lui Enescu a utilizat sferturile de ton ; inaintea lui Henry Cowel a inventat clusterele iar inaintea lui Boulez muzica aleatorie. Un multiplu inovator, un original, un fenomen aproape inexplicabil pentru vremea lui si un necunoscut in Europa si chiar si in SUA pana in 1950, nefiind astfel un sef de scoala.

Simfonia a IV-a este impinsa cel mai departe in sensul modernitatii, aici fiind folosite toate procedeele de avangarda. La un moment dat sunt utilizate simultan 27 ritmuri diferite, de asemenea sunt suprapuse politonal mai multe melodii populare americane. Orchestra este enorma (de exemplu cinci timpani, doua piane, orga), cor si o fanfara, fiind necesari trei dirijori pentru a coordona toata aceasta colosala masa. Autorul a vrut sa dea un inteles filosofic simfoniei, incercand sa raspunda la marile intrebari pe care si le pune omul asupra vietii : de ce si cand ? Ele sunt puse intr-un preludiu si in prima parte a simfoniei. Partea a doua prezinta contrastul dintre evolutia usoara a omenirii si avansarea dureroasa a credinciosilor prin pustiuri si mlastini, fapt subliniat si de cor. Partea a treia este un protest impotriva formalismului si a stereotipiei prin care Ives isi dovedea independenta fata de canoanele muzicii, batandu-si oarecum joc prin diverse cantece semipatriotice americane binecunoscute, intr-o adevarata cacofonie. Aceasta tendinta se desavarseste in ultima parte in care instrumentele o iau razna, cantand fiecare, sau cate doua sau trei, o alta melodie, sau doar fragmente din cantece si imnuri cunoscute sau inventate. Se adauga si corul, care vocalizeaza iar orga, cu sonoritatile ei puternice, completeaza o harababura dirijata ! Trebuie spus ca este multa galagie dar nu se poate nega impresia covarsitoare si un anumit farmec pe care il degaja aceasta simfonie, considerata unica in felul ei, fiind deasupra scalambaielilor avagardiste cu care a debutat secolul al XX-lea.

Carl Nielsen - Simfonia a II-a ,,Cele patru temperamente"

Carl Nielsen este cel mai mare compozitor al Danemarcei, a carui activitate componistica se plaseaza in prima jumatate a secolului al XX-lea. Violonist foarte talentat si muzician multilateral, a fost ajutat de oameni de bine, sponsorizat cum am spune astazi, pentru a face studii in patrie, dar si in Franta, Germania si Italia. A inceput sa compuna la 23 de ani si a continuat pana in anul mortii,lasand o mostenire valoroasa din care se detaseaza cele sase simfonii. Ele arata o clara evolutie de la un stil mai academic, germanic, la unul mai personal, bine echilibrat, ramanand continuu in limitele unei muzici tonale si refuzand orice inovatie ce a bantuit inceputul de secol. Dintre ele am ales Simfonia a doua, cea mai populara prin semnificatiile pe care le tradeaza chiar indicarea miscarilor

Simfonia a II-a mai poarta si numele Cele patru temperamente, pe care incearca sa le descrie muzical in cele patru parti ale ei.

Prima parte - Allegro colerico este energica, tradand un caracter aprig, usor inflamabil, domolit uneori, dar pana la sfarsit dominator.

Partea a doua - Allegro comodo e flemmatic, este o muzica linistita, unduitoare, un fel de cantilena, fara stralucire, asa cum ar arata un om ce trece cam indiferent prin viata. Partea a treia - Andante malincolico este sumbra, reflectand tristetea ce cuprinde cateodata pe cei reflexivi, mergand pana la disperare.

Partea a patra - Allegro sanguineo infatiseaza pe cei sangvinici, puternici si razbunatori, printr-o muzica alerta, energica, violenta, ce se termina in ritm de mars.

Gustav Mahler - Simfonia a X-a

Gustav Mahler este unul din ultimii romantici autentici ce a pasit pragul secolului al XX-lea. Spre deosebire de alti compozitori care au experimentat in cariera lor diverse stiluri ale noului secol, Mahler, a ramas pana la sfarsit credincios crezului sau artistic inital, tonalismul, ca de altfel alti cativa romantici tarzii, precum Richard Strauss, Sibelius sau Skriabin. L-am introdus in program pentru ca am vrut sa ofer ceva inedit ascultatorilor, Simfonia a X-a, inca neauzita la noi. Ea a ramas neterminata din cauza mortii subite a autorului in 1911. Pentru intelegerea ei sunt necesare doua precizari. Mahler a fost un dirijor genial, de mare exigenta si considerat aproape despotic de membrii Filarmonicii din Viena, al carei director a fost. Din cauza ca acestia l-au repudiat, dar si a opiniei publice austriece, pornita impotriva lui din cauza originii sale evreiesti, cu durere in suflet a plecat la New York, unde a fost director la prestigioasa opera Metropolitan. Reintors in Austria a compus dramatica lucrare Cantecul despre Pamant (Das Lied von der Erde, tradus eronat Cantecul Pamantului) si a inceput a X-a Simfonie, gandita in cinci parti, lasand doar niste schite si primele doua parti mai elaborate. Ele stau sub marea lui drama pesonala, faptul ca sotia sa, pe care o adora, l-a parasit pentru un tanar arhitect, Walter Gropius, el insusi un geniu ce avea sa revolutioneze arhitectura prin miscarea Bauhaus. In treacat fie spus, sotia lui Mahler, Alma, a fost una din cele mai extraordinare femei ale secolului al XX-lea, caci a stiut sa-si aleaga doar barbati celebrii revolutionari ai culturii europene. In ordine : pictorul Oskar Kokoschka, compozitorul Gustav Mahler, arhitectul Walter Gropius si scriitorul Franz Werfel. Simfonia, dedicata pe partitura Almei, atata cat a schitat, este un sfasietor strigat de durere pentru plecarea sotiei, care a ramas insa credincioasa operei lui Mahler dorind sa vada sfarsita a X-a simfonie. Ea a oferit manuscrisul pentru terminare lui Bela Bartók si lui Arnold Schönberg dar acestia au refuzat. Muzicianul englez Deryck Cook a completat-o mult mai taziu si ea a fost interpretata prentru prima data in 1964.

Simfonia debuteaza cu un Adagio trist, sfasietor, poate partea cea mai autentica mahleriana. Partea a 2-a si a 4-a sunt Scherzo-uri ritmate, jucause, ca ländlere, cum a scris mai multe Mahler in partile miscate ale simfoniilor, separate de un scurt Allegro moderato, numit Purgatoriu, care este tot un fel de dans cu armonii specifice mahleriene. Partea a 5-a este o alternanta de pasagii lirice, altele dansante, intretaiate de strigate parca amenintatoare si de batai subite forte, implacabile de tobe ce anunta parca un sfarsit apocaliptic. Dar simfonia se termina totusi seren, ca o ultima si prelungita resemnare. Este drept ca acest final este mai putin mahlerian, dar el este de o mare forta sugestiva. In ansamblu, Simfonia a X-a ar fi sunat probabil altfel terminata de Mahler insusi, este totusi foarte in spiritul sau si ar fi fost pacat ca notitele si intentiile lui sa nu fie salvate.

PREZENTARI DE CONCERTE

In transmisiunile directe ale concertelor simfonice ale Orchestrei Nationale Radio, la inceputul lor sau in pauza, este invitat de obicei un muzicolog sau un om de cultura sa prezinte piesele ce se executa. In acest context am fost invitat sa prezint concerte, in general de muzica moderna, pentru care nu se prea gasesc amatori. Reproduc mai jos doua din astfel de prezentari cu lucrari care mi s-au parut mai interesante.

Concertul simfonic din aprilie 2001

Rimski Korsakov - Uvertura ,,Pastele rusesc"

Rimski-Korsakov avea 44 de ani cand a compus, in 1888, celebra suita Seherazada si uvertura Sarbatoarea luminata (Uvertura pascala pe teme religioase), cunoscuta acum sub numele de Pastele rusesc. Este o lucrare ciudata din cauza viziunii foarte speciale pe care o are autorul asupra sarbatoririi Pastelor. In ea se imbina o idee religioasa, a patimirii si invierii lui Isus, cu cea a unei sarbatori pagane. Lucrarea incepe sinistru cu un ,,andante lugubre", descriind atmosfera Sfantului Mormant si a tragicelor evenimente din Saptamana Mare pentru ca, intr-un Allegro ce urmeaza, sa descrie clipa invierii printr-o lumina tasnita din trambitele arhanghelilor, si de dangatul de bucurie al clopotelor, alternand cand cu citirea grabita a dascalului, cand cu motivul conventional al preotului care citeste slujba invierii dupa Evanghelie. Intre trambitele arhanghelilor si clopote se intercaleaza traditionalul ,,Hristos a inviat" in varianta lui ruseasca. Dupa cum marturiseste insasi autorul, ,,Am vrut sa ilustrez aceasta trecere de la atmosfera sumbra si misterioasa a sfintei sambete mari la un fel de veselie pagana religioasa din "Saptamana luminata". Rimski-Korsakov a vrut cu aceasta uvertura sa arate perceptia foarte speciala a sarbatorii Pastelui de catre rusi si in special a Saptamanii Luminate, care este saptamana ce urmeaza duminicii Pastelui, de unde si titlul uverturii Sarbatoarea luminata si exuberanta melodiilor.

Aleksandr Skriabin - Concertul pentru pian si orchestra

Aleksandr Skriabin a trait intre anii 1872-1915, fiind deci o generatie post Ceaikovski, Borodin, Musorgski, si contemporan cu romanticii tarzii Rahmaninov, Mahler si Richard Strauss. De fapt, muzica lui este puternic influentata de acestia, ca si de a lui Wagner, dar dincolo de influente se afla personalitatea lui muzicala in care se reflecta de fapt o conceptie filosofica. Skriabin a fost un mistic religios, apoi a fost fascinat de Nietzche si de ideea supraomului, pe care el il vedea cucerind lumea prin arta, apoi a trecut la ideile teozofice ale doamnei Blavatzki. Din toate acestea el si-a construit un Weltanschaung vizionar, o unificare a tuturor ideilor filosofice, sociale si artistice intr-un sistem suprem denumit de el ,,Mister", ce trebuia sa cuprinda intreaga istorie a omenirii si sa deschida noi orizonturi existentei. Nu a reusit sa scrie acest Mister dar ultimele lui lucrari sunt strabatute de un suflu special, un fel de vraja invaluitoare, demne de titlurile acordate : Poemul divin, Poemul extazului, Prometeu - Poemul focului. El spera ca muzica lui, in special Poemul extazului, sa aduca pacea si frumusetea pe Pamant, sa elimine orice vrajba si sa determine o infratire generala. El este departe de a fi atins astfel de performante dar este indiscutabil o voce noua, mistica si coplesitoare care ne vorbeste.

Concertul pentru pian, datand din anii 1896-97, departe de aspiratiile filosofico-muzicale ale lui Skriabin este romantic, strabatut in prima parte de o gingase melancolie ce se involbura din cand in cand, fara sa atinga culminatii impresionante. Partea a doua, o tema cu trei variatiuni, este serafica, o inlantuire de picaturi de sunete ce te invaluie. Partea a treia este dinamica, impetuoasa, de o romantica exuberanta, cu concentrari mai dramatice. In ansamblu, concertul lui Skriabin este frumos, in rand cu marile concerte romantice (Schumann, Grieg, Liszt, Brahms etc.), poate nu atat de expresiv dar care merita sa fie scos la lumina ca sa imbogateasca un repertoriu pentru pian si ochestra cam uzat de prea multa cantare si repetare.

Richard Strauss - ,,Metamorfoze, studiu pentru 23 instrumente soliste"

Lucrarea Metamorfoze de Richard Strauss, denumita si Studiu pentru 23 instrumente soliste este o miscare lenta, o lamentatie dureroasa si obstinata de aproximativ o jumatate de ora. Strauss a scris-o in anii de senectute, la 80 de ani, in ultimele luni ale celui de al Doilea Razboi Mondial, in 1944. Fara sa aiba un program precis, ca celelalte poeme simfonice si cele doua simfonii (a Alpilor si Domestica), metamorfozele dezvaluie sentimentele de profunda durere desteptate de vestile ca istoricele cladiri ale operelor din Berlin si Dresda, care au vazut momentele de triumf ale creatiilor lui Strauss, au disparut sub bombele aliatilor, ca de altfel atatea si atatea opere de arta, cladiri si monumente reprezentand cultura gremana si a Europei in sens larg. Metamorfozele sunt o tanguire nascuta din dezastrele razboiului, care se regasesc in multe alte compozitii din acel timp.

Lucrarea este alcatuita din trei parti ce se canta legat, fara pauza. Prima parte este lenta, ca si ultima, strabatuta de tragism si un sentiment de frica, in timp ce partea intermediara, Agitato, este parca un cantec de revolta, o iesire din apatie, nu pentru lupta ci pentru a indrepta ceva. In lucrare se impletesc mai multe teme din care, crescand treptat, domina in final primele patru masuri din marsul funebru al Simfoniei a III-a- Eroica de Beethoven, dand sensul adevarat al operei, de pierdere ireparabila si tragica a unor valori.

Concertul simfonic din aprilie 2002

Concertul oferit de Orchestra Nationala Radio are un program extrem de atractiv, iesind din sablonul muzicii baroce si clasice. Am putea spune ca este un program de muzica moderna, daca acest termen nu ar fi discreditat pentru tot ce s-a scris dupa 1900. De fapt este un program de muzica romantica tarzie si impresionista. Ceea ce caracterizeaza mai bine programul este noutatea pieselor, as putea spune din cauza prospetimii lor pentru publicul romanesc, care a avut putine ocazii sa faca cunostinta cu ele.

Jean Sibelius - Suita Karelia

Concertul se deschide cu Suita Karelia de Jean Sibelius. Ea a fost scrisa si prezentata in premiera in anul 1893 ca muzica de scena si cuprinde mai multe tablouri, prefatate de o uvertura si incheiata cu o balada vocala, acompaniata de orchestra. Aceasta muzica ocazionala a fost revazuta de autor, care a extras din ea o uvertura care se canta acum separat (op.10) si o suita (op.11), ambele purtand numele de Karelia. Pentru a intelege aceasta muzica trebuie sa amintim cateva fapte istorice.

Momentul scrierii este sfarsitul secolului al XIX-lea, cand romantismul isi depana ultimele acorduri si cand in intreaga Europa sufla un vant de libertate pentru popoarele din estul si nordul continentului. Dorul de liberate s-a concretizat in scolile nationale din Cehia, Ungaria, Polonia si tari care erau ocupate de Rusia, intre care facea parte si Fin- landa. Locuita de un popor vechi, finii, acestia nu au avut parte de o afirmare nationala, fiind fie sub stapanire suedeza, fie rusa. Cu atat mai mult dorinta de afirmare, mai puternic fiind manifestata in literatura si muzica, cea din urma reprezentata de un singur bard, Jean Sibelius. Nascut in anul 1865, cand Finlanda era un mare ducat rusescc, el a crescut cu dorinta legitima de libertate pentru poporul sau, trasatura concretizata in muzica sa printr-un ciclu de poeme simfonice avand ca sursa de inspiratie marea epopee nationala Kalevala. Asa sunt poemul vocal-simfonic Kulervo, poemul simfonic En Saga, suita Leminkainen, fantezia Fata din Pohjola, toate incrise pe linia romantic-descriptiva, plina de avant si nostalgii istorice, specifice scolilor nationale. Al doilea filon de inspiratie al lui Sibelius a fost natura, intinderile nesfarsite de coline vag ondulate, acoperite de paduri dese de conifere si de mesteceni si de intinsele lacuri, cand unduite de vant, cand involburate de furtuni. Acest peisaj, atat de specific, razbate plenar in poemul simfonic Finlandia, in piesa Cavalcada nocturna si rasarit de soare, in Cantecele primaverii, dar mai ales in primele doua simfonii, incarcate de vanturile ce suera peste intinsele campii si lacuri si prin arbori. Din aceasta familie face parte si Suita Karelia, romantic-eroica, in joc fiind numele provinciei dragi finlandeze dar care a avut o istorie agitata, fiind revendicata de suedezi si rusi.

Suita are trei parti : Intermezzo, Balada si Alla marcia care se canta neintrerupt. Ea incepe cu un strigat de trompeta care introduce un mars alert, urmeaza apoi o melodie leganata de balada ce devine melancolica, si din nou un mars, sau mai curand un dans saltaret care antreneaza treptat toata orchestra, cu care se termina suita. Desi pare vesela, ea este un cantec de lupta disimulat pentru reintregirea patriei, Finlanda.

Ernest Bloch - Rapsodia ebraica pentru violoncel si orchestra ,,Shelomo"

A doua piesa a concertului este o splendida pagina concertanta, Rapsodia ebraica pentru violoncel si orchestra cunoscuta si sub numele de Shelomo de Ernest Bloch. Nascut in 1880 in Elvetia, Bloch si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Statele Unite dar el nu poate fi considerat pentru prima parte a vietii nici compozitor elvetian si nici american, ci evreu. Inceputul carierii de compozitor l-a dus la o muzica tarziu romantica concretizata intr-o simfonie, poemul Iarna-Vara si mai tarziu intr-o ambitioasa opera Macbeth de tip grand-opéra, bine primita cu ocazia premierei de la Paris. In 1912 el si-a schimbat total optica asupra muzicii, asumandu-si un rol oarecum mesianic. Constient de originea sa ebraica, voia sa o fixeze in muzica facand chiar urmatoarea declaratie de credinta. ,,Vreau sa reprezint sufletul evreiesc, complexul si agitatul suflet evreiesc, pentru ca este singura cale in care pot produce muzica plina de vitalitate, daca pot face un astfel de lucru in general". Si Bloch a implinit aceasta misiune cu stralucire, un adevarat univers muzical nou.

Ciclul evereiesc cuprinde cateva piese notabile cum sunt, cele Trei poeme evreiesti pentru orchestra, Simfonia Israel , suita Baal Shem care este muzica sacra pentru serviciul sacru de dimineata al sabatului, O voce in desert pentru orchestra cu violoncel obligat si, cea mai cunoscuta, o adevarata capodopera, care este Rapsodia pe teme evreiesti, cunoscuta mai ales sub numele de Shelomo. Acesta este numele evreiesc al legendarului rege Solomon pe care il descrie muzica. Initial, Bloch intentiona sa creeze o rapsodie pentru voce si orchestra dar nestiind ce limba sa foloseasca a ales violoncelul ca fiind cel mai apropiat de vocea omeneasca. Rapsodia il prezinta pe marele rege cand dramatic, cand introspectiv, stralucitor sau pios. Lucrarea are trei parti care se canta fara intrerupere, fiecare terminata printr-un bogat tutti orchestral. Sectiunea mediana are la baza un vechi cantec ebraic invatat de autor pe vremea cand era copil iar inceputul evoca cuvintele ecleziastului : ,,Vanitate a vanitatilor, totul este vanitate. Caci unde este multa intelepciune este si mult necaz iar cel care isi largeste cunoasterea isi largestc si mareste si grijile". Aceasta este radacina pesimismului si a disperarii cu care se incheie rapsodia. Disperare, tristete, durere si melancolie strabat aceasta lucrare profund romantica.

Fara indoiala, Shelomo este una din capodoperele muzicii secolului al XX-lea si, impreuna cu concertele de Elgar si Sostakovici, sunt tot ce s-a scris mai bun in acel secol pentru violoncel si orchestra.

Claude Debussy - Suita ,,Imagini pentru orchestra"

Cu Imaginile lui Claude Debussy ne aflam in cu totul alt climat muzical, in cel mai autentic impresionism. Creator al acestui curent in muzica impreuna cu Maurice Ravel, Debusy a ilustrat crezul sau muzical in cateva cicluri pentru pian, extraordinar de rafinate dar si in cateva capodopere orchestrale cum sunt Preludiu la dupa amiaza unui faun, Trei schite simfonice Marea, Trei nocturne, Jocuri si Imagini pentru orchestra. Aceste imagini, mai rar cantate integral, sunt totusi o chintezenta a impresionismului debussyan prin tesatura inefabila, prin ideile abea schitate, prin sunete rarefiate, prin aluzii si sugestii. In titlul Images sunt adunate de fapt trei piese diferite, scrise la momente diferite intre 1905 si 1910, fara intentia de a reprezenta o suita coerenta. Ele se executa de altfel adesea separat, sau mai precis, din ansamblu este scoasa partea a doua ca piesa de sine statatoare. Ceea ce le uneste ar fi, dupa unii autori, faptul ca fiecare parte are la baza cantece populare ale unei tari, respectiv Anglia, Spania si Franta.

Prima ,,imagine" intitulata Giga, initial Giga trista, ar fi portretul unui betiv ostenit care isi deapana taraganat lamentatia la un oboe d'amore, intretaiat de un dans, nu foarte vesel, ce are la baza o tema de origine scotiana. Este o muzica lenta, trista, pe care doar episoadele mai alerte o scot din inertie. Partea se termina intr-un fel de ceata londoneza.

A doua parte intitulata Iberia este dedicata, cum ii spune si numele, Spaniei. Aceasta tara a fost, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea, o pasiune a compozitorilor francezi, daca ne gandim la Simfonia spaniola a lui Lalo, la España de Chabrier, Carmen de Bizet, fara a mai vorbi de cel putin sase piese legate de Spania scrise de Ravel, dintre care Rapsodia spaniola se afla in frunte. Iberia lui Debussy se alatura acestora fiind capodopera impresionismului folcloric. Iberia are trei parti care poarta titluri deferite. Prima se numeste Par les rues et les chemins , ceea ce pe romaneste nu suna bine ,,Pe strazi si pe drumuri", si este plina de voiosie, bine ritmata, cu melodii cantabile, sugerand miscarea si agitatia de pe strazile unui mare oras, prin utilizarea unor melodii spaniole, chiar daca nu autentic populare, dar colorat imbracate de tot felul de instrumente de percutie. A doua parte, intitulata Parfumul noptii, este discreta, invaluitoare, plina de melancolie, cu fragmente de melodii nostalgice ce se estompeaza intr-o atmosfera de mister. Ea se destrama in a treia parte numita Dimineata unei zile de sarbatoare prin aparitia treptata a unui dans vesel, bine punctat cu ajutorul castanietelor, in care interfereaza tot felul de personaje muzicale, unele insolite, si care se inlantuie intr-un scurt dans frenetic. Este modelul, nu mai putin reusit, al ultimului tablou din Serbari romane, scrise 20 ani mai tarziu de Respighi.

Al treilea moment al Imaginilor poarta numele de Ronde de printemps, adica, ,,Hora de primavara" si are la baza un cantec francez. Hora are un inceput lent, o muzica inefabila din care se incheaga treptat un dans melodios, relativ lent, dar plin de jocuri si timbre, variatii armonice, alunecari si impletiri de un mare rafinament.

In ansamblu, Imaginile lui Debussy sunt o capodopera de subtilitate, de finete, de aluzii si evocari, mai mult senzatii, pete de culoare fara contur precis, ca in picturile lui Monet. Cu aceste imagini, si celelalte tablouri imaginate de Debussy, a fost scrisa o noua pagina in istoria muzicii.

22 mai 2001

MUZICA MARTURIE A TIMPULUI

In octombrie 2005, postul ,,Romania Muzical" a initiat un concurs pentru melomani carora le oferea posibilitatea de a elabora o emisiune de o ora, ce urma sa se transmita ulterior. Am conceput emisiunea de mai jos care a castigat concursul si s-a difuzat in ziua de 19 noiembrie.

Muzica este o arta abstracta. Ea nu se leaga de nimic material dupa ce a parasit instrumentele ce au creat sunetele, si care se incheaga in urechile noastre. Restul se afla in noi. Ea opereaza ca o fascinatie, genereaza sentimente ce merg de la incantare, bucurie, veselie, inaltare sufleteasca, plenitudine, pana la disconfort, neplacere, poate chiar inclestare nervoasa. Fiind imateriala, ea are posibilitatea de a infiltra sentimente si prin ele a crea o atmosfera greu de descris prin cuvinte dar care reprezinta o fateta a realitatii. Si se poate insaila o istorie a umanitatii doar din ce ne spune muzica. Ea poate deveni astfel un factor de cunoastere sensibil, sintetic, convingator prin forta de patrundere dincolo de gandire, in spirit. Voi ilustra acest fapt prin cateva exemple:

Epoca barocului si a clasicismului muzical al secolului al XVII-lea a fost cea a domnilor cu peruca alba pudrata, a pantalonilor stransi sub genuchi, al jabourilor, a doamnelor pretioase cu malacov, ca in tablourile lui Watteau si dansand pe muzici gratioase, menuet, giga, sarabanda etc. Eu vad aceasta lume nobila, descrisa in partea doua a Cvartetuuil op.3, nr.5 de Haydn, o muzica atat de delicata si melodioasa.

Fragment din partea a 2-a a Cvartetului op.3, nr.5 de Haydn

Dar tot aceiasi epoca este sintetizata muzical pe alta latura, cea a regalitatii absolute, de catre muzica lui Händel, scrisa pentru plimbarile pe Tamisa cu o ambarcatiune a regelui George I al Marei Britanii si Irlandei de Nord, muzica fastuoasa, plina de grandoare, demna de un rege.

Fragment din ,,Muzica Apelor" de G. F. Händel

Secolul al XIX-lea a fost al razboaielor, dintre care cele ale lui Napoleon I au fost cele mai devastatoare pentru Europa. Ele nu puteau sa nu inspire pe compozitorii vremii sau pe cei ulteriori (Ceaikovski cu Uvertura 1812). Interesanta este piesa lui Beethoven, cunoscuta sub numele de ,,Simfonia luptei" sau ,,Victoria lui Wellington", in care este descrisa celebra batalie de la Waterloo. Cele doua osti sunt reprezentate prin imnurile nationale, ale francezilor si englezilor, iar lupta prin vacarmul armelor, chiar si tunuri, pentru care Beethoven a prevazut calibrul lor si numarul de lovituri. De altfel lovituri de tun se aud si in uvertura lui Ceaikovski. Dar la Beethoven dialogul celor doua armate este foarte pregnant.

Fragment din ,,Victoria lui Wellington" de Beethoven

Sa trecem la secolul al XX-lea. Primul deceniu a stat sub dominatia politica si militara a tarilor din vestul Europei (Anglia, Franta), a centrului Europei (Germania si Austro-Ungaria) si a estului si sudului (Rusia si Imperiul Otoman). Tensiunea intre ele a tot crescut pe teme economice si mai ales de dominare a lumii. Un razboi era inevitabil si el a fost prevazut de politicieni, dar si de artisti. In arta a fost cel mai acut simtit de muzicieni, care se aflau in pragul unor mari transformari dupa romantismul exacerbat al lui Wagner, cu esecul erotic al lui Tristan si resemnarea mistica a lui Parsifal. Ruperea vrajei romantismului s-a realizat prin sfaramarea fagasului secular al muzicii tonale de catre Schönberg prin atonalism. Dar aceasta adevarata revolutie in muzica nu putea sa apara decat intr-un climat de nesiguranta, de teama, de panica, ce se reflecta din plin in lucarile scolii de la Viena, in Cinci piese pentru orchestra si in monodrama Asteptarea de vienezul Schönberg si in cele Trei piese pentru orchestra de Anton Webern.

Fragment din ,,Trei piese pentru orchestra" de Webern

Dar povestea s-a repetat. Anii '30 ai secolului al XX-lea au fost ani de ridicare a regimului fascist, de crestere treptata a puterii lui Hitler, care inghitea pe rand teritorii, in ciuda tratatelor internationale. Asupra Europei plutea o atmosfera apasatoare, preves-titoare de dezastre, si unui scriitor i-ar trebui pagini sa descrie atmosfera acelor ani. Dar Béla Bartók a reusit in 30 de minute sa o redea in Muzica pentru coarde, percutie si celesta, din care se desprinde angoasa, spaima pentru ce va veni, o teroare nedefinita, strecurata doar in sufletul oamenilor. Este o magistrala pagina de premonitie a unui mare artist.

Fragment din ,,Muzica pentru coarde, percutie si celesta" de Béla Bartók

Si intr-adevar, premonitia s-a realizat si a inceput al Doilea Razboi Mondial care a dus la ocuparea Frantei. Artistii au reactionat si Arthur Honegger, elvetian de origine dar care traia in Franta, a deplans aceasta catastrofa in partea intai din Simfonia a II-a pentru coarde, sfasietoare, plina de o infinita durere, fara accente vindicative, fara eroisme, impregnata doar de marea suferinta pentru umilirea si subjugarea simbolului spiritual al Europei.

Fragment din partea a 1-a a Simfoniei a II-a de Honegger

Urmatoarea pagina a marelui razboi a scris-o Sostakovici in Simfonia a VII-a - a Leningradului. Prima parte descrie apasat si violent invadarea Uniunii Sovietice de catre trupele hitleriste, cu marsaluirea in ritm de dominator, de parca auzi bocancii care calca teritoriul inamic. Rar s-a scris ceva atat de pregnant, dar nu trebuie sa ne oprim la aceasta descriere picturala, ci sa patrundem mai adanc in esenta evenimentului, care este atat de tulburator si dramatic. Este drept ca s-a descoperit ulterior ca aceasta parte a simfoniei a fost conceputa inainte de invazia germana, dar nu accept sa-mi fie furata imaginea muzicala atat de convingatoare a unui tragic eveniment.

Fragment din prima parte a Simfoniei a VII-a de Sostakovici

Tot Sostakovici ne-a mai oferit o pagina ce rascoleste in noi alte simtaminte. Este partea a 3-a a Simfoniei a VIII-a. In ea vad epoca moderna a masinismului creat de om, care este gata sa-l striveasca. O muzica intr-un ritm infernal, cu toata orchestra deslantuita, intrerupta din cand in cand de un tipat patrunzator, disperat, parca al unui om strivit de rotativele neiertatoare ale civilizatiei actuale.

Fragment din partea a treia din Simfonia a VIII-a de Sostakovici

Un pas mai departe ni-l ofera compozitorul american John Cage in piesa Fontana mix care se afla dincolo de muzica. Un tutti de orchestra peste care se suprapun diverse zgomote : automobile, masini de scris, huruit al unor masinarii, anuntul la megafon intr-un aeroport etc. si o voce feminina de mare intindere ce debiteaza fraze neterminate in diverse limbi : engleza, rusa, germana si altele necunoscute. Un haos ce reprezinta esenta lumii moderne, alienare, imposibilitatea de comunicare, izolare. Ma intreb ce scriitor ar putea prinde atat de pregnant esenta unei lumi in dizolvare, care chiar daca nu este inca a noastra, este prefigurata aici.

Fragment din piesa ,,Fontana Mix" de John Cage

Vreau sa amintesc inca trei piese care se inscriu in actualitatea recenta si care m-au incitat dupa titlu. Este Einstein pe plaje (Einstein on the beach) de Philip Glass, Nixon in China de John Adams si o opera de mare actualitate care denunta distrugerea naturii, Greenpeace, de germanul Hans-Jürgen von Bose.

Fragment din una din piesele citate mai sus

Muzica trebuie sa fie o oglinda a timpului, muzicianul are menirea sa fie un martor a ceea ce va fi istorie. Si chiar daca ilustreaza evenimente trecute, modul de transmisie trebuie sa fie modern. Din cele notate mai sus am incercat sa prezint cum au simtit compozitorii timpul lor. Desigur, subiectul ,,Muzica si istoria" este vast si tentant si poate fi largit si ilustrat mult mai bogat. Deocamdata atat si nu-mi ramane decat sa multumesc celor ce au avut bunavointa sa ma asculte.

19 noiembrie 2005

Comentariu dupa transmiterea emisiunii : Textul a fost inregistrat la mine acasa iar muzica a fost montata pe banda in studioul Radiodifuziunii, asa ca nu am auzit emisiunea decat in momentul transmiterii, constatand cu regret cateva deficiente pe care le semnalez aici. (1) Nu a fost gasit Cvartetul de Haydn indicat de mine, dar cel pus in loc si-a facut multumitor datoria. (2) Nu a fost gasit in fonoteca Radiodifuziunii Simfonia a II-a de Honegger, asa ca textul a ramas fara exemplificare sonora. (3) In ce priveste Fontana Mix de John Cage, am fost asigurat ca exista o banda dar, spre consternarea mea, nu am auzit decat un bruum continu fara nici un sunet. La obiectia mea postuma mi s-a spus de redactorul emisiunii ca a primit de la fonoteca o cutie cu o banda pe care scria ,,Fontana Mix - Delete" (!) si a montat ce a gasit, punandu-ma in penibila situatia ca ascultatorii sa creada ca nu stiu ce vorbesc. (4) Nici una din ultimele piese indicate nu exista in fonoteca Radiodifuziunii. Cer iertare ascultatorilor emisiunii pentru aceste deficiente, pentru care nu sunt raspunzator.

Capitolul 6

VORBE SCRISE DESPRE MUZICA

De cand s-a inventat scrisul, orice activitate umana are o marturie asternuta pe hartie sau, mai nou, pe desplay-ul calculatorului. Evident, si muzica se bucura de acest avantaj. Nu ma refer la partituri ci la ceea ce s-a scris, si se scrie, despre muzica. Cei ce o fac sunt, pe de o parte muzicologii, care se ocupa de teoria muzicii, de istoria ei, fac consideratii estetice si filozofice iar, pe de alta parte, criticii muzicali, care se ocupa de actualitate, scriu despre ce s-a auzit prin salile de concert, la opera sau cu alte ocazii publice, s-a difuzat prin discuri, CD-uri, casete, benzi si se transmite la radio si televiziune. Cele doua directii se imbina, se suprapun si este greu sa deosebesti pe muzicolog de critic, dar ambii sunt indispensabili, atat muzicienilor cat si marelui public.

Celor dintai pentru a avea chezasia calitatii productiei lor, componistice sau interpretative, iar celorlalti pentru indrumare si a face mai eficient drumul lor spre muzica buna.

Se spune ca nu poti deveni inotator studiind doar pe mal manuale de inot. Cu cultura nu este chiar asa, caci poti sa te bucuri de o poezie fara sa fi scris vreodata un vers sau de un tablou fara sa fi desenat sau pictat. Cu muzica este mai complicat, caci ea nu este vizuala ci trebuie sa intre in tine, sa memorezi temele ca sa poti urmari desfasurarea ei in timp si sa-i intelegi articulatiile. Cu un slagar de muzica usoara lucrurile sunt simple caci temele sunt elementare, precum si inlantuirea lor. Pentru muzica clasica trebuie un antrenament si o cultura muzicala. Aceasta se dobandeste prin ascultare necontenita dar, pentru o mai deplina bucurie si savurare a ei, este necesara si o anumita ordine. Ea se dobandeste prin lecturi sau audierea unor conferinte de initiere muzicala. Acestea sunt rare asa ca baza o constituie tot cititul.

In aceasta privinta exista o bogata literatura muzicala. S-au tiparit la noi in perioada 1950-1990 cam tot ce ar fi important pentru un muzician incepator si anume : ghiduri despre muzica clasica. cum sunt cele cinci volume despre muzica simfonica, doua despre cvartetele de coarde si unul despre muzica de camera, toate de Wilhelm G.Berger, apoi volume despre opera, balet, chiar jazz, despre instrumente (in general si in special despre pian, vioara, cele de percutie si electronice), despre epocile importante din istoria muzicii (muzica gregoriana, a trubadurilor, elisabetana, flamanda de Doru Popovici, clasicismul si romantismul de Ada Brumaru , cate ceva din muzica moderna), lucrari de filosofia muzicii (remarcabilele lucrarile ale lui Pascal Bentoiu) si foarte multe monografii, biografii (chiar autobiografii) ale majoritatii compozitorilor importanti si carti de eseuri. Este meritul Editurii Muzicale de a fi editat o intreaga biblioteca muzicala, careia i s-au adaugat si altele (Editura Tineretului, Editura Eminescu si Editura Academiei cu impresionanta monografie despre Enescu in doua volume). Este perioada in care au aparut lucrarile unor autori de marca cum ar fi George Balan. Din pacate, aceasta remarcabila activitate a incetat aproape complet si dupa 1990 au mai vazut lumina tiparului doar putine lucrari. Intre acestea trebuie subliniata ampla lucrare despre ,,Muzicieni din Romania" de Viorel Cosma. din care au aparut sapte volume (de la A la Z) pe cale sa se transforme intr-o enciclopedie si cateva volume de eseuri muzicale ale unor remarcabili compozitori, cum ar fi Nicolae Beloiu, Adrian Iorgulescu, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Liviu Danceanu, Vasile Donose si altii. Sa mai amintesc si volumele de ,,Serile culturale", de la TV ale lui Iosif Sava, primele patru volume dintr-o ,,Istorie a muzicii universale,, de Ioana Stefanescu si excelenta traducere a ,,Dictionarului de mari muzicieni" Larousse. Este cam putin fata de ceea ce s-a realizat anterior si situatia este cu atat mai grava cu cat majoritatea volumelor sunt epuizate si cei ce vor sa intre in fascinantul univers al muzicii clasice sunt lipsiti de calauzele cele mai bune.

Am citat mai sus doar titluri si pe unii autori dar nu am comentat si continutul acestora. Exista volume concepute clar, cum sunt majoritatea celor biografice. Altele insa sunt scrise de compozitori pentru compozitori si, in definitiv, ei au libertatea de a comunica intre ei chiar cifrat, departe de ochiul si urechea novicilor. Cred insa ca autorii doresc un public cat mai larg si nu se gandesc ca ceea ce spun nu este tocmai accesibil. Vreau sa dau cateva exemple, poate cam extreme, dar care nu sunt cazuri unice.

Iata un pasaj dintr-o cronica muzicala aparuta intr-o prestigioasa revista muzicala din SUA in 1963 :

,,R este o functie univalorica a lui D fata de F si numai daca, pentru fiecare element w a lui D, exista unul si numai un singur element z al lui E, in asa fel incat (w,z) sa fie element a lui R. R este inversul relational al relatiei R' de E fata de D daca, si numai daca, R este ansamblul tuturor elementelor (w,z), in asa fel incat (z,w) sa fie un element al lui R'. R este o functie unu-la-unu a lui D fata de E daca, si numai daca, R este o functie univalorica a lui D fata de E, si inversul relational al lui R este o functie univalorica a lui E fata de D. (In acest din urma caz, fiecare D si E este in corespondenta unu-la-unu cu cealalta.)".

Paragraful este preluat din cartea lui Harold C.Schonberg Vietile marilor compozitori aparuta in traducere romaneasca in 1997 la Editura Lider, pag. 584. Cred ca ori ce comentariu este inutil !

Si inca un exemplu, preluat din programul distribuit participantilor la "Saptamana internationala a muzicii noi" care a avut loc la Bucuresti in 2004. Este vorba de prezentarea compozitorului Octavian Nemescu.

"De numele sau (si al altor colegi de generatie) este legata aparitia si evolutia curentului spectral romanesc dar, mai ales, a celui arhetipal, bazat pe o estetica a esentializarii apoi, a orientarii conceptualiste, a celei ambientale (cu tenta ecologista), procesuale, ritualiste. Este interesat de problema discursului muzical multidirectional, din punct de vedere temporal, sau, altfel spus, de polifonia de timpuri (sinteza timpului linear continuu si discontinuu cu cel circular si atemporalitatea). Este preocupat, mai ales,de recuperarea I n c i p i t u l u i (ca arhetip al INCEPUTULUI) si a F i n a l i s u l u i (ca arhetip al SFARSITULUI de timp), de asemenea, a acordului trisonic (major) simbol al Trinitatii, a diferitelor ipostaze de Ascensio si Descensio, ca "scari" energetice arhetipale (energia Elevarii, Scurgerii, Varsarii, Iruptiei), a pulsului iambic (pulsului vital), a zumzetului fundamental, a nuantelor f, mp, p simbolizand Constientul (sau Supraconstientul), Subconstientul sau Inconstientul. Este vorba de arhetipul total, aplicat asupra tuturor parametrilor. Practica diferite tipuri de cadente si intervale muzicale in ipostaze arhetipale. Este autorul "Spectacolelor pentru o clipa" ce intruchipeaza problematica operei de arta in stare imploziva, condensata, de absorbtie, de turtire a timpului si a spatiului muzical, de "gaura neagra". Dupa o etapa metamuzicala "Semantica" pentru melomani a urmat (dupa 1975) perioada muzicii imaginare, o practicare sonora individuala si launtrica, in contextul unei forme de ritual individual, in care senzatii vizuale, gustative, olfactive si tactile sunt convertite in sunete imaginate, launtrice ce pot deveni "arme" in lupta subiectului practicant cu el insusi, demers ce capata o tenta". (Transcrierea cu caracterele originalului)

Daca primul exemplu este o aberatie, cel de al doilea prezinta un verbiaj ce necesita o profunda cunoastere a limbajului modern de specialitate pentru a-i intelege sensul. Exista insa scrieri despre muzica ce indica o atitudine politica ce nu ajuta cu nimic pe cititor sa inainteze in cunoasterea materiei muzicale ci reflecta doar un servilism politic. Un prim exemplu este preluat din cartea, aparuta in plina dictatura nazista, Meyers Konzertführer de Otto Schumann, 1938, paginile 384-386. Trec peste faptul ca sunt tratati amplu tot felul de autori germani fara valoare, pe care istoria muzicii nu i-a consemnat, si sunt igonarati sau de abia mentionati autori negermani de valoare, si ma opresc la un pasaj din cele doua si jumatate pagini dedicate unuia din cei mai importanti compozitori ai lumii, Gustav Mahler.

,,Cele noua simfonii ale lui Mahler sunt, ca opere ale unui evreu, eliminate din programele salilor de concert germane. Daca totusi sunt spuse aici cateva cuvinte se datoreaza faptului ca odinioara a entuziasmat lumea si a fost considerat ca fondator al unui nou ,,sentiment muzical al lumii". De la inceput trebuie insa precizat ca el a a fost pentru auditorul sau ,,o senzatie" dar niciodata o traire. Faptul este important pentru vocea constiintei muzicale a unui popor : se simtea ca in aceste simfonii un artist evreu predica ceva dar publicul nu-l intelegea si ramanea strain . .Evreul suprarafinat nu avea acces la sufletul poporului al carui oaspete era . .Se observa cat de maestrit se pricepea sa instrumenteze, dar nimic din ceea ce de fapt vroia sa exprime. Sunt acele locuri in care nu poti identifica nici un motiv, nici o tema, nici o gandire, nici o atmosfera : ciudate trupuri fara trup, haine pe un bat . .Chiar in prima sa simfonie nu se simte nimic dintr-o adevarata putere de exprimare. Ea este incredibil de ,,facuta" dar nu este arta ; din punct de vedere componistic excelent lucrata, dar interior fara vlaga".

La celalalt capat al spectrului politic se afla comunismul, care nu duce nici el lipsa de deformari ale perceptiilor. Pentru exemplificare reiau doua paragrafe din cartea Innoirile muzicii de George Balan (Ed. Muzicala, 1966, pp.188-189): ,,Primavara muzicala a omenirii . se intruchipeaza in muzica realismului socialist. Primavara, deoarece muzica ei incurajatoare topeste gheata indiferentei si a cinismului sufletelor blazate, risipeste negurile anxietatii pesimiste, patrunde prin gratiile unde se aflau claustrati cei ce cazura in captivitatea despotica a sistemelor arbitrare. Eliberand omul de exploatare, Marea Revolutie Socialista il izbaveste si pe compozitor din criza sub semnul careia muzica evoluase timp de decenii. Ceea ce deosebeste realismul socialist de noul umanism occidental si scolile nationale moderne era faptul ca el insotea acea miscare revolutionara care smulgea din radacina raul social generator al crizei morale. Solutia adusa de el era, de aceea, mai eficienta, mai profunda. Intelegerea intrucatva abstracta a ideii de slujire a umanitatii si poporului, intalnita la baza orientarii progresiste care anticipau realismul socialist, creste acum in conceptia despre caracterul militant al creatiei. Compozitorul . la indemnul comunistilor, isi pune intreaga capacitate de creatie in slujba luptei pentru totala eliberare a omului de exploatare, mizerie si obscurantism, pentru educarea colectivitatii in spiritul celui mai nobil ideal uman. Compozitorul este un angajat, un soldat al frontului revolutionar proletar. Reinvie ideea beethoveniana a compozitorului tribun, idee din ce in ce mai estompata pentru ca . odata cu izbucnirea revolutiei socialiste sa se transforme intr-o flacara mareata". Si mai departe : ,,Arta socialista revolutionara nu este un sistem de imperative estetice ci o metoda de creatie in continua improspatare. Se innoieste si progreseaza aidoma socialismului, necontenit, aidoma marxism-leninismului, aceasta filozofie vie a actiunii revolutionare, atat de ostila dogmatismului intepenit".

Exemplele ultime arata ca melomanul poate fi dus in eroare si de muzicologii care, nevoiti de imprejurarile politice, au fost obligati sa faca concesii momentului. Este cazul remarcabilului muzicolog George Balan, care in mai multe scrieri din epoca comunista a atacat ,,filistinismul mentalitatii mic-burgheze, ahtiata dupa muzica facila, recreatriva, exprimandu-se violent antipatia fata de noul fel de a concepe muzica".

Este incontestabil ca ne lipsesc inca lucrari de baza, istorii ale muzicii ca cea a Ioanei Stefanescu, nedusa pana la capat, initieri elementare in tehmicile de compozitie, o carte despre opera cu nararea actiunii, la fel despre balet, despre instrumentele muzicale etc. Dar, pe linia biografiilor si a prezentarii operei compozitorilor inceputa in anii 1950-1990 ar trebui prezentati si cei mai noi, straini (Boulez, Messiaen, Ligeti) dar mai ales romani din ultimele generatii. Exista circa 20 de carti despre Enescu (si este bine ca-i asa), dar mai numic despre cei din generatia lui, fara a mai vorbi de cei din generatiile ulterioare .

Daca trec acum in domeniul cronicilor muzicale, avem o frumoasa traditie in aceasta privinta. Nicolae Filimon a fost intemeietorul lor la mijlocul secolului al-XIX -lea, au fost apoi in secolul al-XX-lea Mihail Jora, George Breazul, inegalabilul Alfred Alessandrescu, Emanoil Ciomac, Romeo Alexandrescu, Romulus Dianu, J. V. Pandelescu, Viorel Cosma, Eugen Pricope, Ada Brumaru, Viorel Cosma, Doru Popovici, Radu Gheciu, Petre Codreanu, Alfred Hoffman si desigur multi altii. Cronicarii au scris in trecut in cotidiene si jurnale culturale iar marele propagator al muzicii bune, Iosif Sava, a facut-o stralucit prin televiziune. Acum, dupa 1990 lucrurile nu stau prea bine, din doua motive. In primul rand, publicatiile cotidiene sau saptamanale sunt zgarcite in a consemna evenimentele nuzicale, iar in al doilea rand, modalitatea in care se fac comentariile. Marturisesc ca nu urmaresc presa zilnica dar am facut-o experimental o saptamana si nu am gasit cronici muzicale care sa consemneze indeaproape evenimentele iar televiziunile ignora ca in tara au loc concerte de muzica clasica. Numai in ,,Romania Libera,, criticul Dumitru Avachian comenta doar evenimentele iesite din comun dar nu relateaza toate manifestarile publice (concertele saptamanale ale Filarmonicii, ale Orchestrei Radio si diversele recitaluri), ca si alt important istoric si cronicar, Grigore Constantinescu. Cronicile lor sunt sobre, nu sunt incarcate de consideratii tehnice muzicale si sunt perfect inteligibile pentru nespecialisti. Dar in acelasi ziar abunda tot felul de detalii privitoare la muzica usoara, dar nu la productii, ci la vedetele autohtone sau de peste hotare. Detalii interesante doar pentru chelnerite, frizerite si fetiscane inca nematurizate, dar complet nesemnificative pentru oamenii de o anumita cultura, pentru intelectuali.

Avem totusi nunerosi cronicari muzicali valorosi pe care i-am descoperit in publicatiile ocazionale, de exemplu cele editate zilnic cu ocazia festivalurilor Enescu sau in cele trei reviste muzicale ce apar acum la noi, Muzica, Actualitatea muzicala si Melos : Ada Brumaru, Luminita Vartolomei, Despina Teodoru Petecel, Elena Zottoviceanu, Daniela Caraman Fotea, Petre Codreanu, Anca Florea, Dan Scurtulescu, Loredana Baltazar, Smaranda Oteanu Bunea, Irina Hasnas, Olga Grigorescu, Oltea Serban-Parau, Luminita Constantinescu, Costin Popa, Cristina Sarbu, Ligia Ardeleanu si mai sunt si altii.

Ceea ce nu se intelege este rolul imens pe care il are critica muzicala pentru educarea poporului si mai ales al tineretului. Acum, cand prolifereaza muzica pop, prostul gust, manelele, kitsch-ul, criticii ii revine sarcina sa desparta graul de neghina, sa spuna raspicar ce este bun si sa invete pe ascultatori sa inteleaga si sa aprecieze muzica de calitate. Muzica culta este unul din factorii de dezvoltare a unei societati civilizate si de apreciere din afara a niveluilui la care se afla.

Capitolul 7

COMENTARII PERSONALE DESPRE POSTUL DE RADIO

"ROMANIA MUZICAL"

In anul 1996 cand s-a infiintat postul de radio ,,Romania muzical" a fost o mare sarbatoare pentru bucuresteni, singurii care la vremea aceea puteau receptiona lungimile de unda FM, una in banda vest si alta in banda est. Atunci a fost marea speranta ca, in sfarsit, vom avea posibilitatea sa ne delectam cu muzica buna, clasica, fie ea simfonica, de camera, instrumentala sau opera. Si a fost un timp cand intr-adevar asa a fost. Dar ca la ori ce lucru nou, au aparut si defectele, putine, dar apoi s-au inmultit si s-au diversificat. Trebuie sa marturisesc ca inainte era o adevarata desfatare tot ce se transmitea pe post, dar acum programul imi pune la incercare prea mult nervii si m-am gandit sa consemnez ceea ce gasesc ca sunt deficiente, poate s-o indura cineva sa-mi asculte plangerile.

Dar sa incep cu bucuriile. Posibilitatea de a asculta pe viu anual (incepand din 2004) transmisia directa a festivalului Wagner de la Bayreuth este o mare victorie, cred ca a doamnei directoare de atunci a postului, Mihaela Dobos si nu putem sa-i fim decat profund recunoscatori. De asemenea transmisiile in direct a operelor de la Metropolitan New York sau de la alte institutii de mare traditi, precum si concertele Proms de la Londra, ne dau multe satisfacii iar preluarea de la BBC a programului Euroclassic Notturno umplu, cel putin mie, noptile de insomnie, cu toate deficientele pe care le cuprinde, cum se va vedea mai jos. Desigur, sunt si alte motive de satisfactie, mai punctuale, dar nu scriu aceste randuri pentru a aduce elogii ci, dimpotriva. Imi pare rau ca nu am notat zilnic observatiile mele ca sa dau exact data si ora cand am constatat deficiente ci doar natura lor, dar sper ca voi fi crezut pe cuvant caci nu as avea nici un motiv sa patez realizarile unui post pe care il iubesc. Am grupat aceste observatii pe categorii si, nu vreau sa fiu prea profesoral (desi aceasta mi-a fost meseria toata viata), le voi clasifica si uneori chiar numerota.

Grilele de program si continutul lor

Incep cu insasi titulatura postului. I s-a adaugat, dupa patru ani de existenta, si numele de ,,George Enescu". Este laudabil dar cred ca se face abuz de numele marelui nostru muzician. Avem o universitate, o filarmonica, amfiteatre, un liceu, strazi in mai toate orasele tarii si altele. Este poate cam mult. Si ma intreb, daca vom mai avea un al doilea post similar, cum il vom boteza ? Si mai este un fapt ciudat. Nici o tara nu si-a botezat posturile de radio cu nume proprii. Nu stiu ca francezii sa o faca, de exemplu postului ,,France musique" sa-i mai spuna si Hector Berlioz, si nici germanii sa aiba un post Beethoven, sau Italienii unul Verdi etc. Poate ca ei au prea multi mari si nu stiu pe care sa-l aleaga. Si oare numele unic dat de noi nu arata ca nu avem din ce alege ? In definitiv, care este al doilea compozitor national, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Paul Constantinescu sau altul ?

Sa trec acum la grila de program, sau mai bine zis la grile, caci ele se schimba de la un sezon la altul. In anul 2004 si 2005 inceputul zilei il facea rubrica Perpetuum preclasic care scotea de la naftalina istoriei muzicii tot felul de autori aproape anonimi si productia lor mediocra, desigur pe langa numele de vaza ale barocului, mai ales Bach. Programul tinea o ora si apoi se repeta si la 12 noaptea, inca o ora. In ce priveste muzica baroca am expus o parere, si nu a mea, in Capitolul 2, unde deplang marea ei monotonie, inexpresivitatea si lipsa de continut afectiv. Fara sa blasfemiez, chiar Bach este discutabil in acest sens cu Preludiile si Partitele sale care nu au nici un suport emotional si sunt, dupa marele dirijor si compozitor Leonard Bernstein, de o mare plictiseala. Iar cicluri pentru pian Clavecinul bine temperat, Variatiunile Goldberg, Arta fugii si Ofranda muzicala au de fapt un scop didactic, ascund insa uneori lucruri de o extraordinara puritate si frumusete iar pentru specialisti deschizatoare de lumi noi. Dar sunt apoi atatia altii, fii lui Bach, Telemann, Buxtehude, Fasch, francezii (Couperin, Rameau, Luly, Marais), cei ai barocului italian si englez, care nu sunt desigur atragatori prin simplitatea lor.

Pentru grila de vara 2005 Perpetuum preclasic a fost inlocuita cu alta rubrica, Baroc, clasic, romantic, in care predomina insa tot muzica baroc, iar in grila de toamna 2005-2006 a aparut un Matineu baroc. Acestea au disparut in 2007-2008, dar nu am scapat de marea monotonie a acestei muzici caci a aparut rubrica Armonii preclasice si este prezenta si in alte programe ocupand locul de frunte (ca in Dupa amiaza unui . meloman, sau in Noptile Romania Muzical). Acelasi pacat preclasic il are si programul de noapte trasmis de BBC care te sufoca cu mediocritati vechi si exceleaza prin a lansa anonimi. La emisiunea de noapte Musica Sacra din fericire s-a renuntat.

In general este discutabila necesitatea de a repeta rubricile transmise dimineata inca odata dupa amiaza sau seara. In afara celor amintite, se transmiteau mai inainte inca odata : Ora discofilului, Piccola muzica, Vedete ale liricii sau Univers muzical romanesc. Argumentul era probabil ca si cei ocupati dimineata sa beneficieze de aceste emisiuni. Daca este asa, ar trebui intregul program de dimineata sa se transmita si dupa amiaza, ceea ce ar fi o aberatie. Sau, nu cumva repetarea este datorata lipsei de interes sau de pricepere a redactorilor care se cantoneaza in ce este mai simplu de inteles si de gasit ? Noroc ca s-a renuntat complet la repetarea emisiunilor de dimineata.

Emisiunile de dimineata ar parea teoretic convenabile ca rubrici dar sunt unele obiectii in ce priveste continut, cum voi arata mai departe. Deocamdata, nu stiu ce cauta intr-un program de radio, care a fost demarat ca unul ce vrea sa promoveze muzica clasica, singurul de altfel din tara cu acest scop nobil, diferitele muzici de alta natura ? Este in primul rand vorba de jazz. Exista emisiunea Profesiunea jazz-man de la ora 12.30, se mai pun cateva piese si prin emisiunea Dupa amiaza unui meloman si la cele de dimineata. La ora 18.15 este Colectia de jazz, joia este programata Jazz hour (o ora !), in noaptea de vineri un Midnight Blues iar sambata si duminica o ora Nocturn jazz la miezul noptii, timp cand pe 20 de posturi FM se da numai muzica usoara, mult mai in spiritul tineretului. Responsabilii de programe de la ,,Romania muzical" cred ca cineva mai sta sa asculte jazz la un post cu care fanii muzicii usoare nu sunt obisnuiti si nu-l cunosc ? Crede cineva ca astfel de derapari de la crezul initial al postului, care se vroia dedicat culturii muzicale clasice, sunt benefice ? Probabil sa d-na Anca Romeci considera ca jazz-ul este muzica clasica si vrea sa-l introneze ca atare (ascultati pofta nestavilita si indecenta cu care anunta programele de jazz) dar efortul este inutil, desi este o specie muzicala bine definita, cu multe valente pozitive, nu se afla in vederile nimanui sa-l alinieze muzicii clasice. Inca nu am auzit jazz ca atare la filarmonicile din Berlin, Londra, New York, orchestrele din Franta, sau din Rusia etc. Ca sa justifice aceasta abundenta de jazz se spune ca ,,Romania Muzical" este un post pentru "muzica clasica, jazz si more (mai mult)", sintagma care elimina din start jazz-ul ca muzica culta, punand-o alaturi la egalitate.

Tot alaturi de scopul postului muzical sunt si alte devieri care au aparut doar in ultimul timp. In programele actuale (2008-2009) dimineata la musica viva dar si in multe alte programe a proliferat muzica din filme, uneori frumoasa si din ea au fost extrase suite orchestrale preluate si in concerte sumfonice dar ce cauta slagarele vocale din musical-urile americane, sau alte muzici mai usoare, cum ar fi canzonete sau negro spiritual ce nu au nimic comun cu scopul declarat al postului de radio ? Si pe urma sambata si duminica dimineata erau cele doua emisiuni care nu au nimic comun cu muzica clasica : Pe malurile Senei si America Latina se prezinta. Primul, care a si disparut, a fost interesant prin conotatiile culturale foarte reusite ale compozitorului Dan Iagnov, ce s-ar fi incadrat mult mai bine la postul ,,Romania Cultural". Dar cel de al doilea este integral de muzica de divertisment si se perpetueaza si in grila 2008/2009 dupa amiaza. Ce cauta aici ?

In stagiunea 2006-2007 au aparut rubricile World Music si Incursiuni in muzica traditionala a lui Gruia Stoia, care pana acum era transmis pe ,,Romania Cultural"dar si-a gasit un locsor si intre muzicile culte, desi este greu de acceptat acest lucru deoarece, prin definitie, muzicile traditionale nu sunt ,,culte" in sensul acceptat in general si nu in cel antropologic in care se vorbeste de "Cultura Cucuteni" sau "Cultura bosimanilor". Din fericire in grila 2008-2009 au disparut.

In grila de iarna 2007-2008 a mai aparut o ciudatenie, rubrica CD-manului Berti Barbera, de multe ore, sambata si duminica, la orele cand amatorii de muzica adevarata se asteapta la ceva clasic de buna calitate. Sunt si acestea prezente si este un mare merit al redactorului ca prezinta lucrari integrale, ceea ce din pacate se aude tot mai rar. Dar aceste bune intentii erau umbrite de jazz, cu ample explicatii asupra istoricului formatiunilor sau al executantilor (de parca ar interesa pe cineva), dar si ciudatenii tip fusion music, de exemplu Bach sau Mozart transformati in jazz sau un mixaj intre jazz si muzica indiana sau te miri din ce colt al lumii. Si pentru ca este un fanatic al CD-urilor, cand incepea cu unul, il duce pana la capat. In grila 2008/2009 a disparut din programele de week-end dar a ramas intr-o zi de lucru.

In stagiunea 2008 in locul CD-manului de sambata a aparut emisiunea In universul muzicii cu care a mai fost si anterior si poate deveni interesanta daca interlocutorul este un meloman rafinat care are ce spune, ceea ce nu este totdeauna cazul. Dar duminica a mai aparut emisiunea Geografii subiective, un ghiveci de piese trunchiate, din tot felul de locuri, prezentate banal. In grila de vara 2009 a reaparut aceasta emisiune dar de data aceasta zilnic dupa amiaza si cu profilul schimbat. Acum este prezentat un singur oras (München, Varsovia, Luca, Barcelona, Praga, Budapesta) dar care este neinteresant caci se dau detalii fastidioase despre edificii pe care majoritatea ascultatorilor nu le cunosc si impanate cu foarte putina muzica serioasa, dar cu abundenta de muzica usoara si folclorica, adesea penibla, totul prezentat stereotip, fara har si haz.

Tot atat de neinspirata si stupida a fost si rubrica Drive Time (intre 18.10-19), destinata conducatorilor auto ca sa nu se plictiseasca la volan. In primul rand, este rastimpul circulatiei de varf si un conducator auto nu are nevoie de ghiveciul de fragmente de "clasic, jazz and more" care nu serveste nimanui si in nici un caz celor care conduc nu numai in ora cand se transmite pogramul dedicat, zice-se lor.

In locul acestor programe neclasice sau semiclasice s-ar putea transmite in schimb alte emisiuni valoroase ce au facut candva gloria radio-ului romanesc, cum ar fi prezentarile lui George Balan seara tarziu pe postul ,,Bucuresti 3" prin anii '60-70. Felicit in acest sens conducerea postului de radio ca a reluat ciclul de initiere muzicala a lui Stefan Zorzor si inca in doua grile la distanta de cativa ani. Salut cu placere noua rubrica Concerte pe mapamond si Interpreti de ieri si de azi si tot in aceiasi grila 2008-2009 a mai aparut o rubrica, denumita iar fara noima, "Amprente", dar ea cuprinde o formidabila rubrica ,,Integrale", in cadrul careia a fost transmise incepand din toamna lui 2008 integrala concertelor de pian al lui Mozart, urmata de cea de vioara, apoi concertele, sonatele pentru pian si cvartetele de Beethoven, muzica simfonica si de camera a lui Mendelssohn, iar in anul 2009, ,,Anul Haydn", integrala simfoniilor si cvartretelor. Este o initiativa mai mult decat laudabila si se reia o traditie din anii '50-'60 ai secolului trecut cand de pe postul ,,Post 3' am inregistrat pe magnetofon integralele simfoniilor, ale concertelor pentru pian, ale cvartetelor si ale sonatelor pentru pian cu vioara si a celor pentru pian ale lui Beehtoven, simfoniile de Brahms, Schumann, Dvořák, Schubert si chiar Mahler (ultima pentru prima data la noi in tara). Ce vremuri ! Tot o noutate este si rubrica Salonul de muzica de doua ore seara, axat pe muzica pre- si clasica de care nu duceam si asa lipsa. Ma tem sa nu se intample acelasi lucru si cu alta rubrica noua, Music box de o ora si sa devieze in jazz, muzica de film sau etno. Binevenita este o alta emisiune noua, Muzica la timpul prezent, din pacate mult prea scurta si cu o jumatate de ora Radiodifuziunea nu spala rusinea de a fi retrograda si a continua sa se plimbe cu caleasca cand au aparut automobilul si avionul, de rachete nici nu mai vorbesc. Eu unul ascult numai postul "Romania muzical" cu speranta ca isi va pastra programul cu care a plecat la drum si va stopa caderea calitativa ce se acentueaza tot mai mult si nu voi mai fi obligat sa opresc radioul tot mai des.

Ca observatie generala, se constata o prea mare faramitare a timpului de transmisie in rubrici multe si marunte. La niciun post muzical din strainatate nu am auzit asa ceva. Nu neg faptul ca sunt interesante dar sunt ciopartite lucrari valoroase din care se transmit numai fragmente pentru a se incadra in timp. Acordarea doar a cate unei jumatati de ora pentru anumite rubrici face imposibila programarea unor compozitii de lunga durata, care nu se mai transmit decat daca, intamplator, figureaza in programul unui concert din seria Europa muzicala azi sau din Muzica pentru casa Dunneavoastra, din pacate ultima disparuta. De ce nu s-a transmis niciodata integral Simfonia a VIII-a de Mahler, Gurrelieder de Arnold Schönberg, simfonia Turangalila de Messiaen sau poemele sinfonice de César Franck Psyché sau Mantuirea (Rédemption) ? Pe de alta parte, ma intreb, cui foloseste transmiterea doar a unei parti dintr-o simfonie, a unui concert, a unui cvartet, trio, sau a unei sonate pentru pian ? In nici un caz unui meloman adevarat sau al unui incepator, care nu intelege nimic si caruia trebuie sa i se faca educatia muzicala. Ideea este probabil ca, in orele de masa sau de seara, melomanul se multumeste si cu ceva mai usor, cu faramituri, ceea ce este complet gresit. Mai bine se renunta la emisiunea Nopti Romania Muzical, care tot este un talmes-balmes de fragmente de diverse piese, si se trece la emisiuni serioase. Transmiterea de fragmente este o desconsiderare a ascultatorilor si ma bucur ca macar sanbata si duminica dimineata am ocazia sa ascult integral piesa.

Este laudabil ca se mentine rubrica Univers muzical romanesc dar continutul este tare saracacios. Se prezinta, pret de 45 minute, o piesa a unui compozitor roman si apoi un celebru instrumentist roman cu o piesa straina. Iar compozitorul este aproape totdeauna unul din generatia lui Enescu sau chiar mai vechi. Acesta este efortul Radiodifuziunii pentru a impune muzica romaneasca care, la ora actuala, este una din cele mai interesante si prolifice scoli de muzica din Europa, apreciata peste hotare dar tinuta la noi, se pare cu buna stiinta, la intuneric ? Marturisesc cu regret ca nu se pastreaza o traditie care a dainuit toata a doua jumatate a secolului al XX-lea, cand se prezenta pe Programul 2 si 3, muzica romaneasca moderna, uneori cu explicatiile de rigoare. S-au comemorat in toamna lui 2008 timp de cate o saptamana centenarele nasterii lui Karajan si a lui Oistrah. Dar tot atunci au disparut trei din marii muzicieni romani cu statut international, promotori ai muzicii noi, Stefan Niculescu, Aurel Stroe si Horatiu Radulescu si s-a gasit doar timpul de o ora pentru prezentarea lor.In schimb la moartea lui Ion Dolanescu a fost dat un intreg concert.

Se poate discuta si asupra momentului afectat anumitor transmisiuni. De exemplu, in luna august 2005 a aparut emisiunea Istoria muzicii in pasi de dans, care era interesanta dar care s-a transmis mult prea tarziu, la miezul noptii. Ea a fost reluata in 2009 tot noaptea tarziu dar prezinta avantajul de a transmite o lucrare integral, cu cap si coada. Este in orice caz mai interesanta decat cea religioasa, trista si mortuara. Bine ca s-a terminat cu ea.

O observatie si in ce priveste titlul emisiunilor. In 2007 s-a initiat rubrica Muzica viva (cum ar fi daca nu viva, poate moarta ?), apoi emisiunea A piacere (vrea sa spuna ca trebuie sa ne placa ?) care a disparut in grila 2008-2009, dar a aparut in 2008 un alt titlu, complet idiot, Instantanee sepia, care la ce se refera, la animalul cu multe tentacule, sau la culoarea terna in care se faceau acum 80 de ani fotografiile ? In "Dictionarul explicativ al limbii romane" nu am gasit o alta acceptiune a cuvantului. Din prea multa dorinta de originalitate se cade in ridicol.

Si acum bilele albe pentru programe. Despre transmisiunile de la Bayreuth am vorbit deja elogios. Dar tot atat de elogios merita si emisiunile ,,Europa muzicala azi", concertele ,,Proms" si cele de la Wigmore Hall de la Londra, apoi stagiunea de opera de la Metropolitan-New York etc. Sunt si programe interne binevenite ca de exemplu Muzica la timpul prezent (mult prea scurta), Portative lirice sau Interpreti de ieri si de azi. Variatiile interpretative, de cinci ori ale aceleiasi piese pentru comparatie (a disparut in 2008). O mare nedumerire este faptul ca nu se mai transmit concertele "Filarmonicii George Enescu". Nu vorbesc de cele din tineretea mea care erau duminica dimineata, ci mult mai de curand, cand aveau loc joia seara. Avem in Bucuresti doua formatiuni foarte bune, Filarmonica George Enescu si Orchestra Radio. Prima este pe cale sa devina de renume international, dar chiar noi romanii nu-i dam aceasta sansa. Am auzit ca este vina muzicienilor care pretind drepturi de autor pentru fiecare transmisie. Mi se pare aberant, caci este o formatiune de stat si Ministerul Culturii, care plateste salariile, poate pretinde, pe baza unui contract colectiv, acceptarea lor si sa introduca aceasta obligatie in fisa postului. Este totusi o fericire ca manifestarile Orchestrei Radio, care este "a casei", se transmit cu regularitate, din pacate nu toate concertele de la marile evenimente .

Nu vreau cu aceasta ocazie sa deschid aici un proces unei institutii ce nu-si face deloc datoria fata de cultura, Televiziunea Romana, complet absenta de la fenomenul numit muzica clasica. Regretatul muzicolog Iosif Sava salva obrazul institutiei prin emisiuni de inalta tinuta dar cu disparitia lui televiziunea a cazut intr-o penibila absenta ce nu-i face cinste. Nici macar pe postul TV Cultural nu sunt transmise concertele Orchestrei Radio (care se mai pretinde si Nationala) si nici ale Orchestrei de camera.

Alegerea muzicii ce se transmite

Cred ca unul din scopurile importante ale postului ,,Romania muzical" este nu numai de desfatare a melomanilor ci si latura educativa, nu in sensul primar, de a invata muzica clasica pe neofiti, ceea ce se face de fapt intr-un mod amuzant si inteligent sambata dimineata in emisiunea ,,Lectia micului meloman", ci pentru largirea culturii muzicale a melomanilor. In general, programele trebuie sa fie cat mai diversificate, sa transmita pe langa lucrarile clasice bine cunoscute, si altele mai putin transmise si foarte lrare in programele de concerte. De altfel trebuie sa fie clar ca ceea ce se poate auzi in salile de concert reprezinta un spectru foarte redus. In cele doua sali de concert de la Bucuresti, saptamanal se executa cate o simfonie, un concert instrumental si piese cu alte titluri (poeme simfonice, uverturi, rapsodii etc.). In ultimul timp s-a incetatenit obiceiul sa fie cuprinse doar doua lucrari intr-un concert. Daca consideram ca stagiunea de concerte este de circa 45 saptamani, ajungem la un numar redus de simfonii, concerte si alte piese, cu observatia ca multe se repeta la Filarmonica si la Orchestra Nationala Radio. Este un nunar relativ redus de lucrari in raport cu imensitatea de muzica buna care ne sta la dispozitie. Am numarat 300 simfonii valabile (daca punem la socoteala si toate cele 104 simfonii ale lui Haydn si 42 ale lui Mozart care nu se afla insa in totalitate in repertoriul permanent ale nici unei orchestre simfonice), sunt cam 100 concerte instrumentale (fara cele baroc) si peste 100 piese cu alte titluri (poeme simfonice, uverturi de concert, suite, toata muzica impresionistilor etc.). Este clar ca melomanii nu au ocazia sa asculte in sala de concert decat 15 % din ce s-a compus, cunoasterea unui spectru cat mai larg ramanand la posibilitatile de ascultare pe casete, discuri sau la radio. Cum mijloacele mecanice personale nu sunt la indemana oricui, mai ales a tinerilor, si nici oferta pe piata de casete sau discuri CD la preturi accesibile nu este prea variata, ramane doar pe seama radioului sa faca opera de difuzare a muzicii bune.

Aceasta incumba multa responsabilitate in alcatuirea programelor care trebuie sa corespunda unor exigente. In primul rand trebuie programate lucrarile de baza pentru alcatuirea unei culturi muzicale, sa spunem ,,clasice" in sens larg si este inutil a enumera aici autorii bine cunoscuti. De altfel lucrarile care constituie fondul de aur al muzicii se gasesc partial in comert pe CD-uri sau casete apartinand lui lui Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Mendelssohn, Ceaikovski si inca cativa, dar cu piese cam standardizate (de exemplu: Beethoven doar simfoniile III, V, VI, VII si IX, dar nu concertele de pian). In al doilea rand, trebuie difuzate lucrarile care se aud rar, pe care marele public meloman nu le prea cunoaste dar care fac parte din marele tezaur al muzicii. In al treilea rand, trebuie insistat pe muzica moderna care este aproape necunoscuta. Sa detaliez aceste cerinte pe epoci creatoare.

1. Muzica baroca este transmisa in exces. In afara emisiunilor de tip ,,Perpetuum preclasic" sau ,,Matineu baroc", ea a fost prezenta, in grila de vara 2005, in emisiunea ,,Baroc, clasic, romantic" unde ocupa predominant timpul, ca si mai nou in emisiunea ,,Instantanee sepia". Dar mai apare si in ,,Dupa amiaza unui meloman", in ,,Nopti in adagio" si in cele dedicate cate unui solist sau dirijor. Este clar ca redactorii postului "Romania Muzical" sunt barocari cum se spune fanilor muzicii baroc. Bach este prezent de cel putin 3-4 ori pe zi.

2. Din muzica clasica se transmite mult prea mult Mozart. Nu exista zi in care sa nu figureze minimum trei piese de Mozart, fie ca muzica simfonica, de camera sau extrase din opere. A fost justificat in ,,Anul Mozart", dar inainte si dupa aceea ? Ar trebui sa se dea odata la cinci ani ciclul complet al simfoniilor de Beethoven, dar un este rau ca se promoveaza si clasicii mai putin cantati precum Stamitz, Salieri.

3. Si din muzica romantica sunt cateva fixuri ale redactorilor. Din poemele simfonice ale lui Liszt se aleg doar Preludiile. Nu exista saptamana sa nu ni se serveasca tot felul de variatii, suite, transcrieri pentru diferite instrumente etc. dupa Carmen-ul lui Bizet de parca toti subscriu parerii stupide a lui Nietzche, nascuta din ura pentru Wagner, ca aceasta ar fi opera suprema a componisticii mondiale! Cu Mahler lucrurile stau mai bine decat acum 30 de ani cand de abia se auzise numele sau de catre masa mare a melomanilor. Dar Bruckner este si acum neglijat, ca si Wagner, din care s-ar putea transmite numeroase parti orchestrale din opere. Este de aplaudat initiativa de transmitere integrala a simfoniilor lui Beethoven in ianuarie 2007 si 2009, ale lui Bruckner in 2009. S-ar putea face ceva similar cu cele ale lui Mahler, Schubert, Dvořák, Prokofiev si Sostakovici, care au intrat tot mai mult in concerte ,,europene".

4. Cu muzica postromantica si moderna situatia este dezastruoasa in ce priveste cunoasterea ei de catre melomani. Iata un exemplu. Postul de Radio ,,Romania muzical" a programat in ultimii ani un concurs: ,,Olimpiada melomanilor" in care se pun diverse intrebari la care ascultatorii raspund in scris in decurs de trei zile (acum 10 zile), dupa care se trage la sorti castigatorul, in cazul in care sunt mai multe raspunsuri corecte. In afara intrebarilor privind solisti, orchestre simfonice sau piese muzicale, la care se dau unele detalii pentru usurarea raspunsurilor, exista una pentru care nu se da nici o informatie, ci recunoasterea trebuie facuta doar dupa muzica. In general sunt cate 25-30 melomani care raspund corect, dar la cateva intrebari am fost doar eu care a stiut raspunsul. Piesele in cauza au fost urmatoarele (cu anul premierei lor): César Franck poemul simfonic Vanatorul blestemat (1882) ; Gabriel Fauré suita Dolly, orchestrata de Henry Rabaud (1882) ; Andrew Lloyd Webern Fantoma de la opera si Aaron Copland Simfonia a II-a (1933) doar cu un singurul raspuns corect ; Jacques Ibert suita Escale (1922), am fost doi cu raspunsuri corecte si Maurice Ravel suita Daphnis si Chloé (1912) cu trei raspunsuri corecte. Se observa ca piesele greu de recunoscut apartin postromantismului si secolului al-XX.-lea. Aceasta arata o necunoastere de catre marele public, dar chiar si a melomanilor avertizati, a universului muzical in care traim. Faptul denota o carenta pe care doar radioul poate sa o remedieze.

Nu se poate spune ca muzica moderna lipseste cu desavarsire, dar sunt doar cateva lucrari care se tot repeta, programele ramanand in aceasta privinta intr-o teribila stereotipie. De exemplu, frecventa cu care se difuzeaza, Ucenicul vrajitor de Paul Dukas, Concertul al 2-lea pentru pian de Serghei Rahmaninov, poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss, care se transmite de cel putin de doua ori pe luna, sau, un fapt de neiertat, dupa ce un an intreg nu s-a transmis decat o singura data poemul simfonic Moarte si Transfiguratie, s-a reparat lipsa prin transmiterea lui de doua ori in aceiasi sapamana, in zilele de luni, 5 septembrie si vineri, 9 septembrie 2005 ! Ce sa mai spun ca in ziua de vineri, 30 decembrie 2005 s-a transmis la distanta de cateva ore Carnaval la Venetia de Bricialdi. Dar exista repetari de studio absolute socante. De exemplu in ziua de 10 ianuarie 2007 s-a transmis dupa amiaza Boleroul de Ravel. A doua zi, pe 11 ianuarie dupa-amiaza si seara s-a transmis acelasi Bolero, de doua ori, la distanta de 2 ore ! Iar ca exemplu, de repetare (desigur nu in cadrul acestui paragraf dedicat muzicii moderne) in ziua de 27 ianuarie 2006 Misa Incoronarii de Mozart in transmisie de la Viena pe la ora 16.30 si apoi pe la ora 20 din concertul Orchestrei Nationale Radio! Inteleg ca, a fost vorba de doua transmisii in direct, dar, oricum,. exemplele pot fi multiplicate, si denota ca nu exista o coordonare intre diferitele emisiuni, fiecare redactor programand piesele fara sa se uite si in jur. Iesind din cadrul muzicii serioase, sa amintesc si nebunia cu care se repeta, aproape saptamanal, Concertul de Aranjuez de Joaquin Rodrigo sau Rapsody in blue, de Gershwin. In acelasi timp exista compozitori importanti, care sunt foarte rar in programe, sau chiar deloc. Pentru importanta sa in istoria muzicii Debussy, Ravel (cu exceptia Bolero-ului si a Valsului, date pana la satietate), dar un Stravinski, Bela Bartók, Skriabin, Musorgski, iar aproape deloc Max Reger, Paul Hindemith, Bohuslav Martinû, Ralph Vaugham Williams, grupul francez a celor sase, dintre care doar Darius Milhaud este prezent cu Suita franceza mai des, apoi Charles Ives, Aaron Coplan si multi, multi altii.

Din muzica zisa de avangarda, care chiar daca nu ne incanta, trebuie cunoscuta, macar de melomanii pasionati, compozitorii de notorietate precum Olivier Messiaen, Edgar Varèse, Karlheinz Stockhausen, Pierre Boulez, Iannis Xenaxis, Alfred Schnitke, sunt total ignorati de postul de radio.

Si nu trebuie uitati compozitorii romani, care constituie o scoala foarte serioasa si valoroasa, care se bucura de cate o singura piesa originala pe zi in cadrul rubricii ,,Univers muzical romanesc". Cine a mai auzit vreo simfonie de Dimitrie Cuclin, sau foarte rar cate una de Wilhelm Berger, Doru Popovici, Stefan Niculescu si de atatea alte compozitii frumoase si interesante? Ne plangem ca muzica romaneaca este necunoscuta in lume, dar, daca noi nu stim s-o punem in valoare, ce sa mai asteptam de la altii ? Cu dubioasele piese de camera din emisiunile dedicate muzicii noi (,,Acusmania" de exemplu) nu ajungem prea departe.

5. Asupra programului Euroclassic Nocturno s-ar putea face de asemenea cateva observatii dar din pacate el este preluat ca atare dupa BBC. Nu ma pot abtine de a constata abundenta de muzica preclasica, care in unele nopti ocupa peste trei sferturi din timpul afectat. Si de subliniat si alegerea uneori a unor compozitori mediocri. In al doilea rand, radiodifuziunile care intra in program sunt mai mult decat curioase. Predomina de departe cele nordice, din Norvegia, Finlanda, tarile baltice, apoi din Ungaria, Bulgaria, Croatia. Din Romania am auzit de trei ori piese inserate in programe iar din Italia, Spania, Germania si spatiul rusesc niciodata, si extrem de rar din Franta. Si nici piesele transmise nu sunt toate faimoase, multe scoase de la naftalina muzicii preclasice. O nota buna pentru redactorii emisiunii : ei anunta cu constiinciozitate tot ce se difuzeaza, la inceputul piesei si la sfarsit, un exemplu ce ar putea fi preluat si de redactorii si crainicii romani.

Iata inca unele observatii mai generale. In primul rand, in ce priveste cateva instrumente. Cred ca cineva din conducerea postului ,,Romania muzical" canta la chitara sau are vreo ruda care o face. Altfel nu s-ar explica abundenta de chitara din programele zilnice sau saptamanale. Muzica de chitara are o rubrica permanenta saptamanala care se strecoara in mai toate programele, fie la ,,Dupa amiaza unui . meloman", sau in ,,Muzica viva", si oricand se poate. In primul rand, si am mai spus-o, suntem ametiti de atatea concerte petrecute in Aranjuez si de alte compozitii ale lui Joaquin Rodrigo, dar trebuie sa se inteleaga ca nu se poate construi doar cu atat o intreaga disciplina de valoare universala, muzica pentru chitara. Exista desigur si alti compozitori care au utilizat-o in compozitiile lor dar cu rol secundar. De exemplu Vivaldi, Boccherini, Rossini sau Paganini utilizeaza chitara in unele din piesele lor, dar ea are doar rol acompaniator, de batere a tactului, ceea ce fac adesea si alti compozitori. In rest, repertoriul ei este limitat la prelucrari dupa piese clasice sau la ritmuri iberice. In fond este un instrument secundar, si inutil. S-a creat o fundatie si festivaluri dedicate ei dar ramane ceva de mana a doua. Totusi, trebuie sa recunosc ca am ascultat ceva ce m-a incintat si mi-a dat o mare satisfactie estetica : executarea la chitara a suitei pentru pian Iberia de Albeniz.

Inrudita cu chitara este mandolina, care are insa un sunet mai cald, mai putin zdranganit. Din pacate s-a scris mult mai putin pentru ea dar exista un frumos concert pentru doua mandoline si orchestra de Vivaldi dar, nici Paganini nu s-a ferit de ea.

Nici cu bandoneonul (pe vremuri ii ziceam acordeon, sau poate este vorba de altceva ?) nu este mare lucru. Sunetul metalic si neplacut nu se acomodeaza cu sonoritatea calda a celorlalte instrumente din orchestra simfonica. El deranjeaza, si efortul lui Astor Piazzola de a-i da un statut nobiliar nu a dus departe. Noroc ca el s-a cantonat cu bandoneonul sau in tangouri, care se afla si ele dincolo de muzica serioasa. Exista totusi compozitori care il apreciaza, daca ar fi sa amintim doar pe marele nostru compozitor Aurel Stroe care a scris un Concert pentru acordeon si orchestra, mai interesant decat ori ce tangou de Piazzola iar Milhaud a scris chiar o Suita pentru armonica si orchestra si tot el Concerte pentru harpa, marimba, percutie, trombon, clavecin si orchestra si, evident si pentru instrumentele clasice vioara, violoncel, pian.

Un alt instrument mai aparte este saxofonul, care nici nu ar trebui amintit aici caci este prea periferic, in ciuda efortului lui Daniel Kientzy de a-l introna ca instrument solist de forta. Dar compozitorii scriu din ce in ce mai mult pentru el sau il folosesc in ansambluri orchestrale sau de camera. Sunt autori (chiar romani) care au scris concerte pentru saxofon dar care nu se executa decat odata, la premiera.

Si inca cateva observatii de ordin general.

- Postul de radio ,,Romania muzical" a fost infiintat pentru marele public, pentru bucuria, informarea si educarea lui. Dar nu si pentru redactori care vor sa-si etaleze cunostintele si marea cultura. Ma intreb pe cine a interesat sau a inteles ratiunea de a compara preludiile lui Bach cu dialogurile lui Platon ? De atlfel se pare ca ulterior autoarea a luat si un doctorat in muzicologie cu ceea ce a prezentat la radio, dar cred ca postul de radio nu este o tribuna pentru a testa o teza de doctorat.

- A doua observatie in ce priveste anuntarea pieselor ce s-au executat. Este o chestiune de bun simt si de respect aratat ascultatorilor ca sa se anunte acest lucru, fapt ce nu are loc totdeauna. Mai ales la programul ,,Dupa amiaza unui . meloman", in cadrul caruia se transmit excelente lucrari dar, de cele mai multe ori, la sfarsit nu se anunta ce s-a transmis. De multe ori unii ascultatori apuca doar jumatate sau sfarsitul unei piese foarte bune si nu stiu ce a fost. Mai nou, in stagiunile 2007/08/09, nu se mai anunta adesea ce se va transmite, ci doar la sfarsit, ce s-a transmis, uneori si cu o informatie de ce se va intampla muzical in tara intre terminarea piesei si anunt. Ba mai mult, s-a luat obiceiul sa se transmita pachete de 3-4 lucrari la rand, aproape fara intrerupere, cu anuntul final pentru toate. Nu pot sa uit o dimineata in care nu s-a anuntat nimic la inceput si au urmat un Concert italian de Bach, apoi, fara nici o intrerupere, muzica dintr-un film de Charlie Chaplin, apoi tot fara intrerupere, anunturi de evenimente muzicale si la sfarsit de tot am aflat ca a fost muzica din filmul ,,Doamna din Hong Kong", in care Charlot nici nu juca rolul principal, ci Marlene Dietrich. S-a anuntat deci muzica filmului si apoi, intr-o doara, "precedat de suita de Bach" ! Consider ca astfel de anunturi sunt o batjocura la adresa ascultatorilor, injositoare pentru un post national.

- Se pare insa ca este un obicei mai raspandit caci neanuntarea pieselor audiate am regasit-o la singurul post de televiziune care se prinde prin cablu, Mezzo, care este axat pe muzica clasica la care nu se anunta niciodata ce s-a vazut si auzit, cu exceptia unor mari concerte cu Wiener sau Berliner Philarmoniker sau din festivalul de la Lucerna. De cele mai multe ori se dau fragmente din concerte sau piese camerale, pentru care, din cand in cind, apar pe banda din baza, numele autorului si al orchestrei, nu si titlul piesei sau al executantului, niciodata al dirijorului si nici la sfarsitul piesei. Este tot o batjocura la adresa spectatorului, neasteptata la un post cu pretentii, germano-francez.

- Inca o observatie privind anunturile lucrarilor ce vor fi difuzate. Se spune la inceput, fara o dictie clara, autorul si titlul lucrarii, urmeaza apoi o lunga prezentare a ei, de multe ori interesanta dar fara sa se mai repete numele autorului si al piesei care urmeaza. Ele trebuie repetate chiar inaintea inceperii muzicii pentru cei ce au deschis mai tarziu radioul sau nu le-au inteles. De asemenea repetarea la sfarsit este obligatorie.

- Si o a patra observatie. Se insista cu incapatanare anuntarea partilor unei lucrari (simfonii, concerte, muzica de camera). Se pierde timp, si cui foloseste ? Evident muzicienilor, dar cati asculta postul si cati au nevoie de astfel de indicatii ? La concertele de sala sunt scrise in program, ca sa stie nestiutorii cand sa aplaude. Dar la radio nu se vad intreruperile si apoi, pentru o singura parte sunt date adesea mai multe indicatii de tempo si cel care vrea sa invete ceva ascultand la radio se incurca si nu stie ce parte urmareste. Ar trebui renuntat caci, repet pentru a nu stiu cata oare, transmisiile postului de radio nu sunt pentru muzicieni !

- In sfarsit, o observatie privind muzica din filme, din pacate tot mai numeroase. Cele mai multe pelicule amintite nu se cunosc la noi, nu au rulat pe ecrane si doar unele s-au vazut la televizor. In al doilea rand, din snobism titlurile sunt anuntate in engleza (de multe ori intr-o limba pocita sau neinteligibile) dar filmele, daca au fost vazute (pe ecran sau la TV) au titlurile schimbate la traducerea in romaneste, asa ca nu stii niciodata despre ce film este vorba. In al treilea rand, piesele alese nu sunt totdeauna de mare calitate, unele chiar mediocre, si nu stiu cui foloseste transmiterea lor, in nici un caz melomanilor adevarati iar pentru ceilalti nu ajuta la educarea lor muzicala

In concluzie pot spune ca titulatura cu care se impauneaza postul "Classic, jazz and more" (pe englezeste, caci altfel nu se poate) este de fapt ,,Baroc, Mozart, jazz, film score and nothing more" !

Ceva despre redactori

Prezentarea programelor este de o mare importanta la radio, caci este si informativa, dar poate fi si educativa prin detaliile care se dau asupra pieselor, interpretilor sau a formatiunilor executante ce urmeaza sa fie audiate. Conditia este ca prezentarile sa nu fie lungi si sa fie exacte. Aprecierea lungimii nu trebuie insa lasata la voia redactorilor deoarece dorinta lor de afirmare duce la un exces cu informatii, multe interesante, dar care iau din timpul care ar putea fi valorificat prin mai multa muzica. Aceasta mai ales la emisiunile scurte, de o jumatate de ora, cand pentru muzica timpul este foarte limitat. Important este insa ce se spune. De cele mai multe ori sunt informatii detaliate si foarte interesante dar, din pacate, se fac si greseli care denota o insuficienta cunoastere a materialului de catre redactori. Dau cateva exemple :

- Poemul simfonic Vitralii de biserica de Ottorino Respighi a fost anuntat ca Ferestre colorate.

- Ciclul de opere ale lui Wagner se numeste Inelul nibelungului si nu Inelul nibelungilor caci in germana este Der Ring des Niebelungen, la singular.

- Simfonia a IX-a a lui Schubert in do major este anuntata de germani ca Marea simfonia in do major (Die grosse C dur Symphonie) pentru ca exista o simfonie in aceiasi tonalitate, a VI-a, pe care o numesc Mica simfonie in do major (Die kleine C dur Symphonie). Noi, dar si altii, o numesc, complet gresit, Simfonia a IX-a - cea mare. Greseala vine si din faptul ca ea este intr-adevar mare, tine 52 minute, dar a VI-a nu este mai mica decat altele : dureaza 32 minute, iar a IV-a tine 34 minute. Am atras de mai multe ori atentia asupra greselii care se face dar ea persista la Radio Romania Muzical, ba mai mult, a mai fost transmisa odata si "Simfonia in do major - cea mica". Dar iata, ziarul "Cotidianul" a difuzat, impreuna cu jurnalul, in luna aprilie si CD-uri cu muzica dirijata de marele Karajan, cu ocazia centenarului nasterii acestuia. Ei bine, in ziua de 25 aprilie CD-ul cuprindea, cum scrie pe cutia lui, ,,Marea simfonie in do major de Franz Schubert" Deci exista in tara asta si oameni culti !

- Concertul nr.8 pentru vioara si orchestra de compozitorul german Ludwig Spohr 1784-1859 (si nu Louis Spohr cum este numit la posturile noastre dupa francezi) a fost intitulat de autor Gesangszene, care inseamna ,,scena cantabila". Redactorul a tradus insa complet aiurea prin Concertul pentru vioara in forma scenica (Emisiunea din 6.08.2001). Cum ar traduce atunci piesa celebra Kinderszenen de Schumann, care inseamna corect "Scene pentru copii" si nu ,,Compozitie in forma scenica"!

- Cea mai populara compozitie a lui Mozart este Eine kleine Nachtmuzik care corect se traduce prin Mica muzica nocturna sau, mai elegant, Mica serenada nocturna. Dar intotdeauna se uita adjectivul nocturn si se spune Mica serenada !

- Cea mai frumoasa compozitie a lui Schönberg este legenda simfonica Gurrelieder, care inseamna Cantecele din Gurre (Gurre fiind numele unui castel). Prin anul 2002 cred, intr-un ciclu, foarte frumos de altfel, de lieduri, in care predominau cele de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, Mahler, a fost inclusa si piesa lui Schönberg, redactoarea crezand ca este vorba de un ciclu de lieduri cum ar fi Calatorie de iarna a lui Schubert. De data aceasta greseala este de neiertat, sensul intregii lucrari fiind ignorat.

- Alta greseala impardonabila. La o emisiune in care se prezenta tetralogia lui Wagner, la Walkyria, dupa ce a fost transmis finalul cu motivele somnului si al focului, a fost pusa Cavalcada walkyriilor, ca si cum ar fi finalul, redactoarea nestiind ca aceasta este de fapt la inceputul actului II.

- Si ce sa mai spun ca intr-un comentariu despre Bach s-a vorbit de cele opt Concerte brandenburgice, cand este notoriu faptul ca ele sunt doar sase.

- Concertul de deschidere a stagiunii Orchestrei Nationale Radio a inceput intr-un an cu uvertura Victoria lui Wellington de Beethoven care descrie batalia de la Waterloo si ni s-a explicat ca ar contine fragmente de motive din Simfonia a IX-a, a VII-a si altele. Redactoarea nu a sezisat ca lupta dintre francezi si englezi este ilustrata de melodii specifice : pentru englezi cantecul Marlboro s'en va-t-en guerre si God save the King iar pentru francezi Marseilleza. Este o dovada crasa de incultura muzicala a redactoarei.

- Aceasta incultura este vadita si de un anunt facut pentru un concert din cadrul Festivalului Enescu din 2009 cand s-a transmis Simfonia a opta al lui Sostakovici sub numele de 'Simfonia Leningradului' facanu-se de prezentatoare si comentarii elucubrante despre semnificatia razboinica a ei cand se stie ca Simfonia Leningradului este a saptea, nu a opta. Eroare impardonabila care s-a repetat si in primele zile ale lui ianuarie 2010 cand s-a reluat emisiunea.

- Dar redactorii trebuie sa fie atenti nu numai la informatiile furnizate, ci si la modul in care le prezinta. In acest sens exista un exemplu catastrofal, acela al redactoarei Anca Romeci, care nu numai ca se maimutareste in debitarea textului intr-un chip insuportabil (fara a mai vorbi de scalambaielie in limba engleza) dar si ce in ce spune, caci are un limbaj care se vrea literar dar este un kitsch ridicol. Sa nu se uite ca postul ,,Romania muzical", care poarta si numele marelui Enescu, nu-si poate permite sa ia in deradere totul si sa-si bata joc de ascultatori. Daca are veleitati de scriitoare, sa-si plimbe elucubratiile pe ,,bulevardul muzical" , cum ne-a spus in vara anului 2005. In orice caz ceea ce debiteaza Anca Romeci nu face cinste postului de radio Romania Muzical, care are profilul cel mai serios dintre posturile de radio romanesti.

- Si inca un mic comentariu plin de invataminte. In noaptea de 11 spre 12 aprilie 1912 a avut loc una din cele mai mari tragedii navale din istoria navigatiei, scufunmdarea transatlanticului Titanic. ,,Radio Romania Muzical" s-a gandit sa aminteasca tristul eveniment printr-un comentariu muzical. La indemana i-a stat coloana sonora a celebrului film ,,Titanic" al regizorului James Cameron cu care a inceput emisiunea. Redactorul a continuat cu aria Sentei din Vasul fantoma lui Wagner, o drama legata de un vas, dar care nu se scufunda in cursul operei. Chestiunea dramatica a fost ca mica orchestra formata din opt muzicanti, dandu-si seama ca nu au nici o sansa sa se salveze, a continuat sa cante in marele salon al vasului pana au fost inghititi de ape. Redactorul si-a imaginat ca probabil orchestra a cantat si un vals de compozitorul austriac Lahner, pe care l-a difuzat, un mic omagiu autorului creator al valsului vienez modern a carui moarte se comemora in aceiasi zi. Dupa aceea a mai pus un vals, imaginandu-si ca probabil orchestra l-a cantat si pe acesta apoi, presupunand ca vasul ar fi ajuns la New York, pianistul ar fi cantat trei schite pentru pian ale lui Gershwin, pe care ni le-a si oferit, apoi totul s-a terminat cu un alt pasaj din coloana filmului. Cam atat si cam saracut pentru un subiect care merita mai mult. Redactorul putea sa renunte la presupuneri si sa se axeze pe muzica determinata de drame navale. Avea la dispozitie Simfonia marina care a fost scrisa de Jacques Ibert(1890-1962) pentru un film documentar ce ilustra scufundarea si salvarea echipajului unui cargou si care a fost primul film sonor ce ilustra un astfel de eveniment. Apoi ar fi avut la dispozitie magnificul poem simfonic Vox maris a lui Enescu care descrie de asemenea scufundarea unei nave, dar mai puteau fi atatea si atatea intamplari marine, mentionate in capitolul 9 al cartii. Si, in defnitiv, piesa lui Shakespeare ,,Furtuna" se bazeaza pe un naufragiu din care scapa eroii dramei. Pentru ea s-a scris un numar impresionant de lucrari orchestrale, compozitorul Theodor Grigoriu enumerand 23 autori care au scris muzica de scena pentru ea si care toate incep cu furtuna care scufunda vasul. Dar nu a fost sa fie si este straniu pentru un post ce se pretinde a promova muzica culta sa se opreasca la valsuri si Gershwin. Invatamantul care se poate trage, ca redactorii nu au destula imaginatie si poate cultura muzicala sa faca fata unei intentii laudabile dar prost servite.

In general se poate spune ca redactorii isi dau toata osteneala sa ne ofere pograme

bine concepute, cu unele lipsuri, si agrementate de prezentari si comentarii ce vor sa fie interesante. Si sunt chiar, daca un se intrece masura. Trebuie sa inteleaga ca posturile de radio sunt facute pentru ascultatori, nu pentru etalarea de cunostinte savante, pentru depanarea de amintiri personale sau exprimarea de pareri pesonale. Dupa cum pentru vanzatorii de magazin clientul este stapanul lor, pentru crainici stapanul este muzica si ascultatorul.

Ceva si despre crainici

Important este desigur ce spui, dar tot atat de important este si cum spui. Aceasta revine crainicilor, doar daca nu vrea redactorul sa faca vorbirea, sau chiar autorul, precum compozitorul si muzicologul Doru Popovici la excelentele sale emisii de pe postul ,,Romania cultural" si ,,muzical" pe care le anunta el insusi. De fapt nici nu stiu totdeauna cine face anunturile, redactorul sau crainicul, dar le ascult atent si monitorizez greselile. Si nu sunt putine. Ele provin mai ales din pronuntia numelor straine care cam zgarie urechile. Iata cateva exemple.

- In limba germana litera a din ultima silaba se pronunta a, adica Webar, Wagnar etc. Cu aceasta prinzi pe oricine care nu are habar de limba lui Goethe, fie el chiar Placido Domingo care, pe la inceputul carierei de cantaret wagnerian, nu cunostea pronuntia corecta.

- Cea mai grea este pronuntia celor doua vocale germane ö si ü si a diftongilor, de exemplu eu. Pentru ca nu toate editurile au litere pentru acesti diftongi, se scrie in loc de München, Muenchen, pe care unii crainici il pronunta Miunhen sau pentru Kõln, Kiolen. Ce sa mai spun de compozitorul Waldteufel, pronuntat Ueldtifel, de parca ar fi englez.

- Mania de a angliciza numele este cronica si denota incultura, caci redatorul nu stie carei natiuni apartine respectiva persoana. De exemplu, compozitorul francez Albert Roussel(1868-1937) (pronuntat Rusel) este transformat in Rasel, ca numele matematicianului si filozofului englez Betrand Russel. Sau regretata violoncelista Jacqueline Dupré (pronuntat frantuzeste) este prezentata englezeste Geclin de parca ar fi Jacqueline Kennedy.

- Compozitorul si violonistul belgian Eugène Ysaye (1858-1931) este transformat in Iugen Aisi. Iar dirijorul oradean de etnie maghiara Erwin Acel (pe romaneste se pronunta Atel deoarece litera c in limbile neromanice se pronunta t), a devenit pe rom-engleza de la postul de radio, Eisal !

- Mai complicat este cu numele pianistei argentiniene Martha Argerich, care este pronuntat in chip englezesc Argerici (cu terminatia ca la rich sau beach). Din punct de vedere al limbii spaniole ar fi corect, dar de origina ea este suedeza, iar limba suedeza fiind germanica, terminatia ich se pronunta ih, deci pronuntia corecta ar fi Argherih. Cum ar fi daca am spune Marlene Ditris, regele Heinris al IV-lea, sau cancelarul Metternis ! In plus, ea locueste acum in Elvetia unde prefera de asemenea terminatia germanica. Dar numele este in mod ciudat pe jumatate iberizat, caci g este pronuntat h de unde ar reiesi Arherici.

- Mania anglicizarii merge insa departe si se aude adesea Riciard Wagner asa cum se pronunta Richard Burton, in loc de Rihard Wagner sau Max Bruci, daca un chiar Max Bush in loc de Max Bruch (pronuntat Max Bruh.

- Am auzit numele poemului simfonic Taras Bulba, scris de Leos Jánaček, pronuntat Taras Bulba, poate din snobism slav.

Se mai pot da multe exemple dar ma opresc aici. Cred insa ca nu ar trebui lasati pe post crainici, si chiar redactori care nu au trecut un minim examen de limbi straine, cea germana cel putin avand in vedere ca marele numar de compozitori, titluri de lucrari si de interpreti au nume germane. Iar cunoasterea limbii engleze cred ca nu mai este o problema pentru orice roman cu educatie.

Si despre fosta revista ,,Universul Radio"

Era o revista necesara, bine facuta in gerneral, dar cu mici deficiente. Pe coperti au fost prezentate, in culori, mai ales vedete ale muzicii usoare sau alte personaje (nu indraznesc sa spun personalitati). Doar in ultimele numere mai aparea cineva din cadrul muzicii clasice, apoi scriitori, artisti de teatru. Ma intreb insa de ce in trei festivaluri in care l-am comemorat pe marele nostru Enescu, nu s-au gasit sa se puna pe coperta decat fotbalistul Ionut Lupescu, cantareata Loredana Groza etc.? Tot este bine ca l-am avut pe Mozart si Brediceanu.

In ce priveste continutul, nu ma refer decat la rubrica ,,Muzical" redactata de responsabilii postului ,,Romania muzical". Prezentarea programelor era cam dezechilibrata. Una din cele mai interesante emisiuni ,,Dupa amiaza unuimeloman" nu a fost niciodata detaliata, lipsind pe adevaratii amatori sa stie ce se va difuza. La fel si cu emisiunea ,,Muzica pentru casa dvs". In schimb se dadeau pentru alte emisiuni detalii fastidioase care nu prea intereseaza, cum ar fi de pilda locul in care a avut loc o inregistrare, sau anul. De asemenea nu stiu daca trebuiau mentionati toti executantii pentru un octet si este problematic si pentru un cvartet. S-ar putea economisi un spatiu pentru a face loc anunturilor mentionate anterior.

Incepand din ianuarie 2008 revista nu a mai aparut, desi existenta unei astfel de publicatii este o absoluta necesitate. Remarcile de mai sus suna cam a epitaf dar toti radio-melomanii speram ca ea sa renasca, asa ca micile observatii de mai sus ar putea fi de folos.

In final si bile albe

Cele semnalate mai sus au fost facute pentru a aduce, nu critici, ci doar parerile unui outsider, in speranta ca cineva care este insider va afla de ele si poate va aduce unele imbunatatiri. Dar sunt prea indragostit de acest post pentru a nu repeta omagiile ce i se cuvin si despre care am pomenit deja partial.

As incepe cu transmisia Festivalului Wagner de la Bayreuth, care da mari satisfactii melomanilor. Este un act de inalta cultura si aduc multumirile mele si ale melomanilor echipei de conducere a postului care a reusit aceasta performanta si care nu este singura caci, ce poate fi mai placut si interesant, decat sa audiezi in direct operele de la Metropolitan New York, (cu care ocazie am constatat ca si pe la casele mari mai apar mediocritati solistice). Dar Metropolitan nu este singura opera care ne delecteaza, mai este si Covent Garden de la Londra sau Staatsoper de la Viena etc. Sunt apoi spectaculoasele transmisii ale concertelor Proms de la Londra, ale festivalului de la Innsbruck si toate cele din cadrul programelor ,,Evenimente Euroradio", mai nou ,,Europa muzicala azi". Fara a mai vorbi de programul de sapte ore Euroclassic Notturno care este fericirea insomniacilor.

Dar nu numai in ce priveste relatiile internationale sunt de relevat reusite. Am criticat faramitarea timpului de transmisie in emisiuni prea multe. Este drept ca ele permit abordarea unui spectru foarte larg din care nu lipseste nici una din speciile muzicii clasice, ceea ce este un plus fata de posturile muzicale straine.

In concluzie, un post de radio de mare valoare, cum nu au multe tari, care isi indeplineste din plin rolul de mentor si de satisfacere a dorintei de frumos a unei categorii de elita a tarii, melomanii.

Capitolul 8

POSTLUDIU

Comparatii

In Mica Enciclopedie a figurilor de stil (Bucuresti, 1975), gasim urmatoarea definitie a comparatiei : ,,Figura de stil cu ajutorul careia se exprima un raport de asemanare intre doua subiecte dintre care unul serveste sa-l evoce pe celalalt". Urmeaza apoi aproape cinci pagini dense de categorii, consideratii gramaticale si exemple, dar nicaieri nu se spune care sunt resorturile intime ale gandirii omenesti ce fac necesare comparatiile. Spre deosebire de numeroase figuri de stil nascute din ratiuni pur literar-stilistice, comparatia este adanc infipta in nevoia de comunicare intre oameni pentru a se face mai bine intelesi intre ei. Exista insa comparatii pur conceptuale, nu legate de limbaj, cu care se fac conexiuni intre notiuni total diferite, dar ce-si capata in acest fel noi valente. Un exemplu clasic este cel al poeziei lui Rimbaud, in care autorul atribuie culori literelor.

Incercari mai vechi

Incercarea de a face comparatii intre categorii de notiuni culturale este desigur tentanta si nu odata criticii au recurs la astfel de solutii pentru a-si explicita ideile. Punerea in paralele a unei serii de scriitori cu o serie de artisti plastici este o modalitate, alta este de a pune o serie de compozitori in paralel cu o serie de scriitori sau filosofi. O astfel de tentativa a facuta-o esteticianul Mihai Ralea care a propus conexiuni intre compozitori si filosofi, fara sa dea o motivatie a legaturii, insiruind doar nume dupa cum urmeaza :

Bach    Kant

César Franck Renouvier

Bizet Guyau

Wagner Nietzsche

Brahms Hegel

Berlioz Schopenhauer

Schubert Rousseau

Richad Strauss Bergson

La aceste comparatii, in cartea de dialoguri dintre Zoe Dumitrescu-Busulenga si Iosif Sava (1987) se propun altele si anume :

César Franck Bergson

Beethoven Schopenhauer

Rousseau Schubert.

Mai socante mi se par comparatiile, din aceiasi carte, de data aceasta compozitori-scriitori, rezultate dintr-o dezbatere publica din 1984 :

Bach Nichita Stanescu

Brahms Rilke

Debussy Bacovia

Liszt Dante

Prokofiev Esenin

Enescu Eminescu

In fata acestor ciudate comparatii, de fapt neargumentate, de a pune in paralel muzicieni cu filosofi si scriitori, ceeace putea duce la subtile consideratii de natura estetica, istorica sau de filosofia culturii, eu imi voi permite a face un exercitiu de intelegere a muzicii prin punerea alaturi a unor compozitori cu omeni de litere, cu artisti plastici si cu minerale, evident acolo unde comparatia este posibila. Ma voi stradui sa dau si o scurta caracterizare a elementelor care justifica conexiuneile.

Muzicieni - oameni de litere

L. van Beethoven - J.W. Goethe - Spirite universale, care au acoperit aproape

toate domeniile respective, ambii geniile domeniului

Robert Schumann - Friedrich Schiller - Revolutionari, avantati, romantici de varf

Frédérick Chopin - A.de Lamartine - Romantici ai tristetii, chinuiti de dragoste

Anton Bruckner - Thomas Mann - Masivi, greoi, profunzi, foarte germanici P.I.Ceaikovski - Lev Tolstoi - Cuprinderea totala a peisajului si sufletului

rus

Richard Strauss Stefan Zweig - Psihologism, rafinament vienez

Gustav Mahler - F.Dostoevski - Lupta pentru adevar, in cautarea sensului

vietii si a omului, impotriva nedreptatilor

Arnold Schönberg - FrankWedekind - Spaime, subconstient, expresionism

Béla Bartók - Franz Kafka - Autohtonism central european, angoasa, pre-

monitia unei realitati inspaimantatoare

Aaron.Copland - Ernest Hemingway - Realism american, trairism, exotism

John Cage    - Samuel Beckett - Nonconformism, lipsa de logica, criptic

Muzicieni - artisti plastici

J.S.Bach - Leonardo da Vinci - Perfectiunea formei si exprimarea profunzimii

sufletului omului

Franz Schubert Al. Fr. Casper - Viziunrea romantica a lumii, mare sensibilitate

A. Schönberg - Oscar Kokoschka - Suprarealism, totul deformat, tipator

Hector Berlioz - Eugène Delacroix - Larg cuprinzator, dramatism

Anton Webern - Constantin Brancusi - Hieratism, reducere la esenta

Claude Debussy - Claude Monet - Linii nedefinite, pete, doar impresie

Igor Stravinski - Pablo Picasso - Perpetua reinnoire, de la realism etnic la moder-

nismul nonfigurativ si atonal

George Enescu - Gheorghe Patrascu - De la autohtonism rural la modernismul roman

AntonioVivaldi - Rafael - Puritate, conture bine definite

Francis Poulenc - Aristide Maillol - Neoclasicism cu tuse moderna

K.Stockhausen - P.C. Mondrian - Nu exprima nimic decat forme fara fond

Mihai Andricu - Jean Steriade - Iradiaza multa lumina si dragoste de oameni

Muzicieni - minerale (flori de mina)

Johann S.Bach - Cuart - Perfectiune a formei, transparenta totala

Wolfgang A. Mozart - Calcit - Eleganta, forme nespus de variate, multicolore

Johannes Brahms - Granat - Strafunduri grele ce razbat tulburi

Claude Debussy - Opal - Luciri nedefinite, conture difuze, reflexe multi-

colore

George Enescu - Rumanit - Chihlimbarul romanesc, cald, invaluitor, culoa-

rea adanca a ceramicii de Cucuteni

Igor Stravinski - Baritina - Marea variatie de culori si forme, de la geome-

ria clasica la aglomerarile romantice

Anton Webern - Stibina - Ace scheletice, descarnare

O ghicitoare personala

Intrebare : Ce leaga intre ele piesele muzicale din lista de mai jos

J.S.Bach : Coralul nr.16 in sol major pentru pian din Cantata BWV 147

L.v.Beethoven: Concertul pentru vioara - partea intaia

H.Berlioz : Romeo si Julietta - finalul

E.Bloch : Shelomo

J.Brahms : Concertul pentru pian - partea l-a

M.Bruch : Col Nidrei

A.Bruckner . Simfonia a 7-a - partea a doua

F.Chopin : Nocturnele

A.Copland : Primavara appalase

G.Enescu : Balada pentru vioara si orchestra

G.Mahler : Simfonia a 5-a - partea a treia

W.A.Mozart : Concertul pentru vioara nr.21 - partea a doua

S. Prokofiev : Simfonia a 5-a

Fr.Schubert : Cvintetul cu doua violoncele - partea intaia

R.Schumann : Simfonia a 2-a - partea a doua

J.Sibelius : Simfonia a 2-a - partea a 4-a

D.Sostakovici : Simfonia a 8-a - partea a 3-a

R.Strauss : Simfonia Alpilor - Varful

Eduard Hübsch : Traiasca Regele

Raspuns

Toate sunt piesele muzicale pe care le iubesc cel mai mult

Mic compendiu privind sursele de inspiratie ale

muzicii clasice

Capitolul 9

NATURA INSPIRATOARE A MUZICII

Ca mare iubitor, chiar impatimit de natura, m-am aplecat cu interes si drag asupra conexiunilor dintre toate aspectele pe care le prezinta natura si modul in care ele au inspirat pe compozitori. Catalogul creatiunilor de acest fel este enorm, asa ca ma limitez doar la cele mai pregnante, mai expresive si care, uneori, ne fac sa intelegem maretia si armonia muntilor, sa simtim linistea plaiurilor, sa ne bucuram de splendorile si miresmele florilor, de freamatul padurilor si atat de variata si agitata lume a animalelor.

Muzica s-a nascut din doua necesitati antagonice : religia si distractia. Prima pentru a insoti cu melopee rugaciunile ridicate zeilor, a doua din pura placere, poate pentru a dansa sau a ne ritma munca sau riturile cultice. Incepand din antichitate, ganditorii timpului si-au pus problema naturii si sensurilor muzicii, deschizand o disputa ce avea sa dureze pana in zilele noastre si anume, daca ea exprima ceva sau este o pura abstractie. Filosofii eleni, considerau ca arta, si implicit muzica, este o creatie a oamenilor si, ca atare, nu poate sa-i exprime decat pe ei, problemele, actiunile si creatiile lor. Arta este astfel o imitatie, mimesis, a fenomenelor realitatii. Ea are o mare putere educativa si ca atare trebuie sa fie morala (ethos). Fidelitatea oglindirii lumii morale si puterea ei educativa au fost coordonatele esteticii elenilor, in frunte cu Pitagora si Aristotel, dar nu este mai putin adevarat ca au existat si alte teorii ce atribuiau muzicii alte valente. Dintre acestea trebuie sa amintesc teoria muzicii sferelor ce avea la baza ideea lui Pitagora, care spunea ca legile universului sunt dirijate de relatii numerice ce pot fi extinse si asupra muzicii. Inlantuirea sunetelor si intervalele dintre ele nu ar reflecta decat armonia miscarii astrelor si a distantei dintre ele. Aceasta armonie omul a cunoscut-o candva, devenind apoi insensibil la ea din cauza vietii sale terestre. Muzica sferelor, cum a fost botezata aceasta armonie suprema, a bantuit pe unii teoreticieni ai muzicii pana in zilele noastre, aspiratia pentru atingerea ei fiind un criteriu de apreciere estetica a muzicii.

Alti ganditori ai antichitatii confereau muzicii putinta de a influenta sufletul omului dupa modurile utilizate. Astfel modul mixolidian este deprimant, cel frigian excitant, iar doricul maret. Aceste considerente privind determinarea unor stari sufletesti sunt poate corecte dar nu raspund la intrebarea daca muzica exprima ceva, daca aduce un plus la intelegerea lumii ce ne inconjoara.

Un raspuns categoric a fost al scepticilor, care au negat puterea muzicii de a influenta sentimentele, ea ramanand sub dominatia exclusiva a mintii, a ideilor. Cu alte cuvinte, se pune intrebarea, exprima ea mai mult decat doar sentimente, poate ea singura sa fie un factor de cunoastere ? Raspunsul a fost un nu categoric dat de ganditorii Evului Mediu, de scolastici care, incatusati de dogmele rigide ale bisericii catolice retrograde, au incorsetat muzica in principii ascetice si mistice. De abia in Renastere, spirite progresiste precum Vincenzo Galilei, considerau ca principalul criteriu de apreciere al rolului si valorii muzicii este satisfacerea ascultatorilor. In ce priveste continutul ideatic al muzicii, ea ramane legata de text, de cele mai multe ori religios.

In perioada urmatoare, a barocului, muzica s-a dezbarat de servitutea directa a bisericii, ramanand doar cu rolul ei de divertisment, amplificandu-si paleta de expresie prin crearea a noi genuri, dintre care se constata, mai ales, proliferarea concertelor instrumentale. Si totusi, devotiunea pentru religie a marcat un apogeu prin Bach care, in afara marilor oratorii si misse, a creat un numar imens de opusuri sacre (cantate). Chiar dincolo de acestea, in intreaga lui creatie (concerte, suite, partite, uverturi, etc.) din muzica lui transcede prin ascetismul, prin puritatea si rigoarea ei, lumea materiala si spirituala umana urcand spre culmi transcendente.

Clasicismul face un pas mai departe aducand in muzica omul, preocuparile, aspiratiile si luptele lui. Beethoven a fost un deschizator de drumuri si intreaga sa creatie este incercarea de a raspunde la marea problema, pe care el o pune prima data, asupra destinului si rostului in lume a omului, si aceasta nu cu vorbe, ci doar prin imbinarea sunetelor. Totusi, este interesant de relevat ca unii contemporani ai lui, de pilda Kant, putea afirma contrariul : ,,Desi ea vorbeste numai prin senzatii, fara notiuni, si nu lasa deci loc meditatiei, asa cum face poezia, muzica rascoleste totusi sufletul, este drept fulgerator, dar mai divers si mai profund". Negand muzicii capacitatea de a exprima un continut spiritual ea este doar un divertisment sonor si creatoare de senzatii placute. Pe aceiasi linie merg si alti filosofi germani, Fichte, Schelling si Hegel, care contesta muzicii capacitatea de a exprima idei.

Nu se poate spune ca muzicienii preclasici nu s-au interesat de natura si exista numeroase compozitii, fie ele cvartete, duete, lieduri sau chiar simfonii, care sa nu aiba titluri legate de elemente din natura (flori, animale, furtuna etc.) dar ele figureaza doar in titlu si de cele mai multe ori nu exprima nimic in muzica. Cel care deschisese o fereastra reala spre natura a fost Beethoven in Simfonia a VI-a - Pastorala, descriind muzical un peisaj, din care nu lipsesc curgerea molcoma a apei unui parau, ciripit de pasarele, o furtuna si, in general, ambianta unei zile tihnite de vara. Elemente ale naturii mai fusesera mentionate si anterior de alti compozitori (tunete, vantul, pasari, precum cucul) dar doar incidental, acum insa stam pe marginea unei ape curgatoare si ne bucuram de intreaga natura. Cu aceasta erau castigate doua puncte : in primul rand posibilitatea de a iesi din stereotipia tehnicii componistice a muzicii si a-l apropia de realitatile exterioare, dar si interioare, ale omului si, in al doilea rand, introducerea naturii, a peisajului, in muzica. Ideea a fost dezvoltata in secolul al XIX-lea de compozitorii romantici ce au avut parte de doi exceptionali purtatori de cuvant, Robert Schumann si Franz Liszt. Ei pledau pentru o poetizare a muzicii, pentru descatusarea ei din chingile formale si ,,puriste" (vezi Bach) si vitalizarea ei cu problemele reale ale omului. Din simetrica, rigida si repetitiva, ea a devenit clocotitoare, dramatica, inaripata sau sfasietoare, dar si cu putinta de a te purta pe culmi de o mare puritate pe care doar unii dintre compozitorii trecutului au putut-o face (vezi din nou Bach).

Conceptia filosofica a romanticilor si realizarile lor au fost aprig combatute de cugetatori contemporani, precum Schopenhauer sau Eduard Hanslick, care au negat muzicii puterea de a cuprinde sentimente, de a-si lua sursele si prototipuri din natura reala, ca ea nu are un continut obiectiv de idei pe care noi i le atribuim. Romanticii simteau insa alteva si nu s-au sfiit sa creeze o muzica descriptiva, programatica, plina de viata, de prospetime, apropiata oamenilor care, pentru a gasi placere si desfatare, nu s-au lasat impinsi in abstractiuni metafizice de o muzica uscata si lipsita de vibratia vietii.

Natura si peisajul pot avea in muzica diferite moduri de prezentare dupa motivatia poetica. Uneori ca sentiment de ansamblu pe care-l creeaza in sufletul compozitorului (de ex. Finlandia de Sibelius), ca fundal al unor intamplari istorice (de ex. poemul simfonic Blanik de Smetana), sau ca descriere a unor evenimente (Vox Maris de Enescu). Modul de exprimare poate fi si el diferit : foarte explicit (de ex. ascensiunea unui munte ca in Simfonia Alpilor de Richard Strauss), care poate merge pana la formule onomatopeice (de ex. cascadele, tunetele sau cantul pasarilor), sau doar sugerat, cum face Debussy in Imaginile sau Preludiile pentru pian.

Acceptarea unei formule sau a alteia este foarte variata, in functie de fondul afectiv al ascultatorului, de experienta sa de viata si de conceptia sa despre muzica. Merita aici o mica exemplificare. Simfonia Alpilor este fara indoiala cea mai completa si perfecta pictura muzicala a muntilor, realizata printr-o succesiune de tablouri care descriu o ascensiune pe un varf inalt al Alpilor : din negurile noptii se ridica soarele inundand lumea cu lumina, cu un mars voios se pleaca la drum, se intra in padure, se aude cum trece o partida de vanatoare, poteca duce pe langa un parau, se iveste o cascada inspumata ce se revarsa vijelios. Se iese deasupra din padure in pasuni inflorite in care pasc turme al caror dangat de talangi si cantul tulnicului umplu atmosfera. Urmeaza un drum confuz cu rataciri prin desisuri si stancaris, apoi ghetarul, taiat de crevase in blocuri geometrice. Clipe de primejdie, apoi deasupra se inalta varful maiestos, anuntat triumfal, spre care se urca anevoie. De pe el vederea este atotcuprinzatoare asupra oceanului de piscuri inzapezite. Momentul este de o maretie rar intalnita in muzica. Acolo sus clipe de reverie, apoi se ridica negurile ce impresoara varfurile si se deslantuie o furtuna cumplita cu fulgere si tunete, excelent vizualizate in orchestra. Si in acest tumult incepe coborarea, cu temele urcusului succedandu-se in graba in sens invers. Apoi stihiile se linistesc si temerarul alpinist savureaza linistea serii intr-o minunata cantilena. Se lasa soarele si intunericul cuprinde totul. Liniste. Ziua de ascensiune este descrisa astfel admirabil, in tablouri pregnante de o mare melodicitate, care nu sunt numai picturale dar se adreseaza sufletului celui care a trait o astfel de ascensiune.

Simfonia Alpilor este cea mai desavarsita aventura muzicala in natura, ea este pe deplin apreciata de cei care au trait o astfel de comuniune cu muntele si nu de criticii muzicali din birou. Unul dintre acestia este muzicologul George Balan care, intr-o carte din 1998 (Raspunsurile muzicii, p.130) neaga orice calitate emotionala a lucrarii, spunand ca este doar o insirare de carti postale si ca trebuie sa stai cu programul in mana pentru a urmari succesiunea episoadelor. Aceasta este posibil pentru cei lipsiti de imaginatie caci muzica le descrie explicit. Acelasi autor ridica insa in slava subtila muzica de pian a lui Debussy, care este totusi unul din cei mai atasati compozitori de elementele naturii, pe care le descrie cu delicatete si discretie, fara grandilocventa si dramatism, ale carui tablouri muzicale nu necesita un program de urmarire, dupa cum spune Balan. Asertiune falsa caci ma intreb cum poti identifica si care este expresivitatea unor piese intitulate ,,Terasa audientelor sub clar de luna", ,,Catedrala scufundata", ,,Pasi pe zapada" sau ,,Frunze moarte" ?

Dar acelasi autor vede legatura dintre muzica si peisaj altfel. Pentru el ,,Bach a fost ultimul mohican apartinand acelei stravechi traditii de intelepciune si simtire care ingaduia candva sufletului individual sa vibreze la unison cu sufletul naturii, sa-l inteleaga in ce are mai suprasensibil". Pentru Balan ,,muzicianul trebuie sa fie patruns de sentimentul transcendental al marii naturi cosmice, al grandioasei supranaturi prin care toate traiesc si capata sens . in care domneste linistita si muzicala rotire a sferelor . Cu Beethoven in frunte compozitorii romantici au silit muzica sa descinda in subteranele intunecate ale trairii pasionale, atrasi acolo de licariri inselatoare". Cu astfel de credinte mistice ne indepartam total de intelegerea muzicii prin natura si nu pot spune detractorilor adevaratei si marei muzici pe care o iubim, o ascultam si de care ne patrundem, decat cele spuse de Debussy, dar in alt context : ,,Iesiti din cabinetele voastre imbacsite, contemplati magnifica priveliste din jur, ascultati-o". Si aceasta au facut compozitorii postclasici care ne-au dat admirabile imagini ale naturii reale, ce se lasa atat de profund cantata.

Intr-adevar, romanticii si cei ce i-au urmat ne-au lasat un adevarat album sonor al peisajelor si al elementelor componente ale naturii ce ne incanta si ne transporta pe culmile desfatarii si ale regasirii sufletesti. Din acest album voi desprinde cateva componente care mie, ca mare iubitor al naturii, imi sunt cele mai apropiate.

Filosofii antici considerau ca la temelia lumii se afla patru elemente fundamentale : pamantul, aerul, apa si focul. Ele corespund oarecum cu realitatea structurala a Terrei, geografii vorbind despre litosfera, atmosfera, hidrosfera si, la care sa adaugam biosfera. Cea din urma este justificata prin faptul ca vietuitoarele formeaza si ele un invelis continuu al globului daca luam in considerare tot ce este in sol (microbi, rame, insecte etc.), animalele terestre, intreaga vegetatie si tot ce misuna in apa (de la diatomee si bacterii, la balene) si in aer. Focul in schimb nu este un element de baza al globului, el aparand doar punctual in chip natural (vulcanii sau incendiile declansate de traznete) sau provocate de om. Toate acestea constitue natura inonjuratoare si au fost inspiratoare de muzica. Filosofii antici au uitat insa un element esential, timpul. Cele cinci elemente sunt materiale, palpabile, spatiale, dar ele se desfasoara in timp, se transforma, chiar daca lent, aproape imperceptibil (de exemplu, pamantul si transformarea reliefului) sau sunt in continua miscare (de exemplu, curgerea apei). Sunt insa altele care sufera modificari treptate perceptibile (de exemplu, viata omului) sau, chiar ciclice, cum este alternanta anotimpurilor. Or, si astfel de procese cu desfasurare in timp au oferit motive de inspiratie compozitorilor. De aceea am adaugat celor cinci elemente si factorul timp, adica evolutiile ciclice.

In cele ce urmeaza nu intentionez sa fac un inventar exhaustiv a tot ce au dat acestea muzicii, doar sa punctez, pe cat ma ajuta cunostintele, prezenta componentelor naturii in muzica.

Natura in general

Inainte de a urmari reflectarea in muzica a componentelor naturii, sunt de mentionat cateva compozitii care canta in general. In natura de Dvořák este o uvertura melodioasa in care se simte freamatul padurii si curgerea lenta a apelor, totul degajand un farmec calm dar viguros, ce te transpune intr-o ambianta invaluitoare. Este de altfel specifica multor compozitii ale autorului, ca de exemplu in Simfonia a 2-a (dar si in altele), in care autorul nu recurge la sunete onomatopeice (vant, ploaie, tunet, apa etc.), dar din intreaga desfasurare a inlantuirii de teme se degaja un aer de liniste, de incantare, si daca inchid ochii parca vad pajisti inflorite, paduri luminoase, turme de oi si atatea mici amanunte pe care le simte doar cel ce a trait mult in natura si a indragit-o.

Frank Martin in piesa pentru orchestra Cele patru elemente le descrie muzical foarte pregnant sau compozitorul chinez Qigang Chen in piesa pentru orchestra Cele cinci elemente, al cincilea fiind lemnul, adica componenta biologica a naturii iar Luciano Berio are Patru piese pentru pian aer, apa, foc si pamant Vasile Timis a descris in Simfonia "N" a Naturii partile componente ale acesteia in cele patru parti, ce se canta fara intrerupere: "Campia" ce se intinde otova pana la orizont, "Lacul" cu fata nemiscata, "Padurea" misterioasa ce freamata, cu ciripitul asurzitor al pasarelelor si ,,Muntele" maret, neclintit in fata intemperiilor si care doar in varf iti ofera o oaza de liniste pastorala. Lucrarea se incheie linistit, ca un imn de proslavire a naturii. George Enescu a intentionat sa scrie un ciclu de poeme inchinat naturii, dar care din pacate a ramas neterminat si cele cateva fragmente ramase au fost completate de dirijorul si compozitorul Remus Georgescu. Din primul poem intitulat Vocea naturii a ramas doar o parte subintitulata "Nori de toamna peste paduri", care are o muzica discreta, cu cresteri si descresteri neagresive, totul intr-un colorit impresionist. In alt poem, intitulat Castelana, partea a doua poarta subtitlul "Vanatoarea", un scherzo alert in care cornii se incadreaza titlului. Este posibil ca din acelasi ciclu dedicat naturii sa faca parte si poemul simfonic Vox maris, despre care va fi voba mai departe.

Muntii si muzica

Nimic nu este mai frumos pe suprafata Pamantului decat muntii. Fie ca sunt semeti pana in fruntariile cerului, albiti de zapezile eterne din care se scurg maretele fluvii ale ghetarilor, fie ca sunt stancosi si-si arata crestele si coltii amenintatori ce marginesc prapastii vertiginoase, sau sunt plesuviti sub mantia intunecoasa a padurilor dese, ei totdeauna starnesc admiratia, emotia si au desteptat veneratie. Pentru credintele strabune ei erau lacasul zeilor (vezi Olimpul), erau locul unde se nasteau legende tenebroase (vezi Muntii Padurea Neagra din povestea neibelungului), sau erau considerati locuri sfinte, unde se faceau pelerinaje (vezi Fujiyama). Lor li s-au inaltat imnuri, li s-au dedicat multe pagini literare si au fost infatisati in desene si picturi. Era limpede ca ei nu puteau lipsi ca inspiratie muzicala si nu sunt putine piesele ce ii descriu sau ii evoca.

Muntii au aparut in muzica odata cu romantismul, care a fost descoperitorul naturii si, ca atare, si al muntilor. Exista doua feluri de muzica in care muntii sunt prezenti : fie ca fundal pentru diverse actiuni (istorice, legendare, sau al unor intamplari), fie ca sunt insasi obiectul unei descrieri. Vom prezenta cateva piese muzicale simfonice, de ambele tipuri.

Iata eroii tipici romantici, cuprinsi de nostalgii, de disperari, de sfasieri, ce cauta in peisajul montan un refugiu sau un raspuns la chinuitoarea intrebare a existentei. Marele poet englez Byron a creat eroii romantici, ce-si cauta alinarea in munti. Ei sunt personaje ale unor piese muzicale scrise, evident, de compozitori romantici, primul fiind Hector Berlioz. In simfonia concertanta Harold in Italia sunt descrise peripetiile unui tanar indragostit care isi plimba aleanul prin munti, prima parte a lucrarii purtand chiar titlul ,,Harold in munti", elementul descriptiv nefiind prea evident.

Tot inspirat de un poem de Byron, Ceaikovski a scris o intrega simfonie al carei erou este Manfred, de unde si titlul Simfonia Manfred. Este o muzica viguroasa, melodioasa, de o mare frumusete. Manfred, eroul, este un fel de Faust, un izolat de societate, care isi cauta raspunsuri la nelinistile sale existentialiste. Partea intaia este intitulata ,,Manfred rataceste prin muntii Alpi" in care eroul cauta alinare la zbuciumul sau pentru pierderea iubitei, pe fundalul salbatec al muntilor. Partea a doua este o descriere luminoasa a naturii, cu o cascada ce-si arunca stropii sclipitori in care apare o figura omeneasca, o zana ce-i pare lui Manfred insasi sufletul naturii In partea a treia, Manfred cauta alinarea in mijlocul simplilor tarani munteni, un tablou pastoral al carui descriptivism este foarte sugestiv. Negasind nici o consolare coboara sub pamant la zeul subteran al muntilor, Ahriman, dar duhurile ii sunt potrivnice si el estre infrant.

Poemul simfonic O noapte pe muntele plesuv de Modest Musorgski este mai putin descriptiv, subiectul fiind o intalnire a vrajitoarelor in miez de noapte pe un munte unde incing un dans sinistru, il preamaresc pe Satana iar sabatul lor este intrerupt de dangatul clopotului din sat care anunta zorile.

Muntii formeaza fundalul unor evenimente istorice ei fiind evocati in acest context. Asa este muntele Blanik de Bedrich Smetana, ce face parte din ciclul de poeme simfonice ,,Patria mea". Muntele a fost martor al luptei husitilor pentru eliberare de sub jugul imperial austriac. In el se afla mormantul celor cazuti in lupta si muzica evoca, printr-un mars, eroismul lor. Dar din acelasi ciclu face parte si cunoscutul poem simfonic Valtava in care trecerea raului prin salbatice chei are accente eroice. Tot despre chei este vorba in evocarile marelui canion al fluviului Colorado in suita Grand Canyon de Ferde Grofé si in partea a 5-a din Simfonia a 3-a de Serban Nichifor dedicata aceluiasi grandios fenomen natural, unic in lume, care este strapungerea fluviului Colorado, a Platoului Colorado. In prima din piese este ilustrata si o impresionanta furtuna abatuta asupra locului. Compozitorul Franz Liszt a scris un poem simfonic dupa o poezie de Victor Hugo, intitulat ,,Ce qu'on entend sur la montagne" caruia i-a spus Simfonia muntelui (Bergsymphonie) in care se infrunta vocea naturii, a maretiei muntilor cu cea interna a omului, chinuit de intrebari metafizice asupra rostului sau pe lume.Vincent d'Indy are o Simfonie pentru pian si orchestra intitulata "Zi de vara la munte" . Este un triptic in care prima parte prezinta rasaritul soarelui, in a doua descrierea unui peisaj tihnit si in a treia amurgul, totul spus intr-un limbaj foarte armonios, cu nuante impresioniste. Nu trebuie confundat cu Simfonia pe un cantec de la munte numita si Symphonie cévenole) pentru pian si orchestra, in care muntele nu este deloc prezent. Tot asa un titlu care te duce cu mintea pe munte este cel care la noi se cheama Chemarea muntilor dar al carui titlu original este Tiefland (Campia) opera de Eugéne d'Albert in care este vorba de un cioban care coboara din munte pentru a se insura cu fiica morarului din sat dar dorul de munte il impinge sa o omoare pentru a se duce din nou sus la stana lui. Este o opera foarte frumoasa, cu arii cantabile ce oscileaza intre patetism si revolta. Tot cu titlul Chemarea muntilor este si un balet de Honegger care are un subiect ce justifica titlul. Vincent d'Indy descrie O zide vara la munte iar compozitorul englez Frederick Delius a dedicat un imn muntilor in poemul A song of the high hills pentru cor si ochestra, in care exprima incantarea si bucuria simtita in muntii inalti. Compozitorul american Carl Ruggles in piesa pentru orchestra Oameni si munti, dupa un poem de William Blake, exprima ideea ca lucruri mari se pot intampla cand oamenii si muntii se intalnesc. Tot un compozitor american, Elie Siegmeister a compus piesa Ozark Set (Ozark fiind un grup de munti din partea sudica a USA), in care descrie viata oamenilor din regiune, dupa cum Aaron Copland in muzica de balet Primavara appalase, pe cea a locuitorilor din Muntii Appalasi, cu melodii cantabile fiind vorba de o nunta. Alt compozitor american, Alan Hohvaness, a subintitulat Simfonia a II-a Muntele misterios in care muntele simbolizeaza aspiratiile omului spre inaltimi, spre purificare, el fiind locul de trecere intre lumea materiala si cea spirituala. Si tot el a dedicat Simfonia a VII-a, Nanga Parvat, unuia din inaltii munti ai lumii. Arthur Honegger a compus un balet Chemarea muntelui si tot cu acelasi titlu este prezentata la noi opera lui Eugène d'Albert, Rahmaninov un poem simfonic Stanca si cu acelasi titlu Frank Martin tot un poem simfonic iar Benjamin Britten Suita alpina pentru trei flaute. Muntii stau la baza unor legende. De exemplu Legenda Dolomitilor de compozitorul italian Alfredo Certani, compusa in perioada interbelica, despre care nu pot spune nimic caci in afara unor auditii la acea vreme nu le-am mai auzit si nici nu am gasit vreo mentiune in literatura. Nu am auzit nici urmatoarele piese, pe care le citez totusi fiind vorba de munti : Muntele Azov de compozitorul rus Muravliev, Schite transcarpatice de compozitorul ucrainean Gomoleak, O noapte in Alpi de Fischer, Suita de munte de cehul Jaroslav Kricka si Farmecul muntilor de Alo Kroll si poemul Muntii Henzei de compozitorul mongol Dam Din Suren. Remarcabil este poemul simfonic Annapurna de compozitorul francez André Ammeler care este inchinat cuceritorilor primului optmiar, de 8078 m din Himalaya.

Cea mai elocventa piesa, din acest periplu montaniard este Simfonia Alpilor de Richard Strauss. Este un imens poem dedicat muntilor sub pretextul unei ascensiuni in Alpi, descris in amanuntime mai sus. Criticii, precum Iosif Sava sau George Balan, nu au agreat simfonia, acuzand-o de prea mult naturalism, o succesiune de carti postale ilustrate, cum zic ei. O astfel de critica nu poate veni decat de la cineva care nu a trait o ascensiune in Alpi, caruia natura ii este straina si nu este patruns de frumusetea ei. De fapt, simfonia este un splendid imn inaltat muntilor, pe care doar un alpinist il poate trai deplin. Ceva asemanator, dar nu exprimat intr-un limbaj romantic ca cel al Simfoniei Alpilor, ci unul modern, mai greu de patruns, este Simfonia a IV-a Altitudes de Jean Martinon a carei a doua parte este intitulata ,,La Barre des Ecrins", munte de peste 4000 m din Alpi ce constituie o tura de alpinism redutabila. Aici, partea narativa lasa locul unor imagini peisagistice ample, foarte evocatoare.

Muzica romaneasca este plina de munti, fie ca fundal, fie ca subiect in sine. Ultimele sunt destul de numeroase si interesul pentru descriptivismul pur denota marea dragoste a romanilor pentru natura si, implicit, pentru munte. Una din cele mai expresive este suita Muntii Apuseni de Martian Negrea, scrisa pentru un splendid film documentar si transformata in 1958 intr-o suita orchestrala. Ea cuprinde patru parti : ,,Pe Aries in sus", ,,Cetatile Ponorului", ,,Pestera Scarisoara" si ,,Izbuc". Partea a doua este o evocare a celui mai grandios fenomen carstic al tarii, in care un imaginar dans al ielelor nu-si prea are locul, Scarisoara este un tablou ce dezvaluie sclipirile de lumini in decoratiile de gheata, totul scufundat in intunericul profund al pesterii iar Izbucul este o tarantela vesela care descrie iesirea din profunzimile pamantului a apei ce a strabatut lungul drum subteran din Cetatile Ponorului pana la acest Izbuc al Galbenii. Intregul poem denota o buna cunoastere a locului de catre autor si maiestria lui in conducerea orchestratiei. Tot pentru un film documentar, Tara Motilor, a scris si Paul Constantinescu muzica, de o mare melodicitate iar nuantele folclorice subliniaza incantatoarele imagini.

Poemul simfonic Muntii Retezat de Ion Dumitrescu este legat tot de un film documentar cu acest nume. Pe fundalul unei teme avantate ce sugereaza ascensiunea, se prezinta frumusetile masivului : flori rare ocrotite, se traverseaza o cascada pe coarda, apar stanci, vaile glaciare in care sunt pitite albastre lacuri, apoi varful Peleaga, cel mai inalt al masivului, ce rasplateste cu privelisti de zari intins pe drumeti ce i-au calcat inaltimile. Alt poem simfonic, legat de data aceasta de masivul Bucegi, este Poemul Carpatilor de Alexandru Pascanu cu tablourile ,,In zori", ,,Paraul Rece", ,,Pestera Ialomitei", ,,Furtuna", ,,La stana" si ,,De sus se vede tara-ntreaga". Titlurile spun totul, muzica este neoromantica, foarte expresiva, melodioasa. Pastisa dupa furtuna din Simfonia Alpilor este evidenta iar motivul din ultima parte este larg, generos, ca si virful din aceiasi simfonie. Un frumos poem simfonic este Varful cu Dor de Ion Hartulary Darclée. In 1962, Felicia Donceanu a dat la iveala suita Piatra Craiului - trei schite simfonice intitulate ,,Inserare", ,,Marele Grohotis" si ,,Istorioare vanatoresti". Tot ea a compus poemul simfonic Prin Tara de Sus cu partea a doua intitulata "Pietrele Doamnei" si ultima ,,Obcinele", toate muzici descriptive, agreabile, cantabile. Muntii Rodnei si-au avut si ei cantaretul lor, pe Dariu Pop, care in oratoriul Tablouri din Muntii Rodnei pentru solisti, cor si orchestra, le preamareste in sase parti frumusetea. Adaug aici suita simfonica Tara de piatra de Carmen Petra-Basacopol care nu este dedicat muntilor decat ca loc al istoriei (revolutia lui Horia, Closca si Crisan), descrierea vietii grele, in saracie, a motilor, tulnice, torsul canepei, brazii cimitirelor, dansul muierilor etc. O lucrare care se adreseaza in general Carpatilor, Cantata muntilor de Norbert Petri pentru recitator, solisti, cor si orchestra.

Sunt de amintit si urmatoarele piese, pe care nu le-am auzit niciodata si al caror titluri le-am extras din literatura : Iacob Muresianu O noapte pe Tampa, fantezie pentru orchestra mare ; Eduard Caudella Amintiri din Carpati ; Nicolae Julea Simfonia Carpatilor, Emil Lerescu Pe culmi insorite ; Paul Constantinescu Targ pe Muntele Gaina, poem muzical-coreografic pentru tenor, cor si orchestra ; Dumitru Bughici Simfonia Bucegilor ; Diamandi Gheciu Pe Bucegi tablou simfonic ; Tudor Ciortea Simfonieta silvana cu partile ,,Pe serpentinele Tampei",,Intre Pietrele lui Solomon" ,,Poiana junilor batrani", locuri din preajma Brasovului ; Max Eisikovici Primavara in Carpati si In muntii Argesului de Ion Borgovan. Adaug si pe Constantin Bobescu in a carui ,,Suita pentru orchestra de coarde", partea a 2-a poarta numele de Fuji Yama si presupun ca este vorba de muntele sfant al japonezilor. Nu stiu nimic despre concertul nr.2 pentru pian si orchestra, intitulat Luminisul Urlatorilor de Dan Dediu, dar sper sa aiba o legatura cu apele de munte.

Nu am prezentat mai sus decat piesele de muzica simfonica. Exista numeroase si in domeniul muzicii de camera, de pian si lieduri pe care nu le-am urmarit. Dar si atat este suficient pentru a arata ca aceste nobile ,,deformari" ale suprafetei terestre care sunt muntii, prin frumusete, austeritate si grandoare, sunt subiecte de inspiratie pentru muzica, generand opere valoroase.

Pesterile si muzica

Deoarece pesterile se afla mai ales in munti, anexez la acest capitol montan si lumea subterana. Muzica este singura arta care o poate evoca, caci trecand peste necesi-tatea unei prezentari figurative se poate opri la esenta. Si daca artele figurative nu pot prezenta intunericul vesnic si absolut, muzica poate sa-i evoce misterul si linistea. Cu toate acestea compozitorii nu s-au prea oprit asupra lumii subterane ca sursa de inspiratie, cu unele exceptii. Ei au folosit-o in schimb ca fundal si pretext pentru diverse evenimente.

Functia decorativa a pesterilor apare mai ales in opere, avand o prezenta uneori mai mult decat simplu decor ca in actul intai al operei Siegfried de Richard Wagner, in care intr-o pestera salasluieste balaurul Fafner, pastratorul comorii niebelungului si unde este omorat de marele erou Siegfried. In Macbeth al lui Verdi in scena 31 din actul III, vrajitoarele traiesc intr-o pestera. Iar in prima scena din actul III al operei Orfeu si Euridice de Glucke drumul din imperiul lui Hades spre viata duce printr-o pestera. Alteori pestera este pur decorativa ca in scena trei din actul II al operei Pélléas si Mélisande de Debussy in care actiunea are loc in fata unei pesteri. Dar Debussy are si lieduri care evoca pesterile : Pestera si Langa pestera intunecat si tot in fata unei pesteri se desfasoara si actul unic al operei Ariadna la Naxos de Richard Strauss. Sunt cazuri in care pestera nu este ceruta in mod explicit de compozitor dar ea este introdusa de regizor pentru dramatizarea actiunii, cun este cazul in actul III din Carmen de Bizet sau in actul III din Euryanthe de Weber. O alta prezenta a lumii subterane o constituie lumea supranaturala a spiritelor pamantului, a zeitatilor malefice care, evident, locuiesc in pesteri. In Faust de Gounod, scena intai, actul V, se intampla in lacasul subteran al Valpurgiilor, apoi actul II din Katinca si diavolul de Dvořák are loc in infern, care scenografic este tot o pestera. Scena trei din Aurul Rinului de Wagner este plasata in lacasul subteran al piticilor niebelungi care este o pestera, iar doua scene ale operei Peer Gynt de Werner Egk au loc intr-o pestera, lacasul regelui trolilor si al spiritele muntilor. Cu acelasi personaj al lui Ibsen trecem la muzica simfonica si-l regasim in suitele simfonice Peer Gynt de Grieg In partea a patra a primei suite, eroul se afla in pestera regelui muntelui. Si tot un loc fantastic, palatul subteran al lui Ahriman, zugraveste Ceaikovski in partea a patra a simfoniei Manfred.

Catacombele, care de fapt nu sunt pesteri, dar pot fi asimilate acestora ca atmosfera, sunt evocate in doua impresionante tablouri simfonice : in partea a doua a Pinilor din Roma de Respighi si in tabloul al optelea din Tablouri dintr-o expozitie de Musorgski.

Exista, in sfarsit, cateva piese simfonice dedicate special unor pesteri, in care autorii au urmarit o descriere cat mai veridica a atmosferei lor. Grota lui Fingal este o celebra pestera din nordul Scotiei, taiata in bazalt, evocata de Mendelssohn, este drept mai mult sub aspectul sau marin, cu valurile spargandu-se intre peretii inalti de bazalt. In Pestera Ialomitei din Poemul Carpatilor de Alexandru Pascanu este surprins, in schimb, tot misterul de intuneric si necunoscut. In sfarsit, suita simfonica ,,Prin muntii Apuseni" de Martian Negrea este un adevarat poem dedicat carstului, caci partea a doua evoca Cetatile Ponorului, o imensa pestera, cel mai grandios fenomen carstic din tara, iar Pestera Scarisoara este o descriere aproape vizuala a scanteierilor feerice pe care le aduce la viata in stalagmitele de gheata lumina adusa de oameni. Celor mai populare podoabe ale pesterilor le-a inchinat Lucian Blaga o poezie transformata in liedul Stalactita de Felicia Donceanu.

Si pentru ca veni vorba despre corelatia dintre muzica si pesteri, merita sa amintim si faptul ca s-au dat concerte in pesteri, in sali mari ce au o rezonanta deosebita. Primul concert s-a tinut in pestera Postojna (Slovenia), dirijat de Pietro Mascagni, cunoscutul compozitor al operei Cavalleria rusticana, apoi au fost organizate concerte in pesterile Baumanshöhle (Germania), Aggtelek (Ungaria), St.Michael Cave (Gibraltar), Jeita (Liban), Avenul Padirac (Franta) si Pestera de la Romanesti, despre care a fost vorba mai pe larg in primul capitol al cartii. Si tot in pesteri din Franta, Pair-non-Pair, Montespan si Tuc d'Audubert, s-au gasit cele mai vechi instrumente muzicale, fluere facute din oase de urs si exista chiar un desen preistoric care arata un om cantand dintr-un astfel de instrument.

Campiile si muzica

A treia forma mare de relief, dupa munti si dealuri, o formeaza campiile. Mult mai putin impresionante, plate, este normal ca ele sa nu fi atras pe compozitori. Daca nu relieful, dar ceea ce produc campiile au interesat, caci aici se afla granarele lumii si pasunile vitelor, ele constituind sursa principala pentru hrana omenirii.

Cele mai intinse campii, preeriile, se afla in America, ceea ce explica de ce compozitorii de acolo s-au aplecat mai cu sarg asupra lor. Iata cateva exemple: Lukas Foss a scris cantata Preeria pentru solisti, cor si orchestra, in care evoca timpurile trecute cand intinsele campii erau salbatice, populate de indienii bastinasi. Dupa intalnirea acestora cu albii ocupanti a inceput civilizarea treptata, cu aparitia oraselor, pierderea farmecului ei originar. Muzica, bazata in buna masura pe cea folclorica a cowboy-ilor, este un imn ridicat Americii, preeria fiind un simbol al fortei si al eternitatii ei. Alt compozitor american, Elie Siegmeister, a fost un indragostit al muzicii populare americane pe care a cules-o in lungi calatorii prin intreaga tara. Unul din rezultate este poemul Drumul salbaticiei, un tablou al vestului, vizualizat muzical printr-un drum ce strabate campiile, parcurs de pionierii curajosi care infruntau dramatic necunoscutul.

Al treilea compozitor american pe care-l mentionez este Virgil Thomson, care in suita Plugul care a despicat campiile vorbeste despre distrugerea naturii din cauza abuzurilor facute asupra ei de catre om: devastarea preriilor prin agricultura, suprapasunat, fertilizare intensiva si poluare cu deseuri. Este prima piesa simfonica cu subiect ecologic. Muzica este un crescendo continuu pana la finalul intitulat ,,devastarea". Ea a fost compusa pentru un film documentar, fiind foarte descriptiva.

Compozitorul Aaron Copland este un pionier in exploatarea foclorului american in muzica simfonica. In baletul Billy the Kid din care este extrasa si o suita orchestrala executata adesea, este vorba de ,,Billy pustiul", un vestit bandit al vestului salbatec evocat printr-o cumplita lupta cu autoritatile, pe care o voi aminti in alt capitol. Aici semnalez doar doua momente foarte evocatoare a peisajului, tabloul nr.1 al suitei intitulat ,,Preeria deschisa" si al 3-lea ,,Preeria noaptea", ambele foarte lirice.

O saritura si in Argentina unde-l intalnim pe compozitorul Alberto Ginastera, care a scris o muzica foarte atasata muzicii populare argentiniene. Simfonia nr.1 poarta titlul Pampeana sau Simfonia pastorala, care pune bine in valoare folclorul ce descrie intinsele preerii (pampasuri) ale tarii.

Trecem in Asia, unde compozitorul rus Aleksandr Borodin ne plimba in Stepele Asiei Centrale unde, prin intinsele si toridele campii trece alene o caravana. Muzica este lenta, lasciva, leganata. Din Europa il citez pe Debussy care intr-unul din ,,Preludii" pentru pian descrie Pasi pe nisip, o muzica discreta, abia schitata, cum sunt si adevaratele urme lasate pe nisip.

Ceva si din Romania. Poemul simfonic Privelisti campenesti de Theodor Lupu, Pe sesul Moldovei de Alexandru Zirra si poemul simfonic ,,Privelisti molodovenesti" de Mihail Jora, in care se afla tabloul Pe malul Tazlaului si Grau sub soare ce evoca campia. Si adaug un cor de Mansi Barberis, Campia.

Apele si muzica

Apa, prin fluiditatea ei, prin limpezime, culoare, curgere neintrerupta si ubicuitatea ei, a fost totdeauna o sursa de inspiratie pentru creatorii de frumos, fie ei poeti, scriitori, pictori sau muzicieni. Mai mult decat muntele, apa a fost mult mai mult evocata si cantata, in toate genurile muzicale, de la cea simfonica la opera. De aceea este greu a cuprinde totul, ea aparand ca subiect in sine, loc de desfasurare a unor intamplari sau ca decor. Dar cred ca nu este lipsit de interes a trece in revista macar lucrarile cele mai importante, pe care le voi prezenta pe tipuri de existenta a apei pe Pamant.

Raurile

Sunt elementul cel mai prezent, pe ele putand sa le intalnesti cel mai frecvent, rostogolindu-se prin munti, susurand printre dealuri, curgand alene prin campii. Ele sunt prezente si in asezarile umane, trecand pe langa sate, care s-au aciuit acolo unde curg tocmai din cauza prezentei lor sau strabat mari orase cum sunt Tamisa, Sena sau Dunarea.

Incep cu descrierea unui rau de catre titanul Beethoven in partea a 2-a din Simfonia a 6-a Pastorala, intitulata chiar ,,La rau". O curgere molcoma, doar cu clipocit domol, dar purtandu-te in eternitate. Este ceea ce George Balan considera chintezenta descrierii naturii in muzica, negand virtutile Simfoniei Alpilor si a atator altor piese dedicate naturii, puternic descriptive. Wagner incepe grandioasa sa ,,Tetralogie" cu curgerea unduitoare a Rinul in opera Aurul Rinului in care inoata fetele Rinului pazindu-si comoara. Tot Rinul apare si in ultima opera a ciclului, Amurgul zeilor in ,,Calatoria lui Siegfried pe Rin" cand eroul vine pe corabia sa la curtea principelui Günther, in muzica fluviului impletindu-se toate leitmotivele marelui erou. De fapt curgerea Rinului este prezenta mai peste tot in tetralogie in tesatura muzicala.

In seria de poeme simfonice adunate sub titlul ,,Patria mea" Bedrich Smetana descrie foarte poetic raul Valtava (Moldova) care strabate tihnitul peisaj al Boemiei, clipoceste sub clar de luna, trece pe langa o nunta taraneasca, din apele lui se ridica o hora a unor nimfe, apoi trece vijelios prin chei salbatice, si curgand pe langa cetatea Vysehrad ajunge sa se odihneasca in campiile salvatoare. Este unul din poemele muzicale cele mai des prezentate, in concerte sau la radio.

Sunt obligat sa mentionez suita Muzica apelor de Händel din cauza titlului, nu a continutului, caci a fost scrisa pentru serbarile regale pe Tamisa in timpul domniei regelui George I al Angliei. Cu acelasi titlu Muzica apelor exista si un poem pe banda magnetica de compozitorul japonez Töru Takemitsu .

Compozitorul american Ferdé Grofe, cel care ne-a purtat prin impunatorul canion Colorado, ne duce si pe malurile a doua fluvii importante in doua piese simfonice, Mississippi Suite si Hudson River Suite, poate nu de mare profunzime dar melodioase si placute, fiind considerate mai curand o muzica de ,,entertainement". Englezul Frederick Delius a compus poemul simfonic Noapte de vara pe rau, o descriere picturala molcoma a unei curgeri lente, cu ceturi ce plutesc peste ape, iar germanul Max Reger a descris muzical patru tablouri ale pictorului Arnold Böklin, dintre care a doua piesa poarta numele In jocul valurilor, un tablou impresionist al reflexelor ce agita apa.

Debussy a dedicat mai multe compozitii apei dintre care Reflexe in apa din primul ciclu al ,,Imaginilor pentru pian" sugereaza, prin contururi vagi, imagini de lucruri si lumini reflectate in apa. Tot pentru pian a scris Ravel piesa Jeux d'eaux in care auzi si clipocitul apei din rauri, cascade si fantani. Liszt in piesele pentru pian din Ciclul "Ani de pelerinaj - Elvetia" are piesa Langa izvor in care auzi apa care, iesind din pamant, susura si o porneste voioasa la vale. In sfarsit, de mentionat si molcomul si misteriosul tablou de Enescu, Parau sub luna din ,,Suita a 3-a - Sateasca" si tabloul Paraie insorite din "Suita pentru orchestra" de Gheorghe Dumirescu.

Sunt compozitii care vizeaza cate un anumit rau. Asa este fascinanta piesa prentru orchestra Origina raului Amazon de Heitor Villa Lobos, poemul simfonic Vardar de Pancho Vladigherof ce poarta numele celui mai mare rau al Bulgariei. Este insa mai mult o evocare istorica cu ceva elemente descriptive ale peisajului creat de el si poemul simfonic Dunarea de Leos Janácek. Altui mare fluviu european i-a dedicat Georges Bizet un ciclu de 6 piese pentru pian intitulat Cantecele Rinului.

Din muzica romaneasca reamintesc partea intaia din suita ,,Prin Muntii Apuseni" de Martian Negrea intitulata Pe Aries in sus care este o muzica descriptiva a frumoaselor peisaje strabatute de rau ca si lucrarea Imagini din Valea Ariesului de Carmen Petra-Basacopol. Compozitorul Ion Borgovan a cantat frumusetea altui rau in Rapsodia Somesului.

In sfarsit, mentionez si poemul pentru solisti, cor si orchestra de Gheorghe Costinescu intitulat Cantec apelor tarii pe versuri de Paul Anghel, un oratoriu in care raurile tarii sunt evocate poetic.

Nu pot incheia acest periplu fluvial fara a aminti doua piese celebre dedicate Dunarii, desi fac parte din muzica entertaiment. In primul rand este cel mai cunoscut vals Dunarea albastra de Johann Strauss si apoi popularul Valurile Dunarii de Iosif Ivanovici, atat de cunoscut si cantat in lume ca se si uita ca este de un compozitor roman, piesa fiind atribuita adesea tot lui Strauss. Si adaugam valsul pentru vioara si pian de George Enescu Dunarea curge.

Raurilor sunt inchinate si alte piese pentru pian si numeroase lieduri si coruri pe care nu le-am urmarit.

Cascadele

Ele sunt accidente de denivelare pe traseul cursurilor de apa ce se caracterizeaza prin spectaculozitate, dinamica si zgomot. Ele s-ar preta bine la ilustrari muzicale dar au atras mai putin pe compozitori, desi le-au cuprins uneori in descrierea unor rauri. Cele pe care le cunosc au fost deja mentionate mai sus. Asa este cea din prima parte a Simfoniei Manfred de Ceaikovski, in care eroul, plimbandu-se prin Alpi, vede in spulberarea de apa a unei cascade imaginea unei fiinte pe care o considera un spirit al muntilor. Dar cea mai extraordinara descriere sonora a unei cascade se afla in Simfonia Alpilor a lui Richard Strauss intalnita in cursul ascensiunii eroului. Torentele de sunete sugereaza suvoaiele de apa ce se pravalesc intr-o curgere neostoita, din care se desprind picaturi ce sclipesc ca nestemate in razele soarelui. O lucrare dedicata special unei cascade este suita Cascada Niagara de Ferdé Grofe, cel care ne-a delectat si cu suitele Grand Canyon si Mississippi.

Lacurile

Ochii albastri de apa incanta totdeauna, prin linistea pe care o aduc in peisajele turmentate ale muntilor sau mai domolit ale dealurilor, prin spargerea valurilor starnite de vant si prin vegetatia ce le impodobesc malurile si, adesea, prin asezarile umane salasluite in jur. Compozitorii au ilustrat fie frumusetea lor, fie elemente istorice, legendare sau intamplari. Din prima categorie face parte piesa pentru pian Lacul Wallenstadt de Liszt din ciclul ,,Ani de pelerinaj - Elvetia" muzica ce evoca clipocitul apei si al valurelelor. In Lacul fermecat de Anatol Liadov muzica sugereaza miscarea domoala a apei lacului inconjurat de padure. Tabloul magic este animat apoi de framantarea mai accentuata a apei de catre un dans al nimfelor. Tot cu acelasi titlu a scris compozitorul american Misha Levitzki un poem sinfonic cam cu aceiasi desfasurare muzicala ca precedentul. Din ciclul de tablouri dupa pictorul german Arnold Bőcklin, Max Reger descrie muzical in al doilea tablou intitulat Jocul valurilor, figuri mitologice care se scalda in apele unui lac. Un alt tablou a lui Böcklin prezinta un tablou un care ilustreaza cum de pe o insula aflata in mijlocul unui lac este coborat noaptea intr-o barca trupul unei persoane decedate. Acest tablou a inspirit si pe Max Reger care a realizat un poem simfonic Insula mortilor, in care, in tonurile intunecate, sugereaza imaginea. Este al treilea tablou din ciclul ,,Patru poeme simfonice". Acelasi tablou al lui Böcklin l-a inspirat si pe Serghei Rahmaninov sa compuna un poem simfonic care se numeste tot Insula Mortilor si care este o lamentatie lenta si dureroasa. In categoria legendelor legate de lacuri sunt Legenda lacului Garda de compozitorul italian Alfredo Certani si Balada lacului Sfanta Ana, balet de Matei Kozma.

Nu stiu unde sa plasez cele "Trei tablouri simfonice" scrise de Mansi Barberis, daca la lacuri sau la tehnica avansata, deoarece este vorba de barajele si lacurile de acumulare atat de frumoase, adevarate perle ale Carpatilor : Bicaz, Vidraru si Portile de Fier.

Fantanile

Din tripticul de poeme simfonice dedicat Romei, Ottorino Respighi prezinta trei elemente caracteristice marelui oras Fantanile Romei, Pinii din Roma si Serbari romane. In Fantanile Romei este intai infatisata muzical "Fantana din Valea Giulia la rasaritul soarelui". Prin ceturile matinale de abia se disting siluetele unor vite, pe fundalul unei muzici unduite ale valurelelor apei. Al doilea tablou, ,,Fantana tritonilor dimineata" incepe triumfal cu sunete de corn, la care se aduna naiadele si tritonii pentru a dansa. Unul din cele mai remarcabile monumente ale orasului etern este descris in tabloul urmator, ,,Fantana Trevi la amiaza", cu o muzica ce incepe monumental, apoi devine languroasa. Ultimul tablou este ,,Fantana de la Villa Medici seara'. Muzica este domoala, se aud clopote, ciripit de pasari si freamatul frunzelor. Intregul poem simfonic dedicat fantanilor prezinta o descriere impresionista, sensibila si plina de colorit, fiind considerat cel mai reusit din intregul ciclu dedicat Romei.

Mai poate fi citata si piesa Serbarea apelor inalte de Olivier Messiaen, scrisa cu ocazia Expozitiei internationale de la Paris din 1937, cind au fost inaugurate fantanile de la Trocadero, iar ca piesa pentru pian curgerea neostoita de ape pe care o simti din Jocuri de apa la Villa d'Este de Liszt din ciclul ,,Ani de pelerinaj".

Marea

Pe cat te indeamna muntii la lupta, inaltare si eroism, pe atat te indeamna marea la liniste, lancezeala si visare. Dar nu numai, caci ea adaposteste primejdii si este locul de desfasurare a unor drame si tragedii. Fascinatia ei a cuprins nenumarati compozitori care, ori i-au cantat frumusetea nesfarsita, mereu schimbatoare in culori si umbre, ori freamatul deslantuit al valurilor. Exista piese muzicale inchinate doar ei, ori ea este prezenta ca fundal al unor evenimente. Poate cea mai desavarsita cuprindere a marii se afla in cele trei schite simfonice Marea de Claude Debussy. In primul tablou intitulat ,,De dimineata pana la pranz pe mare" misterul marii este evocat printr-o miscare unduitoare ce sugereaza valurile, care cresc treptat in intensitate pe parcursul zilei. In al doilea tablou, ,,Jocul valurilor" se aud, in diferite ritmuri si culori, valurile care se urmaresc unele pe altele. Al treilea tablou este dramatic caci infatiseaza ,,Dialogul vantului cu marea", vantul maturand si suerand nemilos peste nesfarsita intindere de apa, iscand valuri inspumate. In ansamblu, lucrarea, extraordinar de sugestiva, pune perfect in evidenta geniul de pictor impresionist al autorului.

Alta lucrare dedicata marii este poemul simfonic Vox maris de George Enescu, o splendida si impresionista descriere, dar incarcata de tragism. Inceputul este calm, o privire larga asupra nesfarsitului marii, poate noaptea. Un tenor (marinarul) mediteaza asupra destinului tragic al celor disparuti pe mare. In sectiunea a doua se aud valurile tot mai turmentate, vantul se inteteste, suiera si o furtuna teribila se dezlantuie. Un vas se scufunda. Un cor femenin striga disperat. Se porneste o barca de salvare dar ea este inghitita de talazuri. In urmatoarea sectiune furtuna s-a domolit treptat, corul de femei (vocaliza) este parca cantul sirenelor marii. Se lasa noaptea si doar valurile mai matura tarmul. Marea pictata de Enescu este tot atat de pregnanta ca cea a lui Debussy, dar are in plus latura umana, lupta omului cu natura pana la consecintele ei ultime, intamplarea de pe mare fiind mai curand o meditatie filosofica asupra destinului uman. O poveste dramatica este prezentata de Friedrich von Flotow (1812-1883) in opera Naufragiul Meduzei in care este descrisa drama supravietuitorilor pe o pluta a vasului Meduza si despre care voi vorbi in Capitolul urmator cu ocazia prezentarii tabloului lui Géricault cu acest subiect si care l-a inspirat pe compozitor

Un poem simfonic inchinat marii este A song of summer de Frederick Delius care, orb fiind catre sfarsitul vietii, a dictat aceasta simpla imagine muzicala : de pe malul inalt se vede intinsul marii scaldat in soare si se aude clipocitul valurilor ce se sparg de tarm. Si cam aceiasi imgine a valurilor la tarm ne dezvaliuie si Georg Philipp Telemann in Wassermusik pentru orchestra mentionata si mai sus. Un alt compozitor englez, Arnold Bax (1883-1953), a scris poemul simfonic Garden of Fand in care imagineaza intinsul oceanului cu o barca plutind si care este impinsa spre o insula pe care se dezlantuie un dans, apoi marea se involbura si insula este inghitita de ape. Si tot Bax a compus si alt poem simfonic, Tintagel, inspirat de vechi legende celtice. La inceput de pe inaltul stancilor din Cornwall descrie intinsul oceanului intr-o zi de vara, apoi apa incepe sa se agite, ceea ce ii evoca legendele cu regele Arthur, regele Mark si dramatica poveste a lui Tristan si a Isoldei. Si pentru ca tot veni vorba de legende, sa amintim si povestea orasului Ys, scufundat in fata coastei bretone si al carui turn de biserica, spune povestea, se vede in zilele cu mare linistita in adancul apei. Ea a fost relatata muzical de Eduard Lalo in opera Regele Ysului iar drama orasului Ys este evocata si de Debussy in piesa Catedrala scufundata din ,,Preludiile pentru pian".

Printre poemele simfonic dedicate marii se numara Poemele marii , ciclu scris de compozitorul elvetian Ernest Bloch, compozitorul John Alden Carpenter a compus poemul Seaks-Drift, Jean Sibelius Okeanidele, Ernest Chausson schita simfonica Marea iar Alexandr Glazunov poemul intitulat tot simplu Marea. Intre poemele simfonice cu rezonanta marina sunt doua compozitii ale lui Felix Mendelssohn Bartholdy. Cea mai cantata este uvertura Hebridele cunoscuta si sub numele de Grota lui Fingal, despre care am vorbit in subcapitolul ,,Pesteri", dar a carei ritmica ilustreaza mai curand valurile ce lovesc stancile. A doua este uvertura Mare linistita si calatorie fericita, tablouri inspirate de doua mici poezii ale lui Goethe. In prima este evocata linistea profunda asternuta peste mare iar a doua, vioaie, bine ritmata, ilustreaza fericirea unei calatorii pe mare.

Fara sa fie declarata ca o piesa dedicata marii este partea a treia din ,,Suita a doua Peer Gynt" de Edward Grieg, intitulata Intoarcerea lui Peer Gynt", in care se recunoaste usor marea dezlantuita ce zguduie ambarcatiunea cu care calatoreste eroul, conform textului poemului lui Ibsen. Este o furtuna pe mare de o uimitoare pregnanta. Agitatie se afla si in suita suita simfonica de Leonard Bernstein Pe frontul maritim dar nu datorita furtunii ci, dupa cum arata si titlul, razboiului. Foarte dramatice sunt Tablourile marii pentru orchestra si soprana de Edward Elgar.

Sunt si simfonii inchinate marii cum este Simfonia marina de Jacques Ibert, de fapt un poem simfonic. A fost scris ca muzica pentru un dramatic film documentar de scurt metraj ce infatisa salvarea echipajului de pe un cargou gata sa se scufunde. Muzica, bine ritmata, infatiseaza mai ales efortul depus de salvatori pe marea infuriata si doar la sfarsit ea se linisteste si noaptea coboara peste natura impacata. Aceasta este prima piesa muzicala scrisa special pentru un film sonor. Alte simfonii sunt Simfonia a doua - Oceanul de compozitorul rus Anton Rubinstein, de Vaughan Williams Simfonia I-a pentru solisti, cor si orchestra Marea care are partile ,,Cantec pentru toate marile", ,,Singur pe tarm noaptea", ,,Valuri" si ,,Exploratorul" iar Gian Francesco Malipiero Simfonia marii .

Exista si un concert de vioara de Vivaldi intitulat Tempesta di mare (op.8, nr.5), un concert ca celelalte 221 concerte de vioara ale autorului, care nu prea difera unele de altele.

Din muzica romaneasca consemnez poemul simfonic in care marea este nomina-lizata, Marea Neagra de Al. Pascanu Alte piese inchinate marii poemele simfonice Thalassa de Alfonso Castaldi si Thalassa de Mircea Chiriac

O alta categorie este muzica vocal-simfonica in care atasamentul compozitorului fata de mare este precizat cu ajutorul unui text literar. Aici face parte Sea drift de Frederick Delius poem pentru bariton, cor si ochestra pe versurile lui Walt Whitman, dramaticul Poemul dragostei si al marii de Ernest Chausson, simfonia Furtuna pe mare de Augustin Bena si simfonia vocal simfonica Vocalizele marii de Theodor Grigoriu.

Din muzica de camera amintesc Sonata pentru vioara si pian Asculta marea de Tartini.

In opere, marea este prezenta prin personajele legate de ea. Asa sunt cele doua creatii ale lui Benjamin Britten, operele Peter Grimes si Billy Budd, eroii lor fiind marinari. In prima se afla si o impresionanta pagina orchestrala in care este descrisa in actul intai o furtuna. Dar exista o opera in care marea este aproape un personaj. Este vorba de Vasul fantoma cunoscut si sub numele Olandezul zburator de Richard Wagner, care este drama navigatorului blestemat sa cutriere la nesfarsit marile pana nu se va gasi o femeie care sa se sacrifice pentru el.

In sfarsit, liedul este un domeniu in care marea este adesea prezenta. Din marele inventar citez doar liedul Marea linistita de Franz Schubert pe versuri de Goethe si din muzica franceza ciclul lui Gabriel Fauré intitulat ,,L'horizon chimérique" care cuprinde liedurile Marea este infinita, M-am imbarcat si Vase.

Aerul si intemperiile in muzica

Unul din elementele care stau la temelia lumii dupa filosofii antici greci este aerul. Fiind invizibil el nu poate avea o reprezentare muzicala atata timp cat este imobil. Nici transparenta, nici lipsa de culoare, nici chiar incarcarea lui cu aerosoli nu il fac sezisabil auditiv. In momentul in care se pune in miscare incepe sa fie perceptibil auditiv ca adiere si se face auzit daca misca frunze, iarba sau creeaza valurele pe intinderile de apa. De la susurul fin poate creste la falfait, apoi fosnet si pana la urletul uraganului, diverse ipostaze in care este prezent si in muzica.

Vantului propriu-zis i-a inchinat Tudor Ciortea (1903-1982) liedurile Adierea, Vantul rosu venea si Vantul a stat pe versuri de Federico Garcia Lorca reunite in ciclul "Trei istorioare despre vant". Pana la declansarea unei furtuni aerul este prezent si prin manifestarile secundare care incep de la ceata, apoi norii care se transfoma in picaturi de ploaie si prin dinamica vantului, de la adiere pana la furtuni. Sa examinam pe rand toate aceste ipostaze.

Ceata nu putea fi prezentata muzical decat de un impresionist care a reusit sa redea cu delicatete inefabilul care este ceata. Acesta este Debussy in preludiul pentru pian din Caietul al doilea - Nr.1 intitulat Ceturi : doar abur, nimic palpabil, mai mult o parere. In schimb in Simfonia Alpilor de Richard Strauss dupa cucerirea varfului si o clipa de reverie, se ridica ceturile, dense, opace, care inabuse zgomotele, o ceata pe care au trait-o doar cei ce au haladuit pe creste.

Norii sunt o alta infatisare a aburului aerian. Ei au fost ilustrati admirabili de acelasi pictor delicat al naturii care este Debussy in schita simfonica ,,Trei nocturne". In prima, intitulata Norii, parca ii vezi cum ei se aduna, se desfac si navigheaza cu fiinta lor nestatornica pe intinsul cerului spre destinatii numai de ei stiute. Intre nori si ploaie se afla forma inca difuza a picaturilor de apa care este acea aparitie incantatoare, multicolora, efemera, evocata la pian de György Ligeti in delicata piesa Curcubeul.

Treapta urmatoare a intemperiei este ploaia. La inceput picaturi razlete, ca cele dinaintea furtunii din aceiasi Simfonie a Alpilor si care se intetesc treptat. Picaturi rau prevestitoare cad si pe sicriul pe care-l imagineaza Chopin in Preludiul op.28 nr.5 lovind cu obstinatie, dar delicat. Brahms a intitulat ,,Sonata pentru pian si vioara Nr.1, op.78 in sol bemol" Ploaia, bazata pe liedul Cantecul ploii in care acompaniamentul imita zgomotul facut de picaturile de ploaie ce lovesc ferestrele. Enescu a scris un lied pe versuri de Carmen Sylva, Ploaie Mansi Barberis un lied cu acelasi titlu pe versuri de Dominic Stanca iar Dumitru Capoianu a pus in muzica amuzantele versuri ale lui Toparceanu Ploua. Dar cu ploaia nu este atat de simplu, caci compozitorul Hanns Eisler ne arata 14 feluri de a descrie ploaia cu ajutorul unui ansamblu cameral ce cuprinde flaut, clarinet, vioara, violoncel si pian.

Vantul si furtuna sunt subiecte generoase pentru compozitori care le-au folosit din plin in foarte multe chipuri, dintre care amintesc doar cateva. Incep cu vantul pe care il gasim la Chopin in ,,Studiile op. 25" la nr. 11 intitulat Vant de iarna, apoi revin la inegalabilul Debussy cu piese din cele ,,Sase epigrafe antice" pentru pian la patru maini, care este si orchestrata: Pentru a invoca pe Pan, zeul vantului de vara, prima din cele ,,Sase epigrafe antice" si ultima, Pentru a multumi ploii de dimineata . Apoi Vantul pe campie din ,,Preludiile pentru pian" Caietul 3, nr.3 si Ce a vazut vantul de vest din Caietul 2, nr.7. Vant suerat misca morile din Don Quijhote de Richard Strauss, cele cu care va lupta eroul. In poemul simfonic Eolidele de César Franck este evocat zeul vantului Eol, infatisat printr-un freamat continuu in orchestra, care sugereaza perfect suflul vantului ce nu este nici adiere nici furtuna, ci doar o prezenta constanta, un fel de suierat lin, fundalul pe care se desfasoara povestea pe care poemul vrea sa o ilustreze.

Beethoven a intitulat furtunoasa sonata pentru pian Op.31 nr.2 pe drept cuvant Furtuna si tot el a descris o furtuna in Simfonia a VI-a -Pastorala, poate una din primele lucrari pentru orchestra cu descrierea adevarata a unei furtuni, cu care natura a intrat in muzica mare. Haydn este autorul Simfoniei nr.8 - Furtuna care este foarte putin furtunoasa si mai are o furtuna in oratoriul Anotimpurile in sectiunea Vara, destul de domolita, doar cu ceva tunete. Si in Cele patru anotimpuri ale lui Vivaldi exista furtuni, dar in Concertul nr.1-Primavara si in Concertul nr 3- Toamna dar tot putin marcate. In schimb, Rossini are o furtuna puternica in Uvertura la opera Wilhelm Tell Compozitorul ceh Vitĕzlav Novák a dedicat aproape integral unei furtuni poemul simfonic In Muntii Tatra in care se impleteste vantul si ploaia cu melodii populare mai domoale, iar opera Walkyria de Richard Wagner se deschide cu o teribila vijelie in timpul careia navaleste Siegmund in coliba Brunhildei pentru a cere adapost, unde si ramane peste noapte, cu aceasta declansandu-se drama. Mentionez si furtuna ce umple haurile din suita Marele canion de Ferdé Grofe . Dar cea mai cumplita furtuna o traiesti in Simfonia Alpilor la care sunt obligat sa revin din cauza fortei si uluitoarei puteri descriptive de care da dovada Richard Strauss: picaturi, apoi torente de apa ce se revarsa peste lume, vant napraznic si fulgere ce tasnesc din orchestra. Pentru a creea ambianta, autorul foloseste o masina care prin invartire da un suierat asemanator vantului. O furtuna foarte dinamica si turmentata se gaseste in partea intaia a Simfoniei a 10-a de Hanz Werner Henze intitulata chiar ,,O furtuna".

Furtuni se abat si peste plaiurile romanesti in Poema romana de George Enescu si peste varfurile Bucegilor in Poemul Carpatilor de Alexandru Pascanu dar si in lieduri, ca de exemplu in cel intitulat Furtuna de Felicia Donceanu pe versuri de George Bacovia.

O categorie speciala o constituie furtunile pe mare despre care a fost vorba in sectiunea precedenta, pe care le mai amintesc si aici. Vivaldi a intitulat concertul pentru vioara Op.8, nr.5 Furtuna pe mare In Suita a doua Peer Gynt de Edward Grieg tabloul numit Intoarcera lui Peer Gynt infatiseaza o furtuna teribila ce zgaltaie vasul pe care se afla eroul. Debussy descrie cu forta in partea a treia din cele trei schite un tablou dramatic intitulat Dialogul vantului cu marea in care vantul, suierand peste intinderile de ape starneste talazuri. Benjamin Britten are in opera Peter Grimes, in cel de al patrulea interludiu, descrierea unei furtuni pe mare. Intre compozitorii romani Augustin Bena a scris un poem pentru solisti, cor si orchestra Furtuna pe mare pe versuri de Duiliu Zamfirescu. O furtuna de o forta muzicala rar intalnita se afla in opera balet Ulysse de Liviu Glodeanu. Si, in sfarsit, Enescu descrie si el in poemul simfonic Vox Maris o furtuna care declanseaza o drama, subliniata de strigatele de ajutor al unui marinar. Dar tot Enescu are in "Suita pentru vioara si pian Impresii din copilarie" in partea a 8-a Vantul sufla prin horn si apoi in partea a 9-a Furtuna afara in noapte evocarea domolita a unor intemperii, desigur cu posibilitatile restranse a doua instrumente in raport cu deslantuirile orchestrale. Tot atat de domoala este si Furtuna din ,,Anii de pelerinaj -Vol.1 Elvetia" a lui Liszt.

Subliniez ca multe piese muzicale intitulate "Furtuna" nu au nimic deaface cu o astfel de dezlantuire a naturii, caci sunt inspirate din piesa lui Shakespeare cu acest nume, in care o furtuna a scufundat un vas ai carui pasageri, aruncati pe un tarm, sustin conflictul dramei. Nu stiu ce statut are opera scrisa de Frank Martin intitulata simplu Furtuna si nici poemul simfonic a lui Sibelius intitulat la fel.

Focul in muzica

Focul, acest element primordial al lumii dupa filosofii antici a fost putin uzitat de compozitori dar sunt cateva prezente ale lui semnificative, el fiind folosit mai ales ca simbol. Focul ca atare este prezent in doua opere ale lui Richard Wagner dar si aceasta prin intermediul zeului focului, Loge. In opera Walkyria, eroina Brünhilde este pedepsita de zeul suprem Wotan din cauza neascultarii dorintei lui, sa fie depusa pe un varf de stanca inconjurat de un brau de flacari. El nu va fi trecut, conform blestemului zeului, decat de un erou fara frica si prihana. La sfarsitul operei, Wotan o intinde pe eroina pe stanca, isi ia ramas bun de la ea, o adoarme si invoca pe Loge sa vina sa aprinda focul. Din senin apar mici flacari ce topaie, apoi se incinge valvataia. Intr-una din cele mai complexe finaluri de opera se impletesc motivele despartirii, ale somnului, ale focului si este anuntat motivul lui Siegfried, eroul ce o va elibera pe Walkyria. Un final grandios de o mare frumusete. La sfarsitul tetralogiei, in opera Amurgul zeilor, cand blestemul care a provocat intreaga drama ia sfarsit, rugul, pe care este intins Siegfried mort, si palatul zeilor, Walhala, se aprind in aceleasi sunete ale focului, imbinate si ele cu alte motive muzicale.

Fata de aceasta prezenta somptuoasa a focului la Wagner, Simfonia nr.59 - Focul de Haydn este destul de palida si, ca la toate compozitiile preclasicilor si chiar ale unor clasici, titlul este doar decorativ si nu are rezonante muzicale pregnante. De fapt titlurile nici nu apartin compozitorilor ci au fost atribuite ulterior de muzicologi. Focul este prezent si printr-un simbol, acela al lui Prometeu, eroul grec care a redat focul oamenilor ce le fusese luat de Zeus. El a fost pedepsit pentru fapta lui, fiind tintuit pe o stanca in Muntii Caucaz, de unde un vultur venea si-i manca din ficat, care insa se refacea in timpul noptii, condamnarea lui fiind vesnica. Povestea mitologica a fost descrisa muzical in poemele simfonice ce poarta numele eroului de catre Liszt si de catre Fauré, in timp ce Aleksandr Skriabin in Simfonia a V-a - Poemul focului a dat cu totul alta interpretare. Omenirea, care era la inceput fara o constiinta de sine si fara putere, a fost ridicata de Prometeu, care aprinzand focul, a dat oamenilor constiinta si vointa. Aici focul este un simbol al desavarsirii omului care fraternizeaza cu cosmosul. Muzica este misterioasa, apoi patimasa si se termina in extaz. Autorul a conceput pentru prezentarea simfoniei un ecran pe care proiecta imagini, fiind un fel de precursor al diasonurilor de astazi.

In alt registru se situeaza Dansul focului de Manuel de Falla cuprins in baletul - pantonima Amorul vrajitor in care este vorba de o tiganca bantuita de stafia sotului decedat pe care o indeparteaza cu un dans salbatic. Este de fapt Dansul ritual al focului, un aprig dans spaniol andaluz. Muzica este tainica, hipnotica la inceput, apoi bine ritmata si alerta.

Artificiile nu sunt un foc natural dar ele sunt jerbe de scantei, stele, cascade de lumina ce imita focul. Spectaculoase si frumoase ele au impresionat totdeauna publicul, foarte amator de aceste spectacole, chiar si azi cand nu este sarbatorire fara un joc de artificii. Pentru regele George I al Angliei, Händel a scris somptuoasa suita Muzica focului de artificii (Feuerwerkmusik, cunoscuta mai ales prin titlul prescurtat Foc de artificii, destinat sarbatorilor. Debussy a compus si el o piesa Foc de artificii cuprinsa in Caietul al doilea, nr.12 din "Preludiile pentru pian". Este o jerba de sunete aruncate in vazduh, poate intr-o zi de 14 iulie, deoarece se aude ceva din imnul national Marseilleza. Al treilea Foc de artificii se datoreaza lui Igor Stravinski si este un tablou foarte dinamic, plin de culori fascinante, cu ritmuri explozive, asimetrice, sugerand betia de scantei si jerbe ale focului pirotehnic. Este una din primele piese ale autorului (op.4), scrisa drept cadou de ziua fiicei lui Rimski-Korsakov, pe care acesta n-a apucat sa o auda decedand cu o zi inaintea premierei.

In sfarsit, focul apare si ca denumire data unor personaje, fara a avea o existenta ca atare. Este cazul baletului Pasarea de foc de Stravinski, dupa un basm rusesc in care personajul cheie se numeste asa si Ingerul de foc de Prokofiev, opera cam ciudata deoarece nu are dialoguri si actiunea ei este povestita, dar remarcabila muzical.

Vietuitoarele in muzica

Vietuitoarele au inspirat pe multi compozitori carora le-au dedicat piese de sine statatoare sau le-au folosit pentru a da atmosfera unor lucrari mai complexe. In aceiasi masura este prezenta vegetatia si lumea animala, din prima aparand flori si paduri, din a doua mai ales pasari.

Lumea vegetala in muzica

Este ciudat ca in muzica apar mai frecvent padurile decat florile, probabil pentru faptul ca primele sunt mai de atmosfera, ele putand fi fundal sau locul de desfasurare a unor evenimente, pe cand florile, desi frumoase, colorate, imbatatoare ca miros, sunt singulare si pot constitui cel mult o ofranda, un omagiu adus cuiva.

Florile

In baletul ,,Spargatorul de nuci" de Ceaikovski exista Valsul florilor, o muzica incantatoare pe care danseaza balerinele-flori. In baletul ,,Anotimpurile" de Glazunov, in partea intitulata Vara exista un vals numit Macul, floare care in baletul intitulat Macul Rosu de compozitorul sovietic Reinhold Glier este un simbol al libertatii, ce nu prea are de-a face cu floarea din titlu. Este unul din primele balete cu subiect procomunist, ceea ce nu inseamna ca nu este melodios si placut la auzit. Dimitrie Cuclin a scris un poem vocal-simfonic intitulat Flori de august iar compozitorul de opere Puccini a compus un cvintet, care a fost si orchestrat numit Crizanteme iar compozitorul roman Ion Nonna -Ottescu poemul simfonic Legenda trandafirului rosu. Dar aceiasi floare a inspirat pe scriitorul Zaharia Barsan sa scrie o piesa Trandafirii rosii dupa care Constantin Bobescu a realizat o frumoasa opera.

Florile sunt oferite in numeroase opere de catre eroi (tenori) presonajelor femenine (sopranelor) ca de exemplu stanjeneii in opera Martha de compozitorul german Friedrich von Flotow, un trandafir este oferit iubitei in opera Carmen de Bizet iar in Cavalerul rozelor de Richard Strauss este oferit un trandafir, de unde si numele operei de mare succes. Dar Strauss ofera un trandafir si in liedul cu orchestra Ultimul lied. De altfel in nici o categorie de muzica florile nu sunt atat de cantate ca in lieduri. Marturie stau cele de Schumann, Schubert, Hugo Wolf, Mendelssohn, Grieg iar la compozitorii romani gasim foarte multe, de exemplu Un toporas de Eduard Caudella Nufarul alb si opt rondeluri despre trandafiri de Mansi Barberis sau Papadia de Remus Georgescu, dar lista poate fi mult lungita.

Oferirea florilor fiind un gest ce insoteste un sentiment, ele apar foarte frecvent in muzica usoara si, desi nu-mi sta in obicei de a ma ocupa de acest gen de muzica, citez aici cateva slagare ce au fost foarte populare prin anii '50-'60 : Lalele, lalele de Temistocle Popa, Sa nu uitam trandafirii si Poiana cu flori de Florin Bogardo si cantecele lui Elly Roman Panselute albastrele, Primul ghiocel, prima iubire si opereta Violete de Parma.

Atasamentul romanului de natura se vede insa cel mai bine dupa modul in care florile si plantele sunt prezente in folclor si ca exemplu dau mai jos numele unor lieduri pe versuri populare  de Dimitrie Cuclin: Foaie verde samulatra, Frunza verde si-o lalea, Frunza verde de dudau, Foaie verde bob nautu, Frunza verde de bujor, Foaie verde foaie fraga, Foaie verde leustean, Foaie verde si-o sipica, Foaie verde flori domnesti si adaug altele de Tiberiu Brediceanu : Foaie verde foaie lata, Foaie verde pup de crin, Foaie verde, foi marunte si Foaie verde lamaita de Augustin Bena Foaie verde cimbrisor, Foaie verde trei alune de Constantin Brailoiu, Foaie verde de dudau, Foaie verde mar domnesc de Alexandru Zirra.

Tot pe versuri populare au fost scrise si coruri, cum sunt cele ale lui Gheorghe Dumitrescu Foaie verde cimbrisor, Foaie verde rozmarin, Foaie verde micsunea, de Grigore Nica Foaie verde trei urzici, Foaie verde micsunea, a lui Remus Georgescu Foaie verde matraguna a lui Dumitru D.Botez Foaia verde de mohor sau Puf de papadie de Theodor Dragulescu, Foaie verde ca lipanul de Alexandru Zirra si Foaie verde de mohor de Nicolae Lungu.

Padurile

Padurile s-au bucurat de o atentie deosebita din partea compozitorilor fiind prezente in toate genurile muzicale, de la opera la lied, trecand prin simfonii, poeme simfonice, fantezii etc. Ca simfonie se poate cita Simfonia I-a - Poemul padurii de Albert Roussel, cu o muzica grava, solida, bine ritmata ca mai toate compozitiile autorului.

Din muzica coral-simfonica oratoriul lui Georg Philipp Teleman intitulat ,,Bucuriile Pamantului" cuprinde partea Despre paduri si pasuni iar oratoriul lui Sostakovici de mare anvergura Cantarea padurilor pentru cor, solisti si orchestra este dedicat refacerii patriei dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, avand partile intitulate ,,Sa-ncingem patria cu paduri" si ,,Pionierii sadesc paduri". Muzica este simpla, luminoasa, departe de dramaticele simfonii ale autorului.

Padurea este o prezenta vie si in opere, cum este in Freischütz de Carl Maria von Weber si in operele tetralogiei lui Wagner, in opera Siegfried fiind chiar o splendida pagina orchestrala intitulata Murmurul padurii. De semnalat si o opera radiofonica de Bohuslav Martinů intitulata Vocea padurii.

Exista foarte multe poeme simfonice inchinate padurii dintre care am retinut urmatoarele : Prin poienile si padurile Boemiei de Bedrich Smetana care face parte din ciclul ,,Patria mea", o adevarata pastorala de o mare melodicitate in care intrevezi paduri misterioase, pajisti si stancaris abrupt. Celalalt mare muzician ceh, Dvořák, a indragit si el padurea cantand-o, printre alte piese, si frumosul concert pentru violoncel si orchestra Padurea linistita si tot el descrie subtil Chiparosii in suita pentru cvartet de coarde.

Poemul padurii de compozitorul francez Guy Ropartz este luminos, cu unele accente grave. In fantezia lui Glazunov Padurea este evocat misterul desteptarii padurii, un dans al nimfelor, o vanatoare, un minunat cant de pasarele si totul se termina impacat. In poemul simfonic de Jean Sibelius Tapiola este descrisa intinsa padure intunecata in care traieste Tapio, puternicul zeu al padurii si al spiritelor copacilor ce isi deapana secretele lor tainice. Muzica este pe masura acestui subiect, infatisand, in tonuri grave, misterioase, dar si cu momente de ridicari dinamice, legendara padure. Tot in aceiasi atmosfera se desfasoara si Rondoul pentru orchestra Padure fermecata de Hans Werner Henze, care este un fel de rezumat al operei sale Cerbul rege. Evocarea legendei, pusa in teatru de Gozzi, explica gravitatea si energia muzicii, care nu este de fapt descriptiva, ci mai mult narativa, careia nu-i lipsesc totusi momente lirice , dar mai putine decat promite titlul.

O padure tainica, de nepatruns, este cea braziliana, primitiva, cantata de Heitor Villa-Lobos in poemul simfonic Amazonas, de fapt fundalul unei legende indiene cu o tanara indiana urmarita de monstri locuitori ai padurii. Si tot de acelasi compozitor este si fascinantul poem simfonic Zorile intr-o padure tropicala din care se degaja o vraja si un mister cu totul aparte.

Padurile joaca un rol important in anumite opere. In ,,Siegfried" de Richard Wagner se afla o minunata pagina orchestrala intitulata Murmurul padurii care este o leganare, un sosotit tainic ce insoteste pe erou in ratacirile sale. Si tot intr-o padure misterioasa se deapana povestea din Visul unei nopti de vara de Mendelssohn ca si cea a marilor indragostiti Pelléas si Mélisande din opera cu acest nume de Debussy, sau sfatul de taina al vrajitoarelor din opera Macbeth de Verdi. O opera ce poarta numele unui conifer este Ienuperul de compozitorul minimalist Philip Glass, (n.1937). Liszt a descris la pian Chiparosii de la Villa d'Este iar Toru Takemitsu a scris un trio pentru oboi, flaut si harpa Eucaliptul.

Ca muzica de pian mentionez Fosnetul padurii de Liszt, Scene din padure de Schumann, Murmurul frunzelor padurii din ,,Imagini" pentru pian de Debussy, suita pentru pian Prin padurile Boemiei de Dvořák, dar exista inca numeroase alte piese in care apare padurea.

Padurile sunt foarte prezente in lieduri, mai ales la compozitori romantici. Dintre numeroasele cantece dedicate padurii amintesc pe Mahler care are un lied pastoral cu orchestra Voios trecem prin padurea inverzita pentru ca in ciclul de lieduri cu orchestra ,,Cantecul tanguitor" sa aiba un ton mai sinistru care in partea intaia intitulata Waldmärchen (Basm de padure) este vorba de asasinarea unui baiat de catre fratele sau intr-o padure tenebroasa. Si tot intr-o padure sinistra are loc si drama femeii care isi gaseste iubitul mort, in Erwartung, monodrama lui Schõnberg. Impenetrabila si intunecata padure braziliana este descrisa in cateva poeme simfonice scrise de Heitor Villa Lobos pe care le-am prezentat in Cap. 3.

Se spune ca ,,romanul este frate cu codrul", asa ca aceasta ancestrala legatura nu putea sa nu fie prezenta in muzica romaneasca culta. Dintre numeroasele lucrari ajunge sa amintesc un singur poet al padurii, pe Mihai Eminescu, care a inspirat multe lieduri, cum ar fi Ce te legeni codrule pus in muzica de Theodor Dragulescu, de Nicolae Bretan si altii, apoi La mijloc de codru des de Paul Constantinescu Diamandi Gheciu Constantin C. Nottara, Felicia Donceanu, Ion Borgovan si Theodor Dragulescu sau O ramai, ramai la mine de Ionel Bratianu.

Atasamentul romanului de padure se vede insa mai bine dupa modul in care ea este prezenta in folclor. Ca si pentru flori, mentionez numele unor lieduri pe versuri populare  de Dimitrie Cuclin Foaie verde salcioara de Tiberiu Brediceanu Foaie verde artaras Foaie verde foi de nuc si Foaie verde foi marunte apoi de Constantin Brailoiu  Foaie verde trei alune si Foaie verde merisor. Dar tot pe versuri populare au fost scrise si coruri, cum este cel al lui Gheorghe Dumitrescu  Foaie verde paltinas al lui Anatol Vieru Foaie verde trei gutui sau al lui Mircea Chiriac Teiule frunza rotata.

In acelasi spirit sunt si lieduri pe versuri culte, ca de exemplu Freamat de codru si La mijloc de codru des dupa poezii de Eminescu de Paul Constantinescu, ultima a inspirat si pe Mansi Barberis pentru un lied si tot de ea Codrule foaie rotunda si Padurea de mesteceni pe versuri de Virgil Teodorescu. Coruri legate de padure si vegetatie in general sunt numeroase, inspirate de Eminescu, de alti poeti romani dar si straini.

Lumea animala in muzica

Este ciudat ca animalele au atras mai mult pe compozitori decat florile, poate din cauza ca farmecul florilor rezulta din culori si forme, greu de descris sonor, in timp ce animalele sunt dinamice si au glas. Le vom prezenta pe marile grupe zoologice, nevertebrate, batracieni si reptile, pasari si mamifere.

Incep insa cu cateva compozitii care sunt adevarate gradini zoologice, in sensul ca in ele sunt evocate mai multe specii. Piesa cea mai cunoscuta, plina de fantezie si umor, este Carnavalul animalelor, denumita si Fantezie zoologica, de Camille Saint-Saëns, scrisa pentru orchestra si doua piane. Sunt in total 12 personaje descrise, unele usor de identificat (orataniile din cotet, magarul, cucul etc.), asa ca ma opresc la cele mai nostime. Elefantul paseste greoi, cu calcatura apasata de imens pahiderm, pe sprintarul french can-can din ,,Orfeu in infern" de Jacques Offenbach; pasarile zburda intr-o voliera, pestii se unduiesc in acvariu, cangurul topaie pe picioarele din spate iar pe vremea cand marele paleontolog Cuvier facea reconstituirea animalelor de odinioara dupa scheletele descoperite in pamant, fosilele sunt prezente prin oase ce se ciocnesc intre ele pe tema celebrului si des uzitatul ,,Dies irae". Intre animale figureaza si pianistii care fac game de zor. Este o piesa extrem de amuzanta, plina de verva si adorata de melomani.

Sunt si lucrari clasice in care apar multe animale, evocate nu cu fantezia lui Saint- Saëns dar totusi recognoscibile. Asa sunt cele din Creatiunea de Haydn: vulturul, ciocarlia, gasca, privighetoarea, balena, leul, tigrul, cerbul, calul, vaca, oaia, insecte si viermi. In celalalt oratoriu laic al aceluiasi compozitor, Anotimpurile in episodul Vara sunt prezentate, miei, pesti, albine si pasari. Ca in toate lucrarile clasicilor, rigurozitatea scrierii nu a permis prea multa fantezie descriptiva, dar unele din animale sunt bine caracterizate.

Pe linia de prezentare mai larga a lumii animale, se situeaza si opera Vulpisoara cea isteata de compozitorul ceh Leos Janácek in care apar: bufnita, tantarul, ciocanitoarea, bursucul, greierele, broasca, gaita, lacusta, gaina, cainele si, ca personaj central, vulpea. Ele sunt bine conturate si descrise sonor sugestiv. In piesa Animalele model autorul, Francis Poulenc, prezinta pe ,,Leul indragostit" si ,,Cei doi cocosei". Tot el in suita Le bestiaire apare parca o intreaga carte de zoologie : ,,Camila, capra tibetana, lacusta, delfinul, crevetele si crapul". Adaug basmul foarte amuzant, cu povestitor, Petrica si lupul de Prokofiev care are ca personaje lupul, pisica, pasarea si rata. In basmul Copilul si vrajile de Ravel apar trei broaste, veverita, privighetoarea, pisica si soarecele. In Suita burlesca de Remus Georgescu dupa Cartea Junglei a lui Kypling sunt foarte bine portretizate toate animalele cu care are de-a face Mowgli, ca de altfel si Carmen Petra-Basacopol care a scris pentru copii un ciclu de sapte piese pentru harpa solo, Cartea junglei, unde sunt prezente, pantera, sfatul pasarilor, ursul, sarpele, clanul maimutelor si insasi eroul, Mowgli. Surprinzatoare este o suita orchestrala scrisa de marele dirijor Sergiu Celibidache putin cunoscut drept compozitor. Piesa se numeste Gradina de buzunar si cuprinde 13 parti, in care sunt prezente si animale : rata, veverita, gandacul, pestii, armasarul, ariciul. In textul ce insoteste CD-ul fiecare parte are un text poetic si amuzant pentru copii, carora le este destinata lucrarea. Exista in muzica romanesca si un Bestiar mitologic, prezentat intr-un ciclu pentru vioara si pian de Dan Dediu, care se pare ca are o slabiciunie pentru animale fantastice deoarece a mai scris si o piesa pentru o formatie similara, Grifonul.

Trec la piesele, foarte numeroase, care sunt dedicate unui singur animal (poate chiar doua) si imi cer iertare pentru prezentarea cam scolastica, ca intr-o carte de zoologie.

Animalele nevertebrate

Sunt prezente in cateva lucrari ale lui Rimski-Korsakov cum este Zborul carabusului din opera Tarul Saltan, care bazaie enervant, neputand scapa din odaia in care l-a inchis compozitorul, o ilustrare onomatopeica foarte realista, Balada puricelui tot atat de expresiva precum si piesa Albina din ciclul de cantece ,,Odaia copiilor". Chopin surprinde sprintarul si delicatul Zbor al fluturelui (Studiul in sol bemol major op.15 nr.21) iar Schumann este alt pictor muzical in tot atat de delicata dar dificila piesa pentru pian Fluturi, pe care Offenbach ii prezinta si el in baletul cu acelasi nume. Ceaikovski a ramas in aceiasi delicata atmosfera in poemul pentru soprana si orchestra Libelula. Prokofiev are in ,,Studii pentru pian" op.65 piesa foarte saltareata Dansul lacustelor. Amintesc si muzica de scena Viespile pentru piesa lui Aristofan de Ralph Vaughan Williams si piesa pentru pian de Béla Bartók Din notitele unei muste din ,,Mikrocosmos" Caietul VI, nr.140. Mai important este amplul balet-pantomima de Albert Roussel Praznicul paianjenului, inspirat de cartea ,,Studii din viata insectelor" de Fabre, in care sunt scenele: Preludiu, Intrarea furnicilor, Dansul fluturelui, Eclozarea efemerei, Dansul efemerei si Marsul funerar al efemerei. Este o muzica orchestrala ampla, complexa, sugestiva. Compozitorul Dan Dediu are un ciclu pentru clarinet si viola intitulat Viermi de mar, o muzica ce vrea sa arate dinamismul unor nevertebrate.

Ca lieduri mentionez fabula lui La Fontaien Greierul si furnica de Offenbach Libelula lied de Sibelius, Buburuze si Fluturi lieduri de Constantin Bobescu pe versuri de Arghezi, Scoici pe versuri de Blaga precum si Negrul greier se trezeste pe versuri de Adrian Maniu de Tudor Ciortea si tot de el Catre greier dupa Anacreon. Eduard Caudella a scris liedul Serenada fluturelui iar Dan Dediu Litanie pentru un fluture.

Reptilele si batracienii

Serpii populeaza putin muzica. Un sarpe apare in poemul simfonic Sensemayá de compozitorul mexican Silvestre Revuletas al carui subtitlu este ,,Cum sa omori un sarpe". Virgil Thomson are in Suita pentru orchestra nr.1 Louisiana story tabloul ,,Aligatorul si ratonul" iar in Suita nr.2 tabloul ,,Cuibul aligatorului".

Broastele au inspirat pe compozitori incepand din preclasicism. Vivaldi a scris un concert pentru vioara si orchestra Broasca, ca de altfel si Telemann. Leopold Mozart are o suita pentru vioara, violoncel si contrabas Partita broasca iar Haydn are Cvartetul de coarde, Op50., nr 6, intitulat Broasca. Dintre autorii moderni amintesc pe Vaugham Williams cu Simfonia nr.9, intitulata Humoresca mormolocii si pe compozitorul american Lukas Foss cu piesa Broasca saritoare din Calaveras pentru orchestra de camera si cor.

Pestii

In afara prezentei lor in lucrari colective (de ex. Saint-Saëns, Haydn) pestii au inspirat pe compozitori datorita mobilitatii lor, a miscarilor unduitoare, a velocitatii lor. Debussy ilustreaza bine aceste calitati in ,,Imaginile" pentru pian piesa nr.6 Pestii aurii. Lucrarea cea mai cunoscuta este cvintetul cu pian Pastravul de Franz Schubert in care zglobia a treia parte este de fapt reluarea unui lied care poarta acest titlu, iar Liszt a facut si o parafraza dupa ea.

Pasarile

Cantul pasarilor a inspirat totdeauna pe compozitori prin faptul ca este evocator pentru a crea o ambianta si poate fi usor imitat. Glasul lor apare in toate genurile muzicale, de la opera la lied. Incep prin a prezenta cateva lucrari in care apar mai multe specii.

Cea mai cunoscua este suita Pasarile de Ottorino Respighi care prelucreaza piese ale unor autori vechi. Porumbelul este prezent printr-o melodie dupa Jacques de Gallot; Gaina este luata dupa o celebra piesa de Rameau; Privighetoarea are la baza o melodie a unui anonim englez din secolul al XVI-lea in care parodiaza ceva din ,,Murmurul Padurii" a lui Wagner iar Cucu este derivat dintr-o lucrare cu acest nume de Pasquini. Intreaga compozitie este scrisa in stil neoclasic si este stralucit orchestrata.

Autorul care s-a pasionat cel mai mult de cantecul pasarilor a fost Olivier Messiaen care a colindat toata viata padurile si campiile pentru a le asculta, acordandu-si chiar titlul de ornitolog. Pentru a inregistra cantecul lor a inventat un sistem de notare. Stradaniile lui s-au concretizat in mai multe lucrari, inceputul fiind facut cu o piesa pentru flaut si pian Mierla neagra, urmata de trei lucrari : poemul simfonic Trezirea pasarilor pentru pian si orchestra, Pasari exotice pentru pian, doua clarinete si percutie precum si vasta suita Catalogul pasarilor pentru pian, in care a avut ambitia sa prezinte totalitatea faunei avicole a Frantei. Nu se poate spune ca autorul a reusit sa ne convinga totdeauna de veridicitatea acestor imitatii muzicale, lucrarile fiind destul de abstracte, dar el a declarat ca nu a cautat sa imite, sa faca o prezentare realista, ci doar sa sugereze cantatul pasarilor. Lucrarile enumerate au fost compuse in anii '50 ai secolului trecut, dar Messiaen a mai revenit la pasiunea sa ornitologica in lucrarea Chronochromie in care utilizeaza cantec de pasari, apoi in Pitulicea in gradina, completare la Catalog, si in Sase mici schite pentru pasari.

Trecand la compozitii in care este prezentata doar cate o specie de pasare, trebuie sa incep cu muzica baroca, unde intalnim pe Vivaldi in "Concertul de vioara Op.10", in care a imitat extraordinar de veridic Sticletele iar din muzica clasica pe Rameau care in "Suita a 4-a pentru clavecin" are piesa Gaina, apoi pe Händel cu "Concertul pentru orga si orchestra op.4, nr.4" intitulat Cucul si privighetoarea Haydn cu cvartetul de coarde Op.33, nr.3 Pasarea si op.64, nr.5 Ciocarlia precum si Simfonia nr.83 - Gaina dar muzica nu prea reflecta prezenta pasarilor respective. In schimb, Haydn este foarte explicit in a lasa sa cante cucul si sa ciripeasca pasarele in amuzanta Simfonie a jucariilor (atribuita pana recent lui Leopold Mozart). Si tot ciripit de pasari, formand aproape un fundal al muzicii, ne incanta in piesa foarte descriptiva In gradina unei manastiri de compozitorul englez Albert Ketelbey.

Incepand cu romanticii s-au scris numeroase lucrari dedicate pasarilor. Asa este Porumbelul de padure de Dvořák, un melodios poem simfonic, pasare care este un personaj in marele poem al lui Schönberg Gurrelieder si piesa pentru pian Pasarea profet de Schumann. In muzica moderna intalnim aproape un concert pentru vioara si orchestra de o mare frumusete, intitulat Zborul ciocarliei de Vaughan Williams, apoi Sa auzi primul cuc primavara de Frederick Delius si inspirata Cantus arcticus - Simfonie pentru pasari si orchestra de compozitorul finlandez Einojuhani Rautavaara. In el auzi lebedele salbatice inregistrate pe banda in timpul migratiei lor pe deasupra lacurilor finlandeze. Un autor credincios privighetorii a fost Stravinski care a scris la inceput "o poveste lirica" pentru scena, in trei acte dupa Hans Christian Andersen Privighetoarea apoi actele 2 si 3 le-a rescris pentru un balet prezentat sub numele Cantecul privighetorii din care a facut si un poem simfonic cu acelasi titlu.

Cantul pasarilor apare si in cursul unor lucrari pentru a da culoare locului sau ca personaj intr-o actiune. Pe locul intai ar trebui plasat Beethoven care, prin ciripiturile din partea a doua a Simfoniei a VI-a - Pastorala, a deschis, dupa cum am mai aratat, natura in muzica simfonica. O pasare este chiar personaj (soprana) al operei Siegfried de Wagner, ea dand sfaturi eroului ce va gasi, gratie ei, pe Brünhilda. In "Tablouri dintr-o expozitie" Musorgski prezinta un delicios scherzo Baletul puilor in gaoace. Britten are in Simfonia primaverii un episod cu Cucul fericit iar Werner Egk un balet Ciocarlia (Die Nachtigal), dupa o povestire de Andersen. Cel mai celebru balet este insa fara indoiala Lacul lebedelor de Ceaikovski, lebede care sunt de fapt printese transformate in pasari. Carl Nielsen are in baletul Masquerade un dans al cocosilor iar Sibelius evoca in pagini lirice linistitoare un personaj mitic, Lebada din Tuonela, partea a doua din largul poem sinfonic Leminkainen. Insfarsit, Liszt il prezinta intr-o piesa pentru pian pe Sfantul Antonio predicand pasarilor. Cea mai spectaculoasa prezenta a ciocarliei se afla in Rapsodia 1 de George Enescu, piesa de incercare pentru violonisti. Foarte amuzanta este cantata pentru cor de copii si instrumente de suflat Ca sa faci portretul unei pasari de Dunitru Capoianu pe versuri de Jacques Prévert.

O alta prezenta a pasarilor o gasim in titlurile unor lucrari bazate pe basme in care printese, tineri sau fete frumoase sunt transformate in pasari. Este in primul rand celebrul balet al lui Ceaikovski Lacul lebedelor, deja amintit ca si Pasarea de foc de Stravinski. Extraordinara este insa piesa Pasarea fermecata (sau Uiapurú) de Villa Lobos care se petrece in intunecata si impenetrabila padure braziliana unde traieste pasarea fermecata ce are o cantare minunata. Muzica este fascinanta, te invaluie in sunete stranii, intr-o ambianta feerica.

Inca o ipostaza muzicala in care pasarile sunt prezente, liedurile. Din marele catalog am desprins doar cateva: Privighetoarea de Schubert dar si de Alban Berg, Lebada de Grieg, Bufnita si pisica de Stravinski, Corbul si vulpea fabula lui La Fontaine de Offenbach, Ratusca uracioasa de Prokofiev, Randunica isi paraseste cuibul de Carl Nielsen dar si de Gustav Holst si ciclul de cantece Pisica si pasarea de Musorgski si ciclul Pasarile de Britten.

Din muzica romaneasca mentionez dintre multe, poemul simfonic Sufletul pasarilor de Valentin Petculescu si liedurile Somnoroase pasarele si Intre pasari pe versuri de Eminescu, Pasarea necunoscuta pe versurile lui Arghezi de Tudor Ciortea S-a dus cucul de pe-aici de Sabin Dragoi si Canta doua turturele de Gheorghe Cucu. Adaug si amuzanta cantata perntru cor de copii, pian, flaut si percutie Sa faci portretul unei pasari de Dumitru Capoianu pe versuri de Jacques Prévert si piesa pentru cor Legenda ciocarliei de Doru Popovici.

Si, desi nu este in obiceiul acestei carti destinate muzicii serioase, amintesc si o melodie de muzica usoara, datorita faptului ca autorii sunt doi nobili englezi, Sir Paul McCartney si Sir John Lennon, doi dintre faimosii Beatles, care au compus piesa Mierla Neagra

Mamiferele

Incep cu animalul care imi este cel mai drag, pisica, cantata de numerosi compozitori. Scarlatti are Fuga pisicii in ,,Sonata in sol minor", presupusa a fi inspirata de alergatura unei pisici pe claviatura pianului. Compozitorul francez Louis Sauget a compus baletul Pisica, ,,o poveste pentru cantareti si instrumentisti" iar compozitorul Hans Werner Henze lucrarea intitulata Pisica englezeasca. Drept cantece citez Pisica si pasarea din ciclul de cantece ale lui Musorgski Bufnita si pisicuta Cantecul de leagan al pisicii de Stravinski Dar nimic nu este mai expresiv decat deliciosul duet al lui Rossini in care doua soprane nu fac decat sa miaune, fara a spune un cuvant. Cel mai extraordinar succes in materie de muzica cu feline este musicalul scris de compozitorul britanic Andrew Lloyd Webber, intitulat The Cats (Pisici) inspirat de cartea de versuri a lui T. S. Elliot "Old Possum's Book of Practical Cats",pe care a scris-o pentru pisicile sale. In ea sunt imbinate muzica clasica, jazz, pop si electronica si s-a bucurat de un imens succes pe Brodway. Nu stiu unde sa amintesc, la basme sau la animale, povestea cu care am crescut cu totii, Motanul incaltat pus pe note pentru orga mecanica de Paul Hindemith dar si ca opera de Cornel Trailescu care face bucuria copiilor. Inchei cu un lied periplul felin cu Pisica de Tudor Ciortea pe versuri de Blaga.

Cel mai credincios prieten al omului, cainele, este prezent in strania compozitie (cel putin ca titlu) ale lui Eric Satie Preludiu flasc pentru un caine, iar Valsului op.6 nr.1 de Chopin i se atribuie si numele de ,,Valsul cainelui". In ,,Variatiile Enigma" ale lui Edward Elgar, care au titluri criptice si carora li se banuiesc doar originile, criticii muzicali considera ca in Variatia XI GRS se aude plescaitul sariturii in apa al unui caine.

Dintre cabaline sunt de citat Poneiul rosu de Aaron Copland muzica pentru un film dupa o nuvela de Steinbeck, in care este vorba de un baietel de la o ferma care primeste drept cadou un ponei rosu, de unde decurg tot felul de peripetii. Dar tot Copland are un adevarat poem simfonic in care calul este vedeta. Este Rodeo, spectacol rezultat din lupta unui cow-boy pentru strunirea unui cal naravas, apoi opera Calul de bronz de Daniel Auber si cantecul Magarusul alb de Jacques Ibert.

Dintre alte mamifere carora le este dedicata o piesa muzicala amintesc pantomima intr-un act Boul pe acoperis de Darius Milhaud doar din cauza titlului purtat de un bar de la Paris, unde are loc o incaierare. Origina piesei este detaliata in alta parte a cartii, in ori ce caz in toata povestea nu este prezent si nici nu este pomenit. un bou. Este apoi Dansul tapului pentru flaut de Honegger opera fantastica Tapul de aur de Ernst Krenek, opera Ursul de William Walton, piesa pentru pian din ,,Mikrokosmos" Caietul 3, nr.95 de Bela Bartók intitulata Fiul vulpii, apoi burlesca Vulpea de Stravinsky si tot de el Polca pentru un mic elefant. Pe aceiasi linie se situeaza parodia pentru recitator si orchestra de suflatori Copilul elefantului de compozitoarea americana Carolie Shoemaker si, de data aceasta pe un ton grav, balada pentru orchestra de coarde, pian, percutie si bariton, Moartea caprioarei de Carmen-Petra Basacopol pe versurile lui Nicolae Labis.

In sfarsit, opera de Henze Regele cerb dupa o poveste de Andersen, in care un rege mazilit este transformat intr-un cerb pana ce isi recucereste tronul. Temele utilizate in opera au fost preluate si in suita Quattro poemi pentru orchestra.

Numeroase sunt liedurile din care citez doar Cerbul alb, Batranul meu cal si Nevasta leului,de Schumann.

Din pacate nu toate piesele citate in acest capitol reflecta titlul. Dau doar doua exemple. In scherzoul pentru orchestra intitulat Ursii salbatici de Edward Elgar tempoul mult prea alert nu-l pot sustine nici micii ursuleti jucausi, cu atat mai putin un urs adult, fie el chiar salbatec. Iar in Simfonia nr.82 - Ursul de Haydn nu exista nicio masura, niciun acord, nici un sunet care sa aminteasca cat de cat titlul. Este faptul, deja remarcat mai sus, ca in muzica preclasica, si partial in cea clasica, nu exista o corelatie intre ce se aude si titlul atribuit ei sau legatura este foarte vaga.

Scurgerea timpului si elementele ciclice in muzica

Faptul ca scurgerea timpului este inregistrata de tot ce este in natura, in primul rand de vietuitoare, este o evidenta. Pentru viata omului sunt cateva lucrari in care se prezinta acest fapt prin exprimarea etapelor prin care trece omul. Asa sunt piesele muzicale Preludiile de Liszt Din leagan pana in mormant tot de el, O viata de erou de Richard Strauss si tot de el Sinfonia domestica dar mai sunt multe altele. Aceasta este o desfasurare unidirectionala, fara repetitie, specifica proceselor vitale. Altele sunt insa procese naturale cu revenire, sunt ciclice si ele sunt orele, lunile, anotimpurile si anii. Ele au inspirat pe compozitori ce au creat pe baza lor diverse opere muzicale in totalitatea lor sau doar fragmente din ele, unele de incontestabila valoare artistica.

Orele au inspirat Dansul orelor sprintarul si elegantul balet din opera Gioconda de compozitorul italian Amilcare Ponchielli iar Haydn a a scris trei simfonii pe care le-a intitulat Dimineata, Amiaza si Seara, respectiv numerele 6,7,8 a caror muzica nu reflecta catusi de putin titlurile, lucru obisnuit la el, ca de altfel la mai toti preclasicii si la multi clasici. Compozitorul roman Alfonso Castaldi a creat un triptic simfonic Poemul orelor: revarsatul zorilor, amiaza, seara. Cea mai ciudata descriere muzical a orelor a facut-o Octavian Nemescu care a scris pentru fiecare ora, incepand cu miezul noptii si pana la ora 10 dimineata, cate o piesa de muzica de camera, in diferite combinatii instrumentale carora le-a dat cele mai trasnite titluri, pe care le-am reprodus in Cap.3 al cartii de fata. Exista probabil si multe cantece, lieduri, coruri in care scurgerea orelor este marcata, dar nu le-am reperat.

Zilele saptamanii au facut obiectul unui ciclu intitulat Lumina - Cele sapte zile ale saptamanii care cuprinde cinci opere independente intitulate "Lumina de Luni", "Lumina de Marti" etc. fiecare are o semnificatie (Ziua de lupta, de studii, a tentatiei etc.) in care trei personaje (Mihai, Eva si Lucifer) trec prin diferite evenimente, cam supranaturale si cu semnificatii obscure. Iau parte si diferite alte personaje ciudate, dansatori, mimi, copii bastarzi, dar pe scena apar si masinisti, electricieni, coristi, instrumentisti, intendentul teatrului. In total este o aiureala care nu are legatura directa cu zilele saptamanii.

Lunile in schimb s-au bucurat de o oarecare atentie, fie luate in totalitate, fie cate una separat. In ciuda titlului Cele patru anotimpuri Ceaikovski a scris o suita de 12 piese pentru pian, fiecare dedicata unei luni. Unele au fost si orchestrate si se bucura de atentia publicului.

Anotimpurile sunt cele mai cantate de compozitori si inventarul este bogat. Luate ca ansamblu cele mai cunoscute sunt concertele pentru vioara si orchestra, Anotimpurile, de Vivaldi care cuprinde cate un concert cu trei parti pentru fiecare sezon : Primavara, Vara, Toamna, Iarna, extrem de melodioase, cu parti fredonabile. Ludwig Spohr a intitulat Simfonia a 9-a - Anotimpurile, pe care le sugereaza in cele patru parti ale ei, iar Haydn a compus un grandios oratoriu Anotimpurile pentru cor, solisti si orchestra, pe care l-am amintit si la diversele componente ale naturii, dar si acesta a fost dublat in timpurile moderne de Rahmaninov care a dat la iveala o ,,Simfonie corala" Cele patru anotimpuri iar Dansurile simfonice sunt inspirate de orele zilei : "Amiaza", "Asfintit" "Miezul noptii". Ceaikovski are o suita pentru pian Anotimpurile in care insa nu este vorba de anotimpuri caci cele 12 parti sunt dedicate de fapt cate unei luni. Prima compozitie a lui Ernst Bloch a fost un poem simfonic intitulat Iarna-Pimavara cu o prima parte melancolica si trista, iarna, urmata de o a doua vesela, exuberanta, primavara. Exista si anotimpuri localizate geografic, cum sunt Anotimpurile la Rio de Janeiro de Villa-Lobos sau vesela uvertura a austriacului Franz von Suppé Dimineata, pranz si seara la Viena. Distantat la aproape doua secole de Vivaldi, Theodor Grigoriu a compus si el patru concerte pentru vioara si orchestra Cele patru anotimpuri romanesti dedicate fiecare cate unui anotimp iar Carmen-Petra Basacopol a scris "pentru cei mici" un balet Anotimpurile si un ciclu de 4 lieduri Anotimpurile pe versuri de Nina Cassian. In sfarsit, compozitorul argentinian Astor Piazzola a descris intr-un poem simfonic Anotimpurile la Buenos Aires.

Cu aceasta trecem la piesele muzicale dedicate cate unui singur anotimp. Renasterea naturii, primavara a inspirat se pare cel mai mult pe compozitori, printre care se numara Bethoven cu Sonata a 5 pentru vioara si pian - A primaverii, intalnim cu voioasa si stenica Simfonia I-a - a Primaverii pe Robert Schumann apoi pe Debussy cu suava suita pentru orchestra Primavara, pe Rachmaninov cu cantata pentru bariton cor si orchestra Primavara, pe Grieg care in "Suita 1 Peer Gynt" are o parte Primavara, dar si lidurile Ultima primavara si Ploaie de primavara. Si alt norvegian, Christian Sinding este autorul unei avantate piese pentru pian mult cantata Murmurul primaveri. Benjamin Britten a scris Simfonia primaverii iar Darius Milhaud este autorul mai multor lucrari dedicate primaverii printre care Simfonia nr.1 pentru orchestra mica - Primavara si Concertino de primavara pentru vioara si orchestra iar dintre poemele simfonice dedicate primaverii amintesc pe cele ale lui Jean Sibelius ale rusilor Glazunov si Dmitri Kabalevski, ale americanului Roy Harris cu poemul simfonic Kentucky Spring. La noi Martian Negrea a scris o Simfonie a primaverii iar "Suita a 3-a pentru orchestra" de Gheorghe Dumitrescu este A primaverii dupa cum Ion Borgovan ne ofera o Acuarela de primavara. In muzica corala, diversele anotimpuri sunt frecvente (de exemplu, Remus Georgescu cu Primavara dar in coruri, ca si muzica vocala lista este lunga si amintesc doar liedul lui Mansi Barberis Primavara.

Daca trecem la vara, cu o suava Pastorala de vara ne intampina Arthur Honnegger si cu un poem simfonic ca o visare intr-o Seara de vara Zoltán Kodály. Vara este fundalul savuroasei comedii a lui Shakespeare Visul unei nopti de vara care s-a bucurat de mai multe talmaciri muzicale, dintre care cea mai cunoscuta este suita lui Mendelssohn cu acelasi titlu, in care se afla arhicunoscutul mars nuptial. Dar cu multa ironie a dat un raspuns si compozitorul rus-german Alfred Schnittke in piesa Nici un vis al unei nopti de vara. Si ca lied amintesc tot pe compozitoarea Mansi Barberis cu liedul Vara pe versuri de Otilia Cazimir.

Toamna este frecvent prezenta ascultatorilor romani de radio in poemul simfonic al lui Alfred Alessandrescu Amurg de toamna si tot impresionista este si Schita autumnala pentru orchestra mare de Stravinski. Compozitorul japonez Töru Takemitsu a scris un poem pentru orchestra si instrumente traditionale intitulat Toamna si altul Toamna intr-o gradina. Liedurile si corurile dedicate toamnei formeaza o lista extrem de lunga, acesta fiind anotimpul melancoliilor si tristetilor, preferat de compozitori.

Iarna a inspirat pe Ceaikovski sa compuna Simfonia I - Vis de iarna a carei a doua parte "Ceturi" ne invaluie in imaterialul ei. Iarna o intilnim in Concertino de iarna pentru trombon si orchestra de Darius Milhaud, precum si in piesele pentru pian Furtuna de zapada de Liszt si Urme pe zapada de Debussy. Acelasi Takemitsu a compus si un poem Iarna iar Louis Moreau Gotschalk are o frumoasa Poveste de iarna. In muzica romaneasca avem un nonet Peisaj de iarna de Ulpiu Vlad si cu acelasi titlu un tablou simfonic de Ion Nonna - Ottescu

Capitolul 10

CREATIILE OMULUI CA SURSA DE INSPIRATIE A MUZICII

SI CUM TE AJUTA EA SA LE CUNOSTI SI SA LE INTELEGI

Muzica este abstracta, o insailare de sunete care nu au o existenta materiala, dar desteapta in om (in cap, in inima, in suflet ? ) senzatii, sentimente, dar si ganduri. Despre senzatii si sentimente a fost vorba mai sus. Gandurile sunt asociative si ele pot fi declansate de un motiv muzical putand merge foarte departe de muzica, alteori ele sunt desteptate de piesa derulata in totalitate si sunt in concordanta cu ce a gandit compozitorul sau ce a simtit el cand a compus-o. In felul acesta, ascultand piesa devenim partasi la imprejurarea temporala (atmosfera istorica) sau spatiala (atmosfera locului) pe care le putem intelege mai profund, mai mult decat le poate oferi o lectura sau o opera de arta plastica. Mai mult decat atat, ea poate atinge o forta generalizatoare pe care o are doar filosofia. Sub acest dublu aspect, de legatura imediata cu locuri sau evenimente si cel de generatoare de idei, voi prezenta mai jos cateva cazuri in care muzica ne ajuta sa intelegem mai bine lumea, de la modul afectiv la cel cognitiv.

Tarile

Imagini muzicale sintetice se gasesc la mai toti compozitorii care in mod deliberat au vrut sa descrie un loc, un tinut sau spiritul unei tari. Pot fi citate aici aproape toate piesele dedicate unei tari, multi compozitori optand mai ales pentru peisajele mediteraneene.

Incep cu Spania ce se afla in debordanta rapsodie pentru orchestra España de Emmanuel Chabrier, in eterica Iberia de Debussy, in subtila Rapsodie spaniola de Maurice Ravel, in antrenantul Capriciu spaniol de Nikolai Rimski Korsakov, sau in cele patru caiete intitulate Iberia de Isaac Albéniz, in care sunt evocate orase, regiuni si peisaje cu melodii incantatoare specifice locurilor.

Italia este a doua tara mediteraneana inspiratoare a numerosi compozitori. Iata de pilda pe Richard Strauss cu poemul simfonic Din Italia, plin de melodii populare italienesti, pe Ceaikovski cu exuberantul Capriciu italian, Edward Elgar cu piesa In Sud, pe Jacques Charpentier cu Impresii din Italia, Hugo Wolf cu Serenada italiana, Franz Liszt cu muzica pentru pian Ani de pelerinaj - Caietul 3 Italia, Giacinto Scelsi cu Italia, Jules Massenet cu iuresul din suita Scene napolitane, apoi sextetul Amintiri din Florenta de Ceaikovski si chiar o simfonie integrala de Mendelssohn, Simfonia a IV-a - Italiana, dar adaug aici, cam abuziuv, Simfonia aI III-a - Scotiana de acelas compozitor.

Din Franta as aminti Suita franceza de Darius Milhaud, in care sunt prezentate mai multe regiuni ale tarii alternand momentele lirice cu cele exuberante.

Numeroase alte tari au fost cantate de compozitori : Rusia este prezenta in poemul simfonic Rusia de Mili Balakirev si in Schite caucaziene de Hipolit Ivanov, Elvetia in Simfonia Helvetia de Ernst Bloch si de acelasi compozitor simfonia Israel, Scotia in Simfonia a III-a - Scotiana de Mendelssohn, Brazilia in poemul simfonic Impresii braziliene de Respighi, Mexic in Simfonia II-a - India de Carlos Chavez si SUA in suita America de Edgar Varèse, Simfonia America de Ernest Bloch si Simfoniile a III-a si a IV-a de Serban Nichifor. Asia a fost cantata in piesa In Mongolia de Karen Haciaturian.

Si desigur Romania in numeroasele compozitii ce poarta numele de Rapsodia romana. Pe primul loc se afla cele doua rapsodii ale lui George Enescu, la care trebuie adaugate si celelalte magnifice lucrari ale lui, Poema romana, Suita a III-a Sateasca si Sonata a 3-a in stil popular romanesc. Doua Rapsodii romane a scris Martian Negrea si tot doua Constantin Bobescu, si cate una Ciprian Porumbescu, Theodor Lupu, Mircea Basarab si Rapsodia Romana pentru vioara si orchestra de Emanuel Elenescu, si mai sunt multe altele. Trebuie subliniate doua lucrari care au ca autori compozitori din afara tarii. Rapsodie romana pentru pian, de Frantz Liszt (orchestrata de Ludovic Bacs), chiar daca nu are toate temele tipic romanesti, este foarte melodioasa si placuta. Iar una din cele mai frunoase piese de inspiratie folclorica romaneasca, dar si cu motive inventate de autor in acelasi spirit, este Concertul romanesc (1951) pentru orchestra de compozitorul romano-maghiaro-austriac György Ligeti.

Orasele

Mai sus am amintit felul in care un peisaj poate fi trait sintetic. Dar nu numai natura, ci si creatiile omului o pot face si ma gandesc in primul rand la orase, la peisajul citadin. Piesa cea mai cunoscuta in acest domeniu este probabil Un american la Paris de George Gershwin in care se aude inghesuiala de pe strazi, multimea, claxoanele automobilelor, iar la un moment dat un pasaj mai suav iti evoca parca o blondina care acosteaza pe eroul nostru. Dar concluzia lui este ca mai bine acasa decat la Paris. Replica a fost data de Arthur Honegger in lucrarea Un francez la New York tot cu forfota, multimi si sugerarea muzicala a ametitorilor zgarie-nori. Tot New York-ului i-a inchinat si Aaron Copland lucrarea Muzica pentru un mare oras in care ne face sa intelegem fascinatia giganticei metropole in imaginile: ,,Zgarie-nori", ,,Ganduri de noapte", ,,Imbulzeala in metrou" si ,,Spre pod". Zgarie-norii din New York este titlul unei lucrari de Heitor Villa-Lobos, si pentru ca tot suntem peste ocean, sa amintesc si suita simfonica a lui Ferdé Grofe San Francisco, iar din Mexic poemul simfonic Caminos de Silvestre Revueltas in care simti stramtoarea si inghesuiala strazilor din micile orase mexicane iar Louis Moreau Gottschalk omagiaza orasului Montevideo. Lucrarea simfonica a lui Astor Piazzola intitulata Anotimpurile la Buenos Aires nu stiu daca sa o amintesc aici sau la subcapitolul in care vorbesc despre timp in capitolul dedicat naturii.

Marea metropola Londra a avut si ea cantarile sale dintre care Simfonia a doua, cunoscuta mai ales sub numele de Simfonia londoneza de Ralph Vaughan Williams. Este poate cel mai bun exemplu pentru a ilustra cum prin muzica faci cunostinta cu un oras. In partea intai auzi cum curge Tamisa si orasul adormit se desteapta; in partea a doua este ilustrat saracaciosul cartier Bloomsbury, cufundat in praf si ceata, cu un muzicant ce ingana o melodie trista; in partea a treia, stand intr-o sambata seara pe cheiul Temple, vezi peste Tamisa mahalaua iar de partea pe care te afli, fata bogata a orasului cu fastuosul palat al parlamentului; ultima parte este o imagine sintetica a orasului, fata lui trista, somerii, dar si cea opulenta, ilustrata de celebrul orologiu Big Ben, pe langa toate curgand Tamisa. Iar William Walton a adus un omagiu prin piesa In onoarea orasului Londra.

Tot din Anglia, Benjamin Britten ne face sa cunoastem un orasel pescaresc in cele Patru interludii din opera Peter Grimes in care descrie in prima parte cum pescarii se pregatesc de treaba in rasaritul soarelui, in a doua o dimineata de duminica cu sunetul de clopot al bisericii si strazile linistite ale oraselului, in partea a treia un portret nocturn al lui sub clar de luna si partea a patra furtuna care bantuie peisajul.

Numeroase orase ale Europei au avut cantaretii sai, cum sunt, in primul rand, Ottorino Respighi, care dedica Romei trei poeme simfonice foarte evocatoare : Fantanile Romei, Pinii din Roma si Serbari romane care te introduc in atmosfera, topografica dar si istorica, a cetatii eterne. Tot lui ii inchina Georges Bizet simfonia Roma, oras care apare si in Escale de Jacques Ibert, unde mai sunt prezente, intr-o muzica evocatoare, orasele-porturi Palermo, Nefta (din Tunis) si Valencia. Mihail Glinka ne face sa petrecem o vesela Noapte la Madrid iar Arthur Honegger in Simfonia a IV-a - Deliciae Basilensis, evoca, pe baza a numeroase melodii populare vechi, farmecul orasului Basel, iar compozitorul ceh Josef Suk somptuosul oras Praga. Richard Strauss a scris o uvertura festiva dedicata Vienei, William Walton tot o uvertura festiva pentru orasul african Johannesburg, dar exista o serie de orase al caror nume incununeaza cateva simfonii cum sunt Simfonia nr.104 - Londra de Haydn, Simfonia nr.39 - Linz de Mozart si tot de el Simfonia nr.38 - Praga. Mai sunt si altele dar numele nu are nimic comun cu orasul decat faptul ca piesele au fost scrise acolo sau sunt omagii aduse lor, recordul batandu-l Darius Milhaud care a scris omagii simfonice pentru orasele Boston, Praga, Lisabona, Praga, New Orleans, Graz, San Francisco si Ierusalim. Admirabile sunt piesele pentru pian ale lui Liszt Venetia si Napoli si Amintiri din Florenta, tot pentru pian, de Ceaikovski.

Compozitorii romani nu au uitat orasele noastre, precum Pascal Bentoiu in Imagini bucurestene Nicolae Beloiu in Ritmuri citadine Alfred Mendelsohn in Cantata Bucurestiului iar Mircea Chiriac in Bucurestiul de altadata. Walter Mihail Klepper in Impresii din Resita si Nicolae Boboc in Triptic hunedorean fac o evocare mai mult muncitoreasca, dupa cum Nicolae Beloiu in Clopotele Alba Iuliei mai mult istorica. Iar supremul omagiu adus orasului natal il face Paul Constatinescu in Simfonia ploiesteana. Si cine vrea sa inteleaga sintetic ce inseamna un mare oras are posibilitatea sa-l cunoasca cu baletul lui Dumitru Capoianu Metropolis in care auzi forfota, zgomotul asurzitor dar si linistea de noapte cu momentele de reverie.

Operele de arta plasica

Lucrarile citate au avut ca factor inspirator orase iar maestria compozitorilor ne face astazi sa cunoastem atmosfera lor, peisagistic-citadina sau istorica. Exista insa si alte creatii ale omului pe care ajungem sa le cunoastem si sa le intelegem mai bine, cu ajutorul muzicii, cum sunt operele de arta, pictura si sculptura.

Pictura

Intre tablourile ce si-au gasit o transpunere muzicala pe locul intai se afla suita Tablouri dintr-o expozitie de Modest Musorgski, scrisa pentru pian si orchestrata genial de Maurice Ravel. Compozitorul, vizitand expozitia prietenului sau pictor si arhitect V.A. Hartman, descrie muzical 10 tablouri, legate intre ele uneori de tema ,,plimbarii", picturile insasi fiind redate cu o mare plasticitate. Adevarate capodopere sunt ,,Caruta poloneza", care se apropie, trece in sunete culminante si se departeaza treptat, apoi ,,Baletul puisorilor iesind din gaoace", un scherzo umoristic, vioi si plin de culoare, ,,Targul din Limoges" cu precupetele certarete, ,,Evreul bogat si cel sarac", doua schite psihologice de mare expresivitate, primul gras, inganfat, dispretuitor, al doilea slab, tremurand, servil, cerand ajutor, respins cu aroganta de primul. Motivele muzicale evreiesti dau o autenticitate pe care pictura nu o poate transmite. Ultimele trei tablouri ne plimba pe o muzica grava, chiar funebra, prin ,,Catacombele Parisului", apoi un iures mefistofelic insoteste pe vrajitoarea ,,Baba Yaga" si totul se termina in sunetele majestoase care ne poarta la ,,Poarta mare a Kievului". Toate tablourile sunt atat de evocatoare, incat nici nu ai nevoie sa mai privesti tablourile, pe care de altfel nimeni nu le mai stie.

Tot aceiasi soarta o au si picturile cantate de Max Reger in Patru poeme simfonice dupa Böcklin : Calugarul scripcar" infatiseaza pe cantaret ce ridica un cant Maicii Domnului, asistat de ingeri aprobatori. ,,In jocul valurilor" se balacesc in mare figuri mitologice, cele femenine descrise printr-un scherzo delicat, iar cele masculine printr-o tema viguroasa. Al treilea tablou ,,Insula mortii" infatiseaza malul unei insule incununata de chiparosi, iar de pe ea este coborat intr-o barca un corp intr-un giulgiu. Muzica, este lenta, sumbra, repetitiva, de parca se indreapta spre cimitir. Al patrulea tablou ,,Bacanala" descrie o taverna cu cheflii zgomotosi ce se distreaza si se cearta, intr-o atmosfera tensionata. Muzica ne face sa traim aproape vizual tablourile, care in sine sunt mai putin expresive. Lucrarea lui Böcklin dateaza din 1913. Interesant este faptul ca Serghei Rachmaninov a ilustrat acelasi tablou in piesa simfonica Insula mortii inca din 1909. Muzica lui este misterioasa, intunecata, plina de atmosfera. Tablourile pictorului elvetian aflate la un muzeu din Leipzig sunt putin cunoscute dar le-a facut celebre muzica lui Reger si cea a lui Rahmaninov, mai ales ,,Insula mortii".

Alta opera de arta care a inspirat a lucrare muzicala este altarul bisericii de la Isenheim datand din secolul al XVI-lea, pictat de Mathias Grünewald si descris sonor de compozitorul german Paul Hindemith. Initial a fost o opera lirica bazata pe viata foarte aventuroasa a pictorului, care s-a alaturat insurgentilor in razboiul taranesc din 1524 impotriva abuzurilor bisercii, de care s-a dezis din cauza faradelegilor comise de rasculati si s-a reintors la meseria sa de pictor de biserici. Opera a fost interzisa de nazisti, asa ca el a transfomat-o partial intr-o simfonie cunoscuta ca Simfonia Mathis pictorul. In ea sunt ilustrate trei picturi de pe iconostasul bisericii si anume ,,Concertul ingerilor", ,,Punerea in mormant" si ,,Ispitirea Sfantului Anton". Tablourile se afla la Muzeul din Colmar iar ilustrarea lor sonora este foarte sugestiva si, desi muzica este destul de complexa si scrisa modern, ne plonjeaza intr-o meditatie mistica.

Tot legata de biserici este si piesa Vitralii de biserica de Respighi inspirata de modelele luate din diferite biserici italiene. Tablourile reprezinta ,,Fuga din Egipt", ,,Arhanghelul Mihail" infatisat cu sabia in mana alungand ingerii rebeli iar ,,Dimineata Sfintei Clara" o prezinta pe sfanta bolnava care plange pentru ca nu poate merge duminica la biserica dar ingeri o poarta sa participe la slujba, miraculoasa intamplare fiind descrisa cu luminoase sunete ale celestei. Al patrulea tablou ,,Sfantul Grigore cel Mare" il prezinta in odajdii somptuoase, binecuvantand multimea in sunete majestuoase de orga. Respighi a recidivat un an mai tarziu cu sugerarea sonora a unor tablouri in Triptic Boticellian. El incepe cu ,,Primavara", descrisa prin sunete calde, specifice anotimpului si franturi de cantari pastorale pe care danseaza nimfe ; el este urmat de tabloul cel mai amplu ,,Nasterea lui Venus". Din unduirile marii se ridica scoica in chip de nava care o aduce la suprafata pe zeita iubirii, intamplare presupusa a avea loc pe Insula Cipru. Intregul poem este suav si plin de culoare impresionista. Din pictura italiana s-a inspirat si cehul Bohuslav Martinů pentru piesa Frescele lui Piero della Francesca iar Franz Liszt a compus pentru pian lucrarea Casatoria Sfintei Fecioare (Sposalizio), inspirat de un tablou de Rafael.

Daca ne mutam in Anglia ne este dat sa facem cunostinta cu uvertura de concert de William Walton inspirata de un tablou al pictorului Thomas Rowlandson intitulat Portsmouth Point. In el se vede o ghereta de taraf, o taverna, pe chei marinari care incarca un vas si tineri indragostiti care isi iau ramas bun, totul intr-un ritm alert, cu sunete vioaie de cantece marinaresti. Muzica ne transpune in atmosfera specifica unui port pe care o intelegi sintetic.

O realizare intersanta este cea a lui Igor Stravinski care a compus o opera, The Rakes Progress (Cariera unui libertin) inspirandu-se din opt desene ale artistului englez William Hogarth, pe baza carora scriitorii W. H. Auden si Chester Kalman au realizat un libret. Legatura intre desene si opera este doar ideatica dar dovedeste inca odata conexiunea ce se poate face intre cele doua arte. O alta legatura o face compozitorul american Günther Schüller in Sapte studii dupa Paul Klee care are la baza picturi ale pictorului elvetian Paul Klee, modernist cu tendinte suprarealiste si dadaiste. Muzica este pe masura, fiind integral seriala, asa cum era la moda in anul 1959. De altfel si titlurile tablourilor denota modernismul : ,,Armonii antice", ,,Trio abstract", ,,Micul diavol albastru", ,,Masina de tremurat", ,,Orasul arab", ,,Moment fatal" si ,,Pastorala". Compozitorul a incercat sa gaseasca echivalentele muzicale ale artei vizuale dar acestea sunt tot atat de abstracte sonor ca si imaginile. Poate ca audierea lor simultana cu privirea tablourilor releva sensurile ambelor modalitati de exprimare. Schüller a recidivat si a mers mai departe in explorarea legaturilor pictura-muzica in Triptic american. Pentru aceasta a ales trei tablouri abstracte de pictorii americani : Alexander Calder (Directions , Jackson Pollock (Out of the Web) si Stuart Davis (Swing Landscape . Poate ca aceasta ar fi fost ocazia cea mai buna ca muzica sa ajute intelegerea picturilor, dar ea nu spune nimic, autorul recurgand la modalitatea seriala imbinata cu jazz denumind noul sistem ,,al treilea curent".

Si in muzica romaneasca pictura este prezenta. Dintre primele creatii sunt poemele simfonice de Ion Hartulary-Darclée Varful cu Dor si Picturi de Grigorescu care cuprinde tablourile Carul cu boi, Venind de la izvor, Pastorita si Dorobantu. Foarte expresive sunt prin utilizarea unor motive apartinand fondului nostru vechi, national, descrierea facuta de Gheorghe Dumitrescu in "Suita nr.2 pentru orchestra" intitulata Patru fresce bizantine a urmatoarelor tablouri : ,,Izgonirea lui Adam din rai", ,,Nasterea Domnului", ,,Rastignirea si Invierea". Theodor Grigoriu descrie muzical in oratoriul Canti per Europa pentru orchestra si cor patru fresce si anume : Fresca I - rapirea Euro-pei ; Fresca II - Copilaria demiurgilor; Fresca III - Plansul muzelor (care cuprinde Evocarea Voronetului, Evocarea frumoasei Uta, Evocarea muzicii, Evocarea "Primaverii" de Boticelli) ; Fresca IV - Imn lui Apollo. Carmen Petra Basacopol prezinta pentru asambluri instrumentale Picturi naive, Irina Odagescu poemul coregrafic Batalia cu facle, dupa un tablou a lui Theodor Aman. Corneliu Dan Georgescu este un fanatic al picturii, compunand trei simfonii inspirate si dedicate pictorului Ion Tuculescu, care exprima fondul profund romanesc al ritmurilor ostinate si ridicarea spre inaltime a elementelor figurate intr-o pulsatie si o repetare ce parca nu duce nicairi. Tot el a compus 7 cvartete si doua piese electronice dedicate pictorului belgian Piet Mondrian, cu titluri care sunt combinatii de culori, pe care le prezint in Cap.4 al cartii la respectivul compozitor. De fapt, Ion Tuculescu este pictorul caruia compozitorii romani i-au dedicat cel mai mare numar de lucrari.

Ar fi trebuit sa incep acest subcapitol privind legatura dintre pictura si muzica cu insasi conexiunea dintre aceasta si instrumentele de baza ale picturii, culorile. Ea a fost facuta de compozitorul englez Arthur Bliss in Simfonia I-a Simfonia culorilor. Ea cuprinde patru parti, fiecare dedicata unei culori : Violet - culoarea regilor si a mortii, Rosu - culoarea curajului, a festivitatilor, Albastru - culoarea cerului, a melancoliei, a loialitatii si Verde - culoarea primaverii, a tineretii, a sperantei. Aceste echivalente dirijeaza ritmul muzicii, care merge de la andante maestoso in prima parte, la allegro in a doua si la moderato in ultimele parti. Cunoscand aceste echivalente, muzica ne face sa vedem intr-adevar culorile propuse. Tot echivalenta culori-sunete a fost facuta si de Pascal Bentoiu in Simfonia a VI-a - Culori cu partile negru, rosu, verde, galben, albastru, alb.

Sculptura

A doua forma de exprimare plastica, dupa pictura, este sculptura. Fara indoiala ca si ea desteapta emotii si trairi, dar compozitorii au fost mult mai putin atrasi de a le transpune muzical. Un omagiu adus marelui artist Contantin Brancusi sunt piesele simfonice Coloana fara sfarsi, Masa tacerii si Poarta sarutului de Tiberiu Olah, ca de altfel si Pasarea maiastra si Simfonia Brancusi de Eduard Terényi. De amintit si Sculpturi dintr-o expozitie de Remus Georgescu iar sculptura Ganditorul de Michelangelo din mausoleul Medici de la Florenta a inspirat pe Liszt sa compuna piesa pentru pian Ganditorul (Pansiero).

Literatura

Daca trecem in domeniului creatiilor literare, legaturile lor cu muzica sunt coplesitoare si putem spune ca probabil 70% dintre ele au la baza diversele domenii ale literaturii.

Poezia

Poeziile au inspirat in primul rand lieduri. Gratie lor au intrat in constiinta multora versurile lui Goethe, Schiller, Heine, Lenau, Grillparzerar. Remarcabile sunt ciclurile de lieduri pentru voce cu pian ale unor compozitori romantici, pe primul loc aflandu-se Frantz Schubert cu ciclul Frumoasa moratita care cuprinde 20 lieduri pe versuri de Wilhel Müller, ciclul Calatorie de iarna cu 14 lieduri de acelasi poet uitat astazi si ciclul alcatuit postum Cantecul lebedei cu 6 lieduri dupa poezii de Heine. Tot dupa acelasi mare poet romantic german a compus si Schumann ciclul Dragoste de poet precum si ciclul Dragoste si viata de femeie pe versurile poetului Adalbert von Chamisso. Dintre francezi (care nu le numesc lieduri ci chansons) au stat la baza lor versurile lui Mallarmé, Victor Hugo, Alfred de Musset, Verlaine, François Villon, Baudelaire etc., fara a mai vorbi de versurile poetului medieval Clément Marot, de care aproape nu s-a mai auzit pana ce George Enescu nu le-a dedicat sapte lieduri incantatoare. Compozitorii romani au pus pe note poezii de Eminescu, Alecsandri, Cosbuc, Arghezi, Goga, St.O. Iosif, Ion Barbu etc. Remarcabila este aducerea in actualitate a madrigalului de catre Paul Constantinescu in Patru madrigaluri pe versuri de Eminescu.

Versurile au stat la baza si a unor lucrari mai complexe, voce cu orchestra, unele de o mare frumusete. Asa sunt ciclurile lui Gustav Mahler Cantecele unei calfe drumete sase lieduri pe versuri proprii, Cornul minunat al baiatului 10 cantece pe versuri extrase din culegerea folclorica a lui Achim von Arnim si Clemens von Brentano, ciclul de patru lieduri pe versurile poetului Friedrich Rückert si tot pe versurile aceluiasi poet, cutremu-ratorul ciclu de sase lieduri Cantecele copiilor morti si, insfarsit, Cantecul despre Paman (gresit tradus ,,Cantecul pamantului" caci este "Dass Led von der Erde") pe versurile poetului clasic chinez Li Tai Pe. Richard Wagner a scris cinci lieduri pe versurile Matildei Wesendonk care poarta chiar titlul Cantecele Wesendonk iar Richard Strauss trei lieduri pe versuri de Herman Hesse si unul pe versurile lui Joseph von Eichendorf reunite in ciclul care poarta numele de Ultimele patru lieduri pentru soprana si care au o ochestratie tipic straussiana. Dar Strauss a mai compus alte sase lieduri cu orchestra pe versurile unor poeti necunoscuti (Hart, Mackay, Dehmel, Henckell, Falke si Glim).

Din lirica franceza sunt remarcabile ciclurile Sase cantece pentru voce si orchestra de Ravel pe versurile lui Théophille Gautier scrise in stil neoclasic si Seherazada - Nopti de vara de Berlioz. Un alt ciclu interesant este cel constand din 23 lieduri dupa versurile lui Reiner Maria Rilke Cantecul de dragost si de moarte ale trompetului Cristoph Rilke transpuse muzical de Frank Martin si tot de dragoste si de moarte este vorba si in ciclul lui Musorgski Cantecele si dansurile mortii cu versurile lui Lermontov, cu o atmosfera halucinanta, catalogata ca fiind inspaimantatoare. Adaug Trei sonete dupa Shakespeare de Stravinski si tot de el doua poeme de Verlaine pentru bariton si orchestra.

Dar versurile nu au inspirat numai cantece ci si numeroase lucrari ample, de la poeme simfonuice, suite, simfonii, pana la balete si opere. Enumerarea va fi facuta tinand seama de scriitori in oridnea istoriei literare : antichitat, Evul Mediu, Renastere, clasicism, romantism si modernii.

Dintre antici, epopeea lui Vergiliu "Eneida" a stat la baza operelor Dido si Enea de Purcell si Troienii de Berlioz iar versurile poetului Catullus la baza cantatelor scenice ale lui Carl Orff Catuli Carmina si Triumful Afroditei, ultima cuprinzand si versuri ale poetei grecesti Sapho, si mult cantata Carmina Burana pe baza unor cantece populare vechi care se canta in latina si germana veche. Dupa scrierile lui Platon Eric Satie a realizat opera Socrate. Dupa scrierea lui Petronius Satyricon compozitorul italian Bruno Maderna a realizat o opera.

Din timpul Evului Mediu sunt de amintit doi poeti, Wolfram von Eschenbach si Crétyen de Troyes ale caror scrieri stau la baza operei lui Richard Wagner, Maestrii cantareti din Nürenberg. Dar cel mai important este Dante Aligherii creatorul poeziei italiene care a oferit un bogat material de inspirati pentru compozitori, mai ales prin magistrala lui creatie "Divina comedie". Ea a cunoscut multe intrupari muzicale, cum este Simfonia Divina Comedie de Liszt sau, extras din "Infernul", fantezia simfonica Francesca da Rimini de Ceaikovski, si tot sub acelasi titlu, Francesca da Rimini compozitorul ceh Bohuslav Martinů a dat la iveala o opera, ca si Serghei Rachmaninov una aproape necunoscuta. Opera Gianni Schichi de Giaccomo Puccini este inspirata dintr-un cant din Infernul lui Dante. Opera lui Ricardo Zandonai, care poarta tot numele de Francesca da Rimini este scrisa dupa tragedia lui Gabriele d'Anunzzio, care are la baza tot Infernul lui Dante. Ca muzica pentru pian de adaugat lucrarea Dupa o lectura din Dante de Liszt si tot de el cele trei Sonete dupa Petrarca nr.47, 104 si 123. Realizarea capitala a poetului renascentist Ariosto ,,Orlando furioso", a inspirat multi compozitori sa realizeze opere cu nume diferite, precum Händl (Orlando si Alcina), Vivaldi (Orlando furioso), Haydn (CavalerulOrlando). Poetul Torquato Tasso autorul poemului epic ,,Ierusalimul eliberat" a inspirat mai multi compozitori ca de pilda : Alcina de Gluck, Haydn, Salieri, Rossini, Dvořák, Rinaldo de Handl, Armida si Rinaldo de Vivaldi, Armida in Egipt de Vivaldi, Armida imaculata de Cimarosa, apoi Lupta dintre Tancredi si Clorinda de Monteverdi.

Dintre scriitorii romantici, Goethe, unul din protagonistii curentului romantic Sturm und Drang, a inspirat cu poemul sau Ucenicul vrajitor pe Paul Ducas sa compun popularul poem simfonic omonim, iar Robert Schumann a scris uvertura Hermann si Dorothea tot dupa un poem al marelui poet. Un alt romantic german C.M.Wieland este autorul poemului Oberon dupa care Weber a scris o celebra opera. Poemul Mireille al lui Frédéric Mistral sta la baza operei cu acest nume de Charles Gounod. Un alt mare romantic, lordul Gordon Byron a scris Manfred dupa care Ceaikovski a realizat dramatica simfonie Manfred iar un alt erou romantic al unui poem de Byron l-a determinat pe Hector Berlioz sa scrie un concert pentru viola si orchestra Harold in Italia. Dupa un alt poem de Byron, Corsarul Verdi a realizat o opera iar Jacques Ibert a scris o piesa simfonica Balada inchisorii din Reading. Pe versurile lui Schiller Oda bucuriei, Beethoven a compus celebrul final al Simfoniei a IX-a, care este astazi Imnul Uniunii Europene.

Un poet romantic a carui opera a inspirat mult pe compozitori este Puskin, cu poemul "Poltava", caruia Liszt i-a dedicat poemul sinfonic Mazeppa iar Ceaikovski o opera. Acesta a mai compus doua opere dupa poemele Evgheni Oneghin si Dama de pica iar dupa poemul "Tiganii" Serghei Rachmaninov a scris opera Aleko. Dupa poeme ale lui Puskin, Aleksandr Dargomajski a scris opera Rusalka iar Glinka opera Ruslan si Ludmila din care a extras o suita. Puskin este si autorul poemului Calaretul de arama care este subiecul unui balet de Reinhold Glier. Alt poet romantic rus este Lermonov dupa a carui poem "Demonul" Milli Balakirev a dat o melodioasa intrupare in poemul simfonic Tamara. Dupa acelasi poem Aram Haciaturian a compus o suita simfonica Mascarada. Inchei cu alt poet Théophile Gautier pe ale carui versuri Ravel a scris Sase cantece pentru voce si orchestra in stil neoclasic. Dupa poemul Clopote al lui Edgar Alan Poe Rachmaninov a compus o impresionanta simfonie corala cu orchestra cu acelas nume.

Dintre poetii moderni inspiratori ai compozitorilor, mentionez pe Arthur Rimbaud al carui ciclu de versuri Ilumnarile l-au inspirat pe Benjamin Britten pentru un ciclul vocal cu acelasi nume. Claude Debussy a compus un poem simfonic foarte pictural, exemplar pentru impresionism, Dupaamiaza unui faun inspirat de versurile lui Mallarmé, Rachman inov o simfonie-corala Clopote utilizand poemul omonim a lui Edgar Alan Poe iar Stravinski a scris dupa versuri de Verlaine doua poeme pentru bariton si orchestra. Remarcabile sunt doua piese de Pierre Boulez, Ciocanul fara stapan inspirat de versuri de René Char, balet suprarealist elaborat dupa o gandire matematica si Plis selon plis, balet nonfigurativ inspirat de versurile lui Mallarmé. Si versurile lui Maiakovski au fost inspiratoare de muzica, compozitorul sloven Winko Globokar compunand o Cantata pentru trei coruri, orchestra si doi dirijori, cu textul spus simultan in limbile rusa, slovena si franceza din care nu se intelege nimic.

Scrise de compozitori romani sunt de retinut baletele Calin de Alfred Mendelsohn si Luceafarul de Mihail Andricu dupa versurile lui Eminescu, ultimul fiind si subiect al feeriei-balet de Alexandru Zirra, apoi poemul simfonic Cantare Basarabiei de Paul Constantinescu pe versurile lui Ciprian Porumbescu, Tot din scrierile autorilor clasici de mentionat opera de Constantin Bobescu, Regina ostrogotilor dupa poezia lui Cosbuc si opera Tiganiada de Augustin Bena dupa balada lui Ion Budai-Deleanu.

Dupa poeti moderni compozitorii romani au realizat : suita vocal-simfonica Cantece din ulita noastra pe versurile de Cicerone Teodorescu, cantata Domnisoara Hus pe versuri lui Ion Barbu de Calin Ioachimescu, balada Ryga Crypto si lapona Enigel de Paul Constantinescu pe versuri tot de Ion Barbu, Compozitorul de origina romana Roman Vlad a scris cantata Cerul este gol (Le ciel est vide) pe versurile poetului francez Gérard de Nerval, iar cantata Aparuta din stele (C'était issue stellaire) dupa Mallarmé de Alexandru Hrisanide. De adaugat cantata Cantare omului de Mihai Moldovan pe versuri de Arghezi si diverse cantate pentru orchestra, cor si solisti de Aurel Stroe pe versuri de Pablo Neruda, Paul Eluard si Nichita Stanescu. Un loc aparte il ocupa una din cele mai autentice si profunde balade populare romanesti, Miorita, care a inspirat un balet-oratoriu de Gheorghe Dumitrescu, oratoriile cu acelasi nume de Dinu Petrescu si de Anatol Vieru si o opera de Carmen Petra Basacopol. Tot o veche balada populara este Mesterul Manole, care a generat poemul simfonic de Felicia Donceanu. Din domeniul muzicii de camera mentionez cvartetul vocal si instrumente de suflat Plumb de Ulpiu Vlad dupa poezia lui G.Bacovia. Insfarsit, Cantata Profana de Béla Bartók are la baza versurile populare romanesti din "Balada celor noua cerbi vrajiti".

Mai sunt cateva zeci de cantate si piese scrise de compozitori romani inchinate Partidului Comunist, conducatorilor (romani si sovietici), si vietii fericite promise de comunism, pe versuri ale poetilor vremii, consemnate in cartile de muzicologie aparute tot in acea vreme, dar pe care mi-e rusine sa le citez, in ciuda valorii muzicale a unora dintre ele, din pacate compromise pentru vecie.

Piesele de teatru

Lucrarile dramatice au inspirat pe numerosi compozitori de opera si balet ce joaca un rol important in difuzarea culturii clasice pentru multi, chiar intelectuali. Iata cateva exemple. Cine mai citeste astazi romanul ,,Dama cu camelii" de Alexandre Dumas fiul, dar cine nu cunoaste opera Traviata, si tot atat de uitata este si tragedia lui Byron "The two Foscari" care a dat opera Cei doi Foscari, ambele de Verdi. Sau piesele lui Victor Hugo Ernani care a dat opera cu acelasi nume si drama ,,Le roi s'amuse", care a dus la Rigoletto tot de Verdi. Ultima piesa a generat si un balet compus de Léon Delibes. In sfarsit, tragedia lui Goethe Egmont, ramasa in istoria muzicii prin mult cantata uvertura de Beethoven.

Fara indoiala ca dintre toate operele literare cele teatrale ocupa primul loc si ar fi imposibil sa le citez pe toate. Am ales de aceea pe cele mai reprezentative atat ca realizare muzicala cat si ca importanta a dramaturgilor respectivi. Prezentarea va fi facuta dupa acelasi criteriu istoric utilizat pentru lucrarile poetice.

Antichitatea. Tragediile dramaturgilor antici nu sunt mult utilizate ca atare deoarece majoritatea temelor au fost preluate de dramaturgii clasicismului, acestea fiind cele folosite de compozitori. Sunt de amintit totusi marii dramaturgi greci precum Sofocle al carui Oedip a fost preluat de Enescu prin pana lui Edmond Fleg pentru capodopera omonima si de Stravinski pentru Oedip Rex care nu atinge insa intensitatea dramatica a celui enescian. Si tot dupa Sofocle sunt si operele Elektra de Richard Strauss si Antigona de Violeta Dinescu. Al doilea dramaturg grec este Euripide, autor al tragediei ,,Baccantele" dupa care Werner Henze a scris opera Bassaridel. Al treilea mare dramaturg este Eschil dupa ale carui tragedii Aurel Stroe a compus extraordinara trilogie Cetatile inchise, cu operele independente Orestia I - Agamemnon, Orestia II - Choeforele si Orestia III - Eumenidele, trilogie care a stat si la baza muzicilor de scena cu aceleasi titluri de Darius Milhaud. O opera Agamemnon a compus si Dimitrie Cuclin.

Perioada Renasterii a fost foarte fertila pentru dezvoltarea culturii cuprinzand intervalul secolelor XIV-XVI ceea ce reprezinta pentru arhitectura timpul stilulului renascentism si baroc, pentru muzica barocul si clasicismul si in literatura renascentismul si iluminismul (clasicismul). Din cauza acestor diferente terminologice este dificil a incadra lucrarile muzicale in perioadele in care dramaturgii au scris piesele inspiratoare .

Shakespeare este un renascentist, dramaturgul cel mai transpus muzical. Pe locul intai se afla drama "Romeo si Julietta", care a stat la baza a peste 50 de lucrari muzicale de diferite tipuri, timp de doua secole. Primii au fost compozitorii italieni Nicola Zingarelli (1796) si Nicola Vaccai (1825) cu operele numite Romeo si Julieta, apoi Vincenzo Bellini cu opera Capuleti si Montechi (1831), Hector Berlioz cu extraordinara simfonie-dramatica Romeo si Julieta pentru cor, solisti si orchestra (1839). Cea mai cunoscuta opera dedicata legendarului cuplu Romeo si Julieta este de Charles Gounod (1867), apoi uvertura-fantezie cu acelasi nume de Ceaikovski (1880), opera de Riccardo Zandonai (1922) muzica de scena de Frank Martin (1929), frumosul si expresivul balet de Serghei Prokofiev (1936) si suita Zece schite muzicale la tragedia Romeo si Julieta de Dmitri Kabalevski. Desi am amintit deja muzica compusa pentru banda sonora a splendidului filmul Romeo si Julieta al lui Franco Zefireli, nu pot sa trec cu vedere muzica lui Nino Rota.

A doua piesa celebra este fara indoiala Hamlet dar ea a fost mai putin abordata de compozitori, printre realizari fiind operele lui Ambroise Thomas si a lui Pascal Bentoiu, poate cea mau reusita, apoi uvertura lui Richard Wagner si muzica pentru filmul repectiv de catre Sostakovici, dupa care a realizat si o suita simfonica.

A treia piesa celebra a lui Shakespeare, Ohello, l-a inspirat pe Verdi pentru capodopera respectiva, pe Rossini de asemenea pentru o opera si pe Dvořák pentru poemul simfonic cu acelasi nume. Singura comedie a lui Shakespeare a generat opera Falstaff de Verdi si opera Nevestele vesele din Windsor de Otto Nicolai si un studiu simfonic de Edward Elgar. O uvertura la Regele Lear a scris Joseph Haydn, compozitorul ceh Bohuslav Martinŭ opera Macbeth, dar aceiasi drama a stat la baza operei omonime de Ernst Bloch si al unui poem simfonic de Richard Strauss Tot din Shakespeare s-a inspirat Smetana pentru un poem simfonic Richard al III-lea, Mendelssohn a scris muzica de scena la Visul unei nopti de vara, care a devenit o suita orchestrala (uneori cu solisti) ce se canta independent si care cuprinde cel mai faimos mars nuptial. Dar aceiasi piesa shakespeariana face si obiectul operelor omonime de Ambroise Thomas Ruggiero Leoncavalo Benjamin Britten si a Suitei elisabetane pentru orchestra, cor si soprana de Jacques Ibert, extrasa din muzica de scena a piesei. Piesa Antoniu si Cleopatra sta la baza operei lui Samuel Barber iar piesa "Masura pentru masura" a primei opere a lui Richard Wagner Interdictia de a iubi (Liebesverbot), din care se mai executa rar doar uvertura. O alta piesa, Furtuna, a inspirat un numar considerabil de compozitori printre care nume celebre : Berlioz Arthur Bliss Ceaikovski César Franck Bohuslav Martinů Purcell Sibelius, care au dat muzica insotitoare a piesei de teatru. In sfarsit, piesa "Mult zgomot pentru nimic" l-a inspirat pe Berlioz sa realizeze opera Béatrice si Bénédic. Mai amintesc pe Schumann pentru uvertura Iuliu Cezar, pe Hayden pentru uverturta Regele Lear si pe Fauré pentru suita Shylock dupa drama "Negutatorul din Venetia".

Clasicismul. Din marele numar de lucrari create pe baza unor piese de teatru de scriitori clasici sunt de retinut cateva interesante sau importante. Incep cu lucrari care au subiecte din antichitate sau epoci vechi scrise de autori clasici. Dupa tragediile marelui clasic francez Racine sunt operele Mitridate de Mozart, Semiramida si Tancred de Rossini; dupa piesele lui Voltaire Rameau a scris opera-balet Printesa de Navarra si Verdi opera Alzira. Savuroasa comedie a lui Beaumarchais sta la baza. uneia din cele mai indragite opere Barbierul din Sevilla de Rossini si altei opere favorite melomanilor, Nunta lui Figaro de Mozart. Compozitorul contemporan american John Corigliano a compus opera Fantoma de la Verssaille dupa piesa a aceluiasi dramaturg ,,Mama vinovata". Dupa o comedie a lui J. J. Rousseau Mozart a scris opera Bastien si Bastienne Dupa piesa lui Molière Burghezul gentilom Luly a scris un balet iar Richard Strauss o suita simfonica ca si Erwin Schulhof. Operele Cidul si Polyeuct de Jules Massenet sunt dupa tragediile lui Corneille, si tot dupa o tragedie a lui Corneille Medeea de Luigi Cherubini. Dintre comediile lui Molière Henry Purcell a realizat muzica de scena pentru Femeile savante iar dupa Amorul doctor o opera omonima. Mai pot fi amintiti cativa dramaturgi : englezul Richard Sheridan a carui piesa Logodna la manastire a fost transpusa in opera de Prokofiev, germanul Alfred von Kotzebue a carui piesa ,,Rehbock" a dus la opera comica Der Wildschütz (Paznicul de vanatoare). Piesele italianului Carlo Goldoni l-a inspirat pe Hugo Wolf pentru operele Cei patru badarani, Doamnele curioase si Vaduva sireata, pe Mozart pentru Simplele prefacute si de Haydn pentru operele Farmacistul si Lumea lunii.

Romantismul a reprezentat un curent literar foarte prolific in ce priveste dramaturgii. Unul dintre cei mai importanti a fost Goethe a carui drama Faust a dat nastere la numeroase lucrari muzicale : opera Faust de Charles Gounod (pe care nemtii nu o recunosc ca atare, considerand-o o simpla poveste de dragoste, fara incarcatura filosofica a piesei, fapt pentru care denumesc opera Margareta), apoi frumoasa "simfonie dramatica" Damnatiunea lui Faust de Berlioz, uvertura Faust de Schumann si alta de Richard Wagner, ce trebuia sa fie inceputul unei opere pe care nu a mai scris-o. De adaugat simfonia Faust de Liszt, avand cele trei parti cu incarcatura melodica specifica personajului (Faust, Margareta si Mefisto, ultimul descris genial prin negarea precedentelor fiind "Der Geist der alles neint". apoi oratoriul Scene din Faustul lui Goethe uvertura Hermann si Dorothea de Schumann si Istoria doctorului Johannes Faust de A. G. Schnittke. Toate piesele amintite se bazeaza pe partea intaia din Faust-ul lui Goethe, care reda dragostea dintre Faust si Margareta. A doua parte, mult mai filosofica, este folosita in drama vocal-simfonica Faust de Wilhelm Berger dar mai ales de Gustav Mahler in Simfonia a VIII-a, prima lucrare de acest fel in care solistii si corul sunt prezenti aproape in intreaga simfonie. Tot de Faust partea a doua este inspirata si piesa Corul prizonierilor troieni de Hans Werner Henze. Atrag atentia ca legenda doctorului Faust care pentru dobandirea tineretii vesnice si a bogatiei a facut pact cu diavolul a stat si la baza operelor Mefistofeles de Arrigo Boito, Faust de Ludwig Spohr si Povestea doctorului Faust de Alfred Schnittke, care nu au decat ideea, nu si textele.

Piese de ale lui Goethe au mai generat operele Werther de Massenet, Louisa de Charpentier, sau altele au determinat scrierea unor partituri muzicale insotitoare a unei piese de teatru, cum este cea scrisa de Beethoven pentru drama Egmont, din care a devenit populara uvertura cu acelasi titlu.

Alt dramaturg romantic care a inspirat din plin pe compozitori este si Friedrich Schiller, de catre Rossini pentru opera Wilhelm Tell de catre Verdi pentru operele Ioana d'Arc (dupa "Fecioara din Orléans"), Luisa Miller (dupa piesa "Intriga si iubire"), Hotii, Don Carlos, Forta destinului, iar de Schumann pentru uvertura Mireasa din Messina.

Dintre francezi piesele lui Victor Hugo au furnizat subiectul unui mare numar de opere cum sunt Rigoletto de Verdi, ce are la baza drama "Le roi s'amuse", dupa care a scris o opera si Léo Delibes. Tot dupa Hugo, Verdi a mai compus operele Ernani si Ruy Blas, Donizzeti opera Lucrezia Borgi, Nino Rota opera Torquemada, dupa dramele cu acelasi nume iar compozitorul italian Amilcare Ponchielli opera Gioconda dupa piesa ,,Angelo tiranul Padovei". Dramaturgul Eugène Scribe a stat la baza mai multor opere de Verdi precum Vecerniile siciliene si Bal mascat ultima dupa piesa "Gustav al III-lea". Tot dupa piesele lui Scribe Donizzeti a dat Elixirul dragostei iar Alfredo Cilea opera Adriana Lecouvreur. Nu trebuie trecut cu vederea marele rol jucat de Scribe ca autor al libretelor unor opere tip grande-opéra ale lui Meyerbeer, foarte gustate de public la vremea lor, precum Hughentii, Robert diavolul si African, dar tot el este libretistul altor opere importante cum sunt Fra Diavolo si Muta din Portici de D.F.Aubert, Elixirul dragostei si Favorita de Rossini si Ebreea de J. F. Halévy Cilea este cel care a realizat opera Arlesiana dupa Alphons Daudet, piesa pentru care Georges Bizet a scris muzica de scena dupa care s-au realizat doua suite foarte cunoscute.

Dupa piesele altor dramaturgi romantici au mai scris opere Umberto Giordano Fedora dupa Victorien Sardou si tot dupa acesta Puccini populara opera Tosca. Puccini este si autorul operei Edgar dupa piesa lui Alfred de Musset, Rimski Korsakov a compus operele Mozart si Salieri si Cocosul de aur dupa Puskin iar dupa piesa lui A.N.Ostrovski Sneguriocka o scris o opera. Adaug opera O tragedie florentina de Alexander von Zemlinkz dupa drama lui Oskar Wilde. La limita dintre clasicism si romantism se plaseaza scriitorul german E.T.Hoffmann autorul unor povestiri dupa care Jaques Offenbach a scris o opera intitulata chiar Povestirile lui Hoffmann care este frecvent in repertoriul operelor din lume iar dupa piesa Livada cu visini a lui Anton Cehov Vasile Sptarelu a realizat o opera.

Dramaturgia moderna este o denumire generala vaga deoarece acopera o multime de scoli si stiluri care se reflecta in muzica intr-o mare dispersie a puterii de receptionare a ei. Ar fi fastidios de a incerca a grupa pe dramaturgi dupa criteriul stilistic asa ca voi prezenta realizarile muzicale a mai bine de un secol sub eticheta generala de postromantism. Din cauza marelui numar de scriitori si realizari muzicale voi face trecerea in revista dupa limba dramaturgilor francofoni (francezi, belgieni, elvetieni), germanofoni (germani, austrieci, elvetieni), anglofoni (englezi si americani) si limbile italiana si spaniola.

Francofonii au in frunte pe belgianul Maurice Maeterlinck, autorul dramei Pélléas si Mélisande pentru care Debussy a scris eterica opera, revolutionara din punct de vederede tehnico-componistic si care a deschis un nou drum in teatrul liric. Subiectul a inspirat ulterior o pleiada de alte lucrari muzicale cum sunt poemele sinfonice ale lui Sibelius si Schönberg precum si suitele lui Glabriel Fauré si William Wallace. Dupa alta piesa a lui Maeterlinck, Monna Vanna, Rachmaninov a scris o opera, din pacate neterminata. Scriitorul Georges Bernanos este autorul unei drame reale cand 12 calugarite au fost decapitate acuzate de vrajitorie, si in opera Dialogul carmelitelor scrisa de Francis Poulenc se aude caderea ritmica a ghilotinei. Si ca sa ramanem in atmosfera horror mentionez piesa dramaturgului belgian Michel de Ghelderode Marele macabru transpusa in opera de György Ligetti. Dupa piesa altui dramatug belgian de limba franceza, Georges Rodenbach, intitulata ,,Bruges-La Morte" compozitorul american de origina austriaca Erich Korngold a compus opera Orasul mort. Dupa comedia Ubu rege de Alfred Jarry Krysztof Penderecki a realizat opera bufa ce are acelasi titlu, iar dupa Jean Anouilh, autorul piesei Bekett, compozitorul roman Vasile Spatarelu a scris o opera. Pe Marcel Pagnol l-a ales un alt compozitor roman Vladimir Cozma pentru a crea opera Marius - Fanny dupa piesa "Marsilia : Marius, Fanny, Cezar". Desi in general nu am mentionat si pe autorii de librete de opera, fac o excepti pentru cateva nume mari ale literaturii : pe Guillaume Appolinaire pentru Mamelele lui Tiresis de Francsc Poluenc, pe Jean Cocteau pentru Vocea umana, Sarmanul matelot si Antigona de Honegger si pe Paul Claudel pentru Ioana pe rug de Honneger

Germanofoni sunt si ei numerosi, dintre ei scriitorul Frank Wedekind autorul pieselor ,,Spiritul pamantului"si "Cutia Pandorei" dupa care Alban Berg a realizat opera Lulu. Si acelasi compozitor a compus opera expresionista Wozzeck dupa piesa lui Georg Büchner, zguduitoarea imagine a unei societati decrepite ca cea austro-ungara in care, intr-o lume decadenta si viciata, singurul suflet simplu dar pur, eroul, este impins la crima. Dupa celebra piesa a lui Friedrich Dürrenmatt Vizita batranei doamne s-a inspirat Gottfried von Einem scriind opera omonima. Dupa piesa lui R.W.Fassbinder Libertate la Bremen compozitoarea germana de origina romana Adriane Hölszky a compus o opera cu acelasi nume care s-ar putea incadra in categoria horror. Berthold Brecht este autorul piesei Galileo Galilei ce l-a inspirat de compozitorul roman Corneliu Cezar sa scrie opera cu acelasi nume. Dar Brecht a fost foarte activ in a scrie direct libretele multor opere.

Anglofonii sunt prezenti cu piese de teatru precum Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams dupa care André Previn (faimosul dirijor dar putin cunoscut drept compozitor) a realizat o opera. Dupa piesa lui John Willinmg si studiul lui Aldous Huxley Penderecki a scris opera Diavolul din Ludlum.

Dintre dramaturgii italieni este de amintit Gabriele d'Annunzio dupa a carui tragedie compozitorul austriac Ricardo Zandonai a realizat opera Francesca da Rimini, inspirata insa de "Infernul" lui Dante. Si tot d'Annuzio a scris misterul Martirul Sfantului Sebastian dupa care Debussy a realizat o prezentare scenica. Dintre dramaturgii spanioli Federico Gercia Lorca sta la baza operei Don Perimplin de Bruno Maderna si a operei Mariana Pineda de Doru Popovici.

Adaug si un scandinav, pe norvegianul Henrik Ibsen pentru a carui drama Peer Gynt compozitorul, tot norvegian, Edvard Grieg a scris muzica de scena, din care a realizat doua foarte frumoase suite simfonice iar compozitorul ceh Loes Janáček a scris opera Katia Kabanova dupa piesa ,,Furtuna" de Ostrovski

Dramaturgia romana a fost o sursa mult folosita pentru transpunerea pieselor in lucrari de scena (opere, balete). Pe primul loc se afla aproape toate piesele lui I.L.Caragiale: Sabin Dragoi a scris dramatica opera Napasta Paul Constantinescu a realizat o capodopera, O noapte furtunoasa, care a stat si la baza unui musical omonim al compozitorului italian de origina romana Roman Vlad, apoi Emil Lerescu opera comica D-ale carnavalului iar Adrian Iorgulescu opera Revolutia care este transpunerea muzicala a comediei "Conu' Leonida fata cu reactiunea", dupa care Matei Socor a scris si el o opera. Vasile Alexandri este autorul comediei Coana Chirita pe care compozitorul nostru inaintas, Alexandru Flechtenmacher a transpus-o in opera dar el a colaborat mult cu Alexandri oferindu-i muzica pentru 14 vodeviluri si operete precum si pentru 12 cantonete care au facut deliciul publicului de atunci. Pentru piesa Trandafirii rosii de Zaharia Barsan Constantin Bobescu a compus opera omonima. Piesa lui Alexandru Kritescu Michelangelo sta la baza operei lui Alfred Mendelsohn. Dupa lucrari inspirate din literatura romana au mai realizat si Gheorghe Dumitrescu, un prolific autor de opere, printre care Ion Voda cel Cumplit dupa piesa cu acelasi titlu de Laurentiu Fulga si Mesterul Manole dupa cunoscuta balada populara culeasa de Vasile Alecsandri, ca de altfel si cealalta balada "nationala" Miorita. Dupa piesa lui Delavrancea Apus de soare, Mansi Barberis a compus opera omonima iar dupa piesa lui Mihail Sorbul Praznicul calicilor Anatol Vieru a scris opera respectiva si tot el a facut dupa tragedia Iona a lui Marin Sorescu o interesanta transpunere. Celebra piesa absurda a lui Eugen Ionescu a avut parte de reusita trecere in opera de catre Dan Voiculescu, dupa care a scris o opera si Anatol Vieru. Adaug pe Cornel Trailescu cu baletul Domnisoara Nastasia dupa piesa lui G.M. Zamfirescu si tot de el opereta Fantana Blanduziei dupa Vasile Alexandri. Pentru Steaua fara nume, piesa lui Mihail Sebastian, Emil Lerescu a scris o opera lirica iar Dan Dediu a utilizat un text de Matei Visniec pentru a realiza o lucrare foarte originala Eva! in care trece in revista aproape intreaga istorie a muzicii prin citate muzicale. Dramele lui Lucian Blaga Zamolxe a stat la baza operei lui Liviu Glodeanu si a operei Anton Pann de Vasile Spatarelu. Adaug doua opere de Aurel Stroe cam futuriste: Premiul Nobel nu se va acorda, dupa o piesa de Paul Sterian in care fiecare dintre actori face altceva, fiecare spune lucruri diferite, totul este teatru in teatru, decorul este un desert saharian, cineva urca pe un Everst de plus unde se afla Alba ca zapada si piticii sai etc. In a doua opera a lui Aurel Stroe, la fel de ciudata, De Ptolemaeo, pe un libret al compozitorului nu este vorba de viata marelui astronom ci de ce gandeste el deoarece ,,cand s-a nascut Pamantul nu era deloc iar cand a murit era drept ca palma". Actiunea evolueaza pana ce cuvintele isi pierd sensul.

Proza (romanele si nuvelele)

Proza a fost o sursa constanta de inspiratie pentru compozitori, unele ramanand in constiinta publicului datorita numai acestei revitalizari. Sunt multe exemple care pot fi date. Cartea lui Henri Murger ,,Scène de la vie de Bohème" ar fi fost complet uitata daca Giacomo Puccini nu crea opera Boema. Tot asa si romanul abatelui Antoine-François Prévost ,,Manon Lescaut", facut cunoscut atat de Puccini in opera Manon Lescaut cat si de Jules Massenet in opera Manon dar si de opera Bulevardul singuratatii de Hans Werner Henze. Compozitorul Jacques Offenbach a scris opera intitulata Povestirile lui Hoffmann, dupa una din povestirile din cartea cu acelasi titlu a scriitorului A.T.Hofmann care a inspirat si baletul Coppelia de Léo Delibes. Exista si cazul romanelor care sunt citite si iubite, ca celebrul roman ,,Notre Dame de Paris" de Victor Hugo, care a dus la opera omonima, complet necunoscuta, a lui Franz Schmidt din care doar frumoasa uvertura se mai canta. Tot atat de necunoscuta este si muzica balertului Esmeralda dupa acelasi roman de Cesare Pugnani.

Prezentarea operelor literare in proza care au inspirat pe compozitori va fi facuta tinand seama de limba in care au fost scrise si nu dupa epocile in care au fost transpuise muzical.

Proza engleza. Scriitorul romantic complex, poet, dramaturg si prozator de scrieri cu subiecte fantastice, Edgar Alan Poe, este autorul romanului Caderea casei Usher, dupa care Debbussy a inceput sa compuna o opera pe care nu a terminat-o si a fost desavarsita de urmasii sai iar dupa romanul sau Cei doi Foscari Verdi a realizat o opera cu repctivul nume. Romanele lui Walter Scottt au stat la baza mai multor opere precum Doamna alba de François-Adrien Boieldieu, Doamna lacului de Rossini, Frumoasa doamna din Perth de Bizet, dar mai ales melodioasa si mult cantata Lucia de Lamermoor de Donizzetti. Harry James este autorul romanului Rasucirea surubului, transpus in opera de Benjamin Britten. Dupa nuvela lui H.G.Wels Vizitatorul misterior Nino Rota a scris o opera iar dupa dificilul roman al lui James Joyce Ulysse, compozitorul italian Luigi Dallapicola a compus opera cu titlul respectiv. Dintre nuvelele lui Oscar Wild cea intitulata Piticul l-a inspirat pe compozitorul autriac Alexander von Zemlinski sa scrie o opera cu acest titlu. Dupa nuvela lui Hermann Melville Billy Bud Benjamin Britten a realizat o opera cu acelasi titlu. Bulwer Lytton, autorul celebrului roman ,,Ultimele zile ale orasului Pompei", este si autorul romanului Rienzi dupa care Richard Wagner a realizat prima lui opera de succes avand acelasi titlu. O amuzanta povestire a lui Rudiard Kipling, compozitorul ceh Bohuslav Martinu a transpus-o in opera Fluturele care bate din picior. Dupa celebrul roman al lui Mark Twain Print si cersetor, compozitorul roman Laurentiu Peofeta a scris un balet iar dupa nuvela lui Ernst Hemingway Batranul si marea regretatul copmpozitor Mihai Moldovan a realizat o opera, din pacate neterminata. Adaug aici si o scriitoare irlandeza, pe Ethel Voynich, autoarea romanului Taunul, dupa care s-a realizat un film pentru care Sostakovici a scris coloana sonora, transformata intr-o frumoasa suita simfonica.

Proza franceza a sta la baza a numeroase lucrari muzicale. Astfel, dupa romanul lui Voltaire, Candide, Leonard Bernstein a dat o interesanta opera cu acelasi titlu, a carui uvertura este foarte populara. Dupa romanelel lui Anatol France Thais si Jonglerul de la Notre Dame Jules Massenet a realizat operele sinonime. Dupa nuvela lui Balzac Pisica englezeasca Hans Werner Henze a realizat o opera iar dupa nuvela lui Maupassant Albert Herring, Britten tot o opera. Dupa un text de Paul Claudel Nino Rota a scris opera Cristofor Columb, iar dupa romanul ,,Le maitre de Clamécy" de Romain Roland Dmitri Kabalevski a realizat opera Colas Breugnons. Dupa o povestire a scriitoarei Colette, Ravel s-a inspirat pentru opera Copilul si vrajile iar compozitorul italian Luigi Dallapiccola a realizat o opera dupa pasionantul roman al lui Antoine de Saint- Exupery Zbor de noapte si alta dupa Prizonierul de Villiers de l'Isle Adam si Charles de Coster. Romanul politist al lui Maurice Leblanc Fantoma de la opera a facut obiectul unei opere a lui Andrew Loyd Webern. Nuvela lui André Gide Regele Candaulas a fost transpusa in opera de Alexander von Zemlinski. Despre romanul abatelui Prevost ,,Manon Lescaut" si operele pe care le-a inspirat am vorbit mai sus. O nuvela a lui Pierre Loti a fost utilizata de Léo Delibes pentru muzica baletului Lakmé iar dupa nuvela lui Alphonse Daudet Bizet a realizat doua populare suite simfonice iar Francesco Ciléa o opera. Compozitorii romani s-au inspirat si ei din proza franceza, ca de exemplu dupa sensibila povestire Micul print al lui Antoine de Saint-Exupéry a realizat o opera Mihai Moldovan iar compozitoarea Livia Teodorescu-Ciocanea baletul Rosu si negru dupa romanul lui Stendhal.

Proza germana a avut cativa scriitori ce au furnizat subiecte pentru multe opere si piese simfonice. Dupa romanul ,,Suferintele tanarului Werther" de Goethe Jules Massnet a scris o frumoasa opera intitulata Werther. Un romantic a fost si Heinrich Heine dupa a carui scriere Adolph Adam a compus muzica pentru un balet mult cantat, Giselle. Prozatorul T.H.A.Horfmann este autorul culegerii Poverstirile lui Hoffmann care a inspirat pe Jaques Offenbach sa compuna o opera chiar cu acest titlu iar pe Léon Delibes baletul Coppelia. Unul dintre scriitorii semnificativ pentru proza secolului al XX-lea a fost Thomas Mann a carui nuvela Moartea la Venetia l-a determina pe Benjamin Brittern sa sa scrie o opera, iar romanul altui mare scriitor german Gerhadt Hauptmann, Masca negra, a fost transformata in opera de Penderecki. Dupa cutremuratoarea nuvela a lui Hans Heinz Evers Ochii morti a scris o opera Eugen d'Albert iar dupa o nuvela cuprinsa in cartea Povestirile lui Hoffmann o opera cu acelas titlu Jaques Offenbach. Erich Kästner, romancier cunoscut mai ales pentru scrierile lui pentru copii este autorul romanului Calatorie spre marile sudului dupa care Violeta Dinescu a scris o opera iar alta dupa nuvela lui Stefan Zweig Nuvela sahului. Opera Golem de Nicolae Bretan este probabil scrisa dupa romanul lui Gustav Mayrink. Alexander von Zemlinski este autorul operei Haina face pe om dupa nuvela lui Gottfried Keller. Pictorul modernist Oskar Kokoschka a fost si scriitor si, dupa una din lucrarile sale Paul Hindemith a scris opera Asasin, speranta femeilor. Mai ciudata este originea partiturii dramaticei opere Oladezul zburator de Richard Wagner ea avand la baza prelucrarea lui Heine a ,,Memoriilor domnului Schnabele Wobski'.

Proza rusa are si ea un inventar bogat dar voi alege doar scriitorii reprezentativi. Dupa nuvela lui Gogol Targul din Sorocinsk Mussorgski a scris o opera relativ des auzita iar nuvela Nasul a fost transformata in opera de Sostakovici si tot in opera Casatoria. Romanele lui Tolstoi au stat la baza operelor Invierea de Franco Alfano si de Prokofiev iar cel din urma a transpus in opera si romanul Razboi si Pace. Romanul lui Tolstoi Din ce traiesc oamenii a fost transpus in opera de Bohuslav Martinu, la care se poate adauga baletul Anna Karenina de Rodion Scedrin. Acesta a realizat o opera dupa romanul Suflete moarte de Dostoevski, iar nuvela lui, Jucatorul, a fost transpusa in opera de Procofiev, iar romanul Amintiri din casa mortilor, tot in opera, de Leos Jànaček. Nuvela lui Cehov La drumul mare a inspirat pe Constantin C. Nottara sa scrie o opera iar dupa povestirea lui Puskin Viscolul compozitorul Gheorghi Spiridov a scris o opera, dupa care a realizatt o suita romantica ce a stat si la baza coloanei sonore a unui film omonim.

Proza spaniola. Romancierul cel mai cunoscut Cervantes si opera sa capitala, romanul cavaleresc ,,Don Quijote", sta la baza baletului lui Telemann, a expresivelor variatii simfonice ale lui Richard Strauss Don Quijote, a melodiosului balet de compozitorul austriac, dar naturalizat in Rusia, Leon Minkus, a baletului Don Quichotte de Gotferdo Petrassi, a operei de Jules Massenet cu acelasi subiect. Opera Papusile mesterului Pedro de Manuel de Falla este inspirata din doua capitole din partea a II-a a romanului. De remarcat amplul scherzo simfonic omonim a lui Ionel Perlea si piesa Pavana pentru Don Quijote, muzica de camera de Dan Dediu. Scriitorul spaniol Gabriel Garcia Marquez deapana o poveste cam sinistra in nuvela Erèndira care a facut obiectul operei omonime de Violeta Dinescu, iar dupa nuvela altui scriitor spaniol important Federico Garcia Lorca Mariana Pineda, Doru Popovici a scris opera omonima.

Pentru proza italiana inceputul trebuie facut cu piesele care au avut ca motiv de inspiratie povestile mitololgice luate din Homer, apoi din Dante, mentionate mai sus. Dintre autorii moderni nuvelele lui Luigi Pirandello La giara si Oala cea mare au inspirat pe Alfredo Casella sa scrie nuzica pentru doua balete. Dupa romanul pentru copii ,,Cuore" de Edmondo de Amicis Carmen Petra-Basacopol a scris opera pentru Inima de copil.

Sunt de adaugat, proza inspiratoare din literatura greaca, romanul lui Nijkos Kazanzakis ,,Crist rastignit a doua oara" dupa care Bohuslav Martinu a scris opera Pasiunea greaca iar din literatura ceha tulburatorul roman al lui Kafka Procesul dupa care Georg Friedrich von Arnim a realizat opera omonima.

Proza romaneasca a fost o puternica inspiratoare pentru diverse lucrari muzicale. Lucrarile scrise de compozitori romani dupa prozatori straini a fost repartizata la subcapitolele respectiv, asa ca acum imi ramane sa mentionez prozele care au avut rezonanta in muzica romaneasca. Caragiale nu a fost numai un mare dramaturg ci si un foarte talentat prozator, scrieri ale lui stand la baza multor piese muzicale : dupa nuvele sunt opera Kir Ianulea si drama lirica Napasta de Sabin Dragoi, opera O faclie de Pasti de Alexandru Zirra dar foarte reusite sunt mini-operele dupa schitele Telegrame, Tema si variatiuni si Un pedagog de scola vehe de Anatol Vieru, iar schitele Groaznica sinucider, Doua lozuri si Articolul 214 de tanarul compozitor Leonard Dumitriu. Dupa romanu lui Liviu Rebreanu Rascoala Gheorghe Dumitrescu a scris o opera, iar dupa romanul Ciuleandra o opera Carmen Petra Basacopol. Dupa nuvela lui Costache Negruzzi Alexandru Lapusneanu s-a inspirat pentru opera omonima Alexandru Zirra si tot el a scris un poem sinfonic dupa romanul lui Sadoveanu Hanul Ancutei. Dupa romanul marelui scriitor Namul Soimarestilor Teodor Jarda s-a inspirat pentru o opera iar dupa nuvela ,,Pacat boieresc" Martian Negrea a scris opera Marin pescarul. Insfarsit, dupa romanul lui Mircea Eliade Domnisoara Cristina a realizat Serban Nichifor o opera iar Fred Popovici tot o opera dupa nuvela La tiganci iar Fred Popovici o opera avangardista cu acelasi nume.

Proza filosofica, memorialistica si istorica

Voltaire a gasit un talmacitor al povestirii sale filosofico-musicale in care polemizeaza cu Leibnitz in musical-ul Candide de cunoscutului dorijor Leonard Bernstein. Dupa filosoful Nitsche Richard Strauss a compus extraordinarul poem simfonic Asa graita Zarathrusta, dupa scrierile lui Karl Jaspers Violeta Dinescu opera Sa poti trai, iar dupa ,,Elogiul nebuniei" de Erasmus un compozitor din timpul regelui Ludovic al XIV, putin cunoscut, André-Cardinal Destouches, a realizat opera Carnaval si nebunie.

Dintre memorialisti, bazat pe ,,Memoriile lui Benvenuto Celini" Berlioz a scris opera Benvenuto Cellini iar Serban Nichifor este autorul unei interesante opere Martiriul Sf. Claude Debussy dupa scrisorile acestuia, iar dintre scrierile istorice ,,Analele" lui Tacit au fost utilizate de Monteverdi pentru opera Incoronoarea Popeii

Nu am avut unde sa plasez cateva lucrari muzicale ce au la baza cate un fapt divers, asa ca le adaug aici. Este cazul operei Paiate de Ruggero Leoncavallo, inspirat de o stire jurnalistica, opera Profetul de Giacomo Meyerbeer dupa un fapt oarecum istoric

Dupa cum am aratat si mai sus, multe din piesele muzicale ne ajuta sa cunoastem mai usor substratul lor literar. Nu pledez pentru folosirea lucrarilor muzicale ca un fel de Readers digest care sa ne dispenseze de a mai citi textele, dar nu se poate contesta rolul pe care acestea le joaca in difuzarea culturii.

Mitologia

Transpunerile povestilor mitologice in muzica au acelas rol cultural de cunoastere, ele oferind un vast camp de inspiratie. Nu este mai putin adevarat ca si ele au un suport literar, cum sunt de exemplu intamplarile legate de Razboiul Troian din "Iliada" si "Odiseea" atribuite lui Homer si din "Eneida" lui Vergiliu, precum si din "Metamor,fozele" lui Ovidiu. Majoritatea operelor sunt inspirate din mitologia greco-romana, preluata insa de dramaturgii antici, clasici si chiar moderni, dupa care libretisti au oferit compozitorilor textul de baza al operelor.

Asa sunt de exemplu cele inspirate de Razboiul troian : Ifigenia in Aulida (dupa Racine), Ifigenia in Taurida de Christof Wilibald Gluck, Intoarcerea lui Ulisse in patriei de Claudio Monteverdi si cu acelasi subiect opera lui Hans Werner Henze. Din ciclul ,,Troia" mai fac parte Dido si Enea de Purcell, opera Troienii de Berlioz dupa Vergiliu, opera Ulisse de. Luigi Dallapicola, opera Elektra de Richard Strause.

Sunt apoi personajele legendelor antice precluate de scriitori si compozitori, cum este figura lui Orfeu personaj din ,,Metamorfozele" lui Ovidiu, cantat de Monteverdi dar si de Ghorghe Dumitrescu, precum tragica poveste a indragostitilor Orfeu si Euridice de Gluck dar si de Ernst Krenek, Antigona preluata de Sofocle in tragedia ce a facut apoi obiectul operelor de Gluck, Honegger Carl Orff, Gheorghe Dumitrescu, Violeta Dinescu si inca 17 compozitori aproape necunoscuti precum si in poemul simfonic Orfeu de Liszt. Orfeu este prezernt si in baletele Orfeu de Stravinski, sau Valul lui Orfeu, opera experimentala scrisa foarte modern de Pierre Henry impreuna cu Pierre Schaeffer. Prometeu, cel care a daruit focul oamenilor si a fost condamnat de zei sa fie mancat de vulturi, personaj cu implicatii morale si filosofice, este eroul din poemele simfonice Phaeton de Saint Saёns si Prometeu de Liszt, cam uitatul balet cu cor Fapturile lui Prometeu de Beethoven si in operele ce-i poarta numele de Doru Popovici dupa Victor Eftimiu iar Skriabin i-a dedicat Simfonia a 3-a intitulata Prometeu, sau poemul focului. El a mai facut obiectul operelor omonime de Carl Orff, Gheorghe Dumitrescu si de compozitorul german din Transilvania Rudolf Wagner Regeny care a folosit textul tragediei lui Eschil. Foarte interesanta este opera Prometeu de Luigi Nono in care sunt prezentate toate variantele inspirate de mitul lui Prometeu de Hesiod scrise de Esvis, Pimndar, Goethe, Nitsche si Hölderlin.

Figura lui Oedip a atras multi compozitori si pe primul loc se afla grandioasa opera Oedip de George Enescu. Apoi sunt de consemnat Oedip rege de Stravinski, Oedip la Colona de Franck Martin, Edipa Re de Leoncavallo, Tiranul Oedip de Carl Orff si cu acelasi titlu opera de Hans Werner Henze, apoi baletul electronic Oedip rege de Bruno Maderna, Oedipus, colaj pentru muzica progresiva si rock de Corneliu Cezar si opera de camera de Cornel Taranu intitulata Oreste-Oedip pune fata-n fata doua personaje semnificative ale mitologiei grecesti.

Sunt multe lucrari muzicale, mai ales opere, care au ca subiect alte figuri ale mitologiei precum Castor si Polux de Rameau, Acis si Galathea din ,,Metamorfozele" lui Ovidiu de Händl si de Lully, tot din ,,Metamorfoze" Echo si Narcis de Gluck, Rapirea Europei de Darius Milhaud si Venus si Adonis de H.W.Henze. Exista frumoase poeme simfonice care au alte personaje mitologice ca subiect. Asa sunt cele ale lui Saint-Saëns Varteinita Omfalei si Tineretea lui Hercule intinsul poem cu cor Psyché de César Franck baletul Daphnis si Chloé de Ravel cu suitele extrase din el, baletul Pygmalion de Jean-Philippe Rameau si o figura importanta a mitologiei grecesti Persefona este eroina oratoriului pentru recitator, cor si orchestra de Stravinski. Adaug poemele simfonice Marsyas de Alfonso Castaldi, Didona si Acteon de Alfred Alessandrescu, Vrajile Armidei si Narcis de Ion Nonna - Ottescu.

Mitologia finica face obiectul unei culegeri de poeme epice folclorice compilate si editate de poetul Elias Lönnrot si editata in 1835 sub numele de Kalevala. Personajele descrise si intamplarie relatate l-au inspirat pe Jean Sibelius pentru crearea unor poeme simfonice din care razbate atmosfera atat de insingurata si misterioasa a peisajului finlandez populat de personaje precum Kulervo, Tapiola, Leminkäinen si Rakastava precum si pe compozitorul roman Eduard Terényi care a compus o opera intr-un act cu titlul Kalevala.

Mitologia scandinava, a Edelor, a dus la crearea celui mai grandios edificiu sonor al tuturor timpurilor, tetralogia de opere Inelul Niebelungului (incorect denumit al Niebelungilor) de Richard Wagner care cuprinde operele Aurul Rinului, Walkyria, Siegfried si Amurgul zeilor dominate de figurile emblematice ale marelui zeu Wotan si al eroului Siegfried .

Din mitologia daco-getilor descinde figura lui Zamolxe, prinsa in opera lui Liviu Glodeanu dupa un poem de Lucian Blaga. Frumoase poeme simfonice pe teme mitologice au scris si compozitorii romani, ca de exemplu Marsyas de Alfonso Castaldi, (personaj dupa care s-a inspirat si Luigi Dallapicola pentru muzica unui balet), apoi Didona si Acteon de Alfred Alessandrescu, Vrajile Armidei si Narcis de Ion Nonna - Ottescu.

Legende si povestiri

O larga sursa de inspiratie pentru muzica o constituie legendele, transpunerea lor fiind adesea necesara deoarece baza lor ideatica primara este greu accesibila (carti rar editate sau epuizate) sau nici nu exista (legendele transmise oral). Richard Wagner a dat o versiune moderna a unor legende celebre, cea a Cavalerilor mesei rotunde in operele Parsifal si Lohengrin, cea a damnatului marinar sa rataceasca perpetuu pe mari Olandezul zburator, precum si cea a eternilor indragostiti Tristan si Isolda. Din legende sunt inspirate poemele simfonice ale lui César Franck Vanatorul blestemat si Les Djinns apoi poemele simfonicc Tamara de Mili Balakirev si legenda orasului Ys, din fata coastei bretone scufundat in apele oceanului, dupa care Eduard Lalo a scris opera Regele Ysului iar Debussy un mult cantat preludiu pentru pian Catedrala scufundata. O alta legenda, dar bazata pe un fapt istoric si transformata intr-un poem de poetul danez Peter Iacobson, este cantata Gurrelieder de Arnold Schönberg, lucrare revolutionara din punct de vedere al scrierii muzicale. Cel mai cantat poem simfonic a lui Richard Strauss este Till Eugenspiegel, in care descrie cu umor farsele unui personaj din Evul Mediu ce a facut si obiectul romanului lui Charles de Coster. Si tot Strauss a reluat intr-un poem simfonic un alt personaj legendar celebru de provenienta spaniola, Don Juan, care si-a castigat statut literar prin poetul Tirso de Molina pentru a fi preluat de diferiti sciitori si compozitori. El este eroul baletului cu acest nume a lui Gluck, dar mai ales al extraordinarei si indragitei opere a lui Mozart, Don Giovanni dupa piesa lui Molière. Personajul este si eroul operei lui Cornel Taranu Secretul lui Don Giovanni unde marele cuceritor legendar este mai mult un simbol. Si tot un personaj legendar, aproape un simbol, este si doctorul Faust, pe care Goethe l-a popularizat cu drama lui despre care a fost voba mai inaite. O legenda veche germana sta la baza celebrului balet al lui Ceaikovski iar o veche legenda egipteana l-a inspirit pe Debussy sa scrie muzica baletului Khama, Stravinski a realizat dupa vechi povestiri rusesi opera Vulpea iar Corneliu Cezar piesa Taaroa dupa un mit Tahitian tradus de Lucian Blaga. O fabula a scriitorului german Wilhelm Hauff l-a determinat pe Henze sa scrie opera Tanarul lord.

Din muzica romaneasca amintesc legenda lui Pintea Viteazul care sta la baza cantatelor de Mansi Barberis si Nicolae Brandus, a poemului simfonic de Liviu Glodeanu, precum si legenda mesterului creator al Manastirii Curtea de Arges, Manole, prezent in opera lui Alfonso Castaldi, Mesterul Manole dar si intr-un poem simfonic de Felicia Donceanu si in opera-oratoriu de Sigismund Toduta dupa Lucian Blaga. Un alt peronaj popular este Pacala, eroul operei cu acest nume de Sabin Dragoi, haiducul Pana Lesnea Rusalim a facut subiectul unei opere de Paul Constantinescu pe un libret de Victor Eftimiu. Alta figura legendara Toma Alimos este eroul unei balade simfoniuce de Dan Constantinesu.

Basmele

O alta sursa de inspiratie pentru muzica sunt basmele ce stau la baza a numeroase lucrari (opere, balete, piese simfonice) ilustrarea lor sonora eliminand practic lectura imortalizata de ele. Basmele au doua proveniente : unele sunt mosteniri, uneori ances-trale, transmise pe cale orala, populara, pana au fost consemnate in scris, de autori necunoscuti, exemplul cel mai graitor fiind "O mie si una de nopti" de origina orientala. A doua categorie o reprezinta basmele vechi preluate de scriitori care le-a povestit cu talentul lor exemplu fiind cele ale fratilor Grimm sau sunt chiar inventii ale lor. La cele care au un autor bine definit este greu a stabili daca sunt preluari sau inventii personale, asa ca nu voi face o departajare stricta ci voi mentiona doar daca este certa origina lor populara. Incep cu povestirile din O mie si una de nopti dupa care a scris Carl Maria von Weber opera Abu Hassan iar Nino Rota opera Aladin si lampa minunata. Nikolai Rimski-Korsakov s-a inspirat pentru foarte cunoscuta si indragita suita orchestrala Seherazada. Tot acesta este si titlul ciclului de lieduri cu orchestra de Ravel. Un basm clasic este Cenusareasa a carui subiect se cunoaste inca din antichitatea greaca, dar se regaseste in scrieri chineze, japoneze si orientale dar sta, intr-o forma moderna, la baza operelor de Rossini, Massenet, si Frank Martin, prima aflandu-se in repertoriul multor teatre muzicale. Dupa un basm de Puskin Rimski Korsakov a scris opera Cocosul de aur iar Prokofiev este autorul amuzantului basm simfonic cu recitator Petrica si lupul. Tot cate un basm sta la baza baletelor Privighetoarea si Pasarea de foc de Igor Stravinski, din ultimul fiind extrasa o suita care se executa adesea.

Din noianul de basme transformate in opere mai amintesc Printesa adormita de Hans Werner Henze, o versiune de opera a baletului lui Ceaikovski, opera dupa basmul Luna de Carl Orff si opera Pinocchio dupa basmul lui Colodi de Corneliu Cezar

Hans Cristian Andersen a fost un prodigios autor de basme dupa care s-au inspirat multi compozitori. Dvořák s-a inspirat pentru opera Rusalka iar Carl Orff a scris dupa basmul "Hainele noi ale imparatului" opera Astatuli, Ceaikovski opera Iolantha dupa basmul omonim, Stravinski opera Privighetoarea si baletul Surasul zanei dupa basmul "Fecioara gheturilor" iar Liana Alexandra a scris in maniera minalist-repetitiva opera Craiasa zapezii. Fratii Grimm sunt autorii basmelor Motanul incaltat si Alba ca zapada dupa care Cornel Trailescu a scris opere pentru copii, din ultima fiind extrasa si o suita simfonica, basmul Scufita rosie i-a inspirat pe Boildieu sa scrie o opera si pe Liviu Comes un balet. Basmul Cenusereasa, scris de fratii Grim si Charles Peraullt a fost transpus in opera de Rossini si in balet de Prokofiev. Cel mai iubit de copii este basmul Hänsel si Gretel transpus in opera de Engelbert Humperdinck, iar Carl Orff opera Isteata. Scriitorul italian Carlo Gozzi este autorul scrierilor dupa care Puccini a realizat magnifica opera Turandot, Richard Wagner opera Zanele, Hans Werner Henze opera Regele cerb iar Prokofiev muzica Dragostea celor trei portocale. Dupa scrierile cunoscutului autor de basme, Charles Parrault Ravel a scris piesa orchestrala Mama mea gasca, Ceaikovski muzica celebrului balet, Frumoasa adormita din padurea (cunoscuta cu titlul complet eronat de "Frumoasa din padurea adormita" de parca padurea ar fi adormita !) iar un alt basm celebru de Perrault, Motanul incaltat, a facut obiectul operei lui Cornel Trailescu.

E.T.H. Hoffmann este autorul celui de al treilea basm facut celebru prin baletul lui Ceaikovski Spargatorul de nuci. Dupa basmul lui Ion Creanga Capra cu trei iezi Alexandru Zirra a scris o opera Piticul.

Din folclorul romanesc Gheorghe Dumitrescu a realizat opera Fat Frumos si din aceiasi sursa populara Max Eisikovici a compus opera Povestea tapului.

Religia

Religia este o alta sursa de inspiratie. Pentru cea catolica si protestanta Johann Sebastian Bach este cel mai celebru prin oratoriile cu texte preluate direct din evangheliile biblice (Patimile dupa Ioan si Patimile dupa Matei), apoi Händel (oratoriul Messia) Haydn oratoriul Creatiune si Kryzsztof Penderecki oratoriul Patimile dupa Marcu. Sunt apoi numeroase oratorii care relateaza evenimente biblice cum sunt oratoriul Copilaria lui Isus de Johan Friedrich Bach si tot cu acelas titlu oratoriul de Brahms si splendidul oratoriu (denumit in mod nepotrivit de autor poem simfonic) Mantuirea (Rédamption) de César Frank. La ele trebuie adaugat un numar impresionant de mise, imnuri si psalmi. Pentru religia ortodoxa sunt semnificative oratoriile lui Paul Constatinescu (Nasterea Domnului si Patimile si Invierea Domnului) iar pentru religia ebraica Ernest Bloch a compus mai multe rugaciuni si suite (Baal Schem si Serviciul sacru) iar Max Bruch rugaciunea pentru absolvirea pacatelor Kol Nidrei.

Muzica sacra este o constanta a devenirii artei muzicale, in miezul ei aflandu-se omul si relatia lui cu divinitatea. Multi compozitori au fost atrasi de textul pentru morti ,,Missa da Requiem" compunand Recvieme, intre care citez : emotionantul recviem de Mozart, cel foarte melodios si operistic de Verdi, cu pasaje amintind de colinde romanesti, cel somptuos de Fauré, grandiosul recviem de Berlioz, Un recviemul german, primul recviem scris in alta limba decat latina si mai modernele si dramaticile recvieme de Respighi si Simfonia da Requiem de Britten si tot de el parabola bisericeasca Fiul risipitor. Dintre cele mai extraordinare creatii pe teme religioase sunt si oratoriile Missa solemnis si Iisus pe Muntele Maslinilor de Beethoven precum si Ultimele sapte cuvinte ale lui Iisus pe cruce de Haydn, oratoriul Fericirile (Les béatitudes) de César Franck si rugaciunile de seara Vecerniile de Rachmaninov. Consecinte ale celui de al Doilea Razboi Mondial au lasat urme adanci in muzica universala. Asa sunt Recviemul de razboi de Britten, Recviemul poloneez de Penderecki, Recviemul berlinez de Kurt Weil si poate cea mai impresionanta pagina comemorativa este Threni pentru victimele de la Hiroshima pentru 52 instrumente cu corzi de Penderecki.

In afara muzicii sacre, cuprinzand chiar texte din Biblie, intamplari relatate in ea au stat si la baza unor lucrari, cum este opera Salomeea de Richard Strauss dupa piesa lui Oskar Wilde, poveste ce a dus si la impresionanta suita pentru orchestra Tragedia Salomeii de Florent Schmitt si a baletelor Herodiada de Jules Massenet si de Paul Hindemith dupa Mallarmé, apoi dramatica opera Samson si Dalila de Saint-Säens, opera Nabucco de Verdi, opera Moise si Aron de Arnold Schönberg si impresionantul oratoriu Visul lui Gerontiu de Edward Elgar. Inspirate din Biblie sunt suitele orchestrale cu violoncel obligat Shelomo si Voci in deser (dupa Vechiul testament) de Ernst Bloch, oratoriile Punerea in mormant a lui Isus si Invierea lui Isus de Krzysztof Penderecki. Din textul biblic ,,Cantarea cantarilor" compozitorul rus Rodion Scedrin a scris opera Sulamita iar Arthur Honegger un balet. Tot de inspiratie religioasa sunt misterul-oratoriu Martirul Sfantului Sebastian de Debbusy dupa Gabrielle d'Annuzio, dramatica opera Dialogul carmelitelor de Francis Poulenc pe textul piesei lui Paul Claudel, trilogia sacra Mors et vita de Charles Gounod, Simfonia a 3-a - Liturgica de Honegger opera lui Rossini Moise im Egipt inspirat din ,,Exodul" din Vechiul Testament iar muzica lui Richard Straus sta la baza baletului Legenda lui Iosif. Inchei cu prezentarea unui personaj biblic, Belsezar (sau Belshazzar, Baltazar), ultimul rege al Babilonului care este eroul unei opere intitulata chiar Belsazar de Georg Philipp Telemann, a unui oratoriu de Handl si al unei suite de concert Ospatul lui Belshazzar, ce evoca melodios si misterios Orientul Apropiat, de Jean Sibelius. Nu cu intentia de a comite o blasfemie dar din dorinta de a arata ca religia este prezenta in toate timpurile si la toate generatiile, amintesc musicalul Jesus Christ Superstar de compozitorul englez Lloyd Webern, in care se dovedeste ca uriasele personalitati ale istoriei pot fi prezentate si preamarite in orice tip de muzica, daca este scrisa cu respect si fervoare. In muzica romaneasca gasim oratoriul David si Goliath de Dimitrie Cuclin, opera Ion Botezatorul de Constantin Bobescu dupa piesa lui Sudermann, opera Iona de Anatol Vieru dupa tragedia lui Marin Sorescu cu vadita incarcatura politica anticomunista, Recviemul de Stefan Niculescu si nu pe ultimul loc, impresionanta Missa da Requiemul inchinata de Serban Nichifor eroilor morti in revolutia romana din 1989.

Istoria

Cu istoria iesim din domeniul fictiunii si ajungem in domeniul realitatii ilustrata de muzica. Evenimentele trecute si chiar traite au fost un izvor nesecat pentru compozitori. Ei au prins desfasurarea lor nemijlocit, si le-au redat ca naratiune sau pentru a face pe ascultatori sa le inteleaga mai bine. Pentru primul aspect ne stau la indemana zeci de opere, piese simfonice si balete. Iata cateva exemple aranjate dupa apartenenta compozitorilor la o perioada muzicala. Din perioada baroca operele Alessandro si Iulius Cesar de Händel, din cea romantica cantata Moartea Cleopatrei, operele Lombarzii, Atilla, si Batalia de la Legnano de Verdi, opera Boris Godunov de Modest Musorgski dupa drama lui Puskin, opera Cneazul Igor de Aleksandr Borodin dupa poemul epic rus din secolul al XII-lea, rapsodia Taras Bulba de Leos Janáček dupa romanul lui Gogol iar din cea moderna cantata Aleksandr Nevski de Prokofiev, opera Carol Quintul de Ernst Krenek (prima opera scrisa integral in tehnica dodecafonica), oratoriul Ioana pe rug de Arthur Honegger dupa drama lui Paul Claudel.

Din muzica romaneasca de amintit operele Ion Voda cel Cumpli dupa drama lui Laurentiu Fulga, Decebal si oratoriul Tudor Vladimirescu de Gheorghe Dumitrescu, opera-mister Constantin Brancoveanu de Sabin Dragoi dupa Acatistul Sf. Dimitrie cel Nou-Basarab, opera Petru Rares dupa nuvela lui Nicu Gane, opera Alexandru Lapusneanu de Alexandru Zirra dupa nuvela lui Costache Negruzzi, opera Decebal de Gheorghe Dumitrescu si opera Ecaterina Teodoroiu de Emil Lerescu.

Nu numai intre lucrarile simfonice si vocal-simfonice ci si in cele pur orchestrale gasim piese ce evoca momente istorice. De exemplu poemele simfonice Batalia hunilor si Mazeppa de Liszt, trilogia pentru orchestra Wallenstein de Vincent d'Indy, Uvertura 1812 de Ceaikovski, baletul Spartacus de Aram Haciaturian, rapsodia Taras Bulba de Leos Janáček, poemul simfonic Tabara lui Wallenstein dupa Schiller de Smetana. Din istoria romaneasca semnalez suita simfonica Mihai Viteazul de Tiberiu Olah extrasa din banda sonora a filmului omonim, opera de Gheorghe Dumitrescu si cantatele Mihai Viteazul de Nicolae Brandus dar si de Grigore Nica. Inspirat din istoria romanilor Mircea Chiriac a scris muzica unuii balet ce-l evoca pe Iancu Jianu.

Dar nu evenimentele istorice descrise muzical ulterior sunt cele mai interesante ci piesele scrise de contemporanii acestora care fascineaza prin atmosfera pe care o degaja si ne face sa traim un anumit rastimp semnificativ pentru o epoca, pentru o anumita societate. Muzica baroca si partial cea clasica ilustreaza bine saloanele nobililor fara griji, eleganti, dansand menuet sau cadril, fara sa se sinchiseasca de mersul lumii. Georg Philipp Telemann este un exemplu, ciclurile intitulate Tafelmusik aratand ca piesele componente erau menite sa incante pe mesenii unor ospete bogate. Haydn si in buna masura Mozart sunt cantaretii saloanelor regilor, printilor si a protipendadei timpului pe care o incanta cu gratiozitati si reverente elegante si muzica lor ne face sa simtim aceasta ambianta. Revolutia franceza a schimbat mersul lumii si secolul al XIX-lea a vazut desteptarea popoarelor. Beethoven a fost cel care s-a ridicat din complacerea si beatitudinea nobiliara, fiind prima constiinta a poporului. Simfoniile lui, mai ales a III-a si a V-a, au fost adevarate semnale revolutionare, chiar daca nu la lupta deschisa, sociala, dar in ori ce caz la una interna, de luare act de catre om a valorii propriei fiinte. Dar el a descris si evenimente contemporane, cum este Victoria lui Wellington.

Aproape tot secolul al XIX-lea a generat o muzica ce nu a mai fost superficiala ci coborata in adancul fiintei, dezvaluind drame, tumulturi, suferinte. Asa s-a nascut romantismul si chintesenta lui nu poate fi mai bine intuita decat prin muzica. Ea ilustreaza pe de-o parte latura tragica, sfasietoare, plina de contradictii dar si de aspiratii spre puritate si inaltime, iar pe de cealalta parte, latura duioasa, a iubirii, a impacarii dar si a durerii dulci, ce este parca un freamat, un falfait ce picura stropi amari in inima. Romanticii puternici ilustreaza ipostaza luptatoare: Berlioz, Brahms, Schumann, Mendelssohn, Ceaikovski si ceilalti multi, iar pe a doua, romanticii tristi pana la disperare: Chopin si Schubert. Nici poetii, nici artistii plastici nu pot reda sintetic romantismul devizei Sturm und Drang cum o face muzica.

Secolul al XX-lea a fost mult mai complex, mai turmentat si el a adus nesiguranta in lume si in oameni. Inaintea primului razboi mondial mirosul prafului de pusca era in aer datorita antagonismului militar dintre puterile centrale si cele aliate. El a fost simtit de scriitori, artisti dar mai ales de muzicieni, care cu totii au lansat un nou curent cultural, expresionismul, forma de manifestare a unui dezechilibru in lume, a unei psihoze destructive, de scoatere din strafundurile fiintei umane a magmei frustarilor, nemultumirilor, a luciditatii in fata inevitabilului. Scoala de la Viena, in frunte cu Arnold Schönberg si discipolii sai Alban Berg si Anton Webern au facut un pas mai departe trecand la atonalism, apoi la dodecafonism, destramand toate normele statuate inca de preclasici, creand o muzica plina de angoase, de disolutie, de nihilism. Ajunge sa asculti cele Cinci piese pentru orchestra de Schönberg sau Simfonia pentru orchestra de camera de Alban Berg si te patrunde frica pentru ce va veni. Apoi, in perioada interbelica tensiunile s-au acumulat din nou, acum datorita celor doua ideologii criminale, pe de-o parte cea de dreapta a fascistilor, a nazistilor si a emulilor nationali (de ex. legionarii), pe de alta parte cea de stanga, a comunistilor, ce au dus ambele la oprimari si decimarea unor intregi populatii. Confruntarea acestora cu fortele democrate era inevitabila si s-a soldat cu al Doilea Razboi Mondial, cel mai devastator din istoria omenirii. Muzica perioadei interbelice reda in buna masura spaima latenta si teroarea ce a bantuit Europa, si ajunge sa citez un singur nume reprezentativ, Béla Bartók. Razboiul insasi a fost ilustrat muzical de compozitori precum Sostakovici (Simfonia a VII-a), Arnold Schönberg (Un supravietuitor din Varsovia) sau Bohuslav Martinǔ (Memorial pentru Lidice).

A doua jumatate a secolului al XX-lea este greu de definit sintetic, si ca istorie si ca reflex in cultura, respectiv in muzica. Am putea spune ca el aduce dezordine, ruperea tuturor barierelor, incercari disperate de revenire pe drumul cel bun, si ar fi greu de gasit elemente definitorii. Explicatiile sunt multiple: poate supraindustrializarea, perfec-tionarea tehnica, lipsa de comunicare, exacerbarea luptei sociale si cea pentru libertate si independenta a unor popoare si a luptei de dominare a lumii precum si deteriorarea conditiilor de mediu ce ameninta viitorul omenirii. Ce se poate spune este faptul ca muzicienii au participat punctual, marcand evenimentele importante politic, precum Paul Dessau cu recviemul dedicat luptatorului congolez Lumumba tot el cu o piesa pentru pian Guernica (orasul distrus ca represalii in timpul razboiulu civil din Spania) precum si omagiul adus in opera Einstein celui mai mare savant al tuturor timpurilor. Pe aceiasi linie consemnez pe Alfred Schnittke cu oratoriul Nagasaki, pe John Adams cu piesa Nixon in China, pe Darius Milhaud cu Omorarea unui mare sef de stat -In memoria lui John F. Kennedy pe Serban Nichifor cu Missa da Requiem inchinata eroilor Revolutiei romane din 1989. Compozitorii au fost totdeauna in actualitate cu evenimentele, marturie ne stau Dinu Petrescu cu muzica pentru banda magnetica Apollo XI, Anatol Vieru cu Simfonia a II-a - La un cutremur si piesa Anul soarelui calm sau abordarea unei probleme arzatoare in zilele noastre, protectia mediului, cum a facut germanul Hans-Jürgen von Bose in opera Greenpeace.

Poate ca tot ca marturii muzicale istorice sunt si imnurile nationale ale diverselor popoare ce reflecta anumite evenimente sau ambiante istorice : Marseilleza, cantul de lupta al revolutionarilor francezi din 1789, cu versurile si muzica lui Rouget de Lisle, sau imnul britanic Got Save the King, (sau dupa caz, The Queen) de autori necunoscuti dar care a inspirat apoi pe numerosi compozitori ca de exemplu Beethoven care a scris variatii pentru pian, sau imnul Statelor Unite The Star Spanglad Banner dupa un popular cantec de pahar englezesc, preluat de compozitorul american John Stafford Smith la care Francis Scott Berry a adaugat versurile. Cu imnul Germaniei este o poveste mai lunga. Haydn a scris un imn pentru Imperiul austriac Gott erhalte Franz den Kaiser, apoi l-a oferit si Prusiei unde a devenit Heil der im Siegerkreutz, cu versurile poetului A.H.Hoffmann von Fallersleben, care incepe cu versul Deuchland, Deuschland über alles, über alles in der Wel (Germanie, Germanie peste totul in lume). El a fost preluat de Germania nazista, dar numai prima strofa, si este folosit si acum ca melodie, dar numai cu strofa a treia si se numeste Dass Lied der Deutschen. Mai cunoscut pentru nazisti a fost insa un alt imn Horst Wessel Lied - Die Fahne hoch. Italienii au ca imn Giovinezza, datand de la inceputul secolului al XX-le si s-a perpetuat, cu cuvintele schimbate, in timpul fascismului dar si acum, iarasi cu alt text si are titlul Fratelli d'Italia. Alt imn care a cunoscut o voga extraordinara, fiind cantat in marile limbi ale lumii, este Internationala, ce marcheaza un moment important, dar trist al istoriei, comunismul. Noi Romanii am avut incepand din 1884 ca imn national Traiasca regele cu versurile lui Vasile Alecsandri si muzica de Eduard Hübsch iar dupa instaurarea republicii au fost trei imnuri carer reflecta evolutia comunismului la noi (Zdrobite catuse, Te slavim Romanie, Trei culori) iar dupa eliberarea de teroarea comunista, imnul national este Desteapta-te romane, versurile de Ciprian Porumbescu si muzica atribuita lui Anton Pann. Si peste toate, desigur, Oda bucuriei imnul Natiunilor Unite ale Europei, din Simfonia a 9-a a lui Beethoven cu versurile lui Schiller.

Desigur, reflectarea istoriei in muzica formeza un larg capitol din care am prins doar cateva aspecte. Dar nu pot incheia acest capitol fara a prinde alte doua aspecte specifice timpului nostru pe langa care compozitorii nu au ramas insensibili. Este vorba de performantele tehnice si de sport.

MUZICA TE AJUTA SA CUNOSTI UNELE FATETE ALE LUMII ACTUALE

Tehnica

Cu avansurile ei rapide din secolul al XX-lea tehnica a dus, pe de o parte, la imbogatirea paletei orchestrale cu noi mijloace de exprimare electromagnetice si electronice, dar a fost si motiv de inspiratie pentru compozitori, aspect pe care vreau sa-l ilustrez cu cateva exemple. Miscarea simfonica a lui Arthur Honegger Pacific 231 a starnit uimire in anul 1924 cand a fost lansata fiind primul omagiu muzical adus tehnicii, respectiv locomotivei. O performanta tehnica dar si umana a fost primul zbor transatlantic al lui Lindbergh din 1927 preamarit de Kurt Weill intr-o cantata pentru bariton si orchestra intitulata chiar Zborul lui Lindbergh. Karlheinz Stockhausen a scris Cvartetul helicopterul, Ferdé Grofe suita Rotile iar compozitorul american Laurie Anderson amuzanta piesa, foarte onomatopeica, Masina de scris. Tot amuzant este si cantecul Aeroplanul dupa versurile lui Toparceaunu de Anatol Vieru si reamintesc piesa Apollo XI de Dinu Petrescu. Cred ca supremul omagiu adus tehnicii este piesa orchestrala Spitfire de William Walton, preludiu si fuga intru gloria celebrului avion de lupta britanic din timpul Celui de al doilea Razboi Mondial.

Sportul

Desi nascut in antichitate, sportul a fost uitat doua milenii pentru a se impune cu toata vigoarea in secolul al XX-lea. Lui i-a dedicat Honegger piesa Rugby si baletul Patinoarul (The skating Rink) iar compozitorul roman Filip Lazar, ,,muzica pentru orchestra" Ringul - o runda de patru minute Debussy are in baletul ,,Jocuri" un numar care ilustreaza o partida de Tenis. Mai generos cu sporturile a fost compozitorul francez Erik Satie care in ciclul de compozitii pentru pian Sport si divertisment a inclus urmatoarele sporturi : Vanatoarea, Pescuitul, Iahtingul, Golful, Alergarile si Tenisul. Si tot in cadrul sportului incadram si vesela uvertura Patinatorii de Emil Waldteufel. In suita "Imagini bucurestene", Pascal Bentoiu are o piesa Stadion si pentru ca suntem la romani amintesc si Uvertura sportiva Juventus de Paul Constantinescu si Imnul olimpic de Achim Stoia pentru olimpiada din 1932. Pentru olimpiada de la Berlin din 1936 Richard Strauss a scris Imnul olimpic pentru cor si orchestra, dar si Werner Egk Muzica festiva olimpica. Este ciudat ca inca nimeni nu s-a gasit, dupa cat stiu eu, sa preamareasca schiul si mai ales fotbalul. In schimb echitatia este prezenta in muzica, cel putin sub forma ei mai salbateca, domolirea de cai naravasi de catre cowboy. Competitia este descrisa plastic si foarte muzical in lucrarea Rodeo de Aaron Copland.

Chiar daca vanatoarea nu face obiectul unor piese dedicate sportului, desi este fara indoiala un sport, este evocata in fragmente din anumite opusuri. In Simfonia in re major de Carl Stamitz ea nu prea este evidenta iar in partea a treia din marele poem "Gurrelieder" de Schönberg, denumita Vanatoarea salbateca, ea reiese mai mult din textul cantat decat din muzica. In schimb, in prestoul din Simfonia nr.73 de Joseph Haydn intitulata "Vanatoarea" este in mod evident ilustrarea unei vanatori cu haitasi, cu muzica alerta, trambitatul cornurilor si goana cailor. Sunetul cornilor evoca cel mai bine o vanatoare, cum este in Concertul pentru corn si orchestra de Mozart, in suita "Castelana" de Enescu in care se aud in partea a doua, ea intitulandu-seVanatoarea, sau in Simfonia Alpilor de Richard Strauss, iar inceputul si finalul partii a treia din Simfonia a 4-a de Bruckner au la baza un tuti de corni, evident inspirat de o partida de vanatoare. Legatura declarata cu vanatoarea, sau mai bine zis cu un vanator, este cornul "de vanatoare" al marelui erou Siegfried din Tetralogia lui Wagner Inelul Niebelungului si care il simbolizeaza in operele Siegfried si Amurgul zeilor. In ciclul pentru pian ,,Anotimpurile" Ceaikovski dedica cate o parte fiecarei luni a anului, Septembrie fiind intitulata Vanatoarea, dar muzica nu prea este ilustrativa. Legat de vanatoare este poemul simfonic a lui César Franck Vanatorul blestemat si opera Braconierul de Lorzing. Felicia Donceanu ne spune Povesti vanatoresti in partea a patra a suitei simfonice "Piatra Craiului" iar Wilhelm Berger ne amuza, plecand La vanatoare, condusi de George Toparceanu intr-un ciclu de lieduri. Tot un lied dupa Toparceanu este si La vanatoare de Mansi Barberis, amplificat intr-o balada pentru bariton si ochestra.

Omul

Dupa ce am analizat mai sus diferitele modalitati de exprimare ale omului prin creatiile sale si derulare istorica, ne putem intreba unde este omul ca entitate fizica ? El este prezent ca atare in lucrari muzicale ce ne fac sa-l intelegem mai bine, ca fiinta si ca devenire. In primul rand tipurile umane sunt bine prinse de compozitorul danez Carl Nielsen in Simfonia a II-a - Cele patru temperamente cu partile ,,Allegro collerico", ,,Allegro comodo e flematico", ,,Andante malincolico" si ,,Allegro sanguinosa", titlurile partilor dispensandu-ne sa le comentam. Acelas subiect, Cele patru temperamente l-a abordat si Paul Hindemith intr-o piesa pentru pian si orchestra.

In ce priveste viata omului, Franz Liszt ne-o descrie in poemul simfonic Din leagan la mormant, titlul spunand de asemenea totul. Aceiasi idee o dezvolta tot Liszt in poemul simfonic Preludiile ce ilustreaza poezia omonima a poetului francez Lamartine, care spune ca viata nu este decat o insirare de preludii ale mortii (beatitudine, dragoste, lupta). Tot o depanare a vietii se gaseste si in poemul simfonic al lui Richard Strauss O viata de erou in care se descrie viata omului cu lupte, iubiri, victorii si resemnare finala si tot el deapana ceva din viata intima familiara in Simfonia domestica. Compozitorul suedez Hilding Rosenberg a depanat in Simfonia a III - Cele patru varste ale omului (1951) pe baza unui text extras din romanul lui Romain Rolland "Jean Christophe". Tot parcurgerea vietii omului descrie si compozitorul englez Arthur Bliss in baletul intitulat Adam Zero. Numele insasi vrea sa spuna ca povestea se potriveste omului in general, ea incepand cu primavara (nasterea, dragostea, casatoria, ajungerea la putere), venirea verii (maturitatea), apropierea toamnei (batranetea) si apoi a iernii (dansul cu moartea), impresionanta desfasurare terminandu-se cu o fanfara care vrea, probabil, sa semnifice eternitatea spiritului.