 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
RADU PREDA
Jurnal
cu
PETRE Tutea
Ma intreb cum se poate explica indrazneala de a pune cuvintul meu alaturi de cel al lui Tutea; atunci cind, locuind zi si noapte cu el, primeam zi si noapte raspunsuri, intrebarile nu au avut timp sa se construiasca. Atunci erau fundamentale raspunsurile, pentru ca ele nu veneau atit la intrebarile mele, cit la cele ale lui Tutea; de aici si impresia de monolog pe care mi‑o trezeau uneori. O data cu trecerea timpului, Tutea a ramas in constiinta mea ca un raspuns - si am simtit nevoia intrebarii. Iar paginile care urmeaza, chiar daca nu sint citeodata deloc interogative, nu reprezinta altceva decit intrebarile ce au crescut in umbra unui raspuns infinit.
Sint
in trenul care ma duce spre Tirgu‑Neamt, punct de plecare spre
minastirile din zona. Ii cer unui domn din compartiment o gazeta; aflu acolo un
interviu cu Petre Tutea . Biletele la control! Ma scotocesc prin buzunare . Revin
la interviu. Nu aveti un loc si pentru mine, maica? O batrina, cu un cos mare,
impletit, sta in
Trenul merge agale, oprind in fiecare statie. E ca un interviu . Garile sint mereu curate, rezistente, din caramida; intrebarile sint la fel: precise, fara ezitari; raspunsurile sint insa largi, zburdalnice. Trecem pe linga cimitire si biserici. Imi aduc aminte de ce spunea acel Petre Tutea. Cine o fi? Nu‑mi amintesc sa fi auzit vreodata de numele lui . Dealurile sint acum impadurite. Ne apropiem de munti. La o statie, vad cum se schimba locomotiva. Trecem iarasi pe linga case, curti, cimitire, biserici . Cred ca asa intra si ideea in om: mai intii locomotiva, pufaind si cu zgomote naravase; vin argumentele, bizareriile - compartimentele cu doamne si palarii; gingasiile - copii jucindu‑se de‑a baba‑oarba printre banchete; si, la urma de tot, vine partea aceea dintr‑o idee pe care nu o vei stapini niciodata, dar pe care trebuie sa o dai mai departe, altora, care o asteapta: vagonul cu colete postale .
Asa am aflat eu de existenta lui Petre Tutea. si mai tirziu, cind locuiam impreuna, i‑am povestit intimplarea asta. A ris. «Draga Radule, ma consolez ca ai auzit de mine citindu‑ma. Multi vin la mine fara sa stie nimic. Da' stii ce greu e sa‑ti faci mereu prezentarea?! Dar de acum mi‑o faci tu, nu?» si chiar am incercat sa o fac: prin gazete, desigur. Iar acum, incercind poate mai mult decit o prezentare, fac lucrul acesta sperind sa semene cu un tren: pufaind, tirind dupa sine bizarerii si gingasii, dar avind la urma de tot un pachet pentru fiecare, un plus fara de care orice tren isi pierde ratiunea umblatoare. - Printre dealuri, curti, cimitire, biserici .
Tutea a implinit astazi 88 de ani. Nu da importanta evenimentului, insa vin citiva tineri care incearca sa‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Virsta nu‑l bucura; virstele lumii da, insa nu a lui, care se simte din ce in ce mai depasit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezenta contemplativ‑meditativa. Dar cit de mult avea sa insemne aceasta prezenta .
- In tinerete ati fost director de studii in Ministerul Economiei Nationale si puteti spune ca aveati atunci o meserie. Astazi, la 88 de ani, ce meserie credeti ca aveti in cetatea romaneasca? Doar nu sinteti un pensionar .
- Daca exista o stiinta a natiunii, eu sint de meserie roman!
- Rezumind, viata v‑a fost impartita in doua perioade distincte: una de stinga, cind scriati articole induiosatoare si descriati soarta celor sarmani si «prosti», si una de dreapta, a nazuintelor nationale, cind v‑ati apropiat si de credinta.
- Uite, cu prostii m‑am lamurit. Eram odata cu Iancovescu, actorul. Vorbeam despre prosti. Prostii, zic, reprezinta ideea de repetitie goala: o iau totdeauna de la inceput. Sint invariabili ca orice lucru neinzestrat, nu au culoare. Dar Iancovescu imi spune: «Prostii sint foarte variabili. Eu am un prieten - si de cite ori il intilnesc e mult mai prost decit il stiam.»
- Cum ati facut trecerea de la ateism la credinta?
- Nu am fost ateu ca atare, nu am avut curajul asta, insa exista doua cai: calea omului si calea Domnului. Cea a omului e batatorita de filozofie, stiinte si tehnica. Pe calea Domnului, omul este insotit de rugaciune. Iar eu am mers multa vreme doar pe calea omului.
- De fapt, ca prima consecinta a acestei treceri, ati descoperit adevarata libertate .
- Evident. Singura zona in care actioneaza libertatea absoluta a lui Dumnezeu este ritualul crestin din Biserica. Acolo nu exista teroare, forta coercitiva, ci eliberare absoluta a omului de legile pamintului, carnii si spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decit pe Hristos. Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria.
- Ati avut momente cind prezenta lui Dumnezeu in viata dumneavoastra a fost evidenta?
- Ar fi o mare indrazneala sa afirm prezenta lui Dumnezeu in viata mea, dar si o mare bucurie sa spun ca am simtit aceasta prezenta.
- Daca politic trecerea de la stinga la dreapta a fost posibila fara prea mare durere, sub aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinta cred ca a avut un plus de tragedie.
- Sigur. Mi‑am dat seama ca singura definitie completa a omului este data de teologie: omul este fiinta religioasa. Filozofia si stiintele sint ancore in calea omului. Singura credinta este descoperitoarea caii adevarate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul ca nu am realizat in mine un mare teolog. In afara de teologie, se face onanie de prestigiu.
- Initial, ati plecat de la convingerea ca efortul cunoasterii e un efort strict individual. Nu aveati, atunci, nevoia unei invecinari transcendente.
- Nu te poti cunoaste singur. Cunoasterea vine numai prin revelatie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevar, cind spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Insa mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plasmuieste dar e incapabil sa primeasca.
- Credinta e un mod pur de a gindi?
- Intrebat fiind cum intelege gindirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamint pentru a fi sesizate senzorial si de prosti!
- Puritatea imprumuta ceva si din frumusete.
- Da. Bulgakov a fost intrebat de ce il iubeste pe Dumnezeu. Pentru ca a raspuns: «Dumnezeu este o frumusete crestina», a fost acuzat de erezie.
- In credinta, care este erezia dumneavoastra?
- Erezia mea e sistemul clasic. Mai precis: aspiratia catre sistem. Cind gindesc un sistem, ma pun pe lista de candidati la parlament. De fapt, raportul dintre om si teoria ideilor e de la subiect la absolut, deoarece ideile sint arhetipuri, modele nepieritoare si perfecte. Cind gindesc, nu gindesc cuvintele purtatoare de concepte, ca idei, ci gindesc in idei. Acum, am redefinit radical sistemul. L‑am increstinat!
- Erezia ar consta deci intr‑un preaplin de idei .
- Da.
- Ati trait si alte ispite in viata. Printre acestea, tensiunea dintre politic si economic v‑a preocupat multa vreme.
- Pai am fost in Ministerul Economiei Nationale . Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. stii cum vad eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar jos - negustorul, o rata care se uita la el.
- Perioada stingista din tinerete - am putea s‑o trecem si pe ea printre erezii?
- stiu eu? In vremea mea circula o vorba: daca cineva pina la treizeci de ani nu e democrat si de stinga, nu are inima; daca peste treizeci de ani nu e conservator si de dreapta, e timpit!
- Cum va apare imaginea lumii de astazi, la 88 de ani?
-
Eh . Societatea noastra de astazi este, evident, un turn al lui
-Drama de a fi om e de fapt drama de a urma cursul vietuirii acestuia, care culmineaza in moarte .
- Nu ma tem de moarte. Ma tem de insingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile si victoriile acestei tari, ma simt ca un par in mijlocul furtunii. Singura nadejde este ca, om cum sint, Dumnezeu ma iubeste si asa .
Vreme de mai mult de o luna, dialogul nostru a fost intrerupt; Tutea s‑a internat la Spitalul de Geriatrie nr. 1, iar eu la Spitalul Cantacuzino, pentru operatie de apendicita.
Inceputul invataturii prin invecinare s‑a petrecut in vara anului '90, cind, mergind cu un prieten la Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi‑a propus sa locuim impreuna, pentru a ne indogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cit din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa‑i dau eu, dar sint convins ca el mi‑a dat un ajutor de nesperat, punindu‑ma, printr‑o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns.
Stind impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.
Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cind acel «altcineva» nu mai venea, gindul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sint rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s‑a scurs lasind, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.
O zi calma. Ne‑am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pina cind l‑am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m‑au marcat, ce posibile modele cred ca sint demne de‑a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s‑a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gind si ginditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.
- Omul gindeste predicativ sau, mai precis, propozitional si sistemic. Cind este autonom, nu pune nici pe afirmatiile, nici pe negatiile lui pecetea originalitatii. Am spus odata ca originali sint numai idiotii, ca nu seamana cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate tine de sfera afirmatiilor constatator‑utile. De altfel, adevarul este transuman si transnatural, adica transcendent in esenta: Dumnezeu.
- In filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
- Ca notiune metafizica este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideala care prin natura ei reala se deosebeste de concept, care e formal, apropiindu‑se nitel de divin. De obicei se confunda ideea cu conceptul. Ideea e metafizica, in timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gindit real, adica metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonica este o intuitie a realului, in timp ce conceptul exprima o suma de lucruri prin similitudini si utilitate.
- Putem deci defini metafizica .
- Putem defini metafizica: este stiinta realului.
- stiinta a realului intuit, metafizica nu are totusi acces la realitatea mistica.
- Evident. Salvarea e de natura religioasa, iar nu logica. Niciodata un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este si obiectul exprimat. Metafizica e inutila in fata mortii. Doar mistica e valabila, si din nefericire nu am realizat in mine un mare mistic . Metafizica e o speculatie autonom umana si de aceea sensurile dobindite prin speculatie metafizica tin de individuatie.
- Individuatia, in plan religios, devine insingurare, asceza.
- Cind vezi cirezile de imbecili, devine suportabila insingurarea. Eu am insa un spirit de cireada sinistru . Asta e doar o izmeneala stilistica . Sint de o sociabilitate gretoasa. Inteligenta nu justifica lucrul acesta. Nu am vocatie de anahoret.
- Sinteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ginditi pe masura ce vorbiti. Astfel s‑ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.
- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Citeva incercari. Rare sint cartile celebre . De obicei sint cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.
- In epoca n‑ati fost totusi prea lucid . Ma gindesc, iarasi, la ciudata perioada de stinga.
- Ce sa‑i fac! Eram in tinerete de stinga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stinga?
- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico‑sociala posibila prin prezenta ei . E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N‑am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stinga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi‑a placut ce mi‑a zis Cioran, la cafenea, cind eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa‑i lasam in grija Lui!
- Aveati uneori idei «revolutionare»? Gindeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?
- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cind de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba‑ceea: «Mereu rasare‑acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti.»
- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra .
- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin . Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s‑au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga! . Eliade era un vorbitor bun. tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne‑am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!
- Dar locul dumneavoastra in epoca .
- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sint candidat la rangul de mare personalitate.
- si din cauza asta sinteti neconsolat .
- Nu. Sint neconsolat pentru ca sint batrin, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormint. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sint agatat de viata cu ultimele gheare . Nu‑i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sint capabili de asa ceva . Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brinza n‑as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n‑ar fi . De la o virsta, fiecare zi in plus e un cadou.
Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: «Hristoase, nu ma lasa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa‑si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: «Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta?»
Spre dimineata, ma trezeste sa‑mi spuna «un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre». Sinteti un imediat! «Oarecum, insa sa stii ca mi‑e groaza de o posteritate pur legendara.» Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar si asa . » Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici? «Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cit m‑as chinui, nu voi beneficia.» Incepe sa se lumineze in camera. Citeva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina. «Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce.» Care idee? «Ideea "operei" mele.» De ce? «Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da' atunci - ce sint?» Un marturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveti multi «elevi», «studenti». Acoperiti un intreg ciclu de formare . Vorbim multa vreme, pina aproape de prinz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie - «nu cred ca sint singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu?» Il contrazic: nu sinteti deloc asa ceva. «Dar atunci?» Sinteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s‑au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire. «Pai, sint si dificil de fixat!» Ride.
A venit parintele Voicescu. L‑a spovedit si l‑a impartasit pe Tutea. Dupa aceea multa vreme a stat tacut, rugindu‑se sau gindindu‑se, tacerea fiind la el de o subtila ambiguitate. Am crezut ca a adormit, cind deodata a inceput sa‑mi vorbeasca despre anii de temnita.
- Eram bolnav, in temnita, si aveam febra. Am strigat: ma doare capul. Zice gardianul: si pe mine ma doare . Ce am patit eu in viata asta a mea! Pentru ca am tinut la poporul acesta . Am facut treisprezece ani de inchisoare. Cind m‑au pus in libertate, nu am vazut niciodata un cimp mai glorios. Am avut brusc constiinta spatiului. Era o minune a lui Dumnezeu . Mi‑a placut in liceu mai mult geometria. Sint foarte incorporat in spatiu, fiindca sint religios. O religie pur temporala e cu neputinta. Templul e spatiul sacru. si vecinatatile devin sacre in prezenta lui . Nu am crezut ca voi fi pus in libertate. Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M‑au batut . M‑au arestat acasa. Nici nu tin minte anul . Cind m‑au anchetat, am lesinat din bataie. Iacata ca n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sint aici. De multe ori imi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase . Sinuciderea e ofensa adusa Duhului Sfint. Treisprezece ani! . Am vorbit odata intr‑o sala de puscarie, terminind cu cuvintele: ni s‑a facut onoarea de a muri pentru poporul roman. Eram mai tinar. Acum ma simt arestat si aici . Am stat in fort la Jilava si tineam conferinte. M‑au izolat intr‑o camera, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus in celula abia cind imi daduse singele pe nas, de frig. M‑au frectionat baietii si m‑am incalzit. La un moment dat, in frigul ala, doream atita sa mor . Sint stari umane cind dorinta de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum sa scapi in si prin moarte? . Nu pot sa povestesc tot ce am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul roman spunindu‑i ca in mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozitati.
- Anii de temnita v‑au definit, intr‑un fel.
- Pai definitia mea este: Petre Tutea, romanul! Am aparat interesele Romaniei in mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atit: virf de generatie. Ca si cum as fi un virf de deal!
- Mai aveti vreo curiozitate politica?
- Vreau sa mai traiesc pentru a vedea daca poporul roman mai este, in sensul lui a fi in fire. Nu pot sa‑l ajut cu nimic, dar aceasta curiozitate ma stapineste. Vreau sa vad ce se intimpla cu haimanalele astea de comunisti si cu zevzecii astia de atei!
- Se proiecteaza o unire a tuturor fortelor de opozitie.
- Unirea tuturor fortelor sociale la un moment dat, care sa inlocuiasca ideea de dominanta ordonatoare, e greu de identificat in istoria publica. Mereu a existat o forta dominant‑ordonatoare. In jocul politic dintotdeauna, fortele politice cuceritoare au promis in opozitie tot si au facut la putere ce au putut.
- si dumneavoastra ati aspirat la conducere.
-
Toata viata am dorit sa ajung in clanul conducator, pentru a face oamenilor
binele cu carul . Am proiectat forme de rinduire sociala. Uite, in republica lui
- Politic, si numai politic, va puteti declara infrint.
- Da. Acum ma simt pustiu. Vorba lui Arghezi: «Tare sint singur, Doamne, si piezis!» . Totusi, nu stiu de ce am atita sete de viata cind nu mai pot astepta nimic semnificativ. Nu actualizez in nici un chip batrinetea. Nu e necesarmente o legatura automata intre batrinete si moarte. Nu stiu ce personaj dostoievskian moare in fiecare zi. A trai murind . Am o mare pofta de viata, Radule, si nici un semn de imbatrinire. Poate sa fie o iluzie, dar nici asa nu e rau.
- Un donquijotism, o luare de la capat?
- Oarecum. Don Quijote lupta cu ridicolul. Daca e genial purtata, merita sa se intimple aceasta lupta. Don Quijote e un simbol, iar nu un om ridicol. Dostoievski spunea despre romanul lui Cervantes ca e cea mai trista carte pe care a citit‑o.
- Aveti, cred, constiinta unei posteritati, a faptului ca nu o sa ramineti doar ca un nume ci, mai ales, ca o idee, ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.
- stiu si eu? Mare brinza nu ramine dupa mine. M‑am fitiit asa, un pic, in epoca . Eu nu imi supravietuiesc. Ca sa ramii in epoca trebuie sa fii genial, or eu am fost numai inteligent. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un intelept, ci un suprainteligent. Geniile sint originale, in masura in care originalitatea e posibila. In fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin incercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu in masura in care e apropiat sfintul.
- Nerealizarea «laica» ar putea fi un semn al realizarii spirituale, religioase.
- Nu am virtuti religioase. Am fost prea multa vreme rationalist. Mi‑a jucat o festa inteligenta. Citeodata regret ca nu am fost un prost. Daca eram un prost, acum eram linistit! Dar nu sint nici intelept. Intelepciunea inseamna insingurare, iar eu nu pot trai in insingurare. Probabil ca sint imperfect. Sint de o sociabilitate dezgustatoare! Am avut mereu admiratie fata de pustnici, pe care i‑am considerat personalitati absolute. Acum, singurul sentiment constant e al nimicniciei mele. Inaintez intr‑o degradare fizica, dar constiinta morala sper sa nu ma paraseasca niciodata. Consider trupul ca templu al sufletului. Crestinismul sacralizeaza substanta individuala. Nu ma pot consola cu ideea de neant postexistential . Dar, daca nemurirea e numai sufleteasca, asta ne apropie de umbrele antice. Crestinul crede in nemurirea integrala, deosebindu‑se de pagini . Nu mi‑e teama de moarte deloc. Am o singura neliniste: sa nu mor necrestineste si sa nu ajung intr‑o sala de disectie. Sint confiscat integral de religia crestina, pe care o situez deasupra oricarui sistem filozofic. E cea mai consolatoare religie din istorie si nu pot contesta ca Hristos este fiul lui Dumnezeu.
Zilele acestea au fost foarte multi tineri pe la Tutea. Citiva prieteni, pe care i‑am imboldit sa vina, au adus cu ei fructe. Tutea s‑a bucurat si a afirmat, cu alint, ca el se simte cel mai iubit batrin din Bucuresti .
Ii povestesc: nu stiu cind am inceput sa citesc sau cind am inceput sa scriu; m‑am trezit intr‑o zi ca stiu sa citesc iar in alta zi ca stiu sa scriu. Nu‑mi aduc aminte de lectii . Pentru a invata, nu trebuie sa te pregatesti ca atare; se intimpla ca, dintr‑un punct oarecare, niciodata prea sus si niciodata prea jos, niciodata prea devreme si niciodata prea tirziu, incepi sa mergi pe drum. Ca o fatalitate. Intram in invatatura deoarece «asa ne este scris» si, daca ne este scris, atunci fireste trebuie sa citim cu luare‑aminte ceea ce ne‑a fost destinat. E, in alta lectura, asumarea pildei talantilor, care, atitia fiind la numar si avindu‑i la dispozitie, trebuie sa‑i folosim, pentru ca nefolositi dispar.
Multi vin la Tutea fara nici o pregatire anume si multi pleaca avind un plus care numai din asumarea unei fatalitati poate iesi. Multora, in inchisoare sau pe strada, Tutea le‑a aparut ca o fatalitate izbavitoare. In celula, Tutea venea si le vorbea, facindu‑i pe cei din jur sa mute centrul de greutate de pe o existenta pe alta - mai inalta si mai durabila. In chilia lui de linga Cismigiu, tinerii veneau nestiind la cine vin. Nu banuiau cit de plina poate fi o intilnire cu Tutea . Veneau - si, cuprinsi de virtejul ideilor si consolarilor, inchideau ochii si intrau in lumea pe care n‑ar fi intuit‑o dupa semnele batrinetii, ale saraciei sau ale mizeriei. Cine pleca de la Tutea pleca victorios, ca dupa o izbinda cucerita fara intentia de a lupta, ci numai din inertia existentei care, in derularea ei, a avut un moment cind ti‑a trecut prin minte sa mergi la Tutea: si ai mers .
Tutea a revenit la ideea pe care am discutat‑o si alta data: aceea a modelului si a generatiei. Mi‑am marturisit teama ca generatia noastra nu‑si constientizeaza existenta ca atare; nu profita de faptul ca reprezinta un segment biologic si spiritual care poate lasa urme benefice. Comunismul a reusit sa ne induca intr‑un soi de curgere in care timpul personal nu mai are curajul unei manifestari modelatoare. Tutea crede ca acesta poate fi si un defect al lipsei de izvoare.
- Nu am sentimentul batrinetii.
- Ce ati face de‑acum inainte?
- As da sfaturi.
- Un invatator .
- . Miscind inteligentele tinere, intilnite de mine, in jocul dintre just si injust, dintre teologie si filozofie. Inainte eram obsedat de ideea raminerii a ceva dupa mine. Acum ma mai intereseaza ce ramine dupa mine ca zapada de anul trecut. Sint preocupat in prezent de jocul dintre cele doua lumi, joc in care as vrea sa antrenez pe toti cei care vin la mine, deoarece sediul nemuririi e teologic, nu filozofic. Numai teologia consoleaza. Filozofia instruieste. In orice caz, de la mine nu mostenesti nimic neconsolator. N‑am facut risipa de eruditie decit cu ai de fac pe desteptii! Cu tine si cu cei asemeni tie m‑am straduit sa dialoghez esential.
- Pot spune ca am favoarea esentei?
- Desigur. Moartea ma determina sa fiu esential. M‑a impresionat foarte mult sunetul pamintului cazind pe cosciugul lui Nae Ionescu .
- Va indreptati spre sediul intelepciunii.
- Nici cultura, nici inteligenta . Intelepciunea e singura forma de consolare peste optzeci de ani. Simt nevoia unei vecinatati pe silueta sufletului meu si ma bucur ca ne impacam bine noi amindoi, draga Radule. Esti delicat sufleteste si am nevoie de asemenea delicatete. Trebuie sa ma intelegi si sa nu te superi ca te pretuiesc intii de toate sufleteste. M‑am saturat de intelectuali . Citeodata - stii de ce‑mi este teama? Sa nu mor de melancolie, ca maimutoiul lui Andreev!
- Va plac mai mult ritmurile decit linearul .
- Eu am ramas la nivelul melodiei. Armonia o gust din snobism. Intr‑un sistem eu caut melodia, asa cum intr‑un dialog caut caldura sufleteasca.
- Va vad uneori tresarind la auzul unor sunete.
- Uite! . Ginguritul porumbelului, care se‑aude pina aici, imi aduce aminte de celula mea de la inchisoare, cind il auzeam si‑mi sporea melancolia. Eram invidios pe libertatea lui. Sau, cind aud voci de copii, imi amintesc de moarte . . Imi dau sentimentul mortii. Atunci imi dau seama de iluzoria existenta umana.
- Tristeti . Poate de unde ati dorit sa fiti diriguitor social si nu ati ajuns sa va impliniti aceasta menire.
- Nu numai din cauza asta. E adevarat ca am vrut sa fiu legiuitor. Dar am ajuns puscarias. Am refuzat sa maninc cacat. As fi avut in biografia mea o mare lipsa: lipsa de a avea dreptul de‑a fi salutat.
- Totusi, cum se poate intemeia un curent de generatie?
- Apare un cap - sau poate mai multe deodata, care sint ancorate in acelasi ideal. si daca idealul este stralucit reprezentat, devine forma modelatoare pentru cei care‑l urmeaza. Trebuie sa acceptati ideea de oameni‑model.
- De apostoli .
- Nu chiar. Ar fi mult spus. Modelele se topesc in generatii. Apostolii se topesc in absolut. Cei care devin modele pentru cetate sint hotaritori, adica creatori de curente. Nu stiu, dar in generatia ta lipsesc figurile reprezentative.
- Oameni cu idei avem, dar nici unul nu e dispus sa‑si asume conducerea.
- Oricum, generatia de astazi e mohorita. Da' au fost figuri creatoare de epoca la noi, la romani .
- Ne dati voie sa va consideram o figura dinamizanta si calauzitoare pentru generatia noastra?
- Din lipsa de altcineva. Eu pot afirma, fara orgoliu, ca sint doar un batrin inteligent . stii care e sensul mortii unui om exceptional? Incurajeaza mortii obisnuiti: daca a murit asta, pot sa mor si eu!
¥ncercind sa refac traseul pedagogiei lui Tutea cu lumea in general si cu mine in special, am ajuns la convingerea ca aceasta pedagogie - a invataturii prin invecinare - e una de tip taranesc; e ca si cind Tutea ar fi batrinul satului, inteleptul, descoperitorul de apa, sfintul sau «mosul» locului, necunoscut o vreme, dar care, aflat fiind, incepe sa aiba vizitatori. Timizi la inceput sau, dimpotriva, indrazneti si neincrezatori, acesti vizitatori cu timpul se transforma in prieteni, in ucenici. Isi fac colibe in curtea lui, il ingrijesc si ii cultiva pamintul, primind in schimb alte roade decit cele ale muncii: roadele smereniei intrebatoare si ascultatoare.
Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decit o succesiune de intrebari si raspunsuri; le privesc ca pe o intrebare si un raspuns care, intr‑o iconomie spirituala, descriu de fapt un dialog intre virstele lumii. Intrebarea - tinara, inteligenta, isteata, mobila - isi asuma din slabiciunile si imperfectiile biologice ale raspunsului, in vreme ce raspunsul, batrin, asezat, intelept, cu alte ritmuri, esential, laconic, isi asuma infantilismul si ambiguitatea intrebarii. E o stringere in brate, cind si unul si altul stau cu ochii inchisi, nemaistiind de celalalt, ci regasindu‑se si imbratisindu‑se pe sine.
Intilnindu‑l pe Tutea te intilnesti inainte de toate pe tine. Pe Tutea este, de altfel, si foarte greu sa‑l cunosti; poate ca nu ti‑ar folosi la nimic o cunoastere mai adinca. Tutea te face sa te intorci asupra‑ti, pentru a te descoperi. Multi prieteni care au venit la Tutea mi‑au marturisit senzatia de autocritica pe care au simtit‑o dupa ce s‑au despartit de el.
Putem vorbi despre o traditie marturisitoare si invatatoare in spiritualitatea romaneasca. Venea un calugar, plecat la Athos pentru imbunatatire, si intemeia un schit. Se ducea vestea, si oamenii incepeau sa calce locurile acelea, pina atunci pustii. Dintre cei care vin si pleaca, unii vor sa ramina de tot; se formeaza obstea. Domnitorul aude de monahii aceia si le face o danie de ctitorie: se ridica ziduri si chilii; se face o biserica mare; asa apare minastirea. In istoria ei duhovniceasca, minastirea incepe sa numere si alti mari oameni bineplacuti lui Dumnezeu. Obstea se inmulteste si, cum fiecare calugar trebuie sa aiba chilia lui, o parte din obste, sub un conducator, pleaca intr‑o pustietate vecina, unde ridica o noua minastire. Dintre calugari se aleg cei care au mestesug la icoane; acestia isi fac ucenici. Dintre calugari se aleg cei care au pricepere la carti si la condei; isi fac si acestia ucenici. Dintre calugari se aleg cei care au darul de a vindeca; acestia isi fac si ei ucenici . Apar, astfel, primele forme organizate de invatatura. si cum invatau? Invecinindu‑se - dupa modelul Schimbarii la Fata: «Petru a zis catre Iisus: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una tie, una lui Moise si una lui Ilie . » Chilia duhovnicului e prima catedra. Minastirea se ridica in jurul chiliei duhovnicului si orice lucru capata un alt punct de referinta. Raportul universal este cel de duhovnic-ucenic; relatia cu cerul este tot o relatie filiala, si tot asa relatia cu statul sau cu credinciosii. Iar aceasta relatie atrage dupa sine nevoia unei invecinari: «sa facem trei colibe . » Ucenicul devine martor al existentei duhovnicului, iar invecinarea se transforma in invatatura. Mai intii e sfat, dojana, certare, orientare, dupa care se ajunge la forme teoretice si mistice. Duhovnicul ii impartaseste ucenicului viziunile, preocuparile; il problematizeaza. Dar, in tot acest traseu pedagogic, niciodata duhovnicul nu face apel la ideile lui proprii, la «opera» lui, ci la Traditie, care il transcende. Testamentar, fara rest sau gratuitati, discursul invatatoresc al duhovnicului se transforma, treptat, in scoala exegezei biblice si patristice, iar mult mai tirziu, o data cu intrarea in alte virste ale trupului si sufletului, aceasta scoala devine scoala rugaciunii exclusive. Ca rugaciunea lui Iisus, de exemplu.
Modelul
invatatoresc al invecinarii a trecut si in cultura, in formele profane ale
educatiei. Incepem sa avem curente si scoli, mentori, corifei: generatia
junimista, generatia naista (a lui Nae Ionescu), generatia interbelica (Noica, Eliade,
Cioran, Tutea). In comunism, modelul se ascunde, firav, in manifestari de
grupuri mici. Noica insa afirma deschis necesitatea modelului paideic, iar de
aici toata acea emulatie paradoxala din anii '70-'80. Dupa decembrie 1989,
modelul a incetat sa mai functioneze ca autoritate valorica; s‑a produs o
substituire a esteticului cu eticul, a ginditului cu facutul, a autohtonului cu
universalismul, a credintei cu convingerea. - Niste erori care s‑au
tinut lant si care au reusit sa lege si sa opreasca orice aspiratie catre un
model autentic. Pentru prima data la noi apare ideea de «personalitate a zilei»
sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite in manifestare si
care isi impune, in mod efemer, stilul . Punerea in curgere a «modelelor» a insemnat
distrugerea minimei raportari la Model, care se caracterizeaza, inainte de
orice, prin
Aparitia lui Petre Tutea a imbracat, in aparenta, toate formele nemodelului. Conjunctural, mediatizat, vorbaret, fara «opera», labil politic, miscindu‑se intre dreapta si liberalism, vulgar uneori, deranjant prin insistenta criticii comunismului, prieten cu oameni celebri, declarat geniu fara sa se cunoasca motivele etc.; peste toate acestea, vine tilcul lui Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca, si cind vor vedea pe cineva ca nu innebuneste se vor scula asupra lui, zicindu‑i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.» In mijlocul atitor «modele» si «personalitati ale zilei», modelul real nu avea cum sa se manifeste decit ca nemodel .
Smerit, cu verbul incins de datoria de‑a spune ceea ce lumina interioara si dragostea lui Dumnezeu i‑au descoperit, uzind de o gramatica pe care numai marii convertiti deveniti apologeti o pot avea, senin, rizind in fata existentei ce si‑a aratat sensul nemuritor, blind si puternic in invecinarea lui cu oamenii si cu cerul, Tutea e un necontenit indemn la invatatura. Agale, linie cu linie, termen cu termen, concept dupa concept, adevar revelat dupa adevar revelat, el ne duce in zona ultima, a adormirii intr‑o parte, cind omul, spiritualizindu‑se, adoarme pentru lumea de aici si se trezeste pentru cea de dincolo, intorcindu‑se apoi cu un elan colonizator si luminator ce poate sa surprinda pe insomniacii, lucizii si gravii lumii acesteia si numai ai acesteia.
Nu cunosc, deocamdata, decit o mica parte din textele lui Tutea. Nu am descoperit nimic surprinzator, cu toate ca, in esenta, cuprind aceleasi lucruri ca si dialogurile cu el. Am presimtirea - daca in lumea spiritului presimtirea poate fi un punct de plecare - ca nu opera, pe care nici n‑a visat‑o, va face din Tutea un model, ci mai degraba, daca nu chiar exclusiv, oralitatea. Personalitate marturisitoare, Tutea are in oralitate forma cea mai adecvata de predicare; dar oralitatea nu inseamna pur si simplu vorbire - ci, prin rigorile si legile de care asculta, se constituie totusi intr‑o opera; un alt fel de opera, dar, in cele din urma, o opera. si in cazul acesta, care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere orale? In primul rind, Tutea declama si construia ideea enuntata. Avea un discurs ce descria cu precizie imaginea, materializata aproape, a unui turn de cetate: incepea cu o punere in cadru, in peisajul caruia se ridica turnul; enumerind definitiile date de altii, tratatele si autorii in chestiune, reusea sa formeze o ambianta din care se putea lansa analiza mai departe; cu o gestica sigura, de mester, ridica dintr‑o miscare turnul afirmatiei abrupte, fara tatonari sau opriri. La nedumerirea celor de fata, aducea contrafortii argumentelor, facind afirmatia initiala inca mai incitanta - cu cit era, acum, si documentata. Urmau suavele inflorituri, zimbete, ferestre in ogiva cu fierarie frumos lucrata, poante, intimplari, exemple . Cineva aduce o completare care seamana cu o obiectie; suparat oarecum, urca rapid in virful turnului, reenumerind, pe trepte, argumentele. Ajuns sus, il intreaba pe respectivul daca mai are ceva de obiectat: desigur! - inchis in sine, vrind parca sa spuna ca le arata el turbulentilor, isi aranjeaza crenelurile, calculeaza deschizaturile, pozitioneaza tunurile si asteapta. Obiectia ramine; toti asteapta explozia. Dar el coboara agale, rizind; il ia de mina pe contrariat si cu o privire ghidusa, dar ferma, ii arata din nou care sint argumentele; adauga nu alte argumente, nu! - ci noi afirmatii, si mai naucitoare . . Cind, intr‑un sfirsit, opozantul se declara infrint, ii ia pe toti cei de fata si, pedagogic, cu un aer usor plictisit, le arata dintr‑o alta perspectiva a peisajului baza turnului. Le povesteste cit de greu a adunat tot ce se vede acolo, jos, in nestiuta temelie. Uimirea si bucuria cresc. Urcind intr‑un tirziu treptele turnului, cei de jos il vad aparind cind la o fereastra cind la alta, pe masura ce urca; prezenta lui suitoare devine parca un argument, prea vast spre a se arata in intregime, dintr‑o data .
Alteori, cind durerea gindului venea din durerea trupului, discursul lui Tutea era o infinita psalmodiere. Cuvintele curgeau fara tinta de a se aduna intr‑un loc, veneau spre celalalt ca un dar nelimitat. Gesturile erau calde, mai putine grabite, iar chipul completa, prin riduri si ochi, punctuatia frazei. Turnul, de data aceasta, nu se termina cu platforma de tunuri polemica, bataioasa, ci culmina cu o cruce, vadit ridicata pentru a sti oricine ca acolo nimeni nu vrea sa lupte cu nimeni, ca acolo, la urma urmelor, nu e decit un «batrin inteligent» care ar dori, cu bucurie si teama, sa simta prezenta lui Dumnezeu. Acest fel de discurs culmina cu amintiri din vremea copilariei sau cu lungi meditatii asupra neimplinirii si mortii, toate topite intr‑un nesfirsit dialog in care intrebarea cerea raspunsului ingaduinta de a deranja - iar raspunsul cerea intrebarii ingaduinta de a fi iertat daca nu este la aceeasi temperatura si in aceeasi ardere.
Prin cele doua feluri de discurs Tutea reediteaza in mod salvator modelul monahal, al invataturii prin invecinare, reinstaurind, prin dialog, raportul de duhovnic-ucenic care ar trebui sa functioneze in orice intilnire umana ce nu vrea sa dea obol gratuitatii. Tutea ne‑a reobisnuit, in spatiul cultural, cu premisele teologale, refacind traseul initial, reintegrator in origini, al culturii spre cult. Discursul lui e unul crestin‑marturisitor, tinzind catre delimitarea intre omul ca fiinta ce apare si dispare fara sens si omul ca fiinta religioasa, facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Recuperator, discursul lui Tutea jaloneaza drumul omului contemporan catre optiunea spirituala finala.
Am avut astazi o discutie teologica lunga. Multe nedumeriri ale tineretii lui, Tutea mi‑a marturisit ca nu le regaseste in tineretea mea. Sint de alta natura, poate, si mai periculoase, am obiectat eu. «Cine stie? . » Ne‑am plimbat de‑a lungul intregii biblioteci, el cerindu‑mi sa deschid o carte la intimplare si sa‑i citesc o pagina. De cele mai multe ori, imi reconstituia intregul cartii sau numai contextul, largit, al paginii respective. L‑am intrebat de ce face acest efort de memorie; mi‑a spus ca nu e un efort de memorie, ci un efort de idee; reface ideatic continutul, iar nu literal. Uneori nu‑si aduce aminte de vreo carte; rizind, imi spune ca nu vrea sa fie un erudit in lumea dreptilor, acolo la mare pret fiind simplitatea si saracia cu duhul, adica smerenia.
Ii
vorbesc despre decembrie '89, care, lasind la o parte implicatiile politice
ulterioare, e un moment de regasire a libertatii, aceasta libertate trimitind,
in esenta, la regasirea lui Dumnezeu. Imi spune ca toata viata de puscarie,
pentru el, se reduce la acest dublet: Dumnezeu-libertate. «Dumnezeu nu poate fi
conceput decit ca izvor al libertatii, libertatea ca atare fiind un dar.» Il
intreb cum poate acest dar sa se intoarca impotriva celui care l‑a facut.
«Ateii intorc darul prin negarea daruitorului, or ateii sint beneficiarii
libertatii divine, dovada ca nu‑i trasneste nimeni.» Dar chiar daca nu
negam dumnezeirea, de multe ori avem totusi o atitudine relativa fata de ea.
«Adica vrei sa spui ca in fiecare dintre noi e un dram de ateism!»
De fapt, asa cum singur marturisea, traiectoria lui Tutea in spatiul spiritual descrie trecerea de la paginism la crestinism, de la Platon la Pavel. Imi spune cum vede relatia dintre cei doi si cit de mult ii iubeste, chiar daca Platon este captivul zeilor, iar Pavel este sluga lui Dumnezeu. «Ii uneste ideea aceea, intuitie la unul, revelatie la celalalt, a invizibilelor.» Il intreb daca invizibilul lui Platon, ca si cel al lui Pavel, nu ar putea fi identificat cu in sine‑le lucrurilor; da, cu conditia de a vedea in aceasta identificare un efort de intilnire a metafizicii cu mistica.
Ca legiuitor, ca om ce se pregatea sa diriguiasca locuirea umana, nu s‑a inspirat niciodata din ordinea supranaturala a religiei? «Sigur ca da.» De multe ori se gindea la augustinienele cetati ca la expresia «civica» a jocului dintre cele doua lumi: cea de aici si cea de dincolo. «Cu toate acestea, binele si raul, aplicate celor doua lumi, nu functioneaza ca atare, deoarece au un unic Creator, bun prin esenta. Binele si raul sint conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fata de oameni.»
Banuiesc ca este uimit si coplesit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat sa fie contemporan in acesti ultimi ani. Imi raspunde ca nu vede in racheta nici un adevar, ci doar o mecanica pur materiala, insa nesemnificativa; cu tot progresul tehnic, omul va ramine in univers, ca fiinta semnificativa, prin gesturi, atitudini si afecte.
Isi
aduce aminte de timpul cind era la
Regreta
ca nu a fost un mare gimnast. A facut o gimnastica oarecum unilaterala:
gimnastica mintii. Dar ati simtit nevoia unei completari fizice? -
«Uneori.» Ii spun cit de mult m‑a speriat, intr‑o noapte, cind s‑a
sculat ca sa mearga
Il intreb, ca admirator al scolii Ardelene, ce parere are despre relatia catolicism-ortodoxie si cum a functionat aceasta relatie in istoria si mentalitatea romaneasca. Nu crede ca solutia catolica, propusa de uniti, e valabila, deoarece nu ortodoxia a adus Romania in situatia in care e astazi. Fiu de preot ortodox, se simte legat de aceasta confesiune nu numai liturgic, ci si genetic. Protestantismul il concepe ca o erezie; o forta morala cu implicatii aparent religioase. Cit despre sectele neoprotestante, acestea sint degenerari publicitare ale sentimentului intim religios.
Singura dilema pe care o are in cimpul credintei crestine este legata de pozitia calugarului in lume. Calugarul desavirseste existenta negind‑o, oprind‑o la el insusi; el nu are un destin perpetuator, ci unul individual‑esentializator. si dumneavoastra, in linii mari, sinteti un calugar! Imi zimbeste cu siretenie si‑mi spune ca e un calugar ce se sustrage autoritatii canonice, neapartinind de nici o minastire.
In inchisoare, ca si in libertate, nu s‑a simtit niciodata misionar, propovaduitor? Imi raspunde ca misiunea este expresia dinamica a vocatiei, insa el nu simte ca a avut aceasta vocatie. El a purtat ideile si credinta precum poarta vintul microbii . si ati reusit sa‑i imbolnaviti pe multi? «Sper! . » Imi povesteste de «predica» pe care a tinut‑o la Aiud, timp de trei ore, cu picioarele in apa, slabit fizic, epuizat. A vorbit atunci despre diferenta dintre Platon si Hristos, aratind ca primul nu exista in comparatie cu cel de‑al doilea - dumnezeire intrupata. A vorbit cu patos si cu vehementa. Le‑a pus in vedere camarazilor de suferinta ca numai prin mijlocirea credintei pot sa se mintuiasca din ispita cea mare a puscariei, unde la fiecare pas ti se ofera ocazia de a trada, de a abdica pentru un blid de mincare . Dupa terminarea celor trei ore, a lesinat. De atunci, citiva preoti care ascultasera si ei predica l‑au declarat mitropolitul lor. «Petre Tutea, mitropolit de Aiud! . »
Imi mai povesteste despre «universitatea» din temnita - in al carei «an scolar» tinuse si el predica despre Platon si Hristos -, despre programul de plimbare, cind «vizita cerul», singura «pata» a acestei vizite fiind pacatul invidiei! - invidia pe libertatea pasarilor.
Il intreb care a fost perioada de acumulare cea mai fertila, pe care se bazeaza formidabila lui aparatura de trimiteri si conexiuni; evident, perioada studiilor universitare, ca si cea de dupa aceea, pina la arestare. Dupa treisprezece ani de temnita, revenirea la biblioteca nu cred ca mai avea acelasi haz . Intr‑adevar, insa el a fost de o structura livresca in sens bun, deoarece «in afara de carti nu traiesc decit dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr‑o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta». Considera emanciparea de sub carti sinonima cu emanciparea omului antic de sub teroarea religioasa, in care isi cerea in fiecare zi iertare lui Dumnezeu ca exista. Ii spun de marea mea uimire in fata discursului preotesc in care Dumnezeu e prezentat mai mult terifiant decit linistitor. Imi raspunde ca e una dintre reactiile fata de Renastere, care a autonomizat prea mult fiinta umana, pina la limita iesirii acesteia de sub fruntariile constiintei justitiei divine.
Recita psalmul lui Arghezi: «Tare sint singur, Doamne, si piezis! . », gustind indelung sevele amarui ale lui piezis. Piezis fata de lume, spun eu; nebunii pentru Hristos sint piezis pe lumea aceasta si, inevitabil, singuri. Ma aproba si imi povesteste cum a incercat el sa‑i faca unui gardian din inchisoare deosebirea dintre Jaspers si Heidegger, si acela, culmea, a inteles. Zice: «Era ca si mine - piezis.»
Incheiem ziua, una dintre cele prea putine ale invataturii prin invecinare, ascultind muzica: un Mozart. Tutea adoarme, nu inainte de a‑mi spune ca singurul vehicul catre Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni.
Eu mai stau citeva ore, in noapte, citind Don Quijote de la Mancha; ma opresc la pagina in care Cavalerul Tristei Figuri se pregateste pentru lupta cu turma de himere.
Dimineata,
a exclamat: «Ce bine ca sintem impreuna!» Ii era teama sa nu fi plecat. E din
ce in ce mai legat de o existenta vecina, ca un ecou la viata lui, pe care si‑o
simte uneori epuizata, alteori nimicitor de energica. In mijlocul acestor
variatiuni, eu sint o
Il intreb ce facem astazi. Greu de spus; ar vrea sa fie mereu degajat, sa traiasca in placerea nelucrului. De fapt, am observat cu cita placere si bucurie intimpina noaptea. Somnul, imi zice, e singura stare in care se rezolva incordarile si jocurile metafizice si mistice. Regreta ca una din neplacerile batrinetii este pierderea treptata a capacitatii de a dormi profund si mult . E ingrozit de aspectul dinamic al somnului, de vise si naluciri; pentru el, verbul a face e o calamitate. Care e, atunci, solutia odihnitoare, daca somnul se altereaza in atributele lui fundamentale? «Revelatia si extazul.» Dar si aici intervine o distinctie . «Evident: revelatia e primirea unui adevar, iar extazul e o stare care poate primi un adevar sau nu . Eu, pina la virsta mea, draga Radule, nu am avut parte de nici o revelatie; am cunoscut lumea in mod fragmentar.» Ati fost poate prea sigur pe capacitatile intelectuale si nu ati vrut sa iesiti din fortareata eului. «Adevarat: in revelatie nu‑ti apartii, ci ti se comunica ceva, peste tine.» Ii povestesc proba de foc a acceptarii in minastire: novicele, candidatul, este pus sa bata o zi si o noapte, cu nuiaua, un copac; daca rezista si nu se scandalizeaza si nu considera lucrul acesta fara ratiune, si daca nu‑l abandoneaza, atunci este primit in noviciat, in pregatirea pentru calugarie, deoarece cine nu poate sa treaca peste nebanuitul si nerationalul hotaririlor omenesti - in cazul acesta: peste pedagogia staretului - cum va putea sa treaca prin caile nestiute ale educatiei divine?
Tutea imi spune ca a intuit si el aceasta logica a credintei, supunindu‑mi atentiei chiar o definitie pe care o construieste pe loc: crestinul nu da, nu ofera, ci accepta. si adauga: oriunde apare un efort, inseamna cautare. ¥ntr‑adevar, a bate copacul cu nuiaua nu e un efort, ci o binecuvintare, nu e o munca, ci un canon. - Dovada ca, in minastire, calugarul care aduce apa de la fintina nu face munca de a aduce apa de la fintina, ci are canonul de‑a aduce aceasta apa; e o alta ordine aici . si in logica aceasta si puscaria pe care ati facut‑o e altceva decit o simpla detentie, nu? «Nu vreau sa spun ca atunci cind am fost inchis nu aveam pacate care sa nu‑mi justifice fata de mine pedeapsa lui Dumnezeu, dar, cum spuneai, e vorba de altceva.» Poate de aceea puscaria a dat oameni ai credintei, ca dumneavoastra. «Adevarat. Orice mare inteligenta e o pedeapsa. Omul vrea sa ajunga in lumea dreptilor, iar nu in cea a celor justi; justul are ceva logic, rational.» Il intreb care este diferenta dintre just si util. «Utilul nu se confunda cu justul; utilul e o necesitate materiala, in timp ce justul e o necesitate ideala.»
Revine la ideea puscariei si a canonului. Ma intreaba daca vad generatia mea capabila de jertfa generatiei lui. Nu stiu ce sa spun; nu cred ca istoria a surprins, vreodata, o generatie romaneasca nepregatita pentru jertfa. Asa crede si el, cu toate acestea nu poate sa nu‑si aduca aminte de tradatori si demagogi. Imi povesteste cum li se aducea mincarea tortionarilor, intr‑o sala speciala; aveau o mincare mai buna, facuta nu in inchisoare, ci afara, in oras. Cum ati rezistat ispitei? «Pai, nu stiu de ce, dar aveam mereu impresia ca haimanalele astea nu vor avea digestie indelungata . si mai e ceva: nu doream sa‑mi stea un os in git, in drumul meu spre Judecata, si sa nu pot da socoteala limpede in fata lui Dumnezeu.» Ridem. Se umbreste la fata brusc: «Da' cit am suferit, Radule! . »
Facem citiva pasi prin camera, pentru dezmortire. Imi promite ca la primavara vom iesi la plimbare in Cismigiu.
17 ianuarie 1991
Toata ziua s‑au perindat ziaristi si vizitatori. Un ziarist il chestioneaza pe Tutea asupra unor personalitati politice romanesti actuale si a unor jocuri democratice care se petrec in Romania. Este dezamagit de indiferenta lui Tutea, care, auzind intrebarile ziaristului, il intreaba: «Cine guverneaza Romania astazi? stinga?» - Da. «Atunci, nu exista politica!»
Cineva il intreaba ce este viata. Tutea ii spune ca s‑a intilnit odata, pe Calea Victoriei, cu ea, dar nu mai tine minte ce au discutat.
Altcineva il intreaba cum se ajunge la Dumnezeu. Tutea ii raspunde ca dupa informatiile lui cea mai apropiata biserica de sipotul Fintinilor (strada pe care locuim) este cea din Piata Amzei.
Seara, vazindu‑ma ca citesc, imi spune ca era si el noctambul. «Am pierdut mii de nopti. Nu stiu de ce, dar noaptea intelegeam mai bine . » Vorbim despre urmatorul dialog din Platon pe care‑l avem de comentat.
Ma intreaba mai tirziu ce evenimente politice mai importante se petrec in lume. Ii spun de razboiul din Golf. Are o impresie buna despre americani - teoretic vorbind. «La forta lor, americanii nu sint bestiali. Daca japonezii ar avea forta americanilor, ar fi prapad. Americanii sint umani. si stii de ce? - pentru ca sint crestini. In Europa nu am constatat atita credinta globala.»
Incerc sa aplic formula de «credinta globala» asupra propriei lui credinte. Spune: «Nici eu nu sint total credincios - am momente goale de credinta; probabil ca nu exista o credinta intensa, continua, sau, cine stie, nu sint eu capabil.»
De multe ori m‑a frapat declararea insuficientei lui credinte. Este aici un soi de nonconformism: intr‑o lume care, in mod extrem, neaga sau accepta pe Dumnezeu, Tutea uneste in mod dezinvolt aceste doua extreme, realizind o imagine ciudata, a unui interval de impacare. Tutea amintea deseori obiectia lui Gandhi fata de crestinism: perfectiunea. Se pot identifica in atitudinea aceasta a lui Tutea trasaturile apologetului: constiinta supraindividuala a unei realitati transcendente, care prin superioritate obliga la misiune, si, pe de alta parte, smerenia persoanei puse in fata unei asemenea transcendente. Aceasta tensiune intre impersonal si personal se rezolva in mod liturgic si explica intr‑un fel dorinta lui Tutea de a se abandona rugaciunii. Tutea vorbea si marturisea apologetic, iar astfel invatai de la el doar invecinindu‑te, intimplindu‑te. De aceea, cine a dorit sa invete de la Tutea a trebuit sa mearga la el, asa cum cine doreste sa‑L intilneasca pe Dumnezeu trebuie sa mearga la biserica.
¥i spun ca am inceput sa scriu un eseu: Invatatura prin Invecinare. Ii place titlul. «Ce finalitate are?» Conturarea unui nou tip de personalitate: personalitatea puternica a marturisitorului, a celui care nu se identifica in mod necesar cu o bibliografie ci, inainte de toate, se identifica cu propria lui viata, facind in mod inconstient, neintentional, din viata lui o opera. E apropierea, in linii mari, de tipul eroului, de cel care nu se distinge decit prin modul in care stie sa traiasca si sa apere idealul timpului trairii lui. Nu cred ca exista eroi cu opere; doar cu memorii, uneori. Tutea are opera, in sensul bibliografic al cuvintului; voi enumera in alt loc posibilele lui carti. Dar e un Tutea care nu atrage si, ceea ce e mai grav, nici nu convinge. Cumul de date si trimiteri, opera lui prinde viata in momentul propovaduirii, imprumutind din sevele povestitorului.
Ceea
ce atrage la «predica» de idei si atitudini a lui Tutea e fluenta, coerenta
formidabila a constructiilor. Argumentele se imbina cu metafore, iar acestea
lasa loc strigatului firav, uman, de durere sau de deznadejde. Curgerea lui
marturisitoare e de fapt marea lui arta; el povesteste ideile, nu le reda;
reface «viata» unei idei, o pune in traire si firesc. Ideea apare, la un timp,
ca rezultanta a unei respiratii. suguitor ideatic, Tutea muta regulile
romanului cavaleresc in gindirea si gramatica metafizica. Dincolo de alte
posibile aproximari pe care le poate justifica aceasta arta, discursul lui
Tutea ne trimite cu precizie la modelul parabolei, exemplu ideal de idee in
miscare, in lucrare. Crestin, Tutea realizeaza o punte de legatura intre
dialogul platonic si dialogul apologetic. Ceea ce face posibila legatura este
preocuparea - deosebit de
Dialogurile cu Tutea au o constructie lirica si cromatica. Tutea imi daruieste o summa poetica a povestilor lumii, in drumul acesteia catre cel mai bun autoportret cu putinta. Adunare de nume, de citate, de trimiteri si concepte, discursul lui Tutea e o paleta de pictor. In preajma lui, inainte de orice, inveti sa privesti; de aceea si vorbirea lui abunda in imagini, in aproximari in timp si in spatiu, in culoare, nuante si sunet. Nu este o simpla trecere prin istoria gindului uman, ci mergere, pas cu pas, inaintea si inauntrul celor mai importante culori care au fost adaugate de om la lumea pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre locuire.
Paradoxul discursului lui Tutea, caci despre un discurs e totusi vorba, rezida in faptul ca, real, precis, bazat pe termeni bine delimitati, acest discurs lasa o amintire de metafora. Un concept sau o traire devin metafore - adica locuri ale trecerii dintr‑o lume in alta - in momentul in care omului cugetator, prin suferinta sau revelatie, ii revine cu acuitate memoria paradiziaca - a starii prin excelenta greu de precizat si definit, adica prin excelenta metaforica.
Imi spune ca dorinta lui ar fi sa‑si petreaca ultimii ani de viata intr‑o minastire. «As incheia, ciclic, cu o alta forma de detentie, izbavitoare.» Ar dori sa traiasca in ritmul slujbelor, sa se trezeasca in sunet de toaca si sa adoarma pastrind in auz ultimele vibratii ale clopotului vecerniei. Ne sfatuim care minastire ar fi cea mai potrivita. Ne oprim asupra Neamtului; vrea sa traiasca in ctitorie domneasca . De fapt, uitindu‑se la salba de minastiri moldovene, toate zidite de domnitori, a ajuns la minunata definitie data lui Eminescu: suma lirica de voievozi.
Imi povesteste de calatoriile diplomatice de la Berlin, Budapesta si Moscova, de ordinea infioratoate a nemtilor, de amestecul de barbarie si de civilizatie al ungurilor si de tristetea si jalea moscovite. Cu parere de rau, imi spune cum a incetat sa mai creada in protectia Apusului; cum a vazut in mod limpede abandonarea noastra in dragalasele miini sovietice . Ii pare rau, dar se si bucura pentru generatia mea, care a crescut doar putin timp in comunism. Are mari sperante in revigorarea presei spirituale crestine romanesti, cu reguli mai precise si mai solide decit cele pe care le‑a avut presa romaneasca in perioada interbelica. Singurul regret vine din constatarea amara ca pe cei din generatia lui i‑a dezbinat orgoliul, iar pe cei din generatia mea ii poate dezbina prostia. Ma sfatuieste cu insistenta sa ma feresc de prosti. Cum? «Pai, de cele mai multe ori, prostii sint atei, intelectualisti pina peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, in sensul unui dezmat al libertatii. Au o mare rezerva fata de cei care vorbesc in termenii credintei si ai natiunii.»
Imi recita iarasi psalmul lui Arghezi:
Tare sint singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in cimpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
tepos si aspru‑n indirjire vie .
Contempla fiecare cuvint in parte: «Nu e grozav? . » Crede ca poezia aceasta e cea mai potrivita pentru starea lui actuala. Dar aveti totusi fructe dulci! «Sint amare pentru mine, care le‑am descoperit prea tirziu.»
Discursul lui Tutea are o sfiiciune ce ne trimite la modestia esentiala a autorilor patristici. Pedagogia lui e repetitiva in sensul celei mai fericite repetitii: aceea a cercului ingustindu‑se pe masura ce se apropie de centru, de locul cu apa vie.
Marturisitorul gindeste testamentar; pentru el, speculatia este ispita, caci converteste toate comoditatile mintale in tentatii ale raului dizolvant. Testamentaritatea tine de felul in care marturisitorul concepe vorba lui catre lume: ultima, fara adaosuri, totala, de neschimbat, consolatoare si infinita in traire si aplicare. Gindirea testamentara e specifica Sfintilor Parinti; ei constientizeaza marile dihotomii, structureaza marile intrebari si dau, rugator si apologetic, rezolvarile cele mai neasteptate, tinind de acea logica a credintei in care nu conteaza ordinea intrebarilor, ci ordinea lumii. Orice raspuns testamentar recapituleaza istoria lumii; marea pedagogie continuta intr‑un astfel de raspuns se vede din faptul ca nimic din ceea ce cade sub incidenta incertitudinii sau a neconsolarii nu e tratat ca atare, ci contextual‑proniator, teleologic, cu sens. Un obiect, intr‑un testament, e trecut printre altele; o intrebare, in invatatura testamentara, e trecuta printre alte intrebari - care, toate, duc la o Intrebare si la un Raspuns. Toate preocuparile individuale crestine sint atrase spre arhetipul acestora, spre modelul hristic care le intrupeaza si le mintuie.
«Din toata imaginea mortii, imi displace mormintul. Sa pui pamint pe tine! . » Dar sinteti un taran si ar trebui ca lucrul acesta sa va faca mai fireasca imaginea pamintului, fie ea si‑a mormintului . «stiu eu ce taran poate fi acesta? Vreau totusi un mormint oarecare: o groapa fara pamint, din piatra.» Va place sa vorbiti mult despre moarte; reveniti cu mare insistenta asupra acestui cuvint. «De fapt, draga Radule, nici nu pot sa nu ma gindesc la moarte. Imboldit de putinul ragaz pe care‑l mai am, simt nevoia unei recapitulari generale, care sa cuprinda atit viata lumii, cit si viata mea, de ins amarit.» si orice tentativa de recapitulare culmineaza cu ideea mortii? «Oarecum; desi, crestin vorbind, nu ar trebui sa ma preocupe atit moartea, cit invierea . Ce sa fac? E una din neputintele mele: cind vad cimitirul . insiruire de morminte, de cruci, de . Cind eram student la Cluj, locuiam in caminul Avram Iancu, care era pe strada ce ducea spre cimitir; zilnic vedeam spectacolul mortii. Incepuse sa nu ma mai afecteze, pina cind, intr‑o zi, mi‑a murit un prieten. De atunci, in fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea inmormintare . sinistru, nu?» Ati avut deci de timpuriu o invecinare cu moartea. «Da; si m‑a marcat, cred. Uite, acum, recapitulind ziua de ieri, am avut de cel putin doua ori spaima inactualitatii. Nu mai aveam certitudinea existentei mele; priveam detasat toata aceasta zbatere, nu actualizam ce caut in viata. Eram chiar revoltat: ce cauti aici, ma? imi spuneam. Incet, prezenta ta, a cartilor, a . incetul cu incetul am revenit acasa. Ce poate fi asta? O manifestare preletala? Cine stie . ?»
«As vrea sa ascult muzica, foarte multa muzica. Sa pun in sunet toata durerea si inactualitatea mea . » Am sa aduc casete. «Foarte bine; da' uite, nu te supara pe mine ca am atitea pretentii . sint ultimele izmeneli si rasfaturi de care ma mai pot bucura.»
Invatatura prin invecinare nu este numai invecinarea cu martorul unei lumi ce se apropie, ci si o ciudata proiectie. Te inveti minte; iei aminte, asculti sunetele din jur, capeti o oarecare indeminare, distingi noutatea de vechi. Tutea are insa si o noutate veche, valabila prin faptul ca nu se verifica acum pentru prima data; ceva din virstele lumii ajunse pina aici, prin el. - Un sentiment ca asist la spectacolul unei concomitente de timpuri: toate framintarile lui, toate obsesiile, afirmatiile si constructiile lui au o temeinicie pe care nu o poate avea un lucru iesit chiar acum in lume; e o vechime contemporana probabil cu drumul Damascului.
Tutea se poate constitui intr‑un model si datorita faptului ca niciodata nu a aspirat la asa ceva. Unic in cetatea romaneasca, de o unicitate pe care numai curajul de substanta ti‑o poate da, el aduna in sine si in mesajul sau tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinta contemplativa moderna.
Pregatit sa faca parte din «clanul conducatorilor», dorind sa fie om de drept in statul roman, Tutea ajunge pina la noi nu ca om de drept, nici ca un ctitor de asezari umane, cum nu ajunge nici ca autor; ci, peste toate acestea, ajunge in primul rind ca model.
Calitatea de model poate fi atribuita unei existente atunci cind omul, in loc sa fie reflexul luptei pentru existenta, este reflexul unei lupte mai inalte: aceea pentru mintuire. Trebuie sa recunoastem imposibilitatea modelelor de a mai aparea azi in cultura sau in oricare alta zona a preocuparilor umane. Lumea aceasta nu mai poate avea modele in ea, din ea si cu intoarcere tot la ea. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care, in lumea aceasta aparind, ne trimite cu insistenta in afara ei, intr‑o lume spre care «inaintam asimptotic». Modelul devine sinonim cu calea spre transcendenta. Or, in planul credintei, al iconomiei bisericesti, modelele, caile prin excelenta ale transcendentei, sint sfintii; iar printre noi, si la scara noastra laica, modele sint marturisitorii, cei care fac legatura, in constiinta teoretica, intre cer si pamint.
Marturisitor, Tutea este un exemplu de «calugarie alba»: deprins cu o existenta minima in inchisoare, Tutea a continuat si in libertate, pina la moarte, felul acesta de viata, in care nu de putine ori asceza se intersecta cu saracia, iar aceasta comunica cu mizeria si nevoia. Oricum, existenta lui marturisitoare il consola precum ne consoleaza si pe noi astazi; dar nu in asa masura incit sa ne stearga orice urma de vinovatie.
«In mistica dispare tensiunea dintre obiect si subiect.» Mistica opereaza cu valori? «Nu. Valoarea nu tine de persoana; e un obiect util pe care persoana il dobindeste, mentinindu‑l prin primire sau cautare. Daca ai primit valoarea, ea iti reveleaza si utilitatea. Valorii ii este inerenta utilitatea.» Mistica are deci un alt cod valoric . «O alta notiune asupra valorii. Valoarea reprezinta judecata ce priveste adevarul.» Adevarul uman, nu? «Desigur. Nici Ideea platonica, reala fiind, nu opereaza in mistica . » De ce? «Pentru ca Dumnezeu nu tine de inductie, deductie sau reductie; credinta tine de intuitie. E intuitia maxima.» Vorbiti de intuitie: m‑am intrebat si eu cita justete se afla in judecata unui om, tinar mai ales, bazata aproape in totalitate pe intuitie; sau, mai precis, in sensul in care vorbeati de aflarea lui Dumnezeu - se poate spune ca eu am o intuitie sau e altceva? «Ai o intuitie, dar nu e una mistica, deoarece intr‑adevar misticul e un tip intuitiv, dar e dublat si de un geniu religios. Noi, chiar daca avem intuitii, nefiind religiosi in mod perfect, inseamna ca nu sintem mistici.»
Cine e filozoful roman prin excelenta? «Nae Ionescu e singurul filozof roman: singurul care are acces fara neliniste la transcendent. El ancoreaza nu in imanenta, ci in transcendenta.» Dar cu toate acestea, ii obiectez, a fost implicat in mod profund in «imanenta» vremii sale . «Da' eu n‑am vrut sa fiu legiuitor? si asta m‑a impiedicat sa gindesc?» Inseamna ca ar trebui sa nu mai facem distinctie intre ginditor si conducator . «Ba o facem, dar nu‑i despartim cu orice pret; sint tipi care imbina in ei si una si alta.» Sa inteleg ca va considerati unul dintre acesti tipi? «Nu chiar. Nu stiu cine mi‑a spus, Radule, ca eu nu sint om, ci o abstractie. A exagerat.»
« . Inainte, fumam cit doi turci. Fumam tigari foarte tari. Daca fumai o tigara "Plugar" linga o pisica, o faceai sa stranute pina crapa . Am fumat pina cind am fost la un prieten doctor, care mi‑a facut o radiografie; m‑a intrebat: ma Petrica, tu citi ani vrei sa mai traiesti? unul sau doi? Din ziua aceea m‑am lasat pentru totdeauna de fumat. Fara remuscari sau reveniri melancolice.»
Ati
avut multi prieteni . «Multi . Petre Pandrea, Nicolae Tatu, Silvan Ionescu, Emil
Cioran, Noica, Eliade, Vasile Munteanu, Toma Vladescu, Ion Mota, Sorin Pavel,
care a murit in mizerie, Racoveanu, Nae Ionescu, Crainic, Horia Stanca . Sorin
Pavel, fiul unui profesor din Braila, a fost licentiat in filozofie la Iasi si
trebuia sa dea un doctorat la Berlin, pe care insa nu l‑a mai dat.
Nicolae Tatu, profesor de matematica, intii a fost de filozofie; ne‑a si
vizitat pe aici . Vasile Munteanu, ziarist, a fost redactor la ziarele Adevarul
si Dimineata. Era de stinga.» Istet? «Cit poate sa fie unul de stinga! Toma
Vladescu, ziarist de extrema dreapta, facuse nu stiu ce studii, dreptul, cred,
la
Revine la tema din tinerete: gindirea, gindul si ginditorul. «Gindirea mea, cu cit e mai cuprinzatoare, cu atit e mai dureroasa. Am momente cind ma simt gindire pura. E o iluzie: iluzia gindirii pure. Gindirea nu poate fi decit coerent‑formala; puritatea e inaccesibila din cauza existentei noastre bipolare - psiho‑biologice.»
Ma intreaba daca am mai scris ceva la Invatatura prin ¥nvecinare. - Foarte putin. Am stabilit doar citeva din functiunile si atributele ei: in primul rind, invatatura aceasta e binecuvintarea risipirii. Te abati de la cele dinainte ale tale si zabovesti in locul acela unde ti‑a iesit in cale invatatorul; mai mergi ceva si iar te opresti, largindu‑ti viata. In al doilea rind, invatatura te smereste; tu esti cel care vine al doilea, primul fiind invatatorul, care a pregatit sederea ta, invecinarea ta. Invatind, iti recuperezi familia, te aduni iarasi in logica vietuirii tale rotunde; miscarile iti devin calculate, cuvintele masurate. In al treilea rind, prin invatatura, prin locuire in curtea inteleptului, devii simplu. Te obisnuiesti cu monotonia cereasca a lui Dumnezeu, cu ritmurile si respiratiile spiritului; incepi sa intelegi ce inseamna invecinarea cu taina; capeti din blindetea ritmului liturgic. In ultima parte a invataturii, invatatorul nu te mai tine de mina, nu te mai struneste. Ai acum un mers optim, fara graba sau moleseala; invecinindu‑te, capeti certitudinea ca singura scapare este in sus - iar scara spre cer este lunga, fiecare treapta trebuind luata in serios, deosebita de celelalte.
Inainte de a se cunoaste si a se iubi, vecinii ridica garduri stabile, obsesive si interogative prin pozitia lor separatoare, pina cind sint scurtate, lasat fiind un pirleaz, al trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca si Biserica isi ridica zidurile - inalte, obsesive, separatoare; inteleptul te invata sa le vezi ca pe niste invecinari, ca pe niste spatii la care poti apela oricind ai nevoie si nu numai . Iti arata care sint pirleazurile cunoasterii, facind din trairea ta in lume un infinit prilej de vizitare si iscodire.
O cultura pusa sub semnul invecinarii e o cultura cu mai multe sanse de a transforma existenta ei in lume intr‑o invatatura, pentru sine si pentru altii. Spiritul capata valente pedagogice; omul de cultura isi ia in serios rolul de educator, avind o noua viziune asupra celor din cetate, pe care ii considera, acum, potentiali elevi. Se reinstaureaza raportul de caldura invatatoreasca. Cuvintul nu se pierde atita vreme cit este invatat, transmis testamentar prin invatatura. O cultura bazata pe relatia duhovnic (invatator) - ucenic (elev) e menita unei perpetuari foarte adinci in istorie. si mai ales, cu acest nou canon, o asemenea cultura e menita si ascensiunii catre cer. Tutea face o necesara legatura intre durata istorica a culturii si menirea ei in vecie: deopotriva apartinind celor doua planuri, Tutea e un ambivalent semn, catre pamint si catre cer; ca un hornar colindind pe stradutele vechi ale unei culturi ce nu a tisnit inca spre universalitate, Tutea, cu scara pe umar, ne indeamna la o urcare spre cer care niciodata nu poate fi prea tirzie.
O
zi frumoasa. Zapada, cita a fost, s‑a topit. Parca e primavara. «stii ce‑mi
place mie, Radule? Cornuri cu dulceata de caise sau de zmeura; imi place untul
cu mamaliga, ostropelul de pui, cu otetul ala din el, pestele fript. Era un
peste sarat, care se desara, si se numea cosac.» In puscarie nu cred ca ati
avut asemenea melancolii gastronomice . «Nu, pentru ca ar fi insemnat sa ma
amagesc prea tare. Imi aduc aminte ca la mine la
Imi povesteste cum mergea la tirg cu mama, cum isi alegea hainele si cit de mindru era la intoarcere. Viata de liceu n‑a fost o viata libera. A stat in internat. Abia in perioada studentiei a inceput sa se miste liber, sa mearga oriunde si sa poata sta in biblioteca ore intregi. «Am pierdut orice speranta de realizare a societatii dreptilor, pe care o visam in tineretea mea. De ce or fi oamenii asa de rai intre ei? de ce sa aiba unul masa de om si sa‑l vada pe altul murind de foame, iar el sa crape de satul? Am auzit ca moartea de foame nu e chiar de nesuportat, insa omul rau seamana cu pantera: sare la git chiar daca e satula.»
Vine un grup de studenti care il intreaba asupra cailor pe care trebuie sa mearga pentru a nu face compromisuri si pentru a se implini spiritual. Tutea le da sfaturile de rigoare si ii trimite cu arme si bagaje la modelul generatiei interbelice, spunindu‑le in acelasi timp si ce atuuri au fata de aceasta generatie. Le mai spune ca, pentru a se realiza, trebuie sa realizeze intersectia intre constiinta de generatie si constiinta individuala. Le cere iertare ca nu‑i poate insoti pe drumul acesta, pe care si el l‑a facut cindva si pe care ar dori mult sa‑l parcurga din nou - macar teoretic. Se consoleaza cu faptul ca poate in sfirsit, batrin fiind, sa spuna lucruri care sa nu fie suspectate de avintare revolutionara sau de elan inconstient. Ii indeamna sa abordeze punctele esentiale ale culturii si sa nu se duca la intermediari ci, pe cit e posibil, sa aiba un contact intim cu sursele. La plecare, studentii il intreaba ce etalon sa aiba in masurarea faptelor lor. - «Eminescu.» Atit? «Ajunge!»
Ma intreaba daca nu cred si eu ca tineretea e totusi, pentru cei batrini, o consolare. Cum sa nu . «Dar vezi, Radule, nu te poti consola decit in masura in care esti constient ca ti se continua o opera; insa ce faci atunci cind nu ai ce sa ti se continue?» Vorbiti de dumneavoastra? «Nu, eu nici nu ma gindesc in mod serios la o continuare.»
Revine la imaginea omului‑pantera. Imi spune ca exista totusi si exemplul bunatatii infinite: bunatatea materiala umana, prelungita prin cea divina, devine intr‑adevar infinita. Desi nu infinitul functioneaza in crestinism, ci absolutul. Spune ca, pentru unii, infinitul e la fel de periculos ca si finitul mizer. si ce poate aparea in vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut. Se vorbeste despre infinitatea divina raportind‑o la timp si spatiu; oricum, infinitul, neavind continut, este echivalent cu neantul. Deci adevarul, chiar daca e dual, real si logic, este in esenta absolut.»
Ii
spun ca cineva, in presa, l‑a prezentat ca diplomat; ce parere aveti de
aceasta prezentare? «Eu nu sint diplomat. Consider diplomatii niste fotbalisti.
Eu ma consider economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus in
perioada interbelica. «Am incheiat primul tratat economic intre Regatul Romaniei
si noua putere sovietica, la Moscova. Am spus si alta data: nu am slujit
«Eu nu candidez la sfintenie deoarece nu suport durerea fizica. Nu ma pot salva singur. A fi sfint inseamna a fi suveranul tau perfect.» In inchisoare ati fost totusi suveran pe vointa si trup . «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? - «Acum, trebuie sa ma lupt si pe cont propriu, dar se vede treaba ca sint un crestin imperfect . »
« . Asculta! Nu credeam sa‑nvat a muri vr'odata . Nu e maret?»
Dimineata, imi spune ca ar dori foarte mult sa iasa la aer. Ar vrea sa mergem, daca se poate, pina la Boteni, in sat. Vrea sa recapituleze geografic viata dintru inceput; sa vada si mormintele parintilor - mai ales.
- Daca Hristos, in gradina Ghetsimani, a spus: «Intristat de moarte este sufletul meu», atunci un prapadit ca mine ce mai poate sa spuna?
- In mijlocul prapadeniei naturii umane, cum poate fi posibil modelul?
- Ca sa fii model trebuie sa ai calitati care, platonic vorbind, sa fie demne de imitat.
- Cred ca in lumea modelelor functioneaza distinctia dintre imitare si participare.
- Hristos participa la Absolut, fiind o parte din el, in timp ce eu doar aspir, imit. Aspiratia e doar o tendinta, iar nu o participare. Crestinismul este o religie absoluta, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poti sa‑l imiti, imperfect, dar una e imitarea si alta e participarea care te face sa te realizezi in tine, prin el, in mod total. Sint foarte putini crestini totali. Sau ma insel eu . Eu insa nu am afirmat niciodata, cu obraznicie, ca sint un crestin perfect.
- De imperfectiunea crestinismului dumneavoastra e legata si teama de moarte?
- Moartea ma pune in contact cu Dumnezeu fara nici o problema. E adevarat ca traiesc ca in formula aceea: sila de ziua de azi si teama de ziua de miine, dar sa stii ca nu‑mi convine sa mor. Cu ideea mortii s‑au impacat doar sfintii.
- In disperarea aceasta nu va deosebiti prea mult de Cioran.
- Cioran nu e deloc disperat. Eu cred ca se preface. Dar sint momente cind disperarea e un fenomen real. Moartea nu e un fenomen real? Neimplinirea, in imaginea idealului, - ca eu m‑am gindit pe mine supraom si constat ca sint o vietate‑om - nu e o suferinta? Eu am fost cum poate fi orice om. Nu ma deosebesc de nici un om, fiindca nu fac ierarhii culturale cind e vorba de destin uman. Prin destin, Kant este egal cu Ghita Popescu.
- Poate ca va proiectati prea mult in afara.
- Nu exista om care sa nu se extrapoleze, care sa nu se proiecteze in afara lui, oricit de mediocru este.
- Crestinismul nu opereaza cu destine.
- Eu am folosit aici cuvintul destin in sensul lui comun, iar nu religios. Crestinismul este o egalitate mistica. Ne diferentiem in functie de treptele aspiratiilor noastre spre transcendentul mintuitor. Realitatea mistica e transcendenta, adica singura Realitate, caci ce este imanent nu e real, ci aparent. Daca anulezi omul mistic, ramine un animal. De aceea, Eliade lucreaza pe conceptul de homo religiosus.
- Dar cum ramine cu incapacitatea de a urma modelul crestin?
- Crestinismul, gindit real, e inaplicabil pentru ca e absolut. stii ce inseamna a fi crestin? A cobori Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii . da, sfintii. Ei sint crestini absoluti. Restul sintem crestini organizati.
- Faceti deseori apel la modelul sfinteniei. Modelul sfinteniei e un model tinzind spre modelul hristic, iar nicidecum un model‑limita, inhibator.
-
Evident. Teoretic. Nu stiu cine a spus ca a fi sfint inseamna a fi anahoret,
dar ca a fi anahoret nu determina obligatoriu sa fii si sfint, deoarece nu ai
capacitatea de a face minuni. Eu cred ca daca apare un sfint acum, in
Bucuresti, ride lumea de el . Seamana cu Tanase . In lumea moderna, sfintenia
este aproape impracticabila. - La nivelul cetatii. Omul, in general, traieste
spre sfintenie, dar nu la sfintenie. Una e sa fii spre
- La nivelul cetatii. Dar solutia este asumarea personala a rigorilor spirituale .
- Crestinismul, in esenta lui, e legat de actul individuatiei.
- Ispita cea mare este colectivismul dinamic - care, in formele lui brutale, poate suprima orice efort individual, nerecunoscindu‑l ca valabil.
- Uite, de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism, care dauneaza Absolutului mistic. Adica activismul supraincarcat se cheama moralism, iar nu religie.
- Se impune o precizie mistica .
- Tot ce tine de Absolut exclude ideea de metafora sau de comparatie.
- In lumea moderna, omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axa a Bisericii si a Culturii pe cea din urma, distrugind un echilibru mai mult decit necesar.
- Daca nu e religioasa in sens crestin, cultura e civilizatie. Nu exista cultura laica; daca exista, aceea nu este cultura. Nu poti fi om de cultura in Europa decit crestin, pentru ca, altminteri, esti taxat ca barbar.
- Acestei mutatii ii corespunde una mai larga, de pe spirit - in sens paulinic - pe ratiune.
- Unde e ratiunea? Undeva, prin Cismigiu. Am destula ratiune. Nu‑mi trebuie mai multa. Nu‑mi ajuta la nimic. Pot face, pina la miezul noptii, o suta de silogisme. Inutil. Ratiunea nu ajuta devenirii, deoarece, daca ratiunea ar fi aparitie in irationalul speciei, atunci nu ar mai fi nimeni idiot!
- Solutia consolarii, invariabil, cantoneaza in religios .
- Cum sa nu! Nu vezi ce putoare este, de exemplu, natura? Te face neom si da cu tine de pamint . Am avut o vreme in viata mea cind am avut pasiunea gloriei. Acum mi se pare infantil. Gloria si puterea nu consoleaza in nici un fel. Eu sint un soi de Socrate pacatos, un om care se risipeste in cetate. Asta e, de fapt, cultura! M‑am zbatut o viata intreaga sa ajung crestin perfect si probabil nu e de nasul meu. Un crestin perfect cred ca exista, de vreme ce s‑a scris o carte ca Imitatio Christi. Eu nu pot sa‑l imit concret pe Hristos, decit doar printr‑o gindire religioasa, fiindca in afara de religie nu exista decit devenire, adica neadevar. Din punctul acesta de vedere sint salvat.
- Batrinetea aduce cu sine o seama de incercari.
- Eu nu pot evita neplacerile batrinetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m‑a tinut pina la aproape nouazeci de ani. Insa batrinii au o supapa foarte inteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici macar sa aspire catre cer. Multi batrini ar dori sa se idiotizeze. stii cit de fericit e un idiot? . Cind ma gindesc la suferintele batrinetii, imi dau seama ca in natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Pai inchipuieste‑ti ca eu, asa cum sint acum, traiesc cinci sute de ani! Ar fi o catastrofa cosmica. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Andrei mi‑a adus un aparat de inregistrat si casete. Am inregistrat, in paralel, doua interviuri care i‑au fost luate astazi lui Tutea de catre doi ziaristi din provincie; am de gind sa inregistrez cit mai multe convorbiri, deoarece cred ca geniul protector al lui Tutea nu este Gutenberg, ci Edison.
Sfintul Iustin Martirul si Filozoful are o expresie: «rusinea de cruce». si ma gindesc citi dintre noi avem puterea de‑a nu ne rusina de cruce . Tutea a facut din apartenenta la crestinism un motiv de manifestare a eului si de curatare a acestuia, demonstrind ca intelectualul crestin nu e un handicapat, gramatical si conceptual, si ca semnul crucii e argumentul nobletii noastre. «Rusinea de cruce» e rusinea de jertfa; treisprezece ani de ne‑rusinare sint o motivatie suficienta a vehementei cu care Tutea marturiseste credinta lui.
Discutam depre cum se poate pune o intrebare astfel incit raspunsul, oricare ar fi el, sa multumeasca; exista o tactica a intrebarii, care, cu mijloace autonome de zbor, poate sa determine structura raspunsului. Tutea imi povesteste cu umor despre disperarea hazoasa a intrebarilor fundamentale: «E un soi de furie a esentialului. Ar trebui totusi sa fim gata sa facem fata acestei furii, asa cum preotul este gata oricind sa raspunda sectarului provocator.»
- Cred ca sint citeva idei stincoase, de pe care cineva se poate lansa in vazduhul cercetarilor.
- Evident. Ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevar. Insa, ca sa vedem adevarul, de exemplu, ar trebui sa‑l consideram ca fiind material. Noi nu putem iesi din carcasa simturilor decit ipotetic. Adevarul absolut noi nu stim ce este. Adevarul absolut il afirma doar religia. Omul crede ca are o singura cale catre adevar: demonstratia. Or, adevarul absolut este indemonstrabil. El este sau nu este. Nu exista cale spre el. De aceea, adevarul e revelatie.
- Exista oameni care nu sint, probabil, permeabili la revelatie .
- Cred ca te referi la «prosti». Viziunea mea, ca prostii sint vinovati, este in sensul ca acestia sint damnati, iar nu ca au vreo vina penala. Se discuta cind eram eu student la Cluj, la caminul Avram Iancu, despre prosti. si vine unul, Tite Gheorghe, peste noi. Despre ce vorbiti, ma? Despre prosti. Zice: astia reprezinta odihna sufletului nostru. Auzi! prostii reprezinta odihna sufletului nostru .
- Cu ce ar fi compatibili «prostii»?
- Cu progresul tehnic, care nu e un adevar, ci comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, sa nu se duca dintr‑o cetate in alta calare pe magar.
- Alti refuzati ai adevarului se pare ca sint nebunii.
- Nu se poate spune ca un nebun este inspirat. Pentru ca atunci spunem ca inspiratia nu are limite. Inspiratul e un ales. Nebunul e patologic. S‑a vorbit despre «nebunia crucii», in sensul de exaltare a crucii, adica de traire supraintensa a acesteia. Dar asta nu ne arata decit ca nebunia poate fi folosita si in sens metaforic, nu numai in sens patologic. Nu se poate totusi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om exceptional este considerat, la inceputul vietii lui sau chiar si mai tirziu, nebun, adica nu seamana cu toata lumea. A nu semana cu toata lumea nu inseamna ca nu esti zdravan, ci ca esti supradotat, ceea ce e cu totul altceva . Nebunia continua, patologica, aceea situeaza omul in afara de cei buni. Nebunia e incompatibila cu spiritul. La un spital de nebuni logica a murit, iar daca apare, din cind in cind, apare ca un paradox - mica oaza de luciditate. E mult mai dramatica si mai impresionanta vizita unei case de nebuni decit a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, pe mine nebunia ma impresioneaza groaznic.
- Nebunia demonstreaza, in fond, limitele practice ale medicinei.
- Medicina este arta vindecarii, care teoretic nu are nici o limita. Daca cineva, de pilda, are har si cu apa sfintita te vindeca de cancer, eu iau act de acest lucru in mod stiintific. Medicina e pe de alta parte limitata, chiar daca, spiritual, e fara limite. Se spune: ce e asta? E de meserie doctor. Nu e corect. Doctorul, cu sau fara voia lui, trebuie sa stie tot. Caci ce diagnostic imi poate pune un doctor daca eu innebunesc pina poimiine? Eu sint un om destul de rafinat, iar daca doctorul ala nu e ultrarafinat, poate sa scoata din mine un nebun incalificabil. Intr‑un fel, nebunia este egalitara. Un savant nebun, care vorbeste anapoda, se deosebeste de lelea Leana, dar continutistic nu e departe de ea. Nebunii sint, intelectual vorbind, uniformi.
- Ati avut vreodata teama de nebunie?
- Sa‑ti spun cinstit . Am infruntat durerea celor treisprezece ani de inchisoare si pentru un motiv simplu: am avut o teama cind m‑au arestat, zic - sa nu ma supuna astia la niste conditii de incarcerare (au fost groaznice conditiile!), incit sa ma intorc acasa nebun, adica incapabil de a trai.
- Frica de nebunie a influentat si indreptarea catre Dumnezeu?
- Absolut!
- Am observat la toti camarazii dumneavoastra de suferinta un aer foarte hotarit. si o constiinta nationala foarte pronuntata.
- Noi n‑am facut neamul romanesc de ris. Asta a fost grija mea, te rog sa ma crezi. Imi era teama sa nu ofensez neamul romanesc. si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sint timpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe romanul, ma lasam schingiuit pina la moarte.
- Nu vi se pare uneori deranjanta declararea apartenentei la neam? Nu este cumva reminiscenta optiunii politice de dinainte de inchisoare?
- stiu si eu . Acum, eu nu stiu daca noi sintem apreciati pentru ceea ce am facut, insa sa stii ca nu am facut‑o doar declarativ. Cind eram la o izolare crunta . Nu stiu de ce ma supara corpul bibliotecii . Eram cu Gogu Teguiani si avea o creta in mina, si ii ziceam: mai trage o linie, Gogule! . si biblioteca, cu rafturile ei, imi aduce aminte de liniile alea, prin care masuram mizeria . Am suferit mult, dar nu stiu, Radule . stii cum e? Am uitat tot. Am uitat! Poate ca e supapa de siguranta a existentei, ca daca ar fi o amintire cu acuitate a starilor de atunci, as innebuni.
- Acum inteleg de ce il iubiti pe Don Quijote!
- Pentru ca si el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa suferi pentru ideal in mod fizic.
- Taria de a suferi pentru un ideal ati gasit‑o, banuiesc, in anumite date fundamentale ale fiintei dumneavoastra.
- Eu cultural sint un european, da' fundamentul spiritual e de taran din Muscel.
- Avind o structura de felul acesta, ambivalenta, ce apreciati la un tinar?
- Pe mine ma intereseaza un tinar in masura in care e savant in stiinta lui si e religios.
- Argumentul crestin e cel mai des invocat pentru pozitionarea omului in lume. Va recunoasteti in el cu pasiune .
- Religia crestina are o virtute pe care n‑a avut‑o nici un sistem filozofic in istorie: egalitatea absoluta, nedemagogica, a oamenilor in fata lui Dumnezeu. Toti sint oameni. Crestinismul nu e depasit in istorie de nimic. Totul se poate numi pina la Hristos preistorie, inclusiv grecii si romanii, cu Platon cu tot. E un baietel . Eu cunosc filozofia greaca foarte bine: nu m‑am mintuit cu ea in nici un fel. E mai mintuitoare o rugaciune intr‑o biserica din Gaesti, decit Platon.
- Relatia cult-cultura .
- Dupa mine, ti‑am spus‑o si ieri, cultura se cheama religie. Iar restul se cheama civilizatie. Cultura este spirit, si acest lucru nu se practica decit in ritualul crestin, ultimul ritual din istorie, singurul, ca spectacol si continut, inegalabil. Nu spun toate astea pentru ca sint baiat de popa, ca asta nu inseamna nimic, ci pentru ca asa este.
- Cultura greaca, de exemplu, nu contribuie si ea la formarea constiintei religioase crestine? S‑a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos» .
- Hristos, pentru a se face prezent, nu are nevoie de Platon. El e Dumnezeu, iar Platon e filozof. Omul capata constiinta religioasa in biserica. Acolo o capata. Acolo vede icoanele sfintilor, acolo vede pe Hristos. Asa devine taranul om, adica om crestin, pentru ca exista si om pagin. Credinta ne invata ca omul nu e un model al existentei. El imita modele transumane, daca vrea sa se depaseasca.
- Imitarea modelelor transumane este determinata si de un oarecare mesianism, in sens crestin.
- Oarecum. Mesianismul e activist, adica e vehicularea unor forme care nu‑i apartin; el le suporta si le poarta. Adica formele lucrurilor ne fac posibila cunoasterea lor, dar nu trebuie confundate cu lucrurile in sine. Toate formele astea pe care le vedem ne anunta niste existente care nu coincid, in realitatea lor, cu ceea ce inregistreaza ochiul imperfect. Acesta e geniul lui Platon, care n‑a fost in totalitate captivul imaginilor, ci si al esentelor. De aceea, el vedea lumea ca o iluzie. Tabloul acela, cu grota, e cel mai glorios din istoria gindului omenesc. Omul vede doar lucrurile in imagine, in ghicitura, dar nu in sinele acestora.
- Imi spuneati odata ca apreciati religia si din cauza ordinii social‑morale pe care o instituie. Din acest punct de vedere, faceati o paralela intre ortodoxie si romano‑catolicism.
- Ortodoxia si romano‑catolicismul sint doua surori egale. Nu seamana cu protestantii, care sint socotiti din punctul nostru de vedere eretici. Imi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia are insa taine, chiar daca nu are si ordine. Catolicismul organizeaza viata aceasta dupa modelele religioase, care sint un joc intre absolut si relativ. De aceea, ortodocsii ii socotesc pe catolici mai putin religiosi decit ei, adica nu sint stapiniti de mister, cum sint stapiniti ortodocsii.
- Aveti o mare admiratie pentru ordine si pentru cei care o instituie.
- Ordinea de drept este una din maretiile omului. Ca in afara de drept e haos . Ordinea unei cetati nu e nici natura si nici supranatura, ci este ordine de cetate. Ordinea nu trebuie sa fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, in afara adevarului, e dezordine. La germani, e o ordine pe care nu o simti. Chiar cind vezi un politist, ca o statuie, pe strada, nu‑ti apare coercitiv - ci regulator. Sint si modesti, germanii . Spun ca nu ei au inventat omul acesta germanic, ci e imitatia omului francez, care a fost modelul absolut, un timp, al Europei. Noi, romanii, nici nu avem nevoie sa fim ctitori, ca ii avem ca stramosi pe marii ctitori de asezari umane: ii avem pe romani. De fapt, Europa are doua mari glorii: filozofia greaca si dreptul roman. Iar peste acestea si peste intreg universul se ridica crestinismul, european ca forma de manifestare.
- Sub auspiciile traiectoriei spirituale a vietii unui om, ordinea se converteste in constiinta a esentei?
-
Cind ajungi sa cunosti lucrurile esentiale, Biblioteca Nationala din
- Ati muncit mai mult pentru exterior decit pentru interior.
- E adevarat. Am muncit mai mult la constructia cetatii decit la a mea. De aceea am si imperfectii . Tot ce‑am adunat in mine n‑am construit pe silueta mea, ci am mutat in afara. Fara succes, bineinteles!
- In lipsa unei carti de vizita bibliografice, nu aveti regretul ca nu ati intemeiat o scoala? Daruirea in afara ar putea justifica asta.
- Pai nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: ma, pe mine sa nu ma imitati, ca asta se cheama maimutareala. Fiti voi insiva un model real si absorbiti din univers si din viata geniul necesar. L‑am auzit eu! Am dat in afara si nu m‑am construit indeajuns din cauza unui entuziasm social. E drept ca nu te poti face om singur, integral. De fapt, omul integral e o aspiratie. Perfectiunea e ceva de neatins. Perfectionarea e un proces, in timp ce perfectiunea e o stare. Perfectionarea e o prezenta simpla, in timp ce perfectiunea e o prezenta absoluta.
- Constienti intr‑un fel de neputinta omului de a atinge perfectiunea, ateii au inlocuit idealul spiritual cu cel material.
- Materia ca atare nu exista. Ai vazut materie undeva? Nu se poate. Vedem pomi, oameni, cer, stele . Manifestari ale ei, dar pe ea nu. Lucrul e existenta, nu materie. La lucruri ajungem, dovada ca le avem si le folosim. Exista un concretism la care avem acces. Pai uite, camera asta, cu tot ce e in ea, este expresia conceptiei concretiste. O vedem ca atare . Inapoia lucrurilor punem doua concepte. Astfel, inapoia lucrurilor poate sa stea: materia sau Dumnezeu. Materia e dumnezeul ateilor.
- Ateii aspira la gasirea adevarului in viata de aici.
- Viata nu se poate spune ca poseda adevar; ea aspira la adevar. Se vede ca omul e un animal imperfect, nu? E imperfect. Pentru ca eu leg perfectiunea de nemurire, or nemurirea, in viziunea umana, este mistica, nu fizica. Daca omul traieste biologic, nu mai e o fiinta perfecta . Ce‑i adevarul in sine nu poate spune nimeni. Simpla comoditate mintala, adica ordinea interioara si acordul dintre ea si ordinea exterioara, nu inseamna adevar. Adevarul poate fi model ideal spre care ne miscam asimptotic, din aproape in aproape . Eu cred ca sint nelinistit si in somn, gnoseologic, nu numai in stare de veghe. Cit esti viu, esti nelinistit. Se interpune intre noi si lucruri - asta a fost minciuna aia, a lui Kant, care nu poate fi evitata - o perdea senzoriala care ne face sa nu avem acces la simplitate. Exista totusi, spre fericirea noastra, o normalitate - relativa, dar exista.
- Drumul catre simplitate este opacizat si de isteria tehnica si informationala.
- Lumea, acum, e ancorata in cultul genialitatii. Dovada progresul in afara, mecanic. Atit. Cu cit sintem mai avansati, mecanic si material, cu atit sintem mai departe de esenta reala a lumii, de sfintenie. Un sfint poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune. Un sfint poate face o minune. E posibila minunea ca fapta a lui, dar la geniu nu. Geniul face ispravi, nu minuni. Acum, si la sfintenie se pune o problema: daca este puritate in sine si daca, pentru a beneficia de conceptul completitudinii, acasta puritate inseamna perfectiune. Léon Bloy a spus ca singurul regret valabil este acela de a nu putea fi sfint!
- O parsiva alunecare se face dinspre crestinismul ca revelatie spre un crestinism ca ideologie .
-
Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia este
expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit. Daca scoti ideea de
revelatie din crestinism, nu mai facem biserici, ci facem scoli primare,
universitati, si in loc sa ai coltul cu sfinti, ai coltul cu
- Progresului, in lumea actuala, i se ofera din ce in ce mai mult atributele esentei.
- Progresul e palpabil. Dar stiu eu ce‑i asta? Daca e esenta? E bine, oricum, ca eu ma simt mai bine acum decit in grota. Nu? Progresul exista, de la o generatie la alta, dar nu stiu daca spiritul poate fi gindit progresiv. Spirit este si la un cosas, si la Kant. In grade diferite. Se mai poate vorbi de esenta spiritului, cind are grade diferite? Eu nici nu stiu daca omul a atins adevarul in sine. El concepe uneori adevarul in forma unei comoditati socio‑mintale, adica daca nu esti deranjat in constructiile logice ale mintii, te crezi ca esti adevarat. Adevarul in sine nu‑l poseda nimeni. Adevarul in sine e Divinitatea. Daca esti cu Hristos traiesti in adevar fara sa vrei. E conceptul participatiei. Unii oameni - sfintii - sint posesorii revelati ai adevarului si altii sint guvernati de conceptul participatiei. Dar si participatia e un act spiritual, care presupune o stare. Nu orice om poate participa. De pilda in fizica, participa toti taranii la fizica lui Einstein? . Adevarul in sine e de necunoscut de catre omul singur. Asta a spus‑o si Kant. E inaccesibil la scara omului. Lucrul in sine al lui Kant e o limita, e o stare‑limita si la care totusi nu ajungi, ci spre care te misti. Omului nu‑i este interzisa calea spre adevar . Am spus eu odata ca daca un preot din Baragan, cind se roaga, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ala inlocuieste toata Academia Romana .
A urmat un dialog nastrusnic despre sistemul solar; am incercat sa refacem ceva din uimirea primului om care s‑a uitat cu mai multa atentie spre cer. Tutea crede ca acel om nu putea fi decit un muntean, un pastor. Cu detasare, gratie, naivitate si profunzime, am dialogat doua ore asa cum se dialoga, pe timpuri, in scolile ateniene sau in cele asiatice - cu multa culoare, aproximind subiectul. Se facuse noapte, iar de la etajul opt al camerei noastre se vedea luna mergind spre Cismigiu. Am stins lumina si pret de o jumatate de ora, cit a stat in cimpul nostru de cercetare, ne‑am uitat la ea cu atentie. «Radule, in luna direct nu putem fi, pentru ca nu e locuibila. Mi s‑a spus ca nu are atmosfera.» Poate de aceea e atit de alba, nu credeti? «Se poate. Ii admir pe cei care s‑au dus in luna si care s‑au intors.» Ati vrea sa locuim undeva anume? «Pai nu ti‑am spus ca vreau sa mergem la minastire? De fapt, pentru filozofi orice loc in spatiul terestru este egal; vreau sa spun ca orice loc in spatiu are conditii obiective de existenta.» Luna a disparut; ne intoarcem cu ochii si cu gindurile in camera . «Pamintul, planeta asta din sistemul solar, draga Radule, pare un mister cum permite viata. Nu numai ca o permite, dar o si favorizeaza. Eu nu vad in afara de Pamint un loc unde am putea vietui. Dumnezeu ne‑a plasat aici, in conditiile astea facute tot de El.» si Luna e facuta tot de El, dar nu spre locuire; poate doar pentru a fi admirata . «Ce este adevarul in sine nu s‑a raspuns; toate starile comode, materiale si mintale, ale omului nu exprima adevarul in sine, ci stari.» Sintem condamnati la subiectivitate, la poezie, in ultima instanta, nu? «S‑ar putea sa ai dreptate.»
Despre spirit si materie; daca exista baze biblice ale acestei dualitati; despre Mozart; existenta.
- . Sugestionindu‑ma, verific puterea spiritului asupra materiei. Omul traieste sub semnul acestui dualism.
- Omul adamic era sub o alta stare decit aceasta?
- Dualitatea materie‑spirit e primordiala. Adam si Eva, ne arata Biblia, aveau tulburari psihice, emotii.
- Deci dualismul nu e urmarea caderii in pacat.
- Nu. Adam nu confunda inainte de pacat spiritul cu materia.
- Dovada ca‑L iubeste pe Dumnezeu, ca se rusineaza de El sau ca simte singuratatea si tristetea.
- Spiritul consta in intelect si sentiment, cu toate ca sentimentul e mai aproape de senzorial. Intelectul e transsenzorial. La mine, intelepciunea functioneaza polar: negativ si pozitiv.
- Cum negativ?
-Ma impiedica de la acte autodistrugatoare.
- Aveti cultul eroului.
- Sigur.
- Dar eroul nu mi se pare ca tine de tipologia crestina.
- Intr‑adevar. Crestinismul penduleaza intre om, martir si sfint.
- Eroul, in aceasta ierarhie, ar putea sa aiba drept corespondent pe martir.
- Nu e gresit. Martirul e mult deasupra omului obisnuit, dar nu are inca statutul de sfint . Ma intristeaza de moarte muzica asta.
- Mozart?
- Da. Imi da motive de melancolie. Ma descentreaza . Pentru a fi intelectual, trebuie sa joci echilibrat intre ideal si concret. si sa faci distinctiile esentiale. Harul e un dat, in timp ce imitatia e un dobindit succesiv . Toata drama existentei mele e ca nu pot sa renunt la marginirea mea. Nu pot si nici nu vreau sa sar peste mine . Numai pe sfinti nu‑i pot suspecta de neacceptare si neimpacare cu durerea. Sfintenia este inexplicabila la scara umana. Principalul lucru care distinge pe sfint de omul obisnuit e capacitatea taumaturgica. Minunile. Sfintul are forta de coeziune a pietrei.
¥n general, ne pregatim sa vorbim; ne dregem glasul si ne ordonam cuvintele de inceput. Tutea se pregatea sa taca. La el tacerea avea un inceput; incepea sa taca. Nu era tacerea care apare in timpul unui dialog, cind asculti ce spune celalalt. Tacea in mod personal: monotacere. S‑ar putea crea o imagine necompleta, daca nu am lua in considerare si pe Tutea‑cel‑ce‑tace. Cuvintele si ideile se incurcau la un timp, cu un ultim zornait de pinteni si spade, si din acel moment incepea tacerea - grea, infricosatoare, ciudata; plina de cintec. Respira mai grabit, ca intr‑o fuga. Ochii i se fixau pe un obiect din preajma; nu era o privire continua, ci cu dese clipiri, dovada ca nu era un simplu reper, ci il cerceta, oarecum. Aceeasi privire cu care intimpina uneori pe cite un vizitator . Tacea nu pentru ca nu mai avea ce spune, ci pentru ca, avind atitea de spus, de marturisit, tacerea era atunci cea mai buna forma de a comunica, de a «vorbi»; vorbire tacuta. Trecind peste oameni si lucruri, tacerea lui parca raspundea unei taceri mai mari; dialog intre taceri: de ce? incotro? Chinuita, prinsa in limite nefiresti, pe nemasura originii sale divine, fiinta umana tace tacind impreuna cu tacerea tainica a lumii. Cuvintul, prin tacere, devine duh; mesajul prinde ceva din precizia lucrurilor ce sint, iar nu care devin, prin comunicare. Un munte are o transanta ce‑i vine din tacere. Tutea tacind era cel mai univoc semn: fara ambiguitati sau treceri, existenta lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea, era suficient sa‑l vezi pentru a sti ceea ce are de spus. Acum, invecinarea era la cotele ei maxime; te invecinezi cu muntele invatind din tacerea lui. O pace se depunea in camera, ca un strat de praf cosmic sau de zapada - asumind. Ia‑ma, Doamne! . Tacerea se rupea, un vint de cuvinte risipea omatul vorbirii in nevorbele de pina atunci. Tutea isi inalta vocea ca un colt de stinca in mijlocul apei, ascutit, semet, dureros de subtire spre virf - nici o pasare nu putea sa se odihneasca, ci doar sa se invecineze, zburind -, avind in adincuri nebanuita temelie a tacerii, zona in care nici un peste nu tulbura apa si nici o planta nu‑si unduieste podoaba.
Realizam cite decenii ne despart: exact sapte. El - 6 octombrie 1902; eu - 23 octombrie 1972. Are o mare bucurie pe chip. Imi spune ca, in sfirsit, traieste sentimentul veciei istorice; singurul lucru care‑l nelinisteste este acela de a nu muri inainte de a fi spus tot ce s‑a intimplat in cei saptezeci de ani. Il intreb ce distinctie face intre inteligenta tineretii si intelepciunea batrinetii.
- Intelepciunea batrinetii e mai mult inteligenta, iar inteligenta tineretii e mai mult teorie. Intelepciunea e mai neteoretica. Ca intelept poate fi si un ciine . Se zice: un ciine intelept! Sau un taran. De aceea, nu trebuie confundat inteleptul cu savantul. Inteleptul este un om care are experienta vietii. Atit. Experienta nu e revelatie, ci o acumulare de date. Revelatia este cunoastere fulger.
- Facem distinctie intre revelatie si inspiratie.
- Revelatia este interventia directa a Divinitatii, iar inspiratia este interventia ei indirecta. Acolo unde textele biblice sint revelate, se presupune ca au fost dictate de chiar Dumnezeu.
- Ati avut in viata momente de inspiratie sau alt fel de momente?
- Nu cred. Mi‑au placut oamenii cu duh. N‑am fost un mizantrop, dovada ca nu suport singuratatea. si cind eram copil si ma trimiteau cu vacile, numaram pina la jumatate de milion ca sa scurtez timpul, asa eram de plictisit singur.
- Ati fost de multe ori cu vacile?
- Pai aia e academia mea! . stii ce imi puneau de mincare? Doua cepe si o bucata de mamaliga, intr‑o mica traistuta. Asta era mincarea mea cu vacile. Ceapa d‑aia as minca cu placere si acum .
- Se pare ca ati continuat si in puscarie academia .
-
In puscarie eram permanent revoltat. Ma gindeam intotdeauna la zbaterile unui
pitigoi captiv intr‑o colivie. Sinuciderea pitigoiului captiv e o
mindrie, nu stiu cum, la nivel animal . Temnita te mai umple si de ura.
Resentimentele acolo sint firesti, ca daca nu suporta o pasare captivitatea,
cum s‑o suporte un om . Sa fii limitat in spatiu, si de cite ori auzi o
- Am discutat de mai multe ori despre anii de temnita. De fiecare data adaugati o articulatie, astfel incit, incercind sa fac un portret al detinutului politic, am ajuns la cel mai clar portret de om liber prin gind si credinta.
- Parerea mea este ca omul cel mai semnificativ este homo religiosus . Multi au considerat Renasterea italiana, unde omul este situat in centrul universului, eretica din punct de vedere crestin. Antropocentrismul este viciul ei esential. Nae Ionescu, nu iti ascund, era teocentric perfect, adica spunea cam asa: fac cu umilinta tot ceea ce fac la nivelul meu, avind perpetuu supraordonarea Divinitatii si limitarea mea, din ratiuni transcendente, in timp si in spatiu . Eu m‑am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare implinit. Nici el . stia sa sufere pentru adevar, la o adica. Traia maxima aceasta: suferinta este calea regala a mintuirii.
- Va preocupa formele de intermediere intre cele doua lumi. Aspirati la o unitate consolatoare .
- Din punctul de vedere al metafizicii, Evul Mediu ne e superior. Toata acea cearta a universaliilor strabate tot Evul Mediu. In stiinta nu poti fi decit aristotelic. A gindi platonic stiinta inseamna sa o faci imposibila tehnico‑practic, adica s‑o privesti in sine. Cineva spunea: Platon ne duce intr‑o zona eterata unde nu mai putem respira, iar Aristotel are amabilitatea si gentiletea de‑a ne aduce inapoi, in lumea vazuta! Nu poti scoate utilul din cimpul cunoasterii, ca om. Nu poti face lucrul asta. Insa e o evidenta ca tot ceea ce e folositor nu este necesarmente adevarat.
- Adevarul este totusi operant.
- Adevarul in genere este operant, adica este uneori eficient. Are efecte pozitive. Tot ce nu e eficace este fictiune. Poate nici atit. si fictiunile au, uneori, o utilitate.
- Cum vedeti progresul tehnic?
- Nu trebuie ignorat. A avea dispret fata de tehnica inseamna a fi incorect. Eu nu sint tehnocrat, dar trebuie sa recunosc ca tehnica este universal utila. Tehnica, la originile ei, are cunoasterea limitata a lucrurilor, care foloseste in batalia pentru adaptare. Nu se poate vorbi totusi de o tehnica infinita.
- Inteleg ca stiinta are un aspect dual sau, mai direct spus, este alcatuita din teorie si din practica.
- stiinta are, cum spui, un dublu aspect: pragmatic si explicativ‑teoretic. Partea explicativ‑teoretica e perfect utila. Eu am facut odata o afirmatie - nu‑mi amintesc cum a decurs demonstratia: tot ce teoretic este just practic este necesarmente just, dar nu si invers, cum ne arata istoria omului. Omul a avut in istoria lui si practici stupide.
- Marea ispita a omului modern este autonomizarea .
- Autonomizarea puterii poate fi considerata demonica. Puterea este morala; ea nu reprezinta nimic in sine, ci trebuie raportata la utilul social. Puterea degaja in sine istoria. Oprindu‑se la putere, omul devine victima uneltelor sale si ofensator fata de Dumnezeu, care i‑a dat aceasta putere.
- Autonomizarea puterii se revendica dintr‑o presupusa unitate materiala a lumii.
- Unitatea materiala a lumii nu stiu daca poate fi demonstrata, dar poate fi cercetata. De pilda, cele doua operatii mintale principale, sinteza si analiza, ne indica natura materiala a lumii. Materia este - dar stiu eu daca ceea ce vedem noi multiform e materie sau altceva? Noi nu‑i zicem ciresului sau prunului «materie». Materia ca atare este noua divinitate falsa. Nefiind demonstrabila, materia seamana a divinitate .
- Distingem, iarasi, intre materie si concret.
- Concretul exista. Materia ca atare nu o gasim nicaieri. Materia pura e o ipoteza. Concretul este ceea ce cade sub incidenta simturilor. De aceea, chiar daca ai cele mai rafinate instrumente de masuratoare, tot in lumea sensibila te afli, cind e vorba de concret. Concretul este.
- In virtutea jocului concret-materie pura, am putea defini conceptul ca fiind cel ce face legatura intre cele doua lumi?
- Bineinteles, deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric si logic.
- Omul este condamnat la acest joc, multumindu‑se cu manifestarile variate ale lumii si neavind acces la esenta, la puritatea izvoritoare a acestora.
- Savantii ramin la constatarea legitatilor lumii fenomenale. Nu pot defini lumea fenomenala. Materia e considerata ca fiind in sine si ca substrat al tuturor lucrurilor sensibile. Asa ceva nu s‑a dovedit. Este un nou mod de a percepe Divinitatea, coborita la acest nivel.
Despre dreapta si stinga - distinctii si precizari; modul lor de manifestare in istorie; o posibila solutie, intre extreme.
- Care sint caracteristicile dreptei?
- Caracteristicile dreptei sint: 1. nationalism - natiunea ca punct terminus al evolutiei, concentrind specia om; 2. monarhism - principiul monarhic ca o constanta istorica in teoria formelor de guvernamint; 3. ierarhie sociala - afirmarea principiului selectiunii naturale, dar nereactionar, fiindca suflul ortodox nu permite elitei patosul distantei aristocratice; 4. unitatea de conducere . nu e vorba de conducere colectiva, ci de unitatea membrelor conducatoare; 5. proprietatea privata ca sediu al libertatii. Nu e de conceput libertatea fara proprietate; orice om trebuie sa fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar daca nu poseda nimic.
- Iar caracteristicile stingii .
- Caracteristicile stingii sint: 1. egalitarismul cu orice pret; 2. lipsa ierarhiei sociale autentice, pe baze valorice; 3. ateism manifest; 4. proletcultism sinistru; 5. structura iudaica, in ideologie si conducere.
- Extrema stinga a lasat mult singe in istorie .
- Stinga nu poate guverna, Radule! Cind vine la putere, e pustiu. Dar este un blestem: de ce nu foloseste schemele guvernamentale ale burgheziei?! Cum e asta? si de ce popoarele, totusi, au mers spre stinga? Daca Elvetia ar fi fost comunista, puteai fi tentat sa crezi ca a fi comunist, tinind de un spatiu social atit de redus, nu e semnificativ, dar cind pe un spatiu ca Rusia de mare s‑a experimentat, cred ca nu mai e nici o indoiala ca comunismul nu are ce cauta, ca doctrina sociala, in lumea moderna. Rusia a demonstrat tehnic, practic si teoretic nulitatea comunismului.
- Comunismul e anularea evidentei.
- Sa‑mi arati mie egalitate in vreunul din regnurile cunoscute - mineral, vegetal, animal si uman! Sa‑mi arati mie principiul egalitatii cu valoare absoluta! si atunci cred si eu in democratie . Comunismul inseamna negarea evidentei, deoarece nici nu iesi bine din casa si te intimpina lucruri, insufletite si neinsufletite, inegale, si daca mai vorbesti de egalitatea comunismului, atunci inseamna ca esti sau sifilitic, sau nebun.
- Social‑democratia, ca solutie de centru‑stinga, cum vi se pare?
- Social‑democratia nu e nimic. Fata de comunism, ea e neputincioasa. Cel putin comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic. si are forta. Social‑democratia nu te ajuta chiar daca poate. E neputincioasa.
- Comunistii sint legati de materie ca sarpele de pamint.
- Comunismul e imanentism absolut. El muta omul complet in lumea asta. Comunismul inseamna negatia omului total, ca omul total apartine la cele doua lumi: lumea trecatoare si lumea vesnica. Ori comunismul ancoreaza in dimensiunea lumii trecatoare, adica nu este uman. Pentru ca daca ii spui unui om: ma, esti un animal muritor - si dupa tine ramin doar viermi si minerale, iti da cu bita in cap! . Comunistii sint atit de terestri, ca eu nici nu i‑as lasa sa se urce in avion, si intre Bucuresti si Moscova i‑as pune sa mearga pe jos, umplind desagii cu mincare, din loc in loc .
- Comunistii sint un fel de extraterestri, atit de mult se deosebesc de oamenii normali.
- Ei nu au, in primul rind, patrie. Sint apatrizi. si asta e un cusur atit de mare, incit nu merita dezbateri. Specia om, ca atare, e o conceptie pura. Exista neamuri, nu neamul omenesc.
- Impresioneaza printr‑un revolutionarism exagerat .
- Comunistul e un fals erou. Adica stie ca este animal, stie ca e rational si stie ca e absolut muritor. Adica, cu toata rationalitatea lui, intre el si dihor nu e nici o deosebire.
- Asa se explica de ce, pentru comunisti, oamenii se constituie in turme.
- Comunismul e o falsa intelegere a corpului social. Adica societatea, in loc sa fie organizata ierarhic, e degradata la rangul de cireada. Nu poti fi liber daca te absoarbe corpul social. Comunismul e absorbtia individualitatii de catre comunitate. Comunismul face pe toti oamenii uniformi, ceea ce e impotriva naturii. Oamenii nu sint egali de la natura. «Declaratia drepturilor omului si cetateanului» a Revolutiei franceze incepe printr‑un sofism: oamenii sint egali de la natura! Asta vede si un idiot - ca nu sint egali! E o idiotie din prima propozitie a celebrei Declaratii .
- Comunismul initiaza un cult al muncii .
- Am citit pe unul, de la Ministerul Muncii, care facea apologia muncii, si eu am demonstrat ca munca e un blestem. Ca inainte de pacatul originar cadea para malaiata in gura lui Adam‑natafleata . si a devenit muncitor din curiozitatea Evei . Da! Eu inteleg munca drept un blestem.
- Ca peste tot, si la noi comunismul a insemnat o tragedie.
- si comunisti mai exista in Romania! Au atita nerusinare . Poate ca cei de acum nu stiu ce s‑a intimplat. Comunistii nu au lasat loc de buna‑ziua. Oricum, si numai teoretic si tot iti dai seama ca e o monstruozitate. Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta: sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa maninci bine, sa bei bine, sa dormi bine, si la loc comanda!
- Monstruozitatea comunista e totala si teoretic vorbind.
- Pai a face mesianism din egalitarism nu e o nebunie? Seamana Kant cu Ghita Fleasca? Sa fim seriosi. Fleasca nu are nici o vina ca e asa. Dar romanii au un proverb, cind Ghita Fleasca se intinde dincolo de gardul lui: sa vorbeasca si nea' Ion ca si el e om! Asta e ironie .
- Sa abordam si cel de‑al doilea termen. In primul rind, vorbiti‑mi de forma «clasica» de manifestare a dreptei in Romania, mai precis a extremei drepte: legionarismul. Exista, cred, unele confuzii terminologice in ceea ce‑l priveste, nu?
- Fenomenul legionar romanesc a fost confundat cu fascismul italian si cu national‑socialismul german. Dreapta romaneasca nu seamana cu aceste doua forme ale dreptei europene, fiind mistic‑crestina. Aspectele crestine ale dreptei romanesti ii dau acesteia caracter de constanta a ordinii naturale, care, chiar daca nu a fost realizat, elita sociala aspira permanent la el . Legionarismul e mistic‑crestin. Fascismul e, ca si national‑socialismul, nereligios. Acestea sint explozii etno‑istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salveaza prin crestinismul stapinitor inlauntrul lui. Adica legionarul nu se simte bine decit in umbra bisericilor si a troitelor.
- Dar nu credeti ca aceasta «salvare» este, in definitiv, si pieirea lui? Ma refer la faptul ca intotdeauna in istorie, chiar si in structurile politice cele mai teocratice, iesirea religiei in cetate, altfel decit sacerdotal, a provocat mari drame. De multe ori m‑am intrebat de ce legionarii au fost cei mai chinuiti dintre membrii vreunui partid din Romania. si atunci mi‑am raspuns in stilul lor, gindindu‑ma ca e o pedeapsa a lui Dumnezeu. Scotind calugarii pe Calea Victoriei in pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi credinta, pentru ca functia monahului este de a participa rugator la viata cetatii, iar nu de a participa direct, implicativ. Patriarhul Miron Cristea, ca regent si apoi ca prim‑ministru, a fost o figura jalnica. Aproape ca lasase Biserica in paragina .
- Legionarismul a cautat romanul in sine .
- si l‑a realizat?
- Nu. N‑a putut. A rivnit peste limitele puterii lui.
- Care au fost cauzele aparitiei legionarismului?
- Nu stiu care dintre conducatorii legionarilor a spus: «Noi aparem in vidul national.»
- Suna ciudat aceasta expresie. E posibil asa ceva? Se poate accepta ideea ca, in curgerea istoriei unei etnii, poate sa apara o gaura, un vid? Eu cred ca vidul poate sa apara in momentul in care ceea ce este este supradimensionat, supralicitat, incit isi pierde acoperirea semantica si afectiva, devenind un nu este.
- E adevarat ca nu poti sa absolutizezi romanul - roman absolut! -, ca vin francezii: stai, nene, ca sintem si noi . Dar a absolutiza poporul roman nu e de condamnat. Legionarul vrea sa faca din romanism absolutism. Asta e - ca ne place sau nu ne place. Totusi, vina legionarilor este ca au absolutizat notiunea de roman. Asta e adevarat. Dar ce erau sa faca? Liberalii, de exemplu, seamana cu francezii. Liberalii sint romani numai fiindca vorbesc ca noi si au pe adresa «Romania». Ii gasesti in Romania: Ghita Popescu, liberal din Gaesti!
- Dar liberalii nu sint «natiunea», ca sa determine, prin faptul ca sint incolori, «vidul».
- Au fost si alte cauze .
- Carui fapt ii datoreaza legionarii caderea in dizgratia Germaniei naziste?
- Legionarii au spus asa: capitala Romaniei este la Bucuresti, iar nu la Berlin. si cu asta s‑au sinucis. Au fost declarati antinazisti. Hitler credea ca va face din ei instrument nazist in Balcani. Dar nu a fost asa.
- Aceasta e caderea in exterior. Dar in interior?
- Pai uite, cind noi avem dreptul sa spunem «buna‑ziua» doar o singura data pe an, asta se cheama dictatura. Legionarii au procedat dictatorial. Cele doua extreme nu au vrut sa discute niciodata nimic cu nimeni si s‑au intredevorat ambele, dovada ca au disparut din spatiul european . Burghezia se afla intre stinga si dreapta, si trage fiecare de ea. Singurii necinstiti sint cei de stinga. Singurii prosti sint chiar burghezii. Iar singurii martiri sint cei de dreapta. Au suferit popoarele crincen, atit din cauza dusmanilor dreptei, cit si din partea comunistilor. si uite, e atit de linistit Apusul asta! El poate sa faca oricind ordine in Europa, dar nu vrea . Fierbe in zeama lui proprie.
- Deci in afara semetia nationala, deloc de condamnat, iar in interior tirania, care chiar daca e facuta cu scopuri nobile nu poate fi scuzata in totalitate. Acestea sint, pe scurt, cauzele caderii legionarismului la noi. Legionarismul vi se pare reversibil?
- Nu. E un fenomen total ireversibil. Daca ar aparea cineva cu gindul sa‑l reediteze ar cadea usor in epigonismul cel mai sinistru.
- De ce?
- Pentru ca lipsesc conditiile si starea de spirit de atunci, cind lumea era mai predispusa sa suporte tirania extremelor.
- Proces ireversibil . Cum vi se pare, acum, miscarea legionara din perspectiva istoriei?
- Legiunea a fost singura miscare de revigorare crestina si nationala din acest veac, din Romania.
- Singura miscare care si‑a propus in mod limpede si declarat lucrul acesta. Dar cred ca orice partid ar trebui sa‑si propuna si chiar declara uneori un asemenea scop. Deci nu declaratia a unicizat Legiunea, ci modul in care a pus in practica aceasta declaratie . Ce parere aveti despre demagogia unor publicatii gen Romania Mare, Europa etc.? si ele proclama revigorarea crestina si nationala .
- Ar trebui batuti cu fringhia in piata publica. Niste mincinosi. Au preluat doar lozincile.
- L‑ati cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu?
- Corneliu Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopti sub o ploaie de stele cazatoare; m‑am plimbat zece nopti, pe malul Marii Negre, cu Petre Tutea.
- Astazi va simtiti la fel de atasat de ideile si atitudinile din tineretea interbelica? Ce ati recomanda unui tinar pus in fata unei posibile optiuni politice?
- Nu am cum sa fiu atasat de o himera. E trecutul meu. Trecut! Iar in ceea ce priveste optiunea unui tinar, e liber sa aleaga intre formele normale de manifestare politica, dar nu intre extreme. Nu ai cum sa alegi intre extreme. Ori o respingi pe una si o accepti pe cealalta, ori nu ai ce discuta cu nici una dintre ele.
Imi povesteste despre taberele legionare, unde se construiau canale, biserici si scoli; un revolutionarism din care aveau sa se inspire, mai tirziu, comunistii.
6 februarie 1991
Continuam discutia inceputa ieri. Ii pare rau ca nu poate da amanunte mai precise, dar trebuie sa‑l inteleg; imi spune ca a trait in istoria acelor vremuri si i‑a prins adevarurile, starile, datele. «Voi, generatia de azi, din pacate nu aveti nici datele epocii si, prin urmare, nu puteti avea acces nici la ritmul vremii. Doar afectiv, ceea ce e foarte periculos; din afectivitate si aderare neconditionata se nasc fanatismele si extremele.»
- Din punerea in paralel a celor doua structuri mentale si politice, de dreapta si de stinga, - mai precis, noi ne‑am referit la formele extreme ale acestora - am inteles ca nici una nu acopera in intregime gradul de acceptabilitate care sa o impuna in istorie pentru o durata mai lunga: stinga - ca extrema - esueaza in demagogie si crima, plecind de la o utopie negativa; dreapta - tot ca extrema - esueaza in tiranie si in izolare. Atunci, in cadrele cetatii umane, ce sistem politic este acceptabil?
- Singurul sistem suportabil, fiindca e compatibil cu demnitatea si libertatea umana, este liberalismul englez. Sistemul liberal: esti un om - si nu un confiscator al vecinilor tai, ci un concurent al lor. E competitie de valori, nu confiscare umana. In Evul Mediu a fost tiranie, apoi a urmat lumea liberala moderna, dupa care a incercat o lupta comunismul, care nu este Ev Mediu complet, ci e numai aspectul tiranic al societatii medievale . si inca in societatea medievala exista o supapa de siguranta: religia .
- Liberalismul este cam ateu .
- Cam este. Indivizii nu, dar el, ca sistem, este ateu. El, global, nu e mistic. si daca nu e mistic, nu e religios. Poate sa nu fie antireligios, dar poate sa fie nereligios, ceea ce este aproape acelasi lucru. Religia e superioara statului, avind o autoritate extraordinara. S‑a si spus: intoarcerea sociala este intoarcerea spre mistica medievala . In Europa s‑au verificat toate sistemele social‑politice posibile. De la tirania medievala la liberalismul modern si pina la bolsevismul rusesc. Mai multe experimente sociale nu se pot face. Nu‑mi imaginez. Toate fac parte din evolutia omului.
- Organic, la ce treapta ar trebui sa se opreasca omul?
- Organic, omul nu se poate opri la el insusi, ca asta e anarhie. Dar nu se poate opri exclusiv nici la social, ca asta e tiranie. Trebuie sa stea la intersectia dintre social si individual.
- si credeti ca liberalismul realizeaza aceasta intersectie?
- Da. Numai ca are un defect: nu se poate evita, prin competitia dura care se practica in liberalism, aparitia deseurilor sociale, adica a neajutoratilor.
- Exista un joc intre biologic si social .
- Un joc deschis, neterminat. Nu s‑a gasit formula de echilibru intre individ si societate care sa nu aiba nici un rest. O formula convenabila, durabila. Cind domina individul, e anarhie; iar cind domina societatea e tiranie. La intersectia dintre acestea doua se situeaza oamenii activi si creatori. Oricum, individul nu a putut fi anulat . A dovedit‑o societatea moderna. Intr‑o fabrica, crezi ca toti muncitorii sint egali tehnic? Nu. Masina nu egalizeaza, dar nici nu naste personalitati. O formula sociala ideala nu s‑a descoperit. Liberalii spun ca ei au descoperit‑o . E adevarat ca statele liberale, fata de Rusia bolsevica, sint la apogeu! Liberalismul poate fi rational, nu organic, in timp ce bolsevismul e irational . Liberalismul e compromis totusi, macar prin faptul ca a inchis ochii in fata comunismului. Dar, pentru a nu pierde experienta sociala a liberalismului, am putea folosi metodele si elementele lui bune .
- Nu credeti ca fiecare ginditor care face declaratii - prin opera sau prin alte mijloace - ar trebui sa vizeze o eficacitate imediata?
- Nu cred ca e posibil un ecou imediat. Dar ar trebui. Unde exista un cap bine organizat - sa cheme presa . Dar publica presa o declaratie vasta si complexa asupra ordinii? Asta e intrebarea. Nu cred. stii cum ar fi ideal? Un numar de ziar in zece pagini: un manifest organizat perfect. Asta ar produce un efect cotropitor . Dar nu e posibil. Ne‑am obisnuit prea mult cu spiritul colectiv si ne‑am obisnuit sa suspectam orice personalitate. Zicem: asta e punctul lui de vedere, da‑l in ma‑sa! stii ca asta e o slabiciune a noastra, a romanilor. si nu numai . S‑ar putea ca de la nord la Marea Mediterana un singur francez sa fie purtator al adevarului si Franta toata sa fie captiva erorii.
- Cum am putea proiecta o asemenea declaratie?
- Trebuie sa ne gindim la cadrul ei, la dimensiunile ei, la spatiul aplicat, la conditiile istorice in care ne aflam, la receptivitatea poporului roman astazi. Sint foarte multi factori obiectivi care ma impiedica sa manifest ceva. Nu e usor, mai ales ca acum se traieste din improvizatie, de pe o zi pe alta. Improvizatia e nota dominanta a actualei guvernari romanesti.
- S‑ar putea ca tocmai aceasta stare de improvizatie sa ne fie de folos. Ca daca vine in aceasta atmosfera un element de stabilitate si esentialitate, ar avea un impact foarte mare .
- .
Demascind improvizatia, careia i se opune setea de constant social‑istoric.
Setea de
- Ce problema credeti ca ar trebui sa rezolve, inainte de toate, declaratia?
- Problema proprietatii, care e aproape insolubila. Marea proprietate e sterilizanta, ca si mica proprietate, care e neputincioasa. Suma micilor proprietati nu duce la o suma creatoare. Nu stiu care tip de proprietate, imobiliara si mobiliara, poate concentra forte sociale incoruptibile si de neinvins. Cu toate astea, in climatul proprietatii private, fiecare dobitoc poate ajunge proprietar. Nu‑l impiedica nimeni. Daca are capacitatea sociala corespunzatoare, poate sa devina, din muncitor sau somer, proprietar. Aceasta posibilitate trebuie exploatata. - Ca nu e interzis nici unui individ sa devina proprietar asupra unui fragment din spatiu . Trebuie sa infringem tendinta asta, de neincredere.
- Neincrederea, trecuta in plan spiritual, ne indeamna la demonstratie, la neputinta tradusa logic, confiscindu‑ne si indepartindu‑ne oarecum de logica credintei.
- Credinta nu are nimic comun cu demonstratia. Convingerea are. Te pot convinge daca iti demonstrez, dar nu pot sa‑ti comunic credinta mea. Credinta ramine o participare. Credinta ne separa pe unul de altul si ne aduna pe amindoi la un loc.
- Teologul, de exemplu, e afirmativ iar nu demonstrativ. Se bazeaza pe calitatea persuasiva a adevarului enuntat, iar nu pe cea a adevarului dovedit, demonstrat.
- Da. Teologul e superior, prin aceasta, filozofului. Filozoful se afla la intersectia dintre teologie si stiinta. Vorba neamtului: nici peste, nici carne!
- Dar filozoful are si el acces la adevar .
- Evident, deoarece la urma urmelor situarea spiritului in adevar e vocationala.
- In filozofie sint exemple de mai mare sau mai mica participare: Platon si Aristotel.
- Platon este etern, real, mistic si arhetipal. Aristotel este util, aparent, rational si logic. De la Platon la Aristotel treci de la dialog, forma vie a ideilor, la sistem . Original, in filozofie, este considerat sistemul.
- Spuneati ca in cetatea romaneasca de astazi lipsesc personalitatile. Cum definiti personalitatea?
- Eu definesc personalitatea ca fiind acel individ inzestrat cu capacitatea de a se darui. Eroul e o personalitate - deoarece nu‑si mai apartine.
- Vedeati in protestantism un model de proasta neapartinere de sine a operei - care, crezind ca ii apartine lui Dumnezeu, de fapt isi apartine tot siesi, acelorasi limite.
- Protestantismul e o religie coborita la rangul de morala pentru gradinita de copii.
- E frecventa confuzia, «protestanta» i‑as spune, intre fantastic si mistic.
- Fantasticul e transsenzorial si nu stim daca e din nimic sau din ceva. Dar, ca sa fii fantastic, trebuie sa fii in afara de concret si de real. Trebuie facuta distinctia dintre sensibil, fantastic si mistic. Fantasticul nu e totuna cu misticul si nici cu sensibilul. E mai aproape fantasticul de senzorial, dar foarte departat de mistic. Fiindca mistica inseamna vehicularea misterului.
- Pentru ca tot vorbeam despre confuzii, iar confuzia e un semn al neinitierii, ce recomandati unui tinar sa studieze pentru a putea intra, problematic si conceptual, in zona cugetarii si a cunoasterii?
- Citeste un tratat de psihologie, pentru aspectele sufletesti, citeste un tratat de teologie, citeste un tratat de istorie a filozofiei, citeste un tratat de logica, pentru aspectele relatiilor sociale, si citeste un tratat de antropologie. Cu toate acestea, oriunde te‑ai duce, gradinaresti cu orice aspect teoretic, practic sau tehnic cu care te intilnesti.
- Aceste carti corespund unor trepte de cunoastere .
- Exista trei aspecte fundamentale ale cunoasterii: aspectul teoretic‑explicativ, aspectul tehnic‑configurativ si aspectul practic‑normativ. Cunoastere, configuratie si normativitate - sau viata in realizarile ei discontinue.
- Iar corespondenta pe planul gindirii .
- A gindi sistemic e una; a gindi dialectic e alta; si a gindi empiric e alta. A gindi empiric inseamna ca esti prizonierul senzorialitatii; a gindi dialectic inseamna sa fii prizonierul discursivitatii mintale; iar a gindi sistemic, logic, inseamna a gindi rational, a fi captivul schemelor rationale, al gindirii formale.
- In toate acestea, intuitia ce rol joaca?
- Exista o relatie constanta care‑ti fixeaza pozitia in lume: relatia subiect-obiect. Acest dublu termen te defineste ca om in univers. Cind intuiesti esti subiect, nu obiect. Nu te identifici cu obiectul. Intuitia este nemijlocire, si nu poate fi niciodata nici pura si nici atotcuprinzatoare. Intuitia e suficienta, deoarece e legata de un obiect imediat. Se vorbeste despre intuitia pura. Nu a putut fi demonstrata, fiindca intuitia pura e transsenzoriala. Nu poti intui, daca admiti intuitia sensibila, decit un obiect concret, iar daca admiti intuitia dubla - deci si intuitia pura -, atunci intuiesti un obiect ideal, fara corespondent in lumea concreta.
- Intuitia trebuie deci canalizata.
- Pai una e sa fii intelectual propriu‑zis si alta taran, care are si el intelect si intuitie. Are scule, dar nu poate face mare lucru cu ele.
- Creatia ar fi caracteristica primului .
- Nu stiu daca se poate vorbi despre creatie propriu‑zisa, la scara omului. El e prefigurat. Nu vine pur, ci facut. si tot ce cunoaste cunoaste din acest facut.
- Atunci unde se afla finalitatea gindirii?
- Nu stiu cine dintre ginditori a spus ca rostul gindirii este sa purifice, in etape, limbajul de impuritatile empirice. Limbajul pur.
- Puritatea poate fi invecinata cu in sine‑le?
- Intr‑un fel . In sine‑le e incognoscibil. Exista transsenzorialul sau incognoscibilul, in mod ideatic, in noi. Omul e de fapt un damnat: nu poate cunoaste pur. Cunoaste cunoscind. Dintre cei doi termeni ai lui Kant, fenomenul si lucrul in sine, lucrul in sine e un concept‑limita. Dincolo de el nu se poate merge, deoarece omul e un animal care traieste captiv in cusca simturilor si care are o gindire schioapa.
- In sine‑le ramine un «de ce?» nerezolvat.
- In fata intrebarii « de ce?», te izbesti de formula regresului in infinit. Tot te intrebi «de ce?» - pina ce ajungi la o limita unde de ce‑ul moare. La de ce‑ul absolut nu a raspuns nici un om pina acum. Ce finalitate ai tu nu poti raspunde, ca te izbesti de limitele cunoasterii subiective.
- In cazul acesta, libertatea e pe moarte .
- Libertatea autonoma e de neconceput. Dovada ca apari, dovada ca cresti, dovada ca descresti, dovada ca imbatrinesti, dovada ca mori . Esti predeterminat.
- Nu‑ti ramine decit sa intri in spatiul ocrotitor al Bisericii.
- «Robeste‑ma, Doamne, ca sa ma simt liber! . » E definitia crestina a libertatii. Adica esti liber intru Dumnezeu, nu in tine, care esti finit, si mergi la biserica deoarece crezi, iar nu pentru ca stii.
Seara am privit iarasi luna: era foarte aproape; alba, rotunda, parea stinghera in lumea ei; se recunostea doar in stelele ce‑i perpetuau lumina si in luminile Pamintului. Tutea imi povesteste cum, copil fiind, visa la o scara mare, mare de tot, care sa‑l duca acolo, sus, pe una din stele. «Iti inchipui? Ce schimbare! De la stele am ajuns sa aspir la conducerea unei stele locuite si epuizate, care mi‑a dat mai multa durere decit mi‑ar fi putut da universul in intregime . Cuvintul pe care‑l folosesti, smerenie, e atit de cald . Hai sa adormim. Noapte buna!»
O zi incarcata; doua interviuri pentru presa, multi vizitatori. Spre seara, atmosfera s‑a echilibrat. Am ramas singuri, in acordurile lui Bach. Tutea vrea sa ascultam, daca se poate, toti marii compozitori din istorie. Vrea sa‑mi demonstreze legatura de geometrie si ordine dintre o simfonie si un sistem filozofic; crede ca aceasta e forma cea mai organica de asumare a unor rigori care sa nu fie sterilizante ci, dimpotriva, armonizante.
- Am observat ca va preocupa foarte mult problema inspiratiei .
- Inspiratul are o oarecare autonomie a eului. Inspiratia nu poate fi inlocuita cu nimic. Experienta poate initia partial‑empiric. Experienta nu duce la adevar, ci duce la identificarea empirica a unor fapte. Constiinta teoretica e supraempirica. Inspiratul se detaseaza de livresc si de experienta. Adica ii pica ceva in creier. Ca din cer, cum se zice.
- Inspiratia tine de calitatile persoanei.
- Oarecum. Se vorbeste de «inspiratia interioara». Termenul este impropriu. Tot ce este interior nu este inspirat; e autonom. - Autonomia eului. Inspiratia e de natura exterioara, mistica.
- Totusi, exterioritatea aceasta nu trebuie sa corespunda unei interioritati pe masura?
- Daca n‑ar avea corespondenta interioara, n‑ar exista poeti, ci numai sfinti. Inspiratia are caracter dominant vocational. Adica e chemare . Inspiratia se verifica prin natura ei insesi. Ai contact, in mod distinct de altii, cu lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.
- V‑ati simtit vreodata inspirat?
- Niciodata! Eu sint un om facut. Un om construit cu sirguinta. Doua vocatii imi lipsesc: cea de erou si cea de sfint. si nu ma deranjeaza, pentru ca nu sint singurul. Orice lipsa iti demonstreaza sau o situatie inexplicabila, sau o neputinta. Pai uita‑te acolo, in perete. Eu sint acolo, nu in mine!
- Insa acum mai simtiti nevoia unei identificari sau a unei reveniri la peretele cu carti?
- Nu. Nu am ce sa invat de la el. Adica - am invatat destul. Exista o esentialitate mintala careia ii repugna supraabundenta informativa.
- Informatia e modul omului de a se insela pe sine, atunci cind supraabundenta ei risca sa‑i taie legatura cu realul.
- Omul e un animal care se poate insela si care insala la discretie.
- Ati avut vreodata tentatia de a insela in mod esential, grav?
- stiu eu? . O singura forta nu am inselat‑o niciodata: nu am inselat poporul roman! Eu nu pot sa gindesc intelectual pur poporul roman. Adaug un fluviu afectiv la gindirea mea.
- Aceasta afectivitate v‑a costat mult.
- E adevarat. Treisprezece ani! Insa eu nu vreau sa fiu mai mult decit ceea ce sint. De aceea, pentru ceea ce sint, trebuie laudata inchisoarea . A fost intrebat un taran, in inchisoare: ce intelegi din tot ce spune Petre Tutea? Zice: nu inteleg nimic, dar e o grozavie! Auzi! . Mi‑am spus: elitele morale nu seamana cu cele intelectuale. Mie imi plac oamenii care fac judecati. Cei care fac silogisme sint, fata de Adevar, ca acele curci care se incurca printre popice.
- Ati avut deseori dorinta de‑a va implica in viata cetatii .
- Cum sa nu! Un mare intelectual care nu se implica in viata sociala e un anahoret. De fapt, daca gindim pragmatic, societatea ar trebui alcatuita doar din savanti si ingineri .
- Aceasta e o viziune materialista.
- Evident. Materialistii ne deosebesc de animale prin faptul ca nu avem coada. Am invatat la inchisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor lui. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu ii este rusine sa‑si chinuie semenii . Omul captiv nu poate fi fericit. Sintem captivi in univers. Ne ajunge aceasta grozavie . Dar sa intensifici aceasta captivitate, pina la nivelul puscariei - numai omul e capabil de asemenea nebunie.
- E suficienta limitarea naturala .
- Cind vorbim de libertate, apare o corectura: moartea. Omul basculeaza intre libertate si moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectati ca se infioara in fata mortii sint sfintii.
- si eroii .
- Eroul merge pina la anularea absurda a existentei si nu mai este el, ci intruparea idealului pentru care lupta.
- Dar geniile?
- In fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumnezeu lucrind nu cu genii, ci cu oameni.
Pana de curent. Continuam discutia pe intuneric. Imi spune ca asa era si la cursurile «serale» din inchisoare. «Vorbeam pina tirziu. Pina cind venea gardianul si racnea: liniste! liniste! liniste! Amuteam cu totii.» Il intreb cum ar vedea un sistem social care sa excluda temnita. «E necesara! Doar in utopii, poate, nu ai s‑o gasesti, dar si acolo pentru ca oamenii sint selectati.» In democratia superevoluata nu ar fi posibil acest lucru? «Cine stie? Oricum, democratia e un sistem social care face posibila existenta idiotului alaturi de geniu!» In cazul acesta, nu se prea deosebeste de egalitarismul comunist . «Se deosebeste prin lege: functioneaza. In vreme ce, in comunism, legea nici nu exista; e tiranie.»
Un lung dialog despre cunoastere. Uneori ne opream pentru a respira linistea adusa de muzica . Dialogurile noastre incep sa aiba aerul unor ceasuri de taina: cind se intimpla sa intre cineva in camera, Tutea schimba subiectul; un soi de pudoare ideatica. Cind imi povesteste de anii de temnita, imi vorbeste in soapta - si nu din frica, nicidecum, ci dintr‑un instinct de a nu face zgomot in jurul unui lucru atit de grav: de a fi fost martor la nebunia lumii. Il intreb daca nu considera dorinta omului de a explica totul un viciu.
- De fapt, explicatia a murit acum, in lumea moderna. Deoarece a murit cauzalitatea, care e inlocuita cu constatarea si descriptia. Cauzalitatea, prin regresul in infinit, nu ofera nici o solutie. Nu gasesti cauzele fenomenelor. Omul nu a putut, de cind a aparut si pina astazi, sa explice de ce se intimpla un lucru sau un fenomen. «De ce» si «pentru ce». N‑a reusit sa explice. A circulat mult ideea explicatiei, dar acum a fost inlocuita cu descriptia. Constati si descrii, nu explici. Nu te mai intrebi, in stiinta moderna, cauzal, ci constati - descriptiv si util. Spiritul din noi e cautator, nu explicativ.
- Cautarea e inrudita cu curiozitatea.
- Curiozitatea e poarta strimta prin care intra cunoasterea lucrurilor. Se poate face o legatura si intre curiozitate si necesitatea adaptarii. Esti curios sa afli de ce se intimpla fenomene nocive sau benefice, pentru a te adapta.
- Omul religios are voie sa intrebe si sa iscodeasca?
- Depinde de ce‑ul ce hram poarta, pentru ca, din perspectiva religioasa, Dumnezeu nu te impiedica sa cunosti cauza lumii, care exista, si cauzele fenomenelor. Nu te impiedica!
- Hramul de ce‑ului poate fi si luciferic. si atunci, se poate spune ca un asemenea de ce te duce la aflarea unor valori?
- Sigur, pentru ca valoarea nu e religioasa. Valoarea e conjuncturala. E o apreciere, o proiectie subiectiva asupra obiectului contemplat, pe care‑l valorifici sau nu.
- Urmind logica credintei, calea absoluta de cunoastere e rugaciunea .
- Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. si uneori nimereste, alteori nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sint crestinii . Ei au aflat care e radacina lumii.
- Consolarea rationalista e mediocra!
- Ei nu . Consolarea nu e mediocra, de orice natura ar fi. Omul e cautator de consolare si cauta mingiierea cum cauta copilul tita ma‑sii. Crestinii sint superiori prin faptul ca au, de la botez, consolarea absoluta mereu la indemina.
- Neconsolati sint doar lucizii. Cum e Cioran, de exemplu.
- Cind esti lucid, esti in fata cimitirului. Luciditatea e o limpezire a spiritului nimicitoare. A fi lucid inseamna a‑ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea e o categorie dizolvanta. Insa la Dumnezeu n‑ai acces prin luciditate, ca Dumnezeu trebuie primit, nu inteles. Totusi, Dumnezeu nu ne da atita luciditate incit sa ne copleseasca singuratatea.
- Cioran practica si un fel de luciditate istorica, in ceea ce priveste traiectoria romaneasca prin lume si timp.
- La Cioran e o deficienta personala, pe care el o proiecteaza asupra poporului roman, sau e o constatare obiectiva a incapacitatii de a face istorie a poporului roman. Eu, ca sa ma consolez, ma gindesc ca la Podul Inalt stefan cel Mare a zdrobit armata turca. Pai asta e un fleac? Gasesti in istoria poporului roman puncte imbarbatatoare . Cioran, cind e pesimist, compara poporul roman cu Franta. Sau cu Anglia, sau cu Italia . si, cind constati expansiunea universala a alora, te apuca groaza. Dar grecii, daca citesc istoria gindirii din spatiul lor, trebuie, vorba lui Cioran, sa se sinucida! Capata sentimentul inutilitatii si al decadentei. Adica nu mai poarta numele de greci decit in mod geografic. Atit! Ceea ce nu e cazul cu noi. Nu stiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituala a poporului roman!
- Raportindu‑se mereu la defectele si calitatile poporului roman, Cioran tinde la un «sistem». Oricum, Cioran, fiind incitant, e fertil astfel. E sistemic prin fertilitatea ce o declanseaza in celalalt .
- Fuge de sistem. Dar asta e firea lui. Am vorbit eu odata cu el: ma Emile, tu ai sistem? - «Ma, nu ma intreba daca am cosciug inainte de a muri . » Cioran e o inteligenta pura. Are o singura trasatura inadmisibila in fiinta lui: e neconsolator. E insa o inteligenta reala. Pai, pentru ca sa te fitii ca el prin Paris, trebuie sa ai inteligenta. E greu sa te fitii acolo fara inteligenta. Ca acolo inteligenta este! Ca sa traiesti, am spus eu odata - poate sint nedrept -, ca sa traiesti comod fara inteligenta, trebuie sa te muti in Bulgaria. Am discutat cu un bulgar la Moscova, cind eram in delegatia din 1940 a Romaniei. Bulgarul era de un cinism ca m‑a si mirat. Zice: dumneavoastra cunoasteti Bulgaria? Nu. Cunoasteti istoria noastra? Aproximativ stiu de unde ati venit: de la Volga. Dar ce hram purtati, nu stiu. Bulgarul zice: n‑ati pierdut mare lucru, fiindca noi, deocamdata, sintem geografie pura!
- Cioran se zbate in cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvata.
- Adevarat. Singura drama a omului e cunoasterea aparitiei si devenirii lui; si constientizarea limitelor lui in timp si spatiu. Deoarece setea de absolut nu i‑a fost satisfacuta la grad biopsihic, omul e etern trist. Insa setea de absolut poate sa fie si demonica. Putere nelimitata in timp si spatiu . adica a te situa arbitrar si tiranic deasupra devenirii si fiintei. A vrea nelimitat inseamna a vrea in mod infinit. Mai mult decit putere. Puterea e oarecum limitata. Vointa este nelimitata! Ceea ce ne limiteaza pe noi, cu toate ca avem o vointa nelimitata, e devenirea vietii, boala, neputinta . Devenirea ne indica o sete etern nesatisfacuta. Nelimitat este tot ce ne inconjoara, in mod infinit si ipotetic, si nu putem niciodata stapini deplin.
- Constiinta limitei e totodata si constiinta ca nu esti beneficiarul unei libertati autentice si totale.
- Libertatea ti‑o da numai Biserica, considerindu‑te fiu dumnezeiesc. Fara nemurire si mintuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in substanta lui ideea nemuririi si mintuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia . Libertatea iti apare cind te detasezi de limitele tale terestre.
- Libertatea nu poate fi decit in comuniune.
- Biserica este viata in comuniune, revelindu‑ma pe mine mie. Ea impune invecinarea ca o conditie minima de a gusta din bucuria Creatiei lui Dumnezeu. Pentru ca omul absolut liber decade. Absolut liber inseamna nimic. Nimic si singur . Sa ne inchipuim omul singur in univers. Nu e nimic! El e legat de semeni. Asa are sens existenta lui. Altfel nu are sens. E absurd, luat in el . Individualismul e caduc. Un singur om nu se poate autodefini. Nu stie ce este. El se defineste prin semeni. Dumnezeu e descoperit in comunitate, iar nu individual. Sa nu uitam ca pustnicii vin dintre noi .
- Omul nu‑si poate gasi definitia decit in mod spiritual.
- Altminteri e o fiinta care cauta cautind si afla neaflind. Definitia omului este foarte greu de dat definitiv. Depinde la ce te raportezi: la semeni, la Dumnezeu sau la orice alt criteriu. Eu cred ca in sala de anatomie nu afli o definitie a omului. Fiindca moartea are ca termen dual nemurirea. Or, setea de nemurire e definitorie pentru pozitia omului in timp si in spatiu.
- Definind omul, ii definim, de fapt, si sensul.
- Cea mai mare drama a cunoasterii umane e jocul intre sens si nonsens. Asta e radacina dramei omului.
- De aceea, eu cred ca intrebarea «ce sens are omul?» e mai adinca decit intrebarea «ce este omul?».
- Nu e mai adinca. E mai misterioasa . si mai nelinistitoare. Ce sens am eu ca sa exist? Dar nu pot raspunde decit arbitrar, prin silogisme. - Adica judecind. Dar judecata mea nu e concludenta in ceea ce priveste sensul existentei mele. Pe linga sens apare si nonsensul. Astfel incit poti gindi autonom universul, fara oameni! . De ce a aparut omul nu se poate raspunde. De ce‑ul este o incercare de a defini ceea ce este.
- Cunoscindu‑si limitele si neputintele de a rezolva de ce‑ul existentei sale, omul ajunge la ideea de transcendent, dar pe care nu o poate concretiza. Nevoia de intrupare traverseaza toate zbaterile fiintei ginditoare.
- Da. Intruparea. Adica revelatia . Dupa ce ai cunoscut pamintul si sistemul solar, constati ca poate exista universul si fara om, ca nu noi am facut universul si ca noi il cunoastem gata facut. Noi constatam. Omul este un subiect care apare in lume - intrebator, relativ si constatator. Orice om care nu e hermeneutic autofilozofeaza. Adica, el devine buricul pamintului.
- Pozitia interogativa a teologului cum vi se pare?
- Teologul gindeste fundamental. Are si putin din gindirea determinista. El se intreaba asupra cauzei si finalitatii lumii. Fara teologie - care e stiinta esentelor -, omul de stiinta stie nestiind . «stiintificii», cum numea Nae Ionescu pe oamenii de stiinta siguri pe ei. Util lucru ca au facut trenul, dar trenul nu are nici un adevar in el. E un instrument . Ancorat in dogma, teologul nu e un om de stiinta, ci un iluminat. Filozofia te face captivul speculatiilor proprii si ale celorlalti. Daca citesti un tratat clasic, nemtesc, de istorie a filozofiei, afli niste sisteme care n‑au epuizat gnoseologic lumea si viata. Toata istoria filozofiei nu contine nici un adevar, ci este o cautare continua . Filozofia poate fi utila ca instrument al teologiei, adica sa‑i rafineze limbajul. Daca devii filozof pur, devii ateu prin definitie.
- Exista deci o cunoastere teologica si o «cunoastere» filozofica.
- Cunoasterea mistica, teologica, e o cunoastere mediata, deoarece vine de afara, din transcendent. Cunoasterea imediata, filozofica, o are orice om, dar aceea nu e cunoastere reala ci relativa, un mod de a lua contact, util sau speculativ, cu lucrurile.
- Revenind la neputinta omului de a fi beneficiarul libertatii adevarate, putem spune ca, teologic, libertatea apare in momentul in care omul isi aduce aminte de calitatea de fiu dumnezeiesc.
- Libertatea omului e partea divina din el.
Vin niste prieteni. Tutea ii intreaba cum isi vad ei pozitia in cetatea romaneasca de astazi. «Sinteti incurajati sau nu?» Nu prea sintem . «Atunci, e foarte rau! O societate care nu incurajeaza inseamna ca nu mai vrea sa traiasca.» Ii spun ca generatia mea e prin excelenta una a mijloacelor proprii de zbor. Generatia lui, spune Tutea, a avut noroc cu niste profesori deloc stralucitori, dar corecti. «Profesorul, de fapt, nu trebuie sa fie de exceptie - ajunge faptul ca elevul este exceptional -, ci sa‑ti spuna limpede legile si regulile.»
Marturisitorul face din discurs rugaciune. Transfera gramatica discursivitatii ideatice in cimpul discursului esential al rugaciunii:
«Pe Dumnezeu a‑L vedea nu este cu putinta oamenilor . Care desfatare lumeasca ramine neimpreunata cu grija? Care marire sta pe pamint neschimbata? Toate sint mai neputincioase decit umbra, toate mai inselatoare decit visurile; o clipa, numai, si toate acestea moartea le primeste . Vai, cita nevoie are sufletul cind se desparte de trup! Vai, cit lacrimeaza atunci, si nu este cine sa‑l miluiasca pe dinsul! Catre ingeri ridicindu‑si ochii, in zadar se roaga; catre oameni miinile tinzindu‑si, nu are cine sa‑i ajute . Desertaciuni sint cele omenesti. Cite ne ramin dupa moarte? Nu merge cu noi bogatia, nu ne insoteste marirea, caci, venind moartea, toate acestea pier . Unde este dezmierderea cea lumeasca? Unde este nalucirea celor trecatoare? Unde sint aurul si argintul? Unde sint multimea slugilor si strigarea? Toate sint tarina, toate cenusa, toate umbra . Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce striga: eu sint pamint si cenusa; si iarasi m‑am uitat in morminte si am vazut oase goale, si am zis: oare cine este imparatul sau ostasul, bogatul sau saracul, dreptul sau pacatosul . Inceput si temei mi‑a fost mie hotarirea Ta de a ma zidi: caci voind sa ma faci fiinta vie, din firea cea nevazuta si din cea vazuta, ai plasmuit trupul meu din pamint si mi‑ai dat suflet prin insuflarea Ta cea dumnezeiasca si facatoare de viata . Dupa chipul si asemanarea Ta ai plasmuit din inceput pe om si l‑ai pus in rai sa stapineasca peste fapturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amagit, s‑a facut partas mincarii, calcator poruncilor Tale facindu‑se. Pentru aceasta l‑ai osindit sa se intoarca iarasi in pamintul din care a fost luat, Doamne, si sa‑si ceara odihna . Pling si ma tinguiesc cind gindesc la moarte si vad in morminte frumusetea noastra, cea zidita dupa chipul lui Dumnezeu, zacind: grozava, fara marire si fara chip. O, minune! ce taina este aceasta, ce s‑a facut cu noi? Cum ne‑am dat stricaciunii? Cum ne‑am injugat cu moartea? . »
Stihirile lui Ioan Damaschin Monahul comunica ideal cu discursul lui Tutea; aceeasi apa freatica, a recapitularii caderii si ridicarii lumii, uneste peste veacuri cuvintele marturisitorilor. E un mod esential, retrospectiv si insumator, prin care marturisitorul isi arata uimirea in fata extraordinarelor intrebari ale existentei, aflind, tot cu uimire, minunata rezolvare a acestora. Apologetii seamana intre ei; au aceeasi putere de a convinge si de a ne aduce in lumea argumentului lor. Invecinindu‑se cu lumea, ei o invata multele ei chinuri, ii arata zadarnica ei finitudine si limitare, spunindu‑i in acelasi timp care sint caile de‑a ajunge la realizarea echilibrului. De aceea, sa nu ne mire ca Tutea nu aduce nimic nou; doar la nivelul discursului, si nici la acesta in mod deplin, asa cum am vazut; demersul lui filozofic, marturisitor - in lumea de astazi este demersul oricarui crestin rostind Crezul in biserica.
Ii vorbesc despre ultimele carti pe care le‑am citit, pentru admiterea la facultate. Nu ma pot obisnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat in asa masura, incit sa riste mai mult decit golirea de sens si afect a cuvintului propovaduit: exista riscul de a aduce o alta imagine decit cea revelata. Teologii sint cei mai amenintati de pericolul de a lua in desert numele Domnului. Daca traim intr‑o vreme a crizei limbajului, asta se datoreaza intr‑o mare masura si handicapului de comunicare al sacerdotului; exista un fel de manierism teologic care aduna in el elemente arhaice, deloc neplacute, intr‑o gramatica insa desueta. Vechimea Bisericii nu presupune si o vechime a limbajului pe care‑l foloseste; este o vechime ce vizeaza in primul rind sensul si trimiterile cuvintului. Limbajul teologic, apologetic in intentie, trebuie sa‑si garanteze un grad de persuasiune ce nu se poate obtine decit printr‑o racordare din mers la structurile mentale si lingvistice ale omului, in drumul acestuia prin istorie. Dogma precis formulata si marturisita este cea care face legatura dintre noutatea si vechimea mesajului teologal. De aceea, facind apel in mod permanent la dogma, si aceasta intr‑un cadru stilistic mai mult decit personal si modern, Tutea intuia valoarea de adevar a adaptabilitatii marturisii crestine la vremea cu care este contemporana. Dincolo de asemanarile lingvistice, «discursul» rugator al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie, pina la o fratietate semantica frapanta, de discursul lui Tutea, prin faptul ca amindoua sint traversate de preocupari, interogatii, nelinisti cu statut atemporal.
Noaptea a nins. Il intreb daca in temnita a pus rugaciunea inaintea tuturor mijloacelor de salvare a sanatatii mintale si spirituale. Imi spune ca numai prin ea si prin dialogul cu cei din celula a reusit sa depaseasca momentele de cadere. Imi povesteste cit de greu i‑a fost sa se obisnuiasca, la izolare, cu singuratatea totala; ar fi dorit sa auda macar un soarece sau o musca . «Nu stiu cum am suportat, Radule! Poate prin rugaciune; sa stii ca numai prin ea.» si, poate, prin rugaciunile altora . Se uita cu mirare. «Nu m‑am gindit niciodata la asta: sa se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Pai, inainte de inchisoare, in afara de tata, care era preot, nu am avut cu nimeni o legatura religioasa, ci numai legaturi amicale, intelectuale.» Astfel incit in temnita v‑ati simtit total singur, deoarece autonomiile intelectuale nu comunica intre ele si nici nu pot mijloci . «Sa stii ca ai dreptate. Insa mi‑am pus de multe ori intrebarea de unde vine dorinta omului de a se uita spre cer . »
- Pai nu exista o revelatie a nevoii de rugaciune, ci o revelatie a existentei lui Dumnezeu, care atrage dupa sine si nevoia de rugaciune. Rugaciunea este expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturala care‑i asigura eliberarea din inlantuirea limitelor personale si cosmice. Este o cerere specific mistica.
- Facem distinctie intre rugaciune si rugaminte.
- Evident. Nu se roaga decit omul religios - care, practicind rugaciunea, recunoaste prin ea prezenta Divinitatii, fapt care distinge rugaciunea de rugaminte, aceasta din urma cuprinzind o sfera atitudinala mai larga. Rugaciunea ne arata ca umilinta, gindita crestin, inalta, iar nu coboara pe om.
- Rugaciunea are un aspect revelationar, deoarece in urma ei ni se descopera vointa lui Dumnezeu in ceea ce ne priveste.
- Rugaciunea, ca si revelatia, nu duce la o descoperire banala, ci la trairea unui eveniment care depaseste puterea umana.
- Se face o confuzie terminologica intre revelatia sacra si cea profana.
- Revelatia, ca termen, este de obicei intrebuintata polisemic, prin depasirea caracterului ei religios. Revelatia propriu‑zisa trebuie gindita religios. Nu se poate vorbi de revelatie in cadrul unei descoperiri stiintifice, care poarta nu numai rodul inspiratiei, ci si pe cel al cautarii.
- Aceasta confuzie are la baza o substituire mult mai larga .
- . Inlocuirea religiei cu stiinta! Fara credinta si Biserica, omul ramine un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avind doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decit restul dobitoacelor. Cind zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatii il distinge de restul vietatilor, nescotindu‑l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine relativa, ca o trecere, numai prin religie - stiinta, oricit de savanta, nescotind omul decit aparent din regnul animal. Nici o consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de capra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar in mod absurd din natura.
- Religia nu te ajuta sa «evadezi» din lume, ci sa devii un mai bun locuitor al ei.
- Trebuie sa recunoastem ca supranaturalul elibereaza omul din inlantuirea cosmica, dar religia ca atare nu te face sa iesi din natura, pe care o consideri creatie divina, ci sa te situezi deasupra ei.
- Tot catre o situare spirituala deasupra lumii tinde si rugaciunea. Dovada ca, in temnita, rugaciunea va elibera.
- Rugaciunea misca subiectul rugator intre o putere supraumana si un subiect care recunoaste ca aceasta putere il transcende. Rugaciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Nici o alta calea umana nu‑L atinge, desi omul, la scara lui, tinde perpetuu spre El. Sau, cum spune Max Planck, este efortul spiritual al omului de a trece de la relativ la absolut. Prin rugaciune omul se indumnezeieste, anulind constiinta imposibilitatii contactului cu Absolutul. Relatia cu Divinitatea nu este justa decit prin actul rugaciunii, meditatia autonoma fiind expresia unui proces cognitiv comod. Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea.
- Sfintul este un model maxim de subiect rugator.
- Sfintii, ca forme supreme ale sufletului religios, sint modele umane cu rol protector si sprijinitor. Sfintii fac posibila trairea absolutului la scara umana. Sfintul sta in fruntea tablei valorilor. Eroul se consuma facind istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat - dar nimeni nu i se inchina, chiar daca fapta sa aduce reale foloase omului.
- Deci putem structura o tabla a valorilor umane .
- Desigur. Astfel, scara valorilor umane contine: omul obisnuit, eroul si sfintul - dincolo de acestia situindu‑se infractorul.
- In firea infractorului sta si falsitatea . Cum apare, de exemplu, infractorul in istorie?
- Uite‑asa: apare o aratare care se strecoara ca o sopirla pe treptele corpului social, ajungind sa se miste in virf nestingherit. El nu se intreaba daca e ctitor de asezari umane, legiuitor, binefacator sau orice altceva care sa acopere ideea de mare conducator. Se simte bine acolo unde e si se considera diferentiat de concetatenii lui, crezind ca acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa crede el! El nu stie cine este el. El crede ca d‑aia a ajuns sus, ca nu se putea altfel!
- Dar infractorul in gindire?
- Ha! N‑am putut in viata mea sa‑mi satisfac aceasta dorinta: sa aud un antropolog savant, la Sorbona, discutind jocul vietii si al mortii . Sa vezi cum, la Sorbona, apare o aratare care se misca in misterele existentei ca curca intre popice. La Sorbona!
- Miscindu‑se asa‑zis autonom .
- Omul autonom e iluzoriu, fiindca sau e sub imperiul transcendentei, si atunci este religios, sau e sub imperiul naturii, si atunci e materialist. Autonomia umana nu poate fi concludenta, adica omul nu este fiinta libera daca nu are finalitate religioasa, deoarece, chiar daca descoperi un leac impotriva cancerului si esti un mare binefacator pentru omenire, nu te deosebesti de vulpe si de elefant daca te consideri absolut muritor, adica daca apari si dispari in mod absurd. In stiinta si tehnica intilnesti la orice pas utilul, comodul, socialul si mintalul, da' nicaieri adevarul consolator. Adevarul absolut nu poate fi gindit decit teologic, deoarece numai teologul vehiculeaza cu el in mod dogmatic si ritualic.
- Autonomia cred ca isi are motivatia, iluzorie, in actul individuatiei .
- Se pune intrebarea: exista un act individual pur sau puritatea mintala este formala? Este greu de conceput. O individuatie pura nu este posibila, prin faptul ca omul se naste si vietuieste biosocial. Variabilitatea sufletului omenesc, care exclude individuatia perfecta si constanta, este expresia miscarii lui provocate de temperament sau de peisajul instabil al societatii.
- Tragedia omului nereligios, fiindca despre o tragedie este vorba, vine cred din faptul ca, punindu‑si intrebari fundamentale, izvorite din constiinta lui teoretica, nu gaseste, necalauzit de nimeni fiind, nici un raspuns consolator.
- Daca ai intrebari fundamentale, esentiale, dar raspunsuri neconcludente, joci pe foc. Esti chinuit. La intrebarile pe care si le pune omul, el poate raspunde util, relativ, inutil sau nociv. Jocul vietii si al mortii este fundamental si incurca toate socotelile. De ce ne nastem? De ce crestem? De ce ne realizam trecator? si - de ce murim? sint intrebari la care raspunsurile sint aleatorii, adica neconcludente. Sub raportul adevarului, un om modern, care are constiinta teoretica dar nu si religioasa, nu se deosebeste de un primitiv care cind trasneste si fulgera pe cer cade cu fundul in sus. Nu e departe! stiinta nu raspunde la nici un «de ce», ci constata - util sau eronat.
- Neputintei stiintei i se alatura cumva si neputinta filozofiei?
- Filozofia nu e o cale spre mintuire. E o comoditate mintala orientatoare, sa zicem, in timp si spatiu, in relatiile interumane . Fara credinta, viata universala ar fi un pustiu dezgustator si de nesuportat. Nu esti liber si senin decit in biserica sau pastrind in tine imaginea ei si a preotului. Toti ateii sint jalnici. Ei renunta la absolut, limitindu‑se la ei insisi. Un savant ateu, care se bazeaza doar pe supozitii, se deosebeste de vulpe doar prin faptul ca vorbeste articulat si face supozitii . Daca adevarul exista, atunci trebuie sa fie unul, iar pe acesta il afli traind, prin credinta . Babele evlavioase merg la absolut rugindu‑se, iar filozoful trancanind silogisme .
si mergem citeodata in lume, aflind de la unii si de la altii cit de minunata poate fi invecinarea cu minunea care‑ti deschide ochii si te face apt pentru acceptarea unei alte rinduieli decit cea de aici, de unde cerul se vede mic, neintreg, cit un drum al soarelui; iar rinduiala cealalta - cit de cealalta este! - iti arata pamintul mare, intreg, rotund, cit un drum pe scara lui Iacob, de la creatie la Creator.
Tutea imi spune ca‑i este sete, dar nu de apa, nici de vreo alta bautura. O simpla stare de sete; ca somnul, de pilda.
Vorbim despre cum ar trebui sa abordam necunoscutele care apar in drumul mintii noastre. Tutea imi spune ca materialismul e cel mai incomod fel de a gindi. Cum asa? «Pai, unde intilnesti misterul, spui ca nu e nimic. si te inconjuri numai cu nimicuri dintr‑astea, pentru ca viata in intregime e un mister! . » Facem citiva pasi prin camera, pentru dezmortire; in ultima vreme, Tutea sta mai mult in pat. A slabit mult, il doare capul. Un ziarist i‑a spus ca de aceea il doare capul, fiindca are idei .
- Sint doua mari principii care se zbat intr‑o constiinta autentica: principiul autoritatii si principiul libertatii. Eu incerc sa le impac, in constiinta mea, intr‑un soi de automatism fundamental al omului in corpul social. Adevarata organizare tine de relatia dintre om si stat, formulata juridic atit de exact, incit sa nu se suprapuna nici una din acestea pe cealalta: nici individul pe stat, nici statul pe individ. Adevarata institutie este, dar nu se simte . Totusi, nu individul este sursa ordinii in stat. Individul e reflexul societatii prost sau bine organizate. El nu este decit biologic, adica fizic. Dar spiritual el e reflexul societatii, al comunitatii.
- Organizarea unui stat urmeaza, oarecum, organizarea in sistem a unei conceptii filozofice .
- Sistemele sint, ipotetic, atotcuprinzatoare. Cel putin in intentie. Daca nu raspund la problemele fundamentale, tin de eseistica. E greu, e adevarat, sa mai inventezi un sistem acum. Se poate vorbi despre o inghetare sistemica. Nu sint posibile mai multe sisteme.
- Aveti o nostalgie a sistemului?
- Nu. Pentru ca mi‑am dat seama ca nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental si global de a gindi. Idealism, materialism, criticism, pozitivism - acestea sint, in linii mari, sistemele. E greu de conceput ceva in afara lor. Nu orice constructie e un sistem nou. Poate sa fie o constructie valida, dar sa nu aiba caracterul unui nou sistem, miscindu‑se intr‑unul dintre cele clasice.
- Deci filozoful de astazi nu mai este identificabil dupa sistem .
- Un filozof nu se mai poate defini in functie de sistem, ci in functie de geniul observatiei, de geniul speculatiei, de geniul argumentatiei . Stilul! Sintem intr‑o perioada a originalitatii literare. Acum, filozofii sint eseisti. In mod concret, filozofia nici nu poate fi decit combinatorie, stilistica, ascultind de o lege mai larga: omul nu creeaza, ci alcatuieste.
- Aveti o maxima care, filozofic vorbind, sa «acopere», ca valoare rezumativa, un sistem?
- Sa zicem. Uite: psihologic este tot, afara de eternitate.
- Iar sistemul cred ca nu este consolator, cum nu e consolatoare nici una dintre indeletnicirile autonome.
- Oamenii se implinesc sau nu dupa cum isi fac sau nu o lume proprie. Totusi, ambitia de a te face singur e neconsolatoare. Eu puteam sa insir brasoave, dar am gasit ca e prisoselnic sa mai adaug si eu niste idei la cele care circulau deja. Am facut asta dintr‑o constiinta a inutilitatii gratuitatii . Cind ai constiinta implinirii, esti un tip suficient. Eu nu stiu daca am avut virtuti de implinire rotunda. Asta nu pot spune - nici da, nici nu. Am avut momente in viata mea de mare subtilitate intelectuala, dar care nu m‑au dus, impreuna, la un sistem. Sint momente cind mistica existentei mele ma consoleaza ca nu am construit aceasta lume, si sint momente cind sint disperat . Totdeauna am imaginea vietii mele ca apa care curge si nu se mai intoarce.
- Dar in ce mare se opreste aceasta curgere?
- In credinta in nemurirea sufletului, iar nu in nemurirea paminteana a implinirii. Ma salvez religios, nu laic. Asta e una din functiile consolatoare ale batrinetii: te situeaza concret in pozitia in care esti si nu‑ti mai cere efortul unei straluciri viitoare . Am vrut, in tinerete, sa ramin. Nazuiam sa fac un mic punctaj in existenta tarii asteia cu existenta mea. Acum nu mai sint obsedat de ideea asta.
- Oricum, ramineti intr‑un fel. Macar prin tratatul din 1940, sau prin fantasticul proiect pe care l‑ati prezentat comunistilor, pentru redresarea economiei .
- stiu eu? M‑a intrebat odata o cucoana cu ce ma ocup. Zic: lucrez la legenda mea! . Exista trepte ale raminerii. Eroul moare in istorie, iar sfintul se situeaza in eternitate, intelegind prin erou un implinit care lasa o urma in timp si spatiu . Nu ma ingrozeste pe mine decit un singur lucru: ideea mortii absolute! Adica omul apare si dispare fara sens. Ca, daca nu exista nemurire, vietuirea umana e doar o aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea biologica, ci succesiunea spirituala. Nici un parinte, cind moare, nu se consoleaza ca a lasat copii, daca acestia nu‑l continua cu adevarat. Decit atit: sa faca pomeni . Cimitirele gem de uitati.
- Aparitia si disparitia .
- Ceea ce nelinisteste metafizic omul e principiul aparitiei si disparitiei absolute. Adica al existentei ca absurditate. Nelinisteste limitarea si jocul existential intre aparitie si disparitie ca fiind totdeauna stapinit de finitudine . Cum sa te consolezi cu valoarea personala? Cred ca si laureatii Premiului Nobel, cind se raporteaza la nemurire, ajung la formula: psihologic este tot, afara de eternitate.
¥l
intreb unde are manuscrisele de care mi‑a vorbit cindva. La
Ce ati facut, atunci, in intreaga viata, daca de opera ca atare nu v‑ati preocupat? «Am adunat mici ramuri, paie, alte maruntisuri . » Opera dumneavoastra e un cuib.
Minunile sint totdeauna mari. Doamne, mari sint minunile tale! Marimea minunii e marinimia ei, daruirea ei cosmica; o minune «mica», izolata, netotala in daruire, presupune un numar de martori, daca nu privilegiati, oricum intimplatori. Minunea nu are nimic comun cu intimplatorul: ea este evenimentul in starea lui reala, absoluta, fiind revelatie. De aceea minunea e mare, plina, de o universala izbucnire intru daruire. Minunea se aprinde din mai multe colturi deodata, incercuind. Minunea nu‑si pierde caracterul personal de adresare catre mine sau tine prin faptul ca e universala; personala, ea incercuie, te plaseaza intr‑o geometrie a captivitatii, in «fruntariile» absolutului. Incercuire, ea este asumare; taina, revelatie, ea este credinta; e cercul‑sfera al boltii, al sfintului potir si al sfintului disc, al cununilor. Minunea e aura.
In Rai, toti locuitorii acestui topos daruit traiesc sub zodia sferei. Dionisie Areopagitul, in descoperirea lui, vorbeste despre cintarea de slava permanenta pe care o aduce lui Dumnezeu Raiul. Or, ce este mai sferica, mai implinita, decit cintarea ce urca in tonuri inalte, pentru a se opri intr‑o binecuvintata neputinta de a trece de anumite piscuri, cantonind discret intr‑o unduire de arc de bolta? si ce este mai rotund decit gestul miinilor in rugaciune, care, apropiate, caus spre caus, ii dau omului sentimentul ocrotitorului, al creatorului de cuib, de adapost? Cuibul de pasare e sfera‑minune, sfera‑realizare‑impreuna; asa cum glasul meu se ridica si ajunge pina intr‑un punct de unde este preluat de altii, implinindu‑se, tot astfel cuibul solid, din ramuri si frunze, jumatate de sfera, isi realizeaza rotunjimea perfecta prin venirea pasarii, ce acopera puii cu aripile larg deschise, ca o inima‑carte. Pasarea este mereu cealalta jumatate de sfera, aceea care zboara. Fiecare pasare este o jumatate de sfera; cealalta jumatate a unei pasari este cuibul; daca intilnesti o pasare‑jumatate‑de‑sfera si alaturi o alta pasare‑jumatate‑de‑sfera, nu inseamna ca ai vazut o sfera, ci doar doua jumatati de sfera. Pasarea se rotunjeste numai in cuib. Pasarea sufletului nostru se rotunjeste in cuibul cald, comunitar, al Bisericii. De aceea, Biserica e bolta, e cununa, sfint potir si sfint disc, geometrie fundamentala pentru aflarea geometriilor divine.
Minunea e mare, infinita si incercuitoare, iar Biserica, pastratoare a minunii intruparii, e pinza de apa a cerului oglindit in ochii ridicati spre el cu dor negrait de implinire; omul e sfera ideala in miscare, rotunjime de cuib si de pasare.
Modelul pe care ni‑l aduce inainte Tutea prin pedagogia invataturii prin invecinare e modelul felului de a te rotunji, de a considera pe celalalt un cuib, acordindu‑i toata credibilitatea pentru o necesara rotunjire in el.
A venit doctorul; tensiunea buna, circulatia proasta. Trebuie mai multa miscare. «Ma misc suficient de mult printre idei, domnule doctor . » Imi da, la plecare, sfaturi privitoare la administrarea medicamentelor. Daca mai are crize de durere, sa‑l chem.
Dupa ce pleaca, discutam despre dreptul fiecarui om, cit de redus spiritual, de a trai in societate.
- Nimeni nu‑ti contesta dreptul la existenta daca esti mediocru, dar nimeni nu face confuzie intre tine, sfint, erou si geniu. Sfintul, eroul si geniul sint fara voia societatii, care e obligata sa‑i recunoasca . Oamenii sint egali in fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa . Nimeni nu‑ti contesta dreptul la o viata umana, normala, daca porti masca de om. Numai ca, daca esti mediocru, nu trebuie sa te instaleze in virf, pentru ca nu e nici in interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati, care sint valorosi si pentru ei, si pentru altii.
- In generatia dumneavoastra ati avut multi dotati. Cioran, de exemplu.
- Cioran e mult prea inteligent pentru a fi durabil - intelegind prin inteligent o luciditate sterilizanta, care nu ancoreaza in definitiv si parca nici nu vrea. Are tot timpul gustul provizoratului scinteietor . In generatia mea nimeni nu a gindit fundamental. Nici Nae Ionescu nu a construit fundamental. A construi fundamental inseamna, cum ti‑am mai spus, a construi in sistem: fie materialist, fie idealist, fie criticist. Trebuie sa te situezi undeva. In afara de sistem faci impresionism. Adica toata generatia mea nu a depasit stralucirea fragmentului bine facut.
- Dar dumneavoastra cum ati construit?
- In limba scrisa eu sint om de dictionar, adica ceea ce ma intereseaza nu este atit stralucirea stilistica, cit precizia terminologica a cuvintelor. Cind vorbesti, mai colorezi ici si colea. Dar in general nu colorez, deoarece colorind sint braconier in teren interzis. De fapt, eu nu sint un om al scrisului, cu atit mai putin al scrisului frumos.
- Dar minuiti o limba foarte expresiva si plastica.
- Limba romaneasca? Prin ea poti deveni vultur, dar e foarte greu de minuit. Sau prin ea devii un cintaret de strana. Limba romana are virtuti complete, adica poate fi vehicul a tot ce se intimpla spiritual in specia om. Au lucrat stramosii nostri la un instrument minunat! Limba romana are toate premisele valorice pentru a deveni o limba universala, dar nu stiu daca e posibil acest mars istoric. Daca am fi fost un popor cuceritor . Dar stii cum am fi devenit universali? Daca am fi avut un stoc de Eminesti! Adica un stoc de valori. O limba devine prin genii universala. Limba germana nu devine universala printr‑un berar, brutar sau maturator, ci prin Goethe, Schiller, Kant, Schopenhauer, Rilke . Prin acestia limba germana devine universala. Universalismul este legat de marile personalitati, care isi ridica apartenenta, la o limba sau la o etnie, la grad de model. Noi, romanii, nu punctam universalitatea nicaieri. Lipsa universalului ne face sceptici. Nu e nevoie sa strici ierarhii. Te invecinezi . Nu trebuie sa incerci sa inlocuiesti nimic din ceea ce a ramas definitiv, ci sa adaugi. Sa intregesti mereu. Noi virtuti avem .
- Ce ne lipseste totusi pentru a puncta universalitatea?
- Indrazneala.
Facem citiva pasi prin camera, pentru dezmortire.
Recapitulez zilele care au trecut: deopotriva spectator si actor la o piesa dintre cele mai grele . Invecinarea, vorbind in termenii lui Tutea, are o structura ambivalenta, de aspiratie si participare. Impartind invatatura prin invecinare in doua paliere, cred ca invatatura ar tine de aspiratie, deoarece niciodata nu se va realiza intrarea definitiva in lumea ei, iar invecinarea tine de participare, intelegind participarea altminteri decit o vedeam pina acum: participarea e angajare, e intrarea in ritmul personajului si, in cele din urma, presupune disponibilitatea de a‑l inlocui in pasajele acute.
Ma intreb cum se explica desele tururi de forta pe care le face Tutea: treceri radicale de la o opinie la alta, in fata mea sau a altora. Nu e un element de pedagogie; e, cum s‑ar spune, o chestiune de principii. Tot ceea ce pot intelege din aceasta labilitate este faptul ca nu tine la idei. Nu‑i pasa de ele . Spunea odata: «Eu gindesc in idei!» - si atunci nu sesizasem inca pluralul. Idei! Ceea ce nu inseamna idei numai de un fel sau numai de doua feluri. Idei! Multe, variate, colorate, ciudate, in contradictie unele cu altele, complementare, rotunde. Idei! «si ce? sint angajat de ele?» Nu sinteti angajat, dar . «Nici un dar, Radule, nici un dar. E dreptul meu de a face cu ele ce vreau.» Dezmat! «Ei, nici chiar, dar le pun si eu cum cred ca e mai bine. Pentru moment, evident: e un bine relativ!» Ridem.
Revenim la universalitate: indrazneala nu presupune un discurs, o tinuta, o oarecare putinta de a da tonul, de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie, pina la un punct . » si nu avem prezenta scenica? «Avem, dar nu ne alegem scenele cele mai bune.»
Sint din ce in ce mai fericit cind il aud pe Tutea vorbind. Spectacolul e unic. Turnul afirmatiei, cu contrafortii argumentelor sau platforma polemicii, toate acestea, acum, nu se mai ridica asa de usor; a trecut la forme arhitecturale mai lesnicioase. De la o vreme prefera liniile calme, convingatoare prin simplitate. Nu mai raspunde la intrebarile celor ce vin; are el intrebari pentru ei. Examenul nu mai este al intrebarii, ci al raspunsului. Multi, care vin cu intrebarile inghesuite, sint nevoiti sa improvizeze raspunsuri la un interogatoriu pe care nu‑l prevedeau. Cu un gest de luare in proprietate, Tutea situeaza pe cel din fata exact in lumea in care acesta se afla. Incet, gradat, ii pune intrebari: ce vezi? ce auzi? ce simti? cum ti se pare cutare lucru? dar celalalt? cine conduce? ce sanse sint de indreptare? spre ce se indreapta cultura astazi? Rind pe rind, ceea ce este incepe sa fie cercetat cu aviditate, in punctele esentiale. Sustinind cu un zimbet larg efortul de concentrare al celui ce se vede pus in pozitie scrutatoare fata de locuirea sa - prea putin bagata in seama pina atunci -, Tutea nuanteaza intrebarile, impinge la ierarhizari: care e mai mare - acesta sau acesta? cine e mai bun? . Spre sfirsit, cu o violenta de pedagog, imbrinceste spre concluzii ferme: si deci, domnule . carevasazica . Nu staruie asupra datelor ca atare, ci pe pareri: zici dumneata ca . ? crezi ca . ? Atunci cind interlocutorul, transformat in releu de captare a articulatiilor prezente, se poticneste sau oboseste, Tutea strecoara o gluma, si ea interogativa, care se termina cu un ris asemeni unei intrebari subintelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» si acela trebuie sa zica . Sint si momente de odihna, de preumblare. «Ai fost vreodata la Boteni?» Nu. «Da' la Cimpulung Muscel?» Nu. «Da' la Cluj?» Da! Odata fixata o geografie comuna, incepe un itinerariu precis, cu denumiri si oameni precisi, unii morti, altii in viata. «Sa‑l intrebi daca n‑a fost asa! ha, ha . » Intimplari, povesti; sau descrieri. Sta pe loc in fata unei imagini; bucuros ca a reusit sa o prinda pentru mai mult timp in atentie si retina, o intoarce pe toate fetele, o demonteaza in locurile cele mai nebanuite. «stii ce imi spunea mie George, un prieten de la Cluj, despre statuia lui Matei Corvin? . Da' ce? crezi ca l‑am crezut cu una cu doua?» Dialogul capata alte trepte; pe dialogul initial, intre Tutea si vizitator se suprapune dialogul dintre Tutea si amintiri. Prin povestire si inghiontire, vizitatorul este chemat sa participe si el la acest dialog nou. «Dar ai spus ca stii, domnule, Clujul; nu‑ti amintesti de cafeneaua aia, din colt, de la Universitate? cum se poate! . » Ca dupa acest excurs sa se intoarca brusc la o idee, la o intrebare sau la o preocupare de la inceputul dialogului: «si cum spuneai, crezi ca . » Intrebarile reincepeau sa curga, sa inconjoare o obsesie, o enigma ce se cerea rezolvata. Dupa ce ii demonstrase ca el, la tinerete, luase din lume lucruri multe, multe de tot, si se invatase minte in multe privinte, cel de acum, tinarul vizitator, era parca intrebat: dar dumneata? dumneata? . Intrebarile si privirile alunecau spre biblioteca, pluteau citeva momente deasupra fiecarui raft in parte, alunecau mai departe, spre fereastra, treceau deasupra blocului din fata, a primilor copaci din Cismigiu, si in cele din urma se intorceau, rotund, la Tutea. si‑n acest cerc era pus tinarul vizitator; din acest cerc, de acum, nu avea sa mai iasa, poate, niciodata. Cum nu iesise nici Tutea . Peste carti, case si arbori, fiinta ginditoare se intorcea mereu asupra‑si, intr‑un efort de modelare si de coerentizare a multelor aspecte pe care viata le aduce spre gindire si folosire omului.
Ma uit la niste fotografii care‑l arata pe Tutea mergind pe Calea Victoriei, in tinerete si la batrinete. Mersul si cadenta sint aceleasi; privirea parca e mult mai lunga in timpul din urma. O privire ce strapunge zidurile cauzal, scormonind in temeiurile de viata si piatra ale caselor si, mai ales, in ale celor ce le dau viata, atunci si acum. Inalt, cu basca pusa cu dichis de mosneag, Tutea apare, prin fluviul de oameni, ca un far pe o insula in deriva; desprinsa parca din alte legitati si tintind catre zone deloc comune, prezenta lui nu are cum sa nu atraga atentia; neplacut, desigur: e mustrator - treisprezece ani de pustnicie privesc cu atentie la rostul lucrurilor si oamenilor din jur; si se pare ca nimeni nu‑si justifica dinamica si nimeni prezenta. Toate cele din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de asezare si cumpanire. Dar sa nu fie! sa nu fie! Basca neagra se apleaca asemenea unui catarg in berna; sa nu fie!
Cea mai iscoditoare intrebare pe care o punea Tutea celor care veneau la el era, in linii mari, aceasta: «Eu, vedeti‑ma bine, sint ceea ce sint dupa treisprezece ani, de nu ar mai fi fost, voi, ma uit bine, sinteti ceea ce trebuia sa fiti si mai trebuie sa fiti inca. Acum, va intreb: ce faceti, domnilor, cu libertatea voastra? Aud?» Nu tolera scuzele si nici artificiile. «Aud?» si de multe ori auzea lucruri bune; si se bucura, ca un catarg pe care se desfasoara pinza, gata sa primeasca imbratisarea vintului.
Invecinare cu libertatea; cum sa faci din invecinare invatatura. Ma gindesc cum ar putea fi rezumata intimplarea asta, a invataturii prin invecinare; ma gindesc: daca Dumnezeu ne‑a facut sa ne invecinam cu lumea si cu oamenii si daca rostul nostru este acela de a ne intoarce la El, atunci aceasta invecinare nu poate fi decit spre acest rost; sa facem din invecinare invatatura intoarcerii Acasa . Iar menirea marturisitorului este aceea de a ne obisnui cu caldura si cu lumina invecinarii cu cerul. Numindu‑l pe Tutea marturisitor, nu introduc o valoare noua in tabla valorilor umane, ci incerc sa fac o fuziune intre tipul eroului si tipul sfintului, intre istorie si vecie. Reusita sau nu, aceasta incercare merita facuta.
Tutea nu e neobisnuit, ci cu totul in ale sale, tinind de firescul cel mai la indemina. si lectia pe care ne‑o poate da prezenta sa e tocmai aceea a simplitatii, fiind in acelasi timp atenti si la dictonul: sa fii simplu nu e simplu deloc - menit sa ne arate, discret, simplitatea ca pe o exceptie.
Pasional in optiuni, ardent in idei si foarte bucuros in sisteme, curios de oameni si locuiri, iubitor de puritate si frumusete, Tutea e un om ce se plimba pe Calea Victoriei, asemenea unui far pe o insula in deriva; basca? - da, basca: o flamura stind la indoiala, intre tristete si bucurie . Acesta e, poate prea simplu, jocul vietii unui om ce se plimba, cindva, pe Calea Victoriei.
Astazi ne‑am trezit tirziu, dupa o noapte foarte agitata. Dureri mari de cap; o criza. E linistit acum si imi cere iertare ca m‑a deranjat din somn. Ne zimbim. «Ce sa‑i faci? Ne indogatim si noi cum putem, draga Radule.» Vorbim despre paradoxul libertatii mistice, care face din libertate ceva relativ, deoarece raportindu‑te la absolut nu te poti considera decit relativ, altminteri nu ai accepta transcendenta lui.
Imi spune ca a auzit de la multi ziaristi expresia aceea, cu «intrarea in Europa». I se pare o stupiditate. «E ca si cum noi am fi in camera asta si toata lumea ar tipa la noi sa intram odata in ea . Dar noi sintem aici! Asa este si cu aceasta intrare . Nu sint antieuropeist, dar nu sufar excesele.»
Imi povesteste cum au venit odata la el hotii. «Eram pe jumatate adormit, cind aud usa deschizindu‑se. Eu nu inchid niciodata usa . Intra doi domni, adica doi hoti. Ce doriti? - Nimic. Da' atunci, de ce ati venit? Sa furam. Sa furati? Da. Pe cine? Pe tine, mosule! Pe mine? . » Zice ca nu au furat, pina la urma, nimic; ba chiar au fost mirati de saracia lucie. Ride. Are o mare atractie pentru imaginea lui Don Quijote: il impresioneaza fantastic; i se pare un personaj sugestiv pentru secolul nostru. Daca nu ma supar, imi va spune Panza. Inseamna ca el e Don Quijote? Nu‑mi raspunde.
Odata s‑a intilnit, la Uniune, cu Nichita Stanescu; acela era cu sotia. «Zice Nichita: uite un om‑idee, nu ca noi, fa!» Ride.
Cind a aparut cartea lui Cioran, Pe culmile disperarii, Tutea i‑a spus: «Ma Emile, nu exista culmi ale disperarii, ca daca tu esti pe culmi, atunci eu sint in vaile disperarii!» Nu crede ca Cioran va ramine in constiinta filozofica a viitorului; zice ca e prea neconsolator pentru a putea fi retinut. Lumea, ii dau dreptate, tinde catre formule consolatoare; tinde in mod inconstient. Considera ca cea mai consolatoare propozitie din istoria lumii aceasta: Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa. «Asta uneste ciobanul care cinta din fluier cu Nicolae Iorga!»
Ii spun ca nu prea am incredere in egalitatea democratica. «Nici sa nu ai! Principiul egalitatii, pe care‑l vehiculeaza democratii din lume, functioneaza in mod real numai in religie, fiindca numai religia crestina considera oamenii egali in fata lui Dumnezeu.»
Nu‑i plac lucizii, deoarece nu sint oameni. Ii povestesc o pilda din Pateric, unde un avva il intreaba pe un ucenic de ce e speriat. Am vazut pe dracul, zice acesta. si ai facut semnul crucii? Da. si a disparut? Da. Atunci de ce mai esti speriat, ca doar nu din cauza crucii?! Asa e si cu lucizii: vad destinul lumii in culori sumbre, dar nu fac cruce, sau daca o fac, unii, o fac neconvingator. Ii place pilda. Discutam nuantele ce despart pesimismul de melancolie: «Pesimismul este expresia metafizica a luciditatii, iar melancolia e o tristete subiectiva fara iesire.»
Vorbim despre minastire si monahi. Imi spune ca in tinerete vedea in minastire un loc al pacii absolute, pure; dar pe masura ce a inaintat in virsta si in credinta a constatat ca, in fapt, minastirea e o insula a nelinistii mistice si ca mai degraba cetatea e linistita, deoarece nu multi dintre cei care o locuiesc au nelinisti mistice; cel mult metafizice. «Dar asta e o izmeneala subiectiva.» Revenim la gindul mai vechi de a merge impreuna la o minastire. Ii povestesc despre Minastirea Neamt, unde am fost vara trecuta; are un schit numit Icoanei, mai sus, la vreo sapte kilometri. Ar fi poate mult mai bine acolo, la minastire vin prea multi turisti. Nu stiu de ce, dar pe Cioran l‑as vedea foarte organic incadrat intr‑un peisaj minastiresc. E mirat: «De ce?» - Are un aer de neputinta, or neputinta nu gaseste niciunde mai mare audienta ca la o minastire. De fapt, minastirile au pe linga ele asa‑numitele bolnite: minastiri mai mici, cu biserica, pentru bolnavi sau calugari batrini. Ce ar fi o bolnita a culturii romanesti? Spune ca el ar fi primul care ar solicita un loc. De ce? - «Pentru ca sint baiat de popa si pentru ca in felul acesta as putea sa ma vindec total.» Cum? «Pai nu ai spus ca bolnita are in cadrul ei si o biserica? As fi mereu la slujba, nu ca acum . Stau in pat si nu pot merge.»
Tutea spune ca are nostalgii liturgice, dar vad prea bine cum insusi dialogul ce se poarta in constiinta lui seamana atit de mult cu un dialog rugator, liturgic - intre omul vechi si omul nou, intre concept si dogma . Vorbindu‑mi asa mult despre moarte si despre dorinta de a merge la o minastire, am deschis o carte de rugaciuni bisericesti, aceeasi in care am descoperit discursul lui Ioan Damaschin Monahul. Mi‑am imaginat atunci un alt dialog, nu esential diferit de cel pe care‑l purtam zilnic, dar altminteri, mai aproape, poate, de expresia ultima la care aspira si discursul lui Tutea.
- Care e locul spre care omul se misca asimptotic?
- « . In loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea.»
- Cum se defineste omul etern?
- « . Faptura amestecata din smerenie si din marire.»
- Care e inceputul istoriei caderii omului etern?
- «Locuitor si lucrator al Raiului m‑ai rinduit, dar, calcind porunca Ta, m‑ai izgonit.»
- Istoria aceasta, recuperatorie in sensul ei ultim, nu a avut o constanta supraveghetoare?
- «Mai intii m‑ai invatat prin multe minuni si semne, pe mine, ratacitul, iar mai pe urma Insuti, umilindu‑Te, ca un indurat, si cautindu‑ma, m‑ai aflat si m‑ai mintuit . »
- Ce trezeste in constiinta invecinarea cu constanta divina supraveghetoare?
- «Cu adevarat desertaciune sint toate si viata aceasta este umbra si vis; ca in desert se tulbura tot paminteanul, precum a zis Scriptura: cind dobindim lumea, atunci in groapa ne salasluim, unde impreuna sint imparatii si saracii.»
- Strigatul omului neputincios .
- «Dumnezeule, in vremea vietii mele nu ma parasi pe mine; ajutorului omenesc nu ma incredinta, ci ma apara si ma miluieste.»
- Invecinarea ultima .
- «Cu sfintii odihneste, Hristoase, sufletul meu . »
- De ce aducem neputintele noastre in fata lui Dumnezeu?
- «Tu ¥nsuti esti fara de moarte, Cel ce ai facut si ai zidit pe om, iar noi, pamintenii, din pamint sintem ziditi si in acelasi pamint vom merge.»
- Care sint temeiurile sperantei omului in Dumnezeu?
- «M‑ai insufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiasca si ai omorit moartea cea semeata.»
- Catre invecinarea cea dorita omul se indreapta .
- « . partas si vecin al stralucirii Tale celei luminoase . »
Acesta e dialogul rugator al omului cu cerul.
Tutea, prin nostalgia liturgica, rivnea la ritmurile unui astfel de dialog, poate. Imi spunea deseori cit de mult ar fi dorit sa se abandoneze rugaciunii. «Toata viata m‑am pregatit sa ma rog, dar nu am reusit sa spun decit primele cuvinte.»
Sa aiba ceva manierist acest dialog? - ma intreb. Nu cred. Sint zone in care limba se intilneste cu spiritul in asa masura, incit isi imprumuta din frumusetile reciproce. Sint bucuros de aceasta descoperire. As vrea sa‑mi fac odata timp si sa trec prin toate cartile de cult; regasirea discursului initial, refacerea gramaticii acestuia si aducerea lui la lumina, pentru a ne salva din criza de comunicare actuala. Imi aduc aminte de doua definitii date sfintului, una tinind de un asemenea discurs, vechi, iar alta tinind de cea mai stricta contemporaneitate. Prima: sfintul e cel ce a masurat cerul cu genunchii. A doua: sfintul este un om desavirsit, care ajuta pe oamenii obisnuiti. Ultima e data de un copil! Tutea ne‑ar fi intrebat, printre zimbete: «Nu e grozav?» Ce‑i raspundem . ?
Imi amintesc de vara petrecuta la Minastirea Neamt, aceeasi vara in care am aflat de existenta lui Tutea. Dimineata lucram la gradina de zarzavat. Nu faceam mare lucru: adunam ceapa, cartofi, fasole. Mincam foarte multi morcovi; erau mari si dulci; si multe mere. Dupa prinz, ma refugiam in chilie, unde aveam de la un calugar binevoitor mai toate cartile de baza ale initierii in spiritualitate. Seara, dupa vecernie, faceam o plimbare ocolita in jurul minastirii. Drumul meu preferat era cel ce ducea spre schitul Buna Vestire - un drum strajuit de brazi, ca o prezentare de arme. Pe un drum ca acesta as fi dorit sa ma plimb cu Tutea, sa trecem in revista virstele si sevele ce ne‑au strajuit cu demnitate pasnica, suitoare spre cer. Dar se vede treaba ca nu a trebuit sa fie asa. Am trecut pe linga alte virste si alte seve. Cindva imi spunea ca vede biblioteca asemenea rabojului cu zilele de izolare.
Mai era un drum ce te imbia la preumblare; un drum ce pleca de la fintina, strajuit de data aceasta de case. Poate ca si un astfel de drum i‑ar fi placut lui Tutea; putea oricind sa apara, de dupa un pom sau dintr‑o veranda, vreun calugar, tinar ori batrin, cu care sa poti impartasi incet, discret, tainele lumii.
si era un al treilea drum: intre poarta minastirii si schitul Icoanei. Lung, pietros, fara menajamente; era strajuit de padure pe o parte si de un riu pe cealalta. si acest drum, cred, i‑ar fi placut lui Tutea. Am fi mers cind sub virstele vegetale si puternice ale padurii, cind prin virsta lichida, miscatoare si cintatoare a apei, pendulind oarecum intre radacini si cer oglindit, intre inaltare si curgere.
Tutea se recunostea cu bucurie in Don Quijote. O recunoastere care nu de putine ori aducea a completare: se rotunjea in imaginea lui simbolica; Cavalerul Tristei Figuri . De la cei trei ani, de la Interne, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Tutea a peregrinat fara de voie intr‑o Spanie a durerii si a jertfei, deopotriva de amara si de «realista» ca Spania lui Don Quijote; si tot asemenea acestei Spanii, drumul lui Tutea a avut de multe ori oaze de veselie si scufundare in vis. Ce l‑a minat pe Tutea, in toata viata lui? Ce rosturi va fi descifrat, retrospectiv, in tot ce i s‑a intimplat? Aceeasi soarta a nobilului o aflam si in viata, citita cu atentie, a ginditorului; deopotriva cavaleri, deopotriva de tristi, deopotriva figuri, simboluri, cei doi se intilnesc, spunindu‑si unul altuia cite ceva din drumurile lor, intregind astfel geografia idealului.
Asumindu‑si scaderile, inconsistentele sau sovaielile, Tutea trece printre dealurile deloc primitoare ale vietii lui avind constiinta unei pedagogii la care este supus si care, ascultata pina in consecinta ultima, poate provoca la rindu‑i o noua pedagogie.
Tutea poate ca niciodata nu a visat la o materializare, la o «punere in practica» a idealului sau, dar a lansat acest ideal in lume, a invatat - oriunde a putut si cu cine a dorit - imaginea cetatii crestine, sperind ca in felul acesta, in urma luptei cu himerele, ispitele si incercarile, pina la urma sa determine pe oamenii cu care se invecina sa accepte si o alta invecinare, mai inalta, sa‑i faca sa intre pe drumul catre ideal ca pe drumul spre un castel la care nu trebuie sa bati in poarta pentru a putea spune ca ai ajuns.
¥l rog sa‑mi spuna ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit. Zice: «In teatrul obisnuit, spectatorii sint cronofagi. Isi minca vremea cascind gura la inutilitati, cind ar trebui de fapt sa plece de acolo cu un plus de constiinta filozofica, sau sociala, sau umana, ferindu‑se de sterilitate. Sa nu stea la teatru ca la ceva hazliu, ci sa plece acasa mai plini. Un teatru teoretic, adica modelul piesei mele ideale de teatru, nu e nici Shakespeare, nici Goethe, nici Molière, ci Platon in dialogurile lui. Adica imitatia dialogului platonic, care este expresia constiintei teoretice, nu estetice. Nu te intereseaza frumusetea, cit daca poti sau nu sa imiti un adevar. Acest teatru‑seminar muta dialogul platonic in dialogul dramatic.» si ce titlu v‑ati gindit sa‑i dati? «Intimplari obisnuite.» Cum adica? «Adica cotidianul ridicat la semnificatie scenica.»
Ascultam Mozart.
Cum se explica mobilitatea globala pe care o aveti in cimpul ideilor? «Nu e nevoie sa fii enciclopedist - ca enciclopedismul, in general, e un fel de cancer mintal -, dar sa pleci din niste discipline coerent organizate. Eu cunosc, de exemplu, economie politica si drept de rang universitar, si asta imi permite sa manevrez in ansamblu.» Un teolog nu cred ca trebuie sa plece de la o disciplina ca atare; eu, de exemplu, nu am nici o inclinatie deosebita spre vreo disciplina. «Dar ce, Radule, crezi ca o sa mai ai nevoie de ceva cind ai sa intri in studiul teologic?» stiu si eu . «O sa ai nevoie de filozofie. Atit. De fapt, orice inteligenta adevarata, ti‑am mai spus asta, basculeaza permanent intre filozofie si teologie.»
Il intreb iarasi cum s‑a apropiat de Dumnezeu. Spune ca inainte de inchisoare, si mai ales atunci, a simtit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea constructiilor umane. De aici si furia manifestata impotriva comunistilor, a ateilor in general? «Ateii s‑au nascut, dar s‑au nascut degeaba.» Am auzit ca in puscarie preotii detinuti faceau pe ascuns Sfinta Liturghie . Imi spune ca nu a avut bucuria de a asista sau de a auzi slujba aceasta in puscarie, dar vrea sa‑mi povesteasca o intimplare. «Am auzit un tigan dind sfaturi unuia care era in celula cu el si care se ruga provocator: il vedea gardianul si il batea. si tiganul ii da un sfat: ma frate‑miu!, ca acu', zice, sintem frati la inghesuiala, ma frate‑miu, fa cruce cu limba in gura, ma, ca nu te vede nimeni!» Ride.
Am observat ca nu vibreaza la operele artistice si ca nu are cuvinte prea magulitoare pentru artisti. «Arta are un singur viciu, draga Radule: este incintatoare si nemingiietoare. Ce te incinta nu depaseste senzorialitatea. Arta a vrut sa se furiseze in cer, dar nu i‑a mers! A devenit o simpla expresie ilustrativa. Nu poate nici o arta din lume sa exprime esentele, nu.» Dar arta religioasa, cum o vedeti? Nu crede ca aceea mai este arta, ci altceva. Ii dau dreptate si ii spun ce greu canon au pictorii de icoane; or, in aceste conditii, artistul nu mai e artist ca atare, ci un crestin care are harul de a picta. Ma aproba. Spune ca niciodata nu a suportat fandoseala artistilor, pe care ii suspecteaza de pluralism valoric; adica farimiteaza adevarul cu care intra in contact. Il «personalizeaza»!
«Cum imi zic astia mie? - un Socrate roman. Cum ai zice: un Iulius Caesar tatar!» Se uita cu ghidusie la portretul pe care i l‑a facut cineva, in carbune, intrebindu‑ma parca: seman eu cu Socrate, ce zici? «Astia vor sa faca din mine un batrin sclerozat, reactionar si vorbaret. Insa cred ca nu am spus nimic pina acum care sa intareasca macar una din aceste tendinte.» Sigur ca nu! «Atunci, de ce ma calca pe nervi ziaristii astia?» Pentru ca sinteti in voga. «si cind n‑o sa mai fiu?» N‑or sa mai vina. «Mai bine. Dar oameni de cultura, adica oameni de teapa mea, nu prea vad pe aici . » S‑au speriat de vilva produsa in jurul dumneavoastra. «Dar nu eu am produs‑o!» Ridem. «stii ce‑am sa fac? N‑o sa mai primesc nici un ziarist aici, ca doar nu sint un automat care scoate propozitii la comanda . » De unde vine totusi verva? . «Este o verva care ma costa. Eu nu pot sa fiu spontan, si atunci spun intr‑o forma concisa ceea ce m‑a preocupat sau ma preocupa inca.» si cind mai aveti timp sa fiti si «serios»? «Cind dorm sau cind stau cu tine de vorba . »
Ma intreaba daca am mai scris ceva la Invatatura prin ¥nvecinare. Nu; incep sa cred ca nu poate fi scrisa atita vreme cit ne mai invecinam inca. E o forma a amintirii, un scurt manual despre cum trebuie sa abordezi inva‑tatura. Or, asta e treaba de arheologie, de timp. «Cred ca nu te‑am invatat nimic eronat pina acum.» Aveti vocatie de profesor . «Crezi? . pai in puscarie imi ziceau domnule profesor.» Ati avut, acolo si aici, elevi buni? «Eu am considerat mereu partenerul de discutie, chiar daca era mult mai tinar decit mine, drept prieten, iar nu elev. Nu‑mi place sa prasesc in jurul meu subalterni mintali.» Respectati libertatea lor . «Sa stii ca cine a fost privat de libertate, intr‑un fel sau altul, se invata minte sa mai mince timpul si libertatea altora.»
A venit doctorul. Vin si citiva prieteni; comentam evenimentele politice; nu stiu cine aduce vorba despre conceptul de «cultura mica». Tutea spune ca nu exista «culturi mici» - mici sint oamenii care o fac. «O cultura trebuie sa aiba doua calitati: sa fie tipica si sa fie, asadar, universala; altminteri, e un fenomen local.» Ceea ce inseamna . «Ceea ce inseamna ca oamenii nostri de cultura ar trebui sa fie tipici, adica asa cum sint, iar nu imitind pe nu stiu cine, si sa fie, astfel, universali.» Doctorul este ingrijorat de circulatia proasta. Prietenii imi sugereaza sa iesim cu Tutea la plimbare. Se opune; nu se simte in stare. Aminam pentru alta zi. Dupa ce pleaca toti, cu un glas amarit, imi spune ca se simte ca un obiect. Regreta starea asta de neputinta si faptul ca nu mai poate primi pe nimeni in mod vertical.
Deschidem iarasi discutia referitoare la artisti si arta. «Datorita capacitatii mele de abstractie, n‑am simt artistic, plastic vorbind.» Dar in liceu va placea geometria . «Da, dar ca model de ordine, iar nu ca frumusete. N‑am geniul constructiei plastice.» Camera unde stam e foarte colorata . Se uita intrebator la mine. Asta e locuinta de ginditor? «Asta e locuinta de anahoret esuat in Europa!»
Ziceati ca viciul lui Cioran este cultivarea in exces a paradoxului; dar viciul dumneavoastra, acceptind ca exista macar unul, care este? «Viciul meu este cultivarea argumentatiei logice.» E o deformatie de functionar? «S‑ar putea. La Ministerul Economiei Nationale eram foarte grijuliu cu toate constructiile mele, pentru ca, spuneam eu, in Bucuresti trebuie sa umbli doua zile in galop cu calul pentru ca sa gasesti un om prost!» Ride. Imi povesteste o intimplare dintr‑un salon. «Zice o doamna lui Cioran: domnule Cioran, daca sinteti atit de sceptic in ceea ce priveste neamul romanesc, v‑am ruga sa ne dati o scriere legata de persoana dumneavoastra . dumneavoastra sinteti turc? - sa‑mi explicati aparitia dumneavoastra, ca nu mai inteleg nimic!»
Mi‑ati povestit despre perioada de stinga. Banuiesc ca primeati si scrisori, in urma articolelor dumneavoastra. «si ce scrisori! Tovarase Tutea . » Ride. « . Va rog sa insistati asupra tezei din articolul anterior . Semneaza: un grup de muncitori din Constanta. Ptiu! Timpit mai eram!» Dar nu regretati perioada aceea . «Nu regret. A fost o aventura; mi‑am dat seama ca la stinga nu exista decit dorinte umane, dar nici un adevar.» Stinga v‑a bagat si la inchisoare. «A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinerete; dar sa stii, eu am fost in tinerete de extrema stinga pentru ca eram generos. Nu suportam mizeria. Nu de nebun, ca sa fac cariera; din compasiune fata de prapaditi!» Iar prapaditii v‑au chinuit cind au luat puterea. «Pai se spune: omul sarac, al doilea drac!»
In ciuda cultivarii argumentatiei logice, discursul dumneavoastra face in mod constant apel la dogma, la dogma inteleasa ca revelatie, ca izvor de libertate, iar nu la dogma inteleasa peiorativ, profan. Apelul la dogma il vad la dumneavoastra, uneori, ca un apel disperat la stabilitate si certitudine. «Pai dogma nu e utila, ci linistitoare si consolatoare. si Nae Ionescu facea apel la dogma. El ne‑a invatat, dupa care au venit Crainic, Staniloae si ceilalti teologi . » Aveati, odata, un scurt text numit Libertatea ca dogma. Ar merita discutata inversiunea: dogma ca libertate! «Draga Radule, cind ai sa ajungi sa iei teologia parte cu parte, dogma cu dogma, Sfint Parinte cu Sfint Parinte, atunci ti se va parea ca ai intrat in patria libertatii absolute. Iti inchipui, pentru un intemnitat, ce inseamna dogma Sfintei Treimi? - un adevar de care nimeni nu se poate atinge profanator. In plina inchisoare, un lucru de neatins! Aceasta este maretia si libertatea dogmei.»
A venit mama; are niste prajituri si mincam citeva. Tutea mai vrea una. Isi aduce aminte cum o astepta, copil fiind, pe maica‑sa sa vina de la oras cu cofeturi. Ii spun mamei sa se odihneasca putin. Tutea propune sa luam in fiecare zi cite zece prajituri; se voteaza in unanimitate. Spune ca, la o adica, sa cerem o alocatie de la buget!
Imi repeta imaginea lui din copilarie, asteptind‑o pe maica‑sa; o considera cea mai sugestiva amintire, mai sugestiva decit orice amintire, din orice alta virsta a vietii lui. De ce? - Nu‑mi poate spune cu precizie, dar asa simte.
Orice mare iesire in cultura presupune o intreaga industrie menita a valorifica apetitul corpului social pentru o anumita valoare care se impune in acel moment. Ma gindesc la paradoxul operei lui Tutea: postuma in intregime - editorial vorbind -, aceasta opera va crea o specie culturala noua de paraziti ai minunilor. Se va incerca din toate putintele neputintei acestora sa se ofere lumii o imagine Tutea care poate nu va fi rea, dar nici buna. Se va crea un curent, o moda, un tutianism ce isi va contrazice, de la un punct, «intemeietorul»; traiectoriile postume au intotdeauna un grad de imprevizibilitate care, oricum ar fi, frizeaza imprevizibilul neplacut. Neplacerea de neevitat vine din simplul fapt ca lipseste ochiul selector si aprobator al autorului. si aceste pagini vin intr‑o absenta, dar poate ca salvarea lor consta in faptul ca se bazeaza, totusi, pe o prezenta, singura care ar trebui sa ne intereseze si la perpetuarea careia ar trebui sa lucram, daca vrem ca actul nostru cultural facut in umbra lui Petre Tutea sa nu semene cu o parazitare. Numai asa.
Avea un prieten, cersetor, la Cluj. «Ce mai faci, Ioane? Bine - dar dumneavoastra, domnule Petrica? Tot cu ideile, tot cu ideile? Zicea cersetorul ca, daca i‑as fi dat cite un ban pentru fiecare idee care imi venea, s‑ar fi imbogatit!» Imi povesteste despre inscenarea securitatii, care l‑a arestat in hol la Athenée Palace sub motiv ca face specula. Cu ce? Nu i‑au raspuns; si atunci si‑a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei, frate! . cu idei!»
Revine asupra sintagmei «om autonom». E sintagma care defineste, in viziunea lui, tot spectrul larg al neputintei spirituale, de la lucizi pina la atei si de la filozofi pina la artisti panteisti. «Omul autonom in mod absolut, draga Radule, ar trebui, pentru a‑si sustine autonomia, sa se autoeduce, sa se autohraneasca si sa fie autofacut, sa izvorasca el din el!»
Regreta ca nu a avut familie. Il intreb daca totusi nu crede ca are o familie de spirit; nu e sigur. Dar ati dori? Nu stie ce sa raspunda; nu‑i place subordonarea mintala. Dar e vorba de comuniune, nu de o ierarhie care sa determine relatii de subordonare. De ascultare si invatare, nu de subordonare . Spera ca macar postum ceva tot sa se prinda de generatia noua. «Generatia ta e cea mai potrivita pentru o prefacere fundamentala si pentru o iesire in universalitate; a noastra a fost zanatica rau. A debutat in euforia realizarii Romaniei Mari si a murit in inchisorile comuniste. Ne‑a pedepsit Dumnezeu ca nu am stiut sa ne bucuram cum trebuie . dar voi, care nu ati trecut prin inchisori, stiti cum arata si cei care inchid si cei inchisi. Aveti o perspectiva totala.» Dar ne lipsesc indrumatorii, invatatorii! «si ce daca? Mergeti la biserica, scotociti bibliotecile, stoarceti pe cite unul ca mine, daca aveti noroc sa‑l intilniti, si pina la urma tot trebuie sa vina cineva . »
Ascultam muzica; il intristeaza un pasaj. Spune ca tristetile muzicale sint cele mai durabile, deoarece se bazeaza pe ecouri, pe reverberatii sonore, iar nu pe structuri fizice, materiale; amintirea Ideilor.
Afara ninge. «Sa stii ca m‑am gindit serios la ultimul pasaj comentat din Platon.» Inchid fereastra. Fulgii se depun incet pe contururile balconului. «Cred ca Platon a intuit cel mai bine jalea omului, neputincios in fata esentelor.» Poate ca tinjea dupa intrupare, ce ziceti? Ninge din ce in ce mai dens. «Poate. Dovada imaginea grotei: ar fi dorit poate si el sa fie martor al unui rug aprins care sa nu arda.» Vintul rascoleste stratul subtire de zapada. Se fac mici fuioare care puncteaza ici si colo aerul, ca niste copaci razvratiti. «Dar sa stii ca, pina la urma, toti anticii au un defect de principiu . » Ninsoarea se linisteste. Ninge calm. «Smerenia!» Dar asta e o virtute crestina . «Tocmai de aceea: nu au stiut sa intuiasca decit in planul ideilor, dar nu si in cel moral.» Ninsoarea inceteaza. Cite un fulg, intirziat, rataceste dupa un loc unde sa se aseze.
Povesteste: «Veneam odata cu mama de la cimp si in fata noastra mergea o femeie care ducea un copil in spate, mai si torcea si facea si alte treburi. Eu zic: mama, de ce face aia atitea lucruri? Zice: se afla si ea in treaba!» Ride. «Cine nu are pasiune terminologica - risca sa se afle in treaba.» Aflarea in treaba este isprava omului neputincios . «De fapt, eu am facut o gluma pe care nu mi‑o mai permit: aflarea in treaba ca metoda de lucru la romani! Nu‑mi mai permit asta fiindca nu vreau sa fac ironie, deoarece ironia este stil de amurg alexandrin.»
Povesteste: «A venit odata un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar romanul zice: merge si asa! Trebuie sa scapam de acest "merge si asa"; ca "merge asa" inseamna ca merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricind si nu orice.»
Imi zice ca nu vede in toleranta decit o forma degenerata a libertatii. Am pierdut exactitatea pe care o aveati in generatia dumneavoastra; erati mai apropiati de nemti. «S‑ar putea sa ai dreptate.»
Tare sint singur, Doamne, si piezis! - recita psalmul si adoarme. Dupa o ora, se trezeste si ma striga: «Uite, draga Radule, am avut un vis . Se facea ca merg pe un drum lung, lung tare, si doream mult de tot sa ajung intr‑un loc, nu stiu care anume . si intilneam oameni pe drum, carora le ziceam sa‑mi spuna cum sa ajung mai repede. Nimeni nu stia cum se ajunge mai repede. Cind deodata, vorbind cu un drumet, apare un ins care imi spune ca stie el o scurtatura. Am plecat cu el . si aici s‑a oprit visul. Ce‑o fi asta? Ma invecinez, fara sa stiu, cu un eveniment care se va intimpla sau care s‑a si intimplat deja, sau . ?»
Discutam despre libertate. Nu o accepta ca termen teologic; Biserica nu e sediul libertatii in sensul ei democratic, ci al libertatii fara alternativa: Dumnezeu. Oare de aceea ateii se numesc liber‑cugetatori? «Se poate. Au impresia ca, atei fiind, sint mai liberi . »
Imi descrie o imagine din copilarie, cind mergea cu mama de mina. Se simtea in siguranta. Uneori, plecau de dimineata de‑acasa, de foarte de dimineata, si adormea pe drum. Cind nu mai simtea mina mamei tinindu‑l, se trezea speriat.
Peste o saptamina, Tutea se va interna la spital. Boala necesita un tratament mai indelungat. Ii pare rau ca ne despartim. tine sa‑i promit ca voi veni cit de des la el, la spital. Ii promit. Imi stringe mina; ma trezesc, speriat.
¥n lumea spiritului, nebunia pentru o idee sau o stare sau o credinta imbraca forme aproape monahale, de lepadare de sine, de uitare. Imi aduc aminte cum, la Spitalul Christiana fiind, Tutea isi formase un grup de auditori. Era o calugarita extraordinara, Maria, care intuise perfect ritmurile si capriciile lui Tutea si care, in felul acesta, ii era de mare ajutor. Intr‑o zi am fost la el in vizita, impreuna cu un prieten. Slabise si durerile de cap erau atroce; cu ochii mari, de durere si asteptare, ma privea avid dupa o consolare - sau dupa un remediu. «Sa ma duci acasa, Radule!» Dar nu va simtiti bine aici? «Nu; parca sint inchis.» Tratamentul . «Ce tratament? Eu nu sint bolnav, ci sint batrin . or, asta nu se vindeca, ci se intretine!» Prietenul cu care venisem ii pune o intrebare confuza - si incitanta, in felul acesta, pentru gindirea atit de precisa a maestrului. Domnule profesor, medicamentele . . O sora medicala ii pune in mina un pumn de pastile si ii da un pahar cu apa. Cu un gest sovaitor isi baga pastilele in gura, cind deodata este atras de intrebarea prietenului: «Ce, domnule? . » Urmeaza un raspuns inflacarat, argumentat. Am revazut pentru ultima oara cum se ridica turnul de cetate: abrupt, fara tatonari sau opriri; cu pastilele ratacind speriate in gura, inghesuite de cuvintele ce nu mai tineau seama de prezenta lor, Tutea uitase de sine, lansindu‑se spre celalalt cu toata fiinta. Intreg, plin; bucuros, parca . Intr‑un sfirsit, sora ii aminteste de medicamente. «Care medicamente?» Pentru durerile de cap . «Care dureri? . » Rapit in intregime de lumea aceea, adormise parca pentru aceasta, trezindu‑se aici doar din necesitatea de a nu contrazice legea gravitatiei.
Multe lectii a mai tinut, cred, Tutea in spital. Intre un pahar cu apa si un pumn cu medicamente, discursul sau isi pastra o independenta uimitoare, aducindu‑ne si pe noi in lumea lui, rapindu‑ne din intervalul mohorit ce se intinde, pentru fiecare, intre un pahar cu apa si un pumn de medicamente .
Tutea a implinit astazi 89 de ani. Nu da importanta evenimentului, insa vin citiva tineri care incearca sa‑i ofere o bucurie pe care el nu o are. Virsta nu‑l bucura; virstele lumii da, insa nu a lui, care se simte din ce in ce mai depasit de ritmurile unei vieti pe care n‑o mai poate umple cu prezenta lui organizatoare, ci doar cu o prezenta contemplativ‑meditativa. Dar cit de mult inseamna inca aceasta prezenta .
Ultima scrisoare catre prieteni:
Traiesc o insuportabila insingurare. Ma situez in pustiu si am impresia ca cetatea toata a plecat intr‑un nedeterminabil concediu. Nu ma pot sprijini decit pe Dumnezeu, care niciodata pina acum nu a fost atit de prezent. Ma vad traind intr‑un spatiu sacralizat de atotstapinitoarea Biserica crestina. Nu ma jenez sa consider toate disciplinele mintii umane roabe ale teologiei, fiindca in ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. Fara Absolutul divin, tot ce exista ne indeamna sa‑l gindim ca neavind nici un sens. Am fost totdeauna nelinistit, in lumea fenomenala in care am trait, de intrebarea: de ce exista aceasta lume? si de ce nu se poate explica imposibilitatea gindirii de a formula lumea in mod exhaustiv? Acea consolatio magna a lui Boethius nu e concludenta, neavind caracter religios. Fara religie omul ramine un animal rational si muritor care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Absolutul religios crestin ne scoate din nelinistile infinitului si nedeterminarii, deoarece ideea de limita, traita de om in univers, nu poate fi depasita decit religios. Ce dezgustatoare mi se pare inlocuirea ritualului mistic cu speculatii aleatorii! In orice aula se discuta comod, util sau eronat, niciodata setea de definitiv neputind fi satisfacuta.
Ma opresc din avalansa de ginduri la formula: «a sti», la scara umana, poate fi folositor, dar in nici un caz mintuitor.
Ce pustiu ar fi spatiul daca n‑ar fi punctat de biserici!
Petre Tutea
Semne
Uneori, cultura se bucura. Iar bucuria ei din smerenie vine, fara zgomot, pasnic, ca o sarbatoare in timp de razboi . Sint oameni ai spiritului care, in cultura fiind, fac toate cele neobisnuite culturii: tac, se smeresc, nu se agita, nu proclama, nu incrimineaza, ci pur si simplu exista - monumental. Cu o maretie de zvon, in cultura secolului nostru Petre Tutea are caracteristicile duhului: exista fara sa se fi manifestat. Nu a putut si nu a avut cum sa se manifeste in ultimele decenii. Cind ii iei omului miscarea, nu‑i ramine decit sederea, iar cei mai buni fac din aceasta minunat prilej de gindire. Gindind si stapinind prin gind, sint ascetii culturii contemporane, pustnici care s‑au rugat pentru mintuirea ei.
Raportul nostru cu lumea a fost mereu unul de invecinare. Am avut o pozitie contemplativ‑defensiva care ne‑a permis supravietuirea. Insa aceasta invecinare nu presupune numai pasivitate ori numai defensiva, ci si lupta, forma publica de angajare, intr‑un cuvint: invatatura. Am invatat la inceput din invecinarea cu altii, cu romanii sau cu turcii, am invatat invecinindu‑ne cu marile puteri ce ne stateau in jur si, se pare, a venit vremea sa invatam invecinindu‑ne cu noi insine; Tutea este unul dintre putinii care, astazi, ne indeamna la acest fel nou de invecinare, singurul capabil sa ne asigure identitatea si universalitatea in acelasi timp.
Via,ta
Tot ce se stie despre Tutea se stie din intimplare.
S‑a nascut la 6 octombrie 1902, in satul Botenii de Muscel, avind in urma un sir de strabuni preoti, el aparind, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul il face in parte la Cimpulung‑Muscel, in parte la Cluj; tot la Cluj face si Facultatea de Drept, unde isi ia titlul de doctor in stiinte juridice.
Se
instaleaza la Bucuresti, lucrind in Ministerul Economiei Nationale. Face mai
multe calatorii diplomatice - la
Primii ani de dupa terminarea celui de‑al doilea razboi mondial si inceperea razboiului comunist cu valorile si adevarul ii traverseaza relativ bine. Anchetat de mai multe ori, dupa obiceiul vremii, este arestat definitiv in 1956. In temnita avea sa se converteasca la crestinism . Parcurge intreg spatiul concentrationar, de la Malmaison pina la Aiud, Jilava si Ocnele Mari; tine conferinte, initiaza, dezbate, asculta, dialogheaza. Multi isi vor aminti de intilnirea, in inchisori, cu Tutea. Un taran este intrebat de ce sta pe linga el: intelegi ceva? - Nu, dar e o grozavie! Tot de domeniul grozaviei si al marturisirii tine si vestita predica de la Aiud, in care, timp de trei ore, face o vasta paralela intre Platon si Hristos, intre paginism si crestinism, aratind superioritatea religiei bazate pe actul mistic al Intruparii. Batut, umilit, injosit, trece prin toate apele tulburi ale prostiei. Timp de saizeci de zile, la Ocnele Mari, sta in anticamera torturii; nu intra insa, deoarece in ziua stabilita un detinut scapa din miinile gardienilor, sparge geamul si tipa: sariti, fratilor, ca ne omoara! Conducerea inchisorii are teama de o eventuala miscare a populatiei din Ocnele Mari si opreste torturile. Dar incep izolarile . Este eliberat in anul de gratie 1964.
Locuieste pe unde poate, pe la prieteni, pina ce, cu ajutorul unui tinar care ii era «student» in Cismigiu, reuseste sa se mute intr‑o garsoniera, la etajul opt, foarte aproape de parcul preferat. Publica in Familia de la Oradea citeva fragmente din Teatrul seminar, iar in revista Arta un eseu despre Brancusi. I se interzice aparitia in presa. Publica, sub pseudonimul Petre Boteanu (la Gandirea semnase Petre Marcu), eseul Filozofia nuantelor si Despre Socrate. Are o intensa activitate «didactica»: se plimba cu tineri in Cismigiu, invatindu‑i ce diferente exista intre lumina soarelui in amurg si la rasarit, intre prostie si spirit, intre necredinta si credinta. Lucreaza prin dictare sau prin grea scriere cu mina proprie, bolnava, la citeva eseuri mai intinse. Pentru a se putea intretine, este trecut ca membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. Dar in ce post sa va trecem, domnule Tutea? - «Pe post de Socrate!»
In
mai multe rinduri, securitatea ii confisca manuscrisele; alte pagini sint date
spre pastrare prietenilor. Risipeste cu darnicie spirit, intr‑un gest de
insamintare cosmica. Pe toti cei care se intimpla sa‑i treaca pragul sau
sa‑l intilneasca ii invata cele doua cuvinte‑cheie ale
verticalitatii: crestin si roman. Suspectat, urmarit, chestionat, le zimbeste
tuturor, aratind puterii o enorma bunavointa si scuzindu‑i nesfirsita
prostie. I se insceneaza o delincventa: este arestat in holul hotelului
Ajunge, in urma unor interviuri televizate, in centrul atentiei. Cucereste si farmeca lumea gazetareasca, si nu numai pe aceasta. Primeste in medie, pe zi, opt‑zece ziaristi si de doua ori mai multi vizitatori . Traieste cu aceeasi pensie de la Uniune ca si mai inainte. Prezent in presa din ce in ce mai mult, incepe sa se vorbeasca despre un eventual tutism.
Apele se linistesc, gazetarii devin tot mai rari. Boala isi face aparitia. In prima jumatate a ultimului an de viata locuieste cu un tinar care se straduieste sa‑i fie de folos. A doua jumatate, pina la moarte, este internat la Spitalul Christiana. I se iau si aici interviuri; isi formeaza un nou grup de «studenti», dintre cei internati, calugari, maici, medici sau tarani. Ii iarta pe cei care l‑au chinuit. Moare la 3 decembrie 1991, dimineata. Este inmormintat la Boteni, de ziua Sfintului Nicolae, drumul spre locul de pace facindu‑l intr‑un car tras de boi. Putini oameni in jurul pamintului proaspat: unii nestiind, iar altii neputind probabil sa vina . Insa multi fulgi, multa cernere din ceruri, el, Petre Tutea, trecind desigur cu bine prin vamile vazduhului.
Opera
Opera, urmind rigorile spirituale ale modelului, nu trebuie sa ne trimita la ea insasi, nici chiar la cel care a scris‑o, ci la Cel care a facut posibila lumea in care ea a aparut.
Tutea nu a visat sa aiba opera, insa se vede treaba, cum se intimpla in povesti, ca Dumnezeu da cui nu cere - iar Tutea nu a cerut niciodata. Tot ceea ce a scris are o motivatie de cronicar: s‑a simtit dator sa fixeze in memoria scrisa evenimente si idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin si ele dintr‑o alta preocupare decit cea de scriitor; sint pagini marturisitoare, in care nimeni nu va gasi noutati, in nici un domeniu; sint pagini de reafirmare, de adunare si sistematizare a unor adevaruri spuse deja, dar care trebuiesc marturisite, proclamate din nou, spre tinere de minte .
Opera lui Tutea se plimba pe strada. Daca intilniti, uneori, cite un tinar inchinindu‑se in fata bisericii si aratind spre dumneavoastra priviri in care va oglinditi, sau cite un tinar cufundat in lectura, in cine stie ce sali friguroase de biblioteca, sau cite un om trecut de mult de tinerete, dar cu o vajnica articulare pe care numai suferinta o da, ei bine, sa stiti ca, asa fragmentara cum pare la prima vedere, ati avut de‑a face cu opera lui Petre Tutea.
Este o opera‑marturisire; o traire in celalalt; o opera imediata. Tutea a avut oroare de operele lansate in haul unui public impersonal. Apostolica, marturisitoare, opera lui e propovaduire fata catre fata. Cei mai multi creatori traiesc prin mandat artistic, intr‑o relatie in care se cunoaste expeditorul, dar nu se stie nimic despre destinatar; opera valabila se bazeaza pe Adevar si, pe Adevar bazindu‑se, ea se bazeaza pe Persoana, pe calitatea de persoana a adevarului. De aici vorbirea catre celalalt, catre persoana aproapelui, iar nu catre impersonalul departelui. O opera se naste din invecinare, daca vrea sa se constituie intr‑o invatatura. Intr‑o lume antiaxiologica, rasturnata, orice posesor al adevarului trebuie sa‑l marturiseasca testamentar; de aceea, discursul lui Tutea abunda in formule precise, care nu lasa loc echivocului semantic sau ideatic. Fiind marturisitoare, opera ce se bazeaza pe acest fel de discurs vizeaza altceva decit satisfacerea cerintelor estetice: e o opera ce se vrea cale spre mintuire. Cind se intilnesc, in Pateric, un calugar batrin cu unul tinar, cel tinar ii cere cuvint de folos sau cuvint de invatatura, iar cel batrin, invecinat prin rugaciune si post cu Dumnezeu, il da scurt, testamentar. Opera lui Tutea e cuvintul de invatatura de care avea si are nevoie cultura romaneasca in trecerea ei de la subterana la lumina, de la impersonal la personal, de la zbatere si indoiala la credinta si certitudine.
Opera lui Tutea, cita se afla in oameni sau in pagini scrise sau in benzi inregistrate, se contureaza in jurul unor titluri sugestive prin ele insele: Tratat de economie politica, Tratat de antropologie crestina, Introducere la teatrul seminar, Teatrul seminar, Comentarii la Platon, Comentarii la Kant, Dialoguri (Bios, Eros si altele), Reflectii religioase asupra culturii, Socrate, Mircea Eliade, Filozofia nuantelor, Introducere mistica in filozofia moderna.
Abordind fundamentalul si neavind nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Tutea se face in plina asteptare . Domol, ca o apa intre doua dealuri, curgerea ideatica tirzie asteapta soarele, pentru ca, in momentul intrarii in mare, sa‑si poata arata toate irizarile, altminteri invizibile. O opera trebuie asteptata, iar nu tolerata. Persoana‑creator catre persoana‑primitor, opera e o relatie filiala, de intregire a unei familii spirituale; cine vrea sa afle ceva profund din valentele spiritualitatii romanesti trebuie sa astepte, testamentar, pina ce ultimul lucru isi va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra in minastirea cugetului romanesc - trecind pe sub poarta arcuita, intr‑o plecaciune in fata bisericii din mijloc, pina la care se asterne drumul de piatra al adevarului si simplitatii.
O creatie a spiritului e altceva decit un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregatita in asa fel incit sa‑i primeasca rigorile. Spiritul se intrupeaza numai dupa un sir lung de profeti, care primenesc si pregatesc lumea cu ideea minunii . Cei treisprezece ani de temnita si convertire au pregatit lumea romaneasca pentru primirea marturisirii lui Tutea, pe care o numim, conventional, opera: o opera deloc comoda, cum nici intruparile nu sint comode si nici usor de acceptat; o opera care ne demonstreaza finitudinea noastra autonoma si mizeria acceptarii acesteia, care ne arata vinovatia fundamentala ce o avem fata de cer si fata de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Tutea este dorinta mutarii din loc a ceturilor interioare.
Cuvint de invatatura, opera lui Tutea e cuvint de dojana, cuvint de iertare; depinde de noi cita dojana si, mai ales, cita iertare ne va da opera aceasta.
Sistemul
Fara sa‑si propuna sa aiba opera, Tutea nu si‑a propus sa aiba nici sistem. Cu toate acestea, putem vorbi despre un sistem Tutea in masura in care acceptam definitia pe care el o dadea sistemului - ca adevaratul sistem e cel care aduna nelinistile omului si le aduce, spre rezolvare, cerului. Iata de ce, cind vorbim despre sistemul lui Tutea, nu putem vorbi decit despre credinta lui. Crestinismul e sistemic prin definitie; coerent, escatologic, crestinul probeaza, constient sau nu, functia sistematizatoare si recuperatorie a crestinismului; hristocentrismul e modelul de sistem cu garantii in absolut. Crestin, Tutea se bucura de avantajul sistemic al credintei sale: pentru el, sistemul nu e valabil daca nu‑l mintuie pe cel care‑l construieste. Fara aceasta finalitate, sistemul ramine o inutila si sinistra constructie, prin care bintuie de la un capat la altul stihia indoielii, a putrefactiei si mizeriei. Fortind putin lectura teologica a termenului de sistem, putem spune ca sistemul, de fapt, nici nu se construieste - ci se da; e un har, e un talant, si numai in aceasta acceptiune gindirea lui Tutea poate fi identificata, fara temere, cu un sistem.
Sistemul Tutea e un sistem crestin. Mai mult, un sistem crestin ortodox, cu elemente vadite de mistica rasariteana si meditatie athonita. Intr‑o eventuala istorie a cugetarii romanesti, sistemul Tutea ar putea fi definit, in stil calinescian, ca un sistem minastiresc de gindire, alaturi de cel al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Nichifor Crainic ori Constantin Noica.
Vorbind despre o inghetare sistemica si despre neputinta de a mai gindi in afara limitelor sistemelor existente, Tutea intuia, ca singura posibilitate de constructie ideatica, marturisirea.
Aparitia gindirii crestine in traseul sau spiritual a fost inregistrata de Tutea in inchisoare, acolo unde doar invecinarea cu Dumnezeu mai putea sa dea invatatura salvarii, restul invecinarilor - cu celula, cu gardienii sau cu tortionarii - nefiind altceva decit un continuu indemn la disperare. Cultural, increstinarea lui Tutea a avut la baza o receptare foarte curata, taraneasca, a valorilor spiritului. Apartinind unei generatii culturale de virf, avind acces la toate izvoarele, Tutea a experimentat copios binefacerile conceptului, ajungind in cele din urma la limitele gindirii autonome; conceptul se vadea a fi o mintuire pe termen scurt, un bulevard ce sfirseste intr‑o groapa. Printre ruinele conceptului, colindind in speranta gasirii unei zidiri intregi, Tutea a aflat zidirea trainica, de alta esenta, a Bisericii, singura capabila sa raspunda intrebarilor acumulate prin cultura.
Gindirea lui Tutea e o permanenta tensiune a trecerii de la concept la dogma, de la indoiala la certitudine. Conceptul te salveaza din naufragiu, aruncindu‑te pe o insula, unde mori dupa ce un timp ai avut nebunia sa te crezi salvat, nefacind nici un semn vaselor ce treceau spre continent; dogma te salveaza, aducindu‑te pe continent, punindu‑ti pamintul Imparatiei lui Dumnezeu sub picioare.
Crestinismul este starea ontologica normala a omului; dogma e revelatie, intelepciune divina. Tutea a perceput dogma in semnificatie ei vie, de adevar revelat, vazind in ea unicul mijloc de redare a libertatii spiritului: dogma elibereaza, nu constringe; infinita dumnezeire nu are cum sa margineasca sau sa constringa . Tutea a defrisat unele geometrii, deosebind intre interesant si adevarat, neputinta si libertate. Gindirea lui marcheaza permanent aceste distinctii, le probeaza mereu.
Exista citeva cuvinte cu valoare orientativa in gindirea lui Tutea. As incerca sa schitez un inceput de Glosar al cuvintelor de invatatura:
Iisus Hristos - «eternitatea care puncteaza istoria»;
dogma - adevar revelat ce ofera omului libertate si certitudine;
revelatie - forma de dialog invatatoresc, pedagogic, intre persoana umana si persoana divina;
sfintenie - fruntea tablei valorilor la care are acces omul;
mintuire - intrare in Imparatia lui Dumnezeu;
concept - aproximatie rationala, autonoma, cu trimitere in hatisul neputintei si incertitudinii;
sistem - forma ordonata de a aduce in fata lui Dumnezeu nelinistile si nelamuririle spiritului uman;
roman - forma lingvistica si spirituala de a aduce lauda lui Dumnezeu.
Toate cuvintele‑cheie de mai sus, la care se mai adauga si altele, au stat la baza invataturii pe care Tutea o transmitea tuturor acelora care se intimplau sa‑i fie in invecinare, pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gindire isi verifica valabilitatea atunci cind invata pe altii; gindirea lui Tutea e, prin insasi esenta ei crestin‑marturisitoare, o invatatura destinata celuilalt. De aceea, nu am fost mirat vazind ca majoritatea dedicatiilor de pe cartile din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru si discipol. Cineva ii scrie: «Marelui domn Petre Tutea, cu iubire de discipol . »; altcineva: «Domnului Petre Tutea, ilustrul magistru, al crestinilor indrumator . »; altcineva: «Domnului Petre Tutea, iubit parinte sufletesc al meu si al multora . »; altcineva: «Domnului nostru Profesor . »; iar altcineva: «Omagiu, admiratie si recunostinta domnului Petre Tutea, magistrul iubit al generatiei noastre tinere. In prezenta sa binecuvintata ne‑am format ca luptatori, crestini si romani toti cei care ne‑am simtit in stare de acest fapt . »
¥nsemne
Insemne multe a lasat Petre Tutea prin viata; amintiti‑va de tinarul inchinator sau de cel din biblioteca . Nu s‑a considerat niciodata in masura sa aiba discipoli, dar nemasura lui smerenie se cheama, si cite nu invata cineva de la un smerit .
Pentru multi, Judecata de Apoi e prima forma de dialog si de invecinare cu Dumnezeu; dar sint oameni, ca Petre Tutea, care o viata intreaga au corespondat si s‑au invecinat cu Dumnezeu in incercarea de a intra in zona certitudinilor. Dintotdeauna, Tutea a vorbit, iar el vorbea, in general, pe doua registre: cind cu oamenii, cind cu Dumnezeu. Vorbirea cu oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pina atunci, pentru a face loc noilor geometrii, nu esential diferite de cele dinainte, dar altminteri, mai frumoase poate, oricum - altfel. «Filozofia nuantelor», spunea el; un exercitiu al valabilitatii, al revenirii la dogma. De aici, permanenta tensiune a trecerii de la conceptul uman, finit, la dogma nesfirsita, dumnezeiasca. Drumul de la concept la dogma era, in fapt, drumul de la Biblioteca la Biserica. Petre Tutea mergea des pe acest drum, insotit de Kant si Maxim Marturisitorul, de Sfintul Apostol Pavel si Iustin - Martirul si Filozoful, deopotriva. Isi punea palaria larga in virful fapturii lui inalte si, cu seninatatea bucuroasa a inteleptului, strabatea drumul; uneori, si din fericire nu rar, mergea impreuna cu alti oameni, tineri mai ales. Ii invata si le povestea, determinindu‑i sa accepte un alt ritm, o alta invecinare, o alta Realitate. Tutea a murit intr‑o dimineata, pe cind se pregatea sa plece de la Biblioteca spre Biserica, a murit pentru ca era deja in Biserica, iar Dumnezeu vroia sa‑L aiba cu Sine mereu .
Invatatura prin invecinare, lectie despre cum sa te uiti spre cer si cum spre pamint, vecinatatea cu Petre Tutea, oricit de scurta, reprezinta pentru cine vrea sa invete ceva din ea un mod de recapitulare a istoriei mintuirii omului si de reafirmare a necesitatii de a intra in Biserica si in ritmul ei liturgic.
[Cuvintul editorului pagina 5]
Jurnal 6 octombrie 1990-6 octombrie 1991 pagina 7
Epilog pagina 187
¥nvatatura prin ¥nvecinare pagina 191
Aparut 1992
Culegere si paginare pe calculator HUMANITAS
Imprimat la Regia Autonoma a Imprimeriilor
Imprimeria CORESI, Bucuresti, ROMANIA
Conversie in format Winword 2.0 IBM-PC:
Ioan-Lucian MUNTEAN (muntean@physics.pub.ro).
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
