Viorel Pirligras - CURCUBEU PE CER

Viorel Pirligras

CURCUBEU PE CER

Containerele-plutoane inca nu terminasera de asolizat cand Alef isi scoase nasul afara din capsula privind, curios ca orice proaspat recrut, imprejurimile. N-avea cine stie ce de vazut, conducerea alesese inadins un loc banal ce aducea cu o campie stearpa, cafenie la culoare, cu margini nedefinite, topite in aburul murdar al atmosferei, ast­fel incat soldatii sa se obisnuiasca repede cu el. Incerca timid cativa pasi, cu ochii in patru, si biciui de cateva ori cu bratele aerul din jurul sau. Era multumit: nici gravitatia, nici aerul nu se prezentau anormal. Un container-pluton aparu la orizont, se apropie in viteza si, trecandu-i pe deasupra capului, cobori cateva sute de metri mai incolo. Alef se trantise la sol, speriat. Dracia metalica ar fi pu­tut sa-l striveasca si n-ar fi fost vina nimanui. Ci­ne-ar fi putut prevede ca naveta, lansata de pe orbita dinspre fata intunecata a planetei, avea sa asolizeze, dupa o cadere curba in care forta lui Coriolis fusese riguros calculata, tocmai in extre­mitatea cealalta a bilei chiar pe un soldat ce se ga­sise sa incalce regulamentul, iesind inaintea terminarii operatiunii?! Stramba din nas si isi continua incursiunea.

- Ai un foc, amice? se trezi intrebat pe nepusa masa. Ceva mai incolo - era inciudat ca nu-l observase - un "veteran" astepta raspunsul. Se grabi sa-i satisfaca voia, aruncandu-i medalionul-operational care continea si bricheta. De ce i-o fi cerut-o? Avea in spatele lui un mic foc de tabara proaspat aprins.

Alef il cerceta circumspect. Sergentul era un sergent isi aprindea tacticos tigara, de parca situatia de lupta in care se aflau ar fi fost o simpla simulare, si inca una dintre cele mai neizbutite.

Esti boboc? se vazu intrebat de fumatorul ce se lasase deja jos, raspandind valuri de fum aromat. Nu te-am vazut pe nava. Din ce pluton faci parte?

Ezita sa raspunda, il sugruma abaterea, prima abatere pe care o comitea, si cat de stupid fusese prins - ce prostie sa iesi pana a nu primi ordinul! - tacea, lasandu-si greutatea de pe un picior pe altul, pastrand insa pozitia de drepti, ignorand atitudi­nea pe care celalalt o astepta de la el.

- Ei?! isi intoarse sergentul privirea spre el. O frunte continuata cu un inceput de chelie, numai asta vazu Alef, n-avea curajul sa-l priveasca in ochi pe interlocutor, asa ca raspunse stereotip.

Sunt soldat Alef plutonul intretinere material solid din Colimatorium AAZQ.

Lucrezi la pasta?

- Da.

Fruntea inalta se cobori spre tigara. Ii ghicea privirea pierduta in gol, gandul care ii zbura mai mult ca sigur spre munca bruta pe care o depu­neau ei, cei din plutonul deservind Colimato­rium-ul, tot timpul zborului, curatind anticamera energetica de deseurile ramase de la pasta ce furniza energia navei.

Munca grea, nu? Stai jos, de ce nu stai jos?

Ramase putin descumpanit. Era primul cadru superior lui ce il trata de la egal la egal. Se aseza prudent si isi recupera medalionul-operational pe care sergentul il lasase pe sol.

Am cerut mutarea la un pluton combativ, spuse. Ii era in continuare teama de privirea celuilalt. Adauga: Nu mi se pare grea munca de la Colimatorium, dar m-am inrolat ca sa lupt, sa lupt cu arma in mana, in prima linie! Pot face lucrul asta. Vreau sa fac lucrul asta!

Il invada un val de fum.

- Si ti-au aprobat cererea?

- Nu stiu. N-am asteptat raspunsul. M-am im­barcat din proprie initiativa in containerul-pluton.

- Hm S-ar putea sa sfarseasca prost pentru tine.

- Intelegeti ca sunt voluntar Nu pot fi pedepsit pentru ca am vrut sa lupt. Nu sunt un dezertor

Usor, tinere Nu-i vorba de asta. Exista o disciplina in armata. Un soldat bun trebuie sa exceleze in orice sector militar. Cine ai vrea sa deserveasca Colimatorium-ul? Si eu, si mai toti am trecut prin momentele astea. E adevarat, par penibile la prirna vedere, dar o sa vezi mai tarziu ca iti vor conferi un sentiment de atotcunoastere.

Tacu pentru a trage din tigara.

Instructorii cunosc ce au de facut. Sa stii ca nimeni nu e lasat in plata Domnului, dar trebuie sa incepi cu lucruri de felul acesta ca sa ajungi un bun combatant.

Alef isi umezi buzele.

- Vedeti dumneavoastra, eu n-am nimic cu sis­temul de instruire, dar pe undeva cred ca s-a stre­curat o greseala in rationamentul celor care con­duc razboiul. Stiti, eu m-am inrolat acum o luna si m-am inrolat deoarece cred efectiv ca numai de noi depinde ca razboiul sa ia o cotitura serioasa in favoarea noastra. Am absolvit Institutul de biotronica

Se opri. Langa sergent descinsese un "veteran" pantecos si ii soptea ceva la ureche, aratandu-i niste capsule aurii.

Spune, spune, te ascult, zise sergentul, apoi isi continua discutia intima.

Eu, relua Alef, eu am absolvit Institutul de biotronica si discutam destul de des cu colegii despre razboi, si e firesc sa fie asa, sa ne preo­cupe destinul nostru, al umanitatii

Tacu iar si isi inghiti saliva. Cei doi discutau mai departe, ba chiar chicoteau acum. Grasanul po­vestea ceva grozav de amuzant.

Zi, zi, nu te opri

Alef clipi des. Se simtea umilit si facea eforturi sa-si domoleasca iritarea.

- Ziceam ca discutam des despre razboi, ridica el glasul ca sa se faca auzit, sa capteze atentia, si la un moment dat unul dintre noi spunea ca razboiul ar fi putut fi castigat de mult timp daca s-ar fi con­centrat forte mai mari in niste puncte cheie, adica sa dam lafosienilor o lovitura, doua de gratie, si avea dreptate pentru ca, uitati, noi facem munca de curatenie a Colimatorium-ului, in loc sa luptam, intelegeti? Nu stiu daca intelegeti, cum sa va ex­plic? Sa facem cumva

Rasetele celor doi urcasera acum la tonul nor­mal, se parea ca uitasera de Alef, ii creau sentimentul ca e in plus acolo, cand interveni o voce puternica:

- Ce se intampla aici?

Langa ei aparuse un capitan subtirel care-i pri­vea inexpresiv. Cei doi ii aruncara o ocheada fugara si, ca si cum nu l-ar fi vazut, isi continuara discutia hazlie.

Ce se intampla aici? repeta intrebarea, rastita de data asta, ofiterul. Lipsa sprancenelor si buzele rasfrante il impresionara pe Alef si-l facura sa se ri­dice in picioare, ezitand la inceput, din ce in ce mai energic apoi. Luase pozitia de drepti si incre­menise asa. Cei doi tacusera si ei, fara insa a se ridica de langa foc. De altfel, capitanul il privea intens pe el. Ochii albastri il fixau, il loveau necruta­tor. Inima i se facuse mica, i se zvarcolea in piept. Buzele rasfrante se miscara:

- Soldat?

- Sunt soldat Alef - 78, plutonul intretinere ma­terial solid din Colimatorium AAZQ

- De ce-ai parasit dumneata containerul-pluton fara ordin de evacuare?

Alef simti ca incepe sa transpire in fata privirii reci si a buzelor rasfrante carora nu le putea explica simtamantul nobil care il impinsese sa se inro­leze in armata.

- Pregateste zbor

Isi actiona stangaci mini-COMP-ul de la centura. Bazaitul infim al capsulei-receptor din pavilionul urechii si vizorul de plastic ce-i acoperi ochii ii confirmara starea de functionare a echipamentu­lui.

Pregatit zbor spuse mecanic.

auzi in capsula-receptor.

repeta si el.

Mini-COMP-ul crea instantaneu campul antigravitational si Alef se trezi ridicat cu iuteala la de metri. Urcarea rapida ii provoca o stare de voma. De la inaltimea asta, suspendat ca un balon, ve­dea toata tabara de containere-plutoane. Probabil ca ordinul de iesire se daduse, caci puncte mici, miscatoare, colorate in albastru, se deplasau in toate partile, dupa programul stabilit.

auzi din nou vocea capitanului.

- 20, repeta aproape in soapta, iar mi­ni-COMP-ul, ascultator, il cobori la altitudinea comandata. Caderea brusca ii incetosa privirea si stomacul i se lipi din nou de spate.

- Asa, baiete, acum vei urca frumusel 80 / vest - 40, 180 / sud-est 100 si 500 / nord 75, ai price­put?

Avea impresia ca buzele rasfrante ii turuie toate coordonatele direct in ureche, ca legatura radio e o gluma, de aceea cand auzea vocea autoritara schita involuntar cu capul un gest de intoarcere intr-o parte si nu s-ar fi mirat daca l-ar fi zarit pe capitan langa el. Repeta masinal coordonatele si se inalta vectorial spre de metri.

Sfera, soldat, sfera!

Pricepu si se facu ghem. Era pozitia corecta a zborurilor individuale, servind atat la o buna vizibi­litate a mediului, cat si ca punct greu de atins de antiaeriana. Solul, la de metri, era ceva cenusiu-murdar, cu mici pete albicioase ce se voiau containere-plutoane.

De jos, capitanul il urmarea cu telenocularul de campanie.

Acum, baiete, jos la repede, apoi

Punctul numit Alef cazu vertiginos spre el, acce­leratia egala forta gravitationala, principiul echiva­lentei se dovedi o data in plus just. La metri corpul facut ghem se ciocni parca de ceva nevazut si tasni cu viteza spre altitudinea de de metri. Daca Alef ar fi fost un sistem inertial, ar fi fost pur si simplu aplatizat, campul insa ii confe­rea o mobilitate redutabila. La de metri vectocardiograful individual dadu la iveala o ingrijora­toare activitate a inimii soldatului, iar capitanul ho­tari terminarea instructiei disciplinare.

- Poti cobori, tinere.

Soldatul il auzi ca prin vis. La inaltimea aceea, cu ochii inchisi, simtea cum il patrunde serenitatea cerului nesfarsit. Costumul nu adapta chiar imediat temperatura complementara celei a imprejurimilor si frigul ii crease o euforica stare de amorteala. Nu mai era acum soldatul Alef, ci parte din planeta, se rotea o data cu ea cu radiani pe se­cunda, o respira prin toata fiinta, planeta era de fapt el, un ghem urias de materie si energie, puter­nic si

Iti ordon sa cobori, soldat!

si dependent. Ridica incet ploapele. Ii era inca greu sa comande verbal coborarea la sol, ar fi preferat ca dorinta sa fie transmisa prin impulsuri nervoase, dar aceasta modalitate nu se utiliza decat cu ordin special, in misiuni reale. Gemu:

Zero!

Peste cateva secunde se afla din nou in fata ce­lor trei si a focului de tabara. Flacari. Frunte inalta. Buze rasfrante. Grasul ranjind. Flacari. Cap­sule aurii de bere. Goale.

Soldat Alef cererea dumitale a fost apro­bata. De azi servesti sub ordinele mele.

Privire inexpresiva. Buze rasfrante. Flacari. Si atat.

Mini-COMP-ul ii bazaia inca in ureche, nedeco­nectat, il inchise. Capitanul disparuse. Se aseza incet, cu privirea fixa pe foc. Cei doi se apropiara de el si-l batura pe spate. Grasul ii insuruba in rnana o caspsula aurie.

- Esti de-al nostru acum, fiule, spuse. Eu-s Fidus, asta-i Romanticul. O sa facem casa buna, sper. Te place si capitanul Darse, am mirosit eu.

- Daca in felul asta place, as vrea sa-l vad cum dispretuieste.

Ia uite-i, ma! tipa grasanul.

Telenocularul circula prin mainile fiecaruia. In dreptunghiul verzui se zarea la gradatia 7 km o si­lueta intunecata marginita de un halou portocaliu. In spate se zareau vag umbrele unor colosi ce puteau fi cladiri sau nave spatiale. Fara sa stie de ce, Alef se simti invadat de o emotie ciudata, in care se amestecau frica si bucuria. Zarea pentru prima data silueta unui lafosian adevarat, chiar daca nu se distingea nici un detaliu de fizionomie.

- Vezi, ma, frumosii, ca nu erau departe de noi, turui Fidus. Ba, pustiule, tu ziceai c-ai venit sa lupti. Hai sa vedem care din noi ti-l nimereste pe ala drept in scafarlie de aici, de la kilometri? Fara corector, e clar?

Pustiul musca din provocare. Se intinse pe jos si deconecta corectorul automat de la generator. Alaturi, din picioare, Fidus isi regla si el, manual, pozitia generatorului. Alef ochi. Prinse bine in vi­zor silueta inamicului si declansa generatorul de poli, care oscila in diferite sarcini pana ce nimeri polul de semn opus tintei. Fulgerul se forma din teava generatorului instantaneu, descrise o para­bola imensa si trecu la o palma de capul victimei, distrugand o nava din spate.

- Fara corector te inseala vizorul, spuse grasul si slobozi si el raza-fulger care nimeri tinta in plin.

O torta vie se narui acolo, departe, pe sol.

Hai, ma, facu el, care mai scoti capul sa-ti pun stea in frunte?

Astepta cateva minute si se plictisi.

Tragi bine fara corector automat! glasui plin de admiratie pustiul.

Romanticul stingea focul cu piciorul.

Si dusmanul acela era o fiinta, spuse, ba chiar una inteligenta.

Se departa si intra intr-un container-pluton.

Nu era dimineata cand se trezi Alef pentru ca in situatia de lupta timpul nu mai e acelasi pentru toti. Bioritmurile se modifica pe companii sau ba­talioane. Se doarme in trei schimburi, organismul militar e in permanenta activitate si orice ofensiva venita din exterior nu se constituie intr-un element-surpriza.

Alef se destepta asadar in mijlocul zilei si se prezenta, conform programului, la verificarea coti­diana a echipamentului. Verificarea se facea glo­bal, soldatul echipat cu toate accesoriile trecea printr-o zona de influenta care emitea o holo­grama spectrala a campului generat de echipament si organism. Totul nu dura mai mult de se­cunde. Tanarul isi astepta calm randul. Un bazait avertizor indica neconcordanta spectrala a campu­lui celui din fata sa. Tehnicianul de serviciu ii in­tinse ghinionistului cartela analizei. Distonatia era de natura organica si avu ca rezultat internarea celui vizat in containerul de tratament. Cu Alef merse bine, proiectia multicolora il gasi apt, astfel incat el se indrepta spre locul unde, deunazi, dis­cutase cu noii sai camarazi. Erau acolo. Nu veni­sera de mult timp. Romanticul tocmai genera o aprindere si pustiul se intreba din nou ce rost avea focul acela de tabara a carui caldura sau lu­mina n-o simtea nimeni, in afara faptului ca se voia un pretext in intalnirile lor. Fidus era mai in­colo, localiza in vizorul generatorului sau ceva.

- Fa-te-ncoa taca! Il vezi pe ala de la ei care sta de sase? Pe-o cutie de bere ca-l nimeresc din prima!

Silueta intunecata de pe ecran parea ca as­teapta linistita ca fulgerul grasanului sa o evapore. Emana un sentiment de resemnare absurd pe care parca-l degaja uneori tintele de plastic in poligo­nul de exercitii. Alef isi intoarse fata.

- La fix! se auzi glasul triumfator al tragatoru­lui. Sa mor io, merit si doua cutii de bere! Sunt singurul, domnule, care am atatea victime in carca de cand am venit pe planeta

Ai si de ce sa fii mandru, ce sa-ti spun O sa iei Ferdoul de Onoare! ii taie entuziasmul Roman­ticul, incretindu-si fruntea inalta. Privi apoi catre zona de verificare, admirand jerbele colorate, auro­rele ce impodobeau emfatic contururile soldatilor, in timp ce-si aprindea o tigara.

- Spune-mi, tinere, ai vazut vreodata un curcu­beu? Dar, sincer, un curcubeu adevarat, dupa o ploaie calda de vara?

Alef inalta din umeri, zambind incurcat.

Eu n-am crescut pe Pamant. Am vazut insa filme. Stiu, sunt frumoase curcubeele astea. E un

fenomen optic care

N-ai vazut nimic, spuse Romanticul intinzandu-se pe jos, tinand tigara intre dinti, orientata ver­tical. Nu poti sa simti daca n-ai fost acolo, daca nu te-ai udat pana la piele de apa mirosind a proaspat, daca n-ai calcat cu picioarele goale iarba cruda mustind de lichid si daca n-ai tipat de bucurie atunci cand toarta parnantului s-a intins multico­lora de la un cap la altul al orizontului Asta e adevarata viata, in clipele acelea te simti patruns de adevaratul sens al existentei, esti fericit ca traiesti. Si idiotul asta crede ca daca a ras doi lafosieni e teribil

Ar trebui s-o facem toti, mormai Alef, e dato­ria noastra fata de noi, de viata noastra. Dar sa luptam, nu sa ne amagim cu corvezi si instructii disciplinare.

Mai baiatule mai Noi de fapt n-ar mai tre­bui sa fim acum aici, sa actionam in virtutea inertiei de atatia ani. Razboiul s-a dat atunci, la ince­put, niste capete patrate ne plimba insa in continuare de colo-colo, multi pier si pier degeaba, macelarindu-se cu niste dusmani necunoscuti, pentru cauze necunoscute. Spune-mi, ce voiam noi sa aparam, de ce s-a iscat aceasta conflagratie? Stii?

Mda, sigur. La mijloc a fost decalajul econo­mic dintre cele doua civilizatii, iar contactul dintre ele ducea inevitabil la decaderea lumilor terriene fara acest razboi. Din cauza asta afirm ca e nece­sar sa ne facem cu sarg datoria, daca nu vrem sa pierdem ceea ce natura a creat in mii si mii de ani: societatea umana.

- Bun, atunci spune-mi: cum a avansat economia pamanteana de la inceputul acestui razboi, cate trepte a mai suit omenirea ucigand si distrugand, profilandu-si toate fortele in fabricarea de arme, hm? E logic?

E logic atunci cand parametrii extraterrieni pa­trund printre noi, umilindu-ne, creandu-ne com­plexe de inferioritate, distrugandu-ne samburele uman care ne caracterizeaza.

- Si ce e vina lor ca noi am incercat, retine: noi, nu ne-a obligat nimeni, ca am incercat sa profitam de cumulul lor energo-economic, fara sa cautam sa-i intelegem in prealabil? A preocupat pe cineva sa stie cum simt aceste fiinte, cum percep arta, le-a transmis vreodata cineva impresiile des­pre curcubeul acela superb care ne umanizeaza mai mult decat orice indice de dezvoltare mate­riala? Sunt sigur ca unitatea de simtire ar fi fost cel mai indicat contact extraterrian si arta isi are aici locul ei, traduce cumva stari si emotii prin alte mij­loace de percepere. Domeniul artistic e o punte de legatura universala.

Pustiul ridica o spranceana:

Nu stiu, aveti un fel deosebit de a vedea lu­crurile. Nu pot sa va inteleg pana la capat, eu le privesc din alt unghi. Poate ca fiecare dintre noi are dreptate si ca adevarul se afla undeva pe la mijloc.

Fulgerul aparu de undeva din afara taberei, trecu la o palma de capul lui Fidus, care-i asculta din picioare, lovi containerul-pluton si pieri intr-o jerba de flacari. Un al doilea fulger incendie capatana grasului si-l transforma intr-o torta umana. Totul se petrecu atat de repde incat Romanticul si Alef asistara nedumeriti la succesiunea evenimen­telor, fara a realiza imediat grozavia incidentului. Sirena de alarma bazai innebunitor in intreaga ta­bara, totul paraliza. Cei doi se aruncara la pamant si ramasera asa, tragand cu coada ochiului la gra­majoara fumeganda ce se numise Fidus. Pe Alef il cuprinsese un tremur nervos si fu nevoie de mana puternica si autoritara a Romanticului ca sa-l tintuiasca locului. Trecura cateva minute bune, sirena anunta remedierea campului de protectie al tabe­rei, capitanul Darse impreuna cu o echipa de con­statare efectuara ancheta de rigoare. Intrebari, masuratori, incasetarea ramasitelor defunctului. Rapid, metodic.

Romanticul se comporta exemplar, deosebit de calm, ajuta la toate aceste actiuni, dar, ramas sin­gur, isi sterse cateva lacrimi.

Tineati atat de mult la el? auzi din spatele lui.

Alef il studia cu interes.

Era un om prea simplu pentru anturajul dumneavoastra,

Asta n-are niciun fel de importanta. Ne legau niste lucruri mai mari decat orice univers. Nu cred ca ti-as putea explica.

Nu vreti sa-mi povestiti? spuse Alef asezandu-se. Pana la antrenamentul general mai e o jumatate de ceas. Cum l-ati cunoscut?

Romanticul tacu un moment bun. Ochii isi focalizau tinta undeva, departe, in trecut. Atmosfera se umplu de ceata amintirilor si cuvintele luara incetul cu incetul locul decorului.

L-am cunoscut acum zece luni, intr-o misiune deosebita.

Iria era un astru roscovan din sistemul Analthea, o aglomerare de gaze clocotinde, fapt ce-i conferea culoarea amintita. Deasupra bulionului dens, cu mase incredibil de mari, pe unul din stra­turile de gaze usoare de invelis, atarna colonia ce-si imprumutase cu generozitate numele astru­lui. Iria. Privita dinspre cosmos, avand ca fundal impunatorul glob, parea o sfera intunecata, aus­tera in totalitatea ei, pe care sclipeau din cand in cand lumini rebele, cel putin aceasta era imaginea ce o intrezaream de la bordul containerului-plu­ton cu care ne indreptam spre ea. In realitate, era o constructie mai mult decat interesanta, deoa­rece, in ciuda miilor de module urbane mentinute in suspensie de liniile de forta radiale ale celor doua surse energetice de poli opusi, pasarelele, caile de acces si circulatie uneau prin mii de lega­turi geometricele corpuri, alcatuind o densa retea asemanatoare unei structuri moleculare. Iria se bucura de o varsta respectabila. Cei o mie de ani sapati in existenta ei adusesera statiei de origine de doi kilometri patrati alti o mie patru sute si, o data cu ei, o istorie, o cultura si un drum evolutiv propriu. Ascendenta acestei complexe si inedite forme de civilizatie trebuie aflata si justificata in prezenta gazului teribonic, existent din belsug in astrul central, folosit in urma cu o mie de ani ca excelent combustibil de nave. Aparitia propulsiei fotonice s-a dispensat de serviciile unei deja bo­gate metropole, extinsa si diversificata intr-un eco­sistem inchis, de invidiat de catre planetele con­damnate de poluare. Desi pelerinajul se rarise, giganticul oras isi continuase evolutia si, ca sa fiu sincer, as afirma ca istoria Iriei a inceput sa prinda contur abia atunci, in clipele de cumpana ale ale­gerii drumului. Cele cinci milioane de locuitori, in buna parte spatio-chimisti, dar si functionari ai gospodaririi urbane si pelerini din mai multe sis­teme, intemeiati in familii, au incercat sa dea o noua coloratura sensului existentei lor, concentrandu-si eforturile in edificarea coloniei. Registrul de convietuire deosebit, reunind laolalta, intr-un spatiu exploatat la maximum, uriasa populatie, im­posibilitatea existentei sectoarelor private si a spa­tiilor intinse, monotonia stereotipa a mediului cita­din si conditiile spatiale de existenta au generat o arta de un tip special, abstracta si logica, adresandu-se singurei porti spre spatii infinite: creierul uman. Matematica, arta si modul de viata ocupau un loc important in viata irienilor, fapt ce a dus ince­tul cu incetul la o tipizare a individului, indepartandu-l, prin uniformizarea preferintelor, de arta tradi­tionala. Afectat in mod serios, acest sector, ce ocupa o buna parte din monopolul coloniei, a generat un razboi civil soldat cu numeroase victime. O data cu dobandirea victoriei, Iria cea noua isi castiga si independenta fata de leaganul terrian si de-abia atunci incepu, cu un entuziasm si un rationalism uimitor, reconstruirea cu totul revolu­tionara a metropolei. Structura economica, poli­tica si artistica, reduse la simple formule matematice, face imposibila existenta vreunei doctrine religioase sau evadari onirice. Realul dobandeste acolo un statut infricosator pentru noi, cei din afara Iriei, dar face posibila evolutia in salturi regu­late a unei societati democratice, asemenea unui organism viu, perfect coordonat, pentru care no­tiunea de razboi devine abjecta si lipsita de sens. De altfel, a fost singura natiune care nu a aderat conflictului terriano-lafosian. Faptul acesta o facea sa fie vulnerabila intrucatva unei virtuale agresiuni externe, ceea ce s-a si intamplat pe undeva, caci, atunci cand confruntarile au ajuns la marginea Ga­laxiei, lafosienii si-au trimis cercetasi si pe Iria. Gu­vernul terrian a avut destula bataie de cap in a convinge conducerea coloniei de necesitatea elimi­narii intrusilor ce constituiau prin chiar caracterul lor de avangarda un pericol pentru linistea viitoare a orasului. In cele din urma, flota noastra a primit aprobarea ca trei militari sa debarce pe sfera cita­dina si sa efectueze operatiunea necesara de epu­rare, fara insa a clinti nici macar un fir de par lo­calnicilor, si asa se face ca ne-am trezit eu, Fidus si Darse intr-un container-pluton ce se indrepta avid spre astrul de pulberi rosiatice Nici pana as­tazi nu stiu pe baza carui criteriu am fost alesi noi. Nu eram o echipa omogena. Serveam de pu­tin timp sub ordinele capitanului, iar pe Fidus nu-l vazusem in viata mea. Gandind la toate astea si la multe altele, dupa ce Darse ne expusese scopul misiunii noastre, gaseam aberant, lipsit de sens sa epuram o zona mustind de populatie, fara sa fa­cem rau nimanui. Fascinanta platforma-aeroport a Iriei ne-a primit dupa ritualul deja legendar al diri­jarii navelor prin culoare agravitationale. Metoda prilejuia posibilitatea de a manevra simultan sute de astronave cu traiectorii de cuplare sau deco­lare minutios calculate de computerele Iriei cele mai perfectionate masini elaborate vreodata in confederatia terriana. Platforma isi avea legenda ei. In zilele tulburi ale razboiului civil isi dobandise o nedeclarata neutralitate, respectata de taberele antagoniste, concretizata prin imperturbarea zborurilor, ramase pe o insula de liniste in oceanul zbuciumat al constiintelor, sau poate o legatura, unica, ce prelungea fiorul uman in Univers, isi nega astfel distanta sau ruperea de omenirea-noua atat de indepartata. Irienii au pastrat in memorie acele zile si i-au inchinat an de an platformei sar­batori binemeritate, perioade magice in care imensa intindere sclipea de sute de mii de lumini colorate, intr-un imn luminos dedicat adevarului si bucuriei. N-am nimerit, din pacate, acele perioade si cautam descumpanit in decrepitudinea generala a aeroportului vreunul din insemnele binecunos­cute ale sarbatorilor de vis vizionate in copilarie pe micile ecrane.

Iata-te, ma, zicea Fidus, coscogeamite hardu­ghie si goala ca un tintirim, si radea zgomotos, fapt care ma enerva intr-un fel, si Darse imi impartasea antipatia pentru grasul personaj, o vedeam dupa tresaririle muschilor de pe fata.

Simbolurile conventionale ne-au dus pana la cel mai apropiat sas dupa coborare. Nu ne-a asteptat nimeni, am patruns fara introducere si pregatire direct in metropola-gigant si cred eu ca si asta era un semn al neaprobarii si antipatiei celor din jur.

Ce-au, dom'le, astia, sunt batuti in cap? mor­maia mereu grasul, scuipand printre dinti in dreapta si-n stanga, injurandu-i vulgar in cele mai diverse dialecte galactice, ce ma-sa, ca doar nu le furam jucariile?!

Se stie de venirea noastra, suntem urmariti in direct, spuse capitanul si ne arata niste camere de luat vederi plantate la tot pasul, mici flori care-si deschideau corola spre noi, spre fiecare miscare si cuvant iscate.

Si ce-i cu asta? Ma doare-n de zgairea lor, se stropsi grasul, sa vina icea sa vorbeasca cu noi, nu sa ma ia pe mine cu vizionari d-astea de la dis­tanta ca nu-s ciumat, spuse si isi tranti cizma intr-unul din obiective, facandu-l zob intr-o frac­tiune de secunda.

Ma intrebam de ce Darse nu adopta nici o ati­tudine, ci avansa linistit prin culoarele zonei de de­marcatie ce se deschideau in orasul propriu-zis. Un om cu o asemenea prezenta de spirit mi se parea greu de inteles sa renunte atat de usor la di­plomatia si calmul sau recunoscut pentru a lua partea, prin indiferenta, grosolanului personaj. Apoi nu mi-am mai facut probleme de nici un fel, am cascat gura si ochii mari in fata orasului care ne inconjurase dintr-o data.

Metropola a fost construita pe principiul navelor spatiale cu peretii multifunctionali. Cladirile ei te asaltau de sus, de jos, din parti, lipsa unui punct gravitational facea posibila circulatia in toate sen­surile, sute de oameni strabateau spatiile inconju­ratoare sau zecile de pasarele, multimi circuland pe asa-zisele tavane cu capetele in jos, intretaindu-se cu puhoaiele escaladand peretii verticali la orizontala, provocau proaspetilor vizitatori care eram noi,dureri de cap si ameteli groaznice. Furnicarul uman cu mii de suporturi, cu edificii ce nu semanau cu nimic cunoscut, insiruindu-se in stanga, in dreapta, in sus sau in jos, ne reduceau la o minuscula scara, o impresie pe care nu o mai gustasem decat la prima iesire in spatiul cosmic, ie­sire care ma ingrozise prin haul infinit ce te do­mina din toate partile. Aflata insa la antipod, Iria impresiona prin vitalitate, prin umplerea pana la sa­turatie a golului cu corpuri si forme. Aveam im­presia ca ma inec in virtejul viu ce ma sorbea si imi paraliza vointa.

Greu de imaginat aplicarea tacticilor de razboi urban in conglomeratul care era Iria. Lipsa aparenta a reperelor deruta. Cladirile n-aveau nimic comun, arhitectura, caile de patrundere in ele erau complet diferite de la edificiu la edificiu, te simteai incapabil sa memorezi ceva, mai ales atunci cand sistemul de referinta care eram noi pu­tea in orice moment sa-si schimbe radical coordo­natele spatiale. Fidus tacuse. Capitanul isi lasase peste ochi conocularii si privea cu calm imaginile campurilor de etalonare, biologice, magnetice si electrostatice.. Nu stiam la ce-i foloseste lucrul asta, dar ma calma, cimentandu-mi increderea ca Darse nu se pierduse cu firea ca noi. Era poate singurul reper cert in care imi investeam speran­tele. Dupa minute bune, cand organismul si psihicul mi s-au obisnuit cu mediul, am inceput sa in­vat unele reguli de orientare in spatiu. Coplesitoa­rea metropola avea simbolizate cele sase puncte cardinale prin semne geometrice traductibile prin bara, triunghi, cerc, patrat, pentagon, trapez. Simbolul de centru era configurat cu o stea. Zonele de tranzitie erau marcate de doua sau trei semne, de genul "sud-vest" sau "sud-nord-est".

- Ba, fi-le-ar orasul al dracului, exclama intr-un tarziu grasul cu ochii miscandu-i in cap ca nicio­data, de la un colt la altul al razei de vedere, de la oameni la abisul ametitor dintre cladiri.

- Sa incercam cativa pasi, propuse Darse, dar sa nu ne departam unii de altii.

Usor de zis, greu de facut atunci cand podeaua e numai o notiune, o suprafata ce poate deveni dintr-un punct sau altul de vedere perete sau ta­van. Ne taram picioarele pe parcursul catorva centimetri, mintindu-ne subconstientul ca am strabatut cativa metri, apoi ne uitam unul la altul, sa nu cumva sa ne pierdem din ochi. Si dintr-o data ne-am trezit in mijlocul tumultului coplesitor. In ju­rul nostru, o forfota continua ne-a obturat punctul de plecare si n-am mai stiut din ce directie ve­neam. Abia acum am privit intr-adevar oamenii. Nu-i puteam vedea decat fragmentar in acel du-te-vino perpetuu. O fata, un profil, un spate si din nou o fata, un spate, o fata, un profil, intr-o succe­siune ilogica si obositoare. Remarcam fugitiv schimbarile pe care le suferisera irienii de-a lungul timpului. Corpuri anemice, date in vileag de mem­brele subtiri, capete mari carora gaturile nu le pu­teau oferi sprijinul si de aceea un guler consistent le netezea liniile de la urechi la umeri. Imbraca­mintea de corp bufanta completa imaginea ovoida a localnicilor, intr-o anumita speta mutanti. O mare de mutanti in care pluteam trei oameni, trei straini, anomalii ale mediului in acel loc. Strangeam mainile pe manerul ceramic al anihilatoarelor de camp si ne intrebam ca si cum atunci ne-am fi tre­zit: ce cautam aici, pe cine trebuie sa omoram in acest tumult delirant? Cum sa gasesti germenele lafosian ascuns dupa coaja oricaruia din aceste oua? Darse s-a angajat pe una din pasarele, facandu-ne semn sa-l urmam indeaproape. Mergeam in urma lui, privind cu atentie in jur. Sute de ochi ne masurau cu dispret costumele albastre de mi­siune, si ma intrebam de cate sute de ani calcasera pe aici ultimele uniforme militare, daca pasii nostri nu stigmatizau un nou teatru de razboi. Singur Fi­dus fluiera incetisor, monstruos de nepasator in fata problemelor de constiinta de care eu ma impiedicam tot mai tare.

Ia uite la bucatica asta! Misto cucoana, nu? Ignorant la pozitia deja ostila pe care irienii o

adoptau fata de noi, la tensiunea care crestea clipa de clipa, isi permitea sa glumeasca, sa ia peste picior pe unul sau pe altul dintre trecatori comutand rolul de intrus de pe spinarea lui pe capetele celorlalti. Incidentul s-a declansat in mod banal. Darse se oprise si privea in jur cu conocu­larii sai, pe mine ma furase imaginea unor copii - intotdeauna am iubit copiii - care poposisera glu­meti pe o firma mare, ce anunta "Calculatoare numerice, automate, analogice", acoperind cu corpu­rile lor unele litere din ultimul cuvant, lasand vederii celui atent numai un adjectiv trivial. Am auzit gala­gie si am intors capul. Fidus abordase o treca­toare.

- Esti un militar badaran si necivilizat! ii replica aceasta.

Asculta, duduie, sa-ti spun eu care-i spilul: pe mine n-a avut nici generalul, mama lui de general, curajul sa ma faca cum ai zis. Si jap! ii arse o palma.

Femeia tipa. Cei din jur, de sus, de jos, se oprira indignati.

Cum iti permiti, soldatule? interveni un om in­tre doua varste.

Tu ce ma-ta te bagi, ma? Te-a intrebat cineva de sanatate? Sau te manca fundul?

Asta e nerusinare! tipara cateva glasuri indig­nate. Sa plece imediat!

M-am uitat la Darse. Nu facea nimic.

Ce vorbesti, ma? Sa plec cand vrei tu, a? Sa nu-ti trag si tie una, fir'ai al dracului!

Multimea se strangea amenintator in jurul nos­tru. Se iscase un vacarm de opinie. Darse, nimic. Am armat anihilatorul.

- Iesi in fata sa te vad, toparlane! Nu te ascunde dupa gloata asta de imbecili! insista grasul.

- Trebuie invatat minte soldatelul asta!

Inveti pe ma-ta!

Medalioanele ne urlau de pe piept:

Parasiti imediat zona! Plecati de pe Iria!

Ba, prostii lui peste, noi am venit sa va sca­pam de belele!

Cerul se strangea din ce in ce. Vacarmul atin­sese apogeul.

Darse mi-a facut semn sa-mi pun conocularii. I-am coborat si am perceput liniile de camp galbene ale spatiului, liniile albastre ale campului de induc­tie si dominanta rosie, puternica, a multimii a carei tensiune era gata-gata - mai avea cateva unitati - sa atinga paroxismul. M-am uitat intrebator la el apreciind cat de greu era sa te ascunzi intr-un spatiu ca Iria si punandu-mi intrebari asupra formei de razboi civil ce avusese loc in campul urban deloc propice actiunilor militare. Cateva semne ale capitanului m-au lamurit. Doua puncte verzi, vizibil opuse reactiei maselor, luau distanta. Am programat vectorial anihilatorul si l-am declansat. Fulge­rul i-a atins pe cei doi in acelasi timp.

Multimea a intrat in panica. Tipetele treceau chiar si prin bioantifoanele de frecventa. Atunci a intervenit Fidus:

- Daca misca unu', foita va fac pe toti! a urlat el. Tinea in mana, deasupra capului, o bifisionabila portabila. Galagia si miscarea au incetat brusc. Sutele de ochi urmareau miscarile incete ale mainii grasului.

Tu, a spus el alegand unul la intamplare, ne vei conduce la aeroport!

Cel ales s-a executat fara nici o vorba. Culoare largi se deschideau inaintea noastra. Mii de oameni hipnotizati de mana purtatoare de moarte.

Am decolat imediat. In container, Darse i-a aprins opulentului soldat o tigara.

Mersi, sefule! a spus acesta ragusit. I-ati ma­trasit pe aia?

Da. Faceau nota aparte in unitatea de gandire si simtire iriana. N-a fost greu. Apoi, dupa o pauza: a fost riscant.

Isi netezea fruntea cu palmele. Am simtit ca in­tre noi era ceva mai mult decat o simpla prietenie, era ca si cum ti-ai fi regasit familia, mediul de viata, aerul de care aveai nevoie. Asta e povestea venirii lui Fidus in lumea noastra.

Povestitorul inchise ochii.

Si Iria? Cu Iria ce s-a intamplat?

Romanticul paru ca se desteapta.

Poftim? A, cu Iria Au distrus-o. Comandan­tul a apreciat ca putea deveni o virtuala pozitie inamica si au sters-o din registru. Uite-asa A ra­mas doar astrul ala roscovan cu nume de-mprumut.

S-ar fi parut ca Romanticul il gasi intamplator vegetand acolo, in pozitie de drepti, la marginea taberei, nu departe de zona de limitare.

- Ce-nvarti pe-aici, pustiule?

Sunt de paza. Comisia a hotarat ca, pana la noi ordine, sa se efectueze un serviciu de suprave­ghere suplimentara.

Aha. Si ai cazut de fazan, nu?

Alef isi manevra telenocularul aiurea, spre linia de orizont.

E adevarat, surase ironic, pare penibil la prima vedere, dar "imi va conferi mai tarziu un sentiment de atotcunoastere".

Se intoarse sa zareasca reactia veteranului.

Dumneavoastra ati spus-o, adauga.

Chipul Romanticului inflori intr-un zambet vino­vat. Descoperi alaturi un container de efecte si se sprijini de el incrucisandu-si bratele,

- Chiar esti suparat pe toata lumea?

Suparat? Nu cred. In tot cazul, nu-mi plac unele lucruri ce se intampla. Aveti intr-un fel drep­tate si n-aveti pe de alta parte. Luati razboiul ca pe un lucru firesc, adica, nu stiu parca nu prea va intereseaza ce se petrece in jur. Apoi, prea il idolatrizati pe capitanul asta. Nu zic, o fi el sef, dar face unele lucruri care

Tu ce-ai fi facut in locul lui? Te-ai fi descurcat mai bine?

Nu-mi dau seama. N-am nici experienta si nici temperamentul lui. In tot cazul, as fi fost mai uman, n-as fi pozat ca un dur, pare artificial un astfel de om.

Desigur, n-are naturaletea unei faze de genul: "Ar trebui sa ne preocupe mai mult destinul nostru, al umanitatii" Ei? Tu ai spus-o.

Alef rosi.

Unu la unu, nu-i asa? continua Romanticul. Ar fi foarte bine daca razboiul n-ar fi decat niste discutii in contradictoriu, dar uite ca el e altceva, e un joc prostesc pe marginea unei gropi in care cadem deseori cu totii. Ce sa-i faci? Asta e. De aceea trebuie luat ca atare.

- Inteleg. Va cer iertare ca m-am speriat ieri ca un copil de moartea camaradului dumneavoastra. Trebuia sa fiu mai rece, sa iau lucrurile ca atare. Precum capitanul Darse, de exemplu.

Romanticul isi pleca fruntea inalta. Ofta.

Vezi, aici gresesti din nou. Ne ironizezi pe ne­drept pe noi, "veteranii", ne acuzi ca nu ne pier­dem capul in imprejurari date. Iar pe capitanul Darse se pare ca-l ai "la inima" rau. Ma dezamagesti, pustiule! Ti-am mai explicat ca un razboi nu trebuie sa stearga neaparat fata sensibila a omului, ci ii cere sa faca mai mult uz de luciditate si pre­zenta de spirit. Te inseli daca ai impresia ca moar­tea lui Fidus l-a lasat indiferent pe capitan. N-o arata, pentru daunatorul exemplu ce l-ar putea da celorlalti. E vorba de moralul trupei. Sa stii ca ii pasa de fiecare om din anturajul sau. Chiar si de tine. Fidus n-a glumit atunci cand a afirmat ca te simpatizeaza. Nu zambi! Daca nu i-ar fi pasat, nu te- ar fi luat in subordinea sa.

Un zgomot usor anunta venirea cuiva si Alef isi relua preocupat serviciul. Capitanul se infiinta langa ei.

- Sunt soldat Alef - 78, turui pustiul, in timpul serviciului meu nu s-a intamplat

Bine, bine, i-o curma Darse. Se vedea ca n-avea treaba cu el. Cu tine am o vorba, Romanticule.

Alef ii privi figura si ramase surprins descope­rind in locul cautaturii inexpresive o privire calda, albastra, pe undeva rugatoare. Fata intreaga emana de altfel o oboseala accentuata, o neliniste interioara care-i dadeau capitanului aspectul unui alt om. Unui om insa, remarca in gand Alef.

- Spune-mi, dar cinstit, grasul sau vreunul din voi, a folosit generatoarele inainte de accident? E foarte important, Romanticule, gandeste-te bine!

Da, sigur ca grasul si-a folosit arma. O facea frecvent, capitane, o stii prea bine.

Alef inghiti in sec. Romanticul nu pomenise ni­mic de el. Gandi ca, la urma urmei, veteranul e un tip de treaba si nu-l desconsidera pe el, tanarul re­crut, pus pe fapte mari, dar tot timpul in abatere, pasibil de pedeapsa la orice ora.

Ma intereseaza precis: unde a tras, in ce, cand.

Pai, sa vedem: s-a intamplat cam dupa aseleni­zare. Fidus a dibuit tabara celorlalti si i-a facut de petrecanie unuia. I-a tras in cap

Glasul i se stinse si Romanticul il privi revelator pe capitan.

Nu cumva?

Ba da, se pare ca nu e o simpla intamplare. Romanticul se intoarse brusc catre pusti si acesta avu pentru moment impresia ca isprava lui va fi data in vileag, dar nu, nu asta cauta celalalt, ci confirmarea muta a banuielii ce-l cuprinsese de­odata.

Ce ciudatenie a soartei, sopti pierdut, ar fi prima oara cand si-ar primi rasplata dupa atatea is­pravi! Cu aceeasi moneda

Si totusi, interveni Alef, pana atunci tacut, el e cel victorios: a omorat doi!

Cum?! exclama Darse.

Asa e, pustiul are dreptate, cu putin inainte de a muri mai lichidase un "lafe".

Capitanul isi consulta rapid medalionul functio­nal.

Culcat toata lumea! articula.

Cei doi se uitara nedumeriti unul la altul.

- Crezi cumva, capitane, ca

- Am spus: culcat toata lumea! urla ofiterul si, pentru o clipa, Alef redescoperi pe chipul lui inexpresivitatea statuii de odinioara. Se intinsera confuzi pe jos.

Crezi cumva, capitane, relua Romanticul ca se vor razbuna in acelasi mod?

Nu-i vorba de nicio razbunare. Darse mur­mura in timp ce efectua calcule peste calcule pe medalion Microspionii nostri au reusit sa pa­trunda in tabara adversa. Imaginile transmise n-au relevat nici un "lafe", ci o simpla proiectie a tabe­rei noastre. Drace, se explica multe acum Se pare ca planeta poseda proprietati ciudate de re­flectare. O proiectie viitoare. Spionii informationali au semnalat-o inainte de coborarea companiei pe planeta. Ciudata si reflexia energetica. Liniile de forta produse de doua sarcini incarcate cu acelasi fel de energie se resping. Era firesc ca descarca­rea lui Fidus sa ia cale-ntoarsa, dar tot in timp! Zece ore. Hm Presupusa lui victima era, de fapt, proiectia celui care va primi descarcarea electrica. Peste zece ore, adica

Darse privi cu o atentie stranie medalionul

Capitane murmura Alef, dand sa se ridice.

Stai jos! urla ca scos din minti capitanul. Stai jos, altfel iti crap capul!

Timorat, pustiul isi infranse pornirea din start.

- Capitane, rosti gatuit Romanticul, mai ai inca timp sa te intinzi la pamant.

- Nu pot, zise cu falcile inclestate si strangand in mana medalionul atat de tare incat capacul dur parai, nu pot sa perturb campul temporal. Stii foarte bine

Broboane mari de sudoare ii napadisera fruntea, si nu numai lui, buzele rasfrante ii tremurau spasmodic, o presiune neobisnuita ii zdrobea timpa­nele.

Fulgerul veni eliberator. In locul unde mai-nainte se afla capitanul izbucni o mica explozie si silueta in flacari musca pamantul instantaneu.

Cu toata grozavia momentului, Alef simti ca si cum o greutate fabuloasa i s-ar fi ridicat de pe umeri, din tample. Muschii si tot corpul il durura de parca ar fi muncit din greu, pana la epuizare totala, creierul i se elibera de cercul ce-i strangea capul. Langa el, Romanticul incerca un sentiment asemanator. Pustiul inchise ochii.

- S-a terminat, nu? ingaima el.

Nu primi nici un raspuns. Celalalt se ridica si pleca fara sa rosteasca niciun cuvant.

Il reintalni tarziu, la cateva ore de la incident, dupa ce spiritele din conducere se linistisera. Se impusesera restrictii si programul era condus snur, ca sa se elimine posibilitatea dezvoltarii unei panici demobilizatoare. De aceea, Alef nu putu discuta cu Romanticul, chiar daca se mai zarisera in acest rastimp, decat inainte de stingere.

N-ar fi putut spune de ce, dar veteranul, asezat langa proverbialul sau foc, parea straniu in singura­tatea lui. Un gol imens, dar nu fizic, un hau concrescent plutea in toata fiinta lucrurilor. Se lasa in jos si mana sa tanara, sprintena, se aseza pe uma­rul garbovit al Romanticului. Un flux energetic se strecura pana in inima veteranului si-l facu sa tre­sara.

Am venit sa-mi cer iertare, glasui pustiul. Mana ii strangea umarul acela de piatra. Intr-adevar, eu sunt cel care a gresit. Stiu. Fulgerul era pentru mine, nu?

Da. In privinta asta, Darse a trisat. Daca Fidus a murit de propria lui mana, capitanul a inlocuit destinele. Din acest punct de vedere e un re­negat. E prima lui mare greseala. A platit-o; a platit-o constient ca sentimentalismul asta il va dis­truge

Blestematie! Nu mai trebuie sa fii tu insuti?! izbucni Alef.

Asta e razboiul, pustiule! Ai spus bine "nu mai trebuie", capitanul a dovedit-o ca poate, toti pu­tem, dar n-avem voie. Iata dovada. M-am intrebat inca de atunci, de la prima intalnire cu el, daca nu cumva generozitatea o sa-l piarda intr-o buna zi. Traiam permanent cu frica asta ascunsa, caci tu nu poti intelege ce inseamna sa ai un sprijin mo­ral, un punct de referinta statornic in tot ceea ce faci si ce gandesti. Capitanul era un astfel de reper si crede-ma ca tot ceea ce intreprindea, actiunile lui incununate fara exceptie de succese, felul cum stia sa fie acelasi in orice clipa, toate astea imi consolidau credinta ca razboiul se va sfarsi si ca omul va ramane om, chiar daca nu va invinge, va fi invingator prin umanitate, e minunat sa crezi asta si sa vezi ca asa e minut cu minut, clipa de clipa. Aveam o incredere oarba in el si l-as fi calcat in picioare pe cel care mi-ar fi spus ca un astfel de om poate muri. In subconstient am pastrat insa aceasta teama, caci e greu sa admiti ca un razboi poate exclude moartea, mai ales cand idealul tau uman isi insufla mereu tocmai aceasta normala distrugere a valorilor generale si individuale, dis­trugere pe care, ca sa rezisti, trebuie s-o privesti barbateste, in fata, sa incerci sa ramai tu insuti trecand peste toate aceste norme vitale, sa ramai un OM. Nu ma intreba ce-o sa se intample cu mine acum. Nu stiu. Mi-ar place sa cred ca lectiile lui au fost valabile si ca praful acesta a fost punctul de culme in grelele incercari la care m-a supus razboiul. Sper sa-l fi trecut. Spun "sper" deoarece sunt singur acum, nu mai este langa mine nici macar Fidus.

Oh, ce departe ma simt de curcubeul copilariei Culorile sunt cel mai fascinant uni­vers De ele m-am izbit in prima intalnire cu Darse. Eram proaspat mutat in plutonul lui, eram bucuros ca aveam un sef serios si integru a carui faima cucerise de mult universul si nici misiunea nu era grea. Planetoidul dintre cei trei sori ai Fageei continea un adevarat arsenal energetic ina­mic, plasat strategic ca punct de alimentare intre galaxii. Luminat neuniform de cele trei surse mo­bile, alaturand si centura meteorica cristalina, no­rii organici existenti, planetoidul primea lumina descompusa, urmarea acestor fenomene de re­fractie fiind ca obiectele isi schimbau mereu culoa­rea, umbra. Pentru noi era un intreg infern colo­ristic deoarece ne distrugea si formele si orienta­rea, si perceperea corpurilor. Din cauza asta nu puteam sa ne deplasam decat cu conocularii pe ochi. Ne ghidam dupa liniile de camp si mergeam. Mergeam S-ar parea ca marsurile indelungate au caracterizat intotdeauna razboaiele. Tu, pustiule, esti inca boboc, nu stii ce inseamna sa mergi, asa, zile intregi, fara o vorba, fara o soapta, in afara tropaitului mecanic ca un ticait al unui enorm ceas antic, o secunda, alta secunda, si ai impresia ca timpul se scurge pe langa tine, c-o sa imbatranesti si n-o sa ajungi niciodata la destinatie, iar cand vine ora popasului si ritmul se rupe esti buimac, dezorientat, nu realizezi harta tactica ce-ti apare pe conoculari, n-o realizezi pentru ca nu difera prea mult de liniile de camp pe care le-ai perceput pana atunci. Apoi reiei marsul si, incolonat, intri din nou in ritmul secundei. Dupa mai multe zile, iti vine sa zbieri, si atunci faceam ca si ceilalti: cau­tam avid un peisaj, un obiect din jur pe care sa-l vad, sa-l ating in gand, sa ies din sistemul acela inertial. Cautam degeaba: in jurul nostru nu percepeam decat o ceata albicioasa in care se zareau pe alocuri tente pale de culori reprezentand liniile de camp. Crede-ma, e groaznica aceasta ceata, iti su­gereaza ca mergi in gol, ca n-ai parasit niciodata locul pe care esti, desi picioarele ti s-au miscat cu ravna mii, zeci, sute de mii de secunde, ma intre­bam in acele momente ce cautam eu acolo, de ce executam acel mars caraghios, inutil. Imi ridicam atunci capul si-mi venea sa strig: "Fratilor! Eu ma las pagubas! Imi iau jucariile si ma intorc acasa! Nu imi place comedia asta!" Am rezistat totusi. La un moment dat, medalioanele au inceput sa cli­peasca verde si am inteles ca aparitia unei zone periculoase indica apropierea de destinatie, de ar­senalul cu pricina. M-am bucurat. Parca reveneam deodata cu picioarele pe pamant. In sfarsit, primej­dia pandea dupa colt si trebuia sa fim cu ochii in patru. Ceata demoralizanta de pana ieri era acum un decor care ascundea cele mai felurite capcane. Masuram cu atentie toata raza mea vizuala, de la un capat la altul, si intr-un rand mi s-a parut chiar ca disting o anumita zona mai stralucitoare in dreapta mea. Cum nu desluseam amanunte, mi-am permis, impotriva regulamentului, sa-mi scot conocularii. O lumina portocalie mi-a invadat retina, facandu-ma sa lacrimez. M-am obisnuit insa repede. Podisul stancos pe care ma aflam era dominat de un curios cer verde inchis, ce reliefa in mod deosebit aglomerarea calcaroasa existenta, creand un contrast evident, asemenea desenelor animate pe calculator. In tacere, am ridicat bratul pentru a-i preveni pe ceilalti si, fara a-mi desprinde privirea de stralucirea sesizata, m-am strecurat usor spre locul cu pricina. Folosindu-ma de un ar­bust cu fructe rosii, am reusit sa ma apropii simti­tor. Auzeam totodata un zumzet neintrerupt si l-am identificat in zona, produs de o masa gelati­noasa in care colcaiau bucati spongioase de coca. Stomacul mi s-a intors pe dos. Din toate partile am auzit glasuri. "Acolo! Acolo!" spuneau ele. Bul­garii de coca au prins sa sara inspre mine. Groaza ne-a cuprins instantaneu si am rupt-o la fuga. "In­cotro? Incotro? Hei!" auzeam in spate. Pe aici, imi spuneam escaladand un povarnis, sa interpun intre mine si ele cat mai multe obstacole. "Stai!" strigau vocile in spatele meu. "Stai!" urlau si cactusii al­bastri din drum. "Stai!" tipau pietrele pe care le calcam. Mai iute, mai iute, ma indemnam, trebuie sa scapi, nu da atentie decorului, decorul e insela­tor, stii prea bine acest lucru. Si fugeam, si, o data cu mine, alerga si decorul, si cerul, si stancile. Am escaladat ca pe un nimic un perete de mucava inalt, pentru a ma pravali de partea cealalta ca un sac greoi. Totul a incremenit o data cu caderea mea. Cerul si stancile au ramas tepene in pozitia in care le surprinsese oprirea mea. Urechile imi vuiau si auzeam parca de pe alta lume vocea sub­tire a steiului de langa mine, repetand monoton: "Ce-ai, baiete? Ce-ai, baiete? Ce-ai, baiete?". Un stei cristalin ca toate celelate. Intrebarea a dispa­rut o data cu vuietul. Am privit in jur. Decorul bascula la fiece intoarcere a capului.

Ce-ai, baiete? am auzit deodata iar intrebarea de mai-nainte.

Am fixat steiul, imobilul stei.

Ce-ai, baiete? a sunat mai clar de data asta.

In spatele steiului se misca ceva. Un abur, un norisor rosu stropit cu un desen negru.

Te-ai pierdut? Arati speriat, a chicotit vocea.

Mana mi-a alunecat spre sold, cautand febril arma.

N-ai s-o gasesti, a rostit flegmatic norul. Dar nu te speria, nu sunt dusmanul tau, oricine ai fi.

Nu vorbea ca un lafosian. Si, oricum, un lafosian ar fi stiut cine sunt.

Cine esti? am intrebat.

Se cade sa intreb primul acest lucru. Eu sunt la mine acasa aici.

Minti, m-am suparat. Planetoidul nu e locuit.

Cine spune asta?

Coordonalizarea, am afirmat cu tarie. Forul suprem de conducere.

Aici eu sunt conducatorul! a tipat vocea. In doua secunde, norul se afla langa mine. Era legat de pamant prin doua picioare subtiri, aproape rahi­tice. Sunt singurul, marele, atotputernicul! Ai inteles?

Cerul a sclipit de cateva ori, in doua-trei culori.

Planetoidul a devenit cimp de lupta, l-am in­format. Incet, incet, imi recapatam calmul. E impanzit de soldati.

Soldati?! a turbat norul. Va arat eu voua sol­dati!

Verdele vazduhului a explodat in violet. Murmu­rul de mai devreme s-a amplificat din nou. Steii au inceput sa se legene. Dungi colorate alunecau pe sol pe sub picioarele mele. Mi-am pierdut echi­librul si am cazut. Norul isi schimba tot timpul forma, agitat. Cand totul s-a potolit, mi-a spus:

Vino cu mine si ai sa vezi.

In vocea sa distingeam un soi de iritare imbinata cu un aer de ingamfare. L-am urmat docil, intrigat de toate aceste intamplari ce mi se pareau ireale, un vis colorat pe care-l urmaresc pasiv pe un ecran video. Realitatea avea sa ma izbeasca puter­nic cu imagini violente. In valea din imediata apropiere, printre steiurile cenusii, am deslusit resturi umane in uniformele plutonului meu. M-am cutre­murat.

Acestia au fost soldatii vostri, a ricanat vocea norului.

O mana a unui sergent fusese smulsa si atirna dintr-un stei apropiat. Am vomat ingretosat.

Precum vezi, am auzit, totul imi sta la picioa­re. Totul! A facut o pauza si a adaugat autoritar: La picioare! Ai auzit? La picioare!

Si pentru ca ma clatinam ametit si nedumerit, infernul din jur a reizbucnit trantindu-ma la picioa­rele lui.

Asa. Acum spune-mi cine esti.

Cum taceam, decorul s-a mai revoltat de doua ori impotriva mea. Urechile imi tiuiau si lacrimile imi invadasera ochii.

Cine esti? a repetat.

l-am dat numele si indicativul.

Ce cauti aici?

Cautam un arsenal energetic inamic.

Unde se afla?

Nu stiu.

Unde se afla? a insistat.

Nu stiu.

Solul a prins sa coboare sub picioarele mele. In­tram in el ca intr-un nisip miscator. Am inceput sa urlu:

Nu stiu! Jur ca nu stiu! Si noi il cautam! Tot ceea ce stiu e ca trebuie sa se afle in zona asta!

Alunecarea in abis s-a oprit. Pamantul imi ajun­sese la piept.

Il vom gasi, mi-a raspuns sec norul. Eu sunt "Domnul" aici. Ai inteles?

Am inteles Domnule! am raspuns. A chicotit.

Ridica-te! mi-a ordonat. De azi nu vei iesi din cuvantul meu. Repeta!

De azi inainte nu voi iesi din cuvantul dum­neavoastra, Domnule!

- Bine.

M-am smuls solului cu greutate. Norul s-a lega­nat putin in fata mea, apoi mi-a ordonat:

Urmeaza-ma! Sa-mi spui atunci cand observi ceva neobisnuit.

A luat-o inainte. L-am urmat, cu picioarele inca tremurande de pe urma emotiei. Abia atunci am reusit sa-mi analizez actiunile si m-am rusinat pana in strafundul sufletului de faptul ca fusesem atat de naiv, ma lasasem dominat atat de usor de catre primul venit, ca ma purtasem ca si cel mai proas­pat si natang boboc, dezvaluind secretul misiunii, pierzandu-mi onoarea de combatant. Un fricos, un las, asta eram. Pretuisem viata mai mult decat cali­tatea de luptator, ma indepartasem de eroism dintr-o data, precum un copil pe care, daca-l ame­ninti cu palma, isi pierde controlul si incepe sa bo­ceasca. Mi-era ciuda ca nu zaceam si eu printre ceilalti, camarazi de viata si de moarte ce se acoperisera de glorie, in timp ce eu ma acoperisem de lasitate. Nu-mi iubisem prea mult libertatea de a muri, nici libertatea nu ma iubise. Un renegat, asta eram. Si-mi meritam soarta de sclav in urma "Domnului". Nici macar nu stiam cine e "Dom­nul".

Mergand in spatele lui, il puteam studia bine, mai ales ca lumina capatase o nuanta maronie, mai odihnitoare ochiului. Picioarele subtiri, cu vagi reminiscente umane, purtau intr-un mers prudent, de barza, un corp ovoid cu contururi nedefinite, fapt ce-i dadea aparenta unui nor. In culoarea ro­sie a norului se afla incrustat un desen ciudat ce-mi evoca o straveche clepsidra flancata de cate doua puncte pe ambele parti. Ascultand atent, am deslusit apoi un fel de cantec pe care "Domnul" il fredona incet, ca pentru sine, sunete stranii, ase­meni scartaitului de carapace sau de clesti. Peisajul de desen se schimba sub ochii nostri, creandu-mi aceeasi impresie ca si ceata, ca de fapt decorul defileaza in jurul nostru, picioarele batandu-ne pasii pe loc. Si patrundeam prin feeriile colorate in ca­re-mi venea greu sa cred, trecand succesiv printre pereti de smarald, prin lanuri de alge galbene sau pe sub bolti de piatra cotropite de cenusii plante cataratoare pline de fructe rosii, printre ramificatii stancoase sau mlastini gazoase violacee. Rand pe rand, o ploaie de purpura spala imprejurimile, modeland alte culori, un vant portocaliu poleia umbre albastre, sau culorile solului organizate in dungi ori careuri prindeau sa fuga pe suprafata orizontala, stricandu-mi echilibrul interior si punctele de reper. Singurul neafectat de nimic, dainuind in pei­saj ca o certitudine, "Domnul" isi continua imper­turbabil drumul, cu mersul ritmat si cantecul bizar, cotind, urcand sau coborand dupa legi numai de el stiute. Parcursul ne coborase intr-o vale cenusie stropita cu pete galbui, vale ce se deschidea intr-un desert intins pana la linia orizontului. Iar acolo, de dupa marginea optica, se inalta bustul fantastic al unei fecioare. Surpriza mi-a incetinit pentru cateva clipe pasii, suficient ca "Domnul" sa observe uimirea mea.

Ce s-a intamplat? a intrebat iute.

Muntele acela, am murmurat, imi evoca o fi­gura cunoscuta

Muntele iti evoca o figura?! a intrebat intere­sat. Ca a ta?

Intocmai, am raspuns nedumerit. O figura umana, o figura a speciei mele.

Scurtul schimb de replici a avut darul de a-mi ri­dica niste intrebari in ceea ce privea perceptia "Domnului" si cunostintele sale asupra umanului. Acest lucru putea sa insemne un avantaj pentru mine, chiar daca, pe moment, nu-i gaseam aplica­rea. Dar nu asta reusea sa ma capteze integral, in timp ce paseam prudent in urma norului, indreptandu-ne prin campia anosta drept spre munte. Ce ma nelinistea era faptul ca, pe masura ce ne apro­piam, pe fondul colorat al cerului, chipul muntelui capata trasaturile precise ale unei zeite cum n-a putut exista pe lume decat in mintea adolescentu­lui ce fusesem pe vremuri. Idealul de atunci nu-si gasise corespondent in lumea reala si ramasese o efemera Dulcinee dupa care alergasem o viata, fara sa-i gasesc chipul modelat in lutul uman. Si nu-mi ramasese decat s-o inchid de-a pururi intr-un colt al memoriei, spre care ma refugiam in clipele grele, caci, nu stiu daca poti intelege la varsta asta, cand esti tanar pornesti la drum cu entuziasmul si sinceritatea specifice varstei, dar te izbesti de niste anomalii primordiale - razboiul e una din ele - ce se perpetueaza in timp pe structura ierarhica, generand si alte anomalii de care tu, tanarul in deve­nire, te ciocnesti si constati ca viata e dura, ca nu-ti ramane altceva decat sa fentezi si tu, la randu-ti, caci putini sunt cei care au taria de a renunta la ceva din ei pentru a restaura o particula din or­dine. De aceea, iti tragi un zavor peste adoles­centa, intemnitandu-i imaginea idilica despre lume, folosind-o astfel drept suport moral pentru in­treaga ta viata ulterioara. Or, iata ca destinul imi scotea in cale, si inca la scara, cea mai apriga taina a mea. Ma simteam umilit si derutat pentru a doua oara. Si din noianul de temeri s-a facut au­zita vocea:

- Fii foarte atent la ce-ti spun si nu rosti nici un cuvant. "Domnul" nu trebuie sa stie, nici sa banu­iasca ceva. Vei clatina numai din cap "da" si "nu". Ai auzit?

Vocea imi parea foarte cunoscuta, dar nu iden­tificam pe nimeni dincolo de ea, cu atat mai mult cu cat parea ca vine de oriunde, poate chiar din imaginatia mea. "Da", am coborat barbia.

Foarte bine, a conchis vocea. De vazut ma vezi?

Nu.

Nu te nelinisti. O sa vina si asta. Acum, ciateva intrebari. "Domnul" e o fiinta umana?

Am clatinat capul incert.

Aha. Am inteles. Nu e uman, dar are ele­mente umanoide. Banuiesc ca e vorba in primul rand de limbaj.

Da.

Te vede in acest moment?

- Nu.

- Excelent. Decorul e ceva cunoscut?

- Nu.

- Spre ce va indreptati? Ah, imi dau seama ca la aceasta intrebare n-ai cum sa raspunzi.

- Domnule, iertati-mi intrebarea, am rostit raspicat, muntele acesta cu chip uman spre care ne indreptam semnifica ceva deosebit?

Lumina si umbra au inceput dintr-o data sa se roteasca ametitor in jurul meu. Spasme nervoase mi-au zguduit corpul, facandu-ma sa cad in ge­nunchi.

Nu vei mai pune niciodata astfel de intrebari, s-a rastit "Domnul". Aici eu gandesc.

M-am ridicat tremurand si am pornit supus in urma lui.

- Iti multumesc! s-a auzit vocea. Iarta-ma ca ti-am creat necazuri! Acum o sa simti cateva intepaturi. Sa nu te sperii! Sunt pentru ca sa ma poti vedea.

Ceva m-a piscat de pielea capului si cea a co­loanei vertebrale, apoi incet-incet s-a infiripat in fata mea un ochi zburator, un glob ocular cu ari­pioare de libelula. O aparitie de cosmar, cum nici in visele cele mai ciudate nu intalnesti.

Ma vezi acum?

Da.

Banuiesc ca nu sunt destul de frumos pentru tine. Dar sa lasam asta. Spuneai ca muntele spre care va indreptati are chip uman?

Da.

Imi puneam in momentul acela intrebari si asu­pra modului de perceptie a "Ochiului". O lume de­menta pana in cele mai mici amanunte. Cu mun­tele acela, in primul rand, la baza caruia aproape ajunsesem. Chipul se vedea foarte clar, chiar daca era adumbrit pe alocuri de ceturi multicolore ce apareau si dispareau dintr-o data. Sanii, temelii frumos modelate ale pieptului neted. Gatul gratios sustinea capul de o rara perfectiune. Urmau bar­bia, gura, nasul, pometii si apoi fruntea intinzandu-se ca o bolta de marmura peste ochii inchisi. Muntele parea ca doarme sub pletele lucioase ce cadeau ca niste draperii grele pe umerii rotunzi.

De ce oare doarme? m-am intrebat incet.

Ce-ai spus? a rasunat vocea "Domnului".

Mi-am revenit din fascinatie.

Muntele, pare ca doarme. am raspuns.

Pare ca doarme? m-a intrebat si "Ochiul".

Da, am incuviintat eu.

Ce "da"? s-a rastit "Domnul".

M-am speriat si n-am stiut ce sa raspund. De altfel, "Domnul" n-a insistat, ci si-a continuat dru­mul. La poale, m-am oprit stupefiat, stapanul meu intrase in munte.

- De ce te-ai oprit? i-am auzit vocea.

- Am ajuns, am baiguit.

- Am ajuns? m-a intrebat surprins, ivindu-se din stanca.

- Am ajuns? m-a chestionat si "Ochiul".

- Da, am raspuns confuz.

Chiorul in tara orbilor, mi-am zis. Niciunul din­tre interlocutorii mei nu percepea imaginile.

Deci, de aici incepe muntele, a concluzionat si "Ochiul".

Am suras. Cei doi nu numai ca nu se vedeau, dar nici nu se auzeau. M-am gandit ca in alte conditii as fi putut servi de translator.

- Asculta, mi-a poruncit "Domnul" cu un ton autoritar, vei urca muntele! Vreau sa ajungi pana in varf. Ai grija sa nu faci vreo prostie!

Ordinul cadea bine. Voiam intr-adevar sa ajung acolo sus. Nazuiam sa zaresc un reper cunoscut care m-ar fi putut scoate din cosmarul acesta. Am inceput escaladarea cu grija, cu inima stransa, catand mereu spre chipul gigantic.

- Ce faci? m-a intrebat "Ochiul". Cumva urci muntele?

"Da".

Roia in jurul meu cu aripile de libelula, ca o pa­sare oarba. Disparea in munte ca intr-un nor, pen­tru a reiesi prin alta parte. Afurisite halucinatii, gandeam. Odata ajuns sus, va arat eu voua! O sa identific locul si pe-aici ti-e drumul! Ma voi imbata dupa ce voi parasi planetoidul!

Escaladasem intreg sanul stang si ma apropiam de umarul muntelui.

Uite ce-i, bazaia in jurul meu "Ochiul". Ar fi bine daca am incerca o chestie.

Ajunsesem pe umar si ma oprisem gafaind. Va­zut de aici, decorul de desen animat isi schimba culorile si dimensiunile in functie de lumina ce se plimba de colo-colo.

Ba n-o sa incercam nimic! Mai lasati-ma in pace cu prostiile voastre! Crezi ca nu stiu ca sunteti produsi ai imaginatiei mele?

Cu cine vorbesti? a racnit de jos "Domnul". Avea aspectul unei pete rosii pe care se distin­gea clar desenul negru.

Linisteste-te! m-a implorat "Ochiul". Ai incre­dere in mine! Nu-ti vreau decat binele. Nu doresti sa scapi de aici? Priveste-ma! Priveste-ma!

M-am uitat la el si ochiul albastru a reusit sa ma calmeze, caci emana o serenitate binefacatoare.

De acord, am convenit. Ce propui?

Iti interzic sa vorbesti cu altcineva! urla ca un apucat "Domnul". Ma auzi?

Trebuie sa ma asculti foarte atent, caci numai de tine depinde eliberarea ta, m-a sfatuit "Ochiul".

"Domnul" fierbea la poalele masivului bust, iar aerul parea sa clocoteasca in jurul meu, fara a ma afecta insa catusi de putin.

- Vei incerca sa trezesti muntele, a urmat "Ochiul" nestanjenit. Sa-l scoti din adormire. Nu­mai tu poti s-o faci. Apoi vei fugi cat poti de re­pede, te vei departa cat te tin picioarele.

E o conditie esentiala? am intrebat neincreza­tor.

Trebuie. E spre binele tau.

Cui oare folosea acest lucru? Mie? Parca ma cuprinsese deodata intreaga luciditate pierduta in incalceala nebunilor. Sa trezesc imaginea idealului meu ar fi insemnat sa dezgrop o caramida a temeliei mele umane, unul din drumurile pe care nu le strabatusem niciodata pana la capat de frica unui esec, amagindu-ma cu ideea ca putem invinge oricand. Ar fi fost o incercare cu mine insumi. Ce aveam de pierdut? Nimic in lumea asta, in care pierdusem totul. Daca exista o scapare, ea nu se putea constitui decat prin testul acesta, prin invin­gerea propriilor mele temeri. Ce avea sa se intample apoi? Nu ma interesa catusi de putin, la fel cum nu ma interesa daca "Ochiul" sau "Domnul" aveau vreun avantaj in afacerea asta. Mai ales ca acesta din urma se parea ca nu mai poate avea influenta asupra mea.

Iti ordon sa nu intreprinzi nimic! tuna el ca un apucat. Varful! Trebuie sa ajungi in varf! Nu asculta alte voci: sunt false constiinte care te vor pierde!

M-am uitat spre varf - nu se zarea: imensa bar­bie, cateva franturi din buze si varful nasului ascun­deau ochii si fruntea. Imi facusem un plan succint: m-am catarat prin hornul format de gat si plete. Mai sus, tot mai sus, surd la ragetele "Domnului" si sfaturile "Ochiului". Deasupra, enorm, tinta as­censiunii mele: lobul urechii.

Trezeste-te! am tipat in momentul in care n-am mai putut urca. Trezeste-te, constiinta si port-drapel al vietii mele, trezeste-te! Trezeste-te pentru a-mi reda libertatea, libertatea de a te iubi si a crede in tine, trezeste-te!

Un vuiet surd a zguduit masivul.

Trezeste-te! am urlat in continuare, incurajat. Trezeste-te si da-mi puterea de a ma descatusa, de a te descatusa, trezeste-te! Trezeste-te si deschide-ti portile sufletului, precum mi le-am deschis si eu pentru a te trezi, trezeste-te!

Pieptul muntelui a vibrat intr-o respiratie adanca. Capul s-a miscat si portile sufletului i s-au deschis larg sub sprancenele arcuite. Zei si Universuri! Fo­cul ochilor ei a incendiat aerul din jur, iar oftatul ei a iscat o furtuna colorata. Fisuri adanci au aparut in masiv si blocuri de piatra, din ce in ce mai mari, au prins a se rostogoli peste mine. Am coborat cat am putut de repede. Mirificul chip al constiintei mele se naruia sub propriu-i suflet. Ajunsesem pe umar si nu stiam ce sa fac mai intai: sa ma feresc de ploaia stancoasa sau sa sar de colo-colo de pe bucatile ce mi se desprindeau sub picioare. Fragmentar, l-am zarit pe "Domn", care latra fre­netic sub artileria de bolovani si praf. "Ochiul" zburase la o buna departare, dar s-a intors pentru a ma ajuta.

Grabeste-te! mi-a strigat. Ia-o pe aici!

Coboram ca un bezmetic. Loviturile sacadate ma ametisera si solul parea ca se departeaza. Mainile, picioarele ma dureau in contactul dur cu stanca. Cand am dat semne de sfarseala, "Ochiul" m-a indemnat:

Agata-te de mine!

Am inclestat mainile pe radacina aripilor lui fi­rave si m-am trezit suspendat in aer. Greutatea mea si rocile ce ma izbeau l-au tras cu putere spre pamant. Depunea eforturi mari pentru a ate­nua caderea, iar cand in final ne-am prabusit amandoi, muntele s-a rupt de-a binelea si a sfasiat galbe­nul cerului, rosul norilor, verdele departarilor, al­bastrul pietrelor. O masca neagra mi s-a asezat pe fata si m-am zbatut o vreme alergand, tarandu-ma intr-un intuneric profund

Mi-am revenit intr-o cuseta medicala de pe un container-pluton si vederea detaliilor anoste si monocrome m-a umplut de o bucurie nemarginita, asemeni copilului ce recunoaste fata luminoasa a mamei. O retea de fire nascuta din mici implanturi ce-mi impodobeau capul cotropeau computerele medicale si fruntea capitanului Darse, care dor­mea pe un fotoliu alaturat. Medicul, un ins puter­nic si delicat totodata, tocmai imi facea o injectie fara ac - cu seringa de presiune, stii de care - si a oftat multumit cand am deschis ochii,

In sfarsit, a cuvantat, bine ati venit printre noi! Sau, mai bine spus, bine ati revenit printre noi!

Iar voi? Cum de-am reusit? am intrebat, mo­lipsit de umorul sau viguros.

Mai greu decat ati plecat, mi-a marturisit, dezvelindu-si dantura sanatoasa intr-un zambet larg. Dar ati venit la timp pentru a primi doua vesti. Una rea, alta buna, incep cu cea rea, rezistati? m-a intrebat cu o perfecta ingrijorare.

Dati-i drumul, nu ma crutati! am incuviintat.

Comandamentul o sa va confere o inalta dis­tinctie pentru fapte deosebite in lupta. E rea, mi-a explicat vazandu-mi surpriza, pentru c-o sa va invi­dieze tot plutonul dumneavoastra Dar se compenseaza cu vestea cea buna: veti primi, probabil, cateva zile de consemn pentru abatere de la regu­lamentul militar, ceea ce-i imbucurator pentru pas­trarea principiilor militare, nu?

Am ras cu pofta.

Ei, nu, am raspuns, ce-am mai facut?

Chiar nu stiti? Toata povestea dumneavoas­tra se datoreaza acestei abateri.

Pauza.

Ei, hai, spuneti-mi, m-am impacientat, am in­jurat pe cine nu trebuie, n-am pastrat igiena, am furat ceva?

Exhibitionism in locuri neavizate, mi-a replicat sec, lasandu-ma mut de uimire. Adica v-ati scos conocularii in plina misiune de lupta, expunandu-va, datorita mediului ambiant psihedelic, unei puternice autohipnoze.

Autohipnoza?! Era ceva nou pentru mine, ceva care-mi atata in strafundul mintii palpairea unei luminite. Lumea nebuna in care ma zbatusem fu­sese o halucinatie, un vis urat, izvorat din adancurile subconstientului meu, feerie si anomalie in acelasi timp, un cosmar pe care-l dorisem din toata inima sa fie numai si numai un simplu cosmar. Dorinta mi se implinise si ma bucuram ca o primavara zburdalnica dupa o iarna grea si mohorata.

Si distinctia? Ea ce mai recompenseaza? Iesi­rea mea din starea asta?

Nu. Distinctia e rezultatul firesc al anihilarii ce ati operat-o asupra depozitului energetic inamic. Parc-asa au anuntat la raport. Sincer sa fiu, cred ca nici nu stiti ca ati facut-o - vad asta dupa chi­pul dumneavoastra - dar asa a fost sa fie. Se pare ca tocmai starea psihica in care v-ati aflat v-a permis perceperea zonei cautate, altfel perfect ca­muflata vizual si energetic. Banuiesc ca vi s-a infa­tisat ca ceva strain mediului inconjurator, nu?

Am zambit fara sa-i raspund. De altfel, intreba­rea o pusese mai mult retoric si ma intrebam in ce masura si-ar fi putut inchipui imaginea umana a masivului, imagine intr-adevar straina lumii haluci­nante a planetoidului, ca insusi arsenalul cu pri­cina.

- Si nu numai ca ati depistat-o, a continuat el, cu vesnicul suras pe buze, dar - culmea impertinentei! - ati si neutralizat-o din punct de vedere ener­getic acolo unde campul sau magnetic de protectie ne-a respins orice incercare de subordonare con­trolata. Cum a reusit creierul dumneavoastra sa faca acest lucru ramane deocamdata un mister pe care computerele il analizeaza inca

Mana lui se odihnea pe lectorul medical ce-mi "citea" gandurile prin zecile de implanturi cerebrale.

- Cand vom afla secretul, vom putea spune ca am mai aflat cate ceva despre creierul nostru, a bombanit el mucalit.

Si capitanul? am intrebat sincer ingrijorat.

Oh, lui puteti sa-i multumiti! E cel care v-a "recuperat". Prin conexiune directa s-a infiltrat psihic in universul dumneavoastra. In jargonul nostru, al medicilor, denumim actiunea lui psihanalitiza. Habar n-am in ce fel l-ati perceput, dar omul s-a consumat enorm ajutandu-va sa va gasiti singur drumul de iesire la mal. Nu si-a revenit nici acum.

Ca pentru confirmare, i-a ridicat pleoapa ochiului stang, examinandu-i pupila, iar irisul lui albastru s-a suprapus in mintea mea pentru o secunda, destul insa, cu imaginea "Ochiului" zburator.

- Doctore, am intrebat, zguduit de asociatiile ce mi se opreau in gand, doctore, in preajma mea nu se mai afla nimeni, vreau sa zic altcineva decat plutonul si capitanul? E foarte important pentru mine acest lucru,

Nu, a raspuns el derutat de agresiunea intere­sului meu, nu se afla nimeni altul. Cine ar fi putut fi ?! Dar cred ca n-ar fi plictisitor sa spun ca am descoperit totusi o insecta. Ajunsa pe planeta prin cine stie ce transport utilitar, s-a adaptat totusi, organismele primare neavand de suferit prea mult in ceea ce priveste perceptia.

Dintr-un sertar, a scos o cutiuta transparenta si a continuat:

Biologii nostri vor studia si aspectul evolutiei insectei, Pyrrhochoris apterus al ordinului Heteroptera, sau asa cum i se spune curent, "vaca domnului".

Si, sub privirile mele uluite, a defilat carapacea rosie a gazei, cu desen negru evocand o straveche clepsidra flancata de cate doua puncte pe ambele parti.

In fotoliul lui, capitanul Darse isi revenea incet-incet.

EPILOG

Alef il cauta pe Romantic peste tot, atragandu-si injurii din partea instalatorilor ce montau noile borne ale campului de protectie al taberei si prin zona carora soldatul trecea indiferent la primejdia iminenta. Il descoperi pana la urma ascuns in con­tainerul de antrenament psihic.

- Aici erati? intreba surprins, bajbaind in semiob­scuritatea albastra a cabinei. Culoarea tristetii, isi spuse in gand.

Veteranul isi intoarse capul spre dezvaluindu-i obrazul drept si linia sinuoasa a fruntii.

Plangeti? se mira pustiul, vazand sclipirea de sub ochiul celuilalt.

E numai o aparenta, cuvanta Romanticul, vizi­bil stanjenit, efectul campului emotional e mai pu­ternic aici

- Ciudat, as fi spus ca punctul maxim de inten­sitate e in centrul cabinei. In sfarsit, urma Alef, asezandu-se in fotoliul cel mai apropiat, am fost in­grijorat de absenta dumneavoastra la instructaj. Loctiitorul la comanda plutonului n-a spus nimic de asta, dar ar fi trebuit totusi sa veniti: s-a prelu­crat dispunerea noului camp de protectie. E o amenajare tampita - parerea mea! - care ne pune in primul rand pe noi in primejdie; trebuie s-o in­veti pe de rost ca sa stii unde sa calci fara sa te rada. V-am adus o copie.

Romanticul o aseza absent pe fotoliul alaturat. Lumina se colorase putin in verde, de unde pus­tiul deduse ca propria-i stare de spirit restabilise putin atmosfera.

Merge si pe sens contrar? se mira cu voce tare. Eu n-am inteles niciodata cu adevarat principiul functionarii si finalitatea containerului.

E pentru calirea psihica a combatantilor, ex­plica calm veteranul. Mai ales pentru cei cu moralul slabit. Functioneaza pe baza unor campuri pro­gramate ce influenteaza in anumite feluri biocuren­tii cerebrali, dand nastere la diverse stari de spirit si sentimente, alternarea lor, in functie de pres­criptiile medicale, calind psihicul celui tratat, inte­legi?

Bine, asta o stiam, e litera instructajului, ceea ce n-am priceput e chestia asta cu "calirea".

Romanticul incepu sa-si frece fruntea. Lumina devenise verde pe de-a-ntregul, linistea interioara domina sufletele celor doi.

- Perioada de acomodare militara, anumite vesti din afara, mediul ambiant, mijloace de propaganda pot influenta nedorit psihicul combatantului si te trezesti ca, in toiul actiunilor militare, ras­punde altfel sau deloc cerintelor. Uneori dezerteaza In trecut, erau multe cazuri dintr-astea asa ca un tratament eficace cu stari provocate nu poate sa faca decat bine, militarul isi consuma ne­cazurile, exaltarile aici, in container, si reuseste sa fie calm, relaxat apoi, in misiunile reale. E, altfel spus, calit. Da, da, containerul acesta e una din marile descoperiri militare, spuse Romanticul, iar vocea ii suna artificial, Alef aproape ca nu il recu­noscu.

Cerceta privirea tulburata a veteranului, isi for­mula mental replica si o rosti numai dupa ce-si im­puse o nota de siguranta in voce:

Nu credeti ceea ce spuneti, sunt convins. Nu, nu e nevoie sa ma contraziceti, adauga repede, de teama sa nu-si piarda pozitia dominatoare, va cu­nosc bine, am avut ocazia sa va cunosc foarte bine zilele acestea si pot afirma deschis ca nu cre­deti in robotizarea omului, desi sustineti tot timpul Codul militar. O faceti pentru mine, nu? Va multu­mesc pentru grija ce mi-o acordati, pentru faptul ca va ingrijoreaza persoana mea. Mi-am dat seama intre timp ca si capitanul Darse a tinut la mine, ba chiar si Fidus, in felul sau. Ati incercat cu totii sa faceti un militar adevarat din mine, mai dojenindu-ma, mai explicandu-mi, mai mangaindu-ma. Salvandu-mi chiar si viata

Isi musca buzele, privind in jos. Remarca deindata ca luminozitatea capatase nuanta indigoului, reflectand o amaraciune pe care tanarul incerca s-o ascunda, inciudat.

Din fericire, sau poate din nefericire, spuse repede, incercand sa para echilibrat, n-ati reusit sa va jucati rolul perfect. Omul din voi, cu defectele, slabiciunile si sentimentele sale, v-a tradat. Nu, nu ma intrerupeti - risc sa-mi pierd sirul gandurilor- sustin ca razboiul s-a purtat cu voi, cu umanitatea voastra, ca lafosienii sunt niste dusmani iluzorii, poate ca exista, poate ca nu, da, stiu, vreti sa ma convingeti de realitatea lor, ei bine, nu asta con­teaza Cine-i militarul perfect? Fidus, cel care nu respecta niciodata disciplina militara? Capitanul Darse, inventiv, dotat cu o puternica influenta asupra celor din jur, sever, dar cazut prada pro­priei griji pentru aproapele sau? Dumneavoastra, cel care mimati taria de caracter refugiindu-va intr-un container de antrenament psihic, container in care nu urmati tratamentul de calire, ci va lasati sentimentele sa zboare libere?

Veteranul inchise ochii, resemnat. Culoarea ro­sie, marcand exaltarea celuilalt, devenise obositoare.

Am ascultat cu atentie istorisirile dumnea­voastra, continua Alef, si m-am gandit mult la ele. M-am intrebat un timp, pana a gasi raspunsul, de unde cunosteati sentimentele complexe incercate de Fidus sau Darse in intamplarile acelea. De unde forta emotionala deosebita pe care o degaja depa­narea evenimentelor?!

Il privi indelung pe veteran, astepta rabdator ca acesta sa deschida ochii contrariat de linistea prezenta deodata si continua:

Inteleg de ce vi se spune "Romanticul". Sunteti un scriitor, un artist, nu stiu, nu ma pricep. Oameni ca dumneavoastra n-ar trebui sa se afle aici. Mi-ar fi placut sa va cunosc in alte conditii. In vreme de pace, oricum

Tacu, iar celalalt constata usurat ca lumina redevenise verde, ca echilibrul sentimental ii marca iar pe amandoi.

Ma bucur ca ai inteles ca-ti voiam binele, spuse incet Romanticul. Iar daca ai inteles lucrul asta, vei reusi sa fi si un militar bun, caci nu poti sa te lupti pentru a apara calitatea umana fara a fi un om cu adevarat. Cat despre campul de lupta, acela e primul loc unde trebuie sa ne aflam cand e vorba de aparat aceasta calitate, iar cand afirm acest lucru ma gandesc mai ales la artisti, la cei care trudesc in a edifica umanul in orice timp sau vreme, necontand ca e pace sau razboi.

Lumina albastra a tristetii colora usor containerul. Romanticul isi freca fruntea inalta.

Nu iubesc termenul de "pace", spuse. El desemneaza pauza dintre razboaie. O pauza care se sfarseste mai devreme sau mai tarziu. Daca ar tre­bui sa stabilesc eu definitia timpului etern al intelegerii si fericirii i-as da numele de "curcubeu" Si ce poate fi mai frumos pe lume decat aparitia pe cerul curat, spalat de ploaie, a panglicii multicolore de sentimente umane?! Cu portocaliul veseliei, cu gal­benul bunei dispozitii, cu verdele impacarii de sine, ba chiar si cu violetul amaraciunii Vezi, de aceea imi place sa vin aici, in containerul de antre­nament psihic. Pentru a gusta din paleta sentimentelor umane, dar nu impuse de trata­ment, ci pornite liber din adancurile fiintei mele.

Ceilalti doi si cu mine ne completam, urma Romanticul. Asemenea componentelor caracterului unui singur om, unui om obisnuit, putin senti­mental, putin vulgar, putin tenace, iar daca un trup nu ne-a putut cuprinde pe toti trei, atunci le­gatura s-a facut printr-un camp launtric, sa-i zicem biologic, ce ne-a facut sa simtim si sa traim ca unul. Disparitia unuia dintre noi a destramat biocampul de care-ti vorbeam si mi-e teama ca a cau­zat si moartea celui de-al doilea. Ce e omul fara copilul din el sau fara batranul ce va fi mai tarziu?

Veteranul observa mina ingrijorata a pustiului, in ciuda albastrului intunecat al tristetii ce le con­tura cu zgarcenie trasaturile.

Nu trebuie sa fi speriat, incerca sa-l linis­teasca, e o simpla presupunere a mea, o explicatie posibila a hainelor ce le imbraca hazardul, legi ale naturii pe care nu le cunoastem inca

Zambi apoi impacat, destramand albastrul cu fasii de galben si izbucni intr-o lumina portocalie:

Si mi-e dor, mai frate, de-un curcubeu Se ridica brusc si iesi, lasandu-l pe Alef plutind prin lumini incerte, redresandu-se insa incet spre verde, recastigandu-si calmul interior si linistea sufleteasca. Si nu-l cutremura faptul ca afara rasuna descarcarea campului de protectie asupra vreunui imprudent care nu respectase consemnul, privirea ii matura in gol imaginea copiei pe care veteranul o uitase pe fotoliul alaturat, caci se gandea la cei trei, la felul in care privisera acestia razboiul, la moartea care survenise intr-un mod atat de stupid, indepartandu-i sau poate unindu-i prin niste liane mai trainice, pe ei, Darse, Fidus, Romanticul. Dar s-o fi dus romanticul timp al lor? Sau, o data cu ei, murise si Pamantul cel colorat si vesel? Avu impresia ca se rupe ceva in el si, involuntar, repeta de cateva ori fraza: "Si mi-e dor, mai frate, de-un curcubeu"