ISABEL ALLENDE

ZORRO

Incepe legenda

(Aventura, western, capa si spada)

Aceasta este povestea lui Diego de la Vega si a felului in care a devenit el legendarul Zorro. Pot, in sfarsit, sa-i dezvalui identitatea, tinuta in secret atatia ani si o fac cu oarece ezitare, caci o pagina alba ma intimideaza tot atat cat sabiile scoase din teaca de oamenii lui Moncada. Cu aceste pagini incerc s-o iau inaintea celor care se incapataneaza sa-l defaimeze pe Zorro. Numarul rivalilor nostri e considerabil, cum se intampla mai mereu cand e vorba de cei care-i apara pe cei slabi, salveaza fecioare si umilesc bogatasi. Fireste, orice idealist isi face dusmani, insa noi preferam sa tinem socoteala prietenilor nostri, care sunt mult mai multi.

Trebuie sa istorisesc aceste aventuri pentru ca degeaba si-ar pune Diego viata in pericol pe altarul dreptatii daca n-ar afla nimeni. Eroismul este o ocupatie prost platita, care adesea duce la un sfarsit prematur, de aceea atrage atatia fanatici si persoane cu o fascinatie maladiva pentru moarte.

Exista foarte putini eroi cu inima romantica si sange iute.

S-o spunem de-a dreptul: ca Zorro nu e nimeni.

PARTEA INTAI - California, 1790 - 1810

Sa incepem cu inceputul, cu o intamplare fara de care Diego de la Vega nu s-ar fi nascut. S-a petrecut in Alta California, la misiunea San Gabriel, in anul Domnului 1790.

Pe atunci misiunea era condusa de parintele Mendoza, un franciscan cu spinare de taietor de lemne, aratand mai tanar decat cei patruzeci de ani bine traiti, energic si poruncitor, pentru care cel mai greu era sa imite umilinta si blandetea Sfantului Francisc din Assisi. In California se gaseau si alti oameni ai Bisericii raspanditi in douazeci si trei de misiuni, a caror sarcina era sa propage doctrina lui Christos printre cateva mii de pagani din triburile chumash, shoshone si altele, care n-o primeau mereu de bunavoie. Bastinasii de pe coasta Californiei aveau o retea de troc si comert care functiona de mii de ani. Zona era foarte bogata in resurse naturale, iar triburile se specializasera. Spaniolii erau impresionati de economia atat de complexa a chumash-ilor, comparand-o cu cea a chinezilor. Indienii foloseau ca moneda scoicile si organizau periodic sarbatori, unde, in afara de schimbul de bunuri, se puneau la cale si casatoriile.

Indienii erau nedumeriti de misterul omului torturat pe o cruce, pe care albii il adorau si nu pricepeau avantajul de a o duce rau pe lumea asta pentru a te bucura de o ipotetica bunastare pe lumea ailalta. In paradisul crestin ar fi putut sta pe un norisor cantand la harpa impreuna cu ingerii, dar de fapt cei mai multi dintre ei ar fi preferat ca, dupa moarte, sa vaneze ursi impreuna cu stramosii lor pe pamanturile Marelui Spirit. Nu pricepeau nici de ce albii infigeau cate un steag in pamant, trageau linii imaginare, declarau ca era proprietatea lor si se suparau daca cineva intra acolo in timp ce urmarea un cerb. Ideea de a poseda pamantul li se parea la fel de neverosimila precum impartirea marii.

Afland ca mai multe triburi se rasculasera, sub comanda unui razboinic cu cap de lup, parintele Mendoza s-a rugat pentru victime, dar nu si-a facut prea multe griji, fiind sigur ca misiunea San Gabriel era la adapost. Era un privilegiu sa apartii unei misiuni, o dovedeau familiile indigene care veneau sa ceara protectie in schimbul botezului si ramaneau acolo de bunavoie; n-avusese niciodata nevoie sa apeleze la militari pentru a recruta viitori convertiti. Asa ca recenta insurectie, prima care avea loc in Alta California, a pus-o pe seama abuzurilor soldatimii spaniole si a severitatii confratilor sai misionari. Triburile, raspandite in grupuri mici, aveau obiceiuri diferite si comunicau intre ele printr-un sistem de semnale; nu se pusesera nicicand de acord pentru ceva anume, exceptand comertul si in nici un caz pentru razboi. Dupa parerea sa, bietii oameni erau mieii nevinovati ai lui Dumnezeu; daca pacatuiau, o faceau din ignoranta, nu din viciu; trebuie ca avusesera un motiv serios sa se ridice impotriva colonizatorilor.

Misionarul muncea fara preget, cot la cot cu indienii, pe camp, la tabacitul pieilor si la macinatul porumbului. Seara, in timp ce ceilalti se odihneau, el doftoricea ranile mici sau scotea cate o masea stricata. In plus, dadea lectii de catehism si aritmetica, pentru ca neofitii asa le spunea indienilor convertiti sa poata numara pieile, lumanarile si vacile, nu insa si de scris si de citit, cunostinte lipsite de vreo aplicatie practica in aceste locuri. Noaptea facea vin, tinea socoteli, scria in terfeloagele lui si se ruga. Dimineata tragea clopotul bisericii ca sa-si cheme turma la slujba, dupa care supraveghea masa cu o privire atenta, pentru ca nimeni sa nu ramana nemancat. Din toate aceste motive, iar nu din prea mare incredere in sine insusi sau din vanitate, era convins ca triburile rasculate n-aveau sa-i atace misiunea. Totusi, cum vestile rele soseau saptamanal, in cele din urma le-a acordat atentie. Si-a trimis doi oameni de incredere sa cerceteze ce se petrecea in regiune; acestia au dat repede de indienii ridicati la razboi si au aflat toate amanuntele, fiind primiti frateste de cei pe care se dusesera sa-i spioneze. La intoarcere, i-au relatat misionarului ca un erou ivit din adancul padurii si posedat de spiritul unui lup reusise sa uneasca mai multe triburi cu scopul de a-i alunga pe spanioli de pe pamantul stramosilor lor, pe care vanasera dintotdeauna fara sa ceara voie. Indienii nu aveau o strategie clara, se multumeau sa ia cu asalt misiunile si asezarile intr-un impuls de moment, parjoleau tot ce le iesea in cale, dupa care se retrageau la fel de iute cum venisera. Ii recrutau pe neofitii inca nemolesiti de umilinta de a-i sluji pe albi si in felul acesta isi ingrosau randurile. I-au mai spus parintelui Mendoza ca seful numit Lupul Cenusiu pusese ochii pe misiunea San Gabriel nu pentru c-ar fi avut ceva cu misionarul caruia n-aveai ce sa-i reprosezi, ci pentru ca era in drumul lor. Omul Domnului trebuia sa ia masuri. Nu era dispus sa piarda rezultatul muncii sale de treizeci de ani, cu atat mai putin sa i se ia indienii, care, lipsiti de tutela sa, s-ar fi intors in pacat si-ar fi trait iar ca niste salbatici. I-a scris un mesaj capitanului Alejandro de la Vega, cerandu-i ajutor grabnic. Se temea de ce e mai rau, spunea, caci rasculatii erau foarte aproape si gata sa atace oricand, iar el nu se putea apara fara ajutor militar adecvat. A trimis doua misive identice la fortul din San Diego, prin doi calareti care au urmat drumuri diferite, astfel ca daca unul era prins sa ajunga macar celalalt.

Cateva zile mai tarziu, capitanul Alejandro de la Vega ajungea la misiune in galop. A sarit de pe cal dintr-o miscare si-a lepadat tunica uniformei, esarfa si palaria si-a cufundat capul in albia in care femeile clateau rufele. Calul era plin de spume, caci isi purtase pret de mai multe mile calaretul incarcat cu armele dragonilor din armata spaniola: lance, sabie, scut dublu din piele si carabina, basca saua. De la Vega era insotit de doi barbati si mai multi cai care duceau provizii. Parintele Mendoza a iesit sa-l primeasca cu bratele deschise, vazand insa ca nu venise decat cu doi soldati zdrentarosi si la fel de epuizati ca patrupedele care-i purtasera, nu si-a ascuns dezamagirea.

- Imi pare rau, parinte, dar nu dispun decat de vitejii astia doi. Restul detasamentului a ramas la Reina de Los Angeles, asezare amenintata si ea de rascoala, s-a scuzat capitanul, stergandu-se pe fata cu manecile camasii.

- Sa ne ajute Dumnezeu, daca Spania n-o face, a raspuns preotul printre dinti.

- Cati indieni o sa ne atace?

- Aici prea putini stiu sa numere exact, capitane, dar dupa cum au constatat oamenii mei, se pare ca vreo cinci sute.

- Ceea ce inseamna nu mai mult de o suta cincizeci, parinte. Putem face fata. Pe cine putem conta?

- Pe mine, care inainte de a fi preot am fost soldat si pe inca doi misionari, tineri si curajosi. Mai avem si trei soldati repartizati la misiune, care locuiesc aici. Exista cateva muschete si carabine, munitie, doua sabii si praful de pusca pe care-l folosim la cariera de piatra.

- Cati neofiti?

- Fiule, sa fim realisti: majoritatea n-o sa se bata cu cei de rasa lor. Pot conta cel mult pe vreo sase tineri care au crescut aici si pe cateva femei care sa ne ajute la incarcatul armelor. Nu pot risca viata neofitilor mei, capitane, sunt ca niste prunci, am grija de ei ca de copiii mei.

- Bine, parinte, atunci la treaba cu Dumnezeu inainte. Din cate vad, biserica e cladirea cea mai solida din toata misiunea. Ne vom apara de acolo.

In zilele care au urmat nimeni nu s-a odihnit la San Gabriel, pana si copiii au fost pusi la treaba. Parintele Mendoza, bun cunoscator al sufletului omenesc, nu se putea increde in loialitatea neofitilor, odata ce acestia s-ar fi vazut inconjurati de indieni liberi. A bagat de seama cu consternare un fel de sclipire salbatica in ochii unora, a observat ca altii ii indeplineau ordinele fara tragere de inima: pietrele le cadeau din mana, sacii cu nisip se rupeau, franghiile li se incurcau, li se rasturnau galetile cu catran. Silit de imprejurari si-a incalcat propriul regulament de compasiune si, fara ezitare, a ordonat ca doi indieni sa fie pusi la cazne si altuia i-a tras zece bice pe spinare, ca sa-i fie invatatura.

Apoi a intarit cu scanduri usa de la dormitorul femeilor singure, construit precum o inchisoare, pentru ca cele mai indraznete sa nu iasa noaptea sa se plimbe la lumina lunii cu amorezii. Era o cladire rotunda, din ziduri groase, lipsita de ferestre si prezentand avantajul suplimentar de a putea fi zavorata pe dinafara cu un drug de fier si lacate. Acolo au fost inchisi cei mai multi neofiti barbati, cu lanturi la picioare, pentru ca la ceasul bataliei sa nu colaboreze cu dusmanul.

- Indienii se tem de noi, parinte Mendoza. Cred ca stapanim o vrajitorie mare, spuse capitanul De la Vega plesnindu-si patul armei.

- Armele de foc le cunosc ei foarte bine, desi inca n-au descoperit cum functioneaza. Daca se tem cu adevarat de ceva, e de crucea lui Christos, raspunse misionarul, aratand spre altar.

- Atunci o sa le dam o mostra din puterea crucii si din cea a prafului de pusca, rase capitanul si se apuca sa-i expuna planul pe care il concepuse.

Se gaseau in biserica, unde facusera baricade din saci cu nisip in fata usii si plasasera cuiburi de foc in locuri strategice. Capitanul era de parere ca, atat timp cat ii tineau pe atacanti la distanta, tot incarcandu-si carabinele si muschetele, balanta inclina in favoarea lor, dar intr-o lupta corp la corp ar fi fost cumplit de dezavantajati, caci indienii ii intreceau in numar si ferocitate.

Parintele Mendoza admira indrazneala acestui om. De la Vega avea in jur de treizeci de ani si era deja soldat veteran, calit in razboaiele din Italia, de unde se intorsese insemnat cu mandre cicatrici. Era cel de-al treilea fiu al unei familii de hidalgo, a carei stirpe urca pana la El Cid Campeador.

Stramosii sai luptasera impotriva maurilor sub stindardul catolic al Isabelei si al lui Ferdinand, insa de pe urma vitejiei inaripate si a sangelui varsat pentru Spania nu le ramasese avere, ci doar onoare. La moartea tatalui, fiul cel mare mostenise casa parinteasca, o cladire centenara din piatra in mijlocul unui pamant arid din Castilia. Cel de-al doilea fiu a urmat chemarea Bisericii, iar cel de-al treilea a ajuns soldat; nu era alta soarta pentru un tanar cu sangele lui. Ca rasplata pentru curajul aratat in Italia, primise o punguta cu dubloni de aur si autorizatia de a pleca in Lumea Noua sa-si caute norocul. Asa ajunsese in Alta California, insotind-o pe dona Eulalia de Callis, sotia guvernatorului Pedro Fages, poreclit Ursul pentru ca era tot timpul prost dispus si pentru ca vanase cu mana lui o gramada de astfel de animale.

Parintele Mendoza auzise barfe pe seama calatoriei de poveste a donei Eulalia, o doamna cu un temperament la fel de inflacarat ca al barbatului ei. Caravana a facut sase luni intre Ciudad de Mexico, unde traia ca o printesa si Monterrey, neospitaliera fortareata militara unde o astepta sotul. Inainta cu pasi de broasca testoasa, tarand un sir de care trase de boi si nenumarati catari incarcati cu bagajele; in plus, oriunde faceau popas, organiza o petrecere care tinea cateva zile. Se spunea despre ea ca era excentrica, ca se spala cu lapte de magarita si isi vopsea parul, lung pana la calcaie, cu alifiile rosiatice ale curtezanelor din Venetia; ca nu din virtute crestina, ci din pura risipa isi lepada rochiile de matase si brocart pentru a-i invesmanta pe indienii dezgoliti care ii ieseau in cale; si, culmea scandalului, se amorezase de chipesul capitan Alejandro de la Vega. Dar cine sunt eu, un biet franciscan, ca s-o judec pe cucoana asta, isi spunea parintele Mendoza, uitandu-se pe furis la capitan si intrebandu-se fara sa vrea cat adevar era in barfele acelea.

In scrisorile trimise directorului misiunilor din Mexic, misionarii se plangeau de faptul ca indienii preferau sa traiasca in pielea goala, in colibele lor din paie, inarmati cu arc si sageti, lipsiti de educatie, guvernare, religie sau respect fata de autoritati si preocupati pe de-a-ntregul sa-si satisfaca poftele nerusinate, de parca apa sfanta a botezului nu le-ar fi spalat defel pacatele. Incapatanarea indienilor de a se tine de obiceiurile lor pesemne ca era lucrarea Satanei, alta explicatie nu exista, de aceea ii vanau pe dezertori cu arcanul si-apoi ii biciuiau ca sa le bage in cap doctrina iubirii si a iertarii. Parintele Mendoza avusese insa o tinerete destul de zbuciumata inainte de a deveni preot, astfel ca ideea satisfacerii unor pofte nerusinate nu-i era straina, drept care ii simpatiza pe indigeni. In plus, admira in taina ideile progresiste ale rivalilor sai, iezuitii. El nu era precum ceilalti preoti, nici macar precum majoritatea confratilor franciscani, care isi faceau din ignoranta o virtute. In urma cu cativa ani, pe cand se pregatea sa ia in primire misiunea San Gabriel, citise plin de interes raportul unui anume Jean-François de la Pérouse, un calator care-i descria pe neofitii din California ca pe niste fapturi triste, fara personalitate, lipsite de spirit, care-i adusesera aminte de traumatizatii sclavi negri de pe plantatiile din Caraibe. Autoritatile spaniole pusesera parerile lui La Pérouse pe seama faptului lamentabil ca era francez, insa pe parintele Mendoza il impresionasera adanc. In fundul sufletului credea in stiinta aproape tot atat cat in Dumnezeu, fapt pentru care hotarase sa faca din misiunea sa un exemplu de prosperitate si dreptate. Sa atraga adepti prin forta convingerii, nu a arcanului, sa-i retina cu faptele bune, nu cu biciul. Si a reusit in mod spectaculos. Sub conducerea lui, viata indienilor s-a ameliorat atat de mult, ca daca La Pérouse ar fi trecut pe-acolo ar fi cazut in admiratie. Parintele Mendoza se putea mandri - desi n-o facuse nicicand - ca San Gabriel isi intreise numarul celor botezati intru Domnul si ca nici unul nu fugea de tot, putinii fugari se intorceau pocaiti. In ciuda muncii grele si a restrictiilor sexuale, se intorceau pentru ca el ii trata cu clementa si niciodata nu avusesera trei mese pe zi si un acoperis care sa-i apere de furtuna.

La misiune veneau calatori din America si Spania, atrasi atat de departe pentru ca voiau sa invete secretul succesului parintelui Mendoza. Erau placut impresionati de ogoarele de cereale si gradinile de legume, de viile care produceau un vin bun, de sistemul de irigatie inspirat din apeductele romane, de grajduri si cotetele pasarilor, de turmele care pasteau pe dealuri cat vedeai cu ochii, de beciurile ticsite de piei tabacite si putini cu untura. Se minunau de pacea in care treceau zilele si de blandetea neofitilor, care incepeau sa fie celebri dincolo de granita pentru impletiturile lor fine din nuiele si produsele din piele. "Fericirea trece prin stomac" era deviza parintelui Mendoza, obsedat de alimentatie de cand auzise ca marinarii ajungeau sa moara de scorbut, cand si o simpla lamaie putea impiedica boala. E mai usor sa salvezi sufletul daca trupul e sanatos, isi spunea el, drept care primul lucru pe care l-a facut ajungand la misiune a fost sa inlocuiasca eterna fiertura de porumb, de baza in dieta de acolo, cu una de carne, legume si unt pentru tortillas. Facea rost de lapte pentru copii cu pretul unor eforturi uriase, caci fiecare sistar cu lichid spumos se obtinea in urma unei batalii cu vacile salbatice. Era nevoie de trei barbati zdraveni pentru a mulge o vaca, iar adesea aceasta iesea invingatoare.

Mendoza trata sila copiilor de lapte la fel cum ii si purga o data pe luna pentru a-i scapa de parazitii intestinali: ii apuca zdravan, ii strangea de nas si le vara un furtun pe gat. O asemenea tenacitate trebuia sa dea rezultate. Gratie furtunului, copiii cresteau frumos si aveau o fire blanda. Asezarea San Gabriel era lipsita de paraziti, era singura in care nu bantuiau bolile care decimau alte colonii, doar cate o raceala sau o diaree ii mai trimitea uneori pe neofiti direct pe lumea cealalta.

Indienii au atacat miercuri la pranz. S-au apropiat tiptil, dar intrati pe teritoriul misiunii s-au vazut asteptati. Prima impresie a razboinicilor infierbantati a fost ca locurile erau pustii; in curte erau doar cativa caini jigariti si o gaina ratacita. Nici tipenie, nici un glas, nici un fum care sa iasa pe cosul colibelor. Indienii erau imbracati in piele si calari, dar majoritatea erau dezbracati si pe jos, inarmati cu arcuri si sageti, cu ghioage si lanci. In frunte galopa seful cel misterios, pictat cu dungi rosii si negre, purtand o tunica scurta din blana de lup si capul aceluiasi animal pe post de sombrero.

Chipul aproape ca nu i se vedea, ascuns de coltii lupului si de pletele lungi si negre.

In doar cateva minute, atacatorii au dat ocol misiunii, au pus foc colibelor de paie si au facut praf chiupuri de pamant ars, butoaie, unelte, razboaie de tesut si tot ce mai era pe acolo, fara sa intampine nici o rezistenta. Urletele de lupta si graba i-au impiedicat sa auda strigatele neofitilor, inchisi sub lacat in salasul femeilor. Incurajati, s-au indreptat catre biserica, slobozind o ploaie de sageti, dar acestea s-au izbit degeaba de zidurile groase. La un ordin al Lupului Cenusiu, s-au repezit in devalmasie la portile groase din lemn, care au tremurat sub impact, dar nu au cedat. Zarva si urletele sporeau in intensitate la fiecare noua incercare de a le dobori, in timp ce cativa luptatori mai atletici si mai indrazneti cautau modalitatea de a se catara pe ferestrele inguste si pe clopotnita.

In biserica, tensiunea devenea tot mai greu de suportat cu fiecare izbitura in usa. Aparatorii - patru misionari, cinci soldati si opt neofiti - erau plasati pe laturile naosului, protejati de sacii cu nisip si secondati de fetele care trebuiau sa reincarce armele. De la Vega le antrenase cat putuse mai bine, dar nu te puteai astepta la prea mult de la niste fatuci inspaimantate care nu vazusera niciodata o pusca de aproape. Sarcina lor consta dintr-o serie de miscari pe care orice soldat le facea fara sa se gandeasca, insa capitanului ii luase ore intregi sa le explice. Odata arma pregatita, fata i-o inmana celui care trebuia sa traga, iar ea pregatea alta. Cand apasai pe tragaci, o scanteie aprindea explozibilul din magazie care, la randul sau, detona pusca. Pulberea umezita, cremenea uzata si tevile blocate erau la originea multor rateuri, in plus, nu erau deloc rare cazurile in care se uita sa se scoata vergeaua inainte de a trage.

"Nu trebuie sa va pierdeti capul, asa-i la razboi, galagie si zarva. Daca se blocheaza o arma, urmatoarea trebuie sa fie pregatita sa traga si sa ucida", asa au sunat instructiunile lui Alejandro de la Vega.

Intr-o incapere din spatele altarului se gaseau celelalte femei si toti copiii misiunii, pe care parintele Mendoza isi jurase sa-i apere cu pretul vietii. Aparatorii lacasului, cu degetele intepenite pe tragaci si jumatate de fata protejata de o batista muiata in apa cu otet, asteptau in tacere ordinul capitanului, singurul netulburat de harmalaia indienilor si de izbiturile lor in usa. Cu sange rece, De la Vega calcula rezistenta lemnului. Succesul planului sau depindea de momentul potrivit al interventiei si de coordonarea perfecta.

Nu mai avusese prilejul sa lupte de la campania din Italia, de acum cativa ani, dar era limpede la minte si calm; doar mancarimea din palme care-l apuca inainte de a trage ii trada nelinistea.

Curand, indienii s-au plictisit sa loveasca in usa si s-au retras sa-si recapete puterile si sa primeasca ordine de la seful lor. O tacere amenintatoare se lasa in locul vacarmului de pana atunci. Acesta a fost momentul ales de capitanul De la Vega pentru a da semnalul. Clopotul bisericii a inceput sa bata furios, iar patru neofiti aprindeau carpe muiate in catran, producand o fumaraie deasa si puturoasa. Ceilalti doi au ridicat drugul solid al usii. Clopotele le-au redat puterile indienilor, care s-au regrupat pentru atac. De data asta, usa a cedat la prima incercare si ei au cazut unii peste altii, impiedicandu-se de baricada formata din sacii umpluti cu nisip si pietre. Erau orbiti venind de la lumina de afara si pomenindu-se in penumbra si fumaraia dinauntru. Zece arme au tras la unison de pe laturi, ranind mai multi indieni care au cazut tipand.

Capitanul a aprins fitilul si, in cateva secunde, focul a ajuns la saculetii cu praf de pusca amestecat cu grasime si proiectile pusi in fata baricadei. Explozia a cutremurat biserica din temelii, a aruncat spre indieni o grindina de schije de metal si pietre si a smuls marea cruce de lemn din altar.

Aparatorii au simtit valul de caldura, care i-a impins inapoi, zgomotul puternic i-a asurzit, dar au apucat sa vada trupurile indienilor proiectate ca niste papusi in mijlocul unui nor roscat. Aparati de parapete, au avut timp sa-si revina, sa reincarce armele si sa traga a doua oara, inainte ca primele sageti sa spintece vazduhul. Mai multi indieni zaceau pe jos, iar cei care mai stateau in picioare tuseau si lacrimau din cauza fumului; nu puteau trage cu arcul, in schimb erau o tinta usoara pentru gloante.

De trei ori si-au reincarcat muschetele inainte ca Lupul Cenusiu, urmat de razboinicii cei mai viteji, sa reuseasca sa treaca de baricada si sa patrunda in naos, unde a fost primit de spanioli. In haosul bataliei, capitanul Alejandro de la Vega nu l-a scapat din ochi pe seful indienilor; de cum s-a eliberat de vrajmasii care-l inconjurau, s-a repezit la el, cu un marait de fiara si sabia ridicata. A lovit cu toata puterea, dar in gol, pentru ca instinctul l-a avertizat pe Lupul Cenusiu de pericol cu o clipa inainte. Din cauza impulsului, capitanul s-a dezechilibrat, a cazut in genunchi; sabia s-a lovit de sol si s-a rupt in doua. Cu un strigat de triumf, indianul a ridicat lancea cu intentia de a-l strapunge pe spaniol, dar n-a apucat, caci o lovitura data cu patul unei arme l-a culcat la pamant, lasandu-l nemiscat.

- Dumnezeu sa ma ierte! exclama parintele Mendoza, care lovea cu o placere feroce in dreapta si in stanga tinand o muscheta de teava.

O balta intunecata se intindea repede in jurul sefului, iar semetul cap de lup devenea rosu, spre mirarea capitanului, care se vedea deja mort. Parintele Mendoza si-a incununat entuziasmul nepotrivit cu o lovitura de picior in corpul cazut si inert. Fusese de ajuns sa miroasa praful de pusca pentru a redeveni soldatul setos de sange din tinerete.

A fost o chestiune de minute ca indienii sa afle ca seful lor cazuse; au inceput sa dea inapoi, mai intai ezitant, apoi in goana mare si s-au facut nevazuti. Invingatorii, scaldati in sudoare si pe jumatate asfixiati, au asteptat sa se aseze praful lasat de retragerea dusmanului si au iesit sa respire aer curat. Bataile nebunesti de clopot au fost insotite de focuri trase in aer si de ovatiile interminabile ale celor ramasi in viata, acoperind gemetele ranitilor si plansul isteric al femeilor si copiilor, inchisi inca in spatele altarului si inconjurati de fum.

Parintele Mendoza si-a suflecat sutana plina de sange si s-a apucat sa redea misiunii un aspect de normalitate, nedandu-si seama ca-si pierduse o ureche si ca sangele era al sau, nu al vrajmasilor. A facut calculul pierderilor minime si a ridicat spre cer o dubla rugaciune pentru a multumi pentru victorie si a cere iertare pentru ca, in valtoarea luptei, uitase de mila crestineasca. Doi dintre soldati aveau rani minore, iar unui misionar o sageata ii strapunsese bratul. Singura moarte pe care au plans-o a fost cea a uneia din fetele care incarcau pustile, o fetita indianca de vreo cincisprezece ani care cazuse cu capul zdrobit si o expresie mirata in ochii mari si negri. In timp ce parintele Mendoza isi organiza oamenii pentru stingerea incendiilor, ingrijirea ranitilor si ingroparea mortilor, capitanul Alejandro de la Vega, cu alta sabie in mana, cauta in biserica lesul capeteniei indiene cu intentia de a-i infige capul intr-o sulita plasata in poarta misiunii, pentru a descuraja pe oricine ar fi dorit sa-i urmeze exemplul.

Era chiar acolo unde cazuse. O mogaldeata jalnica scaldata in propriul sange. I-a smuls dintr-o miscare capatana de lup, iar cu piciorul l-a intors cu fata in sus; era mult mai mic decat paruse atunci cand manuia lancea ridicata in aer. Inca orbit de furie si gafaind dupa lupta, capitanul l-a apucat de plete si a ridicat sabia ca sa-l decapiteze dintr-o lovitura, dar chiar atunci acela a deschis ochii si s-a uitat la el intrebator.

- Sfanta Fecioara, traieste! a exclamat De la Vega si a facut un pas indarat.

Nu-l mira atat faptul ca dusmanul mai respira, cat frumusetea ochilor de culoarea caramelului, alungiti, umbriti de gene dese, ochi de caprioara pe un chip insangerat si vopsit cu insemnele razboiului. A lasat sabia jos, a ingenuncheat si l-a ridicat grijuliu, sprijinindu-i ceafa. Ochii de caprioara s-au inchis si s-a auzit un geamat prelung. Capitanul s-a uitat de jur-imprejur, erau doar ei in acest colt al bisericii, foarte aproape de altar. Primul impuls a fost sa ia ranitul in spate, dar acesta era mult mai usor decat crezuse, asa ca l-a luat in brate ca pe un copil, a ocolit sacii de nisip, pietrele, armele si mortii care nu fusesera inca scosi de acolo si a iesit la lumina acelei zilei de toamna, pe care si-o va aminti toata viata.

- E viu, parinte, a spus lasandu-l jos.

- Ghinionul lui, capitane, ca tot va trebui executat, a raspuns parintele Mendoza, care purta o camasa rasucita in jurul capului ca un turban ca sa opreasca sangele care-i curgea din urechea taiata.

Alejandro de la Vega n-a inteles niciodata de ce, in loc sa profite de acea clipa pentru a-si decapita dusmanul, s-a dus dupa apa si dupa niste carpe ca sa-l spele de sange. Ajutat de o neofita, i-a dat pletele la o parte si a spalat rana care, in contact cu apa, a reinceput sa sangereze abundent. I-a pipait craniul: a gasit o umflatura, dar oasele erau intregi. In razboi vazuse lucruri mult mai rele. A luat un ac incovoiat cu care se coseau saltele si niste fire de par de cal, pe care parintele Mendoza le pusese in tequilla ca sa fie folosite la coaserea taieturilor si i-a cusut rana. Apoi i-a spalat chipul, constatand ca pielea era deschisa la culoare si trasaturile delicate. Cu pumnalul, i-a spintecat tunica, pentru a verifica daca nu avea si alte rani, iar in clipa aceea a scos un strigat speriat:

- E femeie!

Parintele si toti ceilalti au dat fuga si au ramas muti de uimire cu ochii la pieptul feciorelnic al razboinicului.

- Acum o sa fie mult mai greu sa-l ucidem, a suspinat intr-un tarziu parintele Mendoza.

Se numea Toypurnia si n-avea decat douazeci de ani. Reusise sa-i faca pe luptatorii mai multor triburi s-o urmeze pentru ca era invaluita in legenda. Mama ei era Bufnita Alba, vrajitoarea si tamaduitoarea unui trib de indieni din San Gabriel, tatal ei fusese un marinar care dezertase de pe o corabie spaniola. Omul traise cativa ani ascuns printre indieni si murise de pneumonie, pe cand fiica-sa era inca adolescenta. De la taica-sau Toypurnia invatase bazele limbii spaniole, iar de la maica-sa folosirea plantelor medicinale si traditiile neamului. Soarta ei iesita din comun s-a vadit inca de cand avea cateva luni, intr-o dupa-amiaza in care maica-sa o lasase dormind sub un copac, in timp ce ea se scalda in rau: un lup s-a apropiat de pruncul infasurat in blanuri, l-a apucat in colti si l-a tarat in padure. Zile in sir, disperata, Bufnita Alba a mers pe urmele fiarei fara sa-si gaseasca fetita. A si albit in vara aceea. Tribul a continuat s-o caute, pana si-au pierdut orice speranta, iar atunci i-au organizat ceremonia menita s-o conduca la intinsele campii ale Marelui Spirit. Bufnita Alba a refuzat sa ia parte la funeralii si a continuat sa scruteze orizontul, pentru ca in sinea ei simtea ca fiica sa traia. Si intr-o dimineata de iarna timpurie, din ceata iesea o faptura costeliva, murdara si despuiata, care mergea in patru labe, cu nasul la pamant. Era copila pierduta, care se intorcea maraind ca un caine si duhnind a salbaticiune. Au numit-o Toypurnia, ceea ce in limba tribului inseamna Fiica Lupului si au crescut-o ca pe baieti, lasand-o sa poarte arc cu sageti si lance, caci revenise din padure cu o inima viteaza.

Toate astea Alejandro de la Vega le-a aflat de la indienii luati prizonieri, care-si jeleau ranile si umilinta inchisi in magaziile misiunii. Parintele Mendoza hotarase sa le dea drumul pe masura ce se faceau bine, caci nu-i putea tine inchisi la infinit; in plus, fara capetenia lor parca redevenisera apatici si docili. Nu i-a biciuit, cum ar fi meritat-o, pentru ca pedeapsa nu face decat sa produca si mai multa ura si nici n-a incercat sa-i converteasca, caci nici unul nu parea sa aiba vocatie de crestin; ar fi fost un fel de mere stricate care ar fi putut contamina puritatea turmei sale. Misionarul a observat si ca tanara Toypurnia exercita o adevarata fascinatie asupra capitanului De la Vega, care cauta orice pretext pentru a intra in beciul unde se invechea vinul si unde o instalasera pe captiva. Doua motive avusese misionarul pentru a alege beciul drept celula: se putea incuia cu cheia, iar intunericul i-ar fi dat Toypurniei prilejul de a medita la ceea ce facuse.

Si pentru ca indienii il asigurasera ca seful lor se putea transforma oricand in lup si putea sa scape, a luat ca precautie suplimentara niste curele din piele cu care a legat-o de scandurile grosolane care-i serveau drept pat. Fata s-a zbatut cateva zile intre letargie si cosmaruri, scaldata in sudoare si hranita cu lingurita de capitanul De la Vega cu lapte, miere si vin. Uneori se trezea in bezna si se temea ca orbise, alteori deschidea ochii la lumina tremuratoare a unei festile si vedea un chip necunoscut care o chema pe nume.

O saptamana mai tarziu, Toypurnia facea primii pasi sprijinita de chipesul capitan, care se hotarase sa ignore ordinele lui Mendoza de a o tine legata si in intuneric. Tinerii puteau deja sa comunice, caci ea isi amintise de castiliana rudimentara invatata de la tatal ei, iar el se straduise sa invete niste cuvinte din limba ei. Parintele Mendoza i-a surprins tinandu-se de mana si a decis ca prizoniera se intremase si putea fi judecata. N-avea nici cea mai mica intentie s-o ucida, nici n-ar fi stiut cum, dar era raspunzator de siguranta misiunii si a neofitilor; una peste alta, femeia asta era de vina pentru ca murisera niste oameni. I-a reamintit cu tristete capitanului ca in Spania pedeapsa pentru delictul de rebeliune - Cazul Toypurniei - consta nici mai mult nici mai putin decat in moartea lenta pe roata, unde osanditul isi pierdea rasuflarea pe masura ce un turnichet de fier il strangea de gat.

- Dar nu suntem in Spania, s-a cutremurat capitanul.

- Dar cred ca esti de acord cu mine ca suntem in pericol cat timp e in viata, pentru ca o sa scoale din nou triburile impotriva noastra. Sigur, roata de tortura e ceva prea crud, dar, cu durere in suflet, cred ca trebuie s-o spanzuram, nu exista alta cale.

- Femeia asta e metisa, parinte, are sange spaniol in vine.

Dumneata ai putere juridica asupra indienilor pe care-i ai in grija, nu asupra ei. Numai guvernatorul din Alta California poate s-o condamne.

Parintele Mendoza, pentru care gandul ca s-ar fi incarcat cu moartea unei fapturi omenesti i se parea o sarcina prea apasatoare si-a insusit imediat argumentul. De la Vega s-a oferit sa mearga chiar el la Monterrey, unde Pedro Fages avea sa hotarasca soarta Toypurniei, iar misionarul a rasuflat usurat.

Alejandro de la Vega a ajuns la Monterrey in mai putin timp decat i-ar fi luat unui calaret sa strabata in conditii normale distanta, pentru ca se grabea si pentru ca trebuia sa evite intalnirea cu indienii rasculati. A calatorit deci singur si numai in galop, oprindu-se la misiunile de pe drum ca sa schimbe calul si sa doarma cateva ceasuri. Facuse drumul de mai multe ori, il stia bine, dar tot se mai minuna de natura bogata - padurile nesfarsite, cu mii de animale si pasari, izvoarele si colinele blande, nisipurile albe de pe plajele Pacificului. N-a avut parte de intalniri neplacute cu indienii, caci acestia rataceau pe dealuri fara un scop precis, fara sef si demoralizati. Daca predictiile parintelui Mendoza erau corecte, avantul li se cam dusese si-aveau sa treaca ani pana sa se organizeze din nou.

Garnizoana din Monterrey, construita pe un promontoriu izolat, la sapte sute de leghe de Ciudad de Mexico si jumatate de lume departare de Madrid, era o cladire funebra ca o inchisoare, o monstruozitate din piatra si mortar in care stationa un mic contingent de soldati, singura companie pentru guvernator si familia sa. Iar ziua umeda si cetoasa sporea parca zgomotul valurilor care se spargeau de stanci si zarva pescarusilor.

Pedro Fages l-a primit pe capitan intr-un salon destul de golas, abia luminat de ferestruicile inguste, prin care insa patrundea din plin briza inghetata a marii. Pe pereti se gaseau capete de ursi, sabii, pistoale si blazonul donei Eulalia de Callis brodat in aur, insa cam ponosit si decolorat. Ca mobilier, o duzina de fotolii de lemn fara tapiterie, un dulap urias si o masa militareasca. Tavanul innegrit de fum si podeaua de pamant batatorit se potriveau perfect unei fortarete ordinare. Guvernatorul, un munte de om cu un glas colosal, avea rara calitate de a fi imun la linguseli si coruptie. Isi exercita puterea cu certitudinea ascunsa ca soarta sa era sa scoata afurisita de Alta California din barbarie cu orice pret. Se compara cu primii conchistadori spanioli, cu oameni precum Hernán Cortés, care adusesera atata pamant imperiului, isi indeplinea obligatiile manat de un simt istoric, desi in realitate ar fi preferat sa se bucure de averea nevesti-sii la Barcelona, ceea ce ea ii cerea intruna. O ordonanta le-a servit vin rosu in pahare de cristal de Boemia, aduse de departe in cuferele Eulaliei de Callis, ce contrastau cu mobilierul rudimentar al fortului. Barbatii au inchinat pentru patria indepartata si pentru prietenie, apoi au comentat revolutia din Franta, care ridicase poporul la lupta armata. Faptul se produsese cu mai bine de un an in urma, dar vestea tocmai sosise la Monterrey. Au cazut de acord ca n-avea sens sa se alarmeze, precis ca intre timp ordinea fusese restabilita in tara aia si ca regele Ludovic al XVI-lea era din nou pe tron, desi il considerau un tip slab de inger, nedemn de mila. In definitiv, se bucurau ca frantujii se macelareau intre ei, insa bunele maniere ii impiedicau sa o spuna cu glas tare. De undeva le-a ajuns la urechi zvon de glasuri si tipete, auzindu-se tot mai tare, pana cand a fost imposibil sa nu le ia in seama.

- Iertare, capitane, probleme muieresti, a spus Pedro Fages facand un gest enervat.

- Excelenta sa, dona Eulalia e bine sanatoasa? a intrebat Alejandro de la Vega, inrosindu-se pana la radacina parului.

Pedro Fages l-a tintuit cu niste priviri de otel, incercand sa-i ghiceasca intentiile. Era la curent cu barfele pe seama chipesului capitan si a sotiei sale; surd nu era. Nimeni nu pricepuse, el cu atat mai putin, de ce donei Eulalia ii luase sase luni sa ajunga la Monterrey, cand distanta putea fi strabatuta mult mai repede; gura lumii spunea ca se lungise atat pentru ca cei doi nu voiau sa se desparta. La barfe s-a mai adaugat si versiunea exagerata a unui atac banditesc, ocazie cu care De la Vega isi riscase viata ca s-o salveze pe a ei. Adevarul era altul, dar Pedro Fages n-a aflat niciodata. Atacatorii erau vreo sase indieni zapaciti de alcool si care au luat-o la sanatoasa de cum au auzit primele focuri de arma; cat despre rana de la picior, capitanul n-o primise aparand-o pe dona Eulalia, ci fiind impuns de o vaca. Pedro Fages se mandrea ca era un bun cunoscator al oamenilor, nu degeaba guverna de atatia ani, asa ca dupa ce s-a uitat bine la Alejandro de la Vega a hotarat ca nu merita sa-l banuiasca; era sigur ca ii adusese nevasta cu onoarea nepatata. Isi cunostea bine nevasta. Daca cei doi s-ar fi amorezat, nici o putere omeneasca sau divina n-ar fi convins-o sa-si paraseasca amantul pentru a se intoarce la sot. Poate c-o fi fost o afinitate platonica intre ei, dar nu ceva care sa ma faca sa nu dorm, a conchis guvernatorul.

El era un om de onoare si ii era recunoscator ofiterului care avusese sase luni s-o seduca pe Eulalia si nu o facuse. Ii atribuia meritul in intregime, caci era de parere ca intr-un barbat te mai poti increde, dar niciodata in femei, fapturi nestatornice prin natura, incapabile de fidelitate.

Intre timp, harmalaia produsa de servitoarele care fugeau pe coridoare, tranteau usile si strigau infundat continua.

Alejandro de la Vega era la curent, ca toata lumea, cu certurile cuplului si cu impacarile la fel de zgomotoase. Auzise ca isi aruncau cu farfuriile in cap si nu o data Pedro Fages scosese sabia, dar ca dupa aceea se inchideau in camera zile in sir si faceau dragoste. Trupesul guvernator a batut cu pumnul in masa facand sa zdrangane paharele si i-a marturisit oaspetelui ca Eulalia statea de cinci zile inchisa in odaile ei, prada unei crize de nervi.

- Ii lipseste rafinamentul cu care a fost obisnuita, a spus in timp ce un urlet prelung de lunatica strabatea zidurile.

- Poate ca se simte putin singura, excelenta, a ingaimat De la Vega.

- I-am promis ca in doi ani ne intoarcem in Mexic sau in Spania, dar degeaba. Sunt la capatul rabdarii, capitane. Am s-o trimit la misiunea cea mai apropiata, s-o puna calugarii sa munceasca alaturi de indieni, poate ca asa ajunge sa ma respecte, a marait Fages.

- Imi dati voie sa schimb cateva cuvinte cu doamna, excelenta?

In cele cinci zile de draci, guvernatoarea refuzase sa-si vada chiar si copilul de trei ani. Mucosul bocea ghemuit pe jos si se scapa pe el cand taica-sau batea degeaba in usa cu bastonul. Doar o indianca ii trecea pragul, aducandu-i mancare si scotand oala de noapte, dar afland Eulalia ca Alejandro de la Vega venise in vizita si voia s-o vada, isteria i-a trecut intr-o clipa. S-a spalat pe obraz si-a aranjat pletele roscate si si-a pus o rochie grena si toate perlele. Pedro Fages a vazut-o intrand la fel de stralucitoare si surazatoare ca in vremurile bune si a anticipat nerabdator caldura unei posibile impacari, desi nu era dispus s-o ierte atat de grabnic, femeia merita totusi o pedeapsa. Seara, in timpul cinei austere, intr-o sufragerie tot atat de lugubra ca si sala de arme, Eulalia si Pedro si-au aruncat in fata toate reprosurile care le inveninau sufletul, luandu-l ca martor pe oaspetele lor. Alejandro de la Vega s-a refugiat intr-o tacere stanjenita, asta pana la desert, cand a vazut ca vinul isi facuse efectul si furia sotilor incepea sa scada si-atunci si-a expus motivul vizitei. Le-a povestit de sangele spaniolesc care curgea in venele Toypurniei, le-a descris curajul si inteligenta ei, desi n-a spus nimic despre frumusetea ei si l-a rugat pe guvernator sa fie indulgent, pe masura faimei sale de om milos si in numele prieteniei lor. Pedro Fages nu s-a lasat rugat, imbujorarea din decolteul Eulaliei ii atragea toata atentia si a fost de acord sa comute pedeapsa cu moartea la douazeci de ani de inchisoare.

- Dar la inchisoare femeia asta va deveni o martira pentru indieni. Va fi de-ajuns sa i se invoce numele si triburile se vor rascula din nou, a intervenit Eulalia. Am o idee mai buna. Mai intai, trebuie botezata dupa legea lui Dumnezeu, pe urma mi-o aduci aici si ma ocup eu. Fac pariu ca intr-un an, pe Toypurnia asta, Fiica Lupului, pe indianca asta salbatica, ti-o fac o doamna crestina si spaniola. In felul asta, influenta ei asupra indienilor o sa dispara definitiv.

- Si-n plus, o sa ai companie si o ocupatie, a adaugat guvernatorul, bine dispus.

Asa s-a facut. Alejandro de la Vega a primit sarcina de a o aduce pe prizoniera de la San Gabriel la Monterrey, spre marea usurare a parintelui Mendoza, care abia astepta sa scape de ea. Fata era ca un vulcan gata sa erupa, la misiune neofitii inca nu-si revenisera dupa atacul indienilor. Toypurnia a fost botezata Regina Maria de la Inmaculada Concepción, nume din care a uitat pe data cea mai mare parte, ramanand doar cu Regina. Parintele Mendoza a imbracat-o in camesoiul de panza aspra al neofitilor, i-a atarnat de gat un medalion cu chipul Fecioarei, a ajutat-o sa se urce pe cal, caci avea mainile legate si a binecuvantat-o. Imediat ce cladirile scunde ale misiunii au ramas in urma, capitanul De la Vega i-a dezlegat mainile si i-a aratat orizontul nesfarsit, invitand-o sa fuga.

Regina a cugetat doua minute si pesemne ca si-a zis ca daca va fi prinsa, de data asta nu va mai fi rost de iertare, asa ca a dat din cap ca nu. Sau poate n-a fost doar frica, ci acelasi simtamant arzator de care era cuprins spaniolul. Oricum, l-a urmat fara cartire pe drumul de intoarcere, pe care el l-a lungit cat a putut mai mult, gandindu-se ca n-avea s-o mai vada. Alejandro de la Vega a savurat fiecare pas alaturi de ea de-a lungul Drumului Regal, fiecare noapte dormita sub cerul liber fara sa se atinga, fiecare scalda in mare, in timp ce se lupta cu dorinta si imaginatia. Stia ca un hidalgo De la Vega, un barbat de stirpea si onoarea lui nu putea nici in vis sa se uneasca cu o metisa. Dar daca a crezut ca zilele calare alaturi de Regina prin pustietatile Californiei aveau sa-i raceasca amorul, s-a inselat amarnic: ajunsi in cele din urma la fortul din Monterrey, capitanul era indragostit ca un adolescent. A trebuit sa-si puna in joc toata disciplina de soldat pentru a-si lua ramas-bun de la ea si a-si jura ca n-avea s-o mai caute nicicand.

Trei ani mai tarziu, Pedro Fages si-a tinut promisiunea facuta sotiei sale si a renuntat la postul de guvernator de Alta California, cu intentia de a se intoarce in civilizatie. In sinea lui era fericit ca luase hotararea asta, exercitiul puterii i se paruse mereu o sarcina ingrata. Si-au incarcat cuferele pe caravanele de catari si carutele trase de boi si-au strans oamenii si au pornit spre Mexic, unde Eulalia de Callis isi impodobise un palat baroc cu pompa tipica rangului sau. Era nevoie sa faca popas in fiecare sat si fiecare misiune, ca sa-si refaca puterile si sa se lase adulati de colonisti. Desi amandoi erau plini de hachite, familia Fages era iubita: el guvernase drept, iar ea avea faima de nebuna generoasa. Oamenii din La Reina de Los Angeles au pus mana de la mana cu cei de la misiunea San Gabriel, cea mai prospera din provincie si aflata la doar patru leghe distanta, pentru a le oferi calatorilor o primire demna. Asezarea, infiintata in stilul oraselor coloniale spaniole, era un patrat cu o piata in mijloc, planificata sa creasca si sa prospere, desi pe atunci n-avea decat patru strazi principale si cam o suta de case de trestie. Mai erau si o carciuma prelungita cu o pravalie, o biserica, o inchisoare si vreo sase cladiri de zid, piatra si sindrila unde stateau autoritatile. In ciuda populatiei reduse si a saraciei generalizate, colonistii erau celebri pentru ospitalitatea lor si pentru petrecerile care se tineau lant tot anul. Noptile rasunau de sunetul chitarelor, trompetelor, viorilor si pianelor; sambata si duminica se dansa fandango. Sosirea guvernatorilor era cel mai bun pretext de a petrece de cand exista asezarea.

Au ridicat in jurul pietei arcuri de triumf impodobite cu steaguri si flori de hartie, au intins mese lungi acoperite cu fete de masa albe si oricine era in stare sa cante la un instrument a fost chemat la petrecere, chiar si doi arestati au fost scosi de la parnaie cand s-a aflat ca stiau sa zgreptene la chitara.

Pregatirile au durat cateva luni, timp in care nu se vorbea decat despre asta. Femeile si-au facut rochii de gala, barbatii si-au lustruit nasturii si cataramele de argint, muzicantii au repetat dansuri aduse din Mexic, bucatarii au trudit la cel mai mare banchet vazut vreodata pe taramurile astea. Parintele Mendoza a venit impreuna cu neofitii, aducand mai multe butoaie cu vinul lui cel mai bun, doua vaci, porci, gaini si rate, care au fost sacrificate pentru ocazie.

In timpul sederii guvernatorilor, capitanul Alejandro de la Vega s-a ocupat cu pastrarea ordinii. De cand aflase de venirea lor, imaginea Reginei il chinuia fara incetare. Se intreba ce o fi facut ea in timpul celor trei secole de cand avea impresia ca n-o mai vazuse, cum traise in fortareata cea sumbra din Monterrey, daca si-o mai aduce aminte de el. Toate indoielile i s-au spulberat in seara petrecerii, cand, la lumina tortelor si in timp ce orchestra canta, a vazut o tanara superba, imbracata si pieptanata dupa moda europeana, recunoscand pe data ochii de culoarea zaharului ars. L-a zarit si ea in multime si a venit direct la el, cu expresia cea mai serioasa de pe lume. Cu inima cat un purice, capitanul a intins mana ca s-o invite la dans, dar in loc de asta a intrebat-o balbaindu-se daca vrea sa se marite cu el. Nu fusese un impuls necontrolat, se gandea la asta de trei ani de zile si ajunsese la concluzia ca mai bine isi pata stirpea impecabila decat sa traiasca fara ea. Era constient ca n-o va putea prezenta niciodata familiei sau societatii din Spania, dar n-avea importanta, pentru ea era gata sa se stabileasca in California si sa nu mai paraseasca nicicand Lumea Noua. Regina l-a acceptat pentru ca-l iubea in taina inca de pe vremea cand o readusese la viata, pe cand agoniza in pivnita de vinuri a parintelui Mendoza.

Si astfel, stralucitoarea vizita a guvernatorilor la Reina de Los Angeles a fost incununata de nunta capitanului cu misterioasa doamna de companie a Eulaliei de Callis. Parintele Mendoza, care-si lasase parul sa creasca pana la umeri ca sa ascunda cicatricea oribila a urechii taiate, a oficiat ceremonia, nu inainte de a incerca pana in ultima clipa sa-l faca pe capitan sa se razgandeasca. Nu-l deranja ca mireasa era metisa, multi spanioli se casatoreau cu indience, dar banuia ca dincolo de aspectul impecabil de domnisoara europeana al Reginei se ascundea intacta Toypurnia, Fiica Lupului. Pedro Fages in persoana a condus mireasa la altar pentru ca era convins ca ea ii salvase casnicia; ocupata sa-i faca educatia, Eulalia se imblanzise si nu mai avea crize de isterie. Socotind si ca ii datora lui Alejandro de la Vega salvarea nevesti-sii, conform zvonurilor si-a zis ca avea tot dreptul sa se arate generos. Dintr-un foc, a semnat noului cuplu titlul de proprietate pentru o ferma si pentru cateva mii de capete de vita, caci avea dreptul sa imparta pamant colonistilor. A tras conturul pe harta lasandu-se in voia creionului; ulterior, s-a constatat ca teritoriul real al proprietatii cuprindea multe leghe de pasuni, dealuri, paduri, rauri si plaja. Aveai nevoie de cateva zile ca s-o strabati calare, era cea mai mare si mai bine plasata din regiune.

Fara s-o fi cerut, Alejandro de la Vega a devenit un om bogat. Dupa cateva saptamani, cand lumea incepea sa-i spuna don Alejandro, a renuntat la armata regala si s-a dedicat intru totul prosperitatii pe noul pamant. Un an mai tarziu a fost ales primar al asezarii Reina de Los Angeles.

De la Vega si-a inaltat o locuinta mare, solida si fara pretentii, din zid, cu acoperis de olane si dusumele de gresie.

A umplut-o cu mobilier greoi, facut in sat de un dulgher spaniol, neinteresat defel de estetica, doar de trainicie. Locul era privilegiat, foarte aproape de plaja, la putine mile de Reina de Los Angeles si de misiunea San Gabriel. Casa, in stilul celor mexicane, era asezata pe un promontoriu si oferea o vedere panoramica asupra coastei si marii. Nu departe erau sinistrele zacaminte naturale de catran, de care nu se apropia nimeni de bunavoie pentru ca acolo rataceau sufletele celor care murisera inghititi. Iar intre plaja si casa se gasea un labirint de pesteri, loc sacru pentru indieni, la fel de temut ca si baltile de catran. Indienii nu se duceau acolo din respect pentru stramosi, spaniolii nici atat, de teama deselor prabusiri si pentru ca era usor sa te ratacesti inauntru.

De la Vega a instalat mai multe familii de indieni si vacari metisi pe proprietate si-a marcat vitele si si-a propus sa creasca cai de rasa pornind de la niste exemplare aduse din Mexic. Intre timp, a facut o fabricuta de sapun si s-a apucat sa experimenteze formula perfecta de a afuma carnea condimentata cu chili. Dorea sa obtina o carne uscata dar gustoasa, care sa tina luni de zile. Experimentul ii lua multe ore si umplea cerul de un fum vulcanic, pe care vantul il purta mai multe mile in larg si zapacea balenele. Socotea ca, daca reusea sa obtina echilibrul potrivit intre gustul bun si durabilitatea produsului, putea vinde carnea asta armatei si vapoarelor. I se parea o risipa uriasa sa folosesti doar pielea si grasimea vitelor si sa arunci tone de carne buna. In timp ce barbatul ei inmultea vitele, oile si caii fermei, conducea politica urbei si facea negot cu vapoarele comerciale, Regina avea grija de indienii de pe proprietate. N-o interesa defel viata sociala din colonie si raspundea cu o indiferenta olimpiana comentariilor care circulau pe seama ei. Pe la spate, lumea vorbea de firea ei aspra si dispretuitoare, de originea ei mai mult decat indoielnica, de escapadele ei calare si baile in mare dezbracata. Dar fiindca aparuse aici sub protectia guvernatorilor, minuscula societate a asezarii, care-si scurtase denumirea si se numea simplu Los Angeles, a primit-o fara sa-si puna intrebari, ea a fost cea care s-a autoexclus. Curand, rochiile pe care le purtase sub influenta Eulaliei de Callis au fost mancate de molii in dulapuri. Se simtea mai in largul ei desculta si imbracata in straiul grosolan al neofitilor si asa umbla toata ziua. Seara, cand socotea ca Alejandro trebuia sa vina acasa, se spala, isi rasucea pletele intr-un fel de coc si-si punea o rochie simpla care o facea sa semene cu o novice. Barbatul, orbit de amor si ocupat pana peste urechi, evita sa vada semnele care vorbeau despre starea ei sufleteasca; dorea s-o vada fericita si n-o intreba niciodata daca chiar era, de teama sa nu afle adevarul. Ii punea ciudateniile pe seama faptului ca era proaspat casatorita si avea o fire ermetica. Prefera sa nu se gandeasca la faptul ca doamna cu purtari alese care statea cu el la masa era totuna cu razboinicul vopsit pe fata care atacase misiunea San Gabriel in urma cu putini ani. Credea ca maternitatea avea s-o vindece de ultimele urme ale trecutului, dar in ciuda activitatii frecvente si prelungite din patul lor cu patru stalpi, copilul dorit n-a venit decat in 1795.

In timpul lunilor de sarcina, Regina a devenit si mai tacuta si salbatica. Pretextand ca era mai comod pentru ea, a renuntat sa se mai imbrace si sa se pieptene europeneste. Se scalda in mare cu delfinii, care veneau cu sutele sa se imperecheze in apropierea plajei, impreuna cu o neofita dulce, pe nume Ana, pe care parintele Mendoza i-o trimisese de la misiune.

Ana era si ea insarcinata, dar n-avea barbat si refuzase cu indarjire sa marturiseasca identitatea seducatorului. Misionarul nu dorea un exemplu rau pentru indienii lui, dar nici n-avea inima s-o goneasca, drept care a trimis-o ca servitoare familiei De la Vega. A fost o idee buna, caci intre Regina si Ana s-a nascut imediat o complicitate tacuta, in beneficiul ambelor femei: cea dintai avea companie, cea de-a doua primea protectie. Ana a avut initiativa scaldei cu delfinii, fapturi sacre care inoata in cerc pentru a pastra lumea in ordine si siguranta. Nobilele animale stiau ca femeile erau insarcinate si le atingeau in trecere cu corpurile lor catifelate, ca sa le dea putere si curaj in clipa cand vor naste.

In luna mai, Ana si Regina au nascut in cursul aceleiasi saptamani, saptamana care a coincis cu cea a incendiilor si e trecuta in cronica din Los Angeles drept cea mai catastrofala de la intemeierea asezarii. Oamenii se resemnasera sa vada cum vara luau foc cateva paduri de la o scanteie cazuta pe iarba uscata. Nu era grav, asa se curata maracinisul si se facea loc pentru puietii noi din primavara viitoare, insa de data asta incendiile au inceput devreme si, in opinia parintelui Mendoza, au fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru prea multele pacate fara pocainta din colonie. Flacarile au parjolit ferme intregi, au distrus case si acareturi, au ars vitele care n-aveau unde sa fuga. Duminica, vantul si-a schimbat directia si focul s-a oprit la un sfert de leghe de casa De la Vega, semn pe care indienii l-au interpretat ca de bun augur pentru cei doi nou-nascuti din casa.

Spiritul delfinilor a ajutat-o la nastere pe Ana, nu si pe Regina. Daca prima si-a nascut pruncul in patru ore, ghemuita pe o patura pe dusumea, doar cu ajutorul unei adolescente indiene care servea in bucatarie, Regina s-a chinuit cincizeci de ceasuri, supliciu pe care l-a suportat cu stoicism si cu o bucata de lemn intre dinti. Disperat, Alejandro de la Vega a trimis dupa moasa din Los Angeles, care s-a dat insa batuta constatand ca pruncul se asezase de-a curmezisul in pantecul Reginei si nu mai avea forta sa lupte. Atunci, Alejandro a apelat la parintele Mendoza, persoana care semana cel mai mult cu un medic pe meleagurile acestea. Misionarul le-a spus servitoarelor sa se roage, a stropit-o pe Regina cu apa sfintita si s-a apucat sa scoata pruncul cu mana. L-a apucat orbeste de picioare si l-a tras spre lumina fara sa stea pe ganduri, caci timpul presa. Bebelusul a iesit albastru si cu cordonul ombilical infasurat in jurul gatului, insa cu ajutorul rugaciunilor si al palmelor aplicate la fund parintele Mendoza l-a facut sa respire.

- Cum o sa-l cheme? a intrebat in timp ce-l punea in bratele tatalui.

- Alejandro, ca pe mine, ca pe tata si ca pe bunicul.

- O sa-l cheme Diego, a spus Regina, epuizata de febra si de sangele care curgea intruna si imbiba cearsafurile.

- De ce Diego? Nimeni nu se numeste asa in familia De la Vega.

- Pentru ca acesta e numele lui.

Alejandro suferise alaturi de ea si se temea sa n-o piarda.

Vedea cum se goleste de sange si n-a avut curaj s-o contrazica; daca alesese acest nume pentru primul nascut pe patul de agonie, o fi avut motivele ei. Asa ca l-a autorizat pe parintele Mendoza sa-l boteze pe loc, caci pruncul parea tot atat de plapand ca si maica-sa si risca sa ajunga in limb daca murea fara sa primeasca sfantul sacrament.

Saptamani intregi a durat pana ca Regina sa-si revina dupa nasterea cea grea si asta numai gratie maica-sii, Bufnita Alba, care si-a facut aparitia, desculta si purtand desaga cu plante medicinale, exact cand se pregateau lumanarile de inmormantare. Tamaduitoarea indianca nu-si vazuse fiica de sapte ani, de cand aceasta se dusese in padure sa ridice la lupta indienii din alte triburi. Alejandro a pus aparitia soacra-sii pe seama sistemului postal indigen, un mister pe care albii nu-l puteau dezlega. Un mesaj trimis din fortul Monterrey avea nevoie de doua saptamani ca sa ajunga in Baja California, iar cand ajungea era de mult cunoscut de indieni, care-l primisera ca prin magie cu zece zile in urma. Nu exista alta explicatie pentru faptul ca femeia venea nechemata, chiar cand era mai multa nevoie de ea. Bufnita Alba si-a impus prezenta fara sa scoata un cuvant. Avea putin peste patruzeci de ani, era inalta, puternica, frumoasa si tabacita de soare si de munca. Chipul tanar, cu ochii de culoarea mierii, ca ai fiica-sii, era incadrat de o coama salbatica de culoarea fumului, de unde si numele. A intrat fara sa ceara voie, l-a impins cat colo pe Alejandro de la Vega care voia sa afle cine era, a strabatut fara ezitare complicata geografie a conacului si s-a oprit la capataiul fiicei sale. A strigat-o pe numele ei adevarat, Toypurnia si i-a vorbit in limba stramosilor pana cand aceasta a deschis ochii. Apoi a scos din desaga niste ierburi medicinale, le-a fiert intr-o oala pe brasero si i-a dat sa bea. Toata casa mirosea a salvie.

Intre timp, Ana, plina de bun-simt, pusese la san pe pruncul Reginei, care urla de foame; astfel, Diego si Bernardo si-au inceput viata cu acelasi lapte si leganati de aceleasi brate, ceea ce i-a facut frati de suflet pentru toata viata.

In momentul in care Bufnita Alba s-a asigurat ca fiica-sa se putea ridica in picioare si manca fara sila si-a strans plantele in desaga, a aruncat o privire catre Diego si Bernardo, care dormeau in acelasi leagan, fara sa manifeste nici cea mai mica curiozitate pentru a afla care din ei era nepotu-sau si a plecat fara a-si lua ramas-bun. Alejandro de la Vega a fost usurat vazand ca pleaca. Ii era recunoscator ca o salvase pe Regina de la o moarte sigura, dar prefera s-o stie departe; in preajma ei se simtea stanjenit, in plus, indienii de la ferma se purtau insolent. Dimineata veneau la munca vopsiti pe fata, noaptea dantuiau ca somnambulii in sunetul lugubrelor ocarine, ii ignorau ordinele, de parca ar fi uitat brusc spaniola.

Pe masura ce Regina isi redobandea sanatatea, lucrurile intrau in normal. In primavara urmatoare toti, cu exceptia lui Alejandro, uitasera ca ea fusese cu un picior in groapa. Nu era nevoie de studii de medicina pentru a ghici ca n-avea sa mai faca copii. Pe nesimtite, faptul acesta a inceput sa-l indeparteze pe Alejandro de nevasta-sa. El visa la o familie numeroasa, asa cum aveau alti seniori din regiune. Un amic de-al sau zamislise treizeci si sase de copii legitimi, plus bastarzii care nu intrau la socoteala. Avea douazeci din prima casatorie, cea din Mexic si saisprezece din a doua, ultimii cinci nascuti in Alta California, unul pe an. Teama ca acest fiu de neinlocuit sa nu pateasca ceva rau, asa cum pateau atatia prunci care nici nu invatasera sa mearga, il trezea pe Alejandro in crucea noptii, isi facuse obiceiul sa se roage cu glas tare, in genunchi in fata leaganului copilului, cerand protectia Cerului. Din prag, cu bratele incrucisate pe piept si intr-o atitudine aroganta, Regina se uita la sotul ei care se umilea astfel. Credea ca-l uraste in asemenea momente, dar apoi se reintalneau in asternut, unde caldura si mireasma intimitatii ii impacau pentru cateva ceasuri. In zori, Alejandro se imbraca si cobora la el in birou, unde o indianca ii servea ciocolata groasa si amara, asa cum ii placea. Ziua incepea cu vechilul, caruia ii spunea ce era de facut la ferma, dupa care trecea la numeroasele sarcini pe care le avea de indeplinit in calitate de primar. Cei doi soti isi petreceau ziua fiecare cu treburile sale, se revedeau abia la asfintit. Vara luau cina pe terasa cu panselute, acompaniati de cativa muzicanti care le cantau cantecele preferate; iarna, mancau in camera de cusut, unde nimeni nu cususe niciodata nici macar un nasture, dar numele-i ramasese de la un tablou cu o olandeza care broda la lumina unei lumanari. Adesea, Alejandro ramanea peste noapte la Los Angeles, intarziind la cate o petrecere sau la jocul de carti. Petrecerile cu dans, jocul de carti, seratele muzicale si alte adunari se tineau zi de zi, pe tot timpul anului, caci altceva tot nu era de facut; mai erau si sporturile in aer liber, pe care le practicau si barbatii si femeile. La nimic din toate astea nu lua parte Regina; era o fire solitara si n-avea incredere in spanioli din principiu, in afara de barbatul ei si de parintele Mendoza. N-o interesa nici sa-l insoteasca pe Alejandro in calatorii sau sa mearga la vapoarele americane care faceau contrabanda, nu urca la bord ca sa negocieze cu marinarii. Cel putin o data pe an, Alejandro facea o calatorie de afaceri in Mexic, lipsea si doua luni atunci si se intorcea incarcat de cadouri si de idei novatoare, care n-o impresionau cine stie ce pe nevasta-sa.

Regina s-a intors la lungile plimbari calare, acum cu fiul ei purtat intr-un cos in spate si a renuntat la treburile casnice, ramase pe seama Anei. Si-a reluat vechiul obicei de a merge la indieni, chiar si la cei care nu faceau parte din proprietatea lor, cu gandul sa le cunoasca problemele si, pe cat posibil, sa le rezolve. Cand isi impartisera pamanturile si subjugasera triburile din regiune, albii stabilisera un sistem de serviciu obligatoriu, care se deosebea de sclavie doar prin aceea ca indienii erau si ei supusii regelui Spaniei si, teoretic, beneficiau de anumite drepturi. Practic, erau saraci lipiti si munceau pentru mancare, bautura, tutun si pentru dreptul de a creste ceva animale. De obicei, latifundiarii erau niste patriarhi binevoitori, ocupandu-se mai mult de placerile si pasiunile lor decat de pamant si peoni[1], desi mai erau si din aceia afurisiti, iar atunci "indienimea", cum ii spuneau, suferea de foame sau de bataie. Neofitii de la misiune erau la fel de saraci, traiau cu familiile in colibe rotunde din nuiele si paie, munceau din zori si pana-n noapte si depindeau in totalitate de calugari. Alejandro de la Vega incerca sa fie un stapan bun, dar il enerva ca Regina cerea tot mai mult pentru indieni. Ii spusese de mii de ori ca nu putea exista o diferenta intre felul in care erau tratati ai lui si cei de pe alte domenii, caci asta ar fi dat nastere la probleme in colonie.

Parintele Mendoza si Regina, uniti de acelasi impuls de a-i proteja pe indieni, au sfarsit prin a deveni prieteni: el a iertat-o ca atacase misiunea, ea ii era recunoscatoare ca-l adusese pe Diego pe lume. Erau temuti, caci misionarul avea autoritate morala, iar ea era sotia primarului. Atunci cand Regina pornea intr-o campanie de dreptate, se imbraca spanioleste, isi strangea parul intr-un conci sever si folosea o trasura eleganta, cadou de la sot, iar nu iapa naravasa pe care de obicei o incaleca fara sa. Era primita rece, nu era de-a lor. Nici un latifundiar nu admitea ca are stramosi indigeni, toti se declarau de stirpe pur spaniola, de rasa alba si sange curat. Nu-i iertau Reginei ca nici macar nu incerca sa-si ascunda originea, cu toate ca parintele Mendoza tocmai asta admira mai mult la ea. Cand s-a aflat cu certitudine ca era din mama indiana, colonia spaniola i-a intors spatele, dar nimeni n-a indraznit s-o jigneasca in fata, din respect pentru pozitia si averea barbatului ei. Au continuat s-o pofteasca la petreceri si seri de dans, stiind ca n-aveau s-o vada, ca barbatul ei avea sa vina singur.

De la Vega n-avea mult timp pentru familie, ocupat pana peste cap cu treburile satului si ale fermei, cu afacerile si conflictele dintre sateni pe care trebuia sa le transeze. Martea si joia se ducea la Los Angeles ca sa-si indeplineasca sarcinile politice, o functie prestigioasa cu mai multe batai de cap decat satisfactii, dar la care nu renunta din spirit de datorie.

Nu era lacom si nici nu abuza de putere. Avea un dar nativ pentru autoritate, insa nu era un mare vizionar. Arareori punea la indoiala ideile mostenite din strabuni, chiar daca nu prea se potriveau cu realitatile din America. Pentru el, totul se reducea la o problema de onoare, la orgoliul lui de hidalgo catolic fara de pata si repros, care-l facea sa tina fruntea sus. Nu-i convenea ca Diego, prea lipit de fustele maica-sii, de Bernardo si de slujitorii indieni, nu-si asuma pozitia care-i revenea prin nascare, dar isi zicea ca avea tot timpul sa-l indrepte pe calea cea buna, era doar un copil. Si-a propus deci sa-i orienteze formatia barbateasca de cum ar fi fost posibil, moment care se tot amana, erau alte treburi mai urgente. Uneori, dorinta de a-si proteja fiul si de a-l face fericit il misca pana la lacrimi. Iubirea pentru copil era atat de mare, ca-l durea ca o lovitura de spada. Croia planuri marete pentru acest fiu: va fi viteaz, bun crestin si credincios regelui, ca orice gentilom din familia De la Vega si mai bogat decat oricare din rudele sale, stapanind pamanturi intinse si roditoare, intr-o clima temperata si cu apa din belsug, unde natura era generoasa si viata dulce, nu ca pe meleagurile pustii si aspre pe care le avea familia in Spania. Va avea mai multe turme de vite, oi si porci decat regele Solomon, va creste cei mai buni tauri de lupta si cei mai eleganti cai arabi, va deveni omul cel mai influent din Alta California, va ajunge guvernator. Dar asta avea sa fie mai tarziu, mai intai trebuia sa se caleasca la universitate sau la scoala militara din Spania. Spera ca atunci cand Diego va ajunge la varsta calatoriilor, Europa se va fi linistit cumva. La pace nu era cazul sa te astepti, de asta n-avusese niciodata parte batranul continent, dar era de presupus ca lumea s-a mai inteleptit. Vestile erau dezastruoase. Toate astea i le explica Reginei, dar ea nu-i impartasea preocuparile in legatura cu fiul lor si nici problemele de dincolo de mare. Pentru ea, lumea nu se intindea mai departe de unde ajungea calare, iar ce se intampla in Franta o lasa si mai rece. Barbatul ei ii spusese ca in 1793, chiar in anul in care se casatorisera, regele Ludovic al XVI-lea fusese decapitat la Paris in fata unei gloate avide de razbunare si sange. José Diaz, un capitan de vapor prieten cu Alejandro, ii daruise o ghilotina in miniatura, jucarie fioroasa care servea la retezatul capetelor de havana; prilej cu care ii explica felul in care zburau capetele nobililor din Franta, un exemplu teribil care, dupa parerea sa, putea adanci Europa in haos absolut. Reginei i se parea tentanta ideea; presupunea ca daca indienii ar fi avut la dispozitie o astfel de masinarie, albii le-ar fi aratat respect; avea insa bunul-simt de a nu-i impartasi sotului aceste cugetari. Aveau ei destule motive de amaraciune, n-avea rost sa mai adauge inca unul. Se mira ea insasi de cat de mult se schimbase, nu mai gasea in oglinda nici urma din Toypurnia de pe vremuri, vedea doar o femeie cu priviri dure si buzele stranse. Imprejurarea de a trai in afara mediului ei si de a evita problemele o facuse prudenta si ascunsa; nu-si infrunta sotul deschis, prefera sa actioneze pe la spatele lui. Alejandro de la Vega nici nu banuia ca ii vorbea lui Diego in limba ei, drept care a avut o surpriza neplacuta auzind ca primele cuvinte pe care le-a rostit baiatul erau indiene. Iar dac-ar fi stiut ca nevasta-sa profita de orice absenta de-a lui pentru a-si duce copilul in tribul maica-sii, i-ar fi interzis-o.

Cand Regina aparea in satul indian impreuna cu Diego si Bernardo, bunica Bufnita Alba isi lasa balta treburile si li se dedica pe de-a-ntregul. Tribul se micsorase ca urmare a bolilor mortale si a lipsei barbatilor recrutati de spanioli. Ramasesera abia douazeci de familii si-o duceau tot mai rau.

Indianca le umplea baietilor capul cu legende si mituri, le curata sufletul cu fumul dulce al pastei de plante pe care o folosea la ceremonii si ii lua la cules de ierburi magice. De cum au fost in stare sa se tina pe picioare si sa apuce un bat, barbatii tribului i-au invatat sa se lupte. Au invatat sa pescuiasca impungand pestii cu o tepusa ascutita si sa vaneze.

Pentru asta, au primit in dar o piele de cerb intreaga, cu cap si cu coarne, cu care sa se acopere in timpul vanatorii; astfel atrageau caprioarele; asteptau nemiscati ca vanatul sa se apropie, apoi slobozeau sagetile. Venirea spaniolilor ii facuse pe indieni fiinte supuse, dar in prezenta Toypurniei-Regina sangele li se infierbanta la amintirea razboiului de onoare condus de aceasta, iar marele respect pe care i-l purtau se traducea in dragostea pentru Diego si Bernardo. Credeau ca amandoi sunt copiii ei.

Bufnita Alba i-a dus pe copii in pesterile din apropierea conacului De la Vega, i-a invatat sa descifreze simbolurile gravate de mii de ani in pereti si, cu ajutorul lor, sa se orienteze.

Le-a explicat ca pesterile erau impartite in cele Sapte Directii Sacre, harta fundamentala pentru calatoriile spirituale, drept care pe vremuri initiatii se duceau acolo ca sa-si caute propriul centru, care trebuia sa coincida cu centrul lumii, de unde izvora viata. Iar cand lucrul asta se intampla, din pamant se isca o flacara incandescenta ce dantuia in aer, scaldand initiatul intr-o lumina si o caldura supranaturale. Le-a mai spus ca pesterile erau temple naturale si ca erau aparate de o energie superioara; de aceea nu puteai intra in ele decat cu sufletul curat.

- Pe cei ce vin cu ganduri necurate, pesterile ii inghit si-apoi le scuipa oasele.

A mai adaugat ca, dupa vrerea Marelui Spirit, daca cineva ii ajuta pe ceilalti, i se deschide in trup un loc pe unde primeste binecuvantarea, e singura modalitate de a te pregati pentru Okahué.

- Inainte de venirea albilor mergeam la pesteri sa cautam armonia si sa ajungem la Okahué, dar acum nu se mai duce nimeni.

- Ce-i aia Okahué, a vrut sa stie Diego.

- Sunt cele cinci virtuti esentiale: onoare, dreptate, respect, demnitate si curaj.

- Eu le vreau pe toate, bunico.

- Pentru asta ai de trecut multe incercari fara sa plangi, i-a raspuns sec Bufnita Alba.

Din aceeasi zi, Diego si Bernardo s-au apucat sa exploreze singuri pesterile. Pana sa ajunga sa tina minte semnele sapate in piatra, asa cum ii indemnase bunica, isi marcau drumul cu pietricele. Isi inventau propriile ceremonii, imitand cele auzite sau vazute in trib si povestile Bufnitei Cenusii.

Se rugau de Marele Spirit al indienilor si de Dumnezeul parintelui Mendoza sa le fie permis sa ajunga la Okahué, dar nici o flacara nu iesea din pamant sa dantuiasca in jurul lor, asa cum se asteptau. In schimb, curiozitatea i-a condus la un pasaj natural, pe care l-au descoperit intamplator, miscand din loc niste pietre pentru a face o Roata Magica pe pamant, dupa modelul celei pe care o desena bunica: treizeci si sase de pietre asezate in cerc si una in mijloc, din care porneau patru drumuri drepte. Deplasand ei o piatra rotunda, numai buna de pus in mijlocul Rotii, s-au pornit sa cada o gramada, lasand vederii o mica deschidere. Mai subtire si mai agil, Diego s-a tarat inauntru si a descoperit un tunel care se largea destul cat sa stai in picioare. Au revenit cu lumanari, tarnacop si sapa si, dupa cateva saptamani de treaba, tunelul era pus la punct. Intr-o zi, tarnacopul manuit de Bernardo a facut o gaura prin care se vedea lumina; incantati, copiii descopereau ca ajunsesera chiar in uriasul semineu din salonul mare al conacului De la Vega. Au fost salutati de bataile funebre ale pendulei. Dupa multi ani aveau sa afle ca Regina sugerase locul viitoarei case tocmai ca sa fie aproape de pesterile sacre.

Dupa aceasta descoperire, copiii au intarit tunelul cu scanduri si pietre, pentru ca argila se maruntea si cadea intruna si au facut o usita ascunsa intre caramizile caminului care sa faca legatura intre pestera si casa. Caminul era atat de inalt, lat si adanc, ca puteai frige o vaca intreaga inauntru, dupa cum cerea un astfel de salon, numai ca acesta nu era niciodata folosit pentru oaspeti; arareori, gazduia sedintele politice ale lui Alejandro de la Vega. Mobilierul grosolan si incomod, asa cum era de fapt in toata casa, aliniat de-a lungul peretilor, de parca ar fi fost scos la vanzare, strangea tot praful si mirosea a vechi. Sarea in ochi o enorma pictura in ulei a Sfantului Anton, batran de-acum si numai piele si os, zdrentaros si plin de bube, respingand ispitele Satanei, una din operele care se comandau la metru patrat in Spania si foarte apreciate in California. La loc de cinste, pentru a fi admirate, erau expuse bastonul si insemnele de primar pe care stapanul casei le folosea la ocazii oficiale. Ocazii care mergeau de la probleme importante, de pilda trasarea strazilor, pana la maruntisuri precum autorizarea serenadelor, caci daca aceasta activitate ar fi fost lasata pe seama junilor inamorati nimeni n-ar fi reusit sa doarma in tot satul. Din tavanul de deasupra unei mese mari din lemn de mezquite, atarna un candelabru de fier cu o suta cincizeci de lumanari intacte, caci nimeni n-avea curajul sa coboare dihania asta si sa le aprinda; in rarele ocazii cand se folosea salonul aprindeau niste lampi cu ulei. Nu se facea nici foc in camin, cu toate ca trunchiurile groase stateau gata pregatite. Diego si Bernardo si-au facut obiceiul de a scurta drumul spre plaja direct prin pesteri. Foloseau tunelul secret pentru a aparea precum fantomele direct in fundul intunecat al semineului. Jurasera, cu tonul solemn al copiilor absorbiti de joc, sa nu incredinteze nimanui secretul. De asemenea, ii promisesera Bufnitei Albe ca in pesteri n-aveau sa coboare decat cu sufletul curat, nu pentru joaca, caci totul facea parte din antrenamentul menit a-i conduce la Okahué.

Cam in perioada in care Bufnita Alba se straduia sa alimenteze originea indigena a copiilor, Alejandro de la Vega incepea sa-l educe pe Diego ca pe un hidalgo. Era anul cand au ajuns si cele doua cufere cu daruri trimise din Europa de Eulalia de Callis. Fostul guvernator Pedro Fages murise in Mexic, fulgerat de un acces de furie. Se prabusise ca un sac la picioarele nevesti-sii, in timp ce se certau, stricandu-i definitiv sanatatea, caci ea se invinovati de a-l fi omorat. Dupa o viata petrecuta in certuri, Eulalia a fost cuprinsa de o imensa tristete, abia acum, ca vaduva, simtind cat ii lipsea rubicondul ei barbat. Stia ca nimeni nu-l putea inlocui pe omul minunat, vanator de ursi si soldat de vaza, singurul care fusese in stare s-o infrunte fara sa-si plece grumazul. Toata duiosia pe care nu i-o aratase cat timp traise cu el a coplesit-o dintr-odata vazandu-l pe nasalie si a continuat s-o chinuie mereu, cu amintiri tot mai infrumusetate cu trecerea timpului.

In cele din urma, satula de atata plans, urmase sfatul prietenilor si confesorului si se intorsese cu fiul ei la Barcelona, orasul natal, unde avea avere si o familie bine situata. Din cand in cand, isi amintea de Regina, pe care o considera protejata ei si ii trimitea scrisori pe hartie egipteana si cu blazonul ei gravat in aur. Dintr-una din aceste misive au aflat ca fiul lor murise de ciuma, lasand-o pe Eulalia si mai distrusa. Cele doua cufere au ajuns destul de hartanite, caci plecasera din Barcelona cu un an si jumatate in urma si navigasera pe multe mari pana a ajunge la Los Angeles. Unul era plin de rochii luxoase, pantofi cu toc, palarii cu pene si tot felul de zorzoane pe care Regina nu prea avea cand sa le poarte. Celalalt, destinat lui Alejandro de la Vega, continea o mantie neagra captusita cu matase si nasturi de argint lucrata dupa moda din Toledo, cateva sticle cu cel mai bun vin de Xeres spaniolesc, doua pistoale de duel cu incrustatii de sidef, o floreta italiana si Tratatul de scrima si indreptarul pentru dueluri al maestrului Manuel Escalante. Dupa cum se putea citi pe prima pagina, era un compendiu al "celor mai folositoare instructiuni pentru a nu ezita niciodata cand e vorba sa te bati pentru onoare cu spada spanioleasca sau floreta".

Eulalia de Callis n-ar fi putut trimite un cadou mai potrivit. Alejandro nu mai pusese mana pe spada de ani de zile, insa gratie manualului si-a improspatat cunostintele si s-a apucat sa-l invete scrima pe fiul sau, care inca nu stia sa se stearga la nas. I-a confectionat o floreta, un plastron captusit si o masca in miniatura si il antrena doua ore pe zi. Diego a dovedit pentru scrima acelasi talent innascut pe care-l avea pentru orice activitate atletica, numai ca n-a luat-o in serios cum dorea taica-sau; era doar un joc in plus, din multele pe care le impartea cu Bernardo. Complicitatea permanenta dintre cei doi copii il ingrijora pe Alejandro de la Vega, i se parea o dovada de slabiciune din partea fiului sau care-ar fi trebuit sa-si asume de-acum destinul. Bernardo ii era drag, era altfel decat indienii care munceau pentru el, asistase la nasterea sa, nu uita insa diferentele care ii separa pe oameni. Fara aceste diferente, lasate de Dumnezeu cu un scop limpede, pe lume ar domni haosul, obisnuia sa spuna el. Exemplul predilect era Franta, unde toate erau cu susul in jos din vina revolutiei ticaloase. In tara aia nu mai stiai cine este cine, puterea trecea din mana-n mana, ca o moneda. Alejandro se ruga sa nu se intample niciodata asa ceva in Spania. Desi o serie de monarhi inepti scufunda fara drept de apel imperiul in ruina, nu pusese nicicand la indoiala sacra legitimitate a monarhiei, tot asa cum nu punea sub semnul intrebarii ordinea ierarhica in care se formase si superioritatea absoluta a rasei, natiunii si credintei sale. Considera ca Diego si Bernardo se nascusera deosebiti, n-aveau nicicand sa fie egali si cu cat mai repede pricepeau asta, cu atat mai putine probleme aveau sa aiba in viitor. Bernardo isi asumase conditia fara sa fi fost indoctrinat de cineva, dar subiectul ii storcea lacrimi lui Diego cand tatal lui i-l pomenea. Departe de a-si seconda sotul in aceste demersuri educative, Regina continua sa-l trateze pe Bernardo ca pe copilul ei. La ea in trib nimeni nu era mai presus de altul prin nastere, doar prin curaj sau intelepciune, iar dupa parerea ei era inca prea devreme pentru a sti care din cei doi va fi mai curajos sau mai intelept.

Diego si Bernardo se desparteau doar la ora de culcare, cand fiecare se ducea sa doarma cu mama lui. Au fost muscati de acelasi caine, i-au intepat albinele aceluiasi stup, au avut pojar in acelasi timp. Daca unul din ei facea vreo trasnaie, nimeni nu se ostenea sa afle vinovatul; erau pusi sa stea unul langa altul si primeau acelasi numar de nuiele la fund, pedeapsa pe care ei o primeau fara sa protesteze, caci li se parea a fi drept. Toti, in afara de Alejandro de la Vega, ii considerau frati, nu doar pentru ca erau nedespartiti, dar si pentru ca semanau la prima vedere. Soarele ii bronzase in aceeasi nuanta de lemn ars, Ana le croia pantaloni identici din panza, Regina ii tundea la fel, in stil indian. Trebuia sa te uiti atent ca sa vezi ca Bernardo avea trasaturi nobile de indian, in timp ce Diego era inalt si delicat si avea ochii caramel ca ai maica-sii. In anii care au urmat au deprins sa manuiasca floreta dupa atat de utilele invataturi ale maestrului Escalante, sa galopeze fara sa, sa foloseasca lasoul si biciul, sa stea atarnati cu capul in jos de streasina casei, ca liliecii. De la indieni au invatat sa se scufunde in ocean si sa culeaga de pe stanci fructe de mare, sa urmareasca vanatul zile in sir pana sa-l prinda, sa-si faca arcuri si sageti, sa indure durerea si oboseala fara a se plange.

Alejandro de la Vega ii lua cu el la rodeo la marcatul vitelor, fiecare cu lasoul si franghia lui, ca sa-l ajute. Aceasta era singura ocupatie manuala pe care o putea face un hidalgo, de fapt, mai mult un sport decat o corvoada. Se adunau toti latifundiarii din regiune impreuna cu fiii lor, cu vacarii si indienii, inconjurau animalele, le desparteau si le insemnau, dupa care vitele erau inscrise intr-un registru, pentru a se evita confuziile si furturile. Tot atunci se faceau taierile, se adunau pieile, se punea carnea la sarat si se topea grasimea.

Casapii, calareti exceptionali, in stare sa ucida dintr-o lovitura in ceafa un taur in plina fuga, erau vedetele rodeoului si erau angajati cu un an inainte. Veneau din Mexic si de pe pasunile americane, aducandu-si caii special antrenati si cutitele lungi cu tais dublu. Pe masura ce vitele cadeau la pamant, erau luate in primire de cei care le jupuiau de piele, scotand-o intreaga in cateva minute, apoi de cei care transau carnea, in fine de indience, a caror umila sarcina era sa adune grasimea, s-o topeasca in cazane uriase si-apoi s-o depoziteze in burdufuri confectionate din basici, mate sau piei cusute. Tot ele trebuiau sa tabaceasca pieile, sa le razuiasca cu niste pietre ascutite, o munca interminabila facuta in genunchi. Mirosul de sange innebunea vitele, nu lipseau caii luati in coarne care mureau cu matele pe-afara sau cate un vacar calcat in copite sau impuns. Trebuia sa vezi faptura monstruoasa cu mii de capete sufland si pufnind in mijlocul unui nor de praf; trebuia sa admiri vacarii cu palarii albe, lipiti de bidiviii lor, cu lasourile dansand deasupra capetelor si cutitele scanteietoare la brau; trebuia sa auzi trepidatia solului sub copitele vitelor, strigatele barbatilor infierbantati, nechezatul cailor, latratul cainilor; trebuia sa mirosi duhoarea animalelor, sudoarea vacarilor, mireasma calda si tainica a indiencelor, care-i tulbura definitiv pe barbati.

Cand lua sfarsit rodeoul, satul sarbatorea treaba bine facuta intr-un chef ce dura zile intregi, la care participau saraci si bogati, albi si indieni, tineri si putinii batrani ai coloniei.

Mancarea si bautura curgeau in valuri, se dansa pana se cadea pe jos in cantecele muzicantilor veniti din Mexic, se faceau pariuri pentru luptele intre barbati, pentru bataile de sobolani, cocosi, caini sau intre ursi si tauri. Intr-o singura noapte puteai pierde tot ce-ai castigat la rodeo. Serbarea se termina dupa trei zile printr-o slujba celebrata de parintele Mendoza, care-i mana pe betivi cu batul la biserica si-i obliga, cu pusca in mana, pe seducatorii tinerelor neofite sa se insoare, caci invatase de-acum ca la noua luni de la rodeo se nasteau o gramada de prunci cu tata necunoscut.

Intr-un an secetos a fost nevoie sa fie sacrificati caii salbatici ca sa ajunga iarba pentru vite. Diego a mers cu vacarii, dar de data asta Bernardo a refuzat sa vina; stia despre ce era vorba si n-ar fi suportat. Caii au fost inconjurati, speriati cu focuri de arma si cu cainii, urmariti in galop in directia prapastiei, de pe marginea careia se prabuseau orbeste. Cadeau cu sutele, unii peste altii, frangandu-si gatul sau picioarele pe fundul abisului. Cei mai norocosi mureau pe loc, ceilalti agonizau zile in sir intr-un nor de muste si o duhoare de carne putrezita ce atragea ursii si vulturii hoitari.

De doua ori pe saptamana Diego se ducea la misiunea San Gabriel pentru a primi de la parintele Mendoza notiuni elementare de educatie. Bernardo venea cu el, astfel ca misionarul l-a primit si pe el in clasa, cu toate ca i se parea nenecesar, ba chiar periculos sa educe prea mult un indian, cine stie ce idei indraznete ii intrau in cap. Pustiul nu era la fel de iute la minte ca Diego, ramanea in urma, dar era incapatanat si nu cracnea, chiar daca repeta noaptea parlindu-si genele la lumanare. Era un copil rezervat si linistit, spre deosebire de veselul si explozivul Diego. Isi urma prietenul cu o lealitate fara drept de apel in toate nazdravaniile care-i treceau prin minte, iar daca era cazul, se resemna fara cracnire sa fie pedepsit pentru ceva ce nu fusese ideea lui, ci a lui Diego. De cand ajunsese sa se tina pe picioare isi asumase rolul de a-si apara fratele de lapte, pe care-l credea menit unor marete fapte de arme, aidoma razboinicilor din repertoriul mitologic al Bufnitei Albe.

Diego, pentru care a sta potolit si inchis in casa era un adevarat chin, facea ce facea si fugea de sub tutela parintelui Mendoza. Lectiile ii intrau pe o ureche, le recita grabit, apoi ii ieseau pe cealalta. Cu vioiciunea asta reusea sa-l pacaleasca pe parintele Mendoza, insa pe urma trebuia sa-l invete pe Bernardo, astfel ca, tot repetand, invata si el. Era la fel de pasionat de joaca pe cat era Bernardo doritor sa invete. Asa ca dupa multe targuieli au stabilit ca Diego sa-l invete pe Bernardo, iar acesta sa se intreaca cu el in manuirea lasoului, a biciului si a spadei.

- Nu vad de ce trebuie sa ne chinuim sa invatam lucruri care n-o sa ne serveasca la nimic, s-a jeluit Diego intr-o zi dupa ce repetasera ore in sir aceeasi placa in latina.

- Totul e folositor, mai devreme sau mai tarziu. E la fel ca o spada. Probabil ca n-am sa ajung niciodata dragon, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa invat s-o folosesc.

Foarte putini stiau sa citeasca si sa scrie in Alta California, cu exceptia misionarilor, oameni aspri, aproape toti de origine taraneasca, dar care aveau macar o spoiala de cultura. Nu existau carti, iar cand sosea, arareori, o scrisoare, precis ca aducea vesti proaste, asa ca destinatarul nu se prea grabea sa ajunga cu ea la un calugar care sa i-o descifreze. Alejandro de la Vega avea insa chemarea educatiei si s-a luptat cativa ani sa aduca un invatator din Mexic. Pe atunci, Los Angeles nu mai era catunul cu patru strazi pe care-l vazuse nascandu-se; devenise un loc de popas obligatoriu pentru calatori, un loc de odihna pentru marinarii marinei comerciale si centrul comercial al provinciei. Monterrey, capitala, era atat de departe ca majoritatea treburilor guvernamentale se rezolvau in Los Angeles. In afara de autoritati si de oficialitatile militare, populatia era amestecata si se considera a fi patura mai importanta, pentru a se deosebi de indienii puri si de servitorime.

O clasa aparte erau spaniolii de stirpe curata. Asezarea isi avea de-acum arena de tauri si un bordel nou-nout, compus din trei metise cu virtute negociabila si o mulatra opulenta din Panama cu pret fix si destul de mare. Mai era si o cladire speciala pentru sedintele pe care le tinea primarul cu consilierii comunali, edificiu care slujea si ca tribunal si teatru; se reprezentau zarzuele, piese morale si scene patriotice. In Piata Armelor s-a ridicat un chiosc pentru muzicantii care animau plimbarile de seara, cand tinerii de ambele sexe, sub privirile parintilor, defilau in grupuri, fetele mergand intr-un sens, baietii in altul. In schimb, hotel inca nu exista, aveau sa mai treaca zece ani pana sa apara unul; calatorii trageau in casele celor bogati, unde nu lipseau paturile si mancarea pentru cei care cereau ospitalitate. La asa progres, Alejandro de la Vega a socotit ca era musai nevoie si de o scoala, desi nimeni nu-i impartasea preocuparea. Pe banii lui, singur si tenace, a infiintat prima scoala din provincie, care timp de multi ani avea sa fie si singura.

Scoala si-a deschis portile exact cand Diego implinea noua ani, iar parintele Mendoza ii trimisese vorba ca-l invatase tot ce stia, minus sa tina slujba si sa exorcizeze diavolii. Era un sopron la fel de intunecos si de prafuit ca si inchisoarea, situat in piata principala, inzestrat cu o duzina de banci de fier si un bici cu sapte cozi atarnat langa tabla. Invatatorul s-a dovedit a fi unul dintre acei omuleti stersi, pe care cel mai mic dram de autoritate ii transforma intr-o bruta. Diego a avut ghinionul de a fi unul din primii sai elevi, alaturi de o mana de baieti din localitate, odrasle ale familiilor onorabile. Bernardo n-a fost primit, in ciuda rugamintilor fierbinti ale lui Diego catre taica-sau. Lui Alejandro de la Vega i se parea laudabila ambitia lui Bernardo, insa a decis ca nu se puteau face exceptii; daca era primit, trebuia sa admita si pe altii ca el, iar invatatorul isi declarase cu limpezime intentia de a pleca daca vreun pui de indian isi baga nasul in "demnul lacas al cunoasterii", cum isi numea el scoala. Drept care nevoia de a-l invata pe Bernardo a facut, mai mult decat biciul cu sapte cozi, ca Diego sa fie atent la ore.

Printre elevi se numara si García, fiul unui soldat spaniol si al carciumaresei, un copil lipsit de haz, grasan, cu platfus si zambet tamp, victima preferata a invatatorului, care-l sicana intruna. Dintr-o pornire justitiara pe care nici el nu si-o putea explica, Diego a devenit aparatorul lui, fapt pentru care si-a castigat admiratia fanatica a bufleiului.

Ocupat cu vitele, cultivarea pamantului si crestinatul indienilor, parintele Mendoza a neglijat cu anii repararea acoperisului bisericii, avariat cand cu atacul Toypurniei, prilej cu care ripostasera cu o explozie care zguduise zdravan cladirea. Ori de cate ori ridica ostia in timpul slujbei, misionarul dadea cu ochii de barnele subrezite si, alarmat, isi promitea sa le repare negresit, inainte sa cada in capul micii sale turme, dar pe urma avea altceva de facut si uita pana la slujba urmatoare. Intre timp, termitele au ros lemnul si pana la urma s-a intamplat lucrul de care se temea el. Din fericire, biserica era goala, altfel ar fi fost o catastrofa. S-a produs in timpul unuia din desele cutremure care aveau loc in zona aceea, nu degeaba raul din apropiere se numea Isus al Cutremurarilor. Astfel ca acoperisul s-a prabusit peste o singura victima, parintele Alvear, un om sfant care venise tocmai din Peru ca sa vada misiunea San Gabriel. Zgomotul prabusirii si norul de praf i-au atras pe neofitii care au venit in mare graba si s-au apucat imediat sa dea la o parte molozul ca sa-l dezgroape pe vizitatorul ghinionist. L-au gasit strivit ca un gandac sub barna principala. Logic, ar fi trebuit sa fie mort, treaba durase niste ore bune, timp in care bietul om se golea de sange; insa Dumnezeu a facut o minune, dupa cum a explicat parintele Mendoza, caci in clipa cand l-au scos din ruine omul inca respira. Parintelui Mendoza i-a fost de-ajuns o privire pentru a-si da seama ca modestele sale cunostinte de medicina nu l-ar fi salvat pe ranit, oricat de mult l-ar fi ajutat si puterea divina. Astfel ca, fara a mai sta pe ganduri, a trimis un neofit s-o aduca pe Bufnita Alba. In anii astia constatase ca veneratia pe care indienii o aveau pentru ea era absolut indreptatita.

Intamplator, Diego si Bernardo au ajuns la misiune chiar a doua zi dupa cutremur, aducand niste armasari pursange pe care Alejandro de la Vega ii daruia misionarilor. Cum nimeni nu a iesit sa-i primeasca sau sa le multumeasca, caci erau toti ocupati sa curete dupa nenorocire si sa-l vegheze pe parintele Alvear, copiii au priponit caii si s-au alaturat spectacolului inedit. Asa ca erau de fata cand a sosit in galopul calului Bufnita Alba, urmata de neofitul care plecase in cautarea sa.

Desi chipul ei era mai ridat si pletele si mai albe, se schimbase foarte putin in toti acesti ani, era aceeasi femeie puternica si vesnic tanara care venise acum zece ani la conacul De la Vega pentru a-si salva fiica de la moarte. Acum avea o misiune similara si-si aducea desaga cu plante medicinale. Dat fiind ca refuzase sa invete castiliana, iar parintele Mendoza avea un vocabular mai mult decat sumar in limba indienilor, Diego s-a oferit sa traduca. Pacientul fusese intins pe masa mare din lemn negeluit din trapeza, in jurul careia se buluceau toate sufletele din San Gabriel. Bufnita Alba a examinat atent ranile, pe care parintele Mendoza le bandajase, dar nu indraznise sa le coasa, caci oasele erau tandari. Tamaduitoarea a pipait cu degetele ei experte trupul ranitului si a facut inventarul reparatiilor necesare.

- Spune-i albului ca totul are leac in afara de piciorul asta, care putrezeste. Mai intai il tai, apoi ma ocup de rest, i-a comunicat nepotului.

Diego a tradus fara sa-i treaca prin cap sa vorbeasca incet, oricum parintele Alvear era aproape mort; dar de cum a auzit diagnosticul bunicii, muribundul a deschis niste ochi ca de foc si a rostit limpede:

- Mai bine mor, blestemat sa fie

Bufnita Alba nu l-a luat in seama. Parintele Mendoza deschidea in timpul acesta gura bietului om, la fel cum obisnuia s-o faca in cazul copiilor care refuzau sa bea lapte si-i vari pe gat celebrul furtun, prin care a turnat cateva linguri dintr-un sirop gros de culoarea ruginei, pe care indianca l-a scos din traista. Pana sa spele cu lesie un fierastrau de taiat lemne si sa pregateasca bandajele, parintele Alvear era cufundat intr-un somn adanc, din care avea sa se trezeasca zece ore mai tarziu, lucid si linistit, cu un mont care incetase de-acum sa sangereze. Bufnita Alba ii carpise celelalte rani cu o duzina de cusaturi, apoi le infasurase in panza de paianjen, alifii misterioase si bandaje. In ce-l priveste, parintele Mendoza isi pusese neofitii sa se roage neincetat, zi si noapte, pentru insanatosirea ranitului. Metoda a dat rezultate. In ciuda tuturor asteptarilor, parintele Alvear si-a revenit destul de repede, iar dupa sapte saptamani ajungea intr-o litiera la vaporul care avea sa-l duca in Peru.

Bernardo n-avea sa uite nicicand spaima produsa de piciorul taiat al parintelui Alvear, iar Diego - puterea fabuloasa a siropului bunicii. Luni de zile a tot vizitat-o in satul ei si a rugat-o sa-i dezvaluie secretul potiunii miraculoase, insa ea refuza mereu, cu argumentul logic ca un leac magic nu trebuia sa ajunga pe mainile unui strengar, care precis ca l-ar fi folosit intr-un scop rau. Intr-un impuls ca atatea altele pentru care primea apoi bataie, Diego a sterpelit un sip cu licoarea somnului, spunandu-si solemn ca n-avea s-o foloseasca pentru a amputa picioare de om, ci doar cu scopuri bune, insa de cum s-a vazut cu comoara in mana a inceput sa croiasca planuri de a-i da o folosinta. Ocazia s-a prezentat intr-o dupa-amiaza fierbinte de iulie cand se intorcea impreuna cu Bernardo de la inot, singurul sport la care acesta din urma era mult mai bun decat el, fiind mai rezistent, mai calm si mai puternic.

Caci daca Diego isi irosea repede puterile gafaind in lupta cu valurile, Bernardo isi pastra cu orele o respiratie regulata si se lasa in voia curentilor misteriosi de pe fundul marii.

Daca veneau delfinii, il inconjurau imediat pe Bernardo, asa cum faceau si caii, chiar si cei mai naravasi. Pentru ca atunci cand nimeni nu indraznea sa se apropie de un cal salbatic, el era singurul care venea incet, isi lipea capul de urechea bidiviului si-i soptea cuvinte tainice, reusind sa-l linisteasca.

Nimeni nu reusea sa domesticeasca mai repede caii decat baiatul indian. Intorcandu-se deci de la scalda, au auzit de departe tipetele inspaimantate ale lui García, chinuit din nou de batausii scolii. Erau cinci, condusi de Carlos Alcazar, un elev mai mare si cel mai temut dintre toti. Avea tot atata capacitate intelectuala cat un paduche si o folosea ca sa nascoceasca metode de tortura originale. De data asta, il dezbracasera pe García, il legasera de un copac si-l unsesera cu miere. Copilul urla cat il tineau plamanii in timp ce calaii contemplau fascinati roiul de tantari si coloanele de furnici care incepeau sa-l atace. Diego si Bernardo au evaluat rapid situatia: erau in dezavantaj net. Nu se puteau bate cu Carlos si cu gasca, nu se puteau duce nici dupa ajutor, caci ar fi picat de lasi. Diego s-a apropiat zambind, in timp ce in spatele sau Bernardo strangea din dinti si din pumni.

- Ce faceti? a intrebat de parca lucrurile n-ar fi fost limpezi.

- Nimic de care sa-ti pese, doar daca nu vrei sa ajungi si tu ca el, a raspuns Carlos, starnind rasetele bandei de batausi.

- Sigur ca nu-mi pasa, insa ma gandeam sa-l folosesc pe grasu' pe post de momeala pentru ursi. E pacat sa irositi bunatate de osanza pe furnici.

- Ce ursi? a marait Carlos.

- Da-mi-l pe García si-ti dau in schimb un urs, a propus Diego indiferent, curatandu-si unghiile cu un betigas.

- Si de unde faci tu rost de un urs?

- Asta-i treaba mea. O sa-l aduc viu si cu palarie pe cap. Daca vrei, ti-l fac cadou, Carlos, dar pentru asta am nevoie de García.

Baietii s-au consultat in soapta, García suferea chinurile iadului, iar Bernardo isi zicea ca de data asta Diego cam exagerase. Ca sa prinzi un urs viu pentru luptele cu tauri era nevoie de forta, indemanare si cai buni. Mai multi calareti prindeau animalul cu lasoul, il imobilizau cu ajutorul cailor, in timp ce un vacar mergea inainte, pe post de momeala. Astfel era adus in tarc, dar distractia costa scump, pentru ca se intampla ca ursul sa fie mai iute decat caii, sa se elibereze si sa se repeada la om.

- Si cine o sa te ajute?

- Bernardo.

- Indianul asta tampit?

- Putem s-o facem, cu conditia sa-l avem pe García ca momeala.

Targul s-a facut in doua minute, raii au plecat, iar baietii nostri l-au dezlegat pe García si l-au ajutat sa se spele de miere si muci.

- Cum crezi c-o sa prindem un urs viu? s-a interesat Bernardo.

- Nu stiu inca, trebuie sa ma gandesc, a zis Diego, iar fratele de lapte a fost sigur ca avea sa gaseasca o solutie.

In zilele urmatoare au pregatit cele necesare pentru isprava. Sa gasesti un urs era lucrul cel mai simplu, caci se adunau cu zecile in locurile unde erau ucise vitele, atrasi de miros, dar ideea era sa se infrunte cu unul singur si nu cu o ursoaica cu pui. Trebuia gasit un urs singuratic, nici asta nu era greu, vara se gaseau din belsug. García s-a dat bolnav si cateva zile n-a mai iesit din casa, dar Diego si Bernardo l-au silit sa mearga cu ei, servindu-i argumentul imbatabil ca daca refuza o sa intre iar pe mainile gastii lui Carlos Alcazar. Glumind, Diego i-a repetat ca rolul lui era de momeala, dar vazand ca i se inmoaie genunchii s-a indurat sa-i expuna planul pe care-l urzise impreuna cu Bernardo.

Cei trei baieti si-au anuntat mamele ca vor petrece noaptea la misiune, unde parintele Mendoza sarbatorea, ca in fiecare an, noaptea de Sanziene. Au plecat devreme, intr-o sareta trasa de doi catari batrani, inarmati cu franghii. García mort de frica, Bernardo ingrijorat, Diego fluierand. Imediat cum au lasat in urma casa, au parasit drumul principal si au luat-o pe Cararea cu Aschii, pe care indienii o considerau vrajita.

Drumul accidentat si batranetea catarilor ii obligau sa avanseze destul de incet, asa ca aveau timp sa se orienteze dupa urmele de pe jos si crestaturile din scoarta copacilor. Ajunsesera aproape de fabrica de cherestea a lui Alejandro de la Vega, care furniza lemn pentru case si pentru reparatul corabiilor cand ragetele animalelor speriate le-au indicat prezenta unui urs. Taietorii de lemne erau plecati la sarbatoare si nu vedeai tipenie prin preajma, doar fierastraiele si topoarele parasite si stivele de lemne de langa o sandrama din scanduri. Au deshamat catarii si i-au adapostit cu forta in sopron, dupa care Diego si Bernardo s-au apucat sa aseze cursa, in timp ce García statea de paza lipit de adapost. Isi adusese cu el o gramada de mancare si, pentru ca nervii produc foame, nu se oprise din mancat de cand plecasera. Din ascunzatoarea sa, a asistat la ce faceau cei doi; treceau franghiile pe deasupra unor crengi mai groase, asezau laturile asa cum ii vazusera procedand pe vacari, iar in mijloc puneau crengi acoperite cu pielea de cerb pe care o luau la vanatoare cu indienii. Sub piele, carnea proaspata a unui iepure si un gogoloi imbibat cu siropul adormitor. Dupa care au venit la sopron si s-au infruptat si ei din proviziile lui García.

Erau pregatiti sa petreaca acolo vreo doua zile, dar n-a fost nevoie sa astepte atat de mult; ursul a aparut ceva mai tarziu, anuntat de ragetele catarilor. Era un urs batran si destul de mare. Inainta ca un maldar tremurator de grasime si blana intunecata, leganandu-se neasteptat de agil si de gratios. Baietii nu s-au lasat inselati de aparentele de blanda curiozitate a animalului, stiau de ce putea fi in stare si s-au rugat ca vantul sa nu bata dinspre ei; nici o usa n-ar fi rezistat daca ursul s-ar fi proptit in ea. Ursul s-a invartit o vreme pe-acolo pana a dat cu ochii de ceea ce parea sa fie un cerb nemiscat. S-a ridicat in doua labe si s-a intins; era un urias inalt de opt picioare. A scos un raget fioros si-a agitat amenintator labele din fata si s-a repezit la pielea de cerb, strivind sub greutatea sa armatura usoara care o sustinea. S-a pomenit trantit la pamant fara sa stie cum, dar s-a ridicat imediat si a atacat din nou cu ghearele vanatul fals, descoperind repede momeala ascunsa dedesubt, pe care a devorat-o intr-o clipita. A sfasiat apoi pielea, cautand un aliment mai consistent, s-a ridicat iar, nedumerit. A facut un pas inainte si a calcat pe laturi, punand in actiune cursa. Intr-o secunda, franghiile s-au intins si ursul a ramas atarnat cu capul in jos intre cei doi copaci.

Baietii s-au bucurat prea devreme, greutatea dihaniei a rupt crengile. Speriati, cei trei s-au repezit in sopronul in care erau catarii si-au cautat ceva cu care sa se apere, in timp ce afara ursul cazut la pamant incerca sa-si scoata laba dreapta din latul de care se mai tinea o creanga rupta. S-a chinuit o vreme, tot mai incurcat si mai furios, n-a reusit si a pornit-o tarand creanga dupa el.

- Si acum? a intrebat Bernardo, incercand sa para calm.

- Acum asteptam, a spus Diego.

Constatand ca intre picioare ii curgea ceva cald si o pata incepea sa i se intinda pe pantaloni, García si-a pierdut capul si a inceput sa urle. Bernardo s-a repezit la el si i-a astupat gura, dar era deja prea tarziu: ursul auzise. A venit spre sopron si-a inceput sa scuture constructia fragila, din care incepeau sa curga scandurile. Inauntru, Diego astepta cu biciul in mana, iar Bernardo ridicase un fier gasit acolo. Norocul lor a fost ca dihania era ametita de cazatura si stanjenita de creanga legata de laba. Asa ca a mai lovit o data in usa, nu foarte convinsa si s-a departat spre padure, dar n-a ajuns departe, pentru ca creanga s-a prins de trunchiurile stivuite. Copiii nu mai vedeau acum ursul, doar il auzeau; o vreme, a urlat si a marait, dar pe urma ragetele s-au transformat intr-un fel de suspine resemnate, in cele din urma s-a facut liniste.

- Iar acum? a intrebat Bernardo din nou.

- Acum trebuie sa-l urcam in sareta.

- Ai innebunit? Nu putem iesi de aici! a scancit García, acum cu pantalonii incleiati si puturosi.

- Nu stiu cat timp o sa doarma. E mare de tot si banuiesc ca potiunea de somn a bunica-mii e calculata pentru oameni. Asa ca trebuie sa ne miscam repede, ca daca se trezeste am incurcat-o, a stabilit Diego.

Bernardo l-a urmat ca de obicei, fara sa ceara explicatii, dar García a ramas pe loc, smiorcaindu-se deasupra propriei mizerii. Ursul era cazut cu labele in sus, asa cum il secerase efectul drogului, cativa pasi mai incolo. Planul lui Diego fusese ca ursul sa adoarma atarnat de copaci, astfel ar fi adus sareta si i-ar fi dat drumul sa cada in ea. Acum dihania uriasa trebuia ridicata. L-au atins de departe cu un bat si, vazand ca nu se misca, au indraznit sa se apropie. Era mai batran decat crezusera; ii lipseau doua gheare de la o laba, avea mai multi dinti rupti, era plin de rosaturi si cicatrici vechi. Duhoarea de fiara i-a izbit din plin, dar nu mai puteau da inapoi, asa ca i-au legat botul si labele cu franghii. La inceput, au actionat cu o precautie care n-ar fi folosit la nimic daca fiara s-ar fi trezit, dar i-a apucat graba constatand ca ursul era ca mort.

L-au imobilizat, apoi au adus catarii paralizati de spaima.

Bernardo le-a aplicat metoda de a le sopti ceva la ureche, cum proceda si cu caii naravasi si s-au linistit. A venit si García, precaut, dupa ce s-a convins ca ursul sforaia de zor, dar tremura tot si putea atat de tare, ca l-au trimis sa se spele si sa-si clateasca nadragii la parau. Bernardo si Diego au recurs la metoda pe care o foloseau vacarii pentru a ridica butoaiele; au trecut doua franghii pe dupa sareta inclinata, apoi pe sub corpul ursului, le-au ridicat pe partea cealalta, au legat capetele de catari si i-au pus sa traga. Au reusit la a doua incercare si, cu greu, l-au aburcat in sareta. Abia mai respirau dupa efort, dar izbandisera. S-au imbratisat topaind ca nebunii, mandri cum nu fusesera nicicand. Au inhamat catarii si erau gata s-o porneasca spre sat, dar inainte de asta Diego a scos un borcan cu catran din baltile din apropierea casei, cu care i-au lipit ursului pe cap un sombrero mexican adus special. Erau epuizati, asudati si duhneau a fiara.

In ceea ce-l priveste, García era un ghem de nervi, abia se tinea pe picioare, inca mai putea a cocina si era ud fleasca. Aventura le luase o buna parte a dupa-amiezii, dar cand au intrat pe Cararea cu Aschii tot mai aveau vreo doua ore de lumina.

Au grabit pasul si au ajuns pe Drumul Regal inainte de a se intuneca, iar de-acolo catarii experimentati au continuat drumul instinctiv, in timp ce ursul rasufla greu incarcerat intre franghii. Se trezise din letargia provocata de drogul Bufnitei Albe, dar era inca zapacit.

Au intrat in Los Angeles pe intuneric. La lumina unor lampi cu ulei, au eliberat labele din spate ale ursului, lasandu-l legat doar la cele din fata si la bot, l-au facut sa coboare din sareta si sa se ridice in doua picioare, ametit, dar cu furia nestirbita.

Au dat glas, lumea a iesit din case, cu lampi si torte. Strada s-a umplut de curiosii care admirau un spectacol nemaivazut: Diego de la Vega tragand dupa el un urs de o marime neobisnuita, care se balanganea pe labele dindarat, in timp ce Bernardo si García il impungeau din spate. Aplauzele si ovatiile le-au rasunat saptamani intregi in urechi celor trei baieti, cand avusesera de-acum destul timp sa masoare gravitatea faptei lor nesabuite si sa-si revina dupa pedeapsa meritata de care nu scapasera. Dar nimic nu putea umbri victoria aventurii. Carlos si gasca lui nu i-au mai deranjat niciodata.

Isprava cu ursul, exagerata si infrumusetata pana la limite imposibile, a mers din gura in gura, cu timpul a trecut stramtoarea Behring, purtata de negustorii de blana de nutrii, a ajuns pana in Rusia. Chiar daca Diego, Bernardo si García au mancat bataie de la parinti, nimeni nu le-a luat titlul de campioni. Sigur, au avut grija sa nu pomeneasca de potiunea de dormit a Bufnitei Albe. Trofeul a ramas cateva zile in curte, expus glumelor si pietrelor aruncate de curiosi, in timp ce i se cauta un taur pe masura cu care sa se lupte, dar Diego si Bernardo s-au milostivit de prizonier si cu o noapte inainte de lupta l-au eliberat.

In octombrie, cand satul inca mai vorbea de isprava cu ursul, au atacat piratii. Au navalit pe neasteptate, avand experienta multor ani de blestematii, s-au strecurat nevazuti de-a lungul coastei cu o bergantina prevazuta cu paisprezece tunuri usoare, venind din America de Sud pe langa insulele Hawaii, ca sa profite de vantul care i-a dus spre Alta California. Scopul lor era sa vaneze corabiile incarcate cu comori din America, menite a ajunge in vistieriile regale spaniole. Nu atacau decat rareori orasele de pe uscat - cele importante erau in stare sa se apere, celelalte erau prea sarace - insa navigau de o buna bucata de vreme fara sa fi dat nici o lovitura si aveau nevoie de apa proaspata si sa-si cheltuiasca energia. Capitanul a hotarat sa se abata prin Los Angeles, desi nu se astepta sa gaseasca altceva decat alimente, bautura si ceva distractie pentru baietii lui. Nu se asteptau sa intampine rezistenta, caci erau precedati de o faima proasta pe care tot ei aveau grija s-o raspandeasca; istorii infricosatoare pline de sange si distrugeri, cu oameni taiati in bucati, femei insarcinate despicate, copii luati in cange si atarnati de catarg pe post de trofee.

Reputatia de barbari le convenea de minune. Cand atacau, era de ajuns sa traga cateva salve de tun sau sa-si faca aparitia urland ca nebunii: populatia o rupea la goana, iar ei adunau prada fara sa fie nevoie sa lupte. Asa ca au lasat ancora si s-au pregatit de asalt. De data asta, tunurile s-au dovedit inutile, nu bateau pana la Los Angeles. S-au urcat in barci, cu cutitul in dinti si sabia in mana, o adevarata hoarda diavoleasca.

La jumatatea drumului, au dat de conacul De la Vega. Casa mare si solida, cu acoperis rosu, florile care se catarau pe ziduri, livada de portocali si atmosfera placuta de prosperitate si pace li s-au parut irezistibile navigatorilor necivilizati, plictisiti de regimul de apa verzuie, carne imputita si pesmeti plini de gargarite si tari ca piatra. Degeaba a urlat capitanul ca obiectivul lor era satul; piratii au navalit in curte dand in caini si tragand in indienii care avusesera ghinionul de a se afla acolo.

Alejandro de la Vega se afla la Ciudad de Mexico, unde se dusese sa cumpere niste mobila mai frumoasa decat aceea greoaie de acasa, catifea aurie pentru draperii, tacamuri din argint masiv, farfurii englezesti si cristaluri austriece. Cu asemenea daruri demne de un faraon spera s-o convinga pe Regina sa renunte la obiceiurile de indianca si sa imbratiseze rafinamentul european pe care-l dorea pentru familia sa. Afacerile ii mergeau de minune, asa ca-si putea permite in sfarsit sa traiasca dupa gustul unuia de stirpea sa. Nu putea sa banuiasca ca-n timp ce se tocmea pentru niste covoare turcesti, casa lui era pradata de treizeci si sase de descreierati.

Regina a fost trezita de latratul disperat al cainilor. Odaia ei se gasea intr-un mic donjon, singura indrazneala arhitectonica a cladirii greoaie si plate. Lumina palida si portocalie a zorilor intra pe geamul fara perdele sau obloane. Si-a pus pe umeri un sal si a iesit desculta in balcon sa vada ce patisera cainii, exact cand primii atacatori fortau poarta gradinii. Nu i-a trecut prin minte ca ar fi fost vorba de pirati, nu vazuse asa ceva niciodata si nici n-a stat sa le afle identitatea. Diego, care la zece ani mai dormea in camera maica-sii atunci cand Alejandro era plecat, a vazut-o iesind in fuga si doar in camasa de noapte. Din zbor, a luat de pe perete un pumnal lung si o sabie, nefolosite de cand barbatul ei renuntase la militarie, dar care se ascuteau periodic si a coborat scarile strigand dupa servitori. Diego a sarit si el din pat si a venit dupa ea. Usile de la intrare erau din stejar si, in absenta stapanului, se asigurau pe dinauntru cu un drug gros de fier. Avantul piratilor s-a lovit de acest obstacol invulnerabil, timp in care Regina a apucat sa imparta armele de foc si sa organizeze apararea.

Inca nedezmeticit complet, Diego s-a pomenit in fata unei necunoscute, cu un aer vag familiar. Maica-sa se transformase in cateva clipe in Fiica Lupului. Par zburlit, o stralucire feroce in ochi, dinti ranjiti, spuma in coltul buzelor, precum un caine turbat, ordine date in limba ei materna. Tinea sabia intr-o mana si pumnalul in cealalta. Atunci obloanele ferestrelor au cedat si primii pirati au dat navala in casa. In ciuda harmalaiei, Diego a auzit un urlet, mai curand de bucurie decat de spaima, care parea sa iasa din pamant, sa cutremure trupul maica-sii si sa zguduie peretii. Cand au dat cu ochii de femeia abia acoperita de panza subtire a camasii de noapte, care ii primea ridicand doua arme cu o forta neobisnuita, atacatorii au ramas incremeniti cateva secunde, pe care cei din casa le-au folosit pentru a trage. Doi pirati au cazut, un al treilea a fost ranit, dar n-au mai avut timp sa incarce armele, caci alti vreo zece intrau pe geam. Diego a insfacat un sfesnic greu de fier si s-a repezit sa-si apere mama, care se retragea spre salon. Isi pierduse sabia, acum tinea pumnalul cu ambele maini si lovea orbeste in vandalii care o inconjurau. Diego l-a izbit pe unul intre picioare cu sfesnicul, trantindu-l la pamant, dar in secunda urmatoare un picior tras in piept l-a lipit de perete. N-a stiut niciodata cat timp a stat acolo lesinat, caci versiunile ulterioare asupra atacului s-au dovedit contradictorii; unii spuneau ca durase ore, altii sustineau ca in doar cateva minute piratii ranisera si omorasera ce putusera, distrusesera ce nu putusera fura si, inainte de a porni mai departe spre Los Angeles, dadusera foc mobilierului.

Diego s-a trezit cand raufacatorii inca nu parasisera casa si fumul incendiului se strecura pretutindeni. S-a ridicat cu o durere groaznica in piept, care-l silea sa respire cu grija si a facut cativa pasi impiedicati, tusind si strigandu-si mama.

A gasit-o sub masa mare din salon, cu camasa din batist imbibata de sange, dar lucida si cu ochii deschisi. "Ascunde-te, fiule", i-a spus inainte de a lesina. Diego a luat-o in brate si, cu un efort titanic, caci avea coastele rupte, a tras-o cu greu spre camin. A reusit sa deschida usita secreta, de care aveau cunostinta doar el si Bernardo si a tarat-o in tunel. A inchis usa si a ramas in intuneric, cu capul mamei pe genunchi, strigand-o si rugandu-se lui Dumnezeu si spiritelor tribului sa n-o lase sa moara.

Bernardo era si el in pat cand a inceput atacul. Dormea cu maica-sa intr-o camera de servitori din extremitatea opusa a conacului. Camera lor era mai mare decat camarutele lipsite de ferestre ale celorlalti servitori, pentru ca acolo era si calcatoria, ocupatie pe care Ana n-o lasa altcuiva. Alejandro de la Vega avea pretentia ca plastroanele camasilor sa fie perfecte, iar ea se mandrea sa le calce personal. In afara de patul cu saltea de paie si o lada hartanita in care-si tineau putinele lucruri, in odaie se mai aflau o masa lunga pe care calca, un cazan de fier pentru jar si doua cosuri mari cu rufele curate pe care Ana le avea de calcat a doua zi. Dusumeaua era de pamant batut, un poncho de lana atarnat de buiandrug tinea loc de usa, aerul si lumina intrau prin doua ferestruici.

Bernardo n-a fost trezit de urletele piratilor, nici de focurile trase in partea cealalta a casei, ci de Ana, care-l scutura. Si-a zis ca o fi cutremur, mai avusesera parte de asa ceva, dar n-a avut timp sa cugete; Ana l-a ridicat pe sus si dintr-un pas l-a dus in partea opusa a odaii, unde l-a varat cu forta intr-unul din cosurile mari. "Orice s-ar intampla, de aici sa nu te misti, ai inteles?" Tonul era categoric, i s-a parut ca aude a ura necunoscuta pana atunci. N-o vazuse niciodata asa pe maica-sa; Ana era de o blandete legendara, tot timpul ascultatoare si multumita, cu toate ca n-avea prea multe motive de fericire. Nu facea decat sa-si adore fiul si sa-si slujeasca stapanii, cu existenta ei umila si impacata, fara nelinisti; totusi, in aceasta clipa, ultima pe care avea s-o petreaca cu Bernardo, era tare ca o bucata de gheata. L-a acoperit cu un teanc de rufe, impingandu-l in fundul cosului. De acolo, invaluit intr-o ceata alba, sufocat de amidon si de frica, Bernardo a auzit strigatele, injuraturile si hohotele barbatilor care au intrat in camera in care Ana astepta, cu moartea scrisa pe frunte, hotarata sa faca orice ca ei sa nu-i gaseasca fiul.

Piratii erau grabiti si le-a fost de-ajuns o privire ca sa vada ca acolo nu era nimic de pret. Poate ca ar fi facut cale intoarsa, insa acolo era o indigena tanara, care-i sfida cu mainile in sold si o hotarare sinucigasa, cu chipul ei rotund, cu valul negru al pletelor, cu soldurile ei generoase si sanii tari.

De un an si patru luni bateau oceanul fara pauza si fara sa fi vazut o femeie. Li s-a parut ca e vorba de un miraj, ca acelea care-i chinuiau pe mare, dar atunci le-a ajuns la nari parfumul dulce al Anei si au uitat ca erau grabiti. I-au smuls camasa si s-au repezit la ea. Ana n-a clipit. A indurat intr-o tacere mormantala tot ce i-au facut. Trantita la pamant, cu capul aproape lipit de cosul in care se afla Bernardo, care i-a auzit gemetele slabe acoperite de gafaielile atacatorilor.

Baiatul nu s-a clintit din loc, a trait de acolo tot supliciul maica-sii, paralizat de groaza. Statea ghemuit in cos, cu mintea golita de orice gand, scuturat de greata. Dupa mult timp si-a dat seama ca era liniste si mirosea a fum. A mai stat putin, dar se sufoca. A strigat-o incetisor pe Ana. N-a raspuns nimeni. A mai chemat-o de doua ori, in sfarsit a indraznit sa scoata capul. Pe usa intrau valatuci de fum, dar incendiul nu ajunsese pana aici. Intepenit de incordare si nemiscare, Bernardo a iesit cu greu din cos. Si-a vazut mama acolo unde suportase asaltul barbatilor, goala, cu pletele negre imprastiate in evantai in jurul ei si gatul spintecat dintr-o parte in alta.

S-a ghemuit langa ea si a luat-o de mana, tacut. Multi ani de-acum incolo n-avea sa scoata un cuvant.

Asa a fost gasit, mut si plin de sangele maica-sii, cateva ore mai tarziu, cand piratii erau de mult pe mare. Asezarea Los Angeles isi numara mortii si isi stingea incendiile, nimanui nu i-a venit ideea sa vada ce se petrecuse la conacul De la Vega. Numai parintele Mendoza, fulgerat de o premonitie atat de puternica incat nu o putu ignora, a venit cu vreo sase neofiti sa vada ce era acolo. Flacarile arsesera mobilierul si linsesera niste barne, dar casa era solida si focul se stingea acum singur. Erau cativa raniti si cinci morti, inclusiv Ana, pe care au gasit-o asa cum o lasasera asasinii.

- Dumnezeu sa ne apere, a grait parintele Mendoza in fata acelei tragedii.

A acoperit-o pe Ana cu o patura si l-a ridicat pe Bernardo in bratele sale puternice. Copilul era ca de piatra, cu privirile fixe si un spasm care-i inclesta maxilarele.

- Unde sunt Regina si Diego? l-a intrebat misionarul, dar baiatul nu parea sa auda.

L-a lasat pe mainile unei indience, care l-a leganat la piept ca pe un prunc, cantand o litanie in limba ei, iar el a strabatut din nou conacul, strigandu-i pe cei care lipseau.

Timpul trecea neschimbat in tunel, caci acolo nu patrundea lumina zilei si nu puteai tine socoteala orelor in bezna.

Diego nu putea ghici ce se petrece in casa, caci acolo nu ajungea nici un zgomot si nici fumul incendiului. A asteptat prin urmare, fara a sti ce anume, in timp ce Regina, extenuata, lesina si se trezea. Nemiscat, ca sa n-o deranjeze, cu dureri la fiecare respiratie si picioarele amortite chinuitor, baiatul astepta. In rastimpuri, era doborat de oboseala, dar se trezea imediat, in tenebre, ametit de durere. Simtea ca ingheata, a incercat de cateva ori sa-si intinda picioarele, insa moleseala il cuprindea repede si recadea intr-o ceata ca de vata. A petrecut in letargie o buna parte din zi, pana cand Regina a scos un geamat si s-a miscat, facandu-l sa tresara speriat. Vazand ca maica-sa traia, un val de fericire l-a cuprins pe data si a inceput s-o sarute cu toata speranta renascuta. I-a luat cu infinita grija capul inghetat si a intins-o pe jos. I-a luat cateva minute bune sa scape de amorteala picioarelor, dupa care a cautat pe pipaite lumanarile pe care le ascunsese acolo cu Bernardo, menite invocatiilor pentru a ajunge la Okahué. Glasul bunica-sii l-a intrebat atunci in limba indienilor care erau cele cinci virtuti esentiale, iar el nu si-a amintit decat curajul.

La lumina lumanarii, Regina a deschis ochii si a vazut ca se gasea ingropata intr-o pestera impreuna cu fiul ei. N-a avut putere sa intrebe ce se petrecuse, nici sa-l consoleze cu vorbe mincinoase, i-a aratat doar prin gesturi sa rupa o fasie din camasa si sa-i bandajeze rana de la piept. Diego s-a executat cu degete tremuratoare, constatand abia atunci ca era vorba de o lovitura adanca de cutit care pornea de sub umar.

Dupa care a asteptat.

- Mi se scurge viata, Diego, trebuie sa pleci dupa ajutor, a soptit intr-un tarziu Regina.

Copilul a socotit ca ar fi putut ajunge la plaja strabatand pesterile, dar i-ar fi luat prea mult timp. A hotarat intr-o clipita ca merita sa riste intoarcerea prin semineu si sa vada ce era acasa. Usita era bine ascunsa in spatele trunchiurilor din camin, asa ca putea sa arunce o privire, chiar daca era lume in salon.

Deschizand-o, a fost izbit de un miros acru de parlit si de un val de fum, care l-a facut sa dea indarat, dar apoi si-a zis ca fumul l-ar fi facut nevazut. Tacut ca o pisica, a iesit prin usita secreta si s-a ascuns printre lemne. Jilturile si covoarele erau scrum, pictura in ulei a Sfantului Anton arsese toata, peretii si tavanul de barne fumegau, dar focul se stinsese. In casa domnea o liniste anormala; a crezut ca nu mai ramasese nimeni acolo si a indraznit sa iasa. S-a strecurat precaut de-a lungul zidurilor, lacrimand si tusind, a strabatut pe rand toate odaile. Nu stia ce se intamplase, daca murisera toti sau reusisera sa scape. In vestibul a vazut un fel de haos patat cu sange, dar nici un cadavru al celor pe care-i zarise cazand de dimineata. Zapacit si-a zis ca era in mijlocul unui cosmar, din care avea sa-l trezeasca glasul mangaios al Anei, chemandu-l la masa. A continuat sa exploreze mergand spre aripa servitorilor, sufocat de fumul cenusiu care navalea peste el cand deschidea usile sau cotea pe coridoare. I-a venit in minte imaginea mamei, murind lipsita de ajutor si-atunci si-a zis ca nu mai avea ce pierde si a luat-o la fuga pe culoarele lungi ale conacului, aproape orbeste, pana s-a izbit de un trup solid si a fost oprit de doua brate puternice. A urlat de frica si de durerea coastelor rupte, i s-a facut rau, a fost pe punctul de a lesina. "Diego! Laudat fie Domnul!", l-a auzit el pe parintele Mendoza, a simtit mirosul sutanei vechi si obrazul neras care i se lipea de frunte, s-a abandonat ca un copil ce era si a inceput sa planga si sa vomite.

Parintele Mendoza trimisese supravietuitorii la misiunea San Gabriel. Absenta Reginei si a fiului ei a pus-o pe seama piratilor: probabil ca fusesera rapiti, desi era ceva nemaiauzit pe aceste meleaguri. Stia ca pe alte mari era obiceiul de a lua ostatici pentru a obtine rascumpararea sau pentru a-i vinde ca sclavi, dar nimic din toate astea nu se facea pe acest tarm izolat al Americii. Se intreba cum avea sa-i dea teribila veste lui Alejandro de la Vega. Ajutat de cei doi franciscani de la misiune, facuse tot posibilul sa-i ajute pe raniti si sa-i consoleze pe ceilalti. A doua zi trebuia sa se duca la Los Angeles, unde il astepta sarcina dificila de a inmormanta mortii si a inventaria pagubele. Era extenuat, dar nelinistea il facuse sa nu plece inca la misiune, ci sa ramana sa verifice inca o data tot conacul. Asta era situatia cand se pomenise cu Diego in brate.

Regina a supravietuit pentru ca parintele Mendoza a invelit-o in paturi si a adus-o la misiune in caruta sa hodorogita. N-a fost timp sa fie adusa Bufnita Alba, din taietura adanca sangele continua sa se reverse in clabuci si Regina pierea vazand cu ochii. La lumina lumanarilor, misionarii au imbatat-o mai intai cu rom, apoi i-au spalat rana si au extras, cu foarfeca de taiat sarma, varful pumnalului pirateresc infipt in osul claviculei. Dupa care au cauterizat rana cu un fier incins la rosu, in timp ce Regina musca o bucata de lemn, asa cum facuse si la nastere. Diego isi astupa urechile ca sa nu-i auda gemetele infundate, chinuit de vina si rusinea de a fi irosit intr-o isprava de pusti cretin potiunea adormitoare, care ar fi scapat-o pe Regina de cazne. Durerea mamei a fost pedeapsa lui pentru furtul leacului magic.

Cand i-au scos camasa, au constatat ca lovitura cu piciorul ii invinetise lui Diego carnea de la gat pana la vintre. Parintele Mendoza a ajuns la concluzia ca avea mai multe coaste rupte; i-a confectionat singur un corset din piele de vaca intarit cu liane, pentru a-l imobiliza. Copilul nu putea sa se aplece si nici sa-si ridice bratele, dar multumita corsetului a putut respira normal dupa cateva saptamani. In schimb, Bernardo nu s-a vindecat, loviturile lui erau mult mai serioase decat cele ale lui Diego. A ramas zile intregi in aceeasi stare de incremenire in care-l gasise parintele Mendoza, cu privirea fixa si falcile atat de inclestate, incat a fost nevoie sa se recurga la celebrul furtun pentru a-l hrani cu terci de porumb. A asistat la funeraliile colective ale victimelor piratilor si a privit fara sa verse o lacrima cum maica-sa era coborata in groapa intr-o lada de lemn. In clipa in care ceilalti si-au dat seama ca Bernardo nu rostise nici un cuvant de saptamani intregi, Diego, care statea cu el zi si noapte si nu-l lasa singur nici un moment, era deja sigur ca n-avea sa mai vorbeasca niciodata. Indienii ziceau ca-si inghitise limba. Parintele Mendoza l-a obligat sa faca gargara cu vin de impartasanie si miere de albine; apoi i-a uns gatul cu borax, i-a pus prisnite calde pe gat si i-a dat sa inghita carabusi pisati. Nimic n-a dat rezultate, asa ca a decis solutia extrema: exorcizarea. Inca n-avusese ocazia sa scoata diavolii din om si, cu toate ca stia metoda, nu se simtea in stare de o astfel de sarcina istovitoare, dar era singurul care stia s-o faca in regiunea asta. Ca sa gasesti un exorcist autorizat de Inchizitie, trebuia sa mergi pana in Mexic, iar misionarul nostru a considerat sincer ca nu merita osteneala. A studiat temeinic textele potrivite, a tinut post doua zile ca sa se pregateasca, apoi s-a inchis cu Bernardo in biserica sa se lupte cu Satana.

N-a folosit la nimic. Invins, parintele Mendoza a conchis ca trauma prin care trecuse il tampise definitiv pe bietul copil si a renuntat. A insarcinat o neofita sa-l hraneasca cu furtunul si s-a intors la ale lui. Era ocupat cu treburile misiunii, avea misiunea spirituala de a ajuta oamenii din Los Angeles sa-si revina dupa nenorocire, era prins in treburile birocratice pe care i le cereau superiorii sai din Mexic - partea cea mai rea dintre toate. Lumea il considera de-acum pe Bernardo idiotizat fara leac, cand Bufnita Alba a aparut la misiune ca sa-l ia in satul ei. Misionarul i l-a incredintat cu draga inima, caci nu mai stia ce sa-i faca, desi nu credea ca indianca avea sa vindece ceea ce nu reusisera exorcismele. Diego tare ar fi vrut sa-si insoteasca fratele de lapte, dar nu putea s-o paraseasca pe mama lui, care era inca la pat; in plus, parintele Mendoza i-a interzis sa se urce pe cal cu corsetul. Pentru prima data de cand se nascusera, baietii s-au despartit.

Bufnita Alba a constatat ca Bernardo nu-si inghitise limba - o avea intacta in gura - si a diagnosticat ca mutenia lui era o forma de doliu: nu vorbea pentru ca nu voia. A constatat si ca sub furia surda a copilului se ascundea un ocean de tristete. N-a incercat sa-l consoleze sau sa-l vindece, caci era de parere ca Bernardo avea tot dreptul sa ramana mut, insa l-a invatat sa comunice cu spiritul maica-sii privind stelele, iar cu oamenii prin limbajul semnelor, asa cum faceau indienii din triburi diferite pentru a face comert. L-a mai invatat si sa cante la un fluier subtire de trestie. Cu timpul, avea sa ajunga sa scoata din instrumentul simplu aproape la fel de multe sunete ca si cele produse de glasul omenesc. De cum a fost lasat in pace, Bernardo s-a desteptat. Primul semn a fost o foame de capcaun, acum nu mai era nevoie de furtun, cel de-al doilea a fost prietenia timida cu Fulgerul Noptii. Fetita era cu doi ani mai mare decat el si purta acest nume pentru ca se nascuse intr-o noapte vijelioasa. Era micuta pentru varsta ei si avea o expresie placuta de veverita. L-a primit pe Bernardo firesc, fara sa fie deranjata de faptul ca nu vorbea si a devenit prietena lui permanenta, inlocuindu-l fara sa stie pe Diego. Se desparteau numai cand se duceau la culcare, el in coliba Bufnitei Albe, ea in cea a familiei sale. Fulgerul Noptii il ducea la rau, unde se despuia complet si sarea in apa cu capul inainte, in timp ce el incerca sa n-o priveasca direct, caci, la cei zece ani ai lui, invataturile parintelui Mendoza despre ispitele carnii il impresionasera. Astfel ca Bernardo o urma fara sa-si lepede nadragii, uimit de rezistenta ei de a inota ca un peste in apa inghetata.

Fulgerul Noptii stia pe dinafara istoria mitica a neamului ei si nu ostenea s-o tot povesteasca, asa cum el nu se plictisea s-o asculte. Glasul copilei era un adevarat balsam pentru Bernardo, asculta vrajit, nestiind ca, pe nesimtite, dragostea pentru ea incepea sa-i topeasca gheata din inima. A reinceput sa se poarte ca orice baiat de varsta lui, desi nu vorbea si nici nu plangea. O insoteau amandoi pe Bufnita Alba, o ajutau la treburile ei de vindecatoare si saman, la adunatul plantelor de leac si pregatirea licorilor. Iar cand Bernardo a zambit in sfarsit, bunica a socotit ca nu mai avea ce face pentru el si era cazul sa-l trimita acasa. Mai ales ca venise timpul sa se ocupe de riturile si ceremoniile care aveau sa marcheze prima menstruatie a Fulgerului Noptii, care intrase in adolescenta. Schimbarea brusca nu a indepartat-o pe fata de Bernardo, dimpotriva, parca a apropiat-o si mai mult. In chip de despartire, l-a mai luat o data la rau si, cu sangele menstrual, a desenat pe o stanca doua pasari in zbor. "Suntem noi doi, vom zbura mereu impreuna", i-a explicat apoi. Dintr-o pornire, Bernardo a sarutat-o pe obraz si a luat-o la goana, arzand tot.

Diego, care-l asteptase trist ca un copil orfan, l-a vazut de departe si a fugit tipand de fericire sa-i ureze bun venit, dar ajuns in fata lui si-a dat seama ca fratele lui de lapte era alt om. Venea calare pe un cal de imprumut, era mai inalt si mai calit, avea par lung, aspect de indian adult si o lumina inconfundabila in ochi, semn al unei iubiri secrete. S-a oprit intimidat, dar Bernardo a descalecat si l-a imbratisat, ridicandu-l in aer si-au fost din nou gemenii nedespartiti dintotdeauna.

Diego a stiut ca-si redobandise jumatatea cealalta de suflet.

Nu-i pasa defel ca Bernardo nu vorbea; ei n-avusesera nicicand nevoie de cuvinte pentru a sti ce gandeste celalalt.

Bernardo a fost uimit sa constate ca in aceste luni casa arsa de incendiu fusese reconstruita complet. Alejandro de la Vega voise sa stearga orice urma a trecerii piratilor si sa profite de nenorocire pentru a face casa si mai rezistenta. Reintorcandu-se in Alta California dupa sase saptamani de la atac, cu incarcatura de obiecte de lux menite s-o impresioneze pe Regina, se mirase nevazand nici un caine care sa-i iasa in cale; conacul era parasit, continutul scrum, iar familia absenta. Doar parintele Mendoza era acolo, l-a pus la curent cu cele intamplate si l-a dus la misiune, unde Regina facea primii pasi de convalescenta, acoperita inca de bandaje si cu un brat in atele. Faptul ca vazuse moartea cu ochii o facuse sa-si piarda orice urma de prospetime; Alejandro lasase o nevasta tanara, acum vedea o femeie de doar treizeci si cinci de ani, insa maturizata, cu suvite albe in par si careia nu-i pasa nici cat negru sub unghie de covoarele turcesti sau de tacamurile de argint pe care el le cumparase.

Vestile erau rele, dar, dupa spusele parintelui Mendoza, ar fi putut fi cu mult mai rele. Asa ca Alejandro de la Vega a decis ca pagina trebuia intoarsa; n-avea cum ii pedepsi de ticalosii care pesemne se gaseau de-acum in Marea Chinei, mai bine se apuca de treaba si punea conacul pe picioare. Vazuse in Mexic cum traiau cei de teapa lui si s-a hotarat sa-i imite, nu dintr-o infumurare fara rost, ci pentru ca mai tarziu Diego sa mosteneasca aceasta casa si s-o umple cu nepoti, cum spunea, scuzandu-se cumva pentru risipa. A comandat materiale de constructie si a trimis in Mexic dupa meseriasi - fierari, ceramisti, tamplari, zugravi - care, in scurt timp, au adaugat inca un etaj, galerii lungi cu arcade, dusumele de placi de ceramica, un balcon in continuarea sufrageriei si un chiosc in curte pentru muzicanti, mici fantani maure, grilaje de fier forjat, usi din lemn sculptat, ferestre cu geamuri pictate. In gradina principala s-au pus statui, banci de piatra, colivii cu pasari, mari vase cu flori si o fantana de marmura incununata de Neptun si de trei sirene pe care indienii sculptori le-au copiat intocmai dupa o pictura italiana. La sosirea lui Bernardo, conacul era deja acoperit cu olane rosu, se daduse a doua mana de vopsea pe peretii de nuanta piersicii si incepeau sa se deschida lazile aduse din Mexic pentru a o impodobi cum se cuvine. "Cum se face bine Regina, cum inauguram casa cu o petrecere despre care se va vorbi o suta de ani", a declarat Alejandro de la Vega; dar ziua aceea s-a tot amanat, caci femeia a gasit diferite pretexte ca s-o lase pe alta data.

Bernardo l-a invatat pe Diego limbajul indian al semnelor, pe care ei l-au imbogatit cu semnale proprii si-l foloseau atunci cand telepatia sau muzica flautului nu faceau fata.

Uneori, cand era vorba de chestii mai complicate, apela la tablita si creta, insa pe furis, ca sa nu se creada ca-si luase nasul pe sus. Cu ajutorul biciului cu sapte cozi, invatatorul ii alfabetiza pe cativa baieti privilegiati din localitate, dar pana la a citi cursiv era cale lunga si, oricum, nici un indian nu era primit la scoala. Impotriva vointei sale, Diego a sfarsit prin a deveni un elev de frunte, intelegand in fine mania pentru educatie a tatalui sau. A inceput sa citeasca tot ce-i pica in mana. Tratatul de scrima si indreptarul pentru dueluri al maestrului Manuel Escalante i s-a parut a fi un compendiu de idei teribil de asemanator ceremonialului Okahué al indienilor: si aici era vorba de onoare, dreptate, respect, demnitate si curaj. Pana atunci se multumise sa invete scrima cu tatal sau si sa imite miscarile desenate in manual, dar citind si-a dat seama ca scrima nu inseamna doar sa stii sa manuiesti floreta, spada sau sabia, ci e vorba si de o arta a spiritului. Tocmai atunci capitanul José Diaz i-a facut cadou lui Alejandro de la Vega o lada cu carti uitata de un pasager care coborase de pe vas in Ecuador. Odata descuiata, lada s-a dovedit a fi o comoara de poeme epice si romane, in volume ingalbenite, trecute prin multe maini si mirosind a miere si a ceara. Diego le-a devorat cu sete, cu toate ca taica-sau dispretuia romanele, un gen minor, caracterizat prin lipsa de consistenta, greseli fundamentale si drame personale pentru care n-avea nici un interes. Insa cartile au devenit un adevarat drog pentru Diego si Bernardo, care le-au citit de mai multe ori, sfarsind prin a le sti pe de rost. Lumea in care traiau le devenea prea stramta, incepeau sa viseze la tari si aventuri care le depaseau orizontul imediat.

La treisprezece ani, Diego era inca un copil, in timp ce Bernardo, ca multi copii din rasa lui, crescuse cat adultul ce avea sa fie. Expresia neinfricata a chipului aramiu se indulcea in momentele de complicitate cu Diego, cand mangaia un cal si in multele dati cand fugea s-o viziteze pe Fulgerul Noptii. Fata nu crescuse prea mult in perioada asta, era mica de statura si subtire, dar avea un chip de neuitat. Frumusetea si firea ei vesela o facusera cunoscuta, iar dupa ce-a implinit cincisprezece ani cei mai buni razboinici din mai multe triburi incepusera sa si-o dispute. Bernardo era ingrozit la gandul ca intr-o buna zi n-avea s-o mai gaseasca, ca avea sa plece cu altul. Aspectul lui era inselator, nu era nici prea inalt, nici prea musculos, dar avea o forta neasteptata si o rezistenta de bivol pentru munca fizica. Inselatoare ii era si mutenia; lumea il credea cam tampit si, in orice caz, trist. Nu era asa, dar oamenii care aveau acces la intimitatea lui, care-l cunosteau bine si ii auzisera rasul se numarau pe degetele de la o mana. Purta hainele de panza ale neofitilor, isi strangea mijlocul cu un brau, iar pe timp de iarna purta un poncho multicolor. O banda pe frunte ii tinea parul impletit in cozi care-i ajungeau pana la jumatatea spatelui. Era mandru de rasa lui.

In schimb, Diego avea aspectul inselator al unui domnisor, in ciuda miscarilor atletice si a pielii arse de soare. De la maica-sa mostenise culoarea ochilor si firea rebela, iar de la taica-sau, membrele lungi, trasaturile cizelate, eleganta naturala si setea de cunoastere. Iar de la amandoi, o indrazneala impulsiva, vecina cu nebunia; nu se stie insa de unde mostenise gratia jucausa, caci nimeni dintre stramosii sai, oameni mai curand taciturni, nu fusese asa. Spre deosebire de Bernardo, care era de o seninatate uluitoare, Diego nu putea sta locului; ii veneau mai multe idei in acelasi timp, n-ar fi ajuns o viata sa le aplice pe toate. Deja era mai bun decat tatal sau la scrima si era cel mai tare la manuirea harapnicului, pe care i-l facuse Bernardo din piele impletita de taur si pe care-l purta incolacit la brau. Nu pierdea nici o ocazie; cu varful acestui bici putea smulge o floare fara s-o strice sau stinge o lumanare; ar fi putut sa-i ia tigara din gura lui taica-sau fara sa-i atinga fata, numai ca asemenea indrazneala nici nu i-a trecut prin minte. Relatia sa cu Alejandro de la Vega era de respect temator, ii vorbea cu "domnia ta" si nu-l contrazicea in fata, desi facea tot cum voia el, dar pe la spate, nu atat din spirit de contradictie, cat din pura strengarie, pentru ca-si admira orbeste tatal si tinuse minte lectiile lui despre onoare. Se mandrea ca se trage din El Cid Campeador, ca era hidalgo de rasa pura, insa nu-si renega sangele indian, fiind mandru si de trecutul razboinic al mamei. Daca Alejandro de la Vega, constient de clasa sa sociala si de puritatea sangelui, incerca sa ascunda ca fiu-sau era metis, Diego isi afisa metisajul cu fruntea sus. Relatia cu mama lui era calda si dragastoasa, dar pe ea n-o putea pacali ca pe tata; femeia parca avea un al treilea ochi in ceafa si o tarie de stanca pentru a se face ascultata.

Functia de primar il obliga pe Alejandro sa calatoreasca des in capitala, la Monterrey. Regina a profitat de una din aceste absente pentru a-i duce pe baieti in satul Bufnitei Albe, considerand ca venise vremea ca ei sa devina barbati; nu i-a spus sotului, ca sa evite problemele, asa cum facuse si in alte ocazii. Cu anii, deosebirile dintre ei se accentuasera, imbratisarile nocturne nu mai ajungeau sa-i impace. Ramaneau impreuna doar in amintirea vechii lor iubiri, dar traiau in lumi diferite si aveau tot mai putine a-si spune. In primii ani, avantul amoros al lui Alejandro era atat de mare, ca odata s-a intors din drum si a galopat mai multe leghe doar ca sa mai petreaca doua ore cu nevasta-sa. Nu se satura de frumusetea ei regala, care-i inflacara spiritul si-i punea pe jar dorinta, desi conditia ei de metisa il facea sa se rusineze. Orgolios, se prefacea ca nu vede ca societatea coloniala o respingea, dar mai tarziu o invinuia chiar pe ea; de ce nu facea nimic ca sa i se ierte sangele amestecat, de ce era coltoasa si sfidatoare? La inceput, Regina se straduise sa se acomodeze cu obiceiurile sotului, cu limba lui plina de consoane aspre, cu ideile lui fixe, cu religia lui intunecata, cu zidurile groase ale casei, cu hainele stranse pe corp si botinele din piele de caprioara, dar s-a dovedit o munca herculeana si in cele din urma s-a dat batuta. Incercase, din dragoste, sa renunte la originea ei si sa devina spaniola, nu reusise, caci continua sa viseze in limba ei. Nu le-a spus baietilor de ce se duceau in satul indienilor; n-a vrut sa-i sperie prea devreme, dar ei au ghicit ca era vorba de ceva special si secret, ceva ce nu trebuia impartasit nimanui, cu atat mai putin lui Alejandro de la Vega.

Bufnita Alba ii astepta la jumatatea drumului. Tribul fusese nevoit sa plece mai departe, impins spre munti de albii care acaparau in continuare pamanturi. Colonistii erau tot mai multi si mai nesatui. Imensul teritoriu din Alta California incepea sa nu le mai ajunga pentru atatea vite si atata lacomie. Inainte vreme, pamantul era acoperit de pasuni mereu verzi, cu iarba inalta cat un stat de om, peste tot vedeai ape si izvoare, primavara campul era smaltuit de flori, insa vacile batatorisera pamantul si apele secasera. Bufnita Alba citise viitorul in riturile ei samanice, stia ca nu era chip sa-i opresti pe invadatori, ca in curand neamul ei avea sa dispara. I-a sfatuit pe indieni sa caute alte pasuni, departe de omul alb si si-a condus satul cateva leghe mai departe.

Pentru Diego si Bernardo, bunica pregatise un ritual mai complicat decat incercarile de bravura ale razboinicilor. N-a gasit de cuviinta sa-i lege de un copac cu curele petrecute peste piept, caci erau prea tineri pentru asa ceva si nu era vorba sa li se testeze curajul. In loc de asta si-a propus sa-i puna in legatura cu Marele Spirit, ca sa-si afle soarta. Regina si-a luat ramas bun de la baieti cu sobrietatea ei obisnuita, spunandu-le ca avea sa vina sa-i ia peste saisprezece zile, cand vor fi indeplinit cele patru etape ale initierii.

Bufnita Alba si-a pus pe umar desaga meseriei, plina cu instrumente muzicale, pipe, plante medicinale si relicve magice si a pornit cu pas intins de calator spre padurea virgina. Purtand cu ei doar niste paturi de lana, baietii au urmat-o fara a pune intrebari. In prima etapa a calatoriei au mers patru zile prin padurea deasa, tinandu-se doar cu cate o gura de apa, pana cand foamea si oboseala le-au dat o stare anormala de luciditate. Natura li s-a aratat in toata maretia ei misterioasa, pentru prima data au perceput diversitatea uriasa a padurii, freamatul vantului, prezenta apropiata a salbaticiunilor, care uneori ii insoteau o bucata de drum. La inceput au suferit din cauza zgarieturilor lasate de crengi, de osteneala supraomeneasca pe care o simteau in oase, de golul din stomac, insa in a patra zi pluteau ca prin ceata. Atunci bunica a socotit ca erau pregatiti pentru faza a doua a ritului si le-a poruncit sa sape o groapa adanca cat o jumatate de om si cu diametrul cat ei. In timp ce ea aprindea un foc la care sa incalzeasca pietrele, baietii au taiat si curatat niste crengi nu prea groase, pe care le-au asezat in chip de acoperis peste groapa, acoperindu-le cu paturi. In acest adapost rotund, simbol al Pamantului Mama, trebuiau ei sa se purifice si sa mearga in cautarea viziunii, calauziti de spirite. Ea a aprins un Foc Sacru inconjurat de pietre, reprezentare a fortei creatoare a vietii. Toti trei au baut apa, au mancat o mana de nuci si fructe uscate, apoi bunica le-a spus sa se dezbrace si, in sunetul tobei, i-a facut sa danseze frenetic ore in sir, pana au cazut lati. I-a condus la refugiul in care pusese pietrele incinse si le-a dat sa bea o fiertura de toloache. Baietii s-au lasat invaluiti de aburii pietrelor umede, de fumul de pipa, parfumul ierburilor magice si de imaginile produse de drog. In urmatoarele patru zile au iesit doar ca sa ia o gura de aer proaspat, sa mentina Focul Sacru, sa reincalzeasca pietrele si sa inghita cateva boabe. Uneori adormeau, scaldati in sudoare.

Diego visa ca inoata in apele reci alaturi de delfini, Bernardo visa rasul molipsitor al Fulgerului Noptii. Bunica ii ajuta cu rugaciuni si cantari, afara spiritele tuturor timpurilor bantuiau in jurul colibei. Ziua veneau cerbi, iepuri, pume si ursi; noaptea urlau lupii si coiotii. O acvila plana pe cer, veghindu-i neincetat, pana au fost gata pentru a treia parte a ritualului, cand s-a facut nevazuta.

Bunica le-a dat cate un cutit, le-a dat voie sa-si ia paturile si i-a trimis in directii opuse, unul spre rasarit, celalalt spre apus; aveau sa manance tot ce gaseau sau reuseau sa vaneze, in nici un caz ciuperci si trebuiau sa se intoarca dupa patru zile. Daca se invoieste Marele Spirit, le-a spus, va veti afla viziunea acum, daca nu, va fi alta data, dupa alti patru ani. La intoarcere aveau sa foloseasca ultimele patru zile pentru a se odihni si a se intrema pentru o viata normala, apoi se vor intoarce in sat. Primele etape ale ritualului ii topisera in asa hal ca, iesiti la lumina zilei, Diego si Bernardo nu s-au recunoscut. Erau deshidratati, cu ochii infundati in orbite, cu priviri de halucinati, cu pielea cenusie intinsa pe oase si aveau un aer atat de dezolant incat, cu toata tristetea despartirii, au pufnit in ras. S-au imbratisat induiosati si au luat-o care incotro.

Au mers fara tel, fara sa stie ce cauta, flamanzi si speriati, hranindu-se cu radacini fragede si seminte, iar apoi, cand foamea le-a dat ghes si-au confectionat arcuri si sageti si au vanat soareci si pasari. Cand se innopta, aprindeau un foc si adormeau zgribuliti, inconjurati de spirite si de jivine. Se trezeau cu bruma pe ei si intepeniti, dar clarvazatori din cauza epuizarii duse la limita.

Dupa ce a mers pret de cateva ore, Bernardo si-a dat seama ca era urmarit, dar cand se intorcea, nu vedea decat copacii, ca niste uriasi tacuti. Se gasea in inima padurii, incurcat intre ferigi cu frunze stralucitoare, inconjurat de stejari rataciti si brazi inmiresmati, intr-un spatiu verde si tacut, patruns de dare de lumina filtrate prin frunzis. Era un loc sacru.

Avea sa treaca mult pana ca timidul sau insotitor sa se lase vazut. Era un manz fara mama, plapand inca de nu se putea tine bine pe picioare, negru ca noaptea. Desi proaspat fatat si singur ca un orfan, ghiceai deja exemplarul splendid care avea sa fie. Bernardo a inteles ca era vorba de un animal magic. Caii umbla in herghelii si nu parasesc pasunile, ce cauta asta singur in padure? L-a chemat cu cele mai dulci sunete ale flautului, dar manzul statea departe, neincrezator, cu narile frematand si picioarele tremuratoare. Baiatul a cules un pumn de iarba reavana, s-a asezat pe o piatra, a mestecat iarba si i-a oferit-o apoi manzului, intinzand mana.

A trecut un timp inainte ca manzul sa se apropie cu pasi ezitanti. A intins gatul, mirosind pasta verzuie si cercetand baiatul cu ochii lui castanii, gata sa se retraga daca ar fi fost cazul.

I-a placut pesemne ce vedea, pentru ca botul catifelat a atins mana intinsa si a mancat alimentul ciudat. "Nu e ca laptele maica-tii, dar merge", a soptit Bernardo. Erau primele cuvinte pe care le rostea de trei ani incoace. Simtea cum fiecare cuvant i se forma in rarunchi, urca precum un smoc de vata in gat, se invartea putin in gura, apoi iesea printre dinti gata mestecat, exact ca mancarea manzului. Parca i s-a rupt ceva in piept, ca un ulcior greu de gresie, iar toata furia, toata vina si toate juramintele de razbunare s-au revarsat intr-un suvoi de neoprit. A cazut in genunchi, vomitand ceva verde si amar, cutremurat de amintirea vie a acelei dimineti fatidice cand isi pierduse mama si, cu ea si copilaria. A ramas cu stomacul gol si curat. Speriat, manzul s-a dat inapoi, dar n-a plecat, iar cand Bernardo s-a linistit, s-a sculat si s-a dus sa se spele intr-un ochi de apa, l-a urmat indeaproape. De-atunci nu s-au mai despartit in urmatoarele trei zile. Bernardo l-a invatat sa scurme cu copita dupa iarba frageda, l-a ajutat sa se tina bine pe picioare si sa mearga la trap, a dormit cu el in brate ca sa nu-i fie frig si i-a cantat la flaut. "Te va chema Tornado, daca-ti place numele asta, ca sa alergi ca vantul", i-a propus cu sunetul flautului, caci dupa fraza aceea a tacut din nou. Si-a spus ca-l va domestici si i-l va face cadou lui Diego, caci nu vedea alta soarta mai buna pentru nobila faptura, dar in a patra zi, cand s-a trezit, manzul plecase. Ceata se ridicase si soarele mangaia natura cu lumina alba a diminetii. Degeaba l-a cautat, degeaba l-a strigat cu glasul ragusit de nefolosinta; a priceput in sfarsit ca animalul nu venise la el ca sa caute un stapan, ci ca sa-i arate drumul pe care trebuia sa-l urmeze in viata. A ghicit ca spiritul sau insotitor era calul si ca trebuia sa-si dezvolte calitatile acestuia: lealitate, putere si rezistenta. Si-a mai spus ca planeta sa va fi soarele, iar elementul natural vor fi colinele, acolo unde Tornado se intorcea acum in mijlocul hergheliei.

Diego nu avea un simt de orientare atat de bun ca Bernardo (s-a ratacit imediat) si era mai putin priceput la vanatoare (n-a prins decat un soricel minuscul, din care au ramas doar cateva oscioare jalnice dupa ce l-a jupuit de piele). A fost nevoit sa devoreze furnici, gandaci si soparle. Era mort de foame si epuizat de incercarile celor opt zile precedente, n-avea putere sa se apere de pericolele care pandeau la tot pasul, dar era hotarat sa nu dea inapoi. Bufnita Alba ii explicase ca scopul acestei probe grele era sa lase in urma copilaria si sa devina barbat; doar nu era sa-si dezamageasca bunica la jumatatea drumului, desi ii venea sa planga si sa renunte.

Nu stia ce inseamna sa fii singur. Crescuse alaturi de Bernardo, inconjurat de prieteni si de oameni care-i aratau iubire, nu-i lipsise niciodata prezenta mamei. Iar acum era pentru prima oara singur si tocmai in mijlocul salbaticiei. I-a fost teama ca nu va gasi drumul de intoarcere la mica tabara a bunicii, i-a trecut prin minte sa petreaca urmatoarele patru zile asezat la tulpina aceluiasi copac, dar neastamparul lui nativ l-a impins inainte. S-a trezit curand in plin necunoscut. A gasit un izvor, a baut apa si s-a spalat, pe urma a mancat niste fructe necunoscute smulse dintr-un copac. Trei corbi, pasari venerate in tribul maica-sii, au zburat de mai multe ori deasupra capului sau, foarte jos; si-a zis ca era un semn favorabil si a prins curaj sa mearga mai departe. Cand s-a lasat noaptea, a gasit un adapost intre doua stanci, a aprins focul, s-a invelit in patura si a adormit pe data, dupa ce s-a rugat ca steaua lui buna sa nu-l paraseasca - steaua aceea care il lumina mereu, dupa cum spunea Bernardo - caci n-ar fi avut nici un haz sa sfarseasca in ghearele unei pume dupa ce ajunsese atat de departe. S-a trezit in plina noapte, cu arsuri acre de la fructele mancate si in urletele coiotilor din apropiere. Din foc mai ramasese putin jar, peste care a pus imediat niste bete, temandu-se ca focul n-avea sa fie destul de mare ca sa tina fiarele la respect. Si-a amintit ca in zilele din urma vazuse tot felul de animale, care le dadeau tarcoale fara sa-i atace si iar s-a rugat sa n-o faca nici acum, cand era singur. Dar chiar atunci a vazut limpede la lumina flacarilor doi ochi rosii care-l priveau cu o fixitate spectrala.

A pus mana pe cutit, crezand c-o fi vreun lup prea indraznet, dar dupa ce s-a ridicat a vazut ca era un vulpoi[2]. I s-a parut ciudat ca nu se clinteste din loc, parca era un motan incalzindu-se la foc. L-a chemat, animalul n-a venit la el si s-a dat inapoi cand baiatul a vrut sa se apropie, pastrand aceeasi distanta intre ei. Diego a mai pus lemne pe foc, dar i s-a facut somn si a adormit, in ciuda urletelor coiotilor.

S-a trezit de mai multe ori, nestiind unde se afla; ochii ciudatului vulpoi erau mereu acolo, precum cei ai unui spirit veghetor. In sfarsit, noaptea interminabila a lasat locul zorilor, care desenau profilul muntilor. Vulpoiul disparuse.

In zilele care au urmat nu s-a intamplat nimic ce-ar fi putut fi interpretat ca un semn, ca o viziune, cu exceptia vulpoiului, care se infiinta la caderea noptii si ramanea pana-n zori, atent si linistit. In cea de-a treia zi, plictisit si mort de foame, a incercat sa gaseasca drumul de intoarcere, dar i-a fost imposibil sa se orienteze. Si-a zis ca nu va reusi sa ajunga la Bufnita Alba, dar daca va cobori de pe dealuri, mai devreme sau mai tarziu va ajunge la mare, iar acolo va gasi Drumul Regal. A pornit-o la drum, imaginandu-si supararea mamei si a bunicii cand vor afla ca tot efortul peste masura al acestor zile nu-i adusese o viziune revelatoare asupra destinului care-l astepta, ci doar un abandon si s-a intrebat daca Bernardo fusese mai norocos. N-a ajuns departe; trecand peste un trunchi cazut la pamant, a calcat pe un sarpe. A simtit o intepatura in calcai, de-abia dupa doua secunde a auzit sunetul inconfundabil al sarpelui cu clopotei si a priceput ce patise. Nu era loc de indoiala; jivina avea un gat lunguiet, capul triunghiular si pleoapele incruntate. Spaima l-a lovit in stomac la fel de puternic ca piciorul piratului. A facut cativa pasi incercand sa recapituleze tot ce stia (putin) despre sarpele cu clopotei. Stia ca veninul nu e intotdeauna mortal, depinde de cantitatea primita, insa el era slabit si departe de orice posibilitate de ajutor; daca nu murea de venin, precis murea de inanitie. Si-a amintit de un vacar trimis pe lumea cealalta de o asemenea reptila; omul se intinsese sub un sopron sa-si doarma betia si nu se mai trezise. Dupa opinia parintelui Mendoza, Dumnezeu il chemase la dreapta Sa, de unde n-avea sa-si mai bata nevasta, gratie combinatiei perfecte intre venin si alcool. Si-a amintit si de tratamentul extrem in astfel de cazuri; se facea o taietura adanca cu cutitul sau ardeai rana cu un taciune aprins. A observat ca piciorul i se invinetea, a simtit gura umplandu-i-se de saliva, avea mancarimi pe fata si maini si era scuturat ca de friguri. Si-a dat seama ca daca se lasa prada panicii era pierdut, trebuia sa ia o decizie repede, inainte ca mintea sa i se tulbure; daca se misca, veninul viperei i-ar fi circulat mai repede prin corp, daca statea locului, ar fi murit acolo. A preferat s-o ia din loc, cu toate ca i se indoiau genunchii si pleoapele i se umflasera ca aproape nu mai vedea. A luat-o in jos, chemandu-si bunica cu un firicel de voce, pierzandu-si treptat ultimele puteri.

Pana a cazut cu fata in jos. Cu greu, s-a rasucit cu fata spre cer, in soarele stralucitor al diminetii. Gafaia, chinuit de o sete naprasnica, transpira abundent, desi dardaia cuprins parca de frigul mortii. L-a blestemat pe Dumnezeul crestin pentru ca-l parasise, cat si pe Marele Spirit, care in loc sa-l rasplateasca cu o viziune isi batea joc de el in mod nedemn.

A pierdut contactul cu realitatea, dar i-a trecut si frica. A inceput sa pluteasca ca purtat de un vant cald, de parca niste curenti misteriosi l-ar fi ridicat in spirala catre lumina. Brusc, posibilitatea mortii l-a entuziasmat si i s-a abandonat intr-o pace infinita. Vartejul fierbinte care-l ridica n-a ajuns la cer, vantul s-a schimbat, trantindu-l ca pe o piatra in fundul unei prapastii. Inainte de a lesina, a apucat sa zareasca ochii rosu ai vulpoiului care-l privea din pragul mortii.

In orele care au urmat, Diego s-a balacit in apele maloase ale cosmarului, iar cand a iesit la suprafata nu-si amintea decat de setea ingrozitoare si de ochii nemiscati ai vulpoiului. Era acoperit cu o patura, intins langa un foc si langa el se gaseau Bufnita Alba si Bernardo. A mai durat putin pana sa-si gaseasca corpul, sa-si inventarieze durerile si sa ajunga la o concluzie.

- M-a omorat sarpele cu clopotei, a rostit intr-un tarziu.

- Nu, copile, n-ai murit, dar nici n-a lipsit mult, a zambit Bufnita Alba.

- N-am trecut proba, bunico.

- Ba ai trecut-o, Diego, l-a informat femeia.

Fusese gasit de Bernardo, care-l adusese inapoi. Indianul era pe drumul de intoarcere, cand in fata i-a aparut un vulpoi. A fost sigur ca acela era un semn; era ciudat ca un animal nocturn sa i se incurce in picioare in plina zi. In loc sa-si urmeze instinctul de vanator, s-a oprit sa vada ce face. Vulpoiul n-a fugit, a facut cativa pasi si s-a intors spre el, cu urechile ciulite si boticul tremurator. In orice alta imprejurare, Bernardo s-ar fi multumit sa ia nota de purtarea neobisnuita a salbaticiunii, dar acum era intr-o stare vecina cu halucinatia, cu simturile in alerta si inima deschisa prevestirilor. Fara sa stea pe ganduri, a mers dupa vulpoi pana a dat de trupul inert al lui Diego. A vazut piciorul monstruos de umflat si si-a dat imediat seama ce se intamplase. Nu trebuia sa piarda nici o clipa, asa ca l-a luat in spate ca pe un sac si a mers in mars fortat pana la salasul Bufnitei Albe, care i-a infasurat piciorul in niste ierburi si l-a facut sa transpire toata otrava.

- Vulpoiul te-a salvat. Este animalul tau totemic si ghidul tau spiritual. Trebuie sa fii ca el de abil, de istet si de inteligent. Mama ta e luna, casa ta e pestera. Precum vulpoiul, va trebui sa descoperi ce e ascuns in intuneric, sa te ascunzi ziua si sa actionezi noaptea.

- De ce? a intrebat Diego nedumerit.

- Intr-o zi ai sa afli, nu trebuie sa zoresti Marele Spirit. Pana atunci, pregateste-te ca sa fii gata cand va veni ziua aceea, l-a sfatuit indianca.

Din prudenta, baietii au tinut secret ritul prin care ii purtase Bufnita Alba. Colonia spaniola considera traditiile indienilor fapte descreierate de ignoranta, daca nu chiar de salbaticie. Diego n-avea chef sa afle taica-sau. Reginei i-a marturisit experienta ciudata cu vulpoiul, dar fara sa dea mai multe detalii. Pe Bernardo nu l-a intrebat nimeni nimic, caci mutenia il facuse invizibil, imprejurare nebanuit de avantajoasa. Oamenii vorbeau si se comportau de fata cu el de parca n-ar fi existat, dandu-i astfel posibilitatea sa observe si sa traga invataminte asupra conditiei umane. A deprins astfel sa citeasca expresia corporala si a descoperit ca nu intotdeauna cuvintele corespund intentiilor. A priceput ca batausii sunt indeobste usor de invins, ca cei mai vorbareti sunt si cei mai putin sinceri, ca aroganta e tipica ignorantilor, ca lingusitorii sunt niste javre. Prin observatii sistematice si disimulate a ajuns sa descifreze caracterul celorlalti, cunoastere care-i folosea ca sa-l apere pe Diego, care era increzator din fire si-i era greu sa creada ca altii pot avea defecte care lui ii erau straine. Baietii n-au revazut nici manzul cel negru si nici vulpoiul. Uneori, Bernardo avea impresia ca-l zareste pe Tornado in mijlocul unei herghelii de cai salbatici, iar Diego a dat in plimbarile lui de o vizuina in care se gaseau niste pui de vulpe proaspat fatati, dar n-au pus aceste intamplari in legatura cu viziunile atribuite Marelui Spirit.

Oricum, ritul la care-i supusese Bufnita Alba a marcat o etapa. Simteau ca trecusera de un prag si lasasera in urma copilaria. Inca nu se simteau barbati adevarati, stiau insa ca faceau primii pasi pe drumul greu al virilitatii. Dorinta carnala i-a impuns in acelasi timp; era ceva mult mai urgent si mai greu de suportat decat dulcea si vaga atractie pe care Bernardo o simtea de la zece am pentru Fulgerul Noptii. Dar nu le-a dat prin gand sa-si potoleasca dorinta cu ajutorul docilelor indience din tribul Bufnitei Albe, unde nu domneau restrictiile pe care misionarii le impuneau neofitilor, pentru ca Diego ii purta bunicii un respect absolut, iar Bernardo suspina dupa Fulgerul Noptii. Nu spera ca ea sa-l iubeasca la randul ei, era totusi o femeie in toata regula, curtata de vreo sase barbati care veneau de departe si-i aduceau daruri, pe cand el era un adolescent impiedicat, n-avea ce sa-i ofere si-n plus era mut ca un iepure. Baietii n-au apelat nici la metisele sau la mulatra cea frumoasa de la tractirul din Los Angeles, caci se temeau de ele mai ceva ca de un taur lasat liber; erau fapturi dintr-o alta rasa, cu buzele lor vopsite in rosu si raspandind un parfum patrunzator de iasomie moarta. La fel ca toti ceilalti baieti de varsta lor - mai putin Carlos Alcazar, care se lauda ca trecuse proba - se uitau la femeile astea de departe, cu veneratie si spaima. Impreuna cu alti baieti de familie buna, Diego iesea la plimbare in Piata Armelor. La fiecare intoarcere in punctul de pornire se incrucisau cu fetele de varsta lor si din clasa lor sociala; se uitau cu coada ochiului, abia de zambeau, pe jumatate ascunse de evantai sau de mantila, in timp ce ei asudau in hainele de duminica si visau amoruri imposibile. Nu-si vorbeau, dar unii mai indrazneti ii cereau voie primarului sa cante serenade sub balcoanele fetelor, idee care pe Diego il paraliza de rusine, mai ales ca primarul era chiar taica-sau. Totusi, nu excludea ipoteza de a apela vreodata la aceasta metoda, drept care exersa zilnic melodii romantice la mandolina.

Alejandro de la Vega constata cu enorma satisfactie ca fiul sau, pe care-l credea un zabauc incorigibil, se transforma finalmente in urmasul la care visa de cand se nascuse. A reluat deci proiectele menite a-l educa precum un cavaler, care insa au fost amanate din cauza lucrarilor de renovare.

S-a gandit sa-l trimita la un colegiu religios din Mexic, dat fiind ca situatia din Europa era tot instabila, de data asta din vina lui Napoleon Bonaparte, dar Regina n-a admis sa se desparta de Diego si nu s-a mai vorbit de asta timp de doi ani, timp in care Alejandro si-a instruit fiul in administrarea domeniului, constatand ca era mult mai bun decat ai fi zis dupa notele obtinute la scoala. Nu numai ca descifra de la prima privire incurcatura de insemnari si cifre din registrele de contabilitate, dar a ajuns chiar sa sporeasca veniturile familiei perfectionand formula sapunului si reteta afumarii carnii, la care tatal sau ajunsese dupa nenumarate incercari.

Diego a eliminat soda caustica din fabricarea sapunului, a adaugat in schimb frisca si a sugerat sa fie dat spre incercare doamnelor din colonie, care cumparau acest articol de la marinarii americani, incalcand restrictiile impuse de Spania comertului din colonii. Ca era vorba de contrabanda, n-avea importanta, toti inchideau ochii, inconvenientul consta in faptul ca vapoarele se lasau asteptate prea mult. Sapunul cu lapte s-a dovedit un succes, tot asa si carnea afumata, dupa ce Diego a reusit sa-i elimine duhoarea de catar. Alejandro de la Vega incepea sa-l priveasca plin de respect pe fiu-sau si sa-i ceara sfatul in diverse privinte.

Intr-o zi Bernardo i-a povestit lui Diego, in limbajul lor secret de semne si insemnari pe tablita, ca unul dintre latifundiari, Juan Alcazar, tatal lui Carlos, isi extinsese pamanturile dincolo de granita inscrisa in acte. Spaniolul invadase cu turmele lui muntii unde se refugiase unul din triburile impinse acolo de colonisti. S-au dus acolo impreuna si au ajuns tocmai cand vatafii, secondati de un detasament de soldati, dadeau foc colibelor. Din sat nu ramasese decat scrumul. Fara se vorbeasca, Diego si Bernardo s-au repezit ca un singur om si s-au interpus intre caii agresorilor si victime. Ar fi fost zdrobiti de copitele cailor daca cineva nu l-ar fi recunoscut pe fiul lui Alejandro de la Vega. Dar tot i-au gonit cu bicele. De la distanta, baietii au vazut ingroziti cum putinii indieni recalcitranti erau potoliti cu lovituri de bici, iar capetenia lor, un batran, era spanzurat de un copac, ca sa le fie invatatura celorlalti. Barbatii buni de munca la camp sau pentru armata au fost dusi legati precum vitele. Batranii, femeile si copiii au fost lasati sa rataceasca prin paduri, flamanzi si deznadajduiti. Nu era ceva nou, lucrurile astea se petreceau tot mai des si nimeni n-avea curaj sa intervina, in afara de parintele Mendoza, dar protestele sale se loveau de surzenia greoaiei si indepartatei birocratii din Spania. Documentele ajungeau dupa ani de navigatie pe mare, se rataceau in sertarele prafuite ale unor judecatori care nu pusesera niciodata piciorul in America, se incurcau in chichite judecatoresti si, in cele din urma, chiar daca magistratii le dadeau dreptate indigenilor, n-avea cine sa aplice justitia de partea asta a oceanului. La Monterrey, guvernatorul ignora orice reclamatie pentru ca indienii nu erau prioritatea lui. Gaz peste foc turnau si ofiterii care conduceau inchisorile, caci isi puneau soldatii la dispozitia colonistilor albi; nu puneau la indoiala superioritatea morala a spaniolilor, care, ca si ei, venisera de foarte departe cu scopul de a civiliza si a crestina acest taram salbatic. Diego s-a dus sa stea de vorba cu taica-sau. L-a gasit, ca de obicei seara, studiind in hartoage vechi batalii, singurul lucru care mai amintea de ambitiile militare ale tineretii sale. Pe o masa lunga isi desfasura armatele de soldatei de plumb, conform descrierii din text, pasiune pe care n-a reusit in nici un chip sa i-o inculce si lui Diego. Pe nerasuflate, baiatul i-a relatat scena la care asistase impreuna cu Bernardo, dar toata indignarea lui s-a facut tandari in fata indiferentei lui Alejandro de la Vega.

- Si ce vrei sa fac, fiule?

- Domnia ta esti primarul

- Impartirea pamanturilor nu tine de jurisdictia mea, Diego, in plus, n-am nici o autoritate in fata soldatilor.

- Dar domnul Alcazar a omorat si a sechestrat indieni! Iarta-mi insistenta, dar cum poate domnia ta sa permita asemenea abuzuri? a baiguit Diego sufocat.

- Am sa vorbesc cu don Juan Alcazar, dar ma indoiesc ca o sa ma asculte, i-a raspuns Alejandro, deplasand o linie de soldatei pe masa.

Intr-adevar, s-a tinut de cuvant. Mai mult decat sa stea de vorba cu latifundiarul, s-a plans la garnizoana, a scris un raport catre guvernator si a trimis un denunt in Spania. Si-a tinut fiul la curent cu fiecare demers, caci o facea doar pentru el. Cunostea prea bine sistemul de clase pentru a spera cumva indreptarea relelor. Presat de Diego, a incercat sa ajute victimele, ajunse pe drumuri, oferindu-le protectie pe domeniul sau. Asa cum banuia, demersurile catre autoritati n-au avut nici un rezultat. Juan Alcazar si-a anexat teritoriul indienilor, tribul a disparut fara urma si nu s-a mai vorbit de treaba asta.

Diego de la Vega insa n-a uitat lectia; gustul rau al nedreptatii i-a ramas mereu ascuns in memorie, de unde avea sa tot izbucneasca, determinandu-i mai tarziu cursul vietii.

Prima mare petrecere la conac a avut loc cand Diego a implinit cincisprezece ani. Regina, care refuzase tot timpul sa primeasca, a hotarat ca asta era ocazia perfecta pentru a le inchide gura toapelor care o dispretuisera in toti acesti ani.

Nu numai ca a fost de acord ca sotul ei sa invite pe cine voia, dar s-a ocupat ea insasi de organizarea serbarii. A vizitat pentru prima data in viata vapoarele care faceau contrabanda si a targuit cele necesare, a pus sase femei la cusut si brodat.

Diego a remarcat ca era si ziua lui Bernardo, dar Alejandro i-a explicat ca, desi baiatul era ca un membru al familiei, nu-i putea jigni pe invitati asezandu-l la masa alaturi de ei; de data asta, Bernardo trebuia sa stea cu indienii. Subiectul n-a dat nastere la alte discutii in contradictoriu pentru ca Bernardo a scris pe tablita ca avea de gand s-o viziteze pe Bufnita Alba in sat la ea. Diego n-a incercat sa-l faca sa se razgandeasca: stia ca fratele lui de lapte voia s-o vada pe Fulgerul Noptii. Oricum, nu trebuia sa intinda prea tare coarda, mai ales ca taica-sau fusese de acord ca Bernardo sa-l insoteasca in Spania.

Planul de a-l trimite la un colegiu in Mexic cazuse odata cu scrisoarea venita de la Tomás de Romeu, cel mai vechi prieten al lui Alejandro. In tineretea lor facusera impreuna razboiul din Italia si de douazeci de ani incoace isi scriau sporadic. Daca Alejandro isi implinise destinul in America, Tomás se casatorise cu o bogata mostenitoare catalana si se pusese pe trai bun, pana cand femeia a murit la nastere; atunci n-a avut incotro si s-a ocupat de cele doua fiice si de ce mai ramasese din zestrea nevesti-sii. In scrisoare, Tomás de Romeu ii spunea ca Barcelona continua sa fie orasul cel mai interesant din Spania si ca tara asta oferea unui tanar cea mai buna educatie posibila. Erau vremuri fascinante. In 1808 Napoleon invadase Spania cu cinci sute cincizeci de mii de oameni, il rapise pe regele legitim si-l silise sa abdice in favoarea propriului sau frate, Joseph Bonaparte; era vorba de niste evenimente care lui Alejandro i se pareau extrem de jignitoare, dar asta pana a citit scrisoarea. Prietenul Tomás ii spunea ca doar patriotismul unei gloate ignorante, atatata de cler si de o mana de fanatici, se opunea ideilor liberale ale francezilor, care isi propuneau sa puna capat feudalismului si oprimarii religioase. Influenta franceza, mai zicea, era precum o boare racoroasa si innoitoare, care matura institutiile medievale, precum Inchizitia si privilegiile nobilimii si ale militarilor. In scrisoarea sa, Tomás de Romeu se oferea sa-l gazduiasca pe Diego in casa lui, unde ar fi fost ingrijit si iubit ca un fiu, pentru a-si completa educatia la Colegiul de Umamoare, care desi religios - iar el nu era defel prietenul sutanelor - avea o reputatie excelenta. Adauga - si asta era cireasa de pe tort - ca baiatul ar avea si ocazia sa studieze cu celebrul maestru de scrima Manuel Escalante, stabilit la Barcelona dupa ce strabatuse Europa toata predandu-si arta.

Asta i-a fost de ajuns lui Diego pentru a-si implora tatal cu asemenea tenacitate, incat Alejandro a cedat mai mult obosit decat convins; nici un argument adus de prietenul Tomás nu era in stare sa-i stearga supararea de a-si sti patria invadata de straini. Atat tatal, cat si fiul au avut insa mare grija sa nu-i sufle o vorba Reginei ca, in plus, Spania era bantuita de gherile, o formula cruda de lupta dusa de popor impotriva trupelor napoleoniene, care, chiar daca nu folosea la redobandirea teritoriului, il intepa precum viespile pe inamic, topindu-i fortele si rabdarea.

Petrecerea aniversara a inceput cu o slujba tinuta de parintele Mendoza, cu alergari de cai si o corida (in care Diego a facut si el cateva figuri cu capa, inainte de intrarea matadorului profesionist), a continuat cu un spectacol acrobatic dat de o trupa ambulanta si a culminat cu focuri de artificii si bal. A fost mancare pentru trei zile si cinci sute de persoane, despartiti dupa clasa sociala: spaniolii puri la mesele principale asternute cu fete de masa brodate in Tenerife si asezate la umbra boltilor incarcate de struguri, cei de nivel mai jos, gatiti in ce-aveau mai bun, la mesele de pe laturi si tot la umbra, indienii in curti si in plin soare, acolo unde se frigea carnea, se coceau tortillas si fierbeau oalele cu chili si mole. Musafirii au venit din cele patru vanturi si pentru prima data in istoria provinciei a avut loc un ambuteiaj de trasuri pe Drumul Regal. N-a lipsit nici macar una din fetele de familie buna, caci mamele toate pusesera ochii pe unicul mostenitor al lui Alejandro de la Vega, in ciuda faptului ca avea un sfert de sange indian. Printre acestea era si Lolita Pulido, nepoata lui Juan Alcazar, o codana de paisprezece ani, dulce si cocheta, total diferita de varu-sau Carlos, care o iubea inca din copilarie. Cu toate ca Alejandro nu putea sa-l sufere pe Juan Alcazar de cand cu povestea cu indienii, a trebuit sa-l invite cu toata familia pentru ca facea parte din notabilitatile asezarii. Diego nu l-a salutat nici pe el si nici pe fiu-sau Carlos, dar cu Lolita a fost atent, considerand ca fata n-avea nici o vina pentru pacatele unchiului.

In plus, ea ii trimitea de un an de zile bilete de amor prin guvernanta ei, ravase carora el nu le raspunsese atat din timiditate, cat si pentru ca prefera sa stea cat mai departe de oricine din familia Alcazar, chiar daca era vorba de o nepoata.

Foarte dezamagite au fost mamele fetelor de maritat constatand ca Diego nu se gandea nici pe departe la o logodnica si ca era mult mai copil decat cei cincisprezece am ai lui. La o varsta la care alti fii de seniori isi aranjau mustata si cantau serenade, Diego nici macar nu se barbierea, iar in fata unei fete ii pierea graiul.

Venise de la Monterrey si guvernatorul, aducandu-l cu sine pe contele Orlov, inrudit cu tarina si insarcinat cu teritoriul Alaska. Masura sase picioare inaltime, avea ochii de un albastru imposibil si era gatit cu uniforma husarilor, stacojie, cu tunica tivita cu blana alba, ceaprazuri aurii peste piept si bicorn impodobit cu pene. Neindoielnic, era barbatul cel mai frumos care se vazuse vreodata pe aceste meleaguri. Auzise la Moscova de doi ursi albi pe care Diego de la Vega ii prinsese vii si-i imbracase in rochii femeiesti pe cand avea doar opt anisori. Diego ar fi preferat sa nu-l dezamageasca, insa Alejandro, cu pasiunea lui absolut inutila pentru exactitate, s-a grabit sa-i explice ca nu fusesera doi, ci doar unul si nu alb, ci brun, ca numai din astia traiau in California, ca Diego nu-l prinsese singur, ci impreuna cu doi prieteni, ca-i lipisera pe cap doar o palarie si ca atunci strengarul avea zece ani, nu opt, cum spunea legenda. Carlos si gasca lui, deveniti de-acum niste batausi in toata regula, au trecut neobservati in puhoiul de invitati, nu insa si García, care bause un pahar in plus si plangea neconsolat pentru plecarea iminenta a lui Diego. Intre timp, fiul carciumarului se ingrasase cat un bivol, dar continua sa fie acelasi copil dintotdeauna si sa-l admire orbeste pe Diego. Prezenta superbului nobil rus si belsugul petrecerii au potolit o vreme gurile rele din colonie. Regina a avut satisfactia sa vada ca mutrele infumurate care o dispretuisera se inclinau acum sa-i sarute mana.

Alejandro de la Vega, strain de asemenea maruntisuri, se plimba printre oaspeti mandru de pozitia sa sociala, de domeniul si de fiul sau, iar de data asta si de nevasta-sa, care era imbracata ca o ducesa, cu o rochie albastra de catifea si o mantila de dantela de Bruxelles.

Bernardo fugise de doua zile spre munti, la salasul tribului, pentru a-si lua ramas-bun de la Fulgerul Noptii. Fata il astepta, caci posta indiana raspandise vestea plecarii baietilor. L-a luat de mana si l-a dus la rau, unde l-a intrebat ce era dincolo de mare si cand avea de gand sa se intoarca. Baiatul i-a facut un fel de desen cu un betisor pe pamant, dar n-a reusit s-o faca sa inteleaga distanta uriasa care despartea asezarea ei de mitica Spanie pentru ca nici el nu intelegea prea bine. Parintele Mendoza ii aratase un glob pamantesc, insa bila pictata nu prea l-a lamurit. Cat despre intoarcere, i-a spus prin semne, nu era sigur, oricum vor trece niste ani.

"In cazul asta, vreau sa ai o amintire de la mine", a spus Fulgerul Noptii. Cu ochii in flacari si o privire de o intelepciune milenara, fata si-a lepadat siragurile din seminte si pene, centura rosie, cizmele din blana de iepure si tunica din piele de caprioara, ramanand goala in lumina aurie care se filtra printre copaci. Bernardo simtea ca sangele i se opreste in vine, ca se sufoca de uimire si fericire, ca incepe sa suspine.

Nici nu stia ce sa faca cu faptura extraordinara, atat de deosebita de el, atat de frumoasa, care i se oferea ca un dar nemaipomenit. Fulgerul Noptii i-a luat o mana si i-a asezat-o pe un san, iar pe cealalta pe talie, apoi a ridicat bratele si si-a despletit parul, care i-a cazut pe umeri precum o cascada de pene de corb. Bernardo a suspinat si i-a rostit numele, primele cuvinte pe care fata le auzea de la el. I le-a cules de pe buze cu un sarut si i-a scaldat chipul cu lacrimi premature, caci nici nu plecase si deja ii era dor de el. Dupa cateva ore, trezit din fericirea absoluta in care-l scufundase dragostea, i-a sugerat fetei un lucru de neconceput: sa ramana impreuna pentru totdeauna. Fata i-a raspuns hohotind vesel si i-a reamintit ca nu era decat un pusti, poate ca voiajul avea sa-l faca barbat.

Bernardo a petrecut cateva saptamani cu tribul, timp in care s-au intamplat evenimente esentiale pentru el, dar n-a vrut sa mi le povesteasca. Putinul pe care-l stiu il stiu de la Fulgerul Noptii. Cu toate ca-mi pot imagina restul povestii, n-am s-o fac, din respect pentru firea rezervata a lui Bernardo; nu vreau sa-l ofensez. S-a intors la conac la timp ca sa-l ajute pe Diego la facutul bagajelor, aceleasi cufere trimise cu multi ani in urma de Eulalia de Callis. De cum l-a vazut, Diego si-a dat seama ca in viata fratelui sau de lapte se schimbase ceva esential, dar intrebarile lui s-au lovit de o privire de gheata. A ghicit singur ca taina avea legatura cu Fulgerul Noptii si n-a mai intrebat nimic. Pentru prima data, exista ceva ce nu putea fi impartasit.

Alejandro de la Vega comandase in Mexic o zestre princiara pentru fiu-sau, la care a adaugat pistoalele de duel cu incrustatii de fildes si mantia neagra captusita cu matase si nasturi de argint lucrat in stil toledan, primite de la Eulalia.

Diego si-a luat si mandolina, un instrument util in cazul ca si-ar fi invins timiditatea fata de femei, floreta care fusese a tatalui sau, harapnicul din piele de taur si cartea maestrului Manuel Escalante. Spre deosebire de el, bagajul lui Bernardo se limita la hainele de pe el, cateva schimburi, o patura neagra de Castilia si o pereche de cizme pe masura picioarelor sale late, cadou de la parintele Mendoza, care era de parere ca in Spania nu era cazul sa mergi descult.

Cu o zi inainte de plecarea lor a venit sa-si ia ramas-bun Bufnita Alba. N-a vrut sa intre in casa; stia ca lui Alejandro de la Vega ii era rusine cu soacra-sa si prefera s-o scuteasca pe Regina de o discutie. A stat cu baietii in curte, departe de urechi indiscrete si le-a dat darurile. Lui Diego, un flacon mare plin cu siropul adormitor, cu observatia ca trebuia sa-l foloseasca numai pentru a salva vieti omenesti. Diego si-a dat seama ca bunica stia ca-i furase potiunea magica in urma cu cinci ani si, rosu pana-n sprancene de rusine, a asigurat-o ca putea fi linistita, invatase lectia, avea sa pazeasca licoarea ca pe o comoara si n-avea sa mai fure. Lui Bernardo, indianca i-a daruit o punguta din piele in care era o suvita neagra.

I-o trimitea Fulgerul Noptii impreuna cu un mesaj: sa se duca in pace si sa nu se grabeasca sa ajunga barbat, caci ea avea sa-l astepte cu dragostea nestirbita, chiar de-ar trece multe luni. Miscat pana-n maduva oaselor, Bernardo si-a intrebat bunica prin semne cum se facea ca fata cea mai frumoasa din univers il voia tocmai pe el, care era un paduche, la care femeia i-a raspuns ca nu stia, femeile sunt ciudate. Dupa care a adaugat, cu o clipire din ochi, ca orice femeie s-ar pierde in fata unui barbat care vorbeste doar pentru ea. Bernardo si-a atarnat punguta de gat, sub camasa, lipita de inima.

Sotii De la Vega impreuna cu servitorii, parintele Mendoza cu neofitii lui au venit sa-i petreaca pe baieti pana la malul marii. Acolo au fost dusi cu o barca la goeleta Santa Lucia, cu trei catarge, condusa de capitanul José Diaz, care promisese sa-i duca nevatamati la Panama, prima etapa a calatoriei lungi spre Europa. Ultima imagine pe care au vazut-o Diego si Bernardo a fost silueta mandra a Bufnitei Albe, cu mantia ei de blana de iepure si pletele fluturand in bataia vantului, spunandu-le adio cu mana ridicata pe un promontoriu stancos de langa pesterile sacre ale indienilor.

PARTEA A DOUA - Barcelona, 1810-1812

Daca ati citit pana aici, ma incumet sa continui cu inima usoara. Ceea ce urmeaza e mai important decat ce-a fost pana acum. Copilaria nu e tocmai usor de relatat, dar trebuia s-o fac ca sa aveti o idee corecta despre Zorro. Copilaria e o perioada nefericita, plina de temeri nejustificate, precum frica de monstri imaginari si de ridicol. Din punct de vedere literar, nu are suspans, caci, cu rarisime exceptii, copiii sunt cam prostuti. In plus, nici n-au putere, adultii decid pentru ei si-o fac aiurea, le baga in cap ideile lor gresite despre existenta, dupa care copiii lupta o viata intreaga pentru a scapa de ele. N-a fost, totusi, cazul lui Diego de la Vega, Zorro al nostru, care de timpuriu a facut cam ce a avut el chef. Noroc ca adultii din preajma sa, ocupati cu treburile si pasiunile lor, l-au lasat mai slobod. Astfel, a ajuns la cincisprezece ani fara a avea mari defecte sau mari calitati, cu exceptia unei dorinte nemasurate de dreptate, care nu stiu daca face parte din prima categorie sau din a doua; sa zicem doar ca face parte inseparabila din caracterul lui. As mai spune ca alta trasatura ar fi vanitatea, dar ar insemna sa anticipez prea mult, caci aceasta i s-a dezvoltat mai tarziu, cand si-a dat seama ca i se inmulteau dusmanii, ceea ce e un semn bun, dar si admiratorii, mai cu seama de genul feminin. Acum e un barbat in putere - cel putin mie asa mi se pare - dar la cincisprezece ani, cand a ajuns la Barcelona, era un pustan cu urechi clapauge, a carui voce era inca in schimbare. Problema urechilor i-a dat ideea sa foloseasca o masca; indeplineste dubla functie de a-i ascunde atat identitatea, cat si urechile de faun. Daca Moncada ar fi vazut urechile lui Zorro si-ar fi dat seama imediat ca detestatul sau rival era Diego de la Vega.

Iar acum, cu permisiunea voastra, sa continui povestea, care din acest moment devine interesanta, cel putin pentru mine, caci cuprinde perioada in care l-am cunoscut eu pe eroul nostru.

Vasul comercial Santa Lucia - pe care marinarii il botezasera Adelita, caci erau satui de ambarcatiuni care purtau nume de sfinti - a facut distanta intre Los Angeles si Panama intr-o saptamana. Capitanul José Diaz batea de opt ani coasta americana a Pacificului, timp in care facuse o mica avere, cu care avea de gand sa-si gaseasca o nevasta cu treizeci de ani mai tanara si sa se retraga in satul lui din Murcia.

Alejandro de la Vega ii incredintase fiul destul de temator, caci il socotea un om cu morala flexibila; se zvonea ca-si facuse averea din contrabanda si trafic de femei vesele. Panameza cea fenomenala, a carei uriasa bucurie de a trai lumina noptile barbatilor din Los Angeles, sosise la bordul vasului Santa Lucia, dar acum nu era cazul sa caute nod in papura si-a zis Alejandro, mai bine sa fie Diego pe mana unei persoane cunoscute, oricat de ticaloase, decat sa strabata lumea singur. Baietii erau unicii pasageri, pesemne ca José Diaz o sa aiba grija de ei ca de ochii din cap. Goeleta era condusa de un echipaj format din doisprezece marinari iscusiti, impartiti in doua ture, numite "babord" si "tribord" pentru a-i deosebi, desi in cazul asta numele nu insemnau nimic.

In timp ce o echipa isi facea tura de patru ore, cealalta se odihnea si juca carti. Dupa ce baietilor le-a trecut raul de mare si s-au obisnuit cu navigatia, au inceput sa participe la viata de pe vas. S-au imprietenit cu marinarii, care-i tratau cu o prietenie protectoare si au facut ce faceau si acestia. Capitanul statea mai mult inchis in cabina sa, unde se zbenguia cu o metisa si habar n-avea ca junii lasati in grija lui se catarau precum maimutele pe catarg, riscand sa-si rupa gatul.

Diego si-a dovedit talentul atat pentru acrobatii, stand atarnat cu o singura mana sau un singur picior de odgoane, cat si pentru jocul de carti. Alegea cartile cele mai mari si avea o dibacie uluitoare la trisat. Cu mutra lui inocenta i-ar fi curatat pe jucatorii cei harsiti, asta daca ar fi jucat pe bani, iar nu pe boabe de mazare sau scoici. Banii erau interzisi la bord, tocmai pentru ca echipajul sa nu se masacreze pentru datoriile la carti. Bernardo a avut astfel revelatia unui aspect necunoscut al fratelui sau de lapte.

- N-o sa facem foamea in Europa, Bernardo, intotdeauna va fi cineva pe care sa-l bat la jocul de carti si-atunci va li pe dubloni de aur, nu pe boabe de mazare, ce zici? Si nu te uita asa la mine, omule, ce Dumnezeu, doar nu sunt un criminal. Vezi tu, esti prea habotnic Nu-ti dai seama ca-n sfarsit suntem liberi? Acum nu mai e parintele Mendoza sa ne trimita in iad, radea Diego, obisnuit sa vorbeasca cu Bernardo si sa-si raspunda singur.

Pe cand au ajuns in dreptul localitatii Acapulco, marinarii au inceput sa-l banuiasca pe Diego ca-si batea joc de ei si l-au amenintat ca-l arunca in apa fara stirea capitanului, dar n-au mai apucat, caci au venit balenele. Erau cu zecile, fapturi uriase care-si cantau dragostea in cor si rascoleau apa cu loviturile din coada. Apareau brusc la suprafata, inconjurau Santa Lucia atat de aproape, ca puteai sa le vezi crustaceele galbui si pietroase prinse de spinare. Pe pielea intunecata si plina de coji puteai citi istoria acestor giganti si a stramosilor lor. Dintr-odata, una se ridica in aer, se rasucea ca un tirbuson si cadea gratios inapoi, stropind vasul cu o ploaie fina si racoroasa. Prinsi cu spectacolul balenelor si al portului Acapulco, marinarii l-au iertat pe Diego, dar l-au avertizat sa aiba grija, caci mai usor se moare ca trisor decat ca luptator in razboi. In plus, Bernardo nu-l slabea cu scrupulele lui telepatice, asa c-a fost silit sa-i promita ca nu se va folosi de acest nou talent pentru a se imbogati pe seama altora, cum planuise.

Aspectul cel mai folositor al calatoriei, in afara de faptul ca-i ducea la destinatie, a fost libertatea lor de a se antrena in ispravi atletice pe care doar marinarii experimentati si acrobatii de circ le pot face. Copii fiind, se atarnau de streasina casei cu capul in jos, tinandu-se cu picioarele, sport de care Regina si Ana incercau sa-i vindece inutil cu lovituri de matura. Pe vapor n-avea cine sa le interzica sa riste, drept care au profitat pentru a-si perfectiona un talent latent si care avea sa le fie tare util pe lumea asta. Faceau sarituri de trapezist, se catarau pe franghii precum paianjenii, se leganau la optzeci de picioare inaltime, coborau din varful catargului tinandu-se de un odgon, alunecau printre vele. Nimeni nu le dadea atentie, nimanui nu-i pasa ca si-ar fi putut zdrobi craniul cazand. Marinarii le dadusera cateva lectii sumare: sa faca diverse tipuri de noduri, sa cante ca sa aiba mai multa forta, sa scoata gargaritele din pesmeti izbindu-i de masa, sa nu fluiere niciodata in larg ca sa nu se schimbe vantul, sa doarma iepureste si in etape scurte, precum nou-nascutii, sa bea rom cu praf de pusca pentru a-si dovedi barbatia. Ultima incercare n-au trecut-o, lui Diego i-a fost rau, iar Bernardo a plans toata noaptea, caci i se aratase maica-sa in vis. Secundul vasului, un scotian pe nume McFerrin, mult mai experimentat in materie de navigatie decat capitanul, le-a dat sfatul cel mai important: "O mana ca sa navighezi, alta pentru viata ta". In permanenta, chiar pe mare linistita, trebuiau sa se tina bine de ceva. Timp de o clipa, in timp ce se apleca la pupa ca sa vada daca ii urmaresc rechinii, Bernardo a uitat de sfat. Nu se vedeau rechini, dar apareau ca din semn atunci cand bucatarul arunca resturile in mare. Se uita astfel la suprafata oceanului, cand o miscare neasteptata a vasului l-a aruncat peste bord. Era un foarte bun inotator si, din fericire, cineva il vazuse cazand si a dat alarma, caci altfel acolo ar fi ramas, pentru ca nici macar atunci n-a reusit sa strige.

S-a iscat un incident neplacut. Capitanul José Diaz a fost de parere ca n-avea sens sa se opreasca, sa trimita o barca dupa el si sa piarda timp. Daca ar fi fost vorba de fiul lui Alejandro de la Vega, n-ar fi stat la indoiala, dar era vorba doar de un indian mut si tont pe deasupra, dupa parerea lui. Ca daca n-ar fi fost, n-ar fi cazut peste bord, a fost argumentul pe care l-a dat. In timp ce capitanul mai ezita, presat de McFerrin si de restul echipajului, pentru care a salva un nenorocit cazut in mare era un principiu inalienabil al navigatiei, Diego a sarit dupa fratele sau. A inchis ochii si a sarit fara sa se gandeasca prea mult, inaltimea parea enorma. Nu uitase nici de rechini; chiar daca acum nu se vedeau, prea departe n-aveau cum fi. Contactul cu apa l-a zapacit cateva clipe, dar in doua miscari Bernardo a ajuns langa el si l-a tinut cu nasul deasupra apei. La gandul ca pasagerul principal risca sa fie mancat daca nu se misca repede, capitanul a autorizat masurile de salvare. Scotianul cu inca trei oameni coborase de-acum barca, cand s-au aratat primii rechini, care au inceput un dans vesel in cerc in jurul naufragiatilor. Diego urla din toate puterile si inghitea apa in timp ce Bernardo, calm, inota cu un singur brat, iar cu celalalt isi tinea prietenul. McFerrin a tras cu pistolul in rechinul cel mai apropiat, imediat apa s-a inrosit in jurul lui, ceea ce i-a facut pe ceilalti sa se repeada la ranit cu intentii clare de a-l folosi pe post de masa de pranz, timp in care marinarii au avut ragaz sa salveze baietii. Manevra a fost salutata de un cor de aplauze si fluieraturi.

Cu coboratul barcii de salvare, plesnitul rechinilor mai indrazneti cu vaslele si intoarcerea la bord a trecut ceva timp.

Capitanul vedea ca o insulta personala faptul ca Diego sarise in apa, fortandu-i mana; drept represalii, i-a interzis sa se mai catere pe catarg, dar era prea tarziu; se gaseau aproape de Panama, unde pasagerii debarcau. Tinerii s-au despartit cu parere de rau de echipaj, apoi au coborat pe uscat cu bagajele, bine inarmati cu pistoalele, spada si harapnicul lui Diego, la fel de periculos ca o pusca, ca sa nu mai vorbim de cutitul lui Bernardo, o arma cu intrebuintari multiple, de la curatatul unghiilor si taiatul painii, pana la vanatoarea de animale mari. Alejandro de la Vega ii avertizase ca nu trebuiau sa se increada in nimeni. Bastinasii aveau faima de hoti, asa ca trebuiau sa doarma cu randul si sa nu scape cuferele din ochi.

Orasul Panama li s-a parut magnific baietilor, caci in comparatie cu satucul Los Angeles, orice alta asezare chiar asa si era. Pe acolo treceau, de trei secole incoace, bogatiile din America in drum spre vistieriile regale din Spania. Erau transportate pe caravane de catari peste munti, apoi in barci pe raul Chagres pana la Marea Caraibilor. Importanta acestui port, ca si a lui Portobelo, de pe coasta atlantica a istmului, scazuse proportional cu diminuarea aurului si argintului din colonii. Se putea ajunge dinspre Oceanul Pacific, ocolind continentul pe la extremitatea lui sudica, Capul Horn, dar ajungea sa iti arunci o privire pe harta ca sa-ti dai seama ca era un traseu interminabil. Asa cum le spusese parintele Mendoza baietilor, Capul Horn se gaseste la capatul lumii lui Dumnezeu, acolo unde incepe lumea fantomelor. Daca treci prin ingustul istm Panama, calatoria dureaza doar doua zile, economisesti luni de navigatie, drept care imparatul Carlos I visa inca la 1534 sa deschida un canal care sa uneasca cele doua oceane, idee trasnita, ca atatea altele care le trec prin cap unor monarhi. Inconvenientul major al locului erau miasmele sau emanatiile gazoase care ieseau din vegetatia putreda a selvei si din mlastinile raurilor, producatoare de boli groaznice. Un numar coplesitor de calatori murea secerat de febra galbena, holera sau dizenterie. Nu lipseau nici cei care-si pierdeau mintile, dar presupun ca era vorba de oameni cu prea multa imaginatie, nepregatiti sa umble de capul lor la tropice. Mureau atatia cu ocazia epidemiilor, ca groparii nici nu mai acopereau gropile comune in care se ingramadeau cadavrele, stiind ca vor urma altii in orele urmatoare.

Pentru a-i proteja pe Diego si pe Bernardo de astfel de pericole, parintele Mendoza le daruise cate o medalie a Sfantului Cristofor, patronul calatorilor si al navigatorilor. Talismanele au dat rezultate miraculoase; au supravietuit amandoi.

Cu atat mai bine, caci altfel n-am fi avut povestea de fata.

Zaduful ii facea sa respire cu greutate, erau coplesiti de tantari, dar in rest n-au avut probleme. Diego era incantat de orasul unde nu se uita nimeni dupa ei si existau atatea tentatii. Doar habotnicia lui Bernardo l-a determinat sa nu ajunga intr-un tripou clandestin si in bratele unei femei binevoitoare si de reputatie proasta, unde poate ca s-ar fi procopsit cu un pumnal in inima sau cu vreo boala exotica. Bernardo n-a inchis ochii toata noaptea, nu atat ca sa se fereasca de banditi, cat sa-l pazeasca pe Diego.

Fratii de lapte au cinat intr-o carciuma din port si au petrecut noaptea in dormitorul comun al unui han, unde calatorii se culcau cum puteau pe niste saltele direct pe jos.

Platind dublu, au facut rost de hamacuri prevazute cu niste perdele soioase, macar au fost la adapost de soareci si gandaci. A doua zi au trecut muntii spre Cruces, pe un drum pietruit, lat cat doi catari, caruia spaniolii, lipsiti de inventivitate in privinta numelor, ii ziceau Drumul Regal. Pe inaltimi aerul era mai putin dens si umed decat jos, iar sub privirile lor se intindea un adevarat paradis. In verdele absolut al selvei sclipeau, precum tusele unui pictor prodigios, pasari de culoarea pietrelor pretioase si fluturi multicolori. Bastinasii s-au dovedit a fi oameni de treaba; in loc sa profite de inocenta tinerilor nostri calatori, dupa cum le mersese faima, le-au oferit peste cu banane prajite, iar noaptea i-au adapostit intr-o coliba in care misunau tot felul de goange, dar cel putin nu i-a plouat. I-au mai sfatuit sa se fereasca de tarantule si de o specie de broaste verzi, care te scuipa direct in ochi si ramai orb, cat si de un soi de nuci care distrug smaltul dintilor si provoaca niste colici mortale la stomac.

Raul Chagres era ba mlastinos, ba limpede. Se naviga in barci joase sau in canoe, in care incapeau opt sau zece pasageri cu bagajele lor. Baietii au asteptat o zi intreaga pana s-au strans oamenii care sa umple ambarcatiunea. Au vrut sa se scalde in rau ca sa se racoreasca - zapuseala zapacise pana si serpii si amutise maimutele - dar de cum si-au bagat un picior in apa s-au trezit caimanii, care dormitau ascunsi in namolul cu care se confundau. Au sarit repede inapoi, in rasetele indigenilor. N-au avut curaj sa bea apa verzuie cu mormoloci oferita de amabilii lor amfitrioni si au rabdat de sete pana cand ceilalti calatori, negustori si aventurieri, le-au dat din vinul si berea lor. Au primit fericiti si au baut cu atata pofta, ca mai tarziu n-au fost in stare sa-si aminteasca nimic din aceasta parte a traseului, in afara de modul curios de navigatie al indigenilor. Sase barbati, prevazuti cu prajini lungi, paseau pe doua pasarele situate pe ambele laturi ale ambarcatiunii. Incepand de la pupa, infigeau varful prajinilor in albia raului si mergeau cat puteau mai repede la prova, impingand cu tot corpul si astfel barca avansa, chiar si contra curentului. Din cauza caldurii, erau goi-pusca.

Drumul a durat mai bine de optsprezece ceasuri, pe care Diego si Bernardo le-au petrecut intr-o stare de halucinatie etilica, rascracarati sub copertina care-i apara de soarele de lava arzanda. Ajunsi la destinatie, ceilalti calatori i-au impins afara, razand si dandu-si coate. Asa au pierdut ei, in cele douasprezece leghe de drum intre varsarea raului si Portobelo, unul din cufere in care se gasea o mare parte din zestrea princiara cumparata de Alejandro de la Vega pentru fiul sau. Norocul lui, pentru ca in California inca n-ajunsese ultima moda europeana. Hainele lui Diego n-ar fi facut decat sa starneasca rasul.

Portobelo, intemeiat la 1500 in golful Darien, era un oras esential, caci acolo se imbarcau comorile pentru Spania si ajungeau marfurile europene pentru America. Capitanii vechi sustineau ca nu exista in toate Indiile un port mai bun si mai sigur. Era prevazut cu cateva forturi de aparare, basca recifurile de netrecut. Spaniolii ridicasera aceste fortarete cu coralul scos din mare, maleabil cat timp era ud, dar atat de rezistent dupa ce se usca, incat ghiulelele de tun abia de-l zgariau. O data pe an, cand sosea Flota Tezaurului, se organiza o sarbatoare care dura patruzeci de zile, iar atunci populatia crestea cu mii si mii de vizitatori. Diego si Bernardo auzisera ca la Tezaurul Regal lingourile de aur erau stivuite precum lemnele de foc, dar au fost dezamagiti; in ultimii ani orasul decazuse, in parte datorita atacurilor piratilor, insa mai ales pentru ca aceste colonii din America nu mai erau asa de rentabile pentru Spania ca inainte. Casele din lemn si piatra erau decolorate de ploi, cladirile publice si bodegile erau napadite de balarii, fortaretele dormitau intr-o siesta fara sfarsit. Totusi, in port se gaseau mai multe vase, un roi de sclavi incarca metale pretioase, bumbac, tutun, cacao si descarca marfa pentru colonii. Printre vapoare sarea in ochi Madre de Dios, pe care baietii aveau sa traverseze Atlanticul.

Nava, construita in urma cu cincizeci de ani, dar inca in stare excelenta, avea trei catarge si vele patrate. Era mai mare, mai inceata si mai grea decat goeleta Santa Lucia si mai potrivita pentru drumuri pe ocean. Era impodobita cu un spectaculos mascaron de prova in forma de sirena. Marinarii credeau ca sanii goi potoleau marea, iar cei ai sirenei erau opulenti. Capitanul, Santiago de León, s-a dovedit a fi un om cu o personalitate deosebita. Era scund, slabanog, cu niste trasaturi parca taiate cu cutitul intr-un chip tabacit de mersul pe mare. Schiopata ca urmare a unei operatii nereusite, menita a-i extrage un glont din piciorul stang, pe care chirurgul nu reusise sa-l scoata, in schimb il lasase schilod si cu dureri pentru toata viata. Capitanul nu era genul care sa se planga, strangea din dinti, se trata cu laudanum si incerca sa-si omoare timpul cu colectia sa de harti fanteziste. Gaseai in ele locuri pe care calatorii tenaci le cautasera fara succes secole de-a randul, precum El Dorado, cetatea aurului pur; sau Atlantida, continentul scufundat, ai carei locuitori sunt oameni prevazuti cu branhii, precum pestii; sau insulele misterioase Luquebaralideaux, din Marea Salbatica, populate cu un fel de carnati cu dinti ascutiti, dar lipsiti de oase, care circula in carduri si se alimenteaza cu spuma care pluteste pe anumite rauri si despre care se spune ca poate vindeca ranile cele mai grave. Capitanul se distra copiind hartile si adaugand locuri de el inventate, cu explicatii detaliate; apoi le vindea cu pret bun anticarilor din Londra. Nu voia sa insele lumea, le semna si adauga o fraza enigmatica, pe care cunoscatorii o intelegeau: "Opera numerotata din Enciclopedia Dorintelor, versiune integrala".

Vineri incarcatura era la bord, dar Madre de Dios n-a ridicat ancora pentru ca Christos murise intr-o zi de vineri.

Era o zi nefasta pentru a porni la drum. Sambata, cei patruzeci de oameni din echipaj au refuzat sa plece pentru ca se intalnisera pe chei cu un tip cu parul rosu si pentru ca un pelican cazuse mort pe puntea vasului, doua semne rele. In fine, duminica Santiago de León a decis ridicarea velelor. Singurii pasageri erau Diego, Bernardo, un judecator militar care se intorcea in patrie din Mexic si fiica sa de treizeci de ani, urata si jeluitoare. Duduia s-a amorezat pe rand de toti marinarii, care fugeau de ea ca de dracu', caci toata lumea stie ca o femeie cinstita la bord atrage vremea rea si alte calamitati. Au dedus ca era cinstita nu atat din virtute nativa, cat din lipsa posibilitatilor de a pacatui. Cei doi dispuneau de o cabina mica, dar Diego si Bernardo, la fel ca echipajul, dormeau in hamacuri atarnate pe puntea inferioara urat mirositoare. Cabina capitanului de la pupa slujea drept birou, cabina de comanda, sufragerie si sala de distractie pentru ofiteri si pasageri. Usa si mobilierul se pliau dupa necesitati, la fel ca mai toate obiectele de pe vapor, unde spatiul era cel mai mare lux. Pe parcursul saptamanilor petrecute in larg, baietii n-au avut nici o clipa de intimitate, pana si functiile cele mai elementare se indeplineau sub ochii tuturor, intr-o galeata, daca erau valuri, sau pe o scandura cu o gaura in mijloc deasupra apei, daca era mare calma. Nimeni nu stia cum proceda pudica fiica a judecatorului, caci nimeni n-o vazuse iesind cu o oala de noapte. Marinarii faceau pariuri pe tema asta, mai intai morti de ras, dar apoi ingrijorati si speriati. O constipatie atat de indelungata era o chestie care tinea de vrajitorie. In afara de leganarea permanenta si de promiscuitate, celalalt lucru notabil era zgomotul; lemnaria scartaia, metalele se loveau intre ele, butoaiele se rostogoleau si apa se izbea de nava. Pentru baietii nostri, obisnuiti cu singuratatea, spatiul si tacerea din California, n-a fost usor.

Lui Diego i-a venit ideea sa se aseze pe umerii mascaronului de prova, un loc perfect pentru a scruta linia infinita a orizontului, a se lasa stropit de apa sarata si a saluta delfinii. Statea tinand in brate capul femeii de lemn si sprijinindu-si talpile de sanii ei. Constatand ca baiatul avea conditie fizica buna, capitanul s-a multumit sa-i ceara sa se lege de mijloc cu un odgon; daca ar fi cazut in apa, nava ar fi trecut peste el. Insa mai tarziu, vazandu-l catarat in varful catargului cel mare, la peste o suta de picioare inaltime, nu i-a mai zis nimic. Daca ii era scris sa moara tanar, nu putea sa-l impiedice. Activitatea pe nava era permanenta, chiar si noaptea, desi grosul treburilor se facea pe timp de zi. Primul cart se anunta cu batai de clopot la miezul zilei, cand soarele era la zenit si capitanul facea primele masuratori. Tot atunci, bucatarul distribuia tuturor o cana cu limonada, pentru a preveni scorbutul, iar ofiterul secund repartiza rom si tutun, singurele vicii permise la bord - pariurile pe bani, bataile, indragostitul si chiar injuratul erau interzise. La asfintitul marin, ceasul acela misterios al inserarii cand stelele apar pe cer, dar linia orizontului e inca vizibila, capitanul facea alte masuratori cu sextantul, isi consulta cronometrele si catastiful cu stele, care-i spunea unde se afla astrele la orice ora. Lui Diego operatiunea geometrica i s-a parut fascinanta, pentru ca toate stelele i se pareau la fel si oriunde se uita nu vedea decat aceeasi mare de culoarea otelului si acelasi cer alb, dar in curand a inceput sa priveasca cu ochi de navigator. Capitanul era dependent si de barometru, caci schimbarile de presiune anuntau furtuna si tot atunci piciorul il durea mai rau.

In primele zile au avut lapte, carne si verdeturi, dar dupa nici o saptamana au fost siliti sa se multumeasca cu legume, orez, fructe uscate si eternii pesmeti tari ca piatra si colcaind de gargarite. Mai aveau si carne sarata, pe care bucatarul o tinea in apa cu otet doua zile inainte de a o gati, ca sa nu mai fie tare precum o sa. Diego si-a zis ca taica-sau ar fi putut face o afacere grozava cu carnea lui afumata, insa Bernardo i-a comunicat ca sa aduci la Portobelo o cantitate suficienta era un vis. La masa capitanului, unde Diego, judecatorul si fiica-sa erau invitati mereu, nu insa si Bernardo, se mai servea si limba de vaca marinata, masline, branza si vin. Capitanul le-a pus la dispozitie pasagerilor jocul de sah, cartile de joc, precum si un teanc de carti, care l-au interesat numai pe Diego; a gasit printre ele doua eseuri despre independenta coloniilor. Diego admira exemplul nord-americanilor care se eliberasera de jugul englez, insa, pana sa citeasca publicatiile capitanului, nu-i trecuse prin minte ca aspiratiile de libertate ale coloniilor erau si ele demne de toata lauda.

Santiago de León s-a dovedit un interlocutor atat de interesant, incat Diego a renuntat de buna voie la acrobatiile pe corzi ca sa stea de vorba cu el si sa-i studieze hartile fantastice. Iar capitanul, om singuratic, a descoperit placerea de a-si impartasi cunostintele unei minti tinere si cercetatoare.

Era un cititor neobosit, cara dupa el lazi cu carti pe care le schimba cu altele in fiecare port, facuse ocolul lumii de mai multe ori, cunostea locuri la fel de ciudate precum cele descrise in hartile fabuloase si trecuse pe langa moarte de atatea ori ca nu-i mai era frica de viata. Lucrul cel mai insemnat pentru Diego, obisnuit cu adevarurile absolute, a fost ca acest om cu mentalitate renascentista se indoia de aproape tot ceea ce reprezenta baza intelectuala si morala a lui Alejandro de la Vega, a parintelui Mendoza si a invatatorului de la scoala. Uneori si lui Diego ii venea sa puna sub semnul intrebarii schemele rigide care i se bagasera cu forta in cap inca de cand se nascuse, dar nu indraznea sa le sfideze cu glas tare. Iar daca regulile il incomodau prea tare, le incalca pe furis, nu se revolta in mod deschis. Cu Santiago de León a avut curaj sa vorbeasca despre subiecte niciodata abordate cu tatal sau. A descoperit, placut surprins, ca exista o infinitate de feluri de a gandi. Capitanul i-a dezvaluit ca nu numai spaniolii se considerau superiori fata de restul omenirii, toate popoarele sufereau de acelasi miraj; ca la razboi spaniolii comiteau exact aceleasi atrocitati ca si francezii sau oricare alta armata; violau, furau, torturau, asasinau; crestinii, maurii si evreii sustineau ca Dumnezeul lor e singurul adevarat si dispretuiau alta religie. Capitanul era partizanul abolirii monarhiei si al independentei coloniilor, doua concepte revolutionare pentru Diego, care fusese crescut in credinta ca regele era sacru, iar obligatia fireasca a oricarui spaniol era sa cucereasca si sa crestineze alte pamanturi. Santiago de León apara cu exaltare principiile egalitatii, libertatii si fraternitatii promovate de Revolutia franceza; totusi, nu era de acord cu francezii care invadasera Spania. Aici arata un patriotism feroce; prefera sa-si vada patria scufundata in obscurantismul Evului Mediu, decat sa asiste la triumful ideilor moderne, daca erau impuse de straini. Nu-i ierta lui Napoleon ca-l obligase pe regele Spaniei sa abdice si ca pusese in locul lui pe fratele sau, Joseph Bonaparte, pe care poporul il poreclise Pepe Sticloanta.

- Orice tiranie e detestabila, tinere. Napoleon e un tiran. La ce-a servit revolutia daca regele a fost inlocuit cu un imparat? Tarile trebuie guvernate de un consiliu de barbati luminati, raspunzatori in fata poporului pentru actiunile lor.

- Dar autoritatea regilor e de origine divina, capitane, a replicat destul de timid Diego, repetand cuvintele tatalui sau si neintelegand tocmai bine ce era asta.

- Cine spune asta? Din cate stiu eu, tinere De la Vega, Dumnezeu nu s-a pronuntat in privinta asta.

- Conform Cartilor Sfinte

- Le-ai citit? l-a intrerupt infierbantat Santiago de León. Nicaieri nu se spune acolo ca Bourbon trebuie sa domneasca in Spania sau Napoleon in Franta. In plus, Cartile Sfinte n-au nimic sfant, au fost scrise de oameni, nu de Dumnezeu.

Era noapte si ei se plimbau pe punte. Marea era calma si peste scartaiturile lemnului se auzea extrem de clar flautul lui Bernardo care-o cauta pe Fulgerul Noptii si pe mama sa printre stele.

- Crezi ca Dumnezeu exista? a intrebat capitanul.

- Sigur ca da!

Santiago de León a aratat cu un gest amplu cerul intunecat presarat de constelatii.

- Daca Dumnezeu exista, precis ca nu-l preocupa sa desemneze regii astrelor de pe cer

Diego a scos un strigat de spaima. A te indoi de Dumnezeu era ultimul lucru care i-ar fi trecut prin minte, de mii de ori mai rau decat sa te indoiesti de mandatul divin al monarhiei. Pentru lucruri mult mai putin grave Inchizitia arsese oameni pe rug, tema care parea sa nu-l intereseze defel pe capitan.

Plictisit sa tot castige boabe de mazare si scoicute batand marinarii la carti, lui Diego i-a venit ideea sa-i sperie cu istorii inspaimantatoare inspirate din cartile capitanului si din hartile fantastice, imbogatite cu fantezia lui nemarginita, povesti in care misunau caracatite uriase in stare sa distruga cu tentaculele lor o nava precum Madre de Dios, salamandre carnivore mari cat balenele si sirene ce de departe pareau femei senzuale, dar de fapt erau niste monstri cu limba de sarpe. Nu trebuia in nici un chip sa te apropii de ele, i-a avertizat, pentru ca-si intindeau bratele catifelate catre cel imprudent, il sarutau si-atunci limba lor aducatoare de moarte patrundea in nefericita victima si-o devorau pe dinauntru, de ramanea doar scheletul acoperit de piele.

- Ati vazut luminitele acelea care ard pe mare si se numesc focuri vii? Stiti, desigur, ca anunta prezenta mortilor-vii. E vorba de marinari crestini care au naufragiat in urma atacurilor piratilor turci. N-au apucat sa primeasca iertarea pacatelor si sufletele lor nu-si gasesc drumul spre purgatoriu. Sunt prinsi in navele distruse de pe fundul marii si nu stiu ca au murit. In nopti precum aceasta, sufletele ratacite ies la suprafata. Daca un vapor are ghinionul sa se gaseasca chiar acolo, mortii-vii se catara la bord si fura tot ce le pica in mana, ancora, carma, instrumentele capitanului, franghiile, chiar si catargele. Si asta inca n-ar fi nimic, prieteni, dar au nevoie si de marinari. Daca-i prind, ii tarasc in fundul marii ca sa-i ajute sa-si salveze ambarcatiunea si sa navigheze spre tarmurile crestine. Sper sa nu patim asa ceva in calatoria noastra, dar trebuie sa fim vigilenti. Daca vedeti vreo silueta neagra care se furiseaza, fiti convinsi ca e un mort-viu. O sa-l recunoasteti dupa mantia cu care-si ascunde scheletul.

Satisfacut, a constatat ca elocventa sa producea groaza tuturor. Isi depana povestile seara, dupa cina, la ora cand oamenii isi savurau romul si mestecau tutun; pe intuneric ii era mult mai usor sa-i faca sa se cutremure de groaza. Dupa ce-a pregatit terenul timp de cateva zile cu relatarile lui fioroase, a fost gata sa le dea lovitura de gratie. Imbracat in negru de sus pana jos, cu manusi si mantia cu nasturi de Toledo, isi facea scurte aparitii in colturile cele mai intunecate. Astfel invesmantat devenea aproape invizibil, doar fata i se vedea, insa Bernardo a avut ideea sa i-o acopere cu o carpa tot neagra, in care a facut doua gauri pentru ochi. Mai multi marinari au vazut cel putin un mort-viu. Imediat s-a zvonit ca vaporul era sub o putere vrajitoreasca, iar vinovatul nu putea fi decat fiica judecatorului, precis ca era indracita, din moment ce nu folosea oala de noapte. Zvonul a ajuns la fata batrana si nervoasa, producandu-i o migrena atat de puternica, incat capitanul s-a vazut silit s-o potoleasca cu o doza generoasa de laudanum. Dupa care Santiago de León a adunat marinarii pe punte si i-a amenintat ca le suprima ratia de bautura si tutun daca nu inceteaza cu prostiile. Le-a explicat ca focurile vii erau un fenomen natural provocat de gazele emanate de algele in descompunere, iar fantomele pe care le vedeau erau produsul autosugestiei. Nu l-a crezut nimeni, dar capitanul a reusit sa restabileasca ordinea. Pe urma l-a luat pe Diego in cabina si, intre patru ochi, l-a avertizat ca daca mai bantuie vreun mort-viu pe Madre de Dios n-o sa ezite sa-i dea o bataie zdravana.

- Pe vasul meu am drept de viata si de moarte, prin urmare si de o bataie de tinut minte. Ne-am inteles, tinere De la Vega? a suierat printre dinti, accentuand fiecare cuvant.

Era limpede ca lumina zilei, insa Diego n-a zis nimic, pentru ca atentia sa se indreptase spre un medalion de aur si argint, gravat cu simboluri ciudate, pe care capitanul il purta atarnat de gat. Atunci capitanul si-a incheiat repede nasturii, ascunzand medalionul, iar Diego n-a mai indraznit sa-l intrebe ce semnificatie avea bijuteria. Pe urma, Santiago de León s-a imblanzit:

- Daca avem noroc de vant bun si nu ne intalnim cu piratii, mai avem cam sase saptamani. Timp berechet ca sa te plictisesti. Iti sugerez ca in loc sa-mi inspaimanti oamenii in jocuri copilaresti sa studiezi. Viata e scurta si niciodata mi e destul timp ca sa inveti.

Diego si-a facut socoteala ca citise cam tot ce se gasea pe vapor, ca stia sa foloseasca sextantul, nodurile maritime si velele, dar s-a aratat de acord, caci de-acum ii venise alta idee.

S-a dus in cala inabusitoare, unde bucatarul pregatea desertul duminical, o budinca facuta din melasa si nuci, pe care echipajul il astepta nerabdator toata saptamana. Era un genovez care se imbarcase in marina comerciala ca sa scape de inchisoarea in care l-ar fi aruncat justitia pentru ca-si ucisese nevasta cu toporul. Avea un nume neobisnuit pentru un marinar: Galileo Tempesta. Inainte de a ajunge bucatar pe Madre de Dios fusese scamator si-si castiga painea prin targuri si iarmarocuri. Avea un chip expresiv, ochi dominatori si degete ca niste tentacule. Stia sa faca sa dispara o moneda cu atata talent, ca era imposibil sa-ti dai seama cum facea, chiar stand langa el. Profita de clipele de pauza ca sa exerseze, iar cand nu se ocupa cu monede, carti de joc sau pumnale, cosea compartimente secrete in palarii, cizme, captuseli si maneci, unde ascundea saluri colorate si iepuri vii.

- Domnule Tempesta, m-a trimis capitanul ca sa ma inveti tot ce stii.

- Pai nu stiu prea multe despre bucatarie, baiete.

- Ma refeream la scamatorii

- Dar asta se invata facand, nu vorbind.

Asa ca in restul calatoriei l-a invatat toate trucurile, din acelasi motiv pentru care capitanul ii arata hartile si ii povestea calatoriile facute; niciodata oamenii acestia nu avusesera parte de atata atentie ca aceea pe care le-o arata Diego. La capatul drumului, dupa patruzeci si una de zile, Diego era in stare, printre alte scamatorii, sa inghita un dublon de aur si sa-l scoata intact dintr-una din urechile lui clapauge.

Madre de Dios a parasit orasul Portobelo si, profitand de curentul golfului, a luat-o spre nord de-a lungul coastei. In dreptul Bermudelor a inceput sa traverseze Atlanticul, dupa cateva saptamani s-a oprit in insulele Azore sa faca aprovizionarea cu apa si alimente proaspete. Arhipelagul, format din noua insule vulcanice, posesiune portugheza, era popasul obligatoriu al balenierelor de toate nationalitatile. Au aruncat ancora in insula Flores, nume foarte potrivit, caci e plina de hortensii si trandafiri, chiar intr-o zi de sarbatoare nationala. Echipajul s-a imbuibat cu vin si cu satioasa supa locala, apoi s-a distrat o vreme intrecandu-se in lupta cu vanatorii de balene americani si norvegieni, iar sfarsitul de saptamana a fost incununat de alergarea de tauri, unde lumea iesise in masa. Populatia masculina a insulei, plus marinarii in trecere au luat-o la goana in fata taurilor pe strazile abrupte ale localitatii, urland injuraturile pe care capitanul Santiago de León le interzicea la bord. Frumoasele femei ale locului, gatite cu flori in par si decoltate, strigau vorbe de incurajare la o distanta prudenta, in timp ce preotul si doua calugarite pregateau bandaje si rugaciuni pentru raniti si muribunzi. Diego stia ca orice taur alearga mai iute decat omul, dar poate fi pacalit pentru ca se napusteste orbit de furie.

Vazuse atatia in scurta lui viata ca nu se temea prea tare. De aceea l-a salvat la mustata pe Galileo Tempesta, exact cand doua coarne erau gata sa i se infiga in spate; a lovit taurul cu un bat ca sa-l oblige sa-si schimbe directia, timp in care scamatorul se arunca intr-o tufa de hortensii in rasetele si aplauzele asistentei. Dupa care a fost randul lui Diego s-o ia la sanatoasa, cu taurul pe urme. Au fost destui raniti, dar de data asta nimeni n-a murit luat in coarne. Era prima data cand se intampla asa, iar locuitorii nu stiau daca era un semn bun sau rau. Ramanea de vazut. Oricum, Diego ajunsese un erou. Recunoscator, Galileo Tempesta i-a daruit un pumnal marocan prevazut cu un resort gratie caruia puteai ascunde lama in maneca.

Nava si-a continuat drumul alte saptamani, a ajuns in Spania trecand prin dreptul orasului Cádiz si s-a indreptat spre stramtoarea Gibraltar, poarta de acces spre Mediterana, controlata de englezi, aliatii Spaniei si dusmanii lui Napoleon.

A continuat sa navigheze de-a lungul coastei, fara evenimente, fara sa se opreasca in nici un port si a ajuns in sfarsit la Barcelona unde calatoria lui Diego si a lui Bernardo se termina. Vechiul port catalan li s-a asternut in fata ochilor precum o padure de catarge si velaturi. Erau acolo ambarcatiuni din toate tarile, de toate formele si dimensiunile. Daca pe baietii nostri ii impresionase atat de mult mica asezare Panama, imaginati-va cum li s-a parut Barcelona. Orasul se desena superb si impunator pe fundalul unui cer plumburiu, cu toate zidurile, clopotnitele si turnurile lui. Vazut de pe apa parea splendid, dar s-a intunecat si n-au putut debarca decat a doua zi, cand Santiago de León a lasat la apa barcile pentru transportul pasagerilor si al bagajelor. Sute de astfel de ambarcatiuni circulau printre vapoare pe o mare unsuroasa, mii de pescarusi umpleau vazduhul cu tipetele lor.

Diego si Bernardo si-au luat ramas-bun de la capitan, de la Galileo Tempesta si de la ceilalti oameni din echipaj, care se impingeau sa-si ocupe cat mai repede locul in barci, grabiti sa-si cheltuiasca banii pe bautura si femei, in timp ce judecatorul isi sprijinea fiica lesinata de duhoarea din aer.

Aveau si de ce. Ii astepta un port frumos si imbelsugat, insa insalubru, plin de gunoaiele misunand de sobolani cat cainii, care se incurcau printre picioarele multimii zorite. Prin rigole se scurgea o apa murdara, in care se balaceau copii desculti, de la ferestrele de la etaj se goleau direct in strada oalele de noapte, cu anuntul preventiv "vine apa!". Trecatorii se adaposteau iute, ca sa nu se pomeneasca scaldati in urina. Cu cei o suta cincizeci de mii de locuitori, Barcelona era unul din orasele cel mai dens populate din lume. Incinsa de ziduri groase, vegheata de sinistrul fort La Ciudadela si inghesuita intre mare si munti, nu avea cum sa se intinda decat in sus. Caselor li se adaugau mansarde, incaperile se imparteau in odaite minuscule, fara aer si fara apa curata, in care se inghesuiau chiriasii. Pe chei umblau de colo-colo, in straie de toate felurile si certandu-se in limbi de neinteles marinari cu bonete frigiene si papagali pe umar, docheri reumatici de atata carat, negustori ambulanti de pastrama si pesmeti, cersetori bubosi pe care misunau paduchii, criminali cu pumnalul la vedere si ochi dementi. Nu lipseau prostituatele de doua parale; cele de nivel inalt se plimbau in trasuri si se intreceau in frumusete cu doamnele distinse. Soldatii francezi mergeau in grupuri si impungeau trecatorii cu patul muschetelor doar ca sa provoace. In spatele lor, femeile faceau gesturi de blestem si scuipau pe jos. Totusi, nimic nu reusea sa diminueze eleganta incomparabila a orasului scaldat in lumina argintie a marii. Punand piciorul in port, Diego si Bernardo aproape ca au cazut in nas, la fel cum patisera in insula Flores, caci isi pierdusera obisnuinta de a pasi pe uscat.

S-au tinut unul de altul pana le-a trecut tremuratul genunchilor si si-au mai revenit.

- Si-acum ce facem, Bernardo? De acord cu tine, cautam o trasura si incercam sa ajungem acasa la don Tomás de Romeu. Zici ca mai intai sa recuperam ce ne-a mai ramas din bagaje? Sigur, ai dreptate

Asa si-au facut drum cum au putut, Diego vorbind singur si Bernardo cu un pas in urma, atent ca distratului sau frate sa nu i se sterpeleasca punga. Au trecut de piata, unde niste zdrahoance vindeau produsele marii intr-o balta de maruntaie si capete de peste care putrezeau pe jos intr-un nor de muste. Exact atunci au fost opriti de un barbat inalt, cu profil de pasare de prada, invesmantat in albastru si care, date fiind galoanele aurite ale tunicii si tricornul pus peste o peruca alba, era pesemne amiral, a socotit Diego. L-a salutat deci cu o plecaciune adanca, maturand caldaramul cu palaria lui californiana.

- Domnul Diego de la Vega? a intrebat necunoscutul, vizibil stanjenit.

- La ordinele dumneavoastra, cavalere, a raspuns Diego.

- Nu sunt cavaler, sunt Jordi, vizitiul lui don Tomás de Romeu. Am venit sa va iau. Ma intorc mai tarziu dupa bagaje, a grait omul pe un ton cam imbufnat, crezand ca pustiul asta din Indii isi batea joc de el.

Diego s-a inrosit pana in varful urechilor si si-a pus palaria pe cap, in timp ce Bernardo se topea de ras. Jordi i-a condus la o trasura cam darapanata trasa de doi cai, unde erau asteptati de majordomul familiei. Au strabatut strazi intortocheate si pietruite, au lasat portul in urma si curand au ajuns intr-un cartier de conace senioriale. Apoi au patruns in curtea locuintei lui Tomás de Romeu, un casoi cu trei etaje, ridicat intre doua biserici. Majordomul a facut observatia ca de-acum nu mai erau deranjati de clopotele care bateau cand ti-era lumea mai draga, pentru ca francezii le scosesera limbile in chip de represalii impotriva preotilor care comunicau astfel cu gherila. Intimidati de dimensiunile casei, Diego si Bernardo nici n-au observat cat era de darapanata. Jordi l-a dus pe Bernardo in aripa servitorilor, majordomul l-a condus pe Diego pe scara exterioara la primul nivel, numit si cel nobil. Au strabatut saloane intunecate si coridoare reci, unde atarnau tapiserii zdrentuite si arme de pe vremea cruciadelor. In fine, au ajuns intr-o biblioteca prafuita, luminata slab de cateva lumanari si de focul cam anemic din camin. Acolo astepta Tomás de Romeu, care l-a primit pe Diego cu o imbratisare paterna, de parca l-ar fi cunoscut dintotdeauna.

- Sunt onorat ca bunul meu prieten Alejandro mi l-a incredintat pe fiul sau. Din aceasta clipa faci parte din familia mea, don Diego. Fiicele mele si cu mine vom avea grija sa te simti bine si multumit.

Era un tip sangvin si burtos, la vreo cincizeci de ani, cu glas tunator, favoriti si sprancene stufoase. Un zambet involuntar ii indulcea aspectul oarecum trufas. Fuma o havana si tinea in mana un pahar cu vin de Xeres. I-a pus cateva intrebari de politete despre calatorie si familia ramasa in California, apoi a tras de cordonul de matase ca sa-si cheme majordomul, caruia i-a poruncit in catalana sa conduca oaspetele in camerele sale.

- Cinam la ora zece. Nu-i nevoie sa te imbraci dupa eticheta, vom fi in familie.

Seara, in sufragerie, o incapere uriasa cu mobilier vetust care slujise mai multor generatii, Diego le-a cunoscut pe fetele lui Tomás de Romeu. I-a fost de-ajuns o privire pentru a hotarat ca Juliana, fiica cea mare, era cea mai frumoasa femeie de pe lume. Exagera pesemne; in orice caz, fata era printre frumusetile Barcelonei, asa cum fusese la vremea ei celebra madame de Recamier la Paris, dupa cum se zicea. Tinuta eleganta, trasaturile clasice, contrastul intre parul negru, pielea ca laptele si ochii verzi ca de jad erau ceva de neuitat.

Avea atatia pretendenti, ca familia si curiosii le pierdusera socoteala. Gurile rele sustineau ca toti fusesera refuzati pentru ca ambitiosul ei tata spera sa urce pe scara sociala maritand-o cu un print. Greseau, Tomás de Romeu era incapabil de asemenea calcule. In afara de calitatile fizice admirabile, Juliana era culta, virtuoasa si sentimentala, canta la harpa cu degete de zana si facea opere de caritate pentru saraci. Cand a intrat in sufragerie in rochia usoara si alba de muselina in stil Empire, cu o panglica de catifea albastra sub sani, lasand vederii gatul lung si bratele de alabastru, incaltata cu papuci de atlaz si o diadema de perle in buclele negre ca noaptea, Diego a simtit ca i se moaie picioarele si-si pierde mintile. S-a inclinat sa-i sarute mana si, zapacit, i-a udat-o cu saliva.

Ingrozit, a baiguit o scuza, in timp ce Juliana suradea ingereste si-si stergea mana pe ascuns de rochia de nimfa.

In schimb, Isabel nu era deloc spectaculoasa, parca nici n-ar fi fost de acelasi sange cu stralucitoarea ei sora. Avea unsprezece ani, era inca destul de uratica, parca nici nu-i crescusera dintii si i se vedeau oasele. Mai era si sasie de un ochi, ceea ce-i dadea o expresie distrata si de o dulceata inselatoare, caci avea o fire mai curand sarata. Parul castaniu era o claie rebela, abia disciplinata de vreo sase panglici; rochia galbena ii ramasese mica, iar aspectul de orfana era incununat de niste botine. Cum avea sa-i spuna Diego lui Bernardo mai tarziu, saraca Isabel era ca un schelet cu patru coate si destul par cat sa ajunga pentru doua capete. Abia de s-a uitat la ea toata seara, vrajit de Juliana, insa Isabel l-a cercetat pe fata, facand un inventar riguros al hainelor sale demodate, al accentului bizar, al purtarilor sale la fel de invechite precum straiele si, desigur, al urechilor clapauge. A ajuns la concluzia ca baiatul asta din Indii trebuia sa fie nebun daca-si imagina c-o poate impresiona pe sora-sa, dupa cum rezulta limpede din purtarea sa comica. A suspinat, zicandu-si ca Diego era un proiect pe termen lung, trebuia sa se schimbe aproape in intregime, dar din fericire avea o materie prima buna; era simpatic, avea un corp bine proportionat si ochi de culoarea ambrei.

Cina a constat din supa de ciuperci, un fel suculent de mar i muntanya, in care pestele rivaliza cu carnea, salate, branzeturi, iar ca desert crema catalana, totul stropit cu un vin negru din podgoriile familiei. Diego a dedus ca printr-o astfel de dieta Tomás de Romeu n-avea sa traiasca pana la adanci batraneti, iar fetele aveau sa se ingrase precum tatal lor. Erau ani in care poporul Spaniei facea foamea, dar mesele bogatilor erau bine aprovizionate. Dupa masa au trecut intr-unul din saloanele inospitaliere, unde Juliana i-a delectat pana a trecut de miezul noptii cu harpa, acompaniata cat de cat de gemetele pe care Isabel le scotea dintr-un clavecin dezacordat.

La ceasul acela, devreme pentru Barcelona si tarziu pentru Diego, a intrat Nuria, guvernanta fetelor, sugerandu-le ca era timpul sa se retraga. Era o femeie la vreo patruzeci de ani, cu spinarea dreapta si trasaturi nobile, uratita insa de duritatea gesturilor si imbracamintea extrem de severa. Purta o rochie neagra cu guler scrobit si o mantila de aceeasi culoare, legata sub barbie cu un snur de satin. Fosnetul fustelor, clinchetul cheilor si scartaitul botinelor o anuntau cu anticipatie. L-a salutat pe Diego cu o reverenta abia vizibila, dupa ce l-a examinat din cap pana-n picioare cu o expresie reprobatoare.

- Ce trebuie sa fac cu cel numit Bernardo, indianul din America? l-a intrebat pe stapanul casei.

- Daca se poate, domnule, as dori ca Bernardo sa imparta odaia cu mine. De fapt, suntem frati, a intervenit Diego.

- Desigur, tinere. Nuria, da dispozitiile necesare, a poruncit De Romeu, destul de mirat.

Dupa plecarea Julianei, Diego a simtit brusc toata oboseala acelei zile si greutatea cinei in stomac, dar a trebuit sa mai stea un ceas ascultand ideile politice ale amfitrionului sau.

- Joseph Bonaparte e un om luminat si sincer; trebuie sa-ti spun ca a invatat sa vorbeasca spaniola si asista la coride.

- Dar a uzurpat tronul regelui legitim al Spaniei a sarit Diego.

- Regele Carol al IV-lea s-a dovedit un descendent nedemn de stramosii sai. Regina e frivola, iar mostenitorul, Ferdinand, un idiot in care n-au incredere nici macar parintii lui. Ei nu merita sa domneasca. Pe de alta parte, francezii au adus idei moderne. Daca i-ar permite lui Joseph I sa domneasca, in loc sa-i fi declarat razboi, tara asta ar iesi din inapoiere. Armata franceza e imbatabila, in schimb a noastra e pe butuci, nu exista cai, arme, cizme, soldatii se tin cu paine si apa

- Cu toate astea, poporul spaniol a rezistat ocupatiei timp de doi ani, l-a intrerupt Diego.

- Bande de civili inarmati duc o gherila nebuneasca. Sunt incitati de fanatici si de clerul ignorant. Gloata lupta orbeste, n-are idei, doar ranchiuna.

- Mi s-a povestit de cruzimea francezilor

- Se comit atrocitati in ambele tabere, tinere De la Vega.

Spaniolii omoara nu doar francezi, dar si pe civilii conationali care refuza sa-i ajute. Catalanii sunt cei mai rai, nici nu-ti inchipui de ce cruzime sunt in stare. Maestrul Francisco de Goya a pictat aceste orori. Ati auzit de el in America?

- Nu cred, domnule.

- Trebuie sa-i vezi tablourile, don Diego, ca sa intelegi ca in razboiul asta nu exista buni, ci numai rai, a suspinat De Romeu, continuand pe acelasi subiect pana ce lui Diego i s-au inchis ochii de somn.

In lunile care au urmat Diego de la Vega si-a facut o idee despre situatia din Spania, care devenise schimbatoare si complexa si si-a dat scama cat de in urma erau ei cu vestile. Tatal lui reducea politica la alb si negru, pentru ca asa era in California, dar in Europa cea confuza predominau tonurile de gri. In prima scrisoare trimisa acasa i-a povestit calatoria si impresiile despre Barcelona si catalani, pe care i-a descris ca pe niste oameni setosi de libertate, cu temperament exploziv, susceptibili in ce priveste onoarea si muncitori precum vitele de povara. Spuneau despre ei insisi ca ar fi zgarciti, de fapt erau generosi. A mai adaugat ca nimic nu-i enerveaza mai mult decat impozitele, cu atat mai mult cu cat trebuiau platite francezilor. I-a descris si familia De Romeu, omitand amorul lui nesabuit pentru Juliana, care ar fi putut fi interpretat ca un abuz al ospitalitatii cu care fusese primit. In cea de-a doua scrisoare a incercat sa-i explice evenimentele politice, desi banuia ca peste cateva luni, cand avea sa ajunga misiva, totul va fi fost schimbat.

Domnia ta tata,

Eu sunt bine si invat mult, mai ales filozofie si latina la Colegiul de Umamoare. Te vei bucura sa afli ca maestrul Manuel Escalante m-a primit in Academia sa si ma onoreaza cu prietenia lui, o onoare nemeritata, fireste. Permite-mi sa-ti spun cate ceva despre situatia de aici. Bunul prieten al domniei tale, don Tomás de Romeu, este un frantuzit. Mai sunt si alti liberali ca el, care impartasesc aceleasi idei politice, dar ii detesta pe francezi. Se tem ca Napoleon sa nu transforme Spania intr-o anexa a Frantei, lucru pe care pare-se ca don Tomás de Romeu l-ar vedea cu ochi buni.

Asa cum domnia ta mi-a poruncit, am vizitat-o pe Excelenta Sa dona Eulalia de Callis. Am aflat de la ea ca nobilimea, la fel ca Biserica Catolica si poporul, asteapta intoarcerea regelui Ferdinand al VII-lea, supranumit Cel Dorit. Poporul, care n-are incredere nici in francezi, nici in liberali, nici in nobili si nici in schimbare, vrea sa-i goneasca pe invadatori si lupta cu tot ce-i pica in mana: topoare, bate, cutite, sulite si sape.

Despre asemenea subiecte interesante se vorbea intruna la Colegiul de Umamoare si in casa lui Tomás de Romeu, dar pe Diego nu-l preocupau din cale-afara. El avea alte treburi, mai ales s-o contemple pe Juliana. In casoiul enorm, imposibil de luminat si de incalzit, familia folosea doar cateva saloane de la nivelul principal si o aripa de la etajul superior.

Bernardo l-a surprins nu o data pe Diego atarnat ca o musca de balcon ca s-o spioneze pe Juliana in timp ce cosea cu Nuria sau isi facea lectiile. Fetele parasisera manastirea in care erau educate fetele de familie buna din cauza antipatiei pe care tatal lor o nutrea fata de popi. Tomás de Romeu obisnuia sa spuna ca dincolo de grilajul manastirilor bietele fete erau la cheremul calugaritelor, care le impuiau capul cu tot felul de diavoli si al clericilor perversi, care le pipaiau sub pretextul impartasaniei. Le adusese un tutore, un tip pipernicit cu fata mancata de varsat, care lesina cand o vedea pe Juliana si pe care Nuria, ca un uliu, nu-l slabea din ochi.

Isabel asista si ea la ore, desi invatatorul n-avea ochi pentru ea si nici nu stia cum o cheama.

Pentru Juliana, Diego era un fel de frate mai mic si mai aiurit. Il chema pe numele mic si-l tutuia, urmand exemplul sora-sii, care se purtase cu el de la bun inceput prieteneste si apropiat. Mult mai tarziu, cand viata tuturor a trecut prin tot felul de complicatii, l-a tutuit si Nuria, care ajunsese sa tina la el ca la un nepot, dar deocamdata ii spunea "don Diego", caci tutuitul se practica doar intre rude sau pentru a te adresa unui inferior. Cateva saptamani Juliana habar n-a avut ca-i fransese inima lui Diego, ca si nefericitului tutore. Cand Isabel a informat-o, a izbucnit in hohote de ras; din fericire, Diego n-a aflat decat dupa cativa ani.

Nu i-a luat prea mult timp lui Diego sa descopere ca Tomás de Romeu nu era nici atat de nobil si nici atat de bogat cum i se paruse la inceput. Conacul si pamanturile fusesera ale defunctei sale sotii, unica mostenitoare a unei familii de burghezi care se imbogatisera din industria matasii. Dupa moartea socrului, Tomás ramasese in fruntea afacerilor, dar pentru ca nu avea initiative comerciale a inceput sa tot piarda din mostenire. Contrar reputatiei catalanilor, cheltuia voios, dar nu stia sa castige. An dupa an, profitul scazuse, iar in ritmul asta in curand s-ar fi vazut silit sa vanda casa si sa coboare pe scara sociala. Printre numerosii pretendenti ai Julianei era si Rafael Moncada, un nobil cu o avere considerabila. O alianta cu el ar fi rezolvat problemele lui Tomás de Romeu, insa trebuie sa spunem spre onoarea sa ca niciodata n-a facut presiuni asupra fiica-sii ca sa-l accepte pe Moncada.

Diego a socotit ca domeniul patern din California avea o valoare de cateva ori mai mare decat proprietatile lui Tomás de Romeu si si-a pus intrebarea daca Juliana ar fi fost dispusa sa mearga cu el in Lumea Noua. I-a impartasit acest gand lui Bernardo, care i-a sugerat, in limbajul sau personal, sa se grabeasca daca nu voia ca un candidat mai matur, mai chipes si mai interesant sa-i sufle domnita. Obisnuit cu sarcasmele fratelui de lapte, Diego nu s-a demoralizat, dar a hotarat sa-si perfectioneze cat mai repede educatia. De-abia astepta sa fie un hidalgo in toata regula. S-a familiarizat cu catalana, o limba ce i se parea deosebit de melodioasa, se ducea la Colegiu si zilnic la Academia de Scrima pentru Instruirea Nobililor si Cavalerilor a maestrului Manuel Escalante.

Parerea pe care si-o facuse despre celebrul maestru de scrima nu se potrivea defel cu realitatea. Dupa ce tocise pana la ultima virgula manualul scris de el si-l imagina ca pe Apolo, o suma de virtuti si frumusete virila. Escalante s-a dovedit insa a fi un omulet antipatic, meticulos, dichisit, cu chip ascetic, buze dispretuitoare si mustati dominate, pentru care scrima era singura religie de luat in consideratie. Elevii sai erau nobili pursange, cu exceptia lui Diego, pe care-l acceptase nu atat pentru ca era recomandat de Tomás de Romeu, cat pentru faptul ca trecuse cu brio examenul de admitere.

- En garde, monsieur! ii ordonase maestrul.

Diego adoptase pozitia a doua; piciorul drept la mica distanta de stangul, cu varfurile formand un unghi drept, genunchii usor indoiti, tinuta corecta, privirea inainte, bratele relaxate.

- Schimba garda inainte! Atac! Schimba garda inapoi! Unghiile inauntru! Garda a treia! Bratul intins! Coupe!

In curand renuntase la comenzi. Au trecut repede la lupta cu figuri, ca un dans violent si macabru. Diego se incalzise si se lupta de parca viata lui ar fi depins de asta, cu un elan care se apropia de furie. Escalante simtea pentru prima data dupa multi ani ca siroia de sudoare. Era multumit si pe buzele subtiri incepea sa-i apara un suras. Nu obisnuia sa imparta laude, dar acest baiat il impresionase cu iuteala, precizia si forta sa.

- Si unde ziceai ca ai invatat scrima, cavalere? l-a intrebat dupa ce si-au incrucisat floretele.

- Cu tatal meu, in California.

- California?

- La nord de Mexic

- Nu trebuie sa-mi explici, am vazut si eu o harta, i-a taiat-o scurt Manuel Escalante.

- Scuze, maestre. V-am studiat cartea si am practicat ani in sir

- Vad, vad. Se pare ca esti un elev talentat. Mai trebuie sa-ti controlezi nerabdarea si sa dobandesti eleganta. Ai un stil de corsar, dar asta are leac. Prima lectie: calm. Niciodata sa nu lupti cu furie. Fermitatea si stabilitatea otelului depind de linistea spiritului. Nu uita. Am sa te primesc de lunea pana sambata dimineata la opt fix; daca lipsesti o singura data, nu mai e nevoie sa revii. Buna seara, cavalere.

Asta a fost tot. Diego a facut eforturi sa nu tipe de bucurie, dar odata ajuns pe strada a inceput sa topaie in jurul lui Bernardo, care-l asteptase afara cu caii.

- Vom ajunge cei mai buni spadasini de pe lume, Bernardo. Da, da, ai auzit bine, ai sa inveti la fel ca si mine. De acord, maestrul n-o sa te primeasca, e un chitibusar. Dac-ar sti ca am un sfert de sange indian, m-ar scoate in pumni din academia lui. Dar nu-ti face griji, am sa te invat tot ce stiu. Zice maestrul ca-mi lipseste stilul. Ce-o mai fi si asta?

Manuel Escalante si-a tinut promisiunea de a-l cizela pe Diego, iar acesta l-a invatat la randul sau pe Bernardo. Exersau zilnic intr-unui din marile saloane pustii din casa lui Tomás de Romeu, asistati aproape mereu de Isabel. Fata asta, sustinea Nuria, avea o curiozitate draceasca pentru treburi de barbati, dar ii ierta nazdravaniile pentru ca o crescuse de cand isi pierduse mama la nastere. Isabel i-a convins pe baieti s-o invete sa manuiasca floreta si sa incalece barbateste pe cal, asa cum faceau femeile in California. Cu manualul lui Escalante in mana, exersa singura in fata oglinzii, sub privirile rabdatoare ale sora-sii si ale Nuriei, care in timpul asta brodau goblenuri in cruciulite. Diego s-a resemnat cu compania fetitei din pur interes; Isabel ii sugerase ca avea sa puna o vorba buna pentru el pe langa Juliana, lucru pe care nu l-a facut niciodata. Dar Bernardo era incantat de prezenta ei.

Bernardo ocupa un loc neprecizat in ierarhia casei, unde locuiau in jur de optzeci de suflete, servitori, angajati, secretari si apropiati, cum li se spunea rudelor sarace pe care Tomás de Romeu le adapostea sub acoperisul sau. Dormea intr-una din odaile lui Diego, dar n-avea acces in saloanele familiei, unde intra doar daca era chemat si manca in bucatarie. Nu avea un rol clar si avea timp din belsug sa umble prin Barcelona. A ajuns astfel sa cunoasca temeinic diversele chipuri ale orasului, de la conacele senioriale ale nobililor catalani pana la locuintele mizere pline de sobolani si paduchi ale saracimii, unde izbucneau mai tot timpul batai si epidemii; de la cartierul vechi al catedralei, cladit peste ruinele romane, cu labirintul de stradute intortocheate pe unde cu greu putea trece un magar, pana la pietele populare, pravaliile mestesugarilor, dughenele vanzatorilor de maruntisuri si cheiurile ticsite de o multime multicolora. Duminica, dupa slujba, ratacea in jurul bisericilor si se uita la grupurile care dansau delicatul dans catalan sardana, care i se parea o expresie desavarsita a solidaritatii, ordinii si lipsei de ostentatie a barcelonezilor. Ca si Diego, a invatat catalana ca sa inteleaga ce se petrece. Limbile folosite erau spaniola si franceza pentru guvern si societatea inalta, latina pentru treburi academice si religioase, catalana pentru restul populatiei. Si-a castigat respectul celor din casa gratie tacerii si atitudinii sale demne. Servitorii, care-l numeau cu simpatie indianul, n-au stat sa vada daca era sau nu surd, l-au considerat ca atare, drept care vorbeau liber de fata cu el fara probleme, astfel ca a aflat multe lucruri. Pentru Tomás de Romeu nici nu exista, pentru el servitorii erau invizibili. Pe Nuria o intriga faptul ca era indian, era primul pe care-l vedea in viata ei.

Crezand ca nu aude, la inceput i se adresa cu schime simiesti si gesturi teatrale, abia mai tarziu a inceput sa-i vorbeasca.

Iar dupa ce-a aflat ca era si botezat, i-a fost chiar simpatic.

Niciodata nu avusese un ascultator mai atent. Convinsa ca Bernardo nu i-ar fi tradat confidentele, s-a apucat sa-i povesteasca visele, adevarate epopei fantastice, apoi l-a invitat sa asculte lecturile cu glas tare ale Julianei la ora cand se servea ciocolata. In ce-o priveste, Juliana il trata cu aceeasi dulceata cu care se purta cu toata lumea. Intelesese ca nu era slujitorul lui Diego, ci fratele lui de lapte, dar nu s-a straduit sa comunice cu el, presupunand ca nu prea aveau ce sa-si spuna. In schimb, pentru Isabel, Bernardo a devenit cel mai bun prieten si aliat. Fata a invatat limbajul indian al semnelor, a ajuns sa-i descifreze sunetele flautului, insa n-a reusit sa inteleaga dialogul telepatic pe care-l purta cu Diego.

Oricum, neavand nevoie de cuvinte, se intelegeau perfect. Au ajuns sa se indrageasca atat de mult, ca mai tarziu Isabel rivaliza cu Diego pentru locul al doilea in inima lui Bernardo. Primul era ocupat dintotdeauna de Fulgerul Noptii.

Primavara, cand aerul orasului mirosea a mare si a flori, studentii ieseau sa delecteze lumea cu cantecele lor, iar indragostitii isi faceau serenadele, vegheati de la distanta de soldatii francezi, caci pana si aceasta distractie nevinovata ar fi putut ascunde intentii periculoase ale gherilei. Diego exersa la mandolina, insa ar fi fost de-a dreptul caraghios sa se instaleze sub fereastra Julianei ca sa-i cante o serenada, doar traiau in aceeasi casa. A vrut s-o acompanieze la concertele ei de harfa, dar canta la fel de prost la mandolina ca si Isabel la clavecin, asa ca se lasa cu dureri de cap. S-a multumit s-o distreze cu scamatoriile invatate de la Galileo Tempesta, completate si perfectionate in luni de practica. In ziua in care a inghitit pumnalul marocan daruit de Galileo Tempesta, Julianei i s-a facut rau si era gata sa lesine, dar Isabel a cercetat arma, cautand butonul care ascundea taisul in teaca. Nuria l-a avertizat ca daca mai repeta asemenea trucuri de necromant o sa-i vare cu mana ei pumnalul pe gat.

Inca din primele saptamani ii declarase un razboi surd lui Diego, pricepand cumva ca era metis. I se parea ceva nemaiauzit ca stapanul il primise in intimitatea familiei pe tanarul de sange impur care, culmea, avusese si neobrazarea sa se inamoreze de Juliana. Cu toate astea, imediat ce Diego si-a propus sa cucereasca inima aspra a guvernantei, a reusit; cu mici atentii, o bucata de martipan, o stampa cu figura unui sfant, un trandafir care aparea pe neasteptate in mana lui. Si chiar daca femeia nu renuntase la mutre si sarcasme, ii era imposibil sa nu rada pe ascuns la bufoneriile lui.

Intr-o seara, Diego a avut nesansa sa-l auda pe Rafael Moncada cantand o serenada pe strada, acompaniat de un grup de muzicanti. Indignat, a constatat ca rivalul avea un glas mangaios de tenor, iar in plus canta in italiana. A incercat sa-l ridiculizeze in fata Julianei, dar n-a avut succes; pentru prima data fata parea sa fie emotionata. Moncada ii inspira sentimente confuze, un amestec de neincredere instinctiva si de curiozitate ascunsa. Cand era de fata, se simtea jenata si lipsita de aparare, totusi era atrasa de siguranta pe care omul o emana. Nu-i placea expresia de dispret sau chiar de cruzime care i se citea uneori pe chip si care nu se potrivea cu generozitatea cu care arunca bani cersetorilor postati in fata bisericii. In orice caz, tanarul avea douazeci si trei de ani si o curta de luni de zile, asa ca trebuia in curand sa-i dea un raspuns. Era bogat, dintr-o familie impecabila si producea o impresie buna tuturor, cu exceptia surorii Isabel, care-l detesta pe fata si fara nici o explicatie. In favoarea acestui pretendent atarnau argumente solide, insa o oprea un sentiment inexplicabil, de nenorocire. Intre timp, el continua asediul plin de delicatete, temandu-se sa n-o sperie cu o insistenta exagerata. Se vedeau la biserica, la concerte si piese de teatru, la plimbarile prin parcuri si pe strazi. Ii facea des cadouri si-i trimitea misive tandre, dar fara un angajament ferm.

Inca nu reusise ca Tomás de Romeu sa-l pofteasca acasa si nici ca matusa lui, Eulalia de Callis, sa-l includa pe De Romeu printre obisnuitii seratelor ei. Il avertizase insa, in felul ei direct, ca Juliana nu era o alegere buna. "Taica-sau e un tradator, un frantuzit, familia asta n-are nici rang, nici avere, n-are ce oferi", sunase verdictul lapidar. Numai ca el pusese de mult ochii pe Juliana, o vazuse inflorind si hotarase ca era singura femeie demna de el. Cu timpul, isi spunea, matusa Eulalia va ceda in fata calitatilor de netagaduit ale Julianei, totul era sa rezolve afacerea asta cu diplomatie. N-avea de gand sa renunte la fata, dar nici la mostenire si nu se indoia ca avea sa le dobandeasca pe ambele.

Rafael Moncada nu avea varsta potrivita pentru serenade si era prea orgolios pentru acest gen de exhibitii, dar a gasit formula de a o face cu umor. Iesind in balcon, Juliana l-a vazut deghizat in print florentin, imbracat din cap pana-n picioare in brocart si matase, cu caftan tivit cu blana de nutrie, pene de strut la palarie si o lauta in mana. Cativa servitori il luminau cu felinare elegante de sticla, iar alaturi muzicienii gatiti precum pajii de opereta scoteau sunete suave din instrumente. Neindoielnic, elementul forte al spectacolului era vocea extraordinara a lui Moncada. Ascuns in spatele perdelei, Diego a inghitit umilinta, stiind ca in balconul ei Juliana compara trilurile perfecte ale lui Moncada cu acordurile schioape de mandolina cu care incerca s-o impresioneze. Bombanea si blestema cu jumatate de voce, cand a intrat Bernardo si i-a facut semn sa-si ia spada si sa-l urmeze. L-a dus in aripa servitorilor, unde Diego nu fusese inca, desi locuia in casa asta de aproape un an, iar de acolo au iesit in strada printr-o portita de serviciu. Lipiti de ziduri, au ajuns in locul unde rivalul lui se dadea mare cu baladele lui italienesti. Bernardo i-a aratat un intrand in spatele lui Moncada si Diego a simtit ca furia i se transforma intr-o satisfactie diabolica; nu Moncada era cel care canta, ci alt barbat ascuns in intuneric.

Au asteptat sa se termine serenada. Grupul s-a imprastiat si a plecat in doua trasuri, un servitor i-a dat niste bani adevaratului cantaret. Dupa ce-au fost siguri ca tenorul ramasese singur, Diego si Bernardo au navalit peste el. Necunoscutul a scos un suierat ca de sarpe si-a vrut sa puna mana pe cutitul incovoiat de la brau, dar Diego ii pusese varful spadei la gat. S-a dat inapoi cu o iuteala neasteptata, insa Bernardo i-a pus o piedica si l-a trantit la pamant. O injuratura i-a scapat de pe buze cand a simtit otelul ascutit pe grumaz. La lumina slaba a lunii si a ferestrelor au putut constata ca era vorba de un tigan brunet si puternic, numai muschi, fibra si os.

- Ce naiba vreti de la mine? a marait el cu o expresie feroce.

- Numele tau, nimic mai mult. Poti sa-ti pastrezi banii castigati in mod necinstit, raspunse Diego.

- De ce vrei sa-mi stii numele?

- Numele tau! spune Diego, apasand varful spadei pana au iesit cateva picaturi de sange.

- Pelayo, spuse tiganul.

Diego si-a retras spada, omul s-a ridicat si a disparut in bezna, tacut si iute ca o felina.

- Sa nu uitam acest nume, Bernardo, cred c-o sa ne mai intalnim cu smecherul asta. Nu pot sa-i spun nimic Julianei, ar crede c-o fac din meschinarie sau gelozie. Va trebui sa gasim alta modalitate ca sa afle ca vocea nu e a lui Moncada. Ai vreo idee? Daca-ti vine una, ma anunti.

Unul din vizitatorii asidui ai casei De Romeu era insarcinatul cu afaceri al lui Napoleon la Barcelona, cavalerul Roland Duchamp, caruia i se spunea pur si simplu Chevalier.

Era umbra cenusie din spatele autoritatii oficiale; mai influent, se spunea, decat regele Joseph I insusi. Napoleon ii diminuase puterea fratelui sau pentru ca nu mai avea nevoie de el ca sa perpetueze dinastia Bonaparte; avea acum un fiu, un plod plapand poreclit l'Aiglon[3] si impovarat inca de la o varsta frageda cu titlul de rege al Romei. Chevalier controla o vasta retea de spioni care-l informau despre planurile inamicilor, inca inainte ca acestea sa prinda forma. Avea rang de ambasador, dar de fapt ii dadeau socoteala chiar si capii armatei.

Viata sa in orasul in care francezii erau detestati nu era placuta, inalta societate ii intorcea spatele, cu toate ca el magulea familiile avute cu baluri, receptii si reprezentatii de teatru; incerca sa se puna bine si cu plebea, impartind paine si permitand luptele de tauri, pana atunci interzise. Nimeni n-avea chef sa fie vazut de partea francezilor. Nobilii, de exemplu Eulalia de Callis, n-aveau curajul sa nu-i raspunda la salut, dar nici nu-i onorau invitatiile. In schimb, Tomás de Romeu se mandrea cu prietenia lui pentru ca admira tot ce venea din Franta, de la ideile filozofice si rafinamentul acestei tari pana la Napoleon insusi, pe care-l compara cu Alexandru cel Mare.

Stia ca Chevalier avea legaturi cu politia secreta, totusi nu da crezare zvonurilor cum c-ar fi fost raspunzator de torturile si executiile din La Ciudadela. I se parea imposibil ca o persoana atat de fina si culta sa fie amestecata in barbariile puse pe seama militarilor. Ei vorbeau despre arta, literatura, despre noile descoperiri stiintifice si progresele astronomiei, sau comentau situatia din coloniile din America, din Venezuela, Chile si altele, care-si declarasera independenta.

In timp ce domnii petreceau ceasuri placute agrementate de cupele cu coniac frantuzesc si tigarile de foi cubaneze, Agnes Duchamp, fiica lui Chevalier, se intretinea cu Juliana citind romane frantuzesti pe ascuns de Tomás de Romeu, care n-ar fi admis asemenea lecturi. Fetele sufereau la amorurile nefericite ale personajelor si suspinau usurate daca finalul era fericit. Romantismul nu era inca la moda in Spania, iar pana s-o cunoasca pe Agnes, Juliana n-avusese acces decat la anumiti autori clasici din biblioteca familiei, alesi de tatal ei dupa criteriul didactic. Isabel si Nuria asistau si ele la lectura. Prima radea de se prapadea, dar nu pierdea nici un cuvant, cea de a doua plangea de sarea camasa pe ea. I se explicase ca toate astea nu erau adevarate, ci doar inventii ale autorului, dar tot nu credea. Nefericirile personajelor o ingrijorau in asa hal, ca fetele schimbau subiectul romanelor ca sa nu-i amarasca viata. Guvernanta nu stia sa citeasca, dar avea un respect sacru pentru orice tiparitura. Isi cumpara din salariu niste foiletoane ilustrate despre viata martirilor, adevarate colectii de cruzimi, pe care fetele i le citeau de mai multe ori. Nuria era convinsa ca martirii erau cu totii compatrioti de-ai ei care avusesera ghinionul sa fie chinuiti de maurii din Granada. Era inutil sa-i explici ca la Roma se gasea Colosseumul roman, dupa cum ii era numele. Credea de asemenea ca Christos murise pe cruce pentru omenire in general, dar mai ales pentru Spania. Iar defectul de neiertat al lui Napoleon si al francezilor era ateismul lor, drept care stropea cu apa sfintita fotoliul pe care sezuse Chevalier dupa fiecare vizita a acestuia. Ca nici stapanul ei nu credea in Dumnezeu era din pricina faptului ca-si pierduse sotia, pe mama fetelor, in mod prematur, dar era sigura ca era o faza trecatoare; pe patul de moarte don Tomás precis ca avea sa-si recapete uzul ratiunii si-avea sa cheme grabnic un confesor, care il va ierta de pacate; in definitiv, asa faceau toti, chiar daca se declarau atei cat timp erau bine sanatosi.

Agnes era maruntica, vesela si vioaie, cu un ten diafan, privire malitioasa si gropite in obraji, la degete si coate. Romanele o maturizasera inainte de vreme, iar la varsta la care altele nici nu ieseau din casa, ea ducea o viata de femeie adulta. Se imbraca dupa moda cea mai indrazneata adusa de la Paris si isi insotea tatal la evenimentele mondene. Venea la bal cu rochia uda, astfel ca tesatura sa i se lipeasca de trup, pentru ca nimanui sa nu-i scape linia soldurilor rotunde si desenul sanilor de fecioara obraznica. De cum l-a vazut, a si pus ochii pe Diego, care intre timp lasase in urma sarbezeala adolescentei si se lungise zdravan, era la fel de inalt ca Tomás de Romeu, iar gratie dietei catalane satioase si a rasfaturilor Nunei pusese carne pe el. Trasaturile i se definitivasera si, la sugestia lui Isabel, isi lasase parul sa creasca pentru a-i acoperi urechile. Lui Agnes nu i se parea rau deloc, avea un aer exotic si-l imagina in salbaticiunea Americii, printre indieni supusi si despuiati. Il intreba neobosit despre California, pe care o confunda cu o insula misterioasa si calda, precum aceea unde se nascuse inefabila Josephine Bonaparte, pe care incerca s-o imite cu rochiile ei transparente si parfumul de violete.

O cunoscuse la Paris, la curtea lui Napoleon, pe cand era o copilita de zece ani. In timpul absentelor imparatului, Josephine ii aratase cavalerului Duchamp o prietenie foarte apropiata de dragoste. Agnes avea intiparita in memorie imaginea femeii nici tinere, nici frumoase, dar care parea sa fie si una si alta prin mersul ei leganat, prin glasul parca adormit si parfumul suav pe care-l raspandea. Asta fusese cu mai bine de patru ani inainte. Josephine nu mai era imparateasa Frantei, Napoleon o inlocuise cu o printesa austriaca insipida, a carei singura calitate, dupa parerea lui Agnes, era ca avusese un fiu. Mare lucru, fertilitatea! Iar afland ca Diego era unicul mostenitor al lui Alejandro de la Vega, stapan pe un domeniu de marimea unei tari mici, nu i-a fost deloc greu sa se vada castelana fabulosului teritoriu. A asteptat un moment potrivit si i-a soptit, ascunsa in spatele evantaiului, ca-l astepta la ea in vizita ca sa poata vorbi intre patru ochi, caci in casa Romeu Nuria era tot timpul cu ochii pe ei; la Paris nimeni n-avea guvernanta, asta era demodat la culme, a mai adaugat. A pecetluit invitatia cu o batista fina brodata de calugarite cu numele ei complet si parfumata cu violete. Diego n-a stiut ce sa spuna.

Timp de o saptamana a incercat s-o faca geloasa pe Juliana, vorbind de Agnes si fluturand batista in aer, dar efectul a fost taman pe dos; Juliana s-a oferit cu amabilitate sa-l ajute s-o cucereasca pe fata. Iar Isabel si Nuria au ras de el fara pic de mila, asa ca batista a ajuns la gunoi. Bernardo a scos-o de acolo, conform principiului ca totul poate sluji la ceva la un moment dat.

Diego se intalnea des cu Agnes Duchamp, caci fata devenise un musafir asiduu. Era mai mica decat Juliana, dar o intrecea in vioiciune si experienta. In alte conditii, Agnes nu s-ar fi coborat sa caute prietenia unei fete atat de simple precum Juliana, dar pozitia tatalui ei ii inchisese multe usi si o privase de prietenii feminine. In plus, Juliana avea faima de fata frumoasa; desi, initial, Agnes evitase o astfel de competitie si-a dat repede seama ca numele Julianei de Romeu atragea interesul pretendentilor si profita si ea. Ca sa scape de insinuarile sentimentale, tot mai dese si mai intense, ale tinerei Duchamp, Diego a incercat sa schimbe imaginea pe care si-o formase despre el. Nici gand de bogatul si bravul latifundiar galopand cu sabia la brau pe vaile Californiei; vorbea insa de niste ipotetice scrisori ale tatalui sau prin care acesta ii anunta, printre alte calamitati, iminenta ruina economica a familiei. Nici nu stia Diego cat de aproape de adevar vor fi aceste minciuni peste cativa ani Pe deasupra, se apucase sa imite purtarile delicate si sa poarte pantaloni ajustati ca ai profesorului de dans al fetelor, iar privirilor romantioase ale Agnesei le raspundea cu izmeneli si migrene neasteptate, pana cand fata a inceput sa banuiasca ca era cam efeminat.

Era un joc care se potrivea perfect cu personalitatea histrionica a lui Diego. "De ce faci pe idiotul?", l-a intrebat Isabel, care-l tratase de la bun inceput cu o sinceritate brutala. Doar Juliana, din lumea romanelor ei, nu observa cum se schimba Diego cand era Agnes de fata. In comparatie cu Isabel, pentru care jocul lui de teatru n-avea secrete, Juliana era de o inocenta dezolanta.

Tomás de Romeu incepuse sa-l invite pe Diego la un digestiv dupa cina, impreuna cu Chevalier, vazand ca acesta se interesa de tanarul sau oaspete. Chevalier il intreba de activitatile studentilor de la Colegiul de Umamoare, de tendintele politice ale tineretului, de zvonurile din oras si de ce spuneau servitorii; dar Diego ii cunostea reputatia si avea mare grija ce spune. Dac-ar fi spus adevarul, multa lume ar fi avut de suferit, mai ales colegii si profesorii lui, dusmani inversunati ai francezilor, chiar daca majoritatea erau de acord cu reformele impuse de acestia. Din precautie, a inceput sa se poarte de fata cu Chevalier la fel de afectat si facand pe idiotul ca si in prezenta fiica-sii, cu atata succes, ca Duchamp a ajuns la concluzia ca era o secatura lipsita de sira spinarii. Nu pricepea ce gasise Agnes la De la Vega; dupa parerea sa, averea ipotetica a tanarului nu-i compensa inconsistenta coplesitoare. Chevalier era un om de fier - altminteri n-ar fi putut gatui Catalonia cum o facea - si s-a plictisit repede de stupiditatile lui Diego. Nu l-a mai intrebat nimic, dar facea de fata cu el niste comentarii pe care mai bine le-ar fi evitat.

- Ieri, venind de la Gerona, am vazut oameni taiati in bucati si spanzurati de copaci sau trasi in teapa de luptatorii din gherila. Vulturii hoitari se delectau. Mai simt si acum duhoarea

- De unde stiti ca nu e vorba de soldatii francezi? a intrebat Tomás de Romeu.

- Sunt bine informat, prietene. In Catalonia gherila e feroce. Prin oras trec mii de arme de contrabanda, exista arsenale chiar si in confesionalele bisericilor. Luptatorii astia opresc aprovizionarea si lumea face foame, caci nu ajunge nici painea, nici verdeturile.

- Atunci sa manance cozonac, a zis Diego zambind, repetand faimoasa fraza a reginei Maria Antoaneta, dupa care a luat o bomboana cu migdale.

- Situatia e serioasa, nu e cazul sa glumesti, tinere, a spus suparat Chevalier. Chiar de maine interzic folosirea felinarelor pe timp de noapte, ca sa nu-si faca semne cu ele, cat si a capelor, caci sub ele se pot ascunde pusti si pumnale. Ca sa nu va mai spun, domnilor, ca exista planuri de a infecta cu variola prostituatele care servesc trupele franceze!

- Se poate, cavalere Duchamp! a exclamat Diego cu o mutra scandalizata.

- Femeile si preotii ascund arme sub haine, copiii duc mesaje si aprind pulberariile. Trebuie sa perchezitionam si spitalul, se ascund arme chiar si sub patul lauzelor.

Un ceas mai tarziu, Diego de la Vega reusea sa-l puna in garda pe directorul spitalului de sosirea iminenta a francezilor. Gratie informatiilor aflate de la Chevalier, a reusit sa salveze cativa colegi de la Colegiul de Umamoare si nu un singur vecin care era in pericol. Mai mult, i-a trimis o nota anonima lui Chevalier dupa ce-a aflat ca painea destinata unei garnizoane fusese otravita. Interventia lui a facut sa esueze atentatul si a salvat vietile a treizeci de soldati inamici. Diego nu statea sa despice firul in patru; detesta orice forma de tradare, dar ii placea sa se joace si sa riste. Ii era sila in aceeasi masura de metodele luptatorilor de gherila si de cele ale trupelor de ocupatie.

- N-are sens sa cauti dreptatea aici, Bernardo, ea nu se gaseste de nici o parte. Tot ce putem face este sa evitam si mai multa violenta. M-am saturat de atata oroare, de toate atrocitatile astea. Razboiul nu e nici glorios, nici nobil.

Gherila ii hartuia neincetat pe francezi si punea poporul pe jar. Tarani, brutari, zidari, mestesugari, negustori, oameni obisnuiti si normali pe timp de zi, incepeau sa lupte cum se lasa noaptea. Populatia civila ii proteja, ii ajuta cu aprovizionarea, cu informatiile, transmiterea mesajelor, cu spitalele si cimitirele clandestine. Rezistenta populara tenace slabea trupele de ocupatie, dar in acelasi timp tara era ruinata, caci indemnului spaniolesc "razboi cu cutitul in dinti" francezii ii raspundeau asijderi.

Lectiile de scrima constituiau activitatea cea mai importanta a lui Diego, care nu intarzia niciodata, de frica sa nu fie dat afara. La opt fara un sfert era la usa academiei, cinci minute mai tarziu, un servitor ii deschidea, iar la opt fix era cu floreta in mana in fata maestrului. Dupa lectie, acesta il poftea sa mai ramana cateva minute si vorbeau despre nobletea artei scrimei, mandria de a incinge o spada, gloriile militare ale Spaniei si imperioasa necesitate a oricarui cavaler de onoare de a se bate in duel ca sa-si apere numele, desi duelul era interzis. Treceau apoi la alte teme mai profunde, iar atunci omuletul arogant, scrobit si pretentios ca un fante, absurd cand era vorba de propria onoare si demnitate, isi arata alta fata. Manuel Escalante era fiu de negustor, dar scapase de soarta modesta a fratilor sai pentru ca era un adevarat geniu al spadei. Scrima l-a ridicat in rang, i-a creat o noua personalitate si l-a facut sa strabata Europa si sa aiba de-a face cu nobili si cavaleri. Obsesia lui nu erau fandarile istorice si nici titlurile nobiliare, asa cum puteai crede, ci dreptatea. A ghicit ca Diego avea acelasi impuls, desi era inca prea crud ca sa inteleaga. Iar atunci a stiut ca are in sfarsit un tel inaltator in viata; sa-l faca pe acest tanar sa-i urmeze pasii, ajungand un paladin al cauzelor drepte. Predase scrima catorva sute de cavaleri, insa nici unul nu se dovedise demn de asa ceva. Le lipsea flacara incandescenta pe care a recunoscut-o imediat la Diego, pentru ca o avea si el. Nu s-a lasat insa orbit de entuziasmul initial, a hotarat sa-l cunoasca mai bine si sa-l puna la incercare inainte de a-l face partas la secretele sale. In aceste scurte discutii la o cafea il tatona, Diego, deschis din fire, i-a povestit despre copilaria sa din California, despre nazdravania cu ursul cu palarie, despre atacul piratilor, mutenia lui Bernardo si incendierea satului indienilor. Ii tremura glasul amintindu-si cum l-au spanzurat soldatii pe batranul sef de trib, cum au biciuit oamenii si i-au luat sa munceasca pentru albi.

La una din vizitele de curtoazie pe care le facea la micul palat al Eulaliei de Callis, Diego l-a intalnit pe Rafael Moncada, unde venea din cand in cand nu atat din proprie initiativa, cat imboldit de parintii sai. Resedinta se gasea pe strada Sfanta Eulalia, iar Diego a crezut initial ca strada fusese numita asa in cinstea acestei doamne. Abia dupa un an a aflat cine era mitica Eulalia, sfanta preferata a Barcelonei. O fecioara martirizata, careia, spunea legenda, inainte de a fi crucificata i se taiasera sanii si-o chinuisera intr-un butoi plin de cioburi de sticla. Casa fostei sotii a guvernatorului din California era una din bijuteriile arhitectonice ale orasului, iar interiorul era de un lux excesiv care-i soca pe sobrii catalani, pentru care ostentatia era indubitabil un semn de prost-gust. Dar Eulalia traise mult timp in Mexic si se molipsise de incarcatura baroca. Curtea ei era formata din mai multe sute de persoane, care traiau practic de pe urma culturii de cacao. Inainte de a muri subit in Mexic, barbatul donei Eulalia pusese pe picioare un negot in Antile pentru a aproviziona fabricile de ciocolata din Spania, lucru care a sporit averea familiei. Eulalia nu era dintr-o familie foarte nobila sau foarte veche, insa banii completau lipsa blazonului. In timp ce nobilimea isi pierdea averile, privilegiile, pamanturile si sinecurele, ea se imbogatea intruna multumita raului aromatizat si neintrerupt care curgea din America direct in buzunarele ei. In alte timpuri, nobilii de stirpe inalta, care-si puteau dovedi sangele albastru inca dinainte de anul 1400, o dispretuisera pe Eulalia, care apartinea plebei nobiliare, dar acum vremea mofturilor aristocratice trecuse. Acum banii contau mai mult decat blazonul, iar ea avea multi. Alti mosieri se plangeau ca taranii lor refuzau sa plateasca darile, dar ea nu avea problema asta; se baza pe un grup bine ales de tipi hotarati care aveau grija sa incaseze ce trebuia; in plus, majoritatea veniturilor sale veneau din strainatate.

Eulalia devenise unul din personajele cele mai ilustre din oras.

Chiar si cand se ducea la biserica, se deplasa cu o suita de servitori si caini care ocupau mai multe trasuri. Servitorii ei se deosebeau prin livreaua albastra si palariile cu panas, pe care le desenase ea insasi, inspirandu-se in costumele de la opera. Anii trecand, se ingrasase si se schimbase mult, devenind o matroana in doliu etern, mancacioasa, inconjurata de preoti, femei habotnice si catei chihuahua, jivine asemanatoare unor sobolani jupuiti si care faceau pipi pe draperii. Trecute erau placerile superbei tinereti, cand isi vopsea parul in rosu si se scalda in lapte. Acum n-o mai interesa decat sa-si apere familia, sa vanda ciocolata, sa-si asigure un loc in rai dupa moarte si sa sprijine prin toate mijloacele intoarcerea lui Ferdinand al VII-lea pe tronul Spaniei. Detesta reformele liberale.

Asa ca la ordinele tatalui sau si din recunostinta pentru cat de bine se purtase cu Regina, maica-sa, Diego de la Vega isi propusese s-o viziteze periodic pe Eulalia, desi i se parea un sacrificiu. N-avea ce vorbi cu vaduva dincolo de patru fraze politicoase si niciodata nu stia in ce ordine trebuia sa foloseasca lingurile si furculitele de pe masa. Mai stia si ca Eulalia nu-l putea suferi pe Tomás de Romeu din doua motive serioase; pentru ca se daduse cu francezii si pentru ca era tatal Julianei, de care, din nefericire, nepotul ei preferat si principal mostenitor, Rafael Moncada, se indragostise. Eulalia o vazuse pe Juliana la biserica si trebuia sa admita ca nu era urata deloc, insa ea avea planuri mult mai ambitioase pentru nepotul ei. Pe ascuns, negocia discret o alianta cu una din fiicele ducelui de Medinaceli. Singurul lucru pe care Diego il avea in comun cu Eulalia era dorinta de a evita casatoria lui Rafael cu Juliana.

La a patra sa vizita la palatelul donei Eulalia, la cateva luni dupa incidentul cu serenada cantata sub balconul Julianei, Diego l-a cunoscut mai bine pe Rafael Moncada. Se mai ciocnisera si inainte la evenimente mondene sau sportive, dar in afara de un salut cu o usoara inclinare din cap n-aveau nici un fel de relatii. Moncada il considera un pusti neinteresant, notabil doar pentru ca locuia sub acelasi acoperis cu Juliana de Romeu. Nu merita osteneala sa-l cunosti. In seara aceasta, Diego a constatat uimit ca palatul era luminat ca ziua si curtea era plina de calesti. Pana atunci nu participase decat la niste intalniri cu artistii si la o cina intima, la care il intrebase de Regina. Diego avea impresia ca doamna se rusina cu el, nu atat pentru ca venea din colonii, ci pentru ca era metis. In California, Eulalia se purtase foarte frumos cu Regina, cu toate ca aceasta era mai mult indianca decat alba, dar de cand locuia in Spania se molipsise si ea de dispretul aratat locuitorilor din Lumea Noua; se spunea ca, din cauza climei si a amestecului cu indigenii, creolii aveau o predispozitie nativa pentru barbarie si perversiune. Inainte de a-l prezenta prietenilor ei alesi, Eulalia voise sa se asigure in privinta lui, ca sa nu se pacaleasca. Dar baiatul parea cat se poate de alb, se imbraca bine si se purta cum trebuie.

De data asta Diego a fost condus intr-un salon superb, in care se adunase crema nobilimii catalane. Instalata intr-un fotoliu cu baldachin episcopal, prezida stapana casei, imbracata in catifea neagra, in doliu etern dupa Pedro Fages, dar siroind de diamante. Alte vaduve isi ingropau viata in valuri negre care le acopereau orice bucatica de piele, nu era insa cazul ei. Eulalia isi etala bijuteriile pe un decolteu opulent de gaina indopata, lasand vederii o parte din sanii enormi, precum pepenii, de la care Diego nu-si lua ochii, ametit de stralucirea diamantelor si abundenta carnii. Doamna i-a intins o mana durdulie, pe care el a sarutat-o cum se cadea, l-a intrebat ce-i fac parintii si, fara a astepta raspuns, i-a facut semn ca e liber.

Domnii vorbeau de politica si afaceri in alt salon, iar perechile tinere dansau in sunetele orchestrei, sub privirile mamelor fetelor. In alt salon erau mai multe mese de joc, distractia cea mai curenta la curtile Europei, unde nu era alt chip sa lupti impotriva plictiselii, asta daca nu punem la socoteala intrigile, vanatoarea si amorurile fugare. Se puneau in joc averi, jucatorii profesionisti luau la rand palatele ca sa-i jupoaie pe nobilii trandavi care, daca nu gaseau parteneri de teapa lor, isi pierdeau banii prin tripouri ordinare, care erau cu sutele la Barcelona. La una din mese Diego l-a vazut pe Rafael Moncada, care juca douazeci si unu cu alti cavaleri. Unul dintre acestia era contele Orlov. Diego l-a recunoscut imediat dupa tinuta magnifica si ochii albastri care infierbantasera imaginatia atator femei pe vremea cand fusese la Los Angeles, dar nu se astepta ca nobilul rus sa-l recunoasca la randul sau.

Il vazuse o singura data, cand era inca un copil. "De la Vega!" a exclamat insa Orlov, ridicandu-se si imbratisandu-l calduros. Uluit, Rafael Moncada si-a ridicat privirile de la carti si si-a dat parca abia acum seama ca Diego exista. L-a masurat de sus pana jos, in timp ce contele povestea in gura mare ca tanarul acesta vanase ursi pe cand era doar un strengar de cativa ani. Acum Alejandro de la Vega nu era de fata ca sa-i corecteze versiunea epica. Barbatii au aplaudat amabil si s-au intors la jocul de carti, iar Diego s-a postat langa o masa ca sa se uite, neindraznind sa ceara permisiunea de a participa, desi erau jucatori mediocri, pentru ca nu dispunea de banii necesari. Taica-sau ii trimitea bani regulat, dar nu era un generos; considera ca privatiunile calesc caracterul omului. In cinci minute Diego a constatat ca Rafael Moncada trisa (stia perfect cum se procedeaza), dupa alte cinci a hotarat ca daca nu putea sa-l dea in vileag fara sa provoace un intreg scandal pe care dona Eulalia nu i l-ar fi iertat, putea macar sa-l impiedice. Tentatia de a-si umili rivalul era irezistibila.

Asa ca s-a protapit chiar langa Moncada si l-a privit atat de intens, incat acesta s-a simtit stanjenit.

- De ce nu te duci in celalalt salon sa dansezi cu fetele acelea frumoase? l-a intrebat fara a-si ascunde insolenta.

- Pentru ca ma intereseaza in mod deosebit felul atat de special al jocului domniei voastre, excelenta, din care cu siguranta am ce invata, a raspuns Diego, zambind la fel de insolent.

Contele Orlov s-a prins imediat de intentia ascunsa in spatele acestor cuvinte; l-a privit fix in ochi pe Moncada si i-a comunicat cu un glas inghetat precum stepele rusesti ca norocul sau la carti era un lucru de adanca mirare. Rafael Moncada n-a zis nimic, dar n-a mai trisat, pentru ca toti jucatorii erau cu ochii pe el. O ora intreaga, pana s-a terminat partida, Diego nu s-a clintit din loc. Contele Orlov a salutat pocnindu-si calcaiele si s-a retras cu o mica avere in buzunare, pentru a-si termina seara la dans. Stia bine ca toate femeile ii remarcasera tinuta eleganta, ochii ca safirul si spectaculoasa uniforma imperiala.

Intre timp, in noaptea plumburie, rece si umeda a Barcelonei, Bernardo il astepta pe Diego in curte, impartind o sticla cu vin si o bucata de branza tare cu Joanet, unul dintre lacheii care pazeau echipajele. Isi incalzeau picioarele tropaind pe caldaram. Joanet, un vorbaret incorigibil, isi gasise in fine omul dispus sa-l asculte fara sa-l intrerupa. Se recomandase ca servitor al lui Rafael Moncada, lucru pe care Bernardo il stia, drept care-l si abordase si s-a apucat sa trancaneasca fara pauza, timp in care Bernardo clasifica si tinea minte tot felul de detalii si barfe. Stia de-acum ca orice informatie, chiar cea mai banala, tot poate sluji vreodata. Tocmai atunci a iesit Rafael Moncada, extrem de prost dispus si a cerut trasura.

- Ti-am interzis sa stai de vorba cu ceilalti servitori, l-a repezit pe Joanet.

- Dar asta nu-i decat un indian din America, excelenta, servitorul lui don Diego de la Vega.

Dintr-un impuls de a se razbuna pe Diego, care-i zadarnicise planurile la masa de joc, Moncada s-a intors din drum, a ridicat bastonul si i-a tras cateva lovituri zdravene pe spinare lui Bernardo, care a cazut in genunchi, mai mult de sperietura decat de altceva, auzind apoi ca-i poruncea lui Joanet sa-l caute de Pelayo. Moncada n-a apucat sa se urce in trasura, pentru ca intre timp iesise in curte si Diego si asistase la cele intamplate. L-a impins cat colo pe lacheu, a pus mana pe portiera calestii si l-a infruntat pe Rafael Moncada.

- Ce doresti? a intrebat acesta nedumerit.

- L-ai lovit pe Bernardo! a exclamat Diego, livid de furie.

- Pe cine? A, e vorba de indianul ala. A fost nepoliticos cu mine, a ridicat glasul.

- Bernardo nu poate ridica glasul nici la dracu', e mut. Ii datorezi scuze, cavalere.

- Asta e o nebunie, ti-ai pierdut mintile!

- Lovindu-l pe Bernardo, m-ai jignit pe mine. Ori iti ceri scuze, ori iti trimit martorii pentru duel.

Rafael Moncada a izbucnit in ras, era imposibil ca un creol lipsit de educatie si de clasa sa se bata cu el. A trantit portiera si trasura a plecat. Bernardo l-a apucat pe Diego de un brat si l-a facut sa se opreasca, n-avea sens sa faca atata scandal, trebuia sa se linisteasca, dar Diego tremura de indignare. A incalecat si-a pornit in galop spre locuinta lui Manuel Escalante.

In ciuda orei tarzii din noapte, Diego a batut cu bastonul in usa pana cand i-a deschis batranul servitor care le servea cafeaua dupa lectie. L-a condus la etaj, unde a asteptat o jumatate de ora aparitia maestrului. Manuel Escalante dormea, dar s-a infatisat la fel de dichisit ca de obicei, intr-un halat si cu mustatile pomadate. Diego i-a spus pe nerasuflate ce se intamplase si l-a rugat sa-i fie martor la duel. Dispunea de douazeci si patru de ore pentru a formaliza duelul si asta trebuia facut cu discretie, fara ca autoritatile sa prinda de veste, caci duelul se pedepsea la fel ca orice omor. Doar aristocratii se puteau bate fara urmari, caci crimele lor aveau oarece impunitate.

- Duelul e o treaba serioasa, care tine de onoarea unui gentilom. Are o eticheta si niste norme foarte stricte. Un cavaler nu poate sa se dueleze pentru un servitor, l-a informat Escalante.

- Bernardo e fratele meu, nu servitorul meu, maestre. Dar chiar daca ar fi, nu e drept ca Moncada sa loveasca o persoana lipsita de aparare.

- Nu e drept, zici? Chiar crezi ca viata e dreapta, domnule De la Vega?

- Nu, maestre, dar am de gand sa fac tot ce-mi sta in putinta ca sa devina.

Procedeul s-a dovedit mai complicat decat banuia Diego.

Mai intai, Manuel Escalante l-a pus sa scrie o scrisoare in care cerea explicatii, pe care a dus-o personal acasa la ofensor. Pe urma, a stat de vorba cu martorii lui Moncada, care au facut tot posibilul ca sa nu se ajunga la duel, dupa cum le era datoria; nici unul din adversari n-a vrut sa dea inapoi. In afara de martorii principali ai ambelor parti, mai era nevoie de un medic si de niste asistenti impartiali, cu sange rece si buni cunoscatori ai regulamentului, pe care Manuel Escalante s-a ingrijit sa-i gaseasca.

- Cati ani ai dumneata, don Diego?

- Aproape saptesprezece, maestre.

- Asta e sub varsta la care poti sa te bati.

- Va rog, maestre, sa nu facem din tantar armasar, ce conteaza cateva luni in plus sau in minus? In joc e onoarea mea, asta nu tine de varsta.

- Bine, dar trebuie sa stie si don Tomás de Romeu, ar fi o jignire sa nu afle, mai ales ca te onoreaza cu increderea si ospitalitatea sa.

Astfel a ajuns De Romeu sa fie al doilea martor al lui Diego. A incercat si el din rasputeri sa-l faca sa se razgandeasca - daca deznodamantul ar fi fost fatal, cum avea sa-i explice lui Alejandro de la Vega? - dar n-a reusit. Asistase la doua lectii de scrima la academia lui Escalante si avea incredere in dibacia tanarului, insa aceasta liniste relativa s-a dus dracului in clipa cand martorii lui Moncada l-au anuntat ca acesta isi scrantise glezna si nu mai putea sa se bata cu spada. Duelul va fi cu pistolul.

S-au intalnit in padurea de la Montjuic la cinci dimineata, ora la care era ceva lumina si se putea circula prin oras, interdictia fund ridicata de-acum. O ceata fina se ridica din pamant si lumina palida a zorilor se filtra printre copaci. Peisajul era atat de linistitor ca lupta aparea si mai grotesca; nimeni, in afara de Bernardo, nu parea insa sa-si dea seama de asta.

In calitatea sa de servitor, indianul statea mai departe, neparticipand la ritualul riguros. Conform protocolului, adversarii s-au salutat, apoi martorii i-au controlat sa nu aiba pe ei aparatoare contra gloantelor. Au tras la sorti cine va sta cu fata la soare; Diego a pierdut, dar si-a zis ca avea vederea destul de buna ca sa compenseze dezavantajul. Fiind cel ofensat, Diego a ales pistoalele, chiar cele pe care Eulalia de Callis le trimisese tatalui sau in California cu multi ani in urma si pe care Diego le curatase si unsese pentru aceasta ocazie. A zambit la gandul ca ar fi fost culmea ca insusi nepotul ei sa le foloseasca primul. Martorii si asistentii au verificat armele si le-au incarcat. Stabilisera ca duelul n-avea sa se opreasca la prima rana; adversarii puteau continua, chiar raniti fiind, daca medicul era de acord. Moncada a ales primul pistolul, pentru ca armele nu erau ale sale, apoi s-a tras din nou la sorti pentru a vedea cine trage primul - din nou a castigat Moncada - si s-au masurat cei cincisprezece pasi legiuiti.

Si iata-i in fine infruntandu-se. Nici Moncada, nici Diego nu erau lasi, dar erau palizi si camasile li se lipisera de corp, ude de o sudoare inghetata. Diego de la Vega ajunsese aici din furie, Rafael Moncada din orgoliu; iar acum era prea tarziu ca sa mai dea inapoi. Isi dadeau seama ca isi puneau viata in joc fara sa stie bine de ce. Bernardo ii daduse de inteles lui Diego ca nu bastoanele primite in spinare erau motivul adevarat al duelului, ci Juliana; Diego a negat vehement, dar in fond stia ca era adevarat. O trasura inchisa astepta ceva mai departe; avea sa transporte cat mai discret posibil cadavrul celui invins. Diego nu s-a gandit nici la parinti, nici la Juliana; In clipa in care lua pozitia pentru duel, in profil ca sa ofere o suprafata cat mai mica adversarului sau, Bufnita Alba i s-a aratat limpede, alaturi de Bernardo. Ciudata bunica purta aceeasi manta din blana de iepure pe care o avea cand se despartise de ei in California; si-a ridicat toiagul de saman si l-a agitat in aer. Atunci Diego s-a simtit invulnerabil, frica i-a disparut fara urma si-a fost in stare sa-l priveasca pe Moncada in ochi.

Martorul care conducea lupta a batut o data din palme: ridicati armele. Diego a respirat adanc si a infruntat fara sa clipeasca pistolul adversarului. Acum s-au auzit doua batai din palme: Moncada tintea. S-au auzit trei batai din palme, iar Diego a vazut lumina, a auzit explozia prafului de pusca si a simtit in bratul stang o durere arzatoare.

Baiatul s-a clatinat, parea gata sa cada, iar maneca i se imbiba de sange. In dimineata cetoasa, ca o acuarela delicata in care siluetele copacilor si ale oamenilor paleau, pata rosie avea o stralucire de lac. I s-a spus ca are la dispozitie un minut pentru a trage. Diego a facut semn ca a inteles si si-a trecut pistolul in mana dreapta; cealalta atarna inerta. In fata lui, Moncada amutise si se intorcea in profil, cu ochii inchisi.

O bataie din palme: Diego a ridicat pistolul; doua batai: a tintit. Trei. La cincisprezece pasi mai incolo, Rafael Moncada a auzit zgomotul armei si a simtit ca e lovit. A cazut in genunchi. De-abia dupa cateva secunde bune si-a dat seama ca e nevatamat. Diego trasese in pamant. Atunci a vomitat, tremurand ca de febra. Rusinati, martorii lui s-au apropiat, l-au ajutat sa se ridice si l-au rugat sa se controleze.

Intre timp Bernardo si Manuel Escalante il ajutau pe medic sa sfasie maneca lui Diego, care statea linistit in picioare.

Glontul atinsese bratul fara a atinge osul si muschiul ramasese destul de intreg. Medicul l-a bandajat ca sa-i opreasca sangele, mai tarziu avea sa curete rana si s-o coasa. Conform protocolului, adversarii si-au dat mana. Isi spalasera onoarea, jignirea ramasese in urma.

- Multumesc cerului ca rana e usoara, cavalere, a rostit Moncada, care isi revenise complet. Si-mi cer scuze ca ti-am batut servitorul.

- Accept scuzele, domnule si va reamintesc ca Bernardo e fratele meu.

Bernardo l-a sprijinit de bratul sanatos si l-a ajutat sa urce in trasura. Mai tarziu, Tomás de Romeu l-a intrebat de ce-l mai provocase pe Moncada la duel daca n-avea de gand sa traga in el. Diego a raspuns ca nu voise niciodata sa aiba un mort pe constiinta si sa nu poata dormi din cauza asta; isi propusese doar sa-l umileasca.

Au stabilit sa nu le spuna nimic fetelor despre duel, asta era o treaba de barbati, n-avea rost sa ranesti sensibilitatea feminina, numai ca nici Juliana, nici Isabel n-au crezut ca Diego cazuse de pe cal. Iar Isabel l-a batut atata la cap pe Bernardo, ca pana la urma baiatul i-a povestit prin semne ce se petrecuse. "N-am sa inteleg niciodata povestea asta cu onoarea barbatilor. Trebuie sa fii tampit ca sa-ti risti viata pentru o prostie", a comentat fatuca, dar se vedea ca era impresionata, pentru ca se uita crucis. Acum ambele fete, ba chiar si Nuria, se intreceau care sa-i duca mancarea la pat lui Diego. Medicul ii recomandase repaus total timp de cateva zile, pentru a evita complicatiile. Au fost cele mai fericite patru zile din viata lui, cu draga inima s-ar fi batut in duel o data pe saptamana doar ca sa se bucure de atentia Julianei.

Cand ea intra, camera lui se umplea de o lumina cereasca. O astepta intr-un halat elegant, asezat intr-un fotoliu, cu o carte de sonete in poala, prefacandu-se ca citeste; de fapt, numara minutele, iar bratul il durea atat de tare, ca Juliana trebuia sa-i dea supa cu lingura in gura, sa-i stearga fruntea cu apa de flori de portocal si sa-i cante la harpa cu orele, sa-i citeasca si sa joace cu el dame.

Preocupat de rana lui Diego, mai mult sacaitoare decat grava, Bernardo a uitat ca-l auzise atunci pe Moncada pomenind de Pelayo; si-a amintit de-abia dupa cateva zile, afland de la servitori ca in seara petrecerii de la Eulalia de Callis, contele Orlov fusese atacat. Nobilul rus ramasese la petrecere pana tarziu, dupa care se urcase in trasura pentru a ajunge la resedinta inchiriata pentru scurta sedere in Barcelona. Pe drum, niste talhari inarmati cu flinte au oprit trasura intr-o fundatura, i-au pus la respect fara probleme pe cei patru lachei si l-au usurat pe conte de punga, bijuterii si de mantia din blana de sinsila, dupa o lovitura zdravana in moalele capului. Atacul a fost pus pe seama gherilei, desi era ceva inedit pentru felul in care operau acesti luptatori, iar lumea comenta ca nu mai era urma de ordine in oras. La ce mai servea sa ai permis de libera trecere dupa ora la care era interzisa circulatia daca oamenii de treaba nu puteau merge pe strada? Asta era culmea; francezii nu erau in stare sa mentina o siguranta cat de mica! Bernardo i-a reamintit lui Diego ca punga rusului continea aurul de care-l curatase pe Moncada la jocul de carti.

- Esti sigur ca l-ai auzit pe Moncada pomenindu-l pe Pelayo? Stiu, stiu: esti convins ca Moncada e amestecat in talharia asta. E o acuzatie cam grava, nu crezi? N-avem dovezi, dar sunt de acord cu tine ca e cam mare coincidenta. Si chiar de n-ar fi amestecat, oricum ramane un trisor. Nu vreau sa-l vad pe langa Juliana, dar nu stiu cum sa-l impiedic, se jeluia Diego.

In luna martie a anului 1812, spaniolii au votat in orasul Cádiz o Constitutie liberala bazata pe principiile Revolutiei franceze, dar cu deosebirea ca proclama catolicismul ca religie oficiala a tarii si interzicea oricare alta. Cum spunea Tomás de Romeu, n-avea rost sa te lupti atata cu Napoleon daca in definitiv erau de acord cu lucrurile esentiale. "O sa ramana doar pe hartie, Spania nu e pregatita pentru ideile iluministe", a sunat comentariul lui Chevalier, care a mai adaugat enervat ca Spania mai avea nevoie de cincizeci de ani ca sa ajunga in secolul al XIX-lea.

In timp ce Diego invata in salile vetuste ale Colegiului de Umamoare, facea scrima si nascocea alte scamatorii menite s-o seduca pe implacabila Juliana, care, de cand i se vindecase rana, il trata iarasi ca pe un frate, Bernardo batea Barcelona tarandu-si cizmoaiele de la parintele Mendoza, cu care nu se obisnuise defel. Purta mereu la piept punguta cu cosita Fulgerului Noptii; avea de-acum caldura si mirosul corpului sau, facea parte din el, din inima lui. Mutenia pe care si-o impusese ii ascutise celelalte simturi, se orienta dupa miros si auz. Era singuratic din fire, faptul ca era strain il facea si mai singur, dar ii placea. Multimea nu-l deranja, gasea intotdeauna un locsor linistit pe gustul sau. Ii era dor de spatiile deschise in care traise, dar nu-i displacea nici orasul asta cu patina lui seculara, cu stradutele inguste, cladirile de piatra, bisericile intunecoase care-i aduceau aminte de credinta parintelui Mendoza. Prefera totusi cartierul portului, unde putea sa priveasca marea si sa comunice cu delfinii de departe. Mergea fara tel, tacut, invizibil, pierdut in multime, luand pulsul Barcelonei si al tarii. Intr-una din aceste peregrinari l-a reintalnit pe Pelayo.

La usa unei taverne se protapise o tiganca murdara si frumoasa, care tragea de oameni ca sa le ghiceasca in carti sau in palma, dupa cum declara intr-o spaniola butucanoasa. Tocmai ii spusese unui marinar beat crita, pentru a-l consola, ca pe o plaja de departe il astepta o comoara, desi vazuse in palma lui crucea mortii. Dupa cativa pasi, omul si-a dat seama ca-i disparuse punga cu bani si-a banuit-o pe tiganca. S-a intors sa-si redobandeasca avutul. Avea ochii ca cenusa si spumega de furie ca un caine turbat, a apucat-o pe hoata banuita de plete si s-a apucat s-o scuture. La urletele si blestemele lui, din carciuma au iesit oamenii si s-au apucat sa-i tina partea si sa-l incurajeze, caci daca era ceva care-i unea pe toti, aceasta era ura oarba impotriva tiganilor; in plus, in anii acestia de razboi era de-ajuns un pretext oricat de mic pentru ca lumea sa fie gata de violenta. Asa ca au acuzat-o de toate ticalosiile posibile, inclusiv de furtul copiilor spanioli ca sa fie vanduti in Egipt. Iar batranii isi aminteau animatele serbari populare in care Inchizitia punea pe foc la gramada eretici, vrajitoare si tigani. Exact cand marinarul scotea cutitul ca sa cresteze obrazul tigancii, Bernardo l-a impins cu putere, trantindu-l la pamant, unde a si ramas in aburii alcoolului baut mai devreme. Inainte ca cineva sa reactioneze, Bernardo a insfacat-o de brat si-au luat-o la sanatoasa in josul strazii.

S-au oprit de-abia in La Barceloneta, departe de multimea furibunda. Acolo Bernardo i-a dat drumul si a vrut sa-si vada de drum, insa femeia a insistat s-o urmeze pret de cateva strazi, pana au ajuns pe o straduta laterala, in fata unei carute pictate cu arabescuri si semne zodiacale, la care era inhamat un cal de povara mare si trist. Pe dinauntru, vehiculul scorojit si uzat de mai multe generatii de nomazi era un bazar intreg; obiecte stranii, saluri de toate culorile, clopotei, almanahuri si imagini religioase lipite de tavan. Totul mirosea a patchouli si a carpe murdare. O saltea pe care erau perne cu fete de brocart destul de pretentioase, dar decolorate era tot mobilierul. I-a facut semn lui Bernardo sa stea jos, apoi s-a asezat si ea in fata lui, privindu-l atent. A scos o sticla, a tras un gat, i-a intins-o si lui, agitata inca dupa fuga. Era smeada, cu trup musculos, ochi salbatici si mandri si parul canit cu lemn-cainesc. Desculta, cu doua sau trei fuste lungi cu volane, o bluza decolorata, o vesta scurta incheiata cu snururi, un sal cu franjuri pe umeri si o basma pe cap, semn al femeilor casatorite, desi era vaduva. La maini purta vreo zece bratari zornaitoare, la glezne clopotei de argint, pe frunte, monede de aur cusute de basma.

Pentru gadgii, adica pentru cei care nu erau tigani, se numea Amalia. Cand se nascuse, maica-sa ii daduse alt nume, pe care-l stia doar ea si care avea menirea de a goni spiritele rele, pastrand adevarata identitate a copilei in secret. Mai avea si un al treilea nume, pe care-l folosea printre membrii satrei. Ramon, barbatul vietii sale, fusese omorat in bataie de niste tarani in piata de la Lenda, acuzat ca furase gaini.

Il iubise de mica. Ambele familii stabilisera ca ei sa se casatoreasca pe cand ea avea doar unsprezece ani. Socrii ei platisera un pret bun, caci era sanatoasa si tare, buna la treaba si, in plus, era drabardi, adica avea din nastere darul de a ghici soarta si a vindeca ranile cu ierburi si farmece. Pe atunci era doar o mata jigarita, dar nu frumusetea conta la alegerea unei sotii. Mult s-a bucurat barbatul ei cand din mana aia de oase a iesit o femeie atragatoare; o suparare insa tot a fost, caci Amalia nu putea sa aiba copii. Copiii erau socotiti o binecuvantare printre ai ei, un pantec sterp era motiv de divort, dar Ramon o iubea prea mult. Moartea lui a cufundat-o intr-un doliu prelungit, nu si-a mai revenit niciodata. Nu trebuia sa rosteasca numele mortului, ca sa nu-l cheme de pe lumea cealalta, dar il plangea noapte de noapte.

Poporul ei ratacea de secole prin lume, persecutat si urat.

Stramosii satrei ei venisera din India acum o mie de ani, strabatusera toata Europa si Asia pana a ajunge in Spania, unde erau la fel de prost tratati ca peste tot, dar clima era mai potrivita pentru viata lor nomada. Se stabilisera in sud, unde ramasesera putine familii nomade, precum a ei. Trecuse prin atatea dezamagiri, ca nu mai avea incredere nici in umbra ei, asa ca interventia neasteptata a lui Bernardo o miscase. Cu gagiii n-avea voie sa aiba decat relatii de comert, ca sa nu puna in pericol puritatea rasei si a traditiilor. Dintr-o prudenta elementara, tiganii stateau izolati, n-aveau incredere in straini si erau leali doar clanului lor, totusi ea avea impresia ca tanarul acesta nu era chiar un gadje, venea parca de pe alta lume, era si el un strain. Poate ca era un tigan dintr-un trib necunoscut.

Amalia era sora lui Pelayo, dupa cum avea sa descopere Bernardo cand acesta a intrat in caruta. Pelayo nu l-a recunoscut; in seara in care fusese surprins cantand in italiana la ordinul lui Moncada, n-avusese ochi decat pentru Diego, a carui sabie ii gadila gatul. Amalia i-a explicat cele petrecute lui Pelayo in romani, limba lor cu sunete sparte, care se tragea din sanscrita. I-a cerut iertare pentru ca incalcase tabuul de a nu avea de-a face cu strainii. Greseala era grava, de natura s-o condamne la marimé, adica la statutul de impuritate si la alungarea din comunitate, dar ea se baza pe faptul ca, de cand cu razboiul, normele se relaxasera. Clanul suferise mult in anii astia, familiile se imprastiasera. Pelayo a ajuns la aceeasi concluzie si-n loc sa-si certe sora, cum ar fi fost normal, i-a multumit simplu lui Bernardo. Era la fel de mirat ca ea de bunatatea indianului, caci nici un strain nu se purtase frumos cu ei. Fratii si-au dat seama ca Bernardo era mut, dar n-au facut greseala obisnuita sa-l socoteasca si surd sau inapoiat.

Faceau parte dintr-un grup care-si castiga cu greu existenta facand tot felul de munci, de obicei vanzand sau imblanzind cai, sau vindecandu-i daca se imbolnaveau sau se raneau.

Aveau mici fierarii, lucrau metalele, fierul, aurul, argintul.

Faceau de la potcoave la bijuterii si sabii. Razboiul ii ducea de colo-colo, dar le convenea, caci ocupati sa se macelareasca reciproc si francezii si spaniolii ii lasau in pace.

Duminica si in zilele de sarbatoare, ridicau un cort peticit in piete si dadeau reprezentatii de circ. Bernardo i-a cunoscut curand si pe ceilalti membri ai grupului, printre care sarea in ochi Rodolfo, un urias plin de tatuaje care-si incolacea in jurul gatului un sarpe mare si ridica un cal in brate. Trecuse de saizeci de ani, era cel mai batran din numeroasa familie si cel mai autoritar. Petrina facea numarul cel mai tare al jalnicei reprezentatii; era o fetita slaba de noua ani, care se indoia ca o batista si intra intr-un chiup de masline. Pelayo facea acrobatii calare pe unul sau doi cai, ceilalti distrau publicul aruncand pumnale cu ochii legati. Amalia vindea bilete de tombola, citea horoscopul si ghicea norocul in clasicul glob de sticla si nimerea atat de bine ca se speria de propria ei luciditate; stia ca darul de a ghici viitorul e o pacoste, caci daca nu poti schimba soarta, mai bine te faci ca nu vezi.

Cum a aflat ca Bernardo se imprietenise cu tiganii, Diego a insistat sa-i cunoasca si el, pentru ca voia sa afle ce pune la cale Rafael Moncada cu Pelayo. Nu si-a imaginat ce bine avea sa se simta printre ei. Pe atunci, cea mai mare parte a romilor, cum isi spuneau tiganii, traiau in Spania in mod sedentar, isi asezau taberele in afara localitatilor. Treptat, incepeau sa faca parte din peisaj, localnicii se obisnuiau cu ei si nu-i mai hartuiau, dar nici nu-i acceptau. Dar in Catalonia romii din zona erau nomazi. Tribul lui Pelayo si al Amaliei a fost primul care s-a instalat cu intentia sa ramana, deja erau aici de trei ani. Diego a priceput repede ca nu era cazul sa le puna intrebari in legatura cu Moncada sau cu orice altceva, caci oamenii aveau motivele lor sa fie neincrezatori si sa-si pastreze tainele. Dupa ce cicatricea de pe brat i s-a vindecat complet si Pelayo l-a iertat pentru intepatura de sabie, baietii au primit permisiunea de a participa la circul improvizat. Au facut o scurta demonstratie, care n-a avut chiar succesul scontat, caci Diego avea inca bratul slabit, destul insa pentru a fi primiti ca acrobati. Au intins, ajutati de ceilalti, o complicata increngatura de stalpi, corzi si trapeze, inspirandu-se din cordajul de pe Madre de Dios. Apareau in arena cu cape negre, pe care si le scoteau cu un gest olimpian, ramanand in tricouri de aceeasi culoare. In aceasta tinuta zburau prin aer fara mari precautii, doar facusera asta pe velatura corabiei, la o inaltime de doua ori mai mare si leganandu-se deasupra valurilor. Diego mai facea sa dispara si o gaina moarta, pe care o scotea apoi vie din decolteul Amaliei, sau stingea cu varful harapnicului o lumanare pe care uriasul Rodolfo o tinea pe cap, fara sa-i clinteasca nici un fir de par.

Ispravile nu se comentau in afara mediului romilor, pentru ca toleranta lui Tomás de Romeu era limitata si n-ar fi fost de acord. Multe lucruri nu stia el despre tanarul sau oaspete.

Intr-o duminica, uitandu-se de dupa perdeaua artistilor, Bernardo le-a vazut in public pe Juliana si pe Isabel, insotite de guvernanta. Iesind de la slujba, unde Nuria le ducea desi tatal lor nu prea era de acord, fetele zarisera cortul circului si insistasera sa mearga. Cortul, facut din velele care se aruncau in port, avea o arena centrala acoperita cu paie, niste banchete pentru spectatorii mai de soi si un spatiu in spate pentru gloata care statea in picioare. In arena, uriasul ridica in brate calul, Amalia o vara pe Petrina in chiup, iar Diego si Bernardo se catarau la trapez. Tot acolo, noaptea se tineau luptele de cocosi pe care le organiza Pelayo. Nu era un loc unde Tomás de Romeu ar fi vrut sa-si vada fiicele, dar Nuria era incapabila sa spuna nu daca ele-si puneau ceva in cap.

- Daca don Tomás prinde de veste cu ce ne ocupam noi aici, ne trimite in California cu primul vas, a soptit Diego vazand si el fetele in public.

Atunci Bernardo si-a amintit de mastile folosite pentru a-i baga in sperieti pe marinarii de pe Madre de Dios. A facut doua gauri pentru ochi in niste saluri ale Amaliei si si-au acoperit fetele, rugandu-se ca surorile De Romeu sa nu-i recunoasca. Diego a renuntat la scamatorii, caci le facuse de atatea ori in fata lor. Chiar si asa, a avut impresia ca-l recunoscusera, asta pana seara, cand a surprins-o pe Juliana povestindu-i Agnesei Duchamp spectacolul. In soapta, ca sa nu auda Nuria, ii povestea despre curajosii acrobati in negru care-si riscau viata la trapez si i-ar fi sarutat pe amandoi doar ca sa le vada chipul.

Diego n-a avut acelasi noroc cu Isabel. Tocmai se bucura cu Bernardo de pacaleala reusita, cand fetita a intrat in camera fara sa bata, ca de obicei, in ciuda interdictiei tatalui.

S-a protapit in fata lor cu mainile in solduri si i-a anuntat ca stia cine sunt trapezistii si era gata sa-i dea in vileag, daca nu o luau duminica urmatoare la circ sa cunoasca trupa. Voia sa verifice daca tatuajele uriasului erau adevarate, pareau doar pictate si sa vada daca sarpele era viu sau imbalsamat.

In lunile urmatoare, sangele neastamparat al lui Diego, care ardea cu tot avantul celor saptesprezece am ai sai si-a gasit usurarea in bratele Amaliei. Se intalneau pe ascuns si riscul era imens; femeia ar fi putut plati scump faptul ca facea dragoste cu un gadje, incalca astfel un tabu fundamental. Se casatorise de fata mare cu barbatul ei, dupa obiceiul neamului si ii fusese credincioasa pana la moarte. Vaduvia o prinsese tanara inca, desi acum era tratata ca o bunica, pana cand Pelayo avea sa-i gaseasca un nou sot, dupa ce se termina doliul. In clanul lor se traia la vedere, Amalia n-avea nici timp, nici spatiu pentru a fi singura, reusea insa uneori sa-i dea intalnire lui Diego intr-o fundatura izolata, unde-l lua in brate grabita sa nu fie descoperiti. Nu era timp de povesti romantice; uciderea brutala a barbatului ei o facuse sa se resemneze cu singuratatea. Avea dublul varstei lui Diego, fusese maritata mai bine de douazeci de ani, dar nu era deloc experta in amor. Pentru Ramon avusese o mare tandrete lipsita de mari pasiuni. Se casatorisera conform unui rit simplu: impartind un codru de paine udat cu sangele lor. Nu era nevoie de mai mult. Simplul fapt de a hotari sa traiasca impreuna consfintea unirea, totusi ei au facut o nunta frumoasa, cu muzica si dans, care a tinut trei zile. Dupa care isi gasisera un coltisor in cortul cel mare si ramasesera impreuna.

Batusera drumurile Europei, facusera foamea in perioadele de restriste, fugisera din calea agresiunilor si se bucurasera de vremurile bune. Dupa cum singura ii spunea lui Diego, avusese o viata frumoasa. Cand vazuse trupul sfasiat de sapele si tarnacoapele asasinilor, flacara care o lumina interior se stinsese si nu se mai gandise de-atunci la bucuria simturilor, la mangaierea unei imbratisari. Pe Diego il chemase in caruta din pura prietenie; vedea ca sufera de lipsa unei femei si se hotarase sa-l aline, atat. Exista riscul ca spiritul lui Ramon sa apara, transformat in muló si s-o pedepseasca pentru infidelitatea postuma, insa ea spera ca el sa inteleaga; n-o facea din dezmat, ci din generozitate. S-a dovedit a fi o amanta pudica, facea dragoste pe intuneric si fara sa se dezbrace.

Uneori plangea tacut. Atunci Diego ii stergea lacrimile cu sarutari blande, adanc miscat. Astfel a invatat sa descifreze cate ceva din misterele inimii unei femei. In ciuda severelor norme sexuale dictate de traditie, Amalia i-ar fi facut aceleasi favoruri lui Bernardo, daca acesta i-ar fi dat de inteles, din aceeasi simpatie, dar n-a fost cazul; cu el era in permanenta amintirea Fulgerului Noptii.

Manuel Escalante a lasat sa treaca mult timp pana sa-i vorbeasca lui Diego de la Vega despre subiectul cel mai important. Initial, firea simpatica si exuberanta a tanarului il pusese in garda. Pentru el, care era de o seriozitate funebra, vioiciunea lui Diego putea fi un semn de superficialitate, dar si-a schimbat parerea dupa ce-a asistat la duelul cu Moncada.

Caci scopul duelului nu este sa invingi, ci sa infrunti moartea cu noblete pentru a-ti descoperi inaltimea sufletului. Pentru maestrul de scrima, arta scrimei si cu atat mai mult un duel, era o modalitate infailibila pentru a cunoaste oamenii.

In febra luptei ieseau la vedere trasaturile esentiale ale personalitatii; degeaba erai expert in manuirea sabiei daca nu aveai curajul si calmul necesar in fata pericolului. Dar iata ca in cei douazeci si cinci de ani de cand isi preda arta inca nu avusese nici un elev precum Diego. Fusesera si altii la fel de talentati, dar nici unul care sa aiba inima la fel de tare ca pumnul care strangea manerul spadei. Admiratia sa pentru Diego s-a transformat in dragoste paterna, iar orele de scrima erau un pretext pentru a-l vedea zilnic. Il astepta pregatit cu mult inainte de ora opt, dar din disciplina si orgoliu nu intra in sala mai devreme. Lectia propriu zisa se desfasura in tacere, dar dupa aceea ii impartasea ideile si aspiratiile sale intime. Lectia odata terminata, se stergeau cu un prosop ud, isi schimbau hainele si urcau la etaj, unde era locuinta maestrului. Stateau intr-o odaie modesta si intunecoasa, pe scaune incomode din lemn cioplit si inconjurati de rafturi cu carti si arme lustruite prinse pe pereti. Acelasi batran servitor, care vorbea singur, de parca s-ar fi jeluit tot timpul, le aducea cafea neagra in cescute de portelan rococo. Treceau repede de la subiectele legate de scrima la altele. Familia maestrului, spaniola si catolica de patru generatii, nu se putea lauda cu un sange pur, caci era de origine evreiasca. Strabunicii lui se convertisera la catolicism si-si schimbasera numele pentru a scapa de persecutii. Au reusit sa scape de Inchizitie, e adevarat, dar au pierdut averea adunata in mai bine de o suta de ani de afaceri profitabile si trai moderat. Cand se nascuse Manuel, abia se mai stia de amintirea unui trecut plin de belsug si rafinament; nu mai ramasese nimic din proprietati, opere de arta si bijuterii. Tatal avea o mica pravalie in Asturias, doi frati erau mestesugari, al treilea disparuse undeva in nordul Africii. Se rusina ca rudele sale apropiate se ocupau cu comertul sau cu meserii manuale. Credea ca singurele ocupatii demne de un senior erau cele neproductive. Nu era singurul. In Spania acelor ani nu munceau decat taranii; fiecare tinea in spate mai bine de treizeci de oameni care nu faceau nimic. Diego a aflat toate astea mult mai tarziu; cand maestrul i-a vorbit despre societatea "Dreptate" si i-a aratat medalionul; nu i-a spus nimic de originea sa evreiasca. In ziua aceea stateau, ca de obicei, la cafea. Manuel Escalante si-a scos de la gat un lantisor de care atarna o cheita, a deschis un sipet din bronz care se afla pe masa de scris si i-a aratat ce era inauntru: un medalion de aur si argint.

- Am mai vazut asa ceva, maestre, a murmurat Diego, recunoscandu-l pe data.

- Unde?

- Purtat de don Santiago de León, capitanul vasului care m-a adus in Spania.

- Il cunosc. Ca si mine, face parte din "Dreptate".

Aceasta era una dintre numeroasele societati secrete care functionau pe atunci in Europa. Fusese creata in urma cu doua sute de ani ca reactie impotriva puterii Inchizitiei, temutul brat al Bisericii, care incepand cu anul 1478 apara unitatea spirituala a catolicilor prigonindu-i pe evrei, luterani, eretici, sodomiti, blasfematori, vrajitori, ghicitori, astrologi si alchimisti, cat si pe cei care citeau carti interzise. Averile celor condamnati treceau in mainile acuzatorilor, astfel ca multi au sfarsit pe rug doar pentru ca erau bogati, nu din alt motiv. Timp de mai bine de trei secole, fervoarea religioasa a poporului a celebrat aceste ruguri, orgii publice de cruzime in care condamnatii erau executati, dar in secolul al XVIII-lea Inchizitia a inceput sa decada. Procesele au mai continuat o vreme, dar cu usile inchise, pana la abolirea Inchizitiei. Misiunea "Dreptatii" era salvarea acuzatilor, scotandu-i din tara si ajutandu-i sa inceapa o viata noua in alta parte. Imparteau alimente si haine, procurau documente false, cand era posibil plateau rascumpararea. In perioada in care Manuel Escalante l-a recrutat pe Diego, orientarea "Dreptatii" se modificase; nu mai lupta doar impotriva fanatismului religios, ci si cu alte forme de opresiune, precum a francezilor in Spania sau sclavia din alte tari. Avea o organizare ierarhica si se conducea dupa o disciplina militara; femeile nu erau admise. Gradele de initiere se marcau cu simboluri si culori, ceremoniile aveau loc in locuri secrete si singura modalitate de a fi primit era prin intermediul altui membru, care actiona pe post de nas. Participantii jurau sa-si puna viata in slujba nobilelor cauze ale "Dreptatii", sa nu accepte nici o plata pentru ce faceau, sa pastreze secretul cu orice pret si sa asculte de ordinele superiorilor. Juramantul era de o simplitate eleganta: "Jur sa caut dreptatea, sa-i hranesc pe cei flamanzi, sa-i imbrac pe cei goi, sa apar vaduvele si orfanii, sa-i adapostesc pe straini si sa nu vars sange nevinovat".

Nu i-a fost greu lui Manuel Escalante sa-l convinga pe Diego sa intre in societatea numita "Dreptate". Misterul si aventura reprezentau pentru el tentatii irezistibile; singura lui indoiala se lega de ascultarea oarba, dar odata convins ca nimeni nu i-ar fi ordonat ceva impotriva principiilor sale, s-a linistit. A studiat textele cu cheie pe care i le-a dat maestrul si a inceput sa se antreneze pentru o forma singulara de lupta, care cerea agilitate mentala si o dibacie fizica extraordinara. Consta dintr-o serie exacta de miscari cu sabia si pumnalul care se desfasurau intr-un loc marcat pe jos si numit "Cercul Maestrului". Acelasi desen era reprodus pe medalioanele din aur si argint prin care se identificau membru organizatiei. Mai intai Diego a invatat ordinea si tehnica de lupta, apoi a exersat luni de zile cu Bernardo, pana cand a ajuns sa lupte fara sa se gandeasca. Dupa cum ii spusese Manuel Escalante, avea sa fie pregatit in momentul in care ar fi fost in stare sa prinda o musca din zbor cu o miscare intamplatoare. Doar atunci putea invinge un membru vechi al "Dreptatii", conditie pentru a fi primit in ea.

Si a sosit ziua ceremoniei de initiere. Maestrul de scrima l-a condus pe Diego prin locuri ignorate chiar si de arhitectii si constructorii care se laudau ca stiu orasul ca-n palma.

Barcelona crescuse peste straturi succesive de ruine; pe aici trecusera fenicienii si grecii, fara sa lase prea multe urme, venisera apoi romanii, care-si impusesera stilul, urmasera gotii, in sfarsit arabii, care ramasesera aici timp de mai multe secole. Fiecare contribuise la complexitatea orasului, Barcelona era ca o prajitura mille-feuilles. Evreii sapasera locuinte, coridoare si tuneluri pentru a se ascunde de agentii Inchizitiei.

Abandonate de evrei, aceste tuneluri devenisera ascunzisul banditilor, dar treptat "Dreptatea" si alte grupari secrete se instapanisera pe maruntaiele orasului. Diego si maestrul de scrima au strabatut un labirint de stradute intortocheate, au patruns in cartierul vechi, au trecut prin porti ascunse, au coborat scari mancate de vreme, au patruns in subteran, in ruine cavernoase, au traversat canale prin care curgea nu apa, ci un lichid vascos si negru care mirosea a fructe putrezite. In cele din urma, au ajuns in fata unei porti gravate cu semne cabalistice, care s-a deschis dupa ce maestrul a dat parola, ajungand intr-o sala cu pretentii de templu egiptean.

Diego s-a pomenit inconjurat de vreo douazeci de barbati invesmantati in frumoase tunici colorate si impodobite cu tot felul de semne. Cu totii purtau medalioane la fel ca acelea pe care le aveau Escalante si Santiago de León. Se gasea in tabernacolul sectei, in chiar inima "Dreptatii".

Ritul a durat toata noaptea, ore in care Diego a trecut pe rand toate probele. Intr-o incinta alaturata, poate ruinele unui templu roman, se gasea Cercul Maestrului trasat pe jos. Un barbat s-a apropiat ca sa se lupte cu Diego, ceilalti s-au asezat imprejur, ca martori. S-a prezentat ca Iulius Caesar, numele sau cifrat. Amandoi si-au lepadat camasile si incaltarile, ramanand doar in pantaloni. Lupta cerea precizie, rapiditate si sange rece. Se infruntau cu niste pumnale lungi si ascutite, de parca ar fi vrut sa se raneasca mortal; loviturile erau autentice, numai ca, in ultima fractiune de secunda, trebuiau oprite in aer; cea mai mica zgarietura pe corpul adversarului te elimina imediat. N-aveau voie sa iasa din cercul desenat.

Castiga cel care reusea sa-l puna pe adversar cu amandoi umerii la pamant, chiar in centrul cercului. Diego se antrenase luni in sir si se stia agil si rezistent, insa si-a dat seama de cum a inceput lupta ca avea un adversar de nadejde. Iulius Caesar avea cam patruzeci de ani, era slab si mai scund decat Diego, dar foarte puternic. Tintuit cu picioarele si bratele departate, cu toti muschii torsului si bratelor la vedere, cu gatul intins si pumnalul sclipindu-i in mana dreapta, dar cu chipul perfect calm, era un adversar de temut. La un semn, au inceput sa se invarteasca in interiorul cercului, cautand cel mai bun unghi de atac. Diego a atacat primul, dar celalalt a facut un salt inapoi, s-a rasucit in aer si i-a picat in spate, astfel ca Diego abia a avut timp sa se intoarca si sa evite arma celuilalt. Dupa cativa pasi, Iulius Caesar si-a trecut pumnalul in stanga. Diego era si el ambidextru, dar pana acum nu luptase cu unul la fel si a avut o clipa de ezitare, de care adversarul a profitat pentru a-l lovi cu piciorul in piept si a-l tranti la pamant. Diego s-a ridicat imediat si, in acelasi elan, i-a atins gatul - daca lupta ar fi fost adevarata, l-ar fi decapitat - dar mana i s-a oprit la timp. Cei de pe margine n-au spus nimic, asa ca a banuit ca nu-l ranise, dar n-a avut timp sa verifice, ca adversarul se si napustea asupra lui. S-au luptat corp la corp, ferindu-se de mana inarmata a celuilalt, incercand sa-si doboare adversarul cu bratul liber si cu picioarele si sa-l intoarca cu fata in sus. Diego a reusit sa se elibereze si au inceput din nou sa se roteasca unul in jurul celuilalt, pregatindu-se pentru o noua confruntare. Diego ardea tot, se inrosise si transpirase, in timp ce adversarul lui nici macar nu gafaia si era la fel de calm ca la inceput. Atunci si-a amintit de sfatul lui Manuel Escalante: "Niciodata nu trebuie sa te lupti cu furie". A respirat adanc de doua ori ca sa se linisteasca, nepierzandu-l din ochi pe Iulius Caesar. Mintea i s-a limpezit; daca el nu se asteptase sa infrunte un luptator ambidextru inseamna ca nici omul "Dreptatii" nu se astepta. Si-a schimbat deci arma in mana cealalta cu iuteala scamatoriilor invatate de la Galileo Tempesta si l-a atacat pe neasteptate. Luat prin surprindere, a facut un pas inapoi, atunci Diego i-a pus piedica si l-a facut sa-si piarda echilibrul. Vazandu-l la pamant, s-a dus peste el si i-a apasat pieptul cu dreapta, in timp ce cu stanga se ferea de pumnal. Timp de un minut lung s-au luptat din rasputeri, cu muschii intinsi precum cablurile de otel, ochi in ochi si strangand din dinti. Diego nu trebuia doar sa-l tina la sol, ci sa-l si duca in mijlocul cercului, lucru pe care acela n-avea de gand sa-l permita. A masurat cu coada ochiului distanta, care i s-a parut imensa, niciodata un metru nu i se paruse atat de lung. Avea o singura solutie. S-a rostogolit, astfel ca Iulius Caesar era acum deasupra lui. Omul a scos un strigat de triumf, crezand ca lupta se terminase. Cu un efort supraomenesc, Diego s-a rasucit inca o data, iar adversarul sa gasea acum exact in locul marcat din centrul cercului. Pe chipul acestuia a trecut abia o umbra, dar a fost de-ajuns pentru ca Diego sa stie ca invinsese.

Cu un ultim efort, l-a apasat cu umerii la pamant.

- Bine lucrat, a spus zambind Iulius Caesar si a aruncat pumnalul.

Pe urma Diego a trebuit sa infrunte cu spada alti doi luptatori. I s-a legat o mana la spate, pentru a da avantaj adversarilor, dar nimeni nu era atat de bun la scrima ca el. Manuel Escalante il pregatise foarte bine, astfel ca i-a invins in mai putin de zece minute. Au urmat probele intelectuale. Dupa ce a dovedit ca stia bine istoria "Dreptatii", i-au pus intrebari complicate, carora trebuia sa le dea solutii originale, care necesitau viclenie, curaj si cunoastere. Iar la urma, dupa ce-a trecut cu succes toate examenele, a fost condus in fata unui altar. Acolo erau expuse simbolurile pe care trebuia sa le venereze: o bucata de paine, o balanta, o sabie, un potir si o roza. Painea insemna datoria de a-i ajuta pe saraci; balanta reprezenta hotararea de a lupta pentru dreptate; sabia simboliza curajul; potirul continea elixirul milei, iar trandafirul le amintea membrilor societatii secrete ca viata nu e doar sacrificiu si lupta, este si frumusete, din acest motiv merita aparata. La incheierea ceremoniei, in calitate de nas, maestrul Manuel Escalante i-a pus medalia la gat.

- Care-ti va fi numele secret? l-a intrebat Sublimul Aparator al Templului.

- Zorro, a raspuns fara ezitare Diego.

Nu se gandise la asta, dar in clipa aceea si-a amintit extrem de limpede de ochii rosii ai vulpoiului, din alt rit de initiere, cu ani in urma, undeva in padurile Californiei.

- Bun venit, Zorro, a rostit Sublimul Aparator al Templului, iar ceilalti i-au repetat numele in cor.

Diego de la Vega era atat de euforic dupa incercarile pe care le trecuse, atat de zapacit de solemnitatea membrilor organizatiei si atat de ametit de ceremonia complicata si de numele rasunatoare ale celor din ierarhie - Cavalerul Soarelui, Templierul Nilului, Maestrul Crucii, Pazitorul Sarpelui - ca nu mai putea judeca limpede. Era de acord cu postulatele organizatiei si se simtea onorat ca fusese primit. De-abia mai tarziu, amintindu-si amanuntele si relatandu-i-le lui Bernardo, ritualul i s-a parut cam infantil. Incerca sa rada de el insusi ca luase totul atat de in serios, numai ca fratele sau n-a ras deloc, ci l-a facut sa vada cat de mult se asemanau principiile "Dreptatii" cu cele Okahué ale tribului sau.

La o luna dupa primirea sa in societatea secreta, Diego si-a surprins maestrul cu o idee trasnita: sa elibereze un grup de ostatici. Fiecare atac al gherilelor declansa represalii imediate din partea francezilor; luau un numar de ostatici - de patru ori mai multi decat victimele - pe care ii spanzurau sau ii impuscau intr-un loc public. Metoda expeditiva nu-i descuraja pe spanioli, nu facea decat sa le alimenteze ura, insa bietele familii implicate in conflict sufereau teribil.

- De data asta e vorba de cinci femei, doi barbati si un copil de opt ani, care vor trebui sa plateasca pentru uciderea a doi soldati francezi, maestre. Pe preotul parohiei l-au omorat deja chiar in pragul bisericii. Ii tin inchisi in fort si-o sa-i impuste duminica la pranz.

- Stiu, don Diego, am vazut si eu afisele din oras.

- Trebuie sa-i salvam, maestre.

- Dar e o nebunie. Ciudadela e inexpugnabila. Si sa zicem ca reusesti, fii sigur ca francezii vor executa un numar dublu sau triplu de ostatici.

- Ce face "Dreptatea" intr-o situatie ca aceasta, maestre?

- Uneori trebuie sa te resemnezi in fata inevitabilului. In razboi mor multi nevinovati.

- Am sa tin minte.

Diego nu era dispus sa se resemneze, printre altele pentru ca in grup se afla si Amalia si nu putea s-o lase in voia sortii. Dintr-o greseala a destinului, de care cartile uitasera s-o avertizeze, tiganca se gasea pe strada in timpul raziei si a fost luata impreuna cu alti nevinovati. Bernardo i-a dat vestea cea rea, iar Diego nu s-a gandit la piedici, ci doar la necesitatea interventiei si la placerea irezistibila a aventurii.

- Pai, daca e imposibil sa patrund in Ciudadela, o sa intru in locuinta cavalerului Duchamp, Bernardo. Sa am cu el o conversatie privata. Ce zici? Vad ca nu-ti place ideea, dar alta n-am. Stiu ce gandesti: ca e o bravada ca aia cu ursul, cand eram copii. Nu, acum e ceva serios, e vorba de vieti omenesti. Nu putem admite ca Amalia sa fie impuscata, e prietena noastra. Ma rog, in cazul meu e mai mult decat o prietena, dar nu de asta e vorba. Din pacate, nu ma pot bizui pe cei din "Dreptate", astfel ca voi avea nevoie de ajutorul tau, frate. E periculos, dar nu atat de mult pe cat pare. Asculta

Bernardo a ridicat mainile in semn ca se preda si s-a pregatit sa i se alature, ca intotdeauna. Se gandea uneori, in clipele de oboseala si singuratate, c-ar fi fost cazul sa se intoarca in California si sa admita faptul irevocabil ca pentru amandoi copilaria luase sfarsit, desi Diego parea sa fie un adolescent etern. Era de mirare ca, desi atat de deosebiti, se iubeau atat de mult; in timp ce el simtea in spate greutatea sortii, fratele lui zbura ca o ciocarlie. Amalia, care putea descifra tainele astrilor, le explicase de ce aveau personalitati opuse. Erau din zodii diferite, chiar daca se nascusera in acelasi loc si in aceeasi saptamana; Diego era Geaman si Bernardo era Taur, de aici temperamentele diferite. A ascultat deci planul lui Diego cu rabdarea dintotdeauna, fara sa-si arate indoielile, caci avea incredere in norocul incredibil al fratelui sau. A contribuit si el cu niste idei si s-au pus pe treaba.

Bernardo a reusit mai intai sa se imprieteneasca cu un soldat francez, apoi sa-l imbete crita; i-a scos uniforma - cazaca, albastru-inchis, cu guler inalt stacojiu, pantalon si pieptar alb, jambiere negre si chipiu inalt - si s-a imbracat cu ea. A intrat astfel in gradina resedintei ducand de capastru doi cai si nefiind bagat in seama de garzile de noapte. Paza nu era foarte stricta la resedinta lui Chevalier, pana acum nu-i venise nimanui ideea sa-l atace. La lasarea intunericului, strajile isi ocupau locul, luminati de felinare, dar pe masura ce treceau orele se plictiseau si parca nu mai aveau tragere de inima.

Imbracat in costumul negru de acrobat, cu capa si masca, costumatie pe care o numea deghizarea lui de Zorro, Diego a profitat de bezna si s-a apropiat de cladire. Intr-o clipa de inspiratie, isi lipise si o mustata neagra falsa pescuita de la circ. Masca ii acoperea doar partea de sus a fetei si s-a temut ca Chevalier l-ar putea recunoaste, mustata avea dublul rol de a distrage atentia si de a crea confuzie. Cu ajutorul harapnicului s-a catarat pe balconul de la etaj, de unde nu i-a fost greu sa ajunga in aripa unde erau odaile familiei, pentru ca le insotise de cateva ori in vizita pe Juliana si Isabel. Era spre ora trei dimineata, cand servitorii dormeau, iar strajile picoteau la locul lor. Conacul n-avea nimic din sobrietatea spaniola, era mobilat in stil francez si plin de draperii, mobilier, plante si statui, pe langa care Diego s-a strecurat nevazut. A trebuit sa strabata o multime de coridoare si sa deschida vreo douazeci de usi pana sa ajunga in iatacul lui Chevalier, de o simplitate neobisnuita pentru cineva de rangul si demnitatea sa.

Reprezentantul lui Napoleon dormea pe un pat soldatesc tare, intr-o camera aproape goala, luminata de un sfesnic cu trei brate. Din sporovaielile lui Agnes Duchamp, Diego stia ca tatal ei avea insomnii si lua opiu ca sa poata dormi. Cu un ceas mai devreme, un valet il ajutase sa se dezbrace, ii adusese un pahar de Xeres si pipa de opiu, dupa care se instalase intr-un fotoliu pe culoar, in caz ca stapanul ar fi avut nevoie de ceva. Avea somnul usor, totusi n-a prins de veste ca cineva trecuse pe langa el, aproape atingandu-l. Odata ajuns in odaie, Diego a apelat la autocontrolul mental al membrilor "Dreptatii", pentru ca inima ii batea nebuneste si fruntea ii siroia de sudoare. Daca ar fi fost prins aici, se putea socoti mort. In temnitele din La Ciudadela prizonierii politici dispareau fara urma, mai bine sa nu se gandeasca la povestile de tortura care circulau. Amintirea tatalui l-a izbit ca un pumnal; daca el murea, Alejandro de la Vega n-ar fi aflat niciodata de ce, doar ca fiu-sau fusese surprins ca un hot de duzina intr-o casa straina. A stat un minut sa se linisteasca, iar dupa ce-a fost sigur ca n-avea sa-i tremure nici vointa, nici vocea, nici mana, s-a apropiat de patul in care Duchamp dormea rapus de opiu. In ciuda drogului, francezul s-a trezit imediat, dar n-a apucat sa strige, pentru ca Diego i-a astupat gura cu mana inmanusata.

- Liniste, excelenta, sau veti muri ca un soarece.

Si i-a pus varful spadei in piept. Chevalier s-a ridicat in capul oaselor cat ii permitea arma si a facut semn ca pricepuse. In soapta, Diego i-a spus ce dorea.

- Imi atribuiti prea multa putere. Daca cer eliberarea ostaticilor, maine vor fi luati altii, a spus Chevalier tot in soapta.

- Ar fi mare pacat. Fiica voastra Agnes e o copila adorabila si nu dorim sa sufere, dar dupa cum excelenta voastra stie prea bine, la razboi mor multi nevinovati.

Si-a dus mana la piept, a scos batista brodata cu numele lui Agnes Duchamp, pe care Bernardo o recuperase de la gunoi si a fluturat-o in fata ochilor lui Chevalier, care a recunoscut-o mai ales din cauza parfumului inconfundabil de violete.

- Va sugerez sa nu chemati garzile excelenta, oamenii mei se afla in camera fiicei voastre. Daca mi se intampla ceva, n-o mai vedeti in viata. Vor pleca doar la semnalul meu, a spus Diego pe tonul cel mai amabil din lume, mirosind batista inainte de a o pune la loc in buzunar.

- Chiar daca scapi cu viata acum, tot o sa punem mana pe tine si-o sa-ti para rau ca te-ai nascut. Stim noi cum sa te gasim.

- Nu cred, excelenta, nu sunt luptator din gherila si nici n-am onoarea sa va fiu dusman personal, a zambit Diego.

- Dar cine esti?

- Sst, nu ridicati glasul, nu uitati ca Agnes e pe maini bune Numele meu e Zorro, la ordinele dumneavoastra.

Francezul a fost silit sa se duca la masa si sa scrie un ordin scurt pe hartiile cu antetul sau, prin care cerea eliberarea ostaticilor.

- V-as fi recunoscator daca v-ati adauga sigiliul oficial, excelenta.

Fara nici un chef, Chevalier s-a executat, apoi si-a chemat valetul, care a bagat imediat capul pe usa. In spatele usii, Diego statea cu sabia pregatita.

- Trimite un strajer cu hartia asta la Ciudadela si spune-i ca trebuie sa mi-o aduca imediat inapoi contrasemnata de seful garnizoanei, ca sa fiu sigur ca mi-a indeplinit ordinul, ai priceput?

- Desigur, excelenta.

Diego l-a sfatuit pe Chevalier sa se intoarca in pat, ca nu cumva sa raceasca; noaptea era rece si asteptarea putea fi lunga. Regreta ca trebuia sa se poarte astfel, insa se vedea obligat sa-i tina companie pana la intoarcerea scrisorii. N-avea pe-aici un joc de sah sau niste carti de joc, ca sa treaca timpul mai usor?

Furios, francezul n-a catadicsit sa raspunda si s-a bagat in pat, pazit indeaproape de omul mascat, care se asezase la capul patului, de parca ar fi fost prieteni buni. Tacuti, s-au suportat reciproc mai bine de doua ore; exact cand Diego incepea sa se teama ca ceva iesise rau, valetul a batut la usa si a inmanat hartia contrasemnata de un anume capitan Furet.

- La revedere, excelenta! Va rog sa transmiteti complimente frumoasei Agnes si-a luat ramas-bun Diego.

Era convins ca Chevalier luase de buna amenintarea si n-avea sa faca scandal mai devreme, dar din precautie l-a legat si i-a pus calus. A trasat un Z cu varful spadei pe perete, a facut o reverenta batjocoritoare si si-a dat drumul pe balcon. Jos il astepta calul, cu copitele invelite in carpe ca sa nu faca zgomot, exact acolo unde-l lasase Bernardo. S-a facut nevazut fara zgomot, inca nu umbla nimeni pe strazile Barcelonei. A doua zi, soldatii lipeau afise pe cladirile publice prin care anuntau ca, in semn de bunavointa din partea autoritatilor, ostaticii fusesera pusi in libertate. In acelasi timp s-a dezlantuit o vanatoare secreta menita a-l prinde pe indraznetul care isi zicea Zorro. Ultimul lucru la care se asteptau gherilele era gratierea ostaticilor; nedumerirea a fost atat de mare, ca timp de o saptamana n-a mai avut loc nici un atentat impotriva francezilor din Catalonia.

Chevalier n-a putut evita zvonul, care a circulat mai intai printre servitorii si paznicii casei, iar mai apoi pretutindeni, ca un bandit insolent intrase chiar in odaia sa. Catalanii au ras in hohote de intamplare, iar numele misteriosului Zorro a mers din gura in gura zile in sir, dupa care lumea s-a luat cu altele si povestea a fost data uitarii. Dar pana atunci, Diego o auzise la Colegiul de Umamoare, la carciumi si acasa la familia De Romeu. Isi musca limba ca sa nu se laude in public si sa nu-i marturiseasca isprava Amaliei. Femeia credea ca scapase gratie puterii magice a talismanelor si amuletelor pe care le purta mereu, cat si interventiei oportune a spiritului raposatului ei sot.

PARTEA A TREIA - Barcelona, 1812-1814

Nu va pot da mai multe amanunte despre relatia lui Diego cu Amalia. Amorul carnal este un aspect al legendei lui Zorro pe care el nu m-a autorizat sa-l fac public, nu atat din teama de a fi luat in ras sau dezmintit, cat dintr-un minim de galanterie. Se stie doar ca nici un barbat cu succes la femei nu se lauda cu cuceririle sale. Iar cei care o fac mint. Pe de alta parte, nu-mi place sa ma bag in intimitatea celorlalti.

Asa ca daca va asteptati la oarece scene mai colorate, am sa va dezamagesc. Pot doar sa va spun ca in perioada in care Diego se zbenguia cu Amalia, inima lui era pe de-a-ntregul daruita Julianei. Cum erau imbratisarile tigancii vaduve? N-aveti decat sa va imaginati. Poate ca ea inchidea ochii si se gandea la barbatul ei asasinat, in timp ce Diego se abandona unei placeri fugare si nu se gandea la nimic. Intalnirile clandestine nu-i tulburau sentimentul curat pe care i-l inspira casta Juliana; erau compartimente separate, linii paralele care nu se intalnesc niciodata. Teama mi-e ca asa au stat lucrurile de-a lungul intregii sale vieti. L-am observat timp de treizeci de am si-l cunosc aproape la fel de bine ca Bernardo, de aceea spun asta. Gratie sarmului sau personal - deloc neglijabil - si norocului sau fenomenal, a fost iubit, chiar fara sa si-o fi propus, de zeci de femei. O insinuare vaga, o privire cu coada ochiului, un suras radios erau de obicei de ajuns pentru ca pana si cele cu faima de virtuoase sa-l invite sa se catere pe balconul lor la orele enigmatice ale noptii. Cu toate astea, Zorro nu se indragosteste de ele, caci prefera idilele imposibile. Pot sa jur ca de cum coboara de pe balcon si ajunge cu picioarele pe pamant, a si uitat de doamna pe care doar cu cateva clipe mai devreme o strangea in brate. Nici el nu mai stie de cate ori s-a batut in duel cu vreun sot incornorat sau un tata ofensat, insa eu tin socoteala si nu din invidie sau gelozie, ci din minutiozitate de cronicar. Diego tine minte doar femeile care l-au chinuit cu indiferenta lor, de exemplu incomparabila Juliana. Multe aventuri din anii aceia au fost incercari frenetice de a-i atrage atentia. De fata cu ea nu se purta ca un mutunache sfios, asa cum facea cu Agnes Duchamp, cu Chevalier si alte personaje; dimpotriva, in prezenta Julianei isi intindea toate penele de paun. Pentru ea s-ar fi luptat cu un balaur, numai ca asa ceva nu crestea la Barcelona si-a trebuit sa se multumeasca cu Rafael Moncada. Si fiindca veni vorba de el, mi se pare corect sa dam acestui personaj ceea ce merita.

In toate povestile rolul raului e esential, caci n-ar exista eroi daca n-ar avea dusmani pe masura. Zorro a avut imensul noroc de a se infrunta cu Rafael Moncada, caci altfel n-as prea avea ce va povesti aici.

Juliana si Diego dormeau sub acelasi acoperis, dar duceau o viata separata si nu se prea vedeau in casoiul cu atatea incaperi pustii. Intre patru ochi era si mai greu sa se intalneasca: Nuria o veghea pe Juliana, iar Isabel il spiona pe Diego.

Uneori, el astepta ore intregi pe cate un culoar, in speranta de a merge cativa pasi cu ea fara martori. Se vedeau in sufragerie la cina, in salon la concertele de harpa, duminica la biserica si la teatru, cand se dadea vreo piesa de Lope de Vega sau o comedie de Moliere, care il incantau pe Tomás de Romeu. Dar si in biserica si la teatru, femeile si barbatii stateau separat, drept care Diego se vedea silit sa contemple de departe ceafa iubitei. A locuit in casa aceea mai bine de patru ani, urmarind-o cu o tenacitate de vanator si fara rezultate notabile, pana cand nenorocirea s-a abatut asupra acestei familii si balanta s-a inclinat in favoarea lui. Pana atunci, Juliana reactiona atat de placid la atentiile sale, de parca nici nu l-ar fi vazut, insa lui nu-i trebuia mult pentru a-si hrani iluziile. Credea ca indiferenta ei era doar o stratagema menita a-i ascunde adevaratele sentimente. Aflase ca femeile obisnuiesc sa se poarte asa. Dar suferea, saracul, de ti-era mila sa te uiti la el. Ar fi fost mai bine daca Juliana l-ar fi urat; inima e un organ capricios care trece dintr-o extrema in alta, orice ar fi fost de preferat acestui sentiment caldut de sora.

Familia De Romeu pleca uneori la Santa Fe, unde avea o proprietate semiparasita. Casa era o cladire patrata cocotata in varful unei stanci, unde bunicii raposatei sotii a lui Tomás traisera cu copiii si vasalii. Vederea era superba. Inainte vreme, dealurile fusesera acoperite de vii care produceau un vin la fel de bun precum cele mai bune vinuri din Franta, dar in anii razboiului nimeni nu se ocupase de ele, astfel ca butucii se uscasera si manasera. Iar casa fusese napadita de faimosii sobolani de Santa Fe, niste jivine grase si rele, pe care in vremuri de restriste taranii le mancau; cu usturoi si praz erau chiar deliciosi. Cu doua saptamani inainte de plecare, Tomás trimitea un escadron de servitori care trebuia sa faca fumigatii in odai, singura formula de a goni vremelnic rozatoarele. Excursiile s-au rarit pentru ca drumurile erau tot mai nesigure. In plus, ura localnicilor se simtea in aer, ca o rasuflare grea care-ti zbarlea parul in cap.

La fel ca multi proprietari de pamanturi, Tomás n-avea curaj sa paraseasca orasul si cu atat mai putin sa-si incaseze darile, de frica sa nu fie casapit. Acolo, Juliana citea, facea muzica si incerca sa se poarte cu taranii ca o zana buna, dar fara rezultat. Nuria se lupta cu disconfortul si se vaita intruna, iar Isabel picta peisaje in acuarela si portrete. V-am zis ca avea talent la desen? Cred ca am uitat, o omisiune de neiertat, caci acesta era unicul ei talent. Oricum, cu desenele ei isi castiga mai repede simpatia celor nevoiasi decat toate operele de caritate ale Julianei. Oamenii semanau perfect, dar Isabel isi imbunatatea modelele, le adauga dintii lipsa, le stergea din riduri si le conferea o expresie de demnitate pe care n-o prea aveau in realitate.

Dar sa ne intoarcem la Barcelona, unde Diego isi petrecea timpul cu scoala, cu societatea "Dreptate", prin tavernele in care se intalneau studentii si cu aventurile lui "de capa si spada", cum le numea din spirit romantic. In timpul asta, Juliana ducea existenta trandava a domnisoarelor acelor ani.

Nici la spovedanie nu putea sa se duca fara guvernanta, Nuria era pur si simplu umbra ei. N-avea voie nici sa stea de vorba cu barbati sub saizeci de ani. La baluri mergea insotita de tatal ei si uneori de Diego, pe care-l prezenta drept verisorul ei din Indii. Juliana nu se grabea deloc sa se marite, desi pretendentii stateau la coada. Taica-sau trebuia sa-i aranjeze o casatorie buna si nu stia cum sa aleaga un ginere demn de minunata lui fiica. Peste doi ani ar fi implinit douazeci, care era limita de sus pentru a dobandi un logodnic; daca nu-l avea pana atunci, sansele de a se marita scadeau cu fiecare luna. Cu optimismul lui invincibil, Diego isi facea aceleasi calcule si-si spunea ca timpul lucra in favoarea sa; cand Juliana va vedea ca incepe sa se ofileasca, avea sa-l aleaga pe el drept sot ca sa nu ramana fata batrana. Si cu argumentul asta bizar incerca sa-l convinga si pe Bernardo, singurul care avea rabdare sa-i asculte divagatiile pe seama amorului sau disperat.

La finele anului 1812, Napoleon Bonaparte a fost infrant in Rusia. Imparatul invadase uriasa tara cu Marea Armata de aproape doua sute de mii de oameni. Ostirile franceze aveau o disciplina de fier si se deplasau in mars fortat, mult mai repede decat dusmanul, caci aveau mai putine de carat si traiau de pe urma pamantului cucerit. Pe masura ce patrundeau in interiorul Rusiei, asezarile se goleau, locuitorii se faceau nevazuti, iar taranii isi ardeau recoltele. Napoleon strabatea pamant parjolit. Invadatorii au intrat triumfatori in Moscova, unde-au fost intampinati de fumaraia unui urias incendiu si de tirurile izolate ale franctirorilor ascunsi printre ruine si gata sa moara omorand. Imitand exemplul bravilor tarani, moscovitii isi arsesera posesiunile inainte de a parasi orasul. Nu ramasese nimeni care sa-i inmaneze lui Napoleon cheile orasului, nici soldati rusi care sa fie umiliti, doar prostituatele ramase fara clientii obisnuiti si resemnate sa se multumeasca cu invadatorii. Napoleon s-a pomenit izolat intr-un morman de cenusa. A asteptat nu se stie ce si asa a trecut vara. Cand s-a hotarat sa se intoarca in Franta, incepusera ploile, iar in curand pamantul rusesc a fost acoperit de o zapada tare ca piatra. Nu-si inchipuise nicicand incercarile cumplite pe care au trebuit sa le suporte soldatii sai. La hartuielile cazacilor si ambuscadele taranilor s-au adaugat foamea si un frig selenar, pe care soldatii nu-l cunoscusera inca. De-a lungul drumului de intoarcere au ramas mii de francezi, transformati in statui de gheata.

Au fost nevoiti sa-si manance caii, cizmele, uneori chiar cadavrele tovarasilor. S-au intors in patrie doar zece mii de oameni, prapaditi de lipsuri si descurajati. Vazandu-si armata distrusa, Napoleon a stiut ca steaua care-i luminase ascensiunea prodigioasa incepea sa apuna. A fost silit sa-si replieze trupele, care ocupau o mare parte din Europa. Doua treimi din trupele lasate in Spania au fost retrase. Spaniolii intrezareau in sfarsit un final victorios dupa ani de rezistenta salbatica, numai ca acesta mai avea sa intarzie saisprezece luni.

In anul in care Napoleon isi lingea ranile dupa dezastrul din Rusia, Eulalia de Callis si-a trimis nepotul, pe Rafael Moncada, in Antile, cu misiunea de a extinde afacerea cu cacao. Isi propusese sa vanda ciocolata, pasta de migdale, conserve de nuci si zahar aromatizat cofetarilor si fabricantilor de bomboane fine din Europa si Statele Unite. Auzise ea ca americanii se dadeau in vant dupa dulciuri. Misiunea nepotului era sa puna la punct o retea de contacte comerciale in orasele cele mai importante, de la Washington pana la Paris.

Moscova a ramas pe lista de asteptare, fiind in ruine, dar Eulalia avea credinta ca fumaraia razboiului avea sa se risipeasca in curand si capitala rusa reconstruita cu aceeasi splendoare ca inainte. Rafael a pornit intr-o calatorie de unsprezece luni, strabatand mai multe mari si zdruncinandu-si rinichii in lungi drumuri calare, cu scopul de a pune pe picioare aromatica fratie a ciocolatei conceputa de Eulalia.

Fara a-i sufla un cuvant matusii, Rafael i-a cerut o intrevedere lui Tomás de Romeu inainte de a porni la drum.

Acesta nu l-a primit acasa, ci pe terenul neutru al Societatii de Geografie si Filozofie, al carui membru era si care dispunea de un restaurant excelent la etaj. Admiratia lui Tomás pentru Franta nu mergea si pana la bucataria ei rafinata; nici gand de limbi de canar, el prefera satioasele preparate catalane: escudella i carn d'olla, o fiertura care te scula din morti, estofat de taur, o adevarata bomba de carne si incomparabilul salam episcopal, un fel de sangerete mai gros si mai negru decat toate celelalte. Asezat in fata unui munte de carne grasa, Rafael Moncada era cam palid. Abia s-a atins de mancare, caci avea stomacul delicat si era si nervos. I-a expus tatalui Julianei situatia sa personala, de la titluri pana la situatia financiara.

- Regret nespus, domnule De Romeu, ca ne-am cunoscut in nefericita imprejurare a duelului cu Diego de la Vega. E un tanar impulsiv si, recunosc, eu la fel. Ne-am certat si am ajuns pe campul luptei pentru onoare. Din fericire, fara consecinte grave. Sper ca asta sa nu influenteze negativ parerea domniei voastre despre mine, a spus aspirantul la titlul de ginere.

- Deloc, cavalere. Scopul unui duel este sa curete pata. Dupa ce se lupta, nu ramane loc de suparare intre doi gentilomi, a raspuns amabil Tomás , care nu uitase insa amanuntele evenimentului.

La desert, un menjar blanc care aici se facea atat de dulce ca se lipea de dinti, Moncada a dat glas dorintei sale de a obtine mana Julianei la intoarcerea din calatorie. Tomás observase indelung si fara a interveni relatia ciudata pe care fiica-sa o avea cu tenacele pretendent. Nu se pricepea sa vorbeasca despre sentimente si nu incercase sa se apropie de fiicele sale, treburile femeiesti il intimidau si pentru asta exista Nuria. O vazuse pe Juliana mergand de-a busilea pe recile coridoare de piatra ale casei, schimbandu-si dintii, inaltandu-se si trecand peste anii nesarati ai pubertatii. Intr-o buna zi a vazut-o cu codite de fetita si trup de femeie, cu rochia plesnita pe la cusaturi, iar atunci i-a poruncit Nuriei sa-i faca rochii potrivite, sa cheme un profesor de dans si sa n-o scape din ochi. Iar acum venea Rafael Moncada, printre alti cavaleri bine situati, s-o ceara de nevasta, iar el nu stia ce sa spuna. O astfel de alianta ar fi fost ideala, orice tata in situatia sa ar fi fost multumit, dar Moncada nu-i era simpatic, nu atat pentru convingerile lor ideologice diferite, cat din cauza zvonurilor nelinistitoare care circulau pe seama firii acestuia. Parerea generala era ca o casatorie e o afacere sociala si economica, in care sentimentele nu sunt esentiale, ele vin pe parcurs, dar nu era de acord. El se casatorise din dragoste si fusese fericit, nu putuse s-o inlocuiasca pe nevasta-sa. Juliana gandea la fel, in plus isi umplea capul cu romane romantice. Il oprea respectul pentru fiica-sa. Ar fi trebuit s-o sileasca sa se casatoreasca fara dragoste, iar el nu era in stare sa-i ceara asa ceva; ii dorea sa fie fericita si se indoia ca Moncada ar fi fost capabil. Trebuia sa stea de vorba cu Juliana, dar nu stia cum, caci era intimidat de frumusetea si calitatile ei. Era mai in largul lui cu Isabel, mult mai accesibila din cauza imperfectiunilor sale. Dar afacerea nu mai putea fi amanata, asa ca seara i-a comunicat Julianei propunerea lui Moncada. Ea a ridicat din umeri si, fara a-si modifica ritmul impunsaturilor de ac, a comentat ca multa lume murea de malarie in Antile, asa ca nu era cazul sa se grabeasca sa ia o decizie.

Diego era fericit. Calatoria rivalului periculos devenea o sansa unica pentru a castiga teren. Dar fata nu s-a aratat afectata de absenta lui Moncada si nici n-a luat in seama avansurile lui Diego. Il trata cu aceeasi afectiune toleranta si distrata ca de obicei si n-avea nici cea mai mica curiozitate pentru activitatile lui misterioase. N-o impresionau nici poemele lui, in care el vorbea de dinti ca perlele, ochi de smarald si buze de rubin. Ca sa stea mai mult cu ea, Diego a mers pana acolo ca a participat la lectiile de dans, ajungand chiar un dansator elegant si placut. O convingea pana si pe Nuria sa-si scuture oasele in sunetele unui fandango, nu insa si sa puna o vorba buna pe langa Juliana, aici buna femeie era la fel de insensibila ca Isabel. Pentru a atrage atentia femeilor, Diego reteza lumanarile cu floreta, atat de precis incat flacara nici nu se misca, sau le stingea cu varful harapnicului. Si-a perfectionat trucurile invatate de la Galileo Tempesta si facea adevarate minuni cu cartile de joc; facea acrobatii cu torte aprinse, iesea fara ajutor dintr-un cufar inchis cu lacatul. Pe urma a incercat sa-si impresioneze iubita cu aventurile lui, inclusiv cele pe care promisese sa nu le pomeneasca in ruptul capului. Intr-un moment de slabiciune, i-a spus de o societate secreta din care faceau parte doar alesii. Ea l-a felicitat, crezand ca e vorba de un grup studentesc care umbla pe strazi si canta romante sentimentale. Atitudinea ei nu se explica prin rautate - era incapabila de asa ceva - nici prin dispret - il aprecia mult - ci pur si simplu pentru ca plutea in romanele ei. Il astepta pe eroul din carti, cutezator si tragic, care-ar fi salvat-o din plictisul cotidian si nici nu-i trecea prin minte ca acela ar fi putut fi Diego de la Vega. Cu atat mai putin Rafael Moncada.

In Spania, situatia politica incepea sa se schimbe. Zilnic era tot mai limpede ca razboiul se apropia de sfarsit. Eulalia de Callis se pregatea febril pentru acest moment, in timp ce nepotul isi vedea de afaceri in strainatate. Malaria nu i-a venit de hac, astfel ca in noiembrie 1813 el s-a intors si mai bogat, caci matusa ii cedase un procent serios din negotul cu bomboane. Avusese succes in saloanele din Europa si din Lumea Noua, il cunoscuse chiar si pe Thomas Jefferson, caruia i-a sugerat sa planteze cacao in Virginia. Imediat ce s-a scuturat de colbul drumului, Moncada i-a trimis vorba lui Tomás de Romeu ca intentiona s-o curteze din nou pe Juliana. Astepta de ani intregi si nu admitea inca un raspuns evaziv. Asa ca Tomás si-a convocat fiica dupa doua ore in biblioteca, unde-si rezolva majoritatea treburilor si isi lamurea problemele existentiale in fata unui pahar cu coniac si i-a transmis mesajul amorezului.

- Ai ajuns la varsta maritisului, fata mea. Timpul trece pentru toti. Rafael Moncada e un cavaler serios, iar dupa moartea matusii lui va fi unul din oamenii cei mai bogati din Catalonia. Eu nu judec oamenii dupa situatia lor financiara, stii doar, dar ma gandesc la siguranta ta.

- Casatoria lipsita de dragoste e mai rea decat moartea pentru o femeie, domnule, caci nu exista iesire. Gandul de a asculta si de a sluji un barbat e cumplit daca nu exista incredere si dragoste.

- Astea apar dupa casatorie, Juliana.

- Nu mereu, domnule. In plus trebuie sa ne gandim si la nevoile dumitale si la datoria mea. Cine o sa te ingrijeasca la batranete? Ca pe Isabel n-o vad.

- Juliana, pentru Dumnezeu! N-am pretins niciodata ca fiicele mele trebuie sa aiba grija de mine la batranete. Eu imi doresc nepoti si sa va vad aranjate. N-o sa pot muri linistit daca nu va las la adapost de griji si de nevoi.

- Nu stiu daca Rafael Moncada e omul potrivit pentru mine, nu-mi imaginez nici un fel de intimitate cu el, a spus ea, inrosindu-se.

- Asa gandesc toate fetele, copila. Ce fata cuminte isi poate imagina asa ceva? a raspuns el, la fel de jenat.

Era un subiect pe care spera sa nu-l discute niciodata cu fetele lui. La momentul potrivit, Nuria avea pesemne sa le explice cele necesare, desi guvernanta era la fel de ignoranta in materie ca si ele. Habar n-avea ca Juliana vorbea despre asta cu Agnes Duchamp si aflase destule amanunte din romanele ei de amor.

- Mai am nevoie de putin timp ca sa ma hotarasc, domnule.

Tomás de Romeu si-a zis ca niciodata n-avusese mai multa nevoie ca acum de raposata lui sotie, care ar fi rezolvat lucrurile cu intelepciune si fermitate, asa cum stiu doar mamele.

Era satul de confruntarile astea. I-a spus lui Rafael Moncada ca mai dorea o pasuire, iar acesta a acceptat, neavand incotro. Dupa care i-a spus Julianei sa mediteze bine, iar daca nu-i dadea un raspuns in doua saptamani, il accepta pe Moncada si basta. Era ultimul lui cuvant, a spus, dar glasul ii cam tremura. Intre timp, indelungatul asediu al lui Moncada devenise un fel de pariu; atat in saloanele din lumea buna, cat si in curtile servitorilor se vorbea ca fata asta fara titluri sau avere umilea cea mai buna partida din Barcelona. Daca fiica-sa se mai lasa mult rugata, Tomás de Romeu ar fi ajuns la o infruntare serioasa cu Moncada; ar fi amanat insa in continuare lucrurile, in mod sigur, daca o intamplare ciudata n-ar fi grabit deznodamantul.

In ziua aceea cele doua surori plecasera cu Nuria sa dea de pomana, asa cum faceau in prima vineri din luna. In oras erau o mie cinci sute de cersetori recunoscuti, plus cateva mii de saraci pe care nu se ostenise nimeni sa-i contabilizeze. De cinci ani incoace, in aceeasi zi si la aceeasi ora, flancata de silueta teapana a guvernantei, Juliana facea turul caselor de caritate. Din buna-cuviinta si pentru a nu jigni prin ostentatie, se acopereau din cap pana-n picioare cu mantile inchise la culoare si strabateau cartierul pe jos; Jordi le astepta cu trasura intr-o piata din apropiere, consolandu-se cu sticla de bautura. Expeditia le manca toata seara, caci dupa ce ajutau saracii se duceau si la maicutele care aveau grija de spitale. Anul acesta incepuse sa vina si Isabel cu ele, care la cei cincisprezece ani ai ei era potrivita pentru practicarea milei, in loc sa-l spioneze pe Diego si sa se dueleze cu ea insasi in fata oglinzii, cum zicea Nuria. Erau silite sa strabata stradute inguste din cartiere atat de mizere, incat nici pisicile nu se jucau acolo, de teama sa nu fie vanate si vandute pe post de iepuri. Juliana rabda cu stoicism si eroism, insa Isabel mai avea putin si i se facea rau, nu doar de groaza plagilor si furunculelor, a zdrentelor si carjelor, a gurilor edentate si a narilor roase de sifilis ale gloatei nefericite, dar si pentru ca forma asta de caritate i se parea o batjocura. Socotea ca banii din punga Julianei erau o picatura intr-un ocean pentru mizeria nesfarsita. "Dar e mai mult decat nimic", replica sora-sa.

Isi incepusera turul de jumatate de ora si fusesera la un singur orfelinat cand, ajungand la un colt de strada, le-au iesit in cale trei barbati care aratau numai buni de spanzurat.

Nici ochii nu li se vedeau, caci purtau palarii mari trase pana la sprancene si fulare legate peste obraz. In ciuda interdictiei oficiale de a nu purta mantie, cel mai inalt dintre ei era invaluit intr-o capa. Era ceasul letargic al siestei, cand pe strazi nu era mai nimeni. Pe de o parte, straduta era flancata de zidurile groase ale unei biserici si ale unei manastiri si nu aveau nici o iesire. Nuria a inceput sa tipe speriata, dar un pumn in plina figura a trantit-o la pamant si a amutit-o. Juliana incerca sa-si ascunda punga cu bani, in timp de Isabel se uita in toate partile dupa ajutor. Unul dintre banditi i-a smuls punga Julianei, altul se pregatea sa-i rupa de la gat colierul de perle, cand s-a auzit tropot de cal. Isabel a urlat cat o tineau plamanii dupa ajutor, iar o clipa mai tarziu aparea in mod providential nimeni altul decat Rafael Moncada. Intr-un oras atat de populat, aparitia lui tinea de miracol. I-a fost de ajuns o privire ca sa evalueze situatia, sa-si scoata sabia din teaca si sa se repeada la banditi. Doi dintre ei aveau deja in mana pumnale incovoiate, dar hotararea lui Moncada si doua lovituri date cu ambele maini i-au facut sa ezite. Calare pe armasar, parea urias si nobil, cu cizmele negre cu pinteni de argint, cu pantalonii albi si stramti, haina de catifea verde inchis tivita cu astrahan si sabia stralucitoare cu garda rotunda de aur. Ar fi putut sa-i casapeasca el pe mai multi, dar parca prefera doar sa-i intimideze. Cu un zambet crud pe buze si spada scanteind in aer, parca era personajul central dintr-un tablou cu subiect razboinic. Banditii gafaiau, el ii impungea de sus nelasandu-i in pace. Calul, intaratat de lupta, s-a ridicat in doua picioare, gata sa-si dea calaretul jos, dar Moncada s-a tinut bine. Parca era un dans straniu si violent.

La mijloc intre pumnale, bidiviul se rasucea in loc si necheza de frica, in timp ce Moncada cu o mana il strunea, iar cu cealalta manuia arma, tinand banditii la respect. Tipetelor lui Isabel li s-au adaugat cele ale Nunei, iar in curand pe strada au aparut oameni care, vazand scanteierea armelor, au ramas la distanta. Un baietan a fugit sa aduca garda, dar slaba speranta sa ajunga la timp. Isabel a profitat de zapaceala ca sa-i smulga punga hotului cu mantie, apoi a insfacat-o pe sora-sa de o aripa si pe Nuria de alta ca sa fuga de acolo, dar n-a fost chip, cele doua parca erau stane de piatra. Infruntarea n-a tinut mai mult de doua minute, care au trecut incet ca un cosmar; in cele din urma, Moncada i-a zburat pumnalul unuia, astfel ca cei trei banditi au ajuns la concluzia ca fuga era mai sanatoasa. Cavalerul a schitat gestul de a-i urmari, insa vazand in ce stare erau femeile, a descalecat sa le ajute. O pata rosie i se latea pe albul pantalonului. Juliana a dat fuga sa i se refugieze in brate, tremurand ca un iepuras.

- Sunteti ranit! a tipat, dand cu ochii de sangele de pe picior.

- A, e doar o zgarietura.

Erau prea multe emotii pentru biata fata. Privirea i s-a impaienjenit, genunchii i s-au muiat, dar bratele atente ale lui Moncada au prins-o inainte sa cada. Nerabdatoare, Isabel a spus ca asta mai lipsea, sa lesine sora-sa. Moncada s-a facut ca n-aude si, schiopatand usor, a dus-o pe Juliana in brate pana in piata. In urma lui veneau Nuria si Isabel, ducand calul de capastru si inconjurate de multimea de gura-casca; fiecare avea o versiune personala asupra celor petrecute si voia sa aiba ultimul cuvant. Vazand procesiunea, Jordi a coborat de pe capra si l-a ajutat pe Moncada s-o puna pe Juliana in trasura. Multimea adunata a izbucnit in aplauze; rar puteai vedea o scena atat de donquijotesca si romantica pe strazile Barcelonei, aveau un subiect de discutie pentru mai multe zile. Dupa douazeci de minute, Jordi intra in curtea casei De Romeu, urmat de Moncada calare. Juliana plangea de nervi, Nuria isi numara cu limba dintii ramasi in gura, iar Isabel arunca scantei tinand punga strans.

Tomás de Romeu nu era omul care sa se lase impresionat de titluri nobiliare, fiind de parere ca nobilimea trebuia stearsa de pe fata pamantului si nici de averea lui Moncada, caci banii nu-l interesau din cale-afara, dar a fost miscat pana la lacrimi afland ca acest cavaler, pe care Juliana il tratase cu atata indiferenta, isi riscase viata ca sa apere fetele de un rau ireparabil. Desi ateu, a fost de acord cu Nuria ca doar providenta divina il trimisese pe Moncada la timp ca sa le salveze. A insistat ca eroul zilei sa se odihneasca si l-a trimis pe Jordi dupa doctor, dar eroul s-a retras discret. Nu parea sa sufere de pe urma ranii, avea doar o respiratie mai agitata.

Cu totii au fost de acord ca sangele lui rece era la fel de admirabil ca si curajul de care daduse dovada in fata pericolului. Doar Isabel nu s-a aratat recunoscatoare. In loc sa se alature entuziasmului general al celorlalti si-a permis niste plescaituri dispretuitoare prost primite; tatal ei i-a poruncit sa se duca la ea in camera si sa nu iasa de acolo pana nu-si cerea iertare pentru nerusinarea ei.

Silindu-se sa fie rabdator, Diego a trebuit sa auda din gura Julianei relatarea amanuntita a atacului, plus speculatiile asupra celor ce s-ar fi putut intampla daca salvatorul n-ar fi aparut la timp. Niciodata nu trecuse ea printr-un asemenea pericol, in ochii ei figura lui Rafael Moncada a crescut, impodobita cu virtuti nevazute pana atunci: era puternic si chipes, avea maini elegante si par des si ondulat. Un barbat cu par frumos are multe de castigat in viata. I s-a parut brusc ca semana cu toreadorul cel mai popular din Spania, un cordobez cu picioare lungi si ochi de foc. Nu era deloc rau ca pretendent, a conchis ea. Dar evenimentul cel cumplit ii urcase temperatura, asa ca s-a dus la culcare. Doctorul a trebuit s-o sedeze, dupa ce i-a administrat extract de arnica Nuriei, careia i se umflase capul precum un bostan.

Neavand prin urmare ocazia s-o vada pe Juliana la cina, Diego s-a retras si el in odaile sale, unde-l astepta Bernardo.

Din decenta, fetele n-aveau voie sa vina acolo - singura exceptie fusese in perioada convalescentei dupa duel - insa Isabel nu prea lua in seama interdictia, la fel cum nu asculta intru totul de pedepsele pe care i le impunea tatal ei. Astfel ca in loc sa se inchida in camera ei, a aparut in dormitorul baietilor, fara sa bata la usa, ca de obicei.

- De ce nu bati la usa? Intr-o zi, o sa ma gasesti in pielea goala, a certat-o Diego.

- Nu cred c-o sa raman cu o amintire de nesters.

S-a asezat pe marginea patului lui Diego, cu mutra cuiva care stie ceva si asteapta sa fie rugat sa spuna, insa el n-avea de gand sa cedeze, iar Bernardo era ocupat sa faca noduri la o sfoara. A trecut un minut lung, dupa care ea n-a mai rezistat si a declarat, in limbajul colorat pe care-l folosea cand Nuria nu era de fata, ca daca sora-sa nu-l banuia pe Moncada, pesemne ca era proasta ca un cur. Toata afacerea mirosea a peste stricat, caci unul dintre cei trei banditi era Rodolfo, uriasul de la circ. Diego a sarit cat colo, Bernardo a lasat din mana sfoara cu noduri.

- Esti sigura? Pai n-ai zis ca ticalosii aveau fetele acoperite?

- Ba da. Iar asta purta si o mantie, dar era enorm si cand i-am smuls punga am vazut ca avea bratele tatuate.

- Putea fi marinar. Multi marinari au tatuaje, Isabel.

- Erau exact tatuajele uriasului de la circ, Diego, nu incape nici o indoiala, asa c-ai face bine sa ma crezi.

De aici si pana la a deduce ca tiganii de la circ erau implicati nu era decat un pas, pe care baietii l-au facut imediat.

Stiau de mult ca Pelayo si amicii lui faceau tot felul de treburi murdare pentru Moncada, dar nu puteau dovedi. Nu deschisesera niciodata subiectul cu el, Pelayo era oricum un tip secretos si n-ar fi recunoscut nimic. Nici Amalia nu marsa la intrebarile ocolitoare ale lui Diego; chiar si in clipele de intimitate, secretele familiei erau pastrate. Asa ca, fara nici o dovada concreta si fara a-si marturisi legaturile ascunse cu tribul tiganesc, Diego nu-i putea spune nimic lui Tomás de Romeu, totusi s-a hotarat sa intervina. Isabel avea dreptate; nu trebuia ca Juliana sa se marite cu Moncada dintr-o gratitudine neintemeiata.

A doua zi, au convins-o pe Juliana sa paraseasca patul, sa se potoleasca si sa mearga cu ei in locul in care Amalia ghicea trecatorilor norocul in palma. I-a insotit si Nuria, era doar de datoria ei, cu toate ca arata si mai rau; un obraz era vanat, iar pleoapele atat de umflate, c-ai fi zis ca era o broasca. Au gasit-o pe Amalia in mai putin de jumatate de ora. In timp ce femeile asteptau in trasura, Diego a implorat-o, cu o elocinta pe care nu si-o cunostea nici el, s-o salveze pe Juliana de la o soarta cruda.

- Doar un cuvant de-al tau poate evita tragedia unei casnicii fara dragoste intre o fata inocenta si un om lipsit de inima. Trebuie sa-i spui adevarul.

- Nu stiu despre ce vorbesti.

- Ba stii. Atacatorii erau din satra ta. Unul din ei era Rodolfo. Cred ca Moncada a pregatit toata tarasenia ca sa apara in fata fetelor ca un erou. Era totul aranjat, asa-i?

- Esti indragostit de ea? a intrebat Amalia fara rautate.

Ofuscat, Diego a recunoscut. Femeia i-a luat mainile si le-a cercetat cu un zambet enigmatic, dupa care si-a udat un deget cu saliva si i-a trasat semnul crucii pe palme.

- Ce faci? Ma blestemi cumva?

- Fac o prevestire: n-ai sa te casatoresti nicicand cu ea.

- Vrei sa spui c-o sa se marite cu Moncada?

- Asta nu stiu. Am sa fac ce mi-ai cerut, dar sa nu-ti faci iluzii; ea trebuie sa-si urmeze soarta, ca si tine, iar nimic din ce-as zice eu nu poate sa schimbe ceea ce e scris in stele.

Amalia s-a urcat in trasura, a salutat-o cu un gest pe Isabel, pe care o vazuse pe cand venea cu baietii la circ si s-a asezat in fata Julianei. Nuria, ingrozita, isi tinea respiratia, convinsa ca tiganii erau urmasii lui Cain si hoti profesionisti. Juliana le-a rugat pe cele doua sa coboare si s-o lase singura. Ele s-au dat jos cam fara chef, apoi cele doua femei s-au observat o vreme reciproc. Amalia a cercetat-o atent; trasaturi clasice incadrate de bucle negre, ochi verzi de pisica, gat fin, capa si palarie de blana, botine elegante din piele de caprioara.

La randul ei, Juliana o privea la fel de curios, caci n-o vazuse niciodata de aproape. Daca l-ar fi iubit pe Diego, instinctul i-ar fi spus ca era vorba de o rivala, numai ca ideea asta nici nu-i trecuse prin minte. I-au placut mirosul ei de fum, chipul cu pometii marcati, fustele largi si bratarile de argint zanganitoare. I se parea frumoasa. Intr-un impuls si-a scos manusile si i-a luat mainile. "Iti multumesc ca stai de vorba cu mine", a rostit cu simplitate.

Dezarmata de spontaneitatea ei, Amalia s-a hotarat sa incalce legea fundamentala a poporului ei: sa nu te increzi niciodata intr-un gadje, cu atat mai mult daca asta poate pune in pericol viata clanului. Asa ca in cuvinte putine i-a marturisit ca, intr-adevar, atacul fusese pus la cale, ca nici ea, nici sora-sa nu fusesera in pericol nici o clipa, ca pata de pe pantalonul lui Moncada nu provenea de la o rana, ci de la un mat umplut cu sange de gaina. Ca unii barbati din trib faceau uneori diverse treburi pentru Moncada, de obicei nu era vorba de lucruri grave, arareori fusese vorba de ceva serios, de exemplu talharirea contelui Orlov. "Nu suntem criminali", a spus Amalia, adaugand ca-i parea rau ca rusul si Nuria fusesera agresati, caci violenta era interzisa in satra ei. Lovitura de gratie a fost ca a informat-o ca Pelayo era cel care canta serenadele, pentru ca Moncada era afon ca o rata. Juliana a ascultat toate astea fara un cuvant. S-au despartit cu un gest, Amalia s-a dat jos si atunci Juliana a izbucnit in plans.

In aceeasi seara, Tomás de Romeu il primea formal pe Rafael Moncada, care-l anuntase printr-un bilet ca-si revenise dupa sangele pierdut si dorea s-o salute pe Juliana. De dimineata, un lacheu adusese un buchet de flori pentru ea si o cutie cu alvita cu migdale pentru Isabel, atentii delicate si deloc ostentative, dupa cum a constatat Tomás placut impresionat.

Moncada s-a prezentat impecabil de elegant si sprijinindu-se intr-un baston. Tomás l-a primit in salonul principal, desprafuit in cinstea viitorului ginere si i-a oferit un pahar de Xeres, dupa care i-a multumit inca o data. Apoi a trimis dupa fiicele sale. Juliana a aparut palida si imbracata aproape monahal, deloc potrivit pentru o ocazie atat de importanta. Isabel, cu ochi arzatori si un rictus batjocoritor, o tinea atat de strans de un brat ca ai fi zis ca o trage cu forta. Rafael Moncada a pus paloarea Julianei pe seama nervilor.

- E si normal, dupa agresiunea ingrozitoare, a apucat sa spuna.

Dar ea l-a intrerupt ca sa-l anunte, cu glas tremurator dar vointa de fier, ca n-avea sa se marite cu el nici moarta.

Dupa refuzul categoric al Julianei, Rafael Moncada s-a retras livid, dar nepierzandu-si bunele maniere. In cei douazeci si sapte de ani ai sai se lovise de cateva piedici, dar niciodata de un esec total. N-avea de gand sa se dea batut, mai avea atuuri in maneca, doar de-aia avea pozitie sociala, avere si relatii. N-o intrebase pe Juliana care-i erau motivele, caci intuitia ii spunea ca ceva iesise prost in strategia pusa la cale. Pesemne ca ea stia ceva si el nu putea risca sa fie dat in vileag. Daca Juliana banuia ca atacul fusese o farsa, exista o singura explicatie: Pelayo. Nu credea ca omul il tradase, n-ar fi castigat nimic cu asta, dar poate facuse o indiscretie. Secretele n-aveau viata lunga; servitorii constituiau o retea informativa mult mai eficienta decat cea a spionilor francezi din La Ciudadela. Ar fi fost de ajuns un comentariu nelalocul sau al cuiva implicat in afacere pentru a ajunge la urechile Julianei. Se folosise de tigani in mai multe randuri, tocmai pentru ca erau nomazi, veneau si plecau fara sa se lege de nimeni din afara satrei, n-aveau prieteni si cunostinte in Barcelona si erau discreti. Cat timp fusese plecat, pierduse contactul cu Pelayo si se simtea chiar usurat; contactul cu acesti oameni il incomoda. La intoarcere, crezuse ca putea face tabula rasa, sa dea uitarii micile pacate ale trecutului si s-o ia de la inceput, departe de lumea subterana a rautatilor platite, dar intentia de regenerare n-a durat decat cateva zile. Cand Juliana i-a cerut inca o amanare de doua saptamani, Moncada a avut o reactie de panica, lucru rar la el, care se lauda ca poate stapani chiar si monstrii din cosmaruri. Cat fusese plecat, ii scrisese mai multe scrisori, la care nu primise raspuns. Isi spusese ca nu scria din timiditate, caci la o varsta la care altele sunt de-acum mame, Juliana se purta ca o novice. In ochii lui, inocenta asta era calitatea cea mai mare a tinerei, avea garantia ca, atunci cand i s-ar fi daruit, ar fi facut-o fara rezerve. Insa siguranta asta s-a clatinat la noua amanare ceruta de ea, iar atunci si-a zis ca era cazul sa faca presiuni. O actiune romantica, exact ca in cartile pe care le citea cu atata placere, ar fi fost lucrul cel mai potrivit, dar nu putea astepta o astfel de ocazie, trebuia s-o grabeasca.

Ar fi obtinut ce dorea fara sa faca nimanui nici un rau; si nici nu era o pacaleala, caci daca Juliana - sau orice doamna - ar fi fost atacata de banditi, i-ar fi sarit fara ezitare in ajutor. Fireste, lui Pelayo nu i-a expus toate argumentele, i-a zis doar ce sa faca, iar el i-a indeplinit ordinele. Scena pusa la cale cu tiganii a durat mai putin decat planuise, caci au luat-o la sanatoasa de frica sa nu fie raniti. Asa ca n-a avut ocazia sa se impauneze in toata splendoarea dramatica pe care o gandise, fapt pentru care s-a tocmit cu Pelayo la pret. Pana la urma Pelayo a acceptat o plata mai mica, dar Moncada a ramas cu un gust amar; omul stia prea multe si poate-ar fi fost tentat sa-l santajeze. Ar fi fost mai bine ca unul de teapa lui, fara lege si morala, sa nu-l poata avea la mana. Trebuia sa scape urgent de el si de tot tribul.

La randul sau, Bernardo cunostea bine genul de barfe de care se temeau oamenii din clasa lui Moncada. Cu tacerea lui de mut, cu aerul de indian demn si cu disponibilitatea de a-i ajuta pe altii, isi castigase multe prietenii: vanzatori la piata, hamali din port, mestesugari din mahalale, vizitii, lachei si servitori din casele celor bogati. Memoria sa prodigioasa si compartimentata ca o arhiva uriasa inmagazina informatii, le pastra in ordine, gata pentru a sluji la momentul potrivit. Il cunoscuse pe Joanet, unul din servitorii lui Moncada, in curtea conacului Eulalia de Callis, in seara in care Moncada il lovise cu bastonul. Dar in arhiva sa, seara cu pricina nu era pastrata din cauza bataii, ci din cauza ca tot atunci fusese atacat contele Orlov. A ramas in legatura cu Joanet ca sa-l tina sub observatie pe Moncada. Omul era un natarau care detesta orice om care nu era catalan, insa il tolera pe Bernardo pentru ca nu-l intrerupea si pentru ca era botezat. Dupa ce Amalia recunoscuse legaturile lui Moncada cu tiganii, Bernardo a vrut sa afle mai multe despre el. I-a facut o vizita lui Joanet, ducandu-i in dar o sticla din cel mai bun coniac al lui Tomás de Romeu, sterpelita de Isabel careia ii spusese ca era pentru o cauza buna. Omul n-avea nevoie de alcool ca sa-si dea drumul la limba, dar s-a aratat recunoscator si nu dupa mult timp ii povestea ultimele noutati: tocmai dusese o misiva de la stapanul sau sefului militar al Ciudadelei, prin care Moncada acuza tribul romilor ca adusesera arme de contrabanda in oras si conspirau impotriva guvernului.

- Tiganii sunt blestemati pe vecie, pentru ca au facut cuiele pentru crucea lui Christos. Merita sa fie arsi pe rug fara mila, parerea mea, a grait Joanet.

Bernardo stia unde poate fi gasit Diego la ora aceea, drept care s-a indreptat fara sa stea pe ganduri spre periferia Barcelonei, acolo unde tiganii isi aveau corturile jerpelite si carutele hodorogite. In cei trei ani de cand stateau acolo, tabara ajunsese sa fie un adevarat sat de carpe. Diego de la Vega nu reinnodase amorul cu Amalia, pentru ca ea se temea sa nu-i piara norocul. Scapase de executia francezilor, dovada clara ca spiritul lui Ramon veghea de pe lumea cealalta. N-avea de gand sa-l supere culcandu-se cu tanarul gadje. In plus, tanarul ii marturisise ca o iubea pe Juliana, asa ca ambii ar fi inselat pe cineva. Exact cum Bernardo se astepta, Diego venise sa-si ajute prietenii sa pregateasca marele cort pentru reprezentatia de duminica, de data asta nu intr-o piata, ci chiar acolo. Aveau un ragaz de cateva ceasuri, caci spectacolul incepea la patru dupa-masa. L-a gasit impreuna cu altii, intinzand franghii si cantand un cantec invatat de la marinarii de pe Madre de Dios. Il simtise de departe si-l astepta.

Nici n-a fost nevoie sa vada expresia chipului tacut al fratelui sau de lapte ca sa stie ca era de rau. Zambetul etern i s-a sters afland noutatile de la Joanet. Imediat, i-a adunat pe tigani.

- Daca informatia e sigura, sunteti intr-un mare pericol, chiar ma intreb de ce n-au venit inca sa va aresteze.

- Precis c-or sa vina la spectacol, cand o sa fim aici cu totii si-o sa fie si public. Frantujilor le place sa dea pedepse exemplare, asta tine lumea infricosata, iar noi suntem tocmai potriviti, a spus Rodolfo.

Au adunat copiii si animalele in tacere, apoi, cu iuteala care venea dupa secole de persecutii si viata ratacitoare si-au strans in boccele lucrurile necesare, s-au urcat pe cai si in mai putin de jumatate de ora s-au facut nevazuti pe drumul care ducea in munti. La plecare, Diego le-a spus sa trimita a doua zi pe cineva la catedrala din cartierul vechi. "O sa am ceva pentru voi", le-a spus, adaugand ca va incerca sa-i retina cat mai mult pe soldati pentru ca ei sa poata fugi. In urma lor au ramas tabara pustie, cortul circului, carutele fara cai, salasurile parasite si o gramada de saltele si zdrente. Diego si Bernardo, cu palarii de paiate pe cap si batand toba, au parcurs strazile chemand lumea la circ. Nu dupa mult timp, se adunase destul public sub cort. Fluieraturi nerabdatoare l-au intampinat pe Diego, care si-a facut aparitia in arena costumat in Zorro, cu masca si mustati, aruncand in sus trei torte aprinse pe care le prindea in zbor si le trecea printre picioare sau peste umar si le arunca iar. Publicul nu parea impresionat. Bernardo a luat tortele, iar Diego a cerut un voluntar pentru un truc senzational, dupa cum a declarat. Un marinar zdravan si sfidator s-a apropiat si, urmand instructiunile, s-a asezat la cinci pasi de Diego cu o tigara de foi intre buze. S-a auzit plesnitura harapnicului, apoi varful si-a atins tinta. Auzindu-l atat de aproape, omul s-a inrosit de furie, dar apoi, cand havana a zburat fara ca el sa simta vreo atingere, a izbucnit in ras repede imitat de spectatori.

Cineva si-a amintit atunci ca auzise prin oras vorbindu-se de un anume Zorro, imbracat in negru si mascat.

Care Zorro? Ce Zorro? Zvonul s-a imprastiat cat ai zice peste, cineva a aratat spre Diego, care a salutat cu o reverenta, apoi s-a catarat pe corzile trapezului. Exact cand Bernardo ii facea semn, s-au auzit tropote de cai. Ii astepta. S-a rasucit si a ramas atarnat doar de picioare, leganandu-se in aer deasupra capetelor spectatorilor.

Dupa cateva minute, un grup de soldati francezi a intrat cu baioneta gata de atac in urma unui ofiter care urla amenintari. S-a facut panica, lumea se inghesuia sa iasa. Diego a profitat de momentul acela pentru a aluneca in jos pe franghie. S-au auzit focuri de arma si s-a creat o harmalaie grozava, oamenii fugeau, impingand soldatii. Diego s-a strecurat ca o nevastuica si s-a apucat sa taie impreuna cu Bernardo corzile exterioare ale cortului, care s-a prabusit peste cei ramasi inauntru. Zapaceala produsa le-a dat timp sa incalece si s-o ia la galop spre casa De Romeu. Pe drum, Diego si-a scos capa, masca si mustata. Si-a facut socoteala ca avea sa treaca ceva timp pana cand soldatii sa iasa la lumina, sa constate ca tiganii fugisera si sa organizeze urmarirea. Mai stia ca a doua zi numele lui Zorro avea sa fie pe toate buzele.

De pe calul sau, Bernardo i-a aruncat o privire incarcata de repros, laudarosenia il putea costa scump daca francezii incepeau sa rastoarne pamantul in cautarea misteriosului personaj. Au ajuns cu bine la destinatie, au intrat pe o usa de serviciu, iar dupa cateva minute luau ciocolata impreuna cu Juliana si Isabel. Nu stiau ca exact atunci tabara tiganilor disparea in flacari. Soldatii aprinsesera paiele din arena, care ardeau ca iasca si focul s-a intins repede la prelata veche.

A doua zi la pranz, Diego s-a postat in catedrala. Zvonul celei de-a doua aparitii a lui Zorro facuse ocolul orasului si ajunsese si la urechile lui. Intr-o singura zi enigmaticul erou captase imaginatia populara. Litera Z a fost vazuta pe mai multe ziduri; era opera entuziastilor dispusi sa-l imite pe Zorro. "Exact de asta avem nevoie, Bernardo, de mai multi Zorro care sa-i zapaceasca pe urmaritori", a fost de parere Diego. Biserica era pustie, numai doi tarcovnici schimbau florile din altarul principal. Domnea o penumbra rece si calma ca de mausoleu, aici nu patrundea lumina soarelui si nici zgomotul strazii. Diego astepta pe o banca, inconjurat de sfinti si inspirand mirosul metalic inconfundabil de tamaie care impregna peretii. Batranele vitralii filtrau reflexe colorate, care scaldau locul intr-o lumina ireala. Linistea acelui moment i-a amintit de mama lui. Nu mai stia nimic de ea, de parca s-ar fi topit. Se mira ca nici taica-sau, nici parintele Mendoza n-o pomeneau in scrisorile lor si nici ea nu-i trimisese macar cateva randuri, dar nu era nelinistit. Daca i s-ar fi intamplat ceva rau, ar fi simtit. Dupa un ceas, cand era gata sa plece, sigur ca n-avea sa vina nimeni, Amalia a aparut ca o fantoma langa el. S-au salutat din priviri, fara sa se atinga.

- Ce-o sa faceti acum? a intrebat-o in soapta.

- O sa plecam pana se mai potolesc lucrurile, o sa uite repede de noi.

- Au dat foc taberei, ati ramas fara nimic

- Nu e ceva nou, Diego. Noi romii suntem obisnuiti sa pierdem totul, am mai patit-o si inainte, se va intampla si mai tarziu.

- Am sa te mai vad vreodata?

- Nu stiu, n-am globul de sticla la mine, a zambit femeia, ridicand din umeri.

Diego i-a dat ce reusise sa adune: cea mai mare parte din banii trimisi de acasa, plus ce adunasera fetele. De la Juliana, i-a dat un pachetel invelit intr-o batista.

- Zice Juliana ca e o amintire de la ea.

Amalia a desfacut batista; continea o diadema de perle, aceeasi pe care Diego i-o vazuse de multe ori, era bijuteria ei cea mai valoroasa.

- De ce? a intrebat uimita Amalia.

- Banuiesc ca din cauza ca ai scapat-o de la casatoria cu Moncada.

- Nu e sigur, poate ca soarta ei e sa se marite totusi cu el

- Niciodata! Acum Juliana stie ce canalie e tipul.

- Inima e capricioasa, a raspuns ea. A pus bijuteria intr-o punga ascunsa in fustele largi si suprapuse, a facut un gest de adio catre Diego si s-a topit in umbra rece a catedralei.

Dupa cateva clipe alerga pe stradutele care duceau la Ramblas.

Cu putin timp inainte de fuga tiganilor si inainte de Craciun a venit o scrisoare de la parintele Mendoza. Misionarul scria o data la sase luni, dandu-i vesti de acasa si de la misiune. Spunea, de exemplu, ca delfinii se intorsesera pe tarm, ca vinul de anul asta iesise acru, ca soldatii o arestasera pe Bufnita Alba pentru ca se repezise la ei cu bastonul in apararea unui indian, dar ca fusese eliberata la interventia lui Alejandro de la Vega. De atunci, tamaduitoarea nu mai fusese zarita pe acolo. Cu stilul lui energic si precis, il emotiona pe Diego mult mai mult decat misivele lui Alejandro de la Vega, un fel de predici presarate de sfaturi morale, nu foarte diferite de tonul cu care ii vorbea. De data asta insa, scurta scrisoare a parintelui Mendoza nu-i era adresata lui Diego, ci lui Bernardo si era pecetluita. Bernardo a spart sigiliul cu cutitul si s-a dus la geam s-o citeasca. De la doi pasi mai incolo, Diego l-a vazut schimbandu-si culoarea fetii pe masura ce descifra scrisul ascutit al misionarului. Bernardo a citit scrisoarea de doua ori, apoi i-a intins-o fratelui sau.

Ieri, doi august o mie opt sute treisprezece, m-a cautat la misiune o tanara indigena din tribul Bufnitei Albe. Era cu copilul ei, un baietel de doi ani si ceva, caruia-i spunea simplu: Nifio[4]. M-am oferit sa-l botez cum se cuvine, explicandu-i ca altminteri sufletul inocentului e in pericol, caci daca Dumnezeu il cheama la el nu poate ajunge in cer, ramanand sa rataceasca in limb. Indianca a refuzat botezul. A spus ca asteapta intoarcerea tatalui, el va alege numele. A refuzat sa asculte cuvantul lui Christos si sa ramana la misiune, unde ea si copilul ar duce o viata civilizata. Mi-a dat acelasi argument: cand se va intoarce tatal copilului, va lua o decizie in privinta asta.

N-am insistat, caci am invatat sa astept rabdator ca indienii sa vina din propria lor vointa, caci altfel convertirea lor la Credinta Adevarata nu e decat o spoiala. Numele femeii e Fulgerul Noptii. Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa-ti indrume pasii, fiule.

Te imbratisez in numele Domnului Nostru Isus Christos,

PARINTELE MENDOZA

Diego i-a restituit lui Bernardo scrisoarea si au ramas amandoi tacuti, in timp ce lumina zilei scadea la fereastra.

Chipul atat de expresiv al lui Bernardo era parca taiat in piatra. Si-a luat flautul si a inceput sa cante o melodie trista, ca sa nu fie nevoit sa dea explicatii. Dar Diego nu i le cerea, caci simtea in piept bataile inimii fratelui sau de lapte. Venise clipa sa se desparta. Bernardo nu mai putea trai ca un baietan, il chemau radacinile, trebuia sa se intoarca in California si sa-si asume noile responsabilitati. Nu se simtise niciodata in largul sau departe de pamantul lui. Petrecuse cativa ani in orasul acesta de piatra cu ierni inghetate doar din lealitatea de otel care-l lega de Diego, insa nu mai putea, golul din inima crescuse cat o caverna fara fund. Dragostea absoluta pentru Fulgerul Noptii era acum pe primul loc, caci n-avea nici o indoiala ca acel copil era fiul lui. Diego a acceptat argumentele tacute cu o gheara in piept si a raspuns cu un adevarat discurs iesit din inima:

- Trebuie sa pleci singur, frate, caci eu mai am cateva luni pana sa termin Colegiul de Umamoare si s-o conving pe Juliana sa se marite cu mine, dar inainte de a-mi declara sentimentele si a-i cere mana de la don Tomás trebuie sa astept sa se refaca dupa dezamagirea pe care i-a produs-o Rafael Moncada. Iarta-ma, frate, stiu ca nu e cazul sa te bat iarasi la cap cu visele mele de amor, ci sa vorbesc despre tine. In anii astia m-am distrat ca un copil rasfatat, in timp ce tu erai bolnav de dor dupa Fulgerul Noptii, fara sa stii ca ti-a dat un fiu. Cum ai reusit sa suporti? Nu vreau sa pleci, dar locul tau e in California, asta e sigur. Acum pricep eu ce si tata si tu mi-ati tot zis: ca destinele noastre sunt diferite, ca eu m-am nascut cu o avere si niste privilegii pe care tu nu le ai. Nu e corect, pentru ca suntem frati. Intr-o buna zi voi fi stapanul domeniului De la Vega si-atunci jumatate va fi a ta, dar pana atunci am sa-i scriu lui tata sa-ti dea destui bani ca sa te instalezi cu Fulgerul Noptii si cu copilul unde vrei, nu trebuie sa stai la misiune. Iti promit ca familia ta n-o sa duca lipsa de nimic. Nu stiu de ce ma smiorcai ca un plod, pesemne ca deja mi-e dor de tine. Ce-am sa ma fac fara tine? Nici nu-ti inchipui cata nevoie am de puterea si intelepciunea ta, Bernardo.

S-au imbratisat, mai intai emotionati, apoi razand fortat, caci nu voiau sa para sentimentali. Se terminase o etapa din tineretea lor.

Bernardo n-a putut pleca imediat, a trebuit sa astepte o fregata din marina comerciala care sa-l duca in America. Avea foarte putini bani, dar i s-a permis sa-si plateasca biletul muncind ca marinar. I-a lasat lui Diego o scrisoare in care-i recomanda sa nu se lase incalecat de Zorro, nu doar pentru ca risca sa fie descoperit, dar si pentru ca personajul ar fi putut pune stapanire pe el. "Nu uita ca tu esti Diego de la Vega, un om in carne si oase, pe cand Zorro e o creatie a imaginatiei tale." I-a fost greu sa se desparta de Isabel, pe care o iubea ca pe o sora mai mica, temandu-se ca n-o va mai vedea niciodata, desi ea i-a promis de mii de ori ca va veni in California imediat ce tatal lor ii va da voie.

- Ne vom revedea, Bernardo, chiar daca Diego n-o sa se insoare cu Juliana. Pamantul e rotund, daca il inconjor, intr-o zi o sa ajung la tine acasa, l-a asigurat Isabel, tragandu-si nasul si stergandu-si lacrimile cu mainile.

Anul 1814 s-a anuntat plin de speranta pentru spanioli. Napoleon era slabit de infrangerile din Europa si de situatia interna din Franta. Tratatul de la Valençay i-a redat coroana lui Ferdinand al VII-lea, care se grabea sa revina in Spania. In ianuarie, Chevalier i-a poruncit majordomului sa-i impacheteze lucrurile, sarcina deloc usoara, caci cara dupa el un adevarat avut princiar. Banuia ca Napoleon n-avea sa mai stea prea mult la putere si-atunci soarta avea sa-i fie periclitata, caci in calitate de om de incredere al imparatului n-ar fi avut nici un viitor, in orice guvern care ar fi urmat. Ca sa nu-si sperie fiica, i-a prezentat calatoria ca pe o promovare; aveau in sfarsit sa se intoarca la Paris. Agnes i s-a aruncat de gat, incantata. Era satula de spaniolii sumbri, de clopotnitele mute, de strazile care se goleau cand suna stingerea, dar mai ales de gunoaiele care i se aruncau in trasura si de dispretul ce i se arata. Ura razboiul, privatiunile, frugalitatea catalana si Spania in general. S-a apucat cu frenezie de pregatiri. Acasa la Juliana, sporovaia voios despre viata mondena si distractiile din Franta. "Trebuie sa vii in vizita la vara, e perioada cea mai buna la Paris. Pana atunci tata si eu ne vom fi instalat cum se cuvine. O sa stam aproape de palatul Luvru." In treacat, i-a oferit ospitalitate si lui Diego; nu trebuia sa se intoarca in California fara sa fi vazut Parisul.

Tot ce era important acolo se petrecea, moda, arta si ideile, a adaugat ea, chiar si revolutionarii americani se formasera in Franta. California nu era oare o colonie a Spaniei? Aha. Atunci trebuia sa-si dobandeasca independenta. Si poate ca la Paris lui Diego o sa-i treaca mofturile si durerile de cap si-o sa ajunga un militar faimos, precum acela caruia in America de Sud i se spunea Eliberatorul, parca Simón Bolívar, sau cam asa ceva.

Intre timp, in biblioteca, Duchamp statea la un ultim coniac cu Tomás de Romeu, omul cel mai apropiat de notiunea de prieten pe care-l avusese in acesti ani intr-un oras ostil.

Fara a-i divulga informatii strategice, i-a prezentat situatia politica si i-a sugerat sa profite de acest moment pentru a calatori in strainatate cu fetele. Aveau varsta potrivita pentru a descoperi Florenta si Venetia, orice iubitor de cultura trebuie sa cunoasca aceste orase. Tomás a spus ca o sa se gandeasca; ideea nu era rea, poate la vara.

- Imparatul a autorizat intoarcerea lui Ferdinand al VII-lea in Spania. Asta se poate intampla dintr-un moment in altul. Cred ca e mai bine sa nu va aflati aici atunci, a insinuat Chevalier.

- De ce, excelenta? Stiti cat ma bucur eu de influenta franceza in Spania, dar cred ca la intoarcerea Doritului se va termina cu gherila asta care tine de sase ani si tara se va reorganiza. Ferdinand al VII-lea va trebui sa guverneze dupa Constitutia liberala din 1812.

- Sper din toata inima, pentru binele Spaniei si al dumitale, prietene.

Dupa putin timp, Chevalier s-a intors in Franta impreuna cu fiica-sa Agnes. Convoiul de trasuri a fost interceptat la poalele Pirineilor de o banda formata din ultimii luptatori aprigi din gherila. Erau bine informati, cunosteau identitatea elegantului calator, stiau ca era vorba de eminenta cenusie a Ciudadelei, raspunzator de nenumaratele schingiuiri si executii. N-au reusit sa se razbune cum doreau, caci Chevalier era aparat de un contingent bine inarmat. Prima salva a lasat mai multi spanioli intr-o balta de sange, restul au fost casapiti cu sabiile. Supravietuitorii au fugit, lasand in urma ranitii, care au fost lichidati fara mila. Totul durase mai putin de zece minute. Chevalier, care nu s-a miscat din trasura si parea mai curand plictisit decat speriat, ar fi uitat lesne confruntarea daca un glont ratacit n-ar fi ranit-o pe Agnes. I-a sters fata si i-a distrus un obraz si o parte din nas. Cicatricea oribila i-a schimbat viata. S-a inchis cu anii in casa lor de la tara de la Saint-Maurice. La inceput, adanc deprimata pentru ca-si pierduse frumusetea, dar dupa o vreme a incetat sa planga si a inceput sa citeasca altceva decat romanele sentimentale pe care le impartea cu Juliana de Romeu. Treptat, a citit toate cartile din biblioteca tatalui, apoi a cerut altele. In serile solitare ale tineretii ei intrerupte de glontul fatidic a studiat filozofia, istoria si politica. Apoi a inceput sa scrie sub un pseudonim masculin, iar astazi, dupa multi ani, opera ei e cunoscuta in multe parti ale lumii; dar asta e alta poveste. Sa ne intoarcem in Spania si la perioada care ne intereseaza.

In ciuda sfaturilor lui Bernardo, in anul acela Diego de la Vega s-a pomenit amestecat in niste evenimente care-aveau sa-l transforme definitiv in Zorro. Trupele franceze au parasit Spania pe apa sau in mars fortat, avansand asemenea unui animal greoi sub insultele si pietrele aruncate de popor.

In luna martie s-a intors Ferdinand al VII-lea din exilul aurit din Franta. Cortegiul regal a trecut granita in aprilie si a intrat in Catalonia. Lupta indelungata a poporului pentru a goni invadatorul lua sfarsit. Initial, entuziasmul national a fost debordant si neconditional. De la nobil pana la ultimul taran, inclusiv majoritatea iluministilor de genul lui Tomás de Romeu, intoarcerea regelui a fost privita cu bucurie si toti erau gata sa treaca cu vederea marile lui defecte care se vadisera inca la o varsta frageda. Presupuneau ca anii de exil il maturizasera pe acest principe mediocru, ca-l vindecasera de gelozie, meschinarie si de patima pentru intrigile de curte. Se inselau. Ferdinand al VII-lea era acelasi om fricos, care vedea dusmani peste tot si se inconjura de lingai.

Un an mai tarziu, Napoleon Bonaparte a fost obligat sa abdice de pe tronul Frantei. Monarhul cel mai puternic din Europa era infrant de o puternica conjugare de forte politice si militare. La revolta tarilor subjugate, ca Spania, s-a adaugat alianta dintre Prusia, Austria, Anglia si Rusia. A fost deportat in insula Elba, dar i s-a permis sa-si pastreze titlul, acum ironic, de imparat. A doua zi a incercat, fara succes, sa se sinucida.

In Spania, bucuria generala provocata de intoarcerea Doritului s-a transformat in violenta dupa doar cateva saptamani.

Sprijinit de clerul catolic si de fortele cele mai conservatoare ale nobilimii, armatei si administratiei publice, proaspatul rege a revocat Constitutia de la 1812 si reformele liberale, aruncand in doar cateva luni tara inapoi in feudalism. S-au reinstaurat Inchizitia, privilegiile nobilimii, ale clerului si ale militarilor, s-a dezlantuit o urmarire nemiloasa a disidentilor si oponentilor, a liberalilor, frantuzitilor si fostilor colaboratori ai guvernului lui Joseph Bonaparte. Regenti, ministri si deputati au fost arestati, douasprezece mii de familii au fost nevoite sa treaca granita pentru a se refugia in strainatate, opresiunea luase asemenea forme ca nimeni nu era la adapost; era de-ajuns o simpla banuiala sau o acuzatie neintemeiata pentru ca omul sa fie arestat si executat fara proces.

Eulalia de Callis jubila. Asteptase mult intoarcerea regelui pentru a-si redobandi pozitia de odinioara. Detesta insolenta plebei si dezordinea, prefera absolutismul unui monarh, chiar mediocru. Deviza ei era "fiecare la locul sau, un loc pentru fiecare". Iar al ei era in varf, fireste. Spre deosebire de alti nobili, care-si pierdusera averile in anii revolutionari pentru ca se cramponasera de traditii, ea nu avusese nici un scrupul pentru a apela la metodele burgheze de imbogatire. Avea fler pentru afaceri. Era mai bogata ca oricand, era puternica, avea prieteni la curtea lui Ferdinand al VII-lea si era gata sa asiste la distrugerea sistematica a ideilor liberale, care fusesera pe punctul de a periclita o buna parte din ceea ce reprezenta viata ei. Totusi, ceva din vechea generozitate ramasese ascuns in carnurile ei matahaloase, caci vazand atata suferinta in jur isi deschisese baierile pungii ca sa ajute saracii, fara sa-i intrebe din ce tabara politica faceau parte. Astfel, a ajuns sa ascunda in casele ei de la tara sau chiar sa trimita in Franta mai multe familii de refugiati.

Fara sa fie neaparat nevoie, caci situatia sa era oricum infloritoare, Rafael Moncada a intrat imediat in corpul ofiteresc al armatei, unde titlurile si relatiile matusa-sii ii asigurau o avansare rapida. In plus, ii sporea prestigiul cand putea sa se laude in cele patru zari ca, in sfarsit, slujea Spania intr-o armata monarhica, traditionala si catolica. Matusa a fost de acord, fiind de parere ca si ultimului idiot ii statea bine in uniforma.

Tomás de Romeu a inteles atunci cata dreptate avusese prietenul sau, cavalerul Duchamp, cand il sfatuise sa plece cu fetele in strainatate. Si-a convocat contabilii pentru a vedea cum sta cu veniturile, dar a descoperit ca n-avea din ce trai decent in alta tara. In plus, se temea ca, daca ar fi plecat, guvernarea lui Ferdinand al VII-lea i-ar fi confiscat si ce-i mai ramanea. Dupa o viata de om in care-si aratase dispretul pentru aspectele materiale, iata ca venise vremea sa tina cu dintii de ce mai poseda. Saracia il ingrozea. Nu-si prea facuse griji in legatura cu diminuarea sistematica a averii mostenite de la sotie, crezand c-o sa ajunga sa traiasca mai departe asa cum fusese obisnuit. Nu se gandise niciodata serios la ipoteza de a-si pierde pozitia sociala. Nu voia sa-si imagineze ce-ar insemna ca fetele lui sa se vada lipsite de confortul in care crescusera. Si-a zis deci ca cel mai bine ar fi fost sa plece undeva departe si sa astepte sa treaca valul de violenta si persecutie. La varsta lui vazuse multe si stia ca, mai devreme sau mai tarziu, balanta politica se intoarce in directia opusa; totul era sa ramai nevazut pana se normalizeaza situatia. Nici nu se punea problema sa plece la casa patriarhala de la Santa Fe, unde era prea cunoscut si urat, dar si-a amintit de niste pamanturi ale nevesti-sii in drum spre Lérida, unde nu fusese niciodata. Proprietatea asta, care pana acum nu-i adusese nici un venit, doar probleme, putea fi salvarea. Era vorba de niste dealuri plantate cu maslini, unde traiau cateva familii de tarani saraci si inapoiati, care nu-si vazusera stapanii de atat amar de vreme, ca nici nu mai credeau ca acestia exista. Aveau acolo si o casa mare, urata si pe jumatate ruinata, ridicata pe la 1500, un cub masiv, ferecat precum un mormant, cu scopul de a-i apara pe locatari de navalirile maurilor, soldatilor si banditilor care devastasera secole in sir regiunea; Tomás a socotit ca, oricum, era preferabila inchisorii. Puteau ramane acolo cateva luni. Asa ca a concediat aproape toti servitorii, a inchis casa pe jumatate, restul ramanand in grija majordomului si au pornit la drum cu mai multe trasuri, pentru ca trebuia dus si mobilierul strict necesar.

Diego a asistat la exodul familiei cuprins de presentimente rele, insa Tomás de Romeu l-a linistit cu argumentul ca nu avusese functii in administratia napoleoneana si ca prea putini fusesera la curent cu prietenia care-l legase de Chevalier, drept care n-avea de ce sa se teama. "Uite ca o data ma bucur ca nu sunt cineva", a zambit in timp ce-si lua ramas-bun.

Juliana si Isabel habar n-aveau de situatia in care se gaseau, asa ca au plecat ca in vacanta. Nu pricepeau de ce tatal lor le duce asa departe de civilizatie, dar erau ascultatoare si n-au pus intrebari. Diego a sarutat-o pe Juliana pe amandoi obrajii si i-a soptit sa nu dispere, caci despartirea avea sa fie scurta.

S-a uitat la el nedumerita. Ca multe alte fraze pe care i le insinua Diego si aceasta a ramas de neinteles.

Nimic nu i-ar fi facut mai mare placere lui Diego decat sa insoteasca familia la tara, asa cum ii ceruse Tomás de Romeu.

Ideea de a petrece o perioada departe de lume si in compania Julianei era tentanta, numai ca nu putea parasi Barcelona tocmai acum. Membrii "Dreptatii" erau extrem de ocupati, trebuind sa ajute masa de refugiati care incerca sa plece din Spania. Era nevoie sa fie ascunsi, sa li se faca rost de transport, sa fie trecuti in Franta traversand Pirineii sau trimisi in alte tari europene. Anglia, care luptase cu zel impotriva lui Napoleon pana la victorie, il sprijinea acum pe Ferdinand al VII-lea si, cu rare exceptii, nu oferea protectie dusmanilor regimului sau. Dupa spusele maestrului Escalante, niciodata "Dreptatea" nu riscase mai mult sa fie descoperita.

Inchizitia devenise si mai puternica decat inainte, avea puteri depline pentru a apara credinta cu orice pret, insa cum linia care-i despartea pe eretici de opozanti era neclara, oricine putea cadea in ghearele ei. In anii in care Inchizitia fusese abolita, membrii societatii secrete neglijasera masurile de siguranta, convinsi ca intr-o lume moderna nu mai era loc pentru fanatismul religios. Credeau ca timpurile in care oamenii erau arsi pe rug trecusera definitiv. Acum plateau pentru optimismul exagerat. Diego era atat de absorbit in misiunile "Dreptatii" incat nici nu se mai ducea la cursurile Colegiului de Umamoare, unde educatia, ca peste tot in tara, era cenzurata. Multi dintre profesorii si colegii lui fusesera arestati pentru ca-si exprimasera parerea. Erau zilele in care umflatul rector al Universitatii din Cervera a pronuntat in fata regelui aceasta fraza, definitorie pentru viata academica din Spania: "Departe de noi obiceiul funest de a gandi".

La inceputul lunii septembrie a fost arestat un membru al "Dreptatii" pe care maestrul Manuel Escalante il tinuse ascuns acasa la el mai multe saptamani. Inchizitia, ca brat al Bisericii, evita varsarea de sange. Metodele cele mai frecvente de interogatoriu erau instrumentul de tortura care scotea oasele din incheieturi si arderea cu fierul rosu. Nefericitul a marturisit numele celor care-l ajutasera si la putin timp dupa aceea maestrul de scrima a fost arestat. Inainte de a fi dus in sinistra trasura a stapanirii, a apucat sa vorbeasca doar cu batranul servitor, care a fugit sa-l anunte pe Diego. Dupa o zi, acesta a aflat ca pe Escalante nu-l dusesera la Ciudadela, cum se proceda in cazul detinutilor politici, ci la un fort din zona portului, urmand sa fie transportat la Toledo, unde era centralizata sinistra birocratie a Inchizitiei. Diego l-a cautat imediat pe Iulius Caesar, cel cu care se luptase in tabernaculul societatii secrete in ziua initiem.

- E grav - a spus acesta - pot sa ne prinda pe toti.

- N-o sa reuseasca niciodata sa-i smulga ceva maestrului Escalante.

- Au metode infailibile, pe care le-au pus la punct timp de secole. Au pus mana pe mai multi dintr-ai nostri, au deja destule informatii. Cercul se strange, trebuie sa dizolvam societatea o vreme.

- Bine, dar don Manuel Escalante?

- Sper, pentru binele tuturor, sa apuce sa-si ia viata inainte de a fi pus la cazne, a suspinat Iulius Caesar.

- Il tin intr-un fort din oras, nu la Ciudadela, trebuie sa-l salvam

- Sa-l salvam? Imposibil!

- E greu, dar nu imposibil. Am nevoie de ajutorul organizatiei. O vom face chiar in noaptea asta, a spus Diego si s-a apucat sa-i expuna planul.

- Mi se pare o nebunie, dar merita sa incercam. Te vom ajuta.

- Iar maestrul trebuie scos din oras fara amanare.

- Fireste. In port va astepta o barca. Vaslasul e de incredere, cred c-o sa treaca de paza si-o sa-l duca pe maestru la un vapor care ridica maine ancora pentru Neapole. Acolo va fi la adapost.

Diego a suspinat la gandul ca niciodata n-avusese mai multa nevoie de Bernardo ca acum. Treaba avea sa fie mult mai serioasa decat a patrunde in casa cavalerului Duchamp.

Nu era simplu sa ataci o garnizoana, sa anihilezi paza - cati or fi fost oare? - sa eliberezi prizonierul si sa-l duci nevatamat la barca fara sa fii prins.

S-a dus mai intai la conacul Eulaliei de Callis, pe care-l studiase atent la fiecare vizita a sa. Si-a lasat calul pe strada si, nevazut, s-a strecurat prin gradina pana in curtea de serviciu, plina de porci si pasari care-si asteptau randul la taiere, albii de spalat, cazane de fiert albiturile si franghii pe care se uscau rufele. In fund erau soproanele trasurilor si grajdurile cailor. Locul misuna de bucatari, servitori si lachei, ocupati toti cu treburile lor. Nu s-a uitat nimeni la el.

A intrat in sopron, a ales trasura potrivita si a asteptat ghemuit in ea, sperand sa nu fie descoperit de vreun randas. Stia de la Eulalia de Callis in persoana ca la ora cinci suna un clopotel care chema servitorimea la bucatarie. Era ceasul la care stapana locului oferea o gustare armatei de servitori; cate o cana cu ciocolata spumoasa cu lapte si paine. Dupa o jumatate de ceas a sunat clopotelul si cat ai zice peste curtea s-a golit. Vantul i-a adus aroma placuta de ciocolata si i-a plouat in gura. De cand familia plecase la tara, se manca tare prost in casa De Romeu. Grabit, stiind ca nu dispune decat de zece sau cincisprezece minute, Diego a desprins blazonul de pe portiera trasurii si a insfacat din cuier doua tunici din eleganta uniforma a lacheilor. Erau niste livrele din catifea albastra cu guler si captuseala stacojie si nasturi si epoleti aurii.

Tinuta era completata cu gulere de dantela, pantaloni albi, pantofi negri de lac cu catarama de argint si un brau rosu de brocart. Cum spunea Tomás de Romeu, nici Napoleon Bonaparte nu se imbraca atat de luxos ca servitorii Eulaliei.

Dupa ce s-a asigurat ca nu era nimeni in curte, Diego a iesit cu prada, s-a strecurat printre arbusti, a incalecat si a luat-o la trap.

Acasa la Tomás de Romeu ramasese trasura cea hodorogita, prea veche si fragila pentru a fi luata la tara. In comparatie cu oricare dintre cele ale donei Eulalia era o ruina, dar Diego socotea ca pe intuneric si in graba nimeni n-ar fi bagat de seama in ce hal era. Trebuia sa astepte asfintitul soarelui si sa-si masoare timpul cu multa grija, de asta depindea succesul actiunii. Dupa ce a batut blazonul in cuie pe usa trasurii, s-a dus in pivnita cu bauturi, pe care majordomul o tinea sub cheie, o piedica neinsemnata pentru Diego, care invatase sa deschida orice inchizatoare. A scos un butoias cu vin si l-a scos fara probleme si sub ochii servitorilor, care nu s-au mirat, crezand ca don Tomás ii lasase cheia.

Mai bine de patru ani pastrase Diego flaconul cu sirop de adormit, primit de la bunica Bufnita Alba ca dar de plecare si cu promisiunea de a-l folosi doar pentru a salva o viata. Exact ceea ce-si propunea sa faca acum. Acum multi ani, cu ajutorul potiunii parintele Mendoza amputase un picior si el amortise un urs. Nu stia cat de puternic avea sa fie drogul dizolvat in tot vinul din butoi si daca avea sa aiba efectul pe care-l spera, dar trebuia sa incerce. A varsat deci siropul in vin si l-a amestecat, rostogolind butoiul. Au sosit in curand si doi membri ai "Dreptatii", care si-au pus perucile albe de lacheu si livrelele de uniforma ale casei De Callis.

Diego s-a invesmantat ca un print, cu ce avea mai bun: haina de catifea cafenie cu pasmanterii de aur si argint, guler de blana, cravata cu plastron prins intr-un ac cu perle, pantalon de culoarea untului, incaltari cu catarame aurite si palarie cu boruri largi. Asa au ajuns cu trasura in fata garnizoanei.

Era noapte adanca in clipa cand a batut in poarta slab luminata de niste felinare. Cu glasul puternic al cuiva obisnuit sa porunceasca, Diego le-a spus celor doua santinele sa cheme un superior. Acesta s-a prezentat in persoana unui june ofiteras cu accent andaluz, care a fost impresionat de eleganta zdrobitoare a lui Diego si de blazonul de pe trasura.

- Excelenta sa dona Eulalia de Callis va trimite un butoi cu cel mai bun vin din pivnitele sale ca sa-l beti in cinstea ei impreuna cu oamenii chiar in noaptea asta. E ziua ei, a anuntat Diego cu un aer superior.

- Mi se pare ciudat s-a balbait, mirat, omul.

- Ciudat? Pesemne ca esti nou in Barcelona. Excelenta sa a trimis mereu vin la garnizoana de ziua ei, mai cu seama acum, cand patria a scapat de despotul ateu.

Intimidat, sublocotenentul le-a ordonat subalternilor sai sa ia butoiul, ba chiar l-a invitat pe Diego sa bea cu ei, dar el s-a scuzat; trebuia sa imparta alte cadouri asemanatoare in toata Ciudadela.

- Ceva mai tarziu, excelenta sa o sa va trimita si mancarea ei favorita, picioare de porc cu napi. Cate guri sunteti?

- Nouasprezece.

- Bine. Noapte buna.

- Numele dumneavoastra, domnule, va rog

- Sunt Rafael Moncada, nepotul excelentei sale dona Eulalia de Callis, a raspuns Diego si, batand cu bastonul in portiera, a ordonat falsului vizitiu s-o ia din loc.

La trei dimineata, pe cand orasul dormea dus si strazile erau pustii, Diego s-a pregatit de cea de-a doua parte a planului sau. Isi facuse socoteala ca de-acum oamenii din garnizoana isi bausera vinul si, chiar daca nu adormisera, macar erau ametiti bine. Era singurul sau avantaj. Se schimbase, acum purta costumul lui Zorro, plus harapnicul, pistolul si sabia ascutita ca briciul. A venit pe jos, copitele calului ar fi fost prea zgomotoase. Mergand lipit de ziduri, a ajuns in apropierea garnizoanei si a vazut ca sub felinare se aflau aceleasi santinele, care cascau de zor. Pesemne ca nu gustasera din vin. Sub umbra unui pridvor il asteptau Iulius Caesar si alti membri ai "Dreptatii", costumati in marinari, conform planului. Diego le-a spus sa nu intervina in ajutorul lui, orice s-ar intampla. Fiecare trebuia sa aiba grija de sine insusi. Si-au urat noroc in numele Domnului si s-au despartit.

Marinarii au inscenat o cearta de betivi chiar in fata garnizoanei, timp in care Diego astepta la adapostul intunericului. Cearta a scos din amorteala santinelele, care si-au parasit postul si s-au dus sa vada despre ce era vorba. S-au apropiat de asa-zisii betivani si le-au spus sa plece daca nu voiau sa fie arestati, insa ei continuau sa-si care pumni de parca nici n-ar fi auzit. Se miscau atat de nesigur si spuneau atatea mascari, ca santinelele au inceput sa rada, dar cand au vrut sa-i goneasca, betivanii s-au trezit ca prin minune si au atacat. Luati prin surprindere, nici nu s-au aparat; au primit cate o lovitura in cap, care i-a ametit, au fost luati pe sus si dusi fara menajamente intr-o fundatura, unde se afla o portita ascunsa. Au batut de trei ori, s-a deschis un vizor, au dat parola si le-a deschis o femeie la vreo saizeci de ani, imbracata in negru. Aplecati, ca sa nu se loveasca de grinda joasa, au intrat si i-au inchis pe cei doi intr-o magazie de carbuni, unde i-au lasat legati, cu calus la gura si dezbracati. Si-au pus uniformele lor si s-au intors la poarta garnizoanei, postandu-se sub felinare. In putinele minute cat durase toata operatiunea, Diego patrunsese in cladire, cu sabia si pistolul pregatite.

Locul parea pustiu, domnea o tacere mormantala si nu se vedea mai nimic, caci jumatate din lampi isi arsesera uleiul pana la capat. Nevazut ca o fantoma - doar sclipirea sabiei ii trada prezenta - Diego a strabatut vestibulul. A impins cu grija usa si s-a pomenit in pragul salii mari, unde era limpede ca se impartise vinul; sase oameni, inclusiv sublocotenentul, sforaiau intinsi pe jos. S-a asigurat ca nici unul nu era treaz, apoi a verificat butoiul; fusese golit pana la ultima picatura.

- Sanatate, domnilor! a rostit multumit si, intr-un impuls jucaus, a trasat cu sabia un Z pe perete. Avertismentul lui Bernardo ca pana la urma Zorro avea sa puna stapanire pe el i-a rasunat in minte, dar era prea tarziu.

A adunat iute armele de foc si sabiile, le-a aruncat in lazile din vestibul, apoi a mers mai departe, stingand lampile pe masura ce inainta. Umbra ii fusese dintotdeauna aliatul cel mai bun. A mai gasit trei oameni facuti praf de siropul Bufnitei Albe; daca nu fusese mintit, mai ramaneau cam opt.

Spera sa gaseasca celulele detinutilor fara sa fie nevoie sa-i intalneasca, dar a auzit glasuri si-a trebuit sa se ascunda rapid. Se gasea intr-o incapere mare si aproape goala, n-avea unde sa se ascunda si nici nu ajungea destul de sus ca sa stinga cele doua torte care ardeau la vreo cincisprezece pasi mai departe. Se putea folosi doar de barnele groase din tavan, prea sus pentru a ajunge la ele. Si-a pus sabia in teaca, a desfasurat harapnicul si l-a aruncat spre o barna, a tras de el sa-l intinda si s-a catarat asa cum facuse de atatea ori pe vapor sau la circ. Ajuns sus, l-a strans la loc si s-a intins pe barna, linistit, caci lumina nu batea pana acolo. Chiar atunci au intrat doi oameni, conversand destul de animat, semn ca nu-si primisera ratia de vin.

Diego si-a dat seama ca trebuia sa-i opreasca inainte de a ajunge in sala in care camarazii lor zaceau rascracarati dormind adanc. A asteptat sa ajunga sub barna, s-a lasat sa cada ca o mare pasare neagra, cu capa deschisa in evantai si harapnicul pregatit. Nauciti, n-au mai avut timp sa scoata sabiile, in schimb el i-a pus in genunchi cu doua lovituri de bici bine tintite, dupa care a facut o reverenta batjocoritoare:

- Seara buna, domnilor. Va rog sa lasati cu multa grija armele jos.

A plesnit amenintator din bici si si-a scos pistolul de la brau. Cei doi s-au executat fara sa cracneasca, iar el a impins cu piciorul sabiile intr-un colt.

- Si-acum, domniile voastre, sa vedem daca ma ajutati. Presupun ca nu vreti sa muriti, iar eu n-am nici un chef sa va ucid. Unde va pot inchide ca sa n-avem probleme?

Soldatii l-au privit zapaciti si nepricepand mare lucru.

Erau tarani simpli recrutati in armata, doi flacai care in scurta lor viata vazusera multe grozavii, supravietuisera razboiului si facusera foamea. Nu le ardea de ghicitori. Zorro a subliniat intrebarea cu plesnituri de bici. Unul din ei, mult prea ingrozit ca sa mai aiba si glas, a aratat spre usa pe care intrasera. Mascatul le-a sugerat sa-si spuna rugaciunea, pentru ca daca-l pacaleau avea sa-i omoare. Usa dadea spre un culoar lung si pustiu, pe care l-au strabatut in sir indian, el mergand in urma prizonierilor. La capat, coridorul se bifurca; la dreapta era o usa destul de subreda, la stanga, una in stare mai buna si cu incuietoare. Zorro le-a spus sa deschida usa din dreapta. In fata ochilor i s-a aratat o latrina gretoasa, formata din patru gropi sapate in pamant si pline de excremente, niste galeti cu apa si un felinar plin de muste.

Singura legatura cu exteriorul era o deschizatura mica prevazuta cu bare de fier.

- Perfect! Regret ca parfumul nu e de gardenie. Poate ca pe viitor aveti grija sa faceti curat si le-a indicat cu pistolul sa intre.

Zorro a tras zavorul pe dinafara si s-a dus la cealalta usa; Incuietoarea era simpla, a deschis-o in cateva secunde cu acul de otel pe care-l purta in cusatura unei cizme ca sa-i foloseasca la trucurile de magician. A deschis prudent si a coborat cateva trepte. Ducea pesemne la subsol, unde precis ca erau celulele. Ajuns jos, s-a lipit de zid si a aruncat o privire. O singura torta lumina un vestibul lipsit de aerisire si pazit de un gardian care in mod sigur nu gustase din vinul adormitor, pentru ca juca solitaire cu niste carti soioase, stand pe jos cu picioarele incrucisate. Pusca era la indemana, dar n-a apucat s-o ia, pentru ca Zorro a aparut brusc in fata lui si l-a trantit pe spate cu un picior in barbie, dupa care a impins arma cat colo. Locul putea ingrozitor, a fost gata sa dea indarat, dar nu era timp de mofturi. A luat torta si s-a apucat sa se uite in celule, de fapt niste vagauni insalubre, umede si pline de goange, unde prizonierii stateau inghesuiti in intuneric. Erau cate trei sau patru in fiecare celula; stateau in picioare si stateau jos cu randul. Pareau schelete cu ochi de nebun. Aerul fetid vibra in ritmul respiratiei gafaite a acestor nefericiti. Tanarul mascat l-a strigat pe Manuel Escalante si dintr-o vagauna i-a raspuns un glas. A ridicat torta si a zarit un om legat de gratii si atat de batut, ca fata-i devenise o masa diforma si vanata pe care trasaturile nu se mai distingeau.

- Daca esti calaul, fii binevenit, a spus prizonierul si atunci i-a recunoscut glasul ferm si demn.

- Am venit sa va eliberez, maestre, sunt Zorro.

- Buna idee. Cheile stau atarnate langa usa. Si daca tot te duci acolo, vezi ca temnicerul da semne de trezie, a rostit calm Manuel Escalante.

Discipolul sau a luat legatura de chei si a deschis grilajul. Cei trei prizonieri cu care Escalante impartea celula au dat navala sa iasa, impingandu-se innebuniti de frica si speranta. Zorro i-a tinut la respect cu pistolul:

- Nu chiar asa repede, domnilor, mai intai trebuie sa-i eliberati si pe ceilalti.

Pistolul amenintator a avut darul de a le reda ceva din omenia uitata. In timp ce ei se luptau cu cheile si zavoarele, Diego a inchis gardianul in celula goala, iar Escalante i-a luat pusca. Odata deschise toate celulele, cei doi au condus spre iesire spectrele jalnice, in zdrente, ciufulite, acoperite de sange uscat, murdarie si voma. Au urcat scarile, au strabatut culoarul, au traversat incaperea goala unde Diego se catarase pe barna si mai aveau putin pana la sala de arme, cand le-a iesit inainte un grup de gardieni care auzisera zgomotul de la celule. Erau pregatiti, cu sabia in mana. Zorro a tras singurul glont, nimerindu-l pe unul in plin, insa Escalante a vazut abia atunci ca pusca lui era descarcata si nu mai era timp. A apucat-o de teava si s-a repezit inainte, lovind ca o morisca in toate partile. Zorro si-a scos sabia din teaca si s-a avantat si el, reusind sa-i opreasca pret de cateva secunde pe atacatori, timp in care Escalante a pus mana pe una dintre sabiile de care Diego ii usurase pe cei pe care-i incuiase in latrina. Cei doi erau mai zgomotosi si mai eficienti decat un batalion intreg. Diego manuise floreta zilnic inca din copilarie, dar niciodata nu luptase de-adevaratelea; singurul duel pe viata si pe moarte se purtase cu pistolul si fusese mult mai curat. Si-a dat seama ca nu exista nimic onorabil intr-o lupta adevarata, unde regulile nu mai conteaza defel. Singura regula e sa invingi, cu orice pret. Armele nu se intalneau intr-o coregrafie eleganta, ca la lectiile de scrima, ci se indreptau direct spre corpul adversarului ca sa-l strapunga. Cavalerismul nu avea ce cauta aici, loviturile erau feroce si fara de mila. Senzatia pe care o transmitea otelul strapungand in carnea dusmanului era de nedescris. Il cuprinse o stare in care se amestecau exaltarea nemiloasa, repulsia si triumful, isi pierdu simtul realitatii si deveni o fiara. Urletele de durere si hainele patate de sange ale adversarilor l-au facut sa aprecieze tehnica de lupta a membrilor "Dreptatii", infailibila atat in Cercul Maestrului, cat si in infruntarea oarba corp la corp. Mai tarziu, cand a fost in stare sa gandeasca, a fost recunoscator lunilor de practica cu Bernardo, cand oboseau in asa hal ca nu-i mai tineau picioarele. Dobandise reflexe extrem de rapide si o vedere circulara, ghicea instinctiv ce se petrecea in spatele lui. Putea sa previna, intr-o fractiune de secunda, miscarile simultane ale mai multor dusmani, sa evalueze distantele, sa calculeze viteza si directia loviturilor, sa pareze si sa atace.

In ciuda varstei si a batailor primite de la tortionari, maestrul Escalante s-a dovedit tot atat de eficient ca discipolul sau. N-avea agilitatea si forta lui Zorro, insa compensa din plin prin experienta si calm. In focul luptei tanarul transpira si gafaia, in timp ce maestrul lupta la fel de hotarat, dar mult mai elegant. In cateva minute, adversarii au fost anihilati, dezarmati sau raniti. De-abia atunci prizonierii eliberati au indraznit sa se apropie. Nici unul n-avusese curajul de a-si ajuta salvatorii, dar acum se intreceau in a tari corpurile gardienilor in celulele pe care le ocupasera pana de curand si a-i inchide acolo, cu lovituri si insulte. Atunci s-a trezit si Zorro la realitate si a aruncat o privire in jur; balti de sange pe jos, sange pe pereti, sange pe trupurile ranitilor care erau tarati in celule, sange pe sabie, sange peste tot.

- Sfanta Fecioara, Maica Precista! a strigat, ingrozit.

- Sa mergem, nu e timp de comentarii, l-a potolit maestrul Escalante.

Au parasit garnizoana fara probleme. Ceilalti s-au imprastiat pe strazile intunecate; o parte aveau sa ramana in viata plecand din tara sau stand ascunsi ani de zile, altii aveau sa fie prinsi din nou, torturati ca sa spuna cum au scapat, apoi executati. Aceia nu vor sti sa spuna cine a fost curajosul mascat care le daduse libertatea; nu stiau. Ii auzisera doar numele, Zorro, ceea ce se potrivea cu litera Z de pe peretele salii de arme.

Trecusera in total patruzeci de minute intre cearta de betivani din fata garnizoanei si clipa in care Zorro isi salvase maestrul. Pe strada asteptau cei din societatea secreta, inca imbracati in uniformele gardienilor, care aveau sa-l conduca pe Escalante pe drumul exilului. La despartire, Diego si Manuel Escalante s-au imbratisat pentru prima si ultima oara.

Dimineata, cand cei din garnizoana s-au trezit din efectele drogului si-au fost in stare sa vada de raniti, bietul sublocotenent a trebuit sa dea seama in fata superiorilor de cele petrecute. Singurul element in favoarea sa era ca nici unul din subalternii sai nu murise in cursul evenimentelor. A declarat ca, din cate stia, Eulalia de Callis si Rafael Moncada fusesera implicati, caci de la ei provenea blestematul butoi de vin care intoxicase trupa.

Pe seara, un capitan escortat de patru garzi inarmate s-a prezentat acasa la cei suspectati, insa destul de servil si lingusitor. Eulalia si Rafael l-au primit ca pe un servitor, obligandu-l sa-si ceara scuze pentru ca-i deranja cu asemenea prostii. Stapana casei l-a trimis la grajduri ca sa constate cu ochii lui ca blazonul fusese smuls de pe o trasura, ceea ce capitanului nu i s-a parut a fi o dovada suficienta, dar s-a abtinut sa faca vreun comentariu. Rafael Moncada, in uniforma de ofiter al regelui, era o prezenta mult prea intimidanta.

Moncada n-avea alibi, dar nici n-avea nevoie la pozitia lui sociala. Cat ai zice peste, cele doua inalte persoane s-au vazut libere de orice banuiala.

- Ofiterul care s-a lasat pacalit astfel e un imbecil sadea si merita o pedeapsa exemplara. Vreau sa aflu ce inseamna litera Z gravata pe perete si cine e banditul care indrazneste sa se foloseasca de numele meu si de al nepotului meu pentru a comite astfel de ticalosii. Ai inteles?

- Fiti sigura ca vom face tot posibilul ca sa lamurim acest incident nefericit, excelenta, a asigurat-o capitanul, iesind cu spatele si inclinandu-se adanc.

In octombrie, Rafael Moncada si-a zis ca venise timpul sa-si demonstreze autoritatea fata de Juliana, din moment ce nici diplomatia, nici rabdarea n-avusesera nici un rezultat. Poate ca ea banuia ca atacul acela de pe strada fusese opera lui, dar n-avea nici o dovada, iar cei care i le-ar fi putut da, adica tiganii, erau departe si n-ar fi indraznit sa se intoarca la Barcelona. Intre timp, se interesase si de situatia economica a lui Tomás de Romeu - catastrofala. Vremurile se schimbasera, familia nu mai era in situatia de a se lasa rugata. Or el avea o situatie splendida, doar Juliana mai lipsea pentru a se simti stapan pe soarta. Sigur, Eulalia de Callis nu era de acord ca el s-o curteze pe fata, dar si-a zis ca nu mai era la varsta la care sa se lase dominat de tiranica matusa. Numai ca scrisoarea prin care-si anunta vizita la casa De Romeu s-a intors nedesfacuta; acesta lipsea din oras impreuna cu fetele. N-au stiut sa-i spuna unde plecase, el avea insa mijloacele de a afla. Printr-o coincidenta, in aceeasi zi Eulalia l-a convocat ca sa stabileasca o zi in care sa-l prezinte fiicei ducilor de Medinaceli.

- Imi pare rau, matusa, oricat de convenabila ar fi aceasta uniune, nu ma simt in stare s-o duc la capat. Dupa cum stii, o iubesc pe Juliana de Romeu, i-a spus Rafael cu toata hotararea de care a fost in stare.

- Scoate-ti-o din cap pe fata asta, Rafael. N-a fost niciodata o partida buna, iar acum ar fi de-a dreptul o sinucidere sociala. Crezi ca o sa fie primita la curte daca se afla ca taica-sau s-a dat cu francezii?

- Sunt gata sa-mi asum riscul. E singura femeie care m-a interesat vreodata.

- Viata ta abia incepe. O doresti pentru ca te-a refuzat, nu de altceva. Daca te-ar fi acceptat, de-acum ai fi satul si prea satul de ea. Tu ai nevoie de o sotie de nivelul tau, de cineva care sa te ajute in cariera. Fata lui Romeu abia daca e buna de amanta.

- Nu vorbi asa de Juliana!

- Vorbesc cum am chef, mai ales daca am dreptate, a raspuns matroana pe un ton transant. Cu titlul lui Medinaceli si cu averea mea poti ajunge departe. De cand s-a prapadit sarmanul meu fiu, tu esti singura mea familie, de aceea ma port ca o mama cu tine, dar rabdarea mea are si ea o limita, Rafael.

- Din cate stiu, raposatul dumitale sot, Pedro Fages, Dumnezeu sa-l odihneasca, n-avea nici el titluri sau avere cand v-ati cunoscut.

- Deosebirea este ca Pedro era viteaz, avea o situatie impecabila in armata si era gata sa manance chiar si soparle in Lumea Noua ca sa faca avere. Pe cand Juliana e o mucoasa rasfatata si tat-su e un nimeni. Iar daca vrei sa-ti distrugi viata cu ea, pe mine sa nu contezi, pricepi?

- Pricep, matusa. Noapte buna.

Si, pocnindu-si calcaiele, Moncada s-a inclinat si a iesit.

Era superb in uniforma de ofiter, cu cizmele lustruite si spada cu canaf la brau. Dona Eulalia nu ti-a facut probleme: cunostea natura umana si avea incredere in victoria ambitiei nemasurate asupra amorului oricat de nebun. Cazul nepotului n-avea de ce sa fie altfel.

Dupa cateva zile, Juliana, Isabel si Nuria se intorceau la Barcelona in galopul trasurii, insotite doar de Jordi si de doi lachei. Zgomotul copitelor din curte l-a intors din drum pe Diego, care se pregatea sa plece. Cele trei femei erau slabite, pline de praf si aduceau vestea ca Tomás de Romeu fusese arestat. Un detasament de soldati venise la casa de la tara, navalise peste ei si-l luase fara sa-l lase nici macar sa-si puna o haina pe el. Fetele stiau doar ca era acuzat de tradare si ca-l duceau la temuta Ciudadela.

Dupa arestarea lui Tomás de Romeu, Isabel a preluat fraiele casei, caci Juliana, desi cu patru ani mai mare, isi pierduse capul cu totul. Cu o maturitate pe care pana atunci n-o aratase niciodata, Isabel a dat ordin sa fie luate bagajele indispensabile si sa se inchida casa. In mai putin de trei ore se indreptau spre Barcelona. Pe drum, a avut timp sa-si dea seama ca n-aveau nici un aliat. Tatal lor, despre care era convinsa ca nu facuse rau nimanui, n-avea acum decat dusmani.

Nimeni n-ar fi fost dispus sa se compromita intinzand o mana de ajutor victimelor persecutiei statului. Singura persoana la care puteau apela nu era un prieten, ci un dusman, dar n-a ezitat nici o clipa. Juliana trebuia sa se prosterneze la picioarele lui Rafael Moncada; nici o umilinta nu era de prisos cand era vorba sa-si salveze tatal. Avea dreptate, oricat de melodramatic parea. Juliana a fost de acord, chiar si Diego a fost silit sa admita, caci nici macar o duzina de Zorro n-ar fi fost in stare sa scoata pe cineva din Ciudadela; fortul era inexpugnabil. Una era sa intri intr-o garnizoana de cartier condusa de un sublocotenent imberb ca sa-l eliberezi pe Escalante, cu totul altceva era sa te infrunti cu grosul trupelor regelui la Barcelona. Totusi, gandul ca Juliana se ducea sa-l implore pe Moncada ii era insuportabil. Voia sa se duca el.

- Nu fi naiv, Diego, singura persoana care poate obtine ceva de la omul asta e Juliana. Tu n-ai ce sa-i oferi, a rostit Isabel pe un ton categoric.

A scris chiar ea misiva in care anunta vizita sora-sii, a trimis-o printr-un servitor acasa la tenacele amorez, dupa care a trimis-o pe Juliana sa se spele si sa se imbrace in hainele cele mai bune. Juliana a insistat sa fie insotita doar de Nuria pentru ca Isabel isi iesea repede din tatani, iar Diego nu facea parte din familie. In plus, el si Moncada se urau. Cateva ore mai tarziu, inca incercanata de pe drum, Juliana batea la poarta casei barbatului pe care-l detesta, sfidand norma de discretie stabilita de secole. Numai o femeie cu o reputatie mai mult decat indoielnica ar fi cutezat sa se duca la un barbat neinsurat, chiar insotita de o guvernanta severa. Sub haina neagra era imbracata ca de vara, desi vantul de toamna incepuse sa bata; o rochie vaporoasa de culoarea porumbului, cu jachetica tivita cu margeluse si o mantila in ton cu rochia, legata cu o panglica de matase verde si pene albe de strut.

De departe parea o pasare exotica, de aproape era mai frumoasa ca niciodata. Nuria a ramas in vestibul, iar un servitor a condus-o pe Juliana in salon, unde o astepta amorezul.

Rafael a vazut-o intrand ca o naiada care plutea in aerul calm al dupa-amiezii si si-a dat seama ca astepta aceasta clipa de patru ani. Dorinta de a o face sa plateasca umilintele trecutului a fost gata sa puna stapanire pe el, dar si-a zis ca nu trebuia sa intinda coarda; porumbita fragila era pesemne la limita rezistentei. Nu si-a imaginat ca porumbita fragila putea sa se tocmeasca precum un turc din piata. Nimeni n-a aflat exact cum a decurs negocierea, mai tarziu Juliana le-a spus doar esentialul targului: el sa obtina eliberarea lui Tomás de Romeu, in schimb ea se va marita cu el. Nici un gest, nici un cuvant in plus din care sa razbata sentimentele ei. Dupa o jumatate de ceas, parasea salonul perfect calma, alaturi de Moncada, care o tinea delicat de brat. A chemat-o pe Nuria cu un gest poruncitor si s-a urcat in trasura, unde Jordi adormise pe capra. A plecat fara macar sa-l priveasca pe barbatul caruia ii promisese mana.

Trei saptamani intregi au asteptat fetele De Romeu rezultatul actiunii lui Moncada. Nu ieseau decat la biserica, unde se rugau Eulaliei, sfanta orasului, pentru ajutor. "Cata nevoie am avea acum de Bernardo!", se plangea Isabel, convinsa ca el ar fi fost in stare sa afle cum o ducea tatal lor, sau chiar sa faca sa-i parvina un mesaj; adesea, ceea ce nu se putea rezolva de sus reusea el, gratie relatiilor pe care si le facuse.

- Da, tare bine ar fi sa fie aici, dar ma bucur c-a plecat, ca e in sfarsit alaturi de Fulgerul Noptii, asa cum a dorit mereu, a spus Diego.

- Ai primit vesti de la el? O scrisoare?

- Nu, inca nu.

- Si-atunci, de unde stii?

Diego a ridicat din umeri. Nu putea sa le explice in ce consta ceea ce albii din California numeau posta indiana. Intre ei doi functiona perfect, inca de cand erau copii erau in stare sa comunice fara cuvinte si n-avea de ce da gres tocmai acum. Intre ei nu era decat oceanul, dar continuau sa fie permanent in legatura, ca de obicei.

Nuria a cumparat o tesatura grosolana de lana cafenie si a transformat-o in straie de pelerin. Influenta Sfintei Eulalia la curtea cereasca trebuia intarita, drept care apelase si la Santiago din Compostela, promitandu-i ca daca stapanul scapa va merge pe jos impreuna cu fetele pana la sanctuarul sau.

N-avea idee cate leghe facea drumul, dar daca venea lume pana si din Franta, nu puteau fi multe.

O duceau rau. Majordomul o stersese fara explicatii imediat ce aflase de arestarea stapanului. Putinii servitori ramasi faceau mutre si devenisera obraznici, pentru ca nu mai sperau sa primeasca salariul din urma. Nu plecau pentru ca n-aveau unde se duce. Contabilii si avocatii care se ocupasera de averea lui don Tomás nici nu le-au primit pe fetele care venisera sa ceara ceva bani pentru traiul de zi cu zi.

Diego n-avea cum sa le ajute pentru ca-si daduse aproape toti banii tiganilor; iar urmatorul mandat de acasa intarzia.

Pana una-alta, recurgea la contacte mai pamantesti decat cele ale Nuriei pentru a afla cum o ducea prizonierul. "Dreptatea" nu-l mai putea ajuta, membrii ei se raspandisera care incotro. Era prima data de doua secole incoace cand societatea secreta, care functionase chiar si in perioadele potrivnice, isi suspenda activitatea. Unii fugisera in strainatate, altii stateau ascunsi, cei mai putin norocosi cazusera in ghearele Inchizitiei, care nu mai ardea oamenii pe rug, preferand sa-i faca sa dispara in mod discret.

La finele lunii octombrie, Moncada a venit la Juliana. Avea un aer distrus: in aceste trei saptamani, a spus, constatase ca puterile lui erau foarte limitate. Nu reusise mai nimic cu birocratia greoaie a statului. Se dusese valvartej la Madrid ca sa intervina chiar pe langa rege, dar acesta il daduse pe mana secretarului, unul dintre cei mai puternici oameni de la curte, sfatuindu-l sa nu-l mai deranjeze cu prostii. Cu secretarul nu i-a mers cu vorba buna si n-a indraznit sa-l mituiasca; daca nu tinea figura, asta putea sa-l coste scump. I s-a spus ca Tomás de Romeu, impreuna cu alti tradatori, avea sa fie impuscat. Secretarul adaugase ca n-avea de gand sa riste aparand un tradator. Amenintarea era cat se poate de limpede. Intors la Barcelona, se oprise doar ca sa se spele si venise imediat sa le spuna toate astea fetelor, care l-au primit palide, dar demne.

A adaugat ca n-avea de gand sa se dea batut, ca o sa incerce prin toate mijloacele ca pedeapsa sa fie comutata.

- Oricum, domniile voastre sa stie ca nu sunteti singure pe lume; contati pe respectul si protectia mea, a mai spus el pe un ton intristat.

- Vom vedea, a raspuns Juliana, fara o lacrima.

Afland vestea tragica, Diego a hotarat ca daca Sfanta Eulalia nu fusese in stare de nimic, era cazul sa apeleze la omonima ei.

- Cucoana asta e foarte puternica. Cunoaste o jumatate de lume si e temuta. Ca sa nu mai spun ca in orasul asta banul conteaza mai mult ca orice altceva. Sa mergem tustrei sa vorbim cu ea.

- Eulalia de Callis nu-l cunoaste pe tata si, din cate stiu, n-o poate suferi pe sora-mea, l-a avertizat Isabel, dar el nu s-a lasat convins, trebuia sa incerce.

Contrastul dintre palatelul supraimpodobit, aidoma celor mai luxoase resedinte din perioada aurita a Mexicului si sobrietatea Barcelonei in general si a casei De Romeu in special, era naucitor. Diego, Juliana si Isabel au strabatut saloane uriase cu pereti pictati alfresco sau acoperiti cu tapiserii de Flandra, portrete in ulei ale stramosilor nobili si tablouri care infatisau batalii epice. In fata fiecarei usi erau postati lachei in livrea, iar slujnice gatite cu dantele din Olanda aveau grija de oribilii catei chihuahua si-si plecau privirile la trecerea oricarei persoane de rang superior. Dona Eulalia si-a primit vizitatorii pe tronul ei cu baldachin din salonul principal, gatita ca de bal, desi in doliu riguros. Semana cu un urias leu de mare plin de straturi suprapuse de grasime, cu un cap mic si ochi frumosi cu gene lungi, stralucitori ca maslinele. Daca batrana doamna a vrut sa-i intimideze, a reusit din plin. Tinerii se topeau de rusine in resedinta luxoasa, niciodata nu se aflasera intr-o situatie asemanatoare; se nascusera pentru a darui, nu pentru a cere.

Eulalia n-o vazuse pe Juliana decat de departe si a fost curioasa s-o cerceteze indeaproape. Nu putea nega ca fata era frumoasa, ceea ce nu justifica prostiile pe care nepotu-sau voia sa le faca pentru ea. Si-a amintit de anii tineretii si a ajuns la concluzia ca si ea fusese la fel de frumoasa ca fata asta. In afara de pletele de foc, avusese si un corp de amazoana. Sub osanza care o impiedica la mers, pastra neschimbata amintirea femeii care fusese, senzuala, imaginativa si plina de energie. Nu degeaba Pedro Fages o iubise cu o patima inepuizabila si fusese invidiat de atatia barbati. In schimb, Juliana parea o gazela ranita. Ce-o fi vazut Rafael la duduia asta palida si delicata, care in pat precis ca s-ar fi purtat ca o calugarita? Ce tampiti sunt barbatii si-a zis. Cealalta fata De Romeu, cum o cheama oare, i s-a parut mai interesanta pentru ca nu parea sa fie timida, dar infatisarea ei lasa mult de dorit, mai ales prin comparatie cu Juliana. Ce ghinion pe fata asta, sa aiba o sora atat de frumoasa. In conditii normale, le-ar fi oferit macar un Xeres si niste gustari, nimeni nu putea s-o acuze c-ar fi fost zgarcita, casa ei era celebra pentru bucataria buna; dar nu voia ca ei sa se simta in largul lor, trebuia sa-si pastreze avantajul pentru targuiala ce avea sa urmeze.

Diego a luat cuvantul si i-a expus situatia tatalui fetelor, fara sa omita faptul ca Rafael Moncada fusese la Madrid cu scopul de a interveni in favoarea lui. Eulalia asculta atent, observandu-i pe toti cu privirea ei patrunzatoare si ajungand la propriile concluzii. A ghicit targul pe care Juliana il facuse cu nepotul, caci altminteri acesta nu si-ar fi riscat reputatia pentru a ajuta un liberal acuzat de tradare. Miscarea asta stangace putea sa-l coste favoarea regala. Pentru o clipa, s-a bucurat ca Rafael nu facuse nimic, dar apoi a vazut lacrimile din ochii fetelor si inima a tradat-o din nou. I se intampla des ca mintea ei deschisa pentru afaceri si spiritul practic sa se loveasca de sentimentele ei. Ceea ce avea un pret, dar ea cheltuia cu placere, caci aceste crize spontane de compasiune erau ultimele vestigii ale trecutei tinereti. A urmat o lunga tacere. Apoi matroana, induiosata fara sa vrea, le-a spus ca aveau o parere exagerata despre puterea ei. Nu-l putea salva pe Tomás de Romeu. Nu putea face nimic peste ce facuse nepotul ei, poate doar sa-i mituiasca pe temniceri ca sa fie tratat mai bine pana la executie. Trebuia sa fie limpede ca Juliana si Isabel de Romeu n-aveau nici un viitor in Spania. Erau fiicele unui tradator, iar dupa moartea tatalui aveau sa fie fiicele unui criminal si numele lor va fi dezonorat. Coroana le va confisca averea, vor ramane in strada, neavand din ce trai, aici sau in alta tara din Europa.

Ce se va alege de ele? Sa-si castige painea brodand trusouri pentru mirese sau facand pe institutoarele pentru copiii altora. Sigur, Juliana putea sa faca efortul de a gasi un naiv cu care sa se marite, poate chiar cu Rafael, insa era convinsa ca la ceasul unei hotarari atat de serioase nepotul ei, care nu era totusi ultimul cretin, avea sa puna in balanta cariera si pozitia sociala. Juliana nu era de nivelul lui. In plus, nu exista belea mai mare decat o femeie exagerat de frumoasa; barbatilor nu le convenea asa ceva, atragea tot felul de probleme. A mai spus ca in Spania frumoasele fara avere ajungeau la teatru sau intretinute de un binefacator, cum bine se stie. Dorea din tot sufletul ca Juliana sa scape de asa ceva. Pe masura ce Eulalia vorbea, Juliana - si pierdea controlul pe care-l pastrase cu mari eforturi de-a lungul teribilei intrevederi si un rau de lacrimi i se innoda sub barbie si in decolteu. Diego a socotit ca auzisera destul; ii parea rau ca dona Eulalia nu era barbat, s-ar fi batut in duel pe loc. A luat fetele de brat si le-a impins spre usa, dar n-au ajuns acolo, caci glasul Eulaliei i-a oprit:

- Cum va spuneam, nu pot face nimic pentru don Tomás de Romeu, dar pot face ceva pentru voi doua.

Si s-a oferit sa cumpere proprietatile familiei, de la conacul darapanat din Barcelona pana la fermele parasite din provincie, cu un pret bun si platit imediat, astfel ca ele sa dispuna de capitalul necesar pentru a incepe o viata noua undeva departe, unde nu le cunostea nimeni. Chiar a doua zi si-ar fi trimis notarul ca sa verifice titlurile de proprietate si sa intocmeasca actele necesare. In plus, o sa-l convinga pe comandantul militar din Barcelona sa le lase sa-si vada tatal, ca sa-si ia ramas-bun si sa semneze actele de vanzare, operatiune care trebuia facuta repede, pana sa vina autoritatile sa-i confiste averea.

- De fapt, excelenta voastra vrea sa scape de sora-mea ca sa nu se casatoreasca cu Rafael Moncada! a izbucnit Isabel, tremurand de furie.

Eulalia a primit insulta ca pe o palma. Nu era obisnuita sa fie contrazisa pe un ton ridicat, de la moartea barbatului ei nimeni nu mai facuse asta. I s-a taiat respiratia, dar invatase sa-si stapaneasca temperamentul exploziv si sa aprecieze un adevar. A numarat in gand pana la treizeci, inainte de a raspunde:

- Nu sunteti in situatia de a-mi refuza oferta. Targul e simplu si limpede: cum primiti banii, cum plecati.

- Nepotul dumneavoastra a silit-o pe sora-mea sa se casatoreasca cu el, iar acum o siliti sa n-o faca!

- Gata, Isabel, ajunge, a soptit Juliana stergandu-si lacrimile. M-am hotarat. Va accept oferta si va multumesc pentru generozitate, excelenta. Cand putem sa-l vedem pe tata?

- In curand, fetelor. Va anunt eu, i-a raspuns Eulalia, multumita.

- Maine la ora unsprezece il primim pe contabilul dumneavoastra. Adio, doamna.

Eulalia s-a tinut de cuvant. A doua zi, la unsprezece fix, trei avocati se prezentau la casa De Romeu. Au cautat documente, au golit biroul, au revizuit contabilitatea care lasa de dorit, au evaluat bunurile. Nu numai ca avea mai putin decat credeau, dar era si coplesit de datorii; in situatia asta, renta fetelor ar fi fost total insuficienta. Dar notarul avea instructiuni precise. Cand facuse oferta, Eulalia nu se gandise la ce-ar fi putut dobandi, ci la cat aveau nevoie fetele ca sa traiasca. Ceea ce le-a si dat. Lor nu li s-a parut nici mult, nici putin, caci nu stiau nici cat costa o paine. Nici Diego nu se pricepea la finante si pe moment nici n-avea cu ce sa le ajute. Fetele au primit suma, nestiind ca era dublul valorii reale a bunurilor tatalui lor. De cum s-au intocmit actele, Eulalia le-a aranjat vizita la inchisoare.

Fortul La Ciudadela era un pentagon monstruos din piatra, lemn si ciment, proiectat la 1715 de un inginer olandez. Fusese inima puterii militare a regilor Bourboni in Catalonia. Ziduri late, prevazute cu bastioane in cele cinci colturi, inchideau o suprafata vasta. De acolo se vedea tot orasul. Pentru a ridica fortareata inexpugnabila, trupele regelui Filip al V-lea demolasera cartiere intregi, spitale, manastiri, o mie doua sute de case si taiasera padurile din zona.

Constructia masiva si legenda sa lugubra apasau Barcelona ca un nor negru. Era echivalentul Bastiliei din Franta; un simbol al opresiunii. Intre zidurile ei traisera mai multe armate de ocupatie, in celulele ei murisera mii si mii de prizonieri.

Trupurile celor spanzurati erau atarnate de bastioane, in chip de luare-aminte pentru populatie. Se zicea ca e mai lesne sa scapi din iad decat din Ciudadela.

Jordi i-a condus pe Diego, pe Juliana si pe Isabel pana la poarta, unde au prezentat permisul de libera trecere de care facuse rost Eulalia de Callis. Vizitiul a ramas afara, tinerii au intrat, insotiti de patru soldati inarmati si cu baionetele pregatite. Traseul s-a dovedit lugubru. Afara era o zi rece, dar frumoasa, cu cer limpede si aer curat, apa marii era ca o oglinda argintie, iar soarele arunca pete de lumina pe zidurile albe ale orasului. In fortareata timpul incremenise parca acum un secol si domnea un soi de asfintit de iarna eterna. Au strabatut tacuti drumul destul de lung pana la cladirea centrala.

Au patruns printr-o usa laterala din stejar cu intarituri de fier, apoi au fost condusi pe niste culoare lungi care le intorceau ecoul pasilor. Era curent si se simtea mirosul tipic al garnizoanelor militare. Umezeala se strecura prin tavan, formand harti verzui pe pereti. Au trecut multe praguri, de fiecare data o poarta grea se zavorea in urma lor. Parca fiecare din ele ii departa si mai mult de lumea celor liberi si de realitatea pe care o cunosteau, silindu-i sa se adanceasca in maruntaiele unei fiare gigantice. Fetele tremurau, Diego se intreba daca aveau sa scape cu bine din locul asta nefast. Au ajuns intr-un vestibul unde au asteptat indelung, in picioare si inconjurati de soldati. In cele din urma i-a primit un ofiter intr-o salita in care se gaseau doar o masa grosolana si cateva scaune. Militarul a aruncat o privire asupra hartiei, ca sa verifice sigiliul si semnatura, dar precis ca nu stia sa citeasca, asa ca a restituit-o fara nici un comentariu. Era un om la vreo patruzeci de ani, cu chip curat, par ca otelul si niste ochi de o nuanta de albastru aproape violet. Le-a spus in catalana ca dispuneau de cincisprezece minute pentru a vorbi cu prizonierul la o distanta de trei pasi. Diego i-a explicat ca domnul De Romeu trebuia sa semneze niste acte si-ar fi avut nevoie de mai mult timp pentru a le citi.

- Va rog, domnule ofiter! E ultima data cand ne vedem tatal, lasati-ne macar sa-l imbratisam! a implorat Juliana, cazand in genunchi.

Omul s-a tras inapoi, jenat si fascinat in acelasi timp, in vreme ce Diego si Isabel trageau de Juliana s-o ridice.

- Pentru Dumnezeu! Ridicati-va, domnisoara, a zis el pe un ton poruncitor, dar s-a muiat repede si a ridicat-o, tragand-o de maini cu delicatete. Nu sunt lipsit de inima, fata mea. Sunt si eu tata, am mai multi copii si inteleg situatia dureroasa. De acord, va dau o jumatate de ora sa stati cu tatal vostru si sa-i aratati actele.

Apoi a trimis un gardian sa aduca prizonierul, timp in care Juliana a incercat sa-si stapaneasca emotiile. Dupa putin timp a aparut Tomás de Romeu escortat de doi gardieni.

Era barbos, murdar, slab, dar fara catuse. Nu se barbierise si nu se spalase de saptamani intregi, duhnea ca un cersetor si avea privirile ratacite ale unui nebun. Mancarea pe sponci ii topise burdihanul de om iubitor de viata, ii ascutise trasaturile, nasul acvilin parea enorm pe chipul verzui, iar obrajii altadata rubiconzi ii atarnau ca niste piei acoperite de barba rara si cenusie. Fetele l-au recunoscut cu greu, apoi i s-au aruncat plangand in brate. Ofiterul si gardienii s-au retras. Durerea acestei familii era atat de insuportabila, incat Diego ar fi vrut sa fie invizibil. S-a lipit de perete, cu privirile in pamant, coplesit.

- Gata, fetelor, nu mai plangeti, va rog. Avem foarte putin timp si multe de facut. Mi s-a spus ca am de semnat niste hartii, a spus Tomás de Romeu, stergandu-si lacrimile cu dosul mainii.

Diego i-a relatat pe scurt oferta Eulaliei si i-a dat actele de vanzare, rugandu-l sa le semneze pentru ca fetele sa-si salveze modesta mostenire.

- Asta-mi confirma ceea ce stiam. N-am sa scap viu de aici, a murmurat prizonierul.

Diego i-a spus ca, chiar daca ar fi venit intre timp o gratiere de la rege, fetele trebuiau oricum sa paraseasca tara, iar asta era posibil doar cu bani pesin. Tomás a luat pana si calimara aduse de Diego si a semnat trecerea tuturor posesiunilor sale pe numele Eulaliei de Callis. Apoi, linistit, l-a rugat pe Diego sa aiba grija de fiicele lui, sa le duca departe, acolo unde nimeni nu stia ca tatal lor fusese executat ca un criminal.

- In toti anii astia am invatat sa am incredere in tine, Diego, ca in fiul meu pe care nu l-am avut. Daca fetele raman in grija ta, pot sa mor in pace. Du-le la casa ta din California si roaga-l pe prietenul meu Alejandro de la Vega sa le considere ca pe fetele lui.

- Nu dispera, tata. Rafael Moncada ne-a asigurat ca-si va pune in joc toata influenta ca sa-ti obtina eliberarea, a gemut Juliana.

- Executia e fixata peste doua zile, Juliana. Iar Moncada n-o sa miste un deget in ajutorul meu pentru ca el este cel care m-a denuntat.

- Tata! Esti sigur?

- Nu am dovezi, dar asa am auzit de la cei care m-au arestat.

- Dar Rafael s-a dus sa ceara indurare de la rege!

- Nu cred, fata mea. S-o fi dus la Madrid, dar nu pentru asta.

- Atunci e doar vina mea

- Nu esti vinovata pentru rautatea altora. Nu esti raspunzatoare pentru moartea mea. Curaj! Nu mai vreau sa vad lacrimi.

De Romeu credea ca Moncada il denuntase nu atat din motive politice sau ca sa se razbune pe refuzul Julianei, ci din calcul. Dupa moartea sa fetele ar fi ramas pe drumuri si-ar fi trebuit sa accepte protectia primului venit. Iar el era acolo, asteptand ca Juliana sa-i pice in brate ca o turturica; de aceea era atat de important rolul lui Diego, a mai adaugat. Tanarul a fost gata sa-i spuna ca fata n-avea sa fie nicicand a lui Moncada, ca el o adora si o cerea de nevasta in genunchi, dar si-a inghitit cuvintele. Juliana nu-i daduse nici un motiv pentru a crede ca il iubea, nu era cazul sa deschida subiectul. In plus, se simtea ca ultimul milog, caci nu le putea oferi fetelor nici un pic de siguranta. Curajul, spada si amorul nu prea ajutau cu nimic. Fara sustinerea averii tatalui nu putea face nimic pentru ele.

- Fiti linistit, don Tomás. Mi-as da viata pentru fetele dumneavoastra. Voi veghea mereu asupra lor, a rostit cu simplitate.

Doua zile mai tarziu, in zori, in timp ce ceata de pe mare acoperea orasul cu o patura de mister si intimitate, unsprezece detinuti politici acuzati de colaborare cu francezii erau executati intr-o curte a Ciudadelei. Cu o jumatate de ceas mai devreme, un preot le facuse maslul, ca sa plece pe lumea cealalta curatati de pacate, precum nou-nascutii, ca sa-l citam exact. Tomás de Romeu, care timp de cincizeci de ani tunase si fulgerase impotriva clerului si a dogmelor Bisericii, a primit sacramentul impreuna cu ceilalti, ba chiar s-a impartasit.

"Pentru orice eventualitate, parinte, nu se stie niciodata", a spus in gluma. Fusese bolnav de frica inca de cand auzise soldatii navalind in casa de la tara, dar acum era linistit. Toata frica pierise in clipa cand isi luase ramas-bun de la fiicele sale. Dormise bine in noptile care au urmat, iar ziua era bine dispus. S-a abandonat mortii iminente cu o placiditate pe care n-o avusese toata viata. Incepea sa-i placa ideea de a-si sfarsi zilele cu un glont, in loc de a muri incetul cu incetul, tot mai decrepit. S-a gandit si la fetele lui, care aveau o soarta noua, dorindu-si ca Diego de la Vega sa se tina de cuvant. In saptamanile de captivitate se eliberase de toate amintirile si sentimentele, dobandind o libertate noua; nu mai avea ce pierde.

Daca se gandea la fiicele sale nu mai reusea sa le vada chipurile sau sa-si aminteasca de sunetul glasurilor lor, erau doua copile fara mama care se jucau cu papusile in saloanele intunecoase ale casei. Iar cand venisera sa-l vada cu doua zile in urma, se mirase sa vada doua femei in locul fetitelor cu botosei, sortulet si moate. Uite cum trece timpul, soptise atunci. Se despartise de ele fara durere, mirat de propria sa indiferenta. Juliana si Isabel isi vor face viata fara el, nu le mai putea proteja. Dupa care si-a savurat ultimele ore de viata si a observat curios ritualul propriei executii.

In ziua mortii, Tomás de Romeu a primit in celula ultimul cadou de la Eulalia de Callis: un cos cu o gustare imbelsugata, o sticla din cel mai bun vin al ei si un platou cu cele mai fine bomboane de ciocolata din colectia ei. I s-a dat voie sa se spele si sa se barbiereasca, a primit un pachet cu schimburi curate trimise de fetele lui. A mers vioi si neinfricat spre locul executiei, s-a asezat in fata stalpului insangerat ca sa fie legat, n-a permis sa fie legat la ochi. Plutonul de executie era condus de acelasi ofiter cu ochi albastri care le primise pe Juliana si pe Isabel. Lui i-a revenit misiunea de a-l lichida cu un glont in tampla dupa ce constatase ca era ciuruit de impuscaturile primite, dar inca in viata. Ultimul lucru pe care l-a vazut condamnatul inainte de tirul de gratie a fost lumina aurie a rasaritului care invingea ceata.

Militarul, care nu era usor impresionabil pentru ca facuse razboiul si era obisnuit cu brutalitatea garnizoanei, nu putea uita chipul scaldat in lacrimi al feciorelnicei Juliana, ingenuncheata in fata lui. Incalcandu-si principiul de a nu amesteca datoria cu emotia, a mers chiar el sa le duca vestea. Nu voia ca ele sa afle pe alte cai.

- N-a suferit, domnisoarelor, le-a mintit.

Rafael Moncada a aflat in acelasi timp de moartea lui Tomás de Romeu si de stratagema Eulaliei de a o scoate pe Juliana din Spania. Daca prima facea parte din planurile lui, a doua i-a produs o criza de furie. A avut insa grija sa nu se confrunte cu matusa-sa, caci nu renuntase inca la gandul de a pune mana pe Juliana fara sa-si piarda mostenirea. Pacat ca matusa era atat de sanatoasa; mai provenea si dintr-o familie longeviva, asa ca nu era nici o speranta sa moara repede si sa-l lase bogat si stapan pe soarta lui. Singura solutie era s-o convinga s-o accepte pe Juliana cu vorba buna. Nu se punea problema sa-i anunte casatoria ca pe un fapt consumat, asta nu i-ar fi iertat-o niciodata, dar a urzit un plan, intemeiat pe legenda dupa care, in California, pe cand era nevasta de guvernator, Eulalia transformase un periculos razboinic indian intr-o civilizata domnisoara crestina si spaniola. Nu banuia ca era vorba de mama lui Diego de la Vega, dar auzise povestea chiar din gura Eulaliei, care avea viciul de a voi sa controleze vietile altora si pe deasupra se si lauda cu asta. Se gandise deci s-o roage sa le primeasca pe fetele De Romeu la curtea ei, in calitate de protejate, pentru ca-si pierdusera tatal si ramasesera singure pe lume. A le salva de la dezonoare si a le readuce in societate ar fi fost un pariu interesant pentru Eulalia, exact ca in cazul indiencei din California, de acum douazeci si ceva de ani. Iar cand matroana si-ar fi deschis inima catre Juliana si Isabel, asa cum facea cam cu toti pana la urma, i-ar fi pus si problema mariajului. Iar daca planul cel complicat nu dadea roade, exista oricum alternativa pe care i-o sugerase tot matusa-sa. Cuvintele ei ii lasasera o impresie de nesters: Juliana de Romeu putea sa-i fie amanta. Fara un tata care sa vegheze asupra ei, fata ar fi ajuns intretinuta unui protector. Nimeni mai nimerit decat el insusi. Ideea nu era rea. Asta i-ar permite sa dobandeasca o sotie de rangul sau, poate chiar pe tanara Medinaceli, fara sa renunte la Juliana. Totul se poate rezolva cu discretie si-a zis. Cu acest gand in minte s-a dus la casa De Romeu.

Cladirea, care era oricum darapanata, i s-a parut acum de-a dreptul o ruina. In doar cateva luni, de cand se schimbase situatia politica in Spania iar pe Tomás il coplesisera grijile si datoriile, casa incepuse sa semene cu stapanul ei, la fel de invinsa si de jalnica. Gradina fusese napadita de buruieni, palmierii pitici si ferigile se uscau in hardaie, curtea principala era plina de balega de cal, gunoaie, gaini si caini. Inauntru se instapanisera praful si intunericul, de luni de zile draperiile nu fusesera trase si nici focul aprins in camin. Fiorul rece al toamnei intrase in saloanele neospitaliere. Nici un majordom n-a iesit sa-l intampine, a venit Nuria, posaca si uscata ca de obicei si l-a condus in biblioteca.

Guvernanta incercase sa inlocuiasca majordomul si sa tina pe linia de plutire corabia gata sa naufragieze, dar n-avea nici un pic de autoritate in fata servitorilor. Stateau rau si cu banii, caci pastrau ultimul banut pentru viitor, era singura zestre de care aveau sa aiba parte fetele. Diego dusese chitantele Eulaliei de Callis la un bancher recomandat tot de ea, un om cinstit si scrupulos, care i-a inmanat echivalentul sumei in pietre pretioase si dubloni de aur, cu sfatul de a coase comoara in brau si purtata tot timpul. Asa-si salvasera bunurile evreii in secolele de persecutie, i-a explicat el, caci erau usor de transportat si aveau aceeasi valoare peste tot. Juliana si Isabel nu puteau crede ca mana asta de cristale colorate reprezenta tot ce posedase familia lor.

In timp ce Rafael Moncada astepta in biblioteca, intre cartile legate in piele care fusesera lumea lui Tomás de Romeu, Nuria s-a dus s-o anunte pe Juliana. Fata era in camera ei, epuizata de plans si rugaciuni pentru sufletul tatalui.

- Nu esti obligata sa vorbesti cu ticalosul asta lipsit de inima, fata mea. Daca vrei, ma duc sa-i spun sa se duca dracului.

- Da-mi rochia de culoarea ciresei, Nuria si ajuta-ma sa ma pieptan. Nu vreau sa ma vada in doliu si nici infranta.

Dupa putin timp, isi facea aparitia in biblioteca, la fel de stralucitoare ca in vremurile cele mai bune. La lumina tremuratoare a lumanarilor, Rafael nu i-a vazut ochii rosu de plans si nici paloarea doliului. A sarit in picioare, cu inima batandu-i nebuneste, constatand inca o data efectul incredibil pe care fata il avea asupra lui. Se asteptase s-o gaseasca distrusa de durere, dar iata ca statea in fata lui la fel de frumoasa, de mandra si tulburatoare ca intotdeauna. Cand i-a revenit glasul i-a spus cat de rau ii parea pentru tragedia care se abatuse asupra familiei si i-a repetat ca facuse tot ce-i statuse in putinta pentru a-l ajuta pe don Tomás , dar fara nici un rezultat. Stia, a mai spus, ca matusa Eulalia o sfatuise sa plece din Spania impreuna cu sora ei, insa el nu credea ca era nevoie. Era sigur ca peste putin timp pumnul de fier cu care Ferdinand al VII-lea isi strangula oponentii avea sa se inmoaie. Tara era ruinata, poporul indurase prea multi ani de violenta si-acum cerea paine, munca si pace. A sugerat ca de-acum inainte Juliana si Isabel sa foloseasca doar numele mamei, caci cel al tatalui era patat irevocabil si sa nu iasa o vreme, pana se vor potoli vorbele rele pe seama lui Tomás de Romeu. Dupa aceea, isi vor putea face aparitia in societate. Iar pana atunci erau sub protectia sa.

- Ce vreti sa spuneti mai exact, domnule? a intrebat Juliana, in defensiva.

Moncada i-a repetat ca nimic nu l-ar face mai fericit decat s-o ia de nevasta si ca oferta ramanea in picioare, dar ca in situatia data era nevoie sa pastreze aparentele cateva luni.

Mai trebuia si sa evite opozitia Eulaliei de Callis, dar asta nu era o problema de nerezolvat. In momentul in care matusa o va cunoaste mai bine, precis c-o sa-si schimbe parerea.

Acum, dupa evenimentele grave, Juliana probabil ca reflectase la viitorul ei, a mai spus. Desi n-o merita - nu se nascuse barbatul care s-o merite pe de-a-ntregul - el ii punea la picioare viata si averea. Alaturi de el n-avea sa duca lipsa de nimic. Chiar daca se amana casatoria, el putea sa-i ofere ei si surorii ei toata bunastarea si siguranta. Era o oferta serioasa si o ruga sa se gandeasca bine.

- Nu vreau un raspuns pe loc. Inteleg ca esti in doliu si ca nu e cazul sa vorbim despre dragoste

- Nu vom vorbi niciodata despre dragoste, domnule Moncada, dar putem vorbi despre afaceri. Mi-am pierdut tatal in urma unui denunt al dumneavoastra.

Moncada a simtit tot sangele in cap si i s-a taiat respiratia.

- Nu ma poti acuza de o asemenea ticalosie! Tatal dumitale si-a sapat singur groapa, fara nici un ajutor. Te iert pentru jignire doar pentru ca esti orbita de durere si nu mai stii ce spui.

- Cum considerati ca ne puteti rasplati pe sora mea si pe mine pentru moartea tatalui nostru? a insistat Juliana cu o furie rece.

Tonul era atat de dispretuitor, ca Moncada si-a iesit din pepeni si a hotarat ca nu mai avea sens sa mimeze un cavalerism inutil. Pesemne ca ea facea parte din femeile care raspund mai bine in fata autoritatii virile. A apucat-o de umeri si, scuturand-o cu putere, i-a suierat ca nu era in situatia de a negocia, ci de a se arata recunoscatoare; oare nu-si dadea seama ca putea ajunge pe strada sau in inchisoare impreuna cu sora-sa, asa cum patise si tradatorul de tat-su; politia era alertata si doar interventia sa oportuna facuse sa nu fie arestate, dar asta se putea intampla oricand, doar el putea sa le scape de mizerie si de gherla. Juliana a incercat sa scape din stransoare, in efortul de a se elibera i s-a sfasiat o maneca, lasand vederii umarul, iar agrafele care-i tineau parul au cazut. Pletele negre au acoperit mainile lui Moncada. Incapabil sa se controleze, omul si-a infipt mainile in masa de par parfumata, i-a impins capul inapoi si a sarutat-o apasat.

Diego pandise din usa intredeschisa, asistand la toata scena, in timp ce-si repeta ca pe o litanie sfatul pe care Escalante i-l dese la prima lectie de scrima: nu trebuie sa lupti cu furie.

Dar cand Moncada s-a repezit s-o sarute cu forta pe Juliana, n-a mai rezistat si a navalit cu sabia ridicata, spumegand de indignare.

Moncada i-a dat drumul fetei, impingand-o spre perete si si-a scos spada. Cei doi s-au infruntat, cu genunchii flexati, sabiile in mana dreapta la nouazeci de grade fata de corp si celalalt brat ridicat deasupra umarului, pentru echilibru. De cum a adoptat pozitia clasica, lui Diego i-a trecut furia ca prin farmec. Absolut calm, a respirat adanc si a zambit multumit. Isi controlase furia, exact cum dorise de la bun inceput maestrul Escalante. Nu trebuie sa-ti pierzi suflul; spirit calm, gandire limpede, brat puternic. Senzatia rece care-i cuprindea spinarea precum vantul iernii trebuia sa preceada euforia luptei. Atunci mintea inceta sa gandeasca si corpul raspundea din reflex. Scopul severului antrenament de lupta al "Dreptatii" era ca instinctul si dibacia sa-i conduca miscarile. Si-au incrucisat sabiile de vreo doua ori, cercetandu-se, apoi Moncada a incercat o lovitura din plin, pe care Diego a parat-o scurt. Inca de la primele fente Diego si-a dat seama de valoarea adversarului. Moncada era un spadasin bun, insa el era mai agil si avea mai multa practica; nu degeaba scrima fusese principala sa ocupatie. In loc sa intoarca lovitura, a mimat o ezitare si s-a tras indarat, cu spatele la perete. Para loviturile cu efort aparent si disperare, dar de fapt nu se lasa atins deloc.

Mult mai tarziu, recapituland cele petrecute, Diego si-a dat seama ca, fara sa si-o fi propus, reprezenta doua personaje diferite, in functie de imprejurari si de costumatie. Astfel reusea el sa anihileze inamicul. Stia ca Rafael Moncada il detesta, de asta avusese el insusi grija atunci cand facuse pe caraghiosul manierat si rasfatat in prezenta lui. O facuse din acelasi motiv ca si in cazul lui Chevalier si a lui Agnes: din precautie. Cand se duelase cu pistolul cu Moncada, acesta isi daduse seama de vitejia sa, insa orgoliul ranit il facuse sa dea totul uitarii. Dupa aceea se mai vazusera de cateva ori, iar Diego a facut tot posibilul sa confirme proasta parere pe care rivalul lui si-o formase in ceea ce-l privea, intuind ca avea de-a face cu un adversar lipsit de scrupule.

Se hotarase sa-l infrunte cu viclenie, nu cu bravura. Pe domeniul tatalui sau, vulpile dansau ca sa atraga mieii, care se apropiau curiosi si, la primul semn de neatentie, erau devorati. Cu tactica asta de a face pe bufonul reusea sa-l dezorienteze si pe Moncada. Pana atunci nu fusese pe deplin constient de dubla sa personalitate, pe de o parte Diego de la Vega, elegant, mofturos si ipohondru, iar pe de alta Zorro, indraznet, cutezator, jucaus. Banuia ca undeva la mijloc era si personalitatea lui adevarata, dar nu stia cum era aceea, nici una din cele doua sau ambele la un loc. Se intreba cum il vedeau oare Juliana si Isabel; habar n-avea, poate ca exagerase cu teatrul si le facuse sa-l creada un farsor. Dar n-avea timp de astfel de cugetari, caci viata devenise complicata si era nevoie de o actiune imediata. A admis ca in el existau doi oameni si s-a hotarat sa transforme asta intr-un avantaj.

Diego alerga printre mobile, prefacandu-se ca fuge de atacurile lui Moncada, dar in acelasi timp provocandu-l cu comentarii ironice. A reusit sa-l infurie. Moncada si-a pierdut sangele rece de care era atat de mandru si a inceput sa gafaie. Sudoarea ii curgea pe frunte si-l orbea. Diego si-a zis ca al lui era. Ca pe taurii din arena, mai intai trebuia sa-l oboseasca.

- Atentie, excelenta, sa nu raniti pe careva cu spada aia!

Juliana isi mai revenise si striga in gura mare sa se potoleasca, pentru Dumnezeu, sa lase armele jos din respect pentru memoria tatalui ei. Diego a mai facut cateva fandari, apoi a aruncat spada si a ridicat mainile deasupra capului, cerand indurare. Era un risc, dar credea ca Moncada n-ar fi ucis un om neinarmat in fata Julianei. Ei bine, adversarul s-a repezit la el cu un strigat de victorie si cu toata forta. Diego abia a evitat taisul care i-a trecut pe langa sold si din doua sarituri a ajuns la fereastra, refugiindu-se dupa draperia grea care atarna pana la pamant. Spada lui Moncada a sfasiat plusul, ridicand un nor de praf, dar a ramas incurcata si stapanul ei s-a chinuit s-o scoata. Asta i-a dat timp lui Diego sa-i arunce draperia in cap si sa sara pe masa de mahon. A apucat un ceaslov legat in piele si i l-a aruncat in piept. Moncada a fost gata sa cada, dar s-a reechilibrat repede si s-a repezit la el. Diego a eschivat mai multe lovituri, i-a mai azvarlit niste carti in cap, dupa care a sarit jos si s-a ascuns sub masa.

- Indurare, indurare! Nu vreau sa mor ca un pui de gaina, se vaita batjocoritor, ghemuit sub masa si aparandu-se de loviturile date orbeste de adversar cu o carte pe post de scut.

Sprijinit de fotoliu era bastonul cu maner de fildes pe care-l folosea Tomás de Romeu cand il apucau crizele de guta. Diego l-a folosit ca sa-i agate glezna lui Moncada, apoi a tras cu forta, facandu-l sa cada, dar conditia lui fizica buna l-a ajutat sa se ridice imediat. Intre timp, alertate de strigatele Julianei, venisera si Isabel si Nuria. Isabel a masurat situatia dintr-o ochire si, crezand ca Diego era pe duca, a pus mana pe spada lui, care zburase intr-un colt si l-a infruntat fara ezitare pe Moncada. Avea in fine ocazia sa puna in practica dibacia dobandita in patru ani de scrima in fata oglinzii.

- En garde! l-a provocat, euforica.

Instinctiv, Moncada a indreptat spada spre ea, convins c-o s-o dezarmeze rapid, dar s-a lovit de o rezistenta plina de hotarare. In ciuda furiei care il stapanea si-a dat seama ce nebunie insemna sa te lupti cu o pustanca si-n plus chiar sora femeii pe care voia s-o cucereasca. A aruncat arma pe covor.

- Si vrei sa ma ucizi cu sange rece, Isabel? o intreba, ironic.

- Ridica spada, lasule!

Dar el si-a incrucisat mainile pe piept, surazand dispretuitor.

- Isabel, ce faci? a tipat speriata Juliana.

Sora-sa a ignorat intrebarea. A sprijinit varful otelului de gatul lui Rafael Moncada, dar mai departe n-a stiut ce sa faca. Ridicolul scenei i s-a aratat in toata splendoarea.

- Daca-i strapungi gatlejul acestui cavaler, asa cum neindoielnic merita, ar aparea oarece probleme legale, Isabel. Nu se face sa omori oameni. Insa ceva tot trebuie sa facem cu el, a intervenit Diego, scotand o batista din maneca si fluturand-o cu un gest afectat inainte de a-si sterge fruntea.

Putinele secunde de neatentie i-au fost de ajuns lui Moncada pentru a apuca bratul lui Isabel si a-l rasuci, silind-o sa dea drumul spadei, dupa care a impins-o cat colo cu asemenea forta, ca fata a cazut si s-a lovit cu capul de masa.

Moncada si-a ridicat spada, gata sa se bata cu Diego, care a trebuit sa dea repede indarat, sa evite loviturile si sa caute modalitatea de a-l dezarma pentru a se lupta cu el corp la corp.

Isabel s-a dezmeticit repede, a apucat spada lui Moncada si cu un strigat victorios i-a aruncat-o lui Diego, care a prins-o din zbor. Inarmat din nou si-a recapatat aerul ironic cu care il descumpanise mai devreme pe adversarul sau. Cu o miscare rapida, l-a ranit usor la bratul stang, doar o zgarietura, In acelasi loc in care fusese ranit el de glontul din ziua duelului. Moncada a scos un tipat de uimire si durere.

- Acum suntem chit, a spus Diego si l-a dezarmat cu un rever.

Dusmanul era la cheremul lui. Cu dreapta se tinea de bratul ranit, peste haina rupta si patata de sange; amutise mai mult de furie decat de teama. Diego i-a pus sabia in piept, de parc-ar fi vrut sa-l injunghie si i-a zambit amabil.

- Pentru a doua oara am placerea sa va las in viata, domnule Moncada. Prima a fost cu ocazia memorabilului nostru duel. Sper sa nu devina o obisnuinta.

Apoi a coborat arma.

Nu era cazul sa stea prea mult pe ganduri. Si Diego si fetele stiau ca amenintarea lui Moncada era adevarata si ca zbirii regelui puteau veni dintr-o clipa in alta. Sosise ora plecarii. Se pregatisera pentru aceasta eventualitate de cand Eulalia cumparase proprietatile familiei si Tomás de Romeu fusese executat, dar credeau ca vor putea pleca pe usa din fata, nu sa fuga ca niste raufacatori. Le-a luat o jumatate de ora sa se pregateasca; plecau cu hainele de pe ei si cu aurul si pietrele pretioase pe care, la sfatul bancherului, le cususera in brauri purtate pe sub haine. Nuria a propus ca Moncada sa fie inchis in odaita ascunsa in spatele bibliotecii. A scos o carte, a tras de o parghie si raftul s-a rasucit incet, lasand vederii intrarea spre o incapere de care fetele habar n-aveau.

- Tatal vostru avea secretele lui, dar nici unul pe care sa nu-l stiu, a sunat explicatia ei.

Era vorba de o odaie mica, fara ferestre si fara alta intrare decat usita ascunsa. Aprinzand lampa, au descoperit lazi cu coniac si havanele preferate ale stapanului casei, alte rafturi cu carti si cateva tablouri bizare atarnate pe pereti. Apropiindu-se, au constatat ca era vorba de o serie de sase desene in tus care infatisau episoadele cele mai crude ale razboiului, casapiri, violuri, pana si canibalism, pe care Tomás de Romeu le tinuse ascunse de fiicele sale.

- Ce infiorator! a exclamat Juliana.

- Sunt ale maestrului Goya! Valoreaza mult, putem sa le vindem, a spus Isabel.

- Nu ne apartin. Tot ce se gaseste in casa asta e de-acum al Eulaliei de Callis, i-a reamintit sora ei.

Cartile, in mai multe limbi, erau toate interzise, se aflau pe lista neagra a Bisericii sau a guvernului. Diego a luat una la intamplare; era o istorie ilustrata a Inchizitiei, cu desene foarte realiste despre metodele de tortura. A inchis-o iute, ca sa nu vada Isabel, care-si itise nasul pe dupa umarul lui. Exista si o serie dedicata erotismului, dar nu era timp sa cerceteze.

Odaia ermetica era tocmai locul potrivit pentru a-l inchide acolo pe Rafael Moncada.

- V-ati pierdut mintile? O sa mor de inanitie sau sufocat din lipsa de aer! a strigat acesta dandu-si seama de planul lor.

- Excelenta sa are perfecta dreptate, Nuria. Un cavaler atat de distins nu poate subzista doar cu bautura si tutun. Adu-i, te rog, un jambon din bucatarie, ca sa nu sufere de foame si un prosop ca sa-si lege bratul, a hotarat Diego, impingandu-l inauntru.

- Cum am sa ies de aici? a gemut Moncada, inspaimantat.

- Precis ca exista un mecanism secret care deschide usa pe dinauntru. Veti avea destul timp sa-l descoperiti. Cu dibacie si noroc o sa iesiti cat ai zice peste.

- O sa va lasam si o lampa, dar nu va sfatuiesc s-o aprindeti pentru c-o sa inghita tot aerul. Ia spune, Diego, cam cat timp poate trai un om aici? a spus Isabel, entuziasmata de planul lor.

- Cateva zile. Suficient ca sa reflecteze asupra inteleptului proverb care zice ca scopul nu scuza mijloacele.

Dupa ce Nuria i-a spalat si i-a bandajat rana, l-au lasat aprovizionat cu apa, paine si jambon. Din pacate, n-o sa se goleasca de sange de la zgarietura asta usoara, a fost de parere Isabel. I-au recomandat sa nu-si iroseasca puterile si aerul strigand dupa ajutor, ca n-o sa-l auda nimeni; putinii servitori ramasi nu veneau aici. Ultimele cuvinte pe care le-au auzit inainte de a inchide odaia la loc, scufundand-o in tacere si intuneric, au fost ca vor vedea ei cine e Rafael Moncada, c-o sa le para rau ca nu l-au omorat, c-o sa iasa el din gaura asta si-o s-o gaseasca el pe Juliana odata si odata, chiar de-ar fi sa-i urmeze in fundul iadului.

- N-o sa fie nevoie sa mergeti asa departe; plecam in California, a spus Diego in chip de ramas-bun.

Imi pare rau ca trebuie sa va spun ca nu mai pot continua, caci mi s-au terminat penele de gasca pe care le folosesc la scris; dar am comandat altele, asa ca povestea va merge mai departe. Nu-mi plac penele de pasari obisnuite, pentru ca pateaza hartia si eleganta textului are de suferit. Am auzit ca niste inventatori viseaza sa nascoceasca un aparat mecanic de scris, dar sunt sigura ca o astfel de inventie fantezista nu va avea succes niciodata. Anumite procese nu se pot mecaniza, caci au nevoie de dragoste, iar scrisul este unul din ele.

Ma tem ca povestea s-a cam lungit, desi am omis mult.

In viata lui Zorro, ca si in viata oricui, exista momente stralucitoare si altele intunecate, iar intre cele doua extreme sunt multe zone in tonuri neutre. De exemplu, veti fi observat poate ca in anul 1813 protagonistului nostru nu i s-a intamplat mai nimic demn de mentionat. Si-a vazut de-ale lui taras-grapis si n-a avansat defel in cucerirea Julianei. A fost nevoie de intoarcerea lui Rafael Moncada din odiseea lui de ciocolata pentru ca istoria asta sa redobandeasca oarece vioiciune.

Cum spuneam mai devreme, raii, atat de antipatici in viata reala, sunt indispensabili intr-un roman, iar paginile astea sunt un roman. La inceput, mi-am propus sa scriu o cronica sau o biografie, dar nu reusesc sa relatez legenda lui Zorro fara a cadea in depreciatul gen al romanului. Intre fiecare dintre aventurile lui au fost lungi perioade lipsite de interes, pe care le-am suprimat pentru ca posibilii mei cititori sa nu moara de plictiseala. Din acelasi motiv, am impodobit episoadele memorabile, am folosit din plin adjectivele si am adaugat suspans ispravilor sale, dar fara sa-i exagerez prea mult laudabilele lui virtuti. Chestia asta se cheama licenta literara si, din cate stiu, e mai corecta decat o minciuna gogonata.

Oricum, dragi prieteni, mai am destula cerneala in calimara. In paginile urmatoare, pe care le calculez a fi in jur de o suta, am sa va povestesc calatoria lui Zorro cu fetele De Romeu si cu Nuria prin lume si pericolele cu care s-au luptat. Pot sa va spun de pe-acum, fara sa stric finalul, ca au scapat cu viata si ca, macar o parte din ei, ajung in Alta California, unde, din pacate, nu toate merg ca unse. De fapt, de-abia acolo incepe adevarata epopee a lui Zorro, cea care l-a facut celebru in lumea intreaga. Asa ca va rog: putintica rabdare.

PARTEA A PATRA - Spania, sfarsitul lui 1814 - inceputul lui 1815

Am facut rost de penele de gasca pentru a continua cu tineretea lui Zorro. Au facut pe drum o luna intreaga ca sa vina din Mexic si intre timp mi-am iesit din ritm. Sa vedem daca-l pot regasi. Am ramas la momentul in care Diego de la Vega fugea de Rafael Moncada, impreuna cu fetele De Romeu si cu Nuria, printr-o Spanie convulsionata de represiune politica, mizerie si violenta. Personajele noastre se gaseau la o rascruce, insa galantul Zorro nu suferea din cauza pericolelor exterioare, ci a inimii lui zbuciumate. Indragostirea e o stare care tulbura ratiunea barbatilor, dar nu e grav, de obicei e de ajuns ca obiectul dorintei lor sa le impartaseasca sentimentele si isi revin, incepand sa adulmece in cautarea altor victime.

In calitate de cronicar al acestei istorii, voi avea ceva probleme cu finalul clasic "s-au casatorit si-au trait fericiti". In fine, mai bine sa ma apuc de scris inainte sa ma apuce deprimarea.

Rafael Moncada a ramas deci ferecat in odaia secreta din spatele bibliotecii. Strigatele nu i se auzeau afara, pentru ca zidurile groase, cartile, draperiile si covoarele inabuseau zgomotul.

- Plecam de cum se intuneca. Luam cu noi doar strictul necesar, asa cum am vorbit, le-a spus Diego femeilor.

- Esti sigur ca exista un mecanism care deschide usa din interior? a intrebat Juliana.

- Nu.

- Gluma a mers prea departe, Diego. Nu ne putem asuma moartea lui Rafael Moncada, cu atat mai putin una lenta si cumplita in mormantul asta etans.

- Dar nu uita ce ne-a facut! a strigat Isabel.

- Nu putem sa-i platim cu aceeasi moneda, pentru ca noi suntem mai buni la inima decat el.

- Nu-ti face griji, Juliana, amorezul tau n-o sa piara asfixiat, a ras Diego.

- De ce nu? a sarit Isabel, dezamagita.

Diego i-a tras un cot si a lamurit-o ca inainte de plecare o sa-i dea lui Jordi o misiva pentru Eulalia de Callis personal, pe care s-o primeasca dupa doua zile. In plic vor fi cheile casei si instructiuni precise pentru a gasi si a deschide odaia secreta. Asa ca daca Rafael nu reuseste sa deschida singur usa, matusa-sa sigur o sa-l salveze. Conacul si restul bunurilor familiei De Romeu apartineau acum acestei doamne, care va avea grija sa-si salveze nepotul preferat inainte ca acesta sa bea tot coniacul. Pentru a fi sigur ca Jordi o sa duca misiva, o sa-i dea cativa banuti, cu speranta ca dona Eulalia o sa-i dea mai mult cand va primi biletul.

Au plecat pe innoptat intr-una din trasurile familiei, manata de Diego. Femeile au aruncat o ultima privire casei mari in care-si petrecusera viata. In urma ramaneau amintirile unei perioade sigure si fericite, ca si obiectele care dadeau seama de trecerea lui Tomás de Romeu pe aceasta lume.

Fiicele lui nu putusera sa-l inmormanteze crestineste, ajunsese intr-o groapa comuna, alaturi de alti prizonieri impuscati in Ciudadela. Tot ce pastrau era un portret in miniatura, pictat de un artist catalan, in care se vedea tanar, slab, de nerecunoscut. Cele trei femei presimteau ca trec un prag definitiv dincolo de care incepea o noua etapa in viata lor. Erau tacute, speriate si triste. Nuria s-a apucat sa se roage incet; cadenta dulce a rugaciunilor le-a acompaniat pe fete, pana au adormit. Pe capra, Diego mana caii si se gandea la Bernardo, asa cum facea zilnic. Ii era atat de dor de el, ca se pomenea vorbind singur, ca atunci cand era cu el. Avea nevoie acum de prezenta tacuta a fratelui sau de lapte, de hotararea de fier cu care ii tinea spatele si-l apara de pericole. S-a intrebat daca va fi in stare sa le apere pe fetele De Romeu sau daca nu cumva le duce la pieire. Planul sau de a traversa Spania era poate o nebunie, indoiala asta il chinuia. Era la fel de speriat ca si ele. Nu mai era vorba de frica delicioasa care precede pericolul unei lupte, nodul acela in stomac, frigul glacial in ceafa, ci de greutatea apasatoare a unei responsabilitati pentru care nu era pregatit. Daca pateau ceva fetele, mai ales Juliana Nu, mai bine sa nu se gandeasca la asa ceva. A strigat dupa Bernardo si dupa bunica Bufnita Alba, sa vina sa-l ajute, iar glasul lui a fost inghitit de vant si de zgomotul copitelor. Stia ca Rafael Moncada avea sa-i caute la Madrid si in alte orase importante, avea sa puna sub observatie granita cu Franta si sa controleze toate corabiile care plecau din Barcelona sau din alte porturi la Mediterana, dar presupunea ca n-o sa-i treaca prin gand sa-i urmareasca pana la celalalt tarm; avea sa-l pacaleasca imbarcandu-se pentru America in portul de la Atlantic La Coruna, caci nimeni normal la cap n-ar fi plecat din Barcelona tocmai acolo. O sa fie greu sa convinga un capitan de vas sa riste cu niste oameni care fugeau de justitie, dupa cum remarcase Juliana, dar alta solutie nu vedea. Dar pana sa traverseze oceanul, aveau de infruntat obstacolele de pe uscat.

Trebuia sa mearga cat de mult puteau, apoi sa scape de trasura, in ipoteza ca i-ar fi vazut cineva parasind Barcelona.

Dupa miezul noptii caii au dat semne de epuizare, iar Diego a socotit ca erau destul de departe de oras ca sa se odihneasca putin. La lumina lunii, a parasit drumul si a dus trasura intr-o padure, unde a deshamat cai si i-a lasat sa pasca. Noaptea era limpede si rece. Au dormit toti patru in trasura, inveliti cu paturile, dar dupa doua ore, cand nici nu se luminase, Diego le-a trezit si au mancat paine cu carnati.

Apoi Nuria le-a impartit hainele pe care-aveau sa le poarte mai departe, straiele de pelerin pe care le cususe pentru cazul in care Santiago din Compostela l-ar fi salvat pe Tomás de Romeu; tunici lungi, palarii largi, la care se adaugau niste prajini de lemn cu varful curbat de care atarnau tigve pentru apa. De frig se aparau purtand brauri, ciorapi si manusi de lana groasa. Nuria mai avea si doua sticle cu o bautura tare, tocmai buna pentru a uita de necazuri. Guvernanta nu-si imaginase niciodata ca straiele grosolane aveau sa le foloseasca ca sa scape, cu atat mai putin ca avea sa-si tina promisiunea facuta sfantului fara ca el sa-si respecte partea de intelegere, figura nedemna de un apostol atat de serios ca Santiago; banuia totusi ca exista un scop ascuns care i se va arata la momentul potrivit. Initial, planul lui Diego i s-a parut istet, dar aruncand o privire pe harta a inteles ca era vorba sa traverseze Spania pe unde e mai lata. Nu era o plimbare, ci o epopee. Ii asteptau cel putin trei luni de mars sub cerul liber, mancand ce-ar fi primit de pomana si dormind sub stele. Si erau in noiembrie, ploua intruna si curand se vor trezi cu zapada. Nici unul nu era obisnuit sa mearga mult si inca incaltat cu sandale de plugar. Nuria si-a permis sa-l bombane printre dinti pe Santiago si, in treacat, sa-i comunice lui Diego parerea ei despre expeditia asta descreierata.

Odata imbracati in pelerini, dupa ce au mancat, Diego a decis sa abandoneze trasura. Fiecare si-a luat lucrurile, le-a invelit intr-o patura legata in spate, iar restul l-au carat cei doi cai. Isabel avea ascuns in haine pistolul tatalui. Diego isi impachetase si tinuta de Zorro, de care nu se indurase sa se desparta, iar sub straie avea doua pumnale de Vizcaya cu dublu tais, lungi de o palma. Ca de obicei, harapnicul il purta infasurat in jurul taliei. Fusese nevoit sa lase spada pe care i-o daruise tatal sau in California si de care nu se despartise pana atunci, pentru ca nu putea fi ascunsa. Pelerinii nu umblau inarmati. Banditii misunau pe drumuri, dar ii lasau in pace pe calatorii care mergeau la Compostela, caci acestia faceau legamant de saracie pe timpul drumului. Nimeni nu putea banui ca drumetii acestia modesti purtau cu ei o mica avere in pietre pretioase cusuta in haine. Nu se deosebeau cu nimic de penitentii obisnuiti, care veneau sa se prosterneze in fata celebrului Santiago, caruia i se atribuia miracolul de a fi salvat Spania de invaziile musulmane. Secole la rand arabii ieseau victoriosi in batalii gratie bratului invincibil al lui Mahomed, care ii indruma, pana cand un pastor a dat din intamplare peste osemintele lui Santiago parasite pe un camp din Galitia. Cum ajunsesera aici din Tara Sfanta facea parte din miracol. Relicva a reusit sa unifice micile regate crestine din regiune si s-a dovedit atat de eficienta in lupta, ca eroii Spaniei i-au expulzat pe mauri si au redobandit pamantul pentru crestinism.

Santiago de Compostela a devenit locul de pelerinaj cel mai important din Europa. Cel putin asa suna povestea Nuriei, doar ca ceva mai inflorita. Capul apostolului ramasese intact, credea guvernanta si in fiecare Vinere Mare varsa lacrimi adevarate. Presupusele oseminte au stat intr-o racla de argint sub altarul catedralei, dar din dorinta de a le pazi de incursiunile piratului Francis Drake, un episcop le ascunsese atat de bine, ca mult timp n-au mai fost gasite. De aceea, cat si din cauza razboiului si a lipsei de credinta, numarul pelerinilor scazuse, nu mai era vorba de sute de mii. Cei care veneau la sanctuar din Franta mergeau pe drumul nordului, taind Tara Bascilor si pe aici au luat-o si prietenii nostri. De-a lungul secolelor, bisericile, manastirile, spitalele si chiar plugarii cei mai saraci le ofereau calatorilor mancare si un acoperis deasupra capului. Traditie foarte potrivita pentru micul grup condus de Diego, caci astfel puteau calatori fara sa care provizii dupa ei. Desi pelerinii erau rari in acest anotimp - erau preferate primavara si vara - sperau sa nu atraga atentia, caci fervoarea religioasa era in crestere dupa plecarea francezilor din tara si multi spanioli promisesera sa plece in pelerinaj dupa castigarea razboiului.

Se lumina de ziua cand au pornit-o la drum. In prima zi au facut mai bine de cinci leghe, pana cand Juliana si Nuria s-au dat batute; le sangerau picioarele si lesinau de foame.

Pe la patru dupa-amiaza, s-au oprit la o coliba, unde statea o biata femeie care-si pierduse barbatul in razboi. Le-a spus ca nu murise de mana francezilor, ci de a spaniolilor, care l-au acuzat ca ascunde mancarea in loc s-o dea celor din gherila. Stia cine sunt asasinii, le vazuse bine fetele; erau tarani ca si ei, dar profitau de vremurile tulburi pentru a comite ticalosii. Nu erau luptatori, ci delincventi, care o violasera pe biata ei fata, nebuna din nascare si care nu facea nici un rau si ii luasera animalele. Ramasese doar o capra, care era tot timpul pe dealuri. Unul din ei avea nasul mancat de sifilis, celalalt avea o cicatrice lunga pe obraz, ii tinea bine minte si nu trecea o zi fara sa-i blesteme si sa se roage pentru razbunare. Era singura, doar cu fata, pe care o tinea legata de scaun ca sa nu se raneasca. In coliba, un cub de piatra si chirpici, scunda, puturoasa si fara ferestre, mama si fiica convietuiau cu o haita de caini. Femeia n-avea multe de dat si era satula sa tot primeasca cersetori, dar nu i-a lasat afara.

Pentru ca Sfantul Iosif si Fecioara Maria n-au primit ospitalitate, Pruncul Isus s-a nascut intr-o iesle, a zis ea; era convinsa ca daca refuzi sa primesti un pelerin, platesti cu secole de suferinta in purgatoriu. Pelerinii s-au asezat sa se odihneasca pe podeaua de pamant batut, in mijlocul cainilor plini de purici, in timp ce femeia cocea niste cartofi pe jar si scotea cateva cepe din gradina.

- E tot ce am. De luni de zile, asta e tot ce mancam, dar poate ca maine reusesc sa mulg capra.

- Dumnezeu sa te rasplateasca, doamna, a murmurat Diego.

Singura lumina venea de la deschizatura usii, care noaptea se acoperea cu o piele de cal si de la mica vatra pe care se coceau cartofii. In timp ce mancau, taranca ii cerceta cu ochii ei urdurosi. A vazut maini albe si moi, chipuri nobile, siluete zvelte si-a amintit ca venisera cu doi cai si a ajuns la niste concluzii. N-a vrut sa stie mai multe; cu cat stii mai putine, cu atat ai mai putine probleme si-a zis. Dupa ce oaspetii au terminat de mancat, le-a dat niste blanite de miel prost argasite si i-a condus in magazia in care tinea lemne de foc si coceni uscati. Nuria a constatat ca acolo era mult mai placut decat in coliba, unde puteau cainii si urla nebuna. Si-au impartit locul si blanitele si s-au pregatit pentru noapte. Tocmai atunci a reaparut femeia. Le aducea un borcan cu grasime pentru basicile de la picioare. A stat uitandu-se la micul lor grup cu o privire in care se amestecau neincrederea si curiozitatea:

- Numai pelerini nu sunteti voi, se vede ca sunteti persoane fine. Nu vreau sa stiu de ce fugiti, dar va dau un sfat gratis. Umbla multi nemernici pe-aici. Sa n-aveti incredere. Iar fetele, mai bine sa nu fie vazute. Macar sa-si acopere fata.

Diego nu mai stia cum sa faca situatia suportabila pentru femei, mai ales pentru Juliana, care-l interesa cel mai mult.

Tomás de Romeu ii incredintase fetele, dar trebuia sa vezi in ce hal erau. Obisnuite cu saltele de puf si cearsafuri brodate, isi intinsesera oasele pe o gramada de coceni si se scarpinau de purici cu ambele maini. Juliana era de admirat, nu se vaitase deloc in toata ziua, ba chiar mancase o ceapa cruda fara sa faca mofturi. Ca sa fie drept, trebuia sa admita ca nici Nuria, cat despre Isabel, parea de-a dreptul incantata de aventura asta. Diego le iubea si mai mult acum, vazandu-le atat de vulnerabile si de curajoase. L-a cuprins o mila infinita pentru trupurile lor suferinde si o dorinta uriasa de a le usura oboseala, de a le apara de frig si de pericole. Nu era nelinistit pentru Isabel, care avea o rezistenta de manz, nici pentru Nuria, care se consola tragand din sticla, ci pentru Juliana. Incaltarile taranesti ii umplusera picioarele de basici, in ciuda ciorapilor grosi de lana, haina aspra ii zgariase pielea. Iar Juliana, la ce s-o fi gandind? Nu stiu, dar imi imaginez ca in lumina slaba a asfintitului Diego i s-o fi parut dragut. Nu se barbierise de cateva zile si umbra intunecata a barbii ii dadea un aer aspru si viril. Nu mai era baietanul stangaci, slab, numai zambet si urechi, care aparuse in casa lor in urma cu patru ani. Era barbat. Peste cateva luni implinea douazeci de ani, era puternic si sigur pe el. Nu era rau deloc, in plus o iubea cu o lealitate de catel.

Ar fi trebuit sa fie de piatra ca sa nu se inmoaie. Sub pretextul grasimii vindecatoare, Diego a mangaiat picioarele iubitei si i-au mai trecut gandurile negre. Natura lui optimista a invins si era gata sa urce cu masajul catre pulpe. "Nu fi depravat, Diego", l-a intrerupt Isabel, rupand vraja.

Surorile au adormit, el s-a intors la grijile lui. A conchis ca singurul noroc in calatoria asta era Juliana, restul era doar efort si epuizare. Rafael Moncada si ceilalti posibili pretendenti iesisera din scena, avea in sfarsit sansa s-o cucereasca; saptamani intregi de convietuire apropiata. Era aici, la nici jumatate de metru de el, rupta de oboseala, murdara, indurerata si fragila. Putea intinde mana si atinge obrazul imbujorat de somn, dar nu indraznea. Va dormi in fiecare noapte langa ea, ca un sot cast, va fi alaturi de ea in fiecare clipa din zi. Era singurul ei protector pe lume, situatie care-l favoriza enorm. N-ar fi profitat niciodata - doar era un cavaler - dar nu putea sa nu observe ca, intr-o singura zi, ceva se schimbase la ea. Juliana il privea cu alti ochi. Se culcase ghemuita, tremurand sub blanitele de miel, intr-un colt al magaziei, dar s-a incalzit repede si a scos capul afara, cautandu-si o pozitie mai buna pe cocenii de porumb. Prin crapaturile scandurilor patrundea lumina albastrie a lunii si-i lumina chipul desavarsit si adormit. Diego si-a dorit ca pelerinajul lor sa nu se mai termine. S-a tras cat mai aproape de ea, cat sa-i ghiceasca rasuflarea si buclele negre si inmiresmate.

Taranca avea dreptate, trebuia sa-si ascunda frumusetea ca sa nu aduca ghinion. Daca erau atacati de o banda, n-ar fi putut s-o apere, n-avea nici macar sabia. Motive de ingrijorare erau din belsug; dar nu era nici un pacat sa dea frau liber fanteziei, drept care si-a imaginat-o in tot felul de pericole si salvata iar si iar de invincibilul Zorro. Daca nici acum n-o fac sa se indragosteasca de mine inseamna ca sunt un dobitoc fara scapare, a murmurat el.

Juliana si Isabel s-au trezit la cantatul cocosului, scuturate de Nuria, care le adusese lapte de capra proaspat muls.

Ea si Diego nu dormisera la fel de bine ca fetele. Nuria se rugase ore in sir, infricosata de viitor, iar Diego dormise iepureste si cu pumnalul pregatit, gata s-o apere pe Juliana.

In dimineata timida si iernatica, s-au pregatit apoi de drum, dar Juliana si Nuria abia se tarau, picioarele nu le ascultau si trebuiau sa se sprijine dupa cativa pasi ca sa nu se prabuseasca. In schimb, Isabel era in forma dupa orele interminabile petrecute duelandu-se in fata oglinzii, ba chiar a facut o serie de genuflexiuni. Diego le-a zis ca muschii se vor incalzi mergand, dar n-a fost asa; durerea sporea si pana la urma cele doua au fost nevoite sa se urce pe cai, in timp ce Diego si Isabel carau bagajele. Mai avea sa treaca o saptamana pana sa-si poata face norma de sase leghe pe zi, asa cum isi propusesera. I-au multumit tarancii pentru ospitalitate si i-au lasat cativa banuti, pe care i-a privit mirata, de parca n-ar mai fi vazut monede niciodata.

Pe alocuri, drumul era o carare pentru catari, in alte parti doar o cararuie care serpuia prin natura. Cei patru falsi pelerini se purtau altfel acum; tacerea si pacea din jur ii facea sa asculte, sa priveasca muntii si copacii cu alti ochi, sa-si deschida inima experientei inedite de a merge pe drumul pe care pasisera mii de calatori de-a lungul a noua secole. Niste calugari i-au invatat sa se orienteze dupa stele, cum faceau calatorii din Evul Mediu, ca si dupa pietrele de hotar marcate cu sigiliul in forma de scoica al lui Santiago, lasate de drumetii de dinaintea lor. Au dat peste cuvinte gravate pe bucati de lemn sau scrise pe pergamente decolorate, mesaje de speranta si urari de noroc. Drumul spre mormantul apostolului s-a transformat intr-o calatorie spre propriul lor suflet. Paseau incet, obositi, cu picioarele indurerate, dar erau multumiti. Le trecuse frica, in curand au uitat ca de fapt erau fugari. Au auzit lupii urland pe timp de noapte, se asteptau sa dea peste banditi la orice cotitura de drum, dar inaintau increzatori, ca si cum i-ar fi aparat o forta superioara. Nuria parca incepuse sa se impace cu Santiago, pe care-l insultase cand murise Tomás de Romeu. Au strabatut paduri, campii si munti, un peisaj schimbator si frumos. N-au dus lipsa de ospitalitate. Dormeau in case de plugari, in manastiri si schituri. N-au suferit de foame, oameni necunoscuti imparteau cu ei paine si supa. Intr-o noapte au dormit intr-o biserica si s-au trezit in sunetul cantului gregorian, invaluiti intr-o ceata deasa si albastra, ca de pe alta lume. Alta data s-au odihnit in ruinele unei mici capele in care-si facusera cuib mii de porumbei albi, trimisi, spunea Nuria, de Sfantul Duh. Urmand sfatul femeii care-i gazduise prima data, fetele isi acopereau chipul cand se apropiau de locuri populate. In catune si hanuri ramaneau in urma, in timp ce Diego si Nuria intrau sa ceara ospetie, dandu-se mama si fiu. Despre Juliana si Isabel ziceau ca sunt baieti si explicau ca-si acopereau fetele pentru ca erau deformate de ciuma; astfel, nu trezeau suspiciunea banditilor, derbedeilor si dezertorilor din armata care bantuiau pe aici de cand se terminase razboiul.

Diego calcula distanta si timpul care ii despartea de La Coruna, ca si progresele cu Juliana, deloc spectaculoase, dar cel putin fata parea sa fie mai sigura in prezenta lui si se purta parca mai cochet cu el; se sprijinea de bratul lui, ii dadea voie sa-i mangaie picioarele, sa-i faca patul si sa-i dea supa cu lingura cand era prea obosita. Noaptea, Diego astepta ca toti sa adoarma, apoi se apropia de ea cat ii permitea decenta. O visa si se trezea fericit si cu o mana pe talia ei.

Ea se prefacea ca nu vede intimitatea crescanda, iar pe timp de zi se purta ca si cum nici nu se atinsesera, dar in bezna noptii facilita apropierea, facandu-l sa se intrebe daca din cauza frigului sau din aceleasi motive care-l manau pe el. Astepta aceste clipe cu o neliniste nebuna si profita de ele cat putea.

Isabel era la curent cu atingerile nocturne si nu ezita sa glumeasca pe tema asta. Era o mare enigma cum reusea fata asta sa stie, caci adormea prima si se trezea ultima.

In ziua aceea mersesera ore intregi si la oboseala obisnuita se adaugase schiopatatul unui cal care se ranise la un picior. Asfintise si mai aveau destul pana la manastirea la care aveau de gand sa petreaca noaptea. Au vazut fum iesind de la o casa din apropiere si-au hotarat sa se duca acolo. Diego a luat-o inainte, convins ca vor fi bine primiti; locul parea prosper in comparatie cu altele. Le-a spus fetelor sa se acopere si a batut la usa. Fetele si-au pus pe fata carpele prevazute cu doua gauri pentru ochi, de-acum bine prafuite, facandu-le sa para leproase. A deschis un barbat patratos si masiv, ca un urangutan. Nu-i distingeau trasaturile, dar din purtarea si tonul nepoliticos se vedea ca nu se bucura de oaspeti. I-a refuzat din start; nu era obligat sa ajute pelerini, asta era treaba calugarilor si a maicutelor, de-aia erau bogati; in plus, calatoreau cu doi cai, asta insemna ca nu facusera legamant de saracie si-si puteau plati gazduirea.

Diego s-a tocmit putin si omul a fost de acord sa le dea casa si masa in schimbul unor banuti care trebuiau platiti pe loc.

I-a condus la grajd, unde mai erau o vaca si doi cai mari de povara, le-a aratat o gramada de paie si le-a spus ca se intoarce sa le aduca ceva de mancare. Dupa vreo jumatate de ora, cand nu mai sperau sa-si potoleasca foamea, s-a intors impreuna cu un alt barbat si cu un felinar. Le-au pus pe jos blidele cu o supa taraneasca satioasa, un codru de paine neagra si sase oua. Abia atunci, la lumina, au observat ei ca unul avea o cicatrice pe obraz, care mergea de la ochi la falca, iar celuilalt ii lipsea nasul. Erau scunzi, indesati, cu gatul scurt, bratele ca bustenii, puternici si atat de respingatori ca Diego si-a pipait pumnalele, iar Isabel pistolul. Sinistrele personaje nu s-au miscat cat timp oaspetii mancau, observandu-le cu o curiozitate rauvoitoare pe Juliana si pe Isabel, care isi varau mancarea in gura pe sub carpele ramase pe fata.

- Ce e cu astea? a intrebat unul, aratand spre fete.

- Au febra galbena, a raspuns Nuria, care-l auzise pe Diego pomenind de boala asta, dar nebanuind ce era.

- E o febra tropicala care mananca pielea, ca un acid, face sa putrezeasca limba si ochii. Trebuiau sa fie moarte de mult, dar le-a salvat apostolul. De aceea mergem in pelerinaj la sanctuarul sau, ca sa-i multumim, a inventat Diego pe loc.

- Se ia?

- Numai prin atingere, nu si daca nu le atingi.

Cei doi nu pareau foarte convinsi, caci vazusera ca fetele aveau mainile curate si corpurile in putere, straiele lasau sa se vada asta. Au mai banuit ca pelerinii aveau bani destui la ei si-au pus ochii si pe cai. Chiar daca unul schiopata, erau animale de rasa, precis ca aveau pret bun. In cele din urma au plecat, luand si felinarul si lasandu-i in bezna.

- Trebuie sa plecam, tipii astia sunt infioratori, a soptit Isabel.

- Nu putem calatori noaptea, trebuie sa ne odihnim, am sa stau de straja, a raspuns Diego, tot in soapta.

- Dorm doua ore si te schimb, a propus Isabel.

Mai aveau ouale crude; Nuria a gaurit coaja a patru din ele, le-au baut si a pus bine cele doua ramase.

- Ce pacat ca mi-e frica de vaci, ce bun ar fi putin lapte, a suspinat. Apoi i-a cerut lui Diego sa iasa afara, pentru ca fetele sa se poata spala cu o carpa uda.

In fine si-au intins paturile peste paie si au adormit. Sa fi trecut trei sau patru ore, Diego picotea, mort de somn, cu mana pe pumnal, chinuindu-se sa tina ochii deschisi. Si-a dat seama ca adormise auzind latratul unui caine. Cat o fi dormit oare? Nu stia, dar somnul era o placere interzisa in asemenea imprejurari. Ca sa se dezmeticeasca, a iesit din grajd si a inspirat adanc aerul rece al noptii. Din casa tot mai iesea fum pe cos si se vedea lumina pe ferestruica din zidul gros de piatra, ceea ce l-a facut sa spere ca nu dormise prea mult. Apoi s-a dus mai incolo sa-si faca nevoile.

Cand s-a intors, a zarit siluete in miscare; a ghicit ca erau cei doi, care se duceau spre grajd. Aveau ceva in mana, arme sau bate. Pumnalele lui nu prea aveau sa fie de folos si-a zis.

A desfasurat harapnicul de la brau si a simtit imediat fiorul rece in ceafa care il pregatea de lupta. Stia ca Isabel avea pistolul la indemana, dar o lasase dormind; in plus, nu trasese niciodata. Conta pe avantajul surprizei, dar nu putea face nimic pe bezna asta. Rugandu-se sa nu fie dat de gol de caini, i-a urmarit pana la grajd. Au urmat cateva minute de tacere, raufacatorii se asigurau ca oaspetii dormeau. Linistiti, au aprins felinarul si s-au uitat la siluetele intinse pe paie. Nu stiau ca unul lipseste, patura lui Diego parea sa ascunda un corp. Chiar atunci a nechezat un cal, iar Isabel s-a trezit brusc.

Mai intai nu si-a dat seama unde se afla, dar i-a recunoscut pe cei doi si a incercat sa ia pistolul de sub patura. N-a apucat, pentru ca cei doi au marait amenintator si au ridicat batele. Se trezisera si Juliana si Nuria.

- Ce vreti? a tipat Juliana.

- Pe voi, tarfelor si banii pe care-i aveti, a raspuns unul, inaintand cu bata pregatita.

Atunci, la lumina tremuratoare a felinarului, ticalosii si-au vazut victimele la fata. Au scos un strigat de groaza si s-au tras repede inapoi, unde au dat de Diego. Pana sa se dezmeticeasca, harapnicul il lovise pe cel mai apropiat, smulgandu-i bata si facandu-l sa tipe de durere. Celalalt s-a repezit la Diego, care l-a evitat si i-a tras un picior in burta, indoindu-l. Dar primul isi revenise si a sarit pe Diego ca un sac cu pietre si cu o agilitate neasteptata. Biciul era inutil in lupta corp la corp si omul il apucase de mana cu pumnalul. L-a strivit de pamant, cu o mana ii cauta gatul, cu cealalta ii imobiliza bratul inarmat. Avea o rasuflare fetida, l-a stropit cu saliva lui puturoasa, in timp ce Diego se apara disperat, neputand sa priceapa cum de reusise bestia asta sa faca intr-o clipa ceea ce nici expertul luptator Iulius Caesar nu reusise la examenul de intrare in societatea secreta "Dreptatea". Cu coada ochiului a vazut ca cel de-al doilea se ridicase si punea mana pe bata.

Era mai multa lumina, caci felinarul se rasturnase si aprinsese paiele. S-a auzit un foc de arma si omul s-a prabusit urland ca un leu. Asta l-a facut pe cel care-l strivea pe Diego sa fie doar o clipa neatent, destul insa ca acesta sa-i traga un genunchi in vintre si sa-l dea jos de pe el.

Reculul o facuse pe Isabel sa cada in fund. Trasese orbeste, tinand arma cu ambele maini si norocul facuse sa-l nimereasca in genunchi. Nici nu-i venea sa creada, nu putea pricepe ca o simpla miscare cu degetul pe tragaci avea un asemenea efect. A scos-o din visare un ordin scurt al lui Diego, care-l tinea la respect pe celalalt:

- Afara! Arde grajdul, trebuie sa scoatem animalele!

Femeile au salvat vaca si caii, care nechezau ingroziti, in timp ce Diego ii tara afara pe cei doi ticalosi, dintre care unul urla de durere, cu piciorul de carpa si plin de sange.

Grajdul ardea ca o torta, luminand noaptea. Atunci a vazut si Diego chipurile fetelor si a tipat si el inspaimantat: pielea, galbuie si scorojita, ca pielea de crocodil, stralucea purulent pe alocuri, iar in altele se uscase ca o coaja, intinzand trasaturile. Ochii erau altfel, buzele parca disparusera, fetele erau doi monstri.

- Ce-i asta?

- Febra galbena, a ras Isabel.

Fusese ideea Nunei. Banuise ca perfidele lor gazde le-ar fi putut ataca in timpul noptii; stia cat erau de rai de la femeia careia-i omorasera sotul. Si-a amintit o veche reteta de infrumusetare si curatare a tenului, pe baza de galbenus de ou, pe care spanioloaicele o invatasera de la femeile musulmane si a folosit cele doua oua ramase de la cina pentru a unge fetele pe fata. Uscandu-se, se tranformasera in mastile scorojite si respingatoare.

- Iese cu apa si face bine la ten, a explicat mandra.

Au bandajat rana omului cu cicatrice, care urla ca sub cutit, ca sa nu se goleasca de sange, desi erau slabe sperante sa-si poata salva piciorul distrus de glont. Pe celalalt l-au lasat legat de un scaun, fara calus la gura, ca sa strige dupa ajutor.

Casa nu era departe de drum, un trecator l-ar fi auzit lesne.

- Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, totul se plateste pe lumea asta sau in iad, a zis Nuria la plecare.

Au luat cu ei un jambon care atarna de o barna si cei doi cai, greoi si inceti, nepotriviti pentru calarie, dar tot era mai bine decat mersul pe jos; in plus, ii lasau pe banditi fara mijloc de transport ca sa nu poata veni dupa ei.

Incidentul cu omul fara nas si cu tovarasul sau cu cicatrice pe obraz le-a slujit calatorilor nostri ca sa fie mai precauti. De-acum n-au mai cerut gazduire decat in locurile stabilite din vremuri imemoriale pentru primirea pelerinilor. Dupa saptamani de mers pe drumurile din nord, cei patru slabisera, dar isi calisera trupul si sufletul. Soarele le bronzase pielea, aerul uscat si gerurile o crapasera. Chipul Nunei devenise o harta de riduri si anii ii cazusera parca dintr-odata in spate. Femeia asta care parea fara varsta si zdravana isi tara acum pasii si se cocosase, dar asta n-o uratea, dimpotriva. Expresia posaca i se muiase, dovedea un umor ghidus de bunica excentrica pe care pana atunci nu-l manifestase. Ii statea mai bine in straiele de pelerin decat in uniforma neagra si toca pe care le purtase o viata intreaga.

Rotunjimile Julianei se topisera, parea mai mica si mai tanara, cu ochii ei mari si obrajii crapati si rosu. Avea grija sa se unga cu lanolina, ca sa se apere de soare, dar degeaba. Isabel, subtire si puternica, a suferit cel mai putin; trasaturile i s-au definitivat, a capatat un pas mare si sigur, ca de baiat. Nu fusese niciodata mai fericita, era facuta pentru libertate.

"Ce pacat ca nu m-am nascut baiat!", a exclamat intr-o zi.

Nuria a ciupit-o si a avertizat-o ca o astfel de blasfemie putea s-o duca direct in cazanele satanei, dar apoi a ras cu pofta si a comentat ca, daca ar fi fost baiat, Isabel ar fi semanat cu Napoleon, dupa cat era de razboinica. Intrasera in rutina calatoriei. Diego isi asumase firesc rolul conducator, lua deciziile si vorbea cu strainii. Incerca sa lase femeile singure in anumite momente, dar nu le pierdea din ochi mai mult de cateva minute. Se spalau si beau apa din rauri, de aceea aveau tigvele cu ei, simbolul pelerinilor. Cu fiecare leghe parcursa uitau tot mai mult confortul trecut, o bucata de paine era o fericire, o sorbitura de vin, o binecuvantare. La o manastire au primit cani cu ciocolata dulce si groasa, pe care au baut-o incet, pe o banca in aer liber. Cateva zile numai la asta s-au gandit, nu-si aminteau sa fi avut parte de o placere mai mare decat bautura aromata si fierbinte savurata sub stele. In timpul zilei se tineau cu ce le ramanea din mancarea primita; paine, branza tare, o ceapa, o bucata de carnat. Diego tinea la indemana ceva bani pentru urgente, dar incerca sa nu-i cheltuiasca, pelerinii traiau din caritate. Iar daca n-avea incotro, se tocmea indelung, ca sa nu iste banuieli, iesind aproape gratis.

Iarna s-a abatut fara mila asupra lor cand strabatusera aproape jumatate din Tara Bascilor. Ploi reci in averse ii udau pana la oase, tremurau sub ger inveliti in paturi umede. Caii mergeau incet, vremea rea ii afecta si pe ei. Noptile erau mai lungi, ceata mai deasa, marsul mai lent, bruma mai groasa si calatoria mai grea, insa peisajul era de o frumusete coplesitoare. Numai nuante de verde; dealuri de catifea verde, paduri nesfarsite in toate tonurile de verde, rauri si paraie cu apa cristalina ca smaraldul. Cararea disparea sub apa si reaparea mai departe printre copaci sau sub forma de lespezi vechi ramase de la un drum roman. Nuria l-a convins pe Diego sa cumpere ceva bautura, doar asa reuseau sa se incalzeasca noaptea. Se intampla sa ramana mai multe zile in acelasi loc, caci ploua prea tare si trebuiau sa-si refaca fortele si-atunci ascultau povestile altor pelerini si ale calugarilor care vazusera trecand multi pacatosi pe drumul spre Santiago.

Intr-o zi, pe la jumatatea lui decembrie, se gaseau departe de sat si nu se vedea nici o casa. La un moment dat, au zarit luminile tremuratoare ale unor focuri. S-au apropiat precaut, poate ca erau dezertori din armata, mai periculosi decat banditii. Acestia rataceau in cete, zdrentarosi, inarmati pana-n dinti si gata de orice. In cel mai bun caz, acesti veterani someri se vindeau ca mercenari ca sa lupte pe bani; rezolvau certuri, razbunari si alte lucruri nu prea cinstite, dar tot era mai bine decat sa fie banditi. Viata lor era lupta, nici nu le trecea prin gand sa munceasca. In Spania nu munceau decat taranii; cu sudoarea fruntii, acestia tineau in spate tot imperiul, de la rege pana la ultimul zbir, avocatei, calugar, cartofor, paj, cersetor sau potlogar.

Diego a lasat femeile sub niste copaci, aparate de pistolul pe care Isabel invatase in fine sa-l foloseasca, iar el s-a dus sa vada ce e cu focurile alea. S-a apropiat si a fost sigur ca nu erau nici banditi, nici dezertori, caci la urechi i-a ajuns sunetul unei chitare. Inima i-a sarit in piept recunoscand melodia: un cantec pasionat de dor si jale pe care Amalia dansa, invartindu-si fustele si pocnind castanietele, in timp ce restul satrei tinea ritmul batand din palme si dairele. Toti tiganii cantau asa, nu era ceva original. A inaintat si a zarit corturi si focuri de tabara. "Slava Domnului" si-a zis, gata sa strige de bucurie, caci acolo erau prietenii sai. Nu era nici o indoiala, era familia Amaliei si a lui Pelayo. Cativa barbati au venit sa vada cine era intrusul; la lumina slaba a inserarii au dat cu ochii de un fel de calugar jerpelit si barbos, calare pe un cal greoi de munca. Nu l-au recunoscut pana n-a sarit jos si a fugit spre ei; ultimul lucru la care se asteptau era sa-l vada pe Diego de la Vega in straie de pelerin.

- Ce naiba ai patit, omule? a intrebat Pelayo, batandu-l prieteneste pe umar, iar Diego n-a stiut daca pe obraz ii curgeau lacrimi sau era ploaia.

A mers cu el sa aduca femeile. Asezati in jurul focului, calatorii si-au povestit in linii mari peripetiile, de la executia lui Tomás de Romeu pana la intamplarea cu Rafael Moncada, trecand peste alte lucruri neimportante.

- Cum vedeti, suntem fugari, nu pelerini. Trebuie sa ajungem la "La Coruna" si sa incercam sa ne imbarcam pentru America, dar suntem abia la jumatatea drumului si iarna e grea. Putem sa mergem cu voi? a intrebat Diego.

Satra romilor nu primise niciodata o astfel de cerere de la un gadje. Prin traditie, n-aveau incredere in straini, mai ales daca pareau sa aiba intentii bune, caci precis purtau o vipera ascunsa in maneca, dar pe Diego apucasera sa-l cunoasca bine si il stimau. S-au dus sa se sfatuiasca, lasandu-i pe calatorii nostri sa se usuce la foc, intr-unul din corturile facute din bucati de panza, zdrentuit si gaurit, dar care-i apara destul de bine de intemperii. Adunarea, numita kris, a tinut o buna parte din noapte. O conducea Rodolfo, care era Rom baro, adica cel mai in varsta, patriarhul, consilierul si judecatorul si cunostea legile romilor. Aceste legi nu erau scrise sau codificate, treceau de la o generatie la alta prin memoria acestor Rom baro, care le interpretau in functie de conditiile epocii si ale locului. Numai barbatii luau parte la sfat, insa obiceiurile se relaxasera in anii de restriste si femeile aveau si ele cuvant, mai ales Amalia, care le-a reamintit ca la Barcelona scapasera cu viata gratie lui Diego, care le mai daduse si bani cu care sa fuga si sa traiasca. Unii barbati au votat impotriva, considerand ca interdictia de a convietui cu gadjiii era mai importanta decat orice forma de recunostinta; orice asociere necomerciala cu ei n-aducea decat marimé, adica ghinion. In cele din urma, Rodolfo a transat chestiunea cu un verdict fara drept de apel; vazusera multa tradare si rautate in viata lor, dar trebuiau sa aprecieze faptul ca cineva le intinsese o mana de ajutor, ca sa nu se spuna ca romii erau nerecunoscatori.

Pelayo s-a dus sa-i comunice rezultatul sfatului lui Diego.

L-a gasit dormind lipit de femei, cu totii incovrigati de frig in jurul focului stins. Parca erau niste catelusi.

- Adunarea a fost de acord sa veniti cu noi pana la mare, daca sunteti in stare sa traiti ca romii si nu ne incalcati legile.

Tiganii erau mai saraci ca oricand. Nu mai aveau carute, fusesera arse de soldatii francezi cu un an in urma, iar corturile de acum erau si mai zdrentaroase, in schimb facusera rost de cai, de forje, de vase si de doua sarete in care-si duceau lucrurile. O dusesera greu, dar ramasesera sanatosi si nu lipsea nici macar un plod. Doar Rodolfo nu arata prea bine, uriasul care ridica un cal in brate era acum atins de tuberculoza. Amalia era neschimbata, dar Petrina devenise o adolescenta superba, care nu mai incapea in chiupul de ulei, oricat s-ar fi contorsionat. Era logodita cu un var de departe din alta satra, pe care nu-l vazuse niciodata. Nunta avea sa fie la vara, dupa ce familia baiatului avea sa plateasca darro, adica banii care sa compenseze pierderea Petrinei.

Juliana, Isabel si Nuria au fost instalate in cortul femeilor. La inceput, guvernanta era terorizata, credea ca tigancile voiau sa fure fetele si sa le vanda ca tiitoare maurilor din nordul Africii. A trecut o saptamana pana sa se poata uita si in alta parte decat la ele, apoi inca una pana sa indrazneasca sa vorbeasca cu Amalia, care avea misiunea de a le invata obiceiurile tribului ca sa nu faca vreo gafa. Le-a dat fuste largi, bluze decoltate si saluri cu franjuri, adica portul tipic al femeilor, totul vechi si murdar, dar foarte colorat si, oricum, mai comod decat tinuta aspra de pelerin. Romii considerau ca femeile erau impure de la brau in jos, asa ca a-ti arata picioarele era o ofensa grava; trebuiau sa se spele in josul raului, departe de barbati, mai ales in zilele cand erau la ciclu. Erau socotite inferioare barbatilor, carora le datorau supunere. Argumentele furibunde ale lui Isabel n-au folosit la nimic, trebuia si ea sa treaca prin spatele barbatilor, niciodata pe dinainte, n-avea voie sa-i atinga, ca sa nu-i contamineze. Amalia i-a mai spus ca erau inconjurate de spirite, care trebuiau imblanzite cu vraji. Moartea era un eveniment nefiresc, care supara victima, drept care trebuia sa te feresti de razbunarea defunctilor. Rodolfo parea bolnav si clanul era ingrijorat, mai ales ca tocmai auzisera cucuveaua, care prevesteste moartea. Trimisesera veste rudelor de departe sa vina si sa-si ia ramas-bun cu respectul cuvenit inainte de plecarea lui in lumea spiritelor. Daca Rodolfo pleca suparat sau prost dispus, avea sa se intoarca transformat in muló.

Pentru orice eventualitate, se pregatisera de ceremonia funerara, desi Rodolfo radea, convins c-o sa mai traiasca niste ani buni. Amalia le-a invatat sa ghiceasca in palma, in frunze de ceai si in globul de sticla, dar nici una din cele trei crestine n-a dovedit calitati de drabardi. In schimb, au invatat sa foloseasca ierburile medicinale si sa gateasca in stilul romilor. Retetelor de baza ale tribului - fiertura de legume, iepure, cerb, mistret, porc-spinos - Nuria le-a adaugat cunostintele ei de bucatarie catalana, cu rezultate excelente. Romii nu tratau animalele cu cruzime, le omorau doar daca era nevoie. Erau si caini in tabara, dar nici o pisica; erau impure.

Diego s-a vazut obligat s-o priveasca pe Juliana de departe, caci era semn de proasta educatie sa te apropii de o femeie fara un scop anume. In timpul ramas liber, a profitat sa invete sa calareasca precum un rom adevarat. Crescuse galopand pe campiile intinse din Alta California si se lauda ca e un calaret bun, asta pana a vazut acrobatiile pe care le faceau Pelayo si ceilalti barbati ai clanului. Atunci si-a dat seama ca era un biet incepator. Nimeni pe lume nu stia mai multe despre cai decat ei. Nu numai ca-i cresteau, ii antrenau si ii ingrijeau daca se imbolnaveau, dar puteau si sa comunice cu ei, exact ca Bernardo. Nu foloseau biciul, a lovi un animal era socotit un act de lasitate. Dupa o saptamana, Diego era in stare sa se lase in jos in plin galop, sa faca un salt in aer si sa se aseze invers pe spinarea calului; sau, tot in galop, sa sara de pe un cal pe altul, sa galopeze in picioare, cu un picior pe fiecare cal si tinandu-se doar de darlogi. Incerca sa faca aceste acrobatii in fata femeilor, mai bine zis, in fata Julianei, ca o compensatie pentru faptul ca erau despartiti. Era imbracat in haine de-ale lui Pelayo, pantalon pana la genunchi, cizme inalte, camasa cu maneci largi, vesta de piele si un fel de basma pe cap - care, din nefericire, lasa vederii urechile lui clapauge plus o muscheta pe umar. Avea un aspect foarte barbatesc cu perciunii care-i crescusera si ochii de culoarea caramelului, pana si Juliana il admira de departe.

Tribul aseza tabara pentru cateva zile la marginea unui sat; barbatii isi ofereau serviciile pentru domesticirea cailor sau fierarie, femeile ghiceau viitorul si isi vindeau alifiile si ierburile de leac. Cand nu mai aveau de lucru, plecau in satul urmator. Seara mancau in jurul focului, dupa care spuneau povesti, cantau si dansau. In timpul liber, Pelayo incingea focul sub mica forja si lucra la sabia pe care i-o promisese lui Diego, o arma deosebita, mai buna decat o spada de Toledo, facuta dintr-un amestec de metale tinut secret de cinci sute de ani si originar din India.

- Pe vremuri, sabiile eroilor erau calite infigand otelul incins la rosu in trupul unui prizonier sau al unui sclav, i-a spus Pelayo.

- Pe asta o s-o calim in apa raului. E darul cel mai frumos pe care l-am primit. Am s-o numesc Justina, pentru ca va sluji numai cauzele juste.

Asa au trait si au calatorit prietenii nostri impreuna cu tiganii pana in luna februarie. Intre timp, au avut doua scurte intalniri cu garzile, care s-au cam luat de ei, dar nu au bagat se seama ca printre romi erau si straini. Diego a ajuns la concluzia ca nimeni nu-i cauta atat de departe de Barcelona si ca ideea de a fugi pe coasta Atlanticului nu fusese deloc absurda. Greul iernii l-au trecut aparati de frig si pericole de caldura satrei, care-i primise asa cum nu primise niciodata vreun gadje. Diego nu trebuia sa pazeasca fetele de barbatii tribului, caci ideea de a lua o straina nu le trecea acestora prin minte. Nu pareau defel impresionati de frumusetea Julianei; erau mai atenti la Isabel, care practica scrima si se straduia sa incalece barbateste. Au strabatut ce mai ramasese din Tara Bascilor, apoi Cantabria si Galitia, ajungand in cele din urma la portile orasului La Coruna. Din motive sentimentale, Nuria a cerut permisiunea sa mearga la Compostela, sa vada catedrala si sa se inchine la mormantul lui Santiago; se impacase definitiv cu sfantul dupa ce pricepuse ca avea un simt al umorului mai sucit. A insotit-o toata satra.

Orasul, cu stradutele lui inguste, cu pasaje, case vechi, pravalii mestesugaresti, hanuri, birturi, taverne, piete si parohii, se intindea in straturi concentrice in jurul mormantului si reprezenta unul din centrele spirituale ale crestinatatii. Au ajuns intr-o zi senina si rece. Catedrala li s-a aratat in fata ochilor in toata splendoarea ei milenara, stralucitoare si superba, cu arcurile si turlele inalte.

Romii au spart tacerea strigandu-si in gura mare marfa de vanzare, ghicitul in toate cele si leacurile pentru boli si pentru sculat mortii. Intre timp, eroii nostri, la fel ca toti calatorii veniti la Compostela, ingenuncheau in centrul bazilicii si-si puneau mainile pe soclul pietrei tombale. Ajunsesera la capatul pelerinajului, la capatul unui drum lung si greu. Au multumit apostolului pentru protectie si l-au rugat sa nu-i lase si sa-i ajute sa treaca oceanul cu bine. Diego nu terminase bine rugaciunea, cand a zarit la doi pasi un om ingenuncheat care se ruga cu o fervoare deosebita. Il vedea din profil, abia luminat de reflexele multicolore ale vitraliilor, dar l-a recunoscut pe data, desi nu-l mai vazuse de cinci ani. Era Galileo Tempesta. A asteptat ca marinarul sa se loveasca in piept si sa se inchine, apoi s-a dus la el. Tempesta n-a inteles ce cauta tiganul asta cu perciuni si mustati.

- Sunt eu, domnule Tempesta, Diego de la Vega

- Porca miseria, Diego! a exclamat bucatarul si l-a ridicat ca pe un fulg in bratele musculoase.

- Ssst! Mai mult respect, va rog, sunteti intr-o catedrala, i-a facut observatie un calugar.

Au iesit afara, carandu-si pumni prietenesti in spate, nevenindu-le sa creada, desi explicatia era simpla: Galileo Tempesta era tot bucatar pe Madre de Dios, iar vasul era ancorat in port, incarcand arme ce aveau sa fie duse in Mexic. Tempesta profitase de zilele de permisie pentru a veni sa-l roage pe sfant sa-l vindece de un necaz mare. I-a marturisit in soapta ca se captusise cu o boala rusinoasa in Caraibe, pedeapsa divina pentru pacatele sale, mai ales pentru lovitura de topor aplicata cu ani in urma nefericitei sale sotii, intr-un regretabil acces de furie, e drept, dar si ea o merita. Acum, doar o minune il putea vindeca.

- Ma indoiesc ca apostolul ar face asemenea minuni, domnule Tempesta, dar cred ca Amalia v-ar putea ajuta.

- Cine e Amalia?

- O drabardi. S-a nascut cu darul de a ghici soarta si a vindeca bolile. Leacurile ei sunt foarte eficiente.

- Binecuvantat fie Santiago ca mi te-a scos in cale! Vezi cum functioneaza minunile?

- Apropo de Santiago, ce mai face capitanul Santiago de León?

- Conduce mai departe Madre de Dios si e mai ciudat ca oricand, dar o sa se bucure tare mult auzind de dumneata.

- Nu sunt sigur, acum sunt un fugar, ma ascund de lege

- Cu atat mai mult. La ce folosesc prietenii daca nu pentru a intinde o mana de ajutor la necaz?

Diego l-a dus pe bucatar in piata in care ghiceau tigancile si i-a prezentat-o pe Amalia, care l-a ascultat si i-a vandut un leac pentru boala lui la un pret destul de piperat. Doua zile mai tarziu, Tempesta stabilea o intalnire intre Diego si capitanul Santiago de León intr-o carciuma din port. Dupa ce-a fost sigur ca tiganul acela era chiar pustiul pe care-l transportase in Spania pe nava sa, in 1810, i-a ascultat povestea.

Diego i-a facut un rezumat al anilor petrecuti la Barcelona si i-a spus de fetele De Romeu.

- S-a emis un ordin de arest pentru bietele fete; daca sunt prinse, o sa ajunga la inchisoare sau o sa fie deportate in colonii.

- Dar ce rau au facut?

- Nici unul. Sunt victimele unui ticalos care a vrut sa se razbune. Cu limba de moarte, don Tomás de Romeu, tatal fetelor, m-a rugat sa le duc in California si sa le pun sub protectia tatalui meu, don Alejandro de la Vega. Ne puteti ajuta sa ajungem in America?

- Lucrez pentru guvernul Spaniei, tinere De la Vega, nu pot transporta oameni certati cu legea.

- Stiu ca ati mai facut-o si altadata, capitane

- Ce vrei sa spui?

In loc de raspuns, Diego si-a desfacut camasa si i-a aratat medalionul "Dreptatii" pe care-l purta tot timpul la gat.

Santiago de León s-a uitat atent, apoi Diego l-a vazut pentru prima data zambind. Chipul lui de pasare de prada s-a indulcit recunoscandu-si un camarad. Desi societatea secreta isi suspendase vremelnic activitatea, cei doi erau la fel de legati de juramantul de a-i apara pe cei urmariti. De León i-a spus ca ridicau ancora peste cateva zile. Iarna nu era anotimpul cel mai potrivit pentru a traversa oceanul, dar tot era mai bine decat vara, cand se dezlantuiau uraganele. Trebuia sa transporte urgent o incarcatura de arme - trei tunuri dezmembrate, o mie de muschete si un milion de incarcaturi de plumb si praf de pusca - pentru a fi folosite impotriva insurectiei din Mexic. Capitanul regreta ca meseria si nevoile economice il obligau sa faca asa ceva, caci i se parea legitima lupta popoarelor pentru independenta. Hotarata sa-si recupereze coloniile, Spania trimisese zece mii de soldati in America. Fortele regaliste recucerisera Venezuela si Chile dupa lupte crancene, soldate cu multe victime si atrocitati. Fusese inabusita si insurectia mexicana. "Daca n-ar exista credinciosul meu echipaj, care a fost alaturi de mine atatia ani si are nevoie sa munceasca, as parasi marea si m-as ocupa doar de hartile mele", a mai spus capitanul. Au stabilit ca Diego si femeile sa urce la bord la adapostul intunericului si sa ramana ascunsi pana vor iesi in larg. In afara de el si de Galileo Tempesta, nimeni n-avea sa fie la curent cu identitatea pasagerilor. Diego i-a multumit adanc miscat, dar capitanul a spus ca nu-si facea decat datoria; orice membru al "Dreptatii" ar fi procedat la fel.

Zilele ramase au fost ocupate cu pregatirile de drum. Au descusut braurile ca sa scoata dublonii de aur, caci voiau sa lase ceva romilor care se purtasera atat de bine cu ei, apoi aveau nevoie de haine potrivite si de alte lucruri necesare calatoriei. Din nou au ascuns pietrele pretioase in captuseala lenjeriei. Dupa cum spusese bancherul, aceasta era metoda cea mai buna pentru a transporta valori in timpuri grele. Fetele si-au cumparat rochii simple si practice, de culoare neagra, pentru ca acum puteau in sfarsit sa tina doliu dupa tatal lor. Nu prea aveai ce alege din modestele pravalii, dar au gasit haine si accesorii pe un vas englez ancorat in port. Nuria prinsese gustul carpelor colorate tiganesti, dar mai avea de purtat cel putin un an doliu dupa stapanul ei, asa ca s-a imbracat tot in negru.

Prietenii nostri si-au luat ramas-bun de la tribul romilor cu multa tristete, dar fara efuziuni sentimentale, care n-ar fi fost bine primite de acesti oameni caliti in suferinta.

Pelayo i-a inmanat lui Diego spada pe care i-o facuse, o arma perfecta, puternica, flexibila si usoara, atat de bine echilibrata, ca puteai s-o arunci in sus si s-o prinzi de garda fara efort.

In ultima clipa, Amalia a vrut sa-i inapoieze Julianei diadema de perle, dar aceasta a refuzat, spunandu-i s-o pastreze ca amintire. "N-am nevoie de asta ca sa-mi aduc aminte de voi", a raspuns femeia aproape suparata, dar a pastrat-o.

S-au imbarcat intr-o noapte de la inceputul lunii martie, la putin timp dupa ce capitania portului verificase incarcatura, permitand ridicarea ancorei. Galileo Tempesta si capitanul i-au condus la cabinele lor. Nava fusese refacuta in ultimii ani, devenind mai comoda decat pe vremea calatoriei lui Diego; acum existau patru cabine individuale pentru pasageri langa sala ofiterilor, la pupa. Fiecare avea un pat de lemn atarnat cu cabluri, o masa, un scaun, un cufar si un dulapior pentru haine. N-or fi fost ele comode, dar macar ofereau intimitate, luxul cel mai mare pe un vapor. Femeile s-au inchis in cabinele lor in primele douazeci si patru de ore de navigatie, fara sa puna nimic in gura, verzi de rau de mare si convinse ca n-aveau sa reziste atata timp leganate pe apa. Odata coastele Spaniei ramase in urma, capitanul le-a dat voie pasagerilor sa iasa, dar le spuse fetelor sa stea departe de marinari. N-a dat explicatii echipajului, nici marinarii n-au pus intrebari, dar bombaneau pe la spate ca aducerea femeilor la bord nu era o idee buna.

Dupa inca o zi, fetele De Romeu si Nuria s-au trezit limpezite si fara greturi in zgomotul surd al picioarelor desculte ale marinarilor care schimbau cartul si in aroma cafelei.

Apucasera de-acum sa se obisnuiasca cu clopotul care batea la fiecare jumatate de ora. S-au spalat cu apa de mare si s-au sters de sare cu o carpa muiata in apa dulce, s-au imbracat si au iesit din cabine cu mers impleticit. In sala ofiterilor era o masa cu opt scaune, pe care Galileo Tempesta pusese micul dejun. Cafeaua, indulcita cu melasa si intarita cu un strop de rom, a facut sa le vina sufletul la loc. Terciul de ovaz, aromat cu scortisoara, a fost servit cu o exotica miere americana, o atentie din partea capitanului. Prin usa intredeschisa l-au vazut pe Santiago de León si pe cei doi tineri ofiteri care verificau listele de cart si registrele cu starea proviziilor, lemnelor si apei, care trebuiau repartizate atent pana la prima escala de aprovizionare. Pe perete erau compasul care indica directia in care mergea nava si un barometru cu mercur.

Pe masa, intr-o frumoasa cutie din mahon, era cronometrul, la care capitanul tinea ca la sfintele moaste. I-a salutat cu un "buna ziua" scurt si nu s-a mirat de paloarea mortala a pasagerelor. Isabel a intrebat de Diego, iar capitanul a facut un gest vag catre coverta.

- Daca tanarul De la Vega nu s-a schimbat in anii astia, pesemne ca e catarat pe catargul cel mare sau calare pe mascaronul de prova. Nu cred c-o sa se plictiseasca; in schimb, pentru domniile voastre calatoria o sa fie tare lunga.

Dar n-a fost asa, caci fiecare si-a gasit repede o ocupatie. Juliana s-a apucat sa citeasca pe rand cartile capitanului.

I s-au parut cam plicticoase, dar dupa ce a adaugat in ele eroi si eroine, razboaiele, revolutiile si tratatele filozofice au dobandit romantism. Inventa amoruri arzatoare si complicate, hotara singura finalul. Prefera finalurile tragice, la astea se plange mai mult. Isabel s-a apucat sa-l ajute pe capitan la desenarea hartilor, demonstrandu-si talentul la desen. Apoi i-a cerut voie sa faca portretele marinarilor; capitanul a fost de acord, iar ea si-a castigat respectul echipajului. A invatat si tainele navigatiei, de la folosirea sextantului pana la modul de a ghici curentii submarini dupa schimbarea culorii apei sau comportamentul pestilor. A desenat si multiplele activitati ce aveau loc pe vas; repararea crapaturilor din lemn cu fibra de stejar si catran, pomparea apei din cala, carpirea velelor, imbinarea capetelor rupte, unsul catargelor cu grasime ranceda de la bucatarie, vopsitul, raschetatul si spalatul puntii. Marinarii munceau intruna, doar duminica rutina se mai relaxa si-atunci pescuiau, sculptau figurine din bucati de lemn, isi taiau parul, isi carpeau hainele, se tatuau sau se cautau reciproc de paduchi. Duhneau a fiara, caci se schimbau rar de haine si socoteau ca spalatul e ceva periculos. Nu-l intelegeau pe capitan, care facea baie o data pe saptamana, cu atat mai putin pe cei patru pasageri care se spalau zilnic. Pe Madre de Dios nu domnea disciplina severa de pe vasele de razboi; Santiago de León se facea ascultat fara a recurge la pedepse drastice. Permitea jocul de carti si zarurile, interzise pe alte nave, cu conditia sa nu se joace pe bani, le dubla ratia de rom duminica, nu intarzia niciodata cu plata, iar cand ajungeau intr-un port organiza ture pentru ca toti sa poata cobori pe uscat sa se distreze. Desi la loc vizibil atarna un bici cu noua cozi, intr-un toc rosu, nu-l folosise niciodata. Cel mult ii pedepsea pe infractori taindu-le ratia de rom timp de cateva zile.

Nuria si-a impus prezenta in bucatarie, caci dupa parerea ei mancarurile lui Galileo Tempesta lasau mult de dorit.

Inovatiile ei culinare, pregatite cu ingredientele limitate care se gaseau la bord, au fost celebrate unanim, de la capitan pana la ultimul mus. Guvernanta s-a obisnuit repede cu duhoarea gretoasa a proviziilor, mai ales branza si carnea sarata, cu apa tulbure pentru gatit si mai ales cu pestii pe care Tempesta ii punea peste sacii cu pesmet, ca sa nu faca gargarite. Schimba pestii dupa ce acestia se umpleau de viermi, astfel pesmetii ramaneau aproape intacti. A invatat si sa mulga caprele. Mai erau la bord cotete cu gaini, rate si gaste, chiar si o scroafa cu purcei, plus mascotele marinarilor - maimute si papagali - si inevitabilele pisici, fara de care soarecii ar fi fost stapani absoluti pe vapor. Nuria a multiplicat metodele de folosire a laptelui si a oualor, astfel ca acum aveau desert in fiecare zi. Galileo Tempesta n-a vazut cu ochi buni invadarea teritoriului sau, insa femeia a rezolvat problema extrem de simplu; cand a ridicat glasul la ea, i-a tras una cu linguroiul de lemn drept in frunte, dupa care a continuat sa amestece in stufat fara sa se sinchiseasca. Sase ore mai tarziu, genovezul o cerea in casatorie; i-a spus ca leacul Amaliei incepea sa dea rezultate si ca economisise noua sute de dolari americani, suficient ca sa deschida un restaurant in Cuba si sa traiasca regeste. Astepta de unsprezece ani femeia potrivita, i-a spus si n-avea importanta ca ea era ceva mai in varsta de cat el. Nuria n-a catadicsit sa-i raspunda.

Marinarii care fusesera pe vas la prima calatorie a lui Diego nu l-au recunoscut decat dupa ce le-a castigat un pumn de boabe la jocul de carti. Pe mare, timpul are legile lui, anii trec fara sa lase urme pe cer sau pe apa, asa ca tare s-au mirat ca baietandrul de ieri care-i speria cu povestile sale cu morti-vii devenise barbat. Cand au trecut cinci ani?

Ii bucura faptul ca, desi crescuse si se schimbase, se simtea la fel de bine in compania lor. O buna parte din zi, Diego lucra cot la cot cu ei, mai ales la vele, asta il fascina. Doar pe seara se ducea la el in cabina sa se spele si sa se imbrace ca un domn inainte de a aparea in fata Julianei. Marinarii s-au prins imediat ca era indragostit de ea; mai radeau de el pe tema asta, desi il priveau cu un amestec de nostalgie pentru ceva de care ei n-aveau sa aiba niciodata parte si de curiozitate pentru deznodamant. Juliana li se parea la fel de ireala ca sirenele mitologice. Pielea ei imaculata, ochii translucizi, gratia eterica nu faceau parte din lumea asta.

Impinsa de curentii oceanici si de vant, Madre de Dios a coborat spre sud, ocolind coasta Africii, a trecut prin fata Insulelor Canare si s-a oprit in Insulele Capului Verde pentru a face provizii de apa si alimente proaspete, inainte de a incepe traversarea Atlanticului, care putea dura mai bine de trei saptamani, dupa cum erau vanturile. Au aflat acolo ca Napoleon Bonaparte scapase din exilul de pe insula Elba si intrase triumfator in Franta, unde trupele trimise pentru a-i impiedica drumul spre Paris trecusera de partea sa. Isi reluase puterea fara a trage un singur glont, in timp ce curtea regelui Ludovic al XVIII-lea se refugia la Gant si se pregatea sa recucereasca Europa. Autoritatile din Capul Verde au oferit un bal in onoarea fiicelor capitanului, cum fusesera prezentate fetele De Romeu. Santiago de León socotise ca astfel erau in afara oricarei banuieli, in ipoteza ca ordinul de arestare ajunsese pana aici. Multi functionari din administratie erau casatoriti cu frumoase femei africane, inalte si mandre, care au venit la bal imbracate intr-un lux spectaculos. In comparatie cu ele, Isabel semana cu un catel flocos, chiar si Juliana parea neinsemnata. Impresie care s-a schimbat rapid in momentul in care, la indemnul lui Diego, Juliana a acceptat sa cante la harpa. Exista o orchestra intreaga, dar de cum a atins corzile s-a facut liniste in marele salon. Cateva balade vechi au cucerit toata asistenta. Apoi Diego a stat la coada ca sa danseze cu ea.

Putin mai tarziu, Madre de Dios a intins velele si a parasit insula; atunci marinarii au adus in sala ofiterilor un colet voluminos invelit in panza de cort, cadou din partea capitanului pentru Juliana. "Ca sa imblanzesti furtunile si valurile", a rostit acesta, desfacand pachetul cu un gest elegant.

Era o harpa italieneasca in forma de lebada. De-atunci, in fiecare seara scoteau instrumentul pe punte si marinarii plangeau ascultandu-i melodiile. Avea ureche buna si putea sa cante orice melodie pe care i-o fredonau. Au aparut si chitare, un flaut si tobe improvizate pentru acompaniament.

Capitanul avea in cabina o vioara cu care se consola in noptile cand laudanumul nu reusea sa-i amorteasca durerea de la piciorul beteag; s-a alaturat grupului si corabia s-a umplut de muzica.

Erau in toiul unui concert cand briza le-a adus o duhoare sinistra. Dupa cateva clipe au zarit in departare silueta unui velier. Capitanul s-a uitat cu luneta ca sa-si confirme ceea ce banuise; era o corabie cu sclavi. Negustorii de sclavi aveau doua metode; incarcatura inghesuita si cea lejera. Prima consta in transportul oamenilor unu peste altii, ca lemnele de foc, intr-o promiscuitate fioroasa, legati cu lanturi, zacand in mizerie si voma, sanatosi cu bolnavi, muribunzi si cadavre. Jumatate murea pe drum, supravietuitorii erau "pusi la ingrasat" in portul de sosire si vanzarea lor scotea paguba; ajungeau la destinatie doar cei mai rezistenti si erau vanduti la un pret bun. Cei care preferau incarcatura lejera transportau mai putini sclavi si in conditii ceva mai suportabile, ca sa nu piarda prea multi pe drum.

- Acolo e o incarcatura inghesuita, miroase de la cateva leghe, a spus capitanul.

- Trebuie sa-i ajutam pe nefericitii astia, capitane! a sarit Diego, ingrozit.

- Ma tem ca aici "Dreptatea" n-are ce face, prietene.

- Dar suntem inarmati, avem patruzeci de oameni la bord, putem sa abordam corabia si sa-i eliberam.

- Traficul de sclavi e ilegal, incarcatura e de contrabanda. Daca ne apropiem, o sa arunce sclavii in mare, unde-o sa se duca imediat la fund. Si chiar daca-i eliberam; unde sa se duca? Au fost prinsi in propria lor tara de traficanti africani. Negrii vand negri; nu stiai?

In saptamanile petrecute pe mare, Diego s-a apucat sa recupereze terenul pierdut in cucerirea Julianei in perioada in care fusesera cu tiganii, cand statusera despartiti, fara un moment de intimitate. Tot asa era si pe vapor, dar aici mai era cate un apus de soare si alte lucruri noi la care te uitai privind peste bord, asa cum faceau indragostitii din timpuri imemoriale. Atunci Diego indraznea s-o cuprinda pe Juliana pe dupa umeri sau pe dupa mijloc, cu multa delicatete, ca sa n-o sperie. Ii citea cu glas tare poezii de dragoste scrise de alti autori, caci ale lui erau atat de mediocre ca-i era si rusine. Inainte de imbarcare, avusese grija sa cumpere din La Coruna doua carti, care s-au dovedit foarte utile. Metaforele dulci o inmuiau pe Juliana, pregatind-o pentru clipa cand el ii lua mana intr-ale sale. Dar nimic mai mult, din pacate. De sarutari, nici vorba si nu atat pentru ca eroului nostru i-ar fi lipsit initiativa, ci din cauza ca Isabel, Nuria, capitanul si patruzeci de marinari nu-i scapau din ochi. Iar ea nu era adepta intalnirilor in spatele usilor inchise, pe de-o parte pentru ca nu prea erau usi pe corabie, iar pe de alta pentru ca nu era sigura de sentimentele ei, cu toate ca era alaturi de Diego de luni de zile si nu era alt pretendent la orizont.

Ii spusese toate astea lui Isabel, in discutiile soptite pe care le aveau noaptea. Sora-sa nu spusese nimic; orice-ar fi spus ar fi putut inclina balanta in favoarea lui Diego, iar asta nu-i convenea. In felul ei, Isabel il iubea pe Diego de cand avea unsprezece ani, dar asta n-avea importanta, el nu banuise niciodata. Continua s-o considere o mucoasa numai coate si par, desi arata mai bine acum, avea cincisprezece am si se schimbase in bine.

Au zarit in cateva randuri alte nave, pe care capitanul avea prudenta sa le evite, caci marea era plina de dusmani, de la corsari pana la bergantinele iuti americane, care i-ar fi inhatat incarcatura de arme. Americanii aveau nevoie de orice arma pentru razboiul lor impotriva Angliei. Santiago de León nu prea era atent la drapelul de pe catarg, caci obisnuiau sa-l schimbe ca sa pacaleasca naivii, dar le cunostea dupa alte semne; se lauda ca putea recunoaste orice nava care naviga pe aceasta ruta.

Madre de Dios a fost zguduita de mai multe furtuni, dar niciodata n-a fost luata prin surprindere; capitanul le simtea inainte de a le anunta barometrul. Atunci ordona sa se stranga velele, sa se asigure cu franghii cele necesare si sa fie inchise animalele. Dupa cateva minute, totul era pregatit, iar cand incepea sa bata vantul si sa se increteasca marea, totul era bine asigurat. Femeile trebuiau sa stea in cabinele lor ca sa nu se ude si sa nu pateasca ceva, pentru ca valurile treceau peste bord si maturau totul; era usor sa fii luat pe sus si sa ajungi in fundul Atlanticului. Dupa furtuna, corabia ramanea curata, proaspata si mirosind a lemn, cerul si marea se inseninau, orizontul era ca de argint strecurat. La suprafata urcau pesti de toate formele, dintre care unii ajungeau in tigaile lui Galileo si ale Nuriei. Capitanul facea masuratorile pentru a corecta directia, echipajul dregea stricaciunile si rutina era reluata. Apa de ploaie stransa in prelate era varsata in butoaie, ceea ce le permitea luxul de a se spala cu sapun, care nu facea spuma in apa sarata.

Au ajuns in fine in apele caraibiene. Au vazut broaste testoase uriase, pesti-spada, meduze transparente cu tentacule lungi si caracatite gigantice. Clima parea blanda, dar capitanul era nervos; simtea in picior schimbarea de presiune. Scurtele furtuni de pana atunci nu-i pregatisera pe prietenii nostri pentru una adevarata. Tocmai se pregateau s-o ia spre Puerto Rico, iar de acolo spre Jamaica. Atunci capitanul i-a anuntat ca venea ceva grav. Cerul era limpede, marea nemiscata, dar in mai putin de jumatate de ora nori negri au intunecat orizontul, aerul a devenit lipicios si s-a dezlantuit o ploaie torentiala.

Imediat a inceput sa fulgere, iar valurile s-au ridicat, inspumate. Lemnul si catargele scartaiau, gata sa fie smulse din locasurile lor. Abia au avut timp sa stranga panzele. Capitanul si timonierii se luptau din rasputeri sa controleze nava. Printre acestia era si un negru zdravan din Santo Domingo, tabacit de douazeci de ani de mare, care se inclestase de timona fara sa se opreasca din mestecatul tutunului, indiferent la apa care-l orbea. Corabia se legana pe culmea valurilor uriase, dupa care se prabusea intr-un abis lichid. S-a deschis una din custile animalelor, o capra a zburat prin aer ca o cometa si s-a facut nevazuta. Marinarii incercau sa se tina cum puteau, daca alunecau, erau ca si morti. Cele trei femei tremurau in cabinele lor, bolnave de frica si rau de mare. Pana si Diego, care se lauda cu stomacul lui de fier, a vomitat; nu era singurul. Si-a zis ca doar aroganta omeneasca are curajul de a infrunta natura; Madre de Dios era o nuca ce se putea despica oricand.

Capitanul a ordonat sa fie asigurata incarcatura; daca o pierdeau, asta insemna ruina lor economica. Au indurat furtuna doua zile intregi, iar cand a dat semne ca s-ar potoli, un trasnet a lovit catargul principal. Impactul a fost resimtit ca o lovitura de bici. Catargul inalt si greu, lovit chiar la mijloc, a oscilat pret de cateva minute, eterne pentru echipajul ingrozit, apoi a crapat, a cazut cu velatura cu tot, tarand dupa el doi marinari ce nu reusisera sa fuga. Corabia s-a inclinat intr-o parte, gata sa se scufunde. Capitanul a dat repede un ordin. Cativa marinari s-au repezit imediat cu topoarele sa desprinda cablurile care legau catargul rupt de corpul navei, sarcina dificila, caci puntea era inclinata si lunecoasa, vantul era puternic, ploaia ii orbea si valurile maturau puntea. Au reusit intr-un tarziu sa desprinda catargul, care a ramas plutind in urma, in timp ce corabia se indrepta, leganandu-se. Nu aveau cum salva marinarii, oceanul ii inghitise de mult.

Vantul si valurile s-au mai potolit, dar a plouat si a fulgerat toata noaptea. Dimineata, pe lumina, au facut inventarul pagubelor. In afara de marinarii inecati, erau si unii care se lovisera sau se taiasera; Galileo Tempesta isi rupsese un brat alunecand, dar osul nu iesise afara, asa ca De León n-a socotit necesar sa i-l amputeze. I-a dat o ratie dubla de rom si, ajutat de Nuria, i-a pus oasele la loc si a legat bratul in atele. Echipajul s-a apucat sa pompeze apa din cala si sa reaseze incarcatura. Capitanul a cercetat ambarcatiunea atent pentru a evalua situatia; era atat de avariata, ca reparatia nu putea fi facuta pe mare. Furtuna ii deviase, indepartandu-i de Puerto Rico spre nord, prin urmare, capitanul a hotarat ca era posibil sa ajunga in Cuba cu cele doua catarge si velele ramase.

S-au tarat incet, lipsiti de catargul principal si luand apa.

Bravii marinari mai trecusera prin situatii asemanatoare fara sa-si piarda curajul, dar cineva a imprastiat zvonul ca nenorocirea ii lovise din cauza femeilor si oamenii au inceput sa carteasca. De León le-a tinut un discurs si a impiedicat sa se ajunga la revolta, dar nemultumirea persista. Nimeni nu mai voia concerte de harpa, refuzau sa manance felurile gatite de Nuria si se uitau in alta parte daca pasagerii ieseau pe punte sa ia aer. Noaptea abia se miscau prin apele periculoase; curand au vazut rechini, delfini albastri si broaste testoase mari, apoi pescarusi, pelicani si pesti zburatori, care cadeau pe punte precum pietrele, gata sa fie pusi in tigaie de Tempesta. Briza calduta si o aroma de fructe coapte i-au anuntat ca pamantul era aproape.

In zori, Diego a iesit sa ia aer. Cerul incepea sa se lumineze in nuante portocalii, o ceata fina ca un voal indulcea conturul obiectelor. Felinarele aprinse aruncau o lumina estompata.

Navigau printre doua insulite pline de mangrove. Corabia se legana usor si se auzea doar scartaitul lemnului. Diego s-a intins, a inspirat adanc ca sa se trezeasca, l-a salutat pe timonierul care se ducea sa-si ocupe postul, apoi a inceput sa alerge, asa cum facea zilnic, pentru a-si pune muschii in functiune.

Patul era prea scurt pentru el si dormea incovrigat, asa ca o alergare pe punte era tocmai buna. Ajuns la mascaronul de prova, s-a oprit sa-l bata amical pe cap, scurt ritual zilnic de care se tinea cu o consecventa superstitioasa. Atunci a zarit o mogaldeata ascunsa in ceata. Putea fi un velier, nu era sigur. Dar era destul de aproape, asa ca s-a dus sa-l anunte pe capitan. Dupa cateva clipe, Santiago de León iesea cu luneta in mana. O privire a fost de ajuns ca sa dea alarma si sa bata clopotul, era insa prea tarziu, piratii se catarau deja pe ambele laturi ale corabiei.

Diego a vazut carligele de abordaj, dar nu era timp de riposta; a fugit la cabinele de la pupa, strigandu-le femeilor sa ramana inchise in cabinele lor, a insfacat sabia de la Pelayo si s-a pregatit sa le apere. Primii atacatori, cu pumnalele in dinti, ajungeau pe punte. Marinarii ieseau ca soarecii de peste tot, inarmati cu ce apucasera, in timp ce capitanul latra ordine inutile, caci se crease o invalmaseala grozava si nu-l auzea nimeni. Diego si capitanul se luptau unul langa altul impotriva a sase atacatori cu mutre patibulare, plini de cicatrici oribile, pletosi, cu pumnale pana si in cizme, doua-trei pistoale la brau si sabii scurte. Urlau precum tigrii, dar luptau mai ales cu zgomot si curaj decat cu tehnica. Nici unul nu-i putea tine singur piept lui Diego, dar au venit mai multi si l-au inconjurat. Diego a rupt cercul, a ranit vreo doi, apoi a sarit si s-a prins de vela catargului de mizena, s-a catarat pe scara de franghie, a apucat un odgon si a traversat coverta in zbor, nepierzand din ochi cabinele femeilor. Usile erau subtiri, le puteai deschide cu o lovitura de picior. Macar sa stea acolo si sa nu scoata nasul afara. Leganandu-se pe odgon si-a facut vant si a sarit exact in fata unui barbat care-l astepta linistit, cu sabia pregatita. Spre deosebire de ceilalti, care erau o gloata de zdrentarosi, acesta era imbracat ca un print, in negru de sus pana jos, cu o esarfa de matase galbena la brau, guler si mansete de dantela, cizme elegante, inalte si cu pinteni de aur, un lant din acelasi metal la gat si inele pe degete. Avea o tinuta perfecta, par lung si stralucitor, chipul barbierit, ochi negri expresivi si un suras batjocoritor pe buzele fine sub care se vedeau dintii albi. Toate astea Diego le-a vazut dintr-o privire si n-a stat sa-l intrebe de nume, caci banuia ca era seful piratilor. Dichisitul personaj l-a salutat in franceza si a dat prima lovitura, pe care Diego a eschivat-o la mustata. Si-au incrucisat sabiile si dupa trei minute amandoi stiau ca erau din acelasi aluat, facuti unul pentru altul. Erau spadasini excelenti. In ciuda situatiei, simteau placerea secreta de a se lupta cu un rival de nivelul lor; fara a se pune de acord, au hotarat ca adversarul merita o lupta cinstita, chiar daca pe viata si pe moarte. Duelul lor era ca o demonstratie artistica; l-ar fi umplut de mandrie pe maestrul Manuel Escalante.

Pe punte, fiecare lupta pentru viata lui. Santiago de León a cantarit rapid situatia; piratii erau de doua sau de trei ori mai numerosi, bine inarmati, buni la lupta si ii luasera si prin surprindere. Oamenii lui erau marinari pasnici, multi dintre ei nu mai erau tineri si visau sa se retraga si sa-si intemeieze o familie; nu era corect sa-i lase sa-si dea viata pentru a apara o incarcatura care nu era a lor. Cu un efort, s-a desprins din batalie si s-a repezit la clopotul pe care l-a tras in semn de predare. Echipajul l-a ascultat si a depus armele, in timp ce atacatorii urlau victoriosi. Numai Diego si elegantul sau adversar n-au luat in seama clopotul si-au continuat sa se bata mai departe, pana cand primul a reusit sa-l dezarmeze pe al doilea cu un rever. Victoria lui Diego a fost scurta, caci imediat s-a pomenit intr-un cerc de sabii puse in gat.

- Lasati-l in pace, dar nu-l scapati din ochi. Il vreau viu, a poruncit adversarul sau, dupa care l-a salutat pe Santiago de León intr-o castiliana perfecta: Jean Laffite, la ordinele dumneavoastra, capitane.

- Exact de ce ma temeam, domnule. Nu putea fi altul decat piratul Laffite, a raspuns De Léon, stergandu-si sudoarea de pe frunte.

- Nu pirat, capitane. Am certificat de corsar de la Cartagena, din Columbia.

- In conditiile date, e acelasi lucru. La ce ne putem astepta?

- La un tratament corect. Noi nu ucidem decat daca e inevitabil, pentru ca tuturor ne convine mai mult o intelegere comerciala. Propun sa cadem la o intelegere in mod elegant. Numele dumneavoastra, va rog.

- Santiago de León, din marina comerciala.

- Ma intereseaza doar incarcatura, capitane De León, iar din cate stiu eu este vorba de arme si munitie.

- Si cu echipajul meu, cum ramane?

- Va las barcile; daca aveti vant bun, in doua zile sunteti in Bahamas sau in Cuba, e chestie de noroc. Mai e ceva la bord, in afara de arme, care m-ar putea interesa?

- Carti si harti

Tocmai atunci si-a gasit sa iasa din cabina Isabel, in camasa de noapte, desculta si cu pistolul tatalui ei in mana.

Statuse inchisa, ascultandu-l pe Diego, cat rezistase, iar acum venea sa vada cum se terminase batalia.

- Pardieu! O frumoasa doamna! exclama Laffite vazand-o.

Isabel a tresarit uimita si a lasat arma jos; era prima data cand se folosea un asemenea calificativ in legatura cu persoana ei. Laffite s-a oprit la un pas de ea, a facut o reverenta, a intins mana si fata i-a dat pistolul fara sa cracneasca.

- Ei, asta complica un pic lucrurile Cati pasageri sunt la bord?

- Doua domnisoare si guvernanta lor, care calatoresc impreuna cu don Diego de la Vega.

- Foarte interesant.

Cei doi capitani s-au inchis sa negocieze predarea, in timp ce, pe punte, doi pirati il tineau pe Diego in catarea armei, iar ceilalti puneau stapanire pe vas. Le-au poruncit celor invinsi sa se intinda cu fata in jos si mainile la ceafa, au cautat prada de razboi, i-au alinat pe raniti cu rom si au aruncat mortii in mare. Nu luau prizonieri, era prea complicat. Pe ranitii lor i-au dus cu multa grija la nava, transportandu-i cu barcile de abordaj. Diego se framanta, intrebandu-se cum putea sa le salveze pe fete; dusmanii erau o hoarda barbara, doar ideea ca ar fi pus mana pe ele il innebunea. Trebuia sa se gandeasca la rece, era o situatie in care era nevoie de iscusinta si noroc, nu de cunostinte de scrima.

Santiago de León, cei doi ofiteri si echipajul supravietuitor si-au cumparat libertatea cu un sfert din salariul pe un an, conform uzantei. Marinarilor li s-a propus sa intre in banda lui Laffite, unii au facut-o. Corsarul stia ca datoria avea sa fie platita, era o chestie de onoare; cine n-o facea ajungea sa fie dispretuit chiar si de prietenii sai cei mai buni. Tranzactia era simpla si limpede; Santiago de León trebuia sa-i predea pe cei patru pasageri lui Jean Laffite, care voia sa ceara rascumpararea lor. I-a spus ca fetele erau orfane si fara avere, dar asta nu parea sa fie un impediment pentru corsar; era cerere mare de femei albe in stabilimentele vesele din New Orleans. Santiago de León l-a implorat sa le respecte onoarea, suferisera mult si nu meritau o astfel de soarta, dar asta nu era treaba lui Laffite; in plus, a mai zis el, sa fii curtezana e o ocupatie agreabila pentru majoritatea femeilor. Capitanul a parasit cabina distrus. Nu-l deranja pierderea armelor, dimpotriva, unul din motivele pentru care se predase atat de repede era ca voia sa scape de incarcatura cu pricina, insa il ingrozea gandul ca fetele De Romeu, de care prinsese drag, aveau sa sfarseasca intr-un bordel. Si-a informat pasagerii de soarta care-i astepta, adaugand ca singurul care putea spera sa scape nevatamat era Diego, caci tatal lui precis ca ar fi facut cele necesare pentru a-l salva.

- Tata va plati rascumpararea si pentru Juliana, Isabel si Nuria, pe care nimeni nu trebuie sa le atinga nici cu un deget. O sa-i trimit imediat o scrisoare in California - i-a spus lui Laffite, dar n-a terminat de rostit aceste cuvinte ca a simtit o apasare in piept, ca o prevestire rea.

- Posta intarzie, asa ca veti fi oaspetii mei cateva saptamani sau chiar luni, pana soseste rascumpararea. Intre timp, fetele vor fi respectate. Pentru binele tuturor, sper ca tatal dumitale sa nu se lase rugat, a raspuns corsarul, care nu-si putea dezlipi ochii de la Juliana.

Femeile, care abia avusesera timp sa se imbrace, au fost gata sa lesine dand cu ochii de banda nemiloasa, de sange si raniti.

Totusi, Juliana nu tremura doar de groaza, cum ar fi fost normal, ci si de efectul pe care-l aveau asupra ei privirile lui Jean Laffite.

Piratii au facut o punte de scanduri intre cele doua vase si-au format un lant uman care a transportat incarcatura usoara, inclusiv animalele, butoaiele cu bere si jamboanele.

Capitanul De León asista impasibil, dar i se rupea inima, caci isi iubea corabia ca pe o amanta. Pe catargul inamic flutura, alaturi de drapelul columbian, unul rosu, asa numitul jolie rouge, care voia sa spuna ca cei invinsi erau lasati liberi in schimbul unui pret. Lucru menit sa-l mai linisteasca; echipajul va fi salvat. Un steag negru, uneori cu harca si oasele incrucisate pe el, ar fi insemnat o lupta pe viata si pe moarte si hotararea de a-i masacra pana la ultimul. Treaba odata terminata, corsarul s-a tinut de cuvant si i-a dat voie capitanului sa puna in barci apa dulce si provizii, sa-si ia instrumentele de navigatie, fara de care nu s-ar fi orientat si sa se imbarce impreuna cu oamenii lui. De-abia atunci a aparut si Galileo Tempesta, care statuse ascuns cat durase lupta, ca doar avea mana rupta si s-a urcat in barca printre primii. Capitanul si-a luat ramas-bun de la pasagerii sai cu o strangere de mana si cu promisiunea ca se vor revedea. Le-a urat noroc si a coborat in barca fara sa se uite inapoi. Nu voia sa-si vada vasul, care-i fusese singura casa mai bine de trei decenii, in mana piratilor.

Pe corabia piratilor, supraincarcata, nu puteai sa te misti.

Laffite nu statea niciodata in larg mai mult de doua zile, iar acum se inghesuiau o suta cincizeci de suflete intr-un spatiu care adapostea de obicei doar treizeci. Cartierul lui general era in Grande Isle, aproape de New Orleans, o insulita din zona mlastinoasa Barataria. De acolo astepta ca iscoadele sa-l anunte de apropierea unei prazi. Pornea la atac profitand de ceata sau de noapte, cand corabiile isi incetineau mersul sau se opreau si ataca rapid si discret. Surpriza era cel mai mare avantaj. Tragea cu tunul mai mult ca sa intimideze decat ca sa scufunde nava; de regula, aceasta ajungea sa faca parte din flota sa, compusa din treisprezece bergantine, goelete, veliere mici si feluci.

Jean si fratele sau Pierre erau corsarii cei mai temuti din perioada aceea, asta pe mare, caci pe uscat treceau drept oameni de afaceri. Guvernatorul din New Orleans, satul de contrabanda, negotul de sclavi si alte activitati ilegale ale fratilor Laffite, pusese un pret de cinci sute de dolari pe capetele lor.

Jean ripostase oferind unul de o mie cinci sute pe cel al guvernatorului. Ostilitatile au continuat. Jean a reusit sa scape, dar Pierre a stat inchis cateva luni, Grande Isle a fost atacata si li s-a rechizitionat toata marfa. Situatia s-a schimbat cand fratii Laffite au devenit aliatii trupelor americane. Generalul Jackson a sosit la New Orleans in fruntea unui contingent de sarantoci bolnavi de malarie, cu misiunea de a apara uriasul teritoriu al Louisianei in fata englezilor. Nu-si putea permite luxul de a refuza ajutorul piratilor; banditii acestia, un amestec de negri, metisi si albi, s-au dovedit esentiali in lupta. Jackson s-a infruntat cu dusmanul pe 8 ianuarie 1815, adica la trei luni dupa ce prietenii nostri ajungeau aici impotriva vointei lor. Razboiul dintre Anglia si fosta ei colonie se sfarsise de doua saptamani, dar asta n-o stia nici o tabara, nici alta. Cu o mana de oameni de toate rasele, care nici macar nu vorbeau aceeasi limba, Jackson batuse o armata organizata si bine inarmata de douazeci de mii de englezi. In vreme ce barbatii se casapeau reciproc la Chalmette, la doar cateva leghe de New Orleans, femeile si copiii se rugau in Manastirea Ursulinelor. Dupa batalie, pe cand s-au apucat sa numere mortii, s-a constatat ca Anglia pierduse doua mii de oameni, iar Jackson doar treisprezece. Cei mai viteji si mai feroce erau creolii - oameni de culoare, dar liberi - si piratii. Dupa cateva zile, se serba victoria cu arcuri de flori si fete imbracate in alb, reprezentand fiecare stat al Uniunii, care l-au incununat pe generalul Jackson cu frunze de laur. Erau de fata si fratii Laffite cu piratii lor; din proscrisi devenisera eroi.

In cele patruzeci de ore cat a facut corabia lui Laffite pana la Grande Isle, Diego de la Vega a fost tinut legat pe coverta, iar cele trei femei au stat inchise intr-o cabina mica situata langa cea a capitanului. Pierre Laffite, care nu luase parte la atac, ramanand la carma navei pirat, s-a dovedit a fi un om foarte deosebit de fratele sau; era mai grosolan, robust, brutal, cu parul deschis la culoare si jumatate de fata paralizata in urma unui atac de apoplexie. Ii placea sa manance si sa bea in exces si nu rezista in fata femeilor, dar de Juliana si de Isabel nu s-a atins, pentru ca Jean ii spusese ca afacerile erau mai importante decat placerea; fetele astea aveau sa le aduca niste bani frumosi.

Jean pastra mister in jurul originii sale, nimeni nu stia de unde vine, doar ca avea treizeci si cinci de ani. Avea purtari rafinate si delicate, vorbea mai multe limbi, intre care franceza, spaniola si engleza, ii placea muzica si lasa multi bani la opera din New Orleans. Desi avea succes la femei, nu se repezea la ele precum frate-sau, preferand sa le curteze rabdator; era galant, jovial, mare dansator si ii placea sa spuna glume, majoritatea inventate pe loc. Simpatia lui pentru cauza americana a devenit legendara, capitanii sai stiau ca "cine ataca un vas american, moare". Cei trei mii de oameni care erau sub comanda sa ii spuneau boss. Manipula marfa de milioane care era transportata in barci si pirogi pe canalele intortocheate din delta fluviului Mississippi. Nimeni nu cunostea zona asa bine ca el si oamenii lui, autoritatile n-aveau cum sa-i controleze sau haituiasca. Prada pirateriei era vanduta la doi pasi de New Orleans, intr-un fost loc sacru al indienilor, numit Templul. Proprietari de plantatii, creoli bogati sau mai putin bogati, chiar si rudele guvernatorului cumparau acolo tot ce voiau, fara sa plateasca impozite, la preturi rezonabile si intr-o ambianta vesela de sarbatoare. Tot acolo se facea licitatia de sclavi, pe care-i cumpara ieftin in Cuba si-i vindea scump in statele americane, unde traficul de negri era interzis, nu si sclavia. Laffite punea afise peste tot: VENITI CU TOTII LA BAZARUL SI LA LICITATIA DE SCLAVI A LUI JEAN LAFFITE DE LA TEMPLU! IMBRACAMIN-TE, BIJUTERII, MOBILA SI ALTE ARTICOLE DE PE SAPTE MARI!

Jean le-a invitat pe cele trei femei la o gustare, dar ele au refuzat sa iasa din cabina. Le-a trimis atunci o tava cu branzeturi, racituri si o sticla cu vin spaniol, luata de pe Madre de Dios, impreuna cu salutarile lui respectuoase. Juliana nu si-l putea scoate din cap si murea de curiozitate sa-l cunoasca, dar a socotit mai intelept sa nu apara.

Diego a ramas deci patruzeci de ore sub cerul liber, legat ca un caltabos, fara sa primeasca mancare. I s-a luat de la gat medalionul "Dreptatii", a fost usurat de putinii bani din buzunar, iar cand se agita prea tare primea putina apa si lovituri de picior. Jean Laffite a venit de vreo doua ori sa-i spuna ca pe insula o s-o duca mai bine si sa-i scuze pe oamenii lui; n-aveau educatie si nu stiau sa se poarte cu persoanele fine.

Diego a inghitit ironia, dar in sinea lui si-a spus ca, mai devreme sau mai tarziu, avea sa-i arate el lui. Deocamdata trebuia sa ramana in viata, fara el, fetele De Romeu ar fi fost pierdute. Auzise el de orgiile cu bautura, sex si sange la care se dedau piratii in salasul lor dupa ce reveneau victoriosi dintr-o expeditie, auzise de chinurile la care erau supuse femeile, de trupurile violate, mutilate si ingropate in nisip. Incerca sa nu se gandeasca la asta, ci doar la modalitatea de a scapa, dar imaginile il torturau. Si nici presimtirea cea rea nu-l parasea; precis ca era legata de tatal sau, nu era nici o indoiala. De cateva saptamani nu mai reusise sa comunice cu Bernardo, asa ca incerca s-o faca acum. S-a concentrat, dar telepatia nu functiona prin efort de vointa, mesajele nu mai erau sub controlul lor. Tacerea asta lunga, atat de rara intre ei, era si ea de rau augur. Se intreba ce-o fi in Alta California, ce-or fi facand Bernardo si parintii lui.

Grande Isle, in Barataria, unde fratii Laffite isi aveau imperiul, era intinsa, umeda, neteda si avea, la fel ca toata regiunea, o aura de mister si decadenta. Natura capricioasa si calda, care trecea de la un calm bucolic la uraganele devastatoare, indemna la mari pasiuni. Totul se strica repede, de la vegetatie si pana la sufletul omenesc. In perioada cu vreme buna, ca atunci cand au ajuns ei, o briza calda aducea parfumul dulceag al florilor de portocal, dar cum inceta sa bata vantul, cum se instaura o zapuseala de plumb. Piratii au debarcat prizonierii si i-au escortat la locuinta lui Jean Laffite, aflata pe un promontoriu si inconjurata de o padure de palmieri si stejari rasuciti, cu frunzele arse de roua marina. Asezarea piratilor, aparata de vant de o perdea deasa de arboret, abia se vedea prin frunzis. Florile de leandru puneau pete de culoare. Casa lui Laffite avea doua etaje, era in stil spaniol, cu storuri la ferestre si o mare terasa care dadea spre mare, facuta din caramizi acoperite cu un amestec de ipsos si scoici maruntite. Nici gand sa semene cu o pestera, asa cum isi inchipuisem prietenii nostri; era curata, bine organizata, ba chiar luxoasa. Odaile erau mari si racoroase, vederea de pe balcon era spectaculoasa, dusumelele de lemn ca lamaia straluceau, peretii erau proaspat zugraviti, pe mese erau vaze cu flori, tavi cu fructe si carafe cu vin. Doua sclave negre au condus femeile la camerele lor. Diego a primit apa sa se spele si cafea, apoi a fost condus la terasa unde Jean Laffite se odihnea intr-un hamac rosu, zdranganind la un instrument de coarde, cu ochii pierduti in departare si insotit de doi papagali viu colorati. Diego a fost uimit de contrastul dintre reputatia proasta a omului si aspectul sau rafinat.

- Domnule De la Vega, puteti alege intre a fi prizonierul sau oaspetele meu. Ca prizonier, aveti dreptul de a incerca sa evadati, iar eu am dreptul sa va impiedic prin orice mijloc.

Ca oaspete, veti fi bine tratat pana soseste rascumpararea, insa legile ospitalitatii va obliga sa-mi respectati casa si sa ascultati de mine. Ne-am inteles?

- Inainte de a va raspunde, domnule, trebuie sa stiu ce aveti de gand cu surorile De Romeu, care sunt in grija mea.

- Erau, domnule, nu mai sunt. Acum sunt in grija mea. Iar soarta lor depinde de raspunsul tatalui vostru.

- Daca accept sa va fiu oaspete, de unde stiti ca n-o sa incerc sa fug?

- Pentru ca n-o sa vreti sa plecati fara fetele De Romeu si pentru c-o sa-mi dati cuvantul de onoare ca n-o sa incercati.

- Il aveti, capitane Laffite, a rostit Diego, resemnat.

- Perfect. Peste o ora, va rog sa veniti sa cinam impreuna cu prietenele dumneavoastra. Cred ca bucatarul meu n-o sa va dezamageasca.

In timpul asta, femeile treceau prin niste clipe cam ciudate. Mai intai, niste barbati le adusesera in camera niste cazi pe care le-au umplut cu apa, apoi trei sclave tinere au venit cu sapun si perii, sub ordinele unei femei inalte si frumoase, cu trasaturi cizelate, gat lung si un turban mare pe cap, care o facea sa fie si mai inalta. S-a prezentat in franceza ca madame Odilia si le-a dat de inteles ca ea conducea in casa Laffite. Le-a sugerat prizonierelor sa lepede hainele si sa faca o baie. Nici una din ele nu se dezbracase in viata ei, obisnuiau sa se spele pudic pe sub o camasa usoara de bumbac.

Nazurile Nuriei le-au facut pe sclave sa pufneasca in ras, iar pe doamna cea inalta sa spuna ca nu se moare dintr-o baie.

Lui Isabel i s-a parut logic si s-a despuiat pe data, imitata de Juliana, care-si acoperea partile rusinoase cu mainile. Ceea ce le-a facut din nou sa rada pe africane, care comparau acum pielea lor ca lemnul de abanos cu albeata de faianta a fetelor.

Pe Nuria, care urla de tremurau peretii, au dezbracat-o cu forta.

Au fost bagate in albii si sapunite din cap pana-n picioare.

Dupa primul soc, experienta s-a dovedit chiar placuta. Sclavele le-au luat hainele si le-au adus in schimb rochii somptuoase de brocart, nepotrivite pentru clima asta calda. Erau in stare buna, desi se vedea ca mai fusesera purtate; una era patata de sange la poale. Ce soarta avusese oare cea care o purtase? Tot prizoniera sa fi fost? Mai bine sa nu se gandeasca la asta si nici la ce le astepta pe ele. Isabel a dedus ca graba cu care fusesera despuiate se datora lui Laffite, care voia sa fie sigur ca n-ascund nimic in haine. Dar se pregatisera pentru aceasta eventualitate.

Pana la cina, Diego si-a zis sa profite de libertatea conditionata pe care i-o oferea corsarul si a iesit sa se plimbe.

Satul piratilor era format din oameni veniti din toata lumea.

Unii locuiau impreuna cu nevestele si copiii in colibe acoperite cu ramuri de palmier, cei care n-aveau familie rataceau de colo-colo. Existau locuri unde puteai manca bunatati frantuzesti sau creole, erau baruri si bordeluri, dar si pravalii si ateliere. Oamenii astia de diverse rase, limbi, religii si obiceiuri aveau in comun simtul feroce al libertatii, dar se supuneau legilor din Barataria pentru ca li se pareau potrivite, iar sistemul era democratic. Totul se decidea prin vot, aveau pana si dreptul sa-si aleaga si sa-si destituie capitanii. Regulile erau clare; cine molesta o femeie straina era dus pe o insulita pustie doar cu un ulcior cu apa si un pistol incarcat; furtul se pedepsea cu biciul; asasinatul, cu spanzuratoarea.

Nu exista supunere oarba in fata unui sef, decat in larg, in timpul unei actiuni razboinice, dar trebuia sa te supui legilor sau sa platesti consecintele. Daca pe vremuri fusesera criminali, aventurieri sau dezertori de pe vasele de razboi si marginalizati, acum se mandreau ca apartin unei comunitati. Se imbarcau doar cei mai apti pentru mare, ceilalti faceau fierarie, erau bucatari, cresteau animale, reparau ambarcatiunile, construiau case si pescuiau. Diego a vazut femei si copii, a vazut bolnavi sau barbati cu cate un picior amputat, a aflat ca veteranii, orfanii si vaduvele primeau protectie. Daca un marinar isi pierdea un picior sau o mana pe mare, era recompensat cu aur. Prada se impartea cu dreptate intre barbati, se dadea ceva vaduvelor, celelalte femei nu prea contau. Erau prostituate, sclave rapite in urma atacurilor; existau si femei libere, putine insa, care venisera aici prin propria lor decizie.

Pe plaja, Diego a dat de vreo douazeci de betivani care, la lumina focurilor aprinse, se luptau din placere si alergau dupa femei. A recunoscut pe unu care asaltasera Madre de Dios si si-a zis ca era momentul sa-si recupereze medalionul pe care unul dintre acestia i-l smulsese de la gat.

- Domnilor, va rog sa ma ascultati!

Cei mai treji l-au auzit si au venit in jurul lui, in timp ce femeile profitau pentru a-si aduna toalele si a pleca. Diego s-a vazut inconjurat de mutre de betivi, de ochi injectati si guri fara dinti, care incepeau sa-l insulte, de gheare care se indreptau spre cutit. Nu le-a dat timp sa se organizeze.

- Am chef sa ma distrez putin. Vrea careva sa se bata cu mine?

I-a raspuns un cor entuziast si cercul s-a strans si mai mult, acum simtea mirosul lor de sudoare, alcool, tutun si usturoi.

- Unul cate unul, va rog. Am sa-ncep cu viteazul care mi-a luat medalionul, apoi am sa va bat pe toti, pe rand. Ce parere aveti?

Cativa s-au trantit pe nisip, tavalindu-se de ras. Ceilalti s-au sfatuit, in fine unul si-a deschis camasa jegoasa sub care era medalionul, gata sa se bata cu acest mutunache cu maini de muiere si care mai mirosea inca a lapte. Diego a vrut sa se asigure ca de medalionul lui era vorba, asa ca acela si l-a scos si l-a fluturat in fata lui.

- Ai grija de el, amice, ca ti-l zbor cand nici nu prinzi de veste, l-a provocat Diego.

Piratul a desprins de la brau un pumnal incovoiat si s-a scuturat imediat de aburii bauturii, in timp ce oamenii le faceau loc. S-a repezit la Diego, care-l astepta bine protapit in nisip. Nu degeaba invatase metoda secreta de lupta a "Dreptatii". L-a primit cu trei miscari simultane; i-a deviat mana in care tinea pumnalul, s-a tras intr-o parte si s-a ghemuit, profitand de elanul piratului. Acesta s-a dezechilibrat, iar Diego l-a ridicat cu ajutorul umarului, aruncandu-l in sus si rasucindu-l. De cum l-a vazut cazut pe spate, i-a pus piciorul pe mana si l-a dezarmat. Apoi s-a intors catre spectatori si a facut o mica reverenta.

- Unde mi-e medalionul? a intrebat, privindu-i pe rand.

S-a dus la cel mai corpolent si i-a spus ca stia ca-l tinea ascuns. Omul a vrut sa scoata pumnalul, dar l-a oprit cu un gest si i-a cerut sa-si scoata tichia. Dezorientat, piratul s-a supus, atunci Diego a varat mana si a scos medalionul. Ceilalti au ramas masca, nu stiau daca sa rada sau sa-l atace, hotarand in cele din urma ca obraznicatura asta merita o lectie.

- Ce, toti contra unul? Nu vi se pare o lasitate? a zis Diego, care se invartea cu pumnalul pregatit, gata sa sara.

- Domnul are dreptate, ar fi o lasitate nedemna de voi, s-a auzit un glas.

Era Jean Laffite, amabil si surazator, dar cu mana pe pistol. L-a luat pe Diego de brat si-au plecat calmi, nederanjati de nimeni.

- Medalionul asta trebuie ca e tare valoros, daca ti-ai riscat viata pentru el.

- Mi l-a dat bunicuta pe patul de moarte. Cu el pot sa-mi rascumpar libertatea si pe cea a prietenelor mele, capitane.

- Ma tem ca nu valoreaza chiar atat.

- Poate ca rascumpararea noastra nici n-o sa ajunga; California e departe, se poate intampla o nenorocire pe drum. Daca-mi permiteti, am sa ma duc la New Orleans sa joc carti. Pun medalionul in gaj si-am sa castig suficient ca sa platesc rascumpararea.

- Si daca pierzi?

- Atunci asteptam rascumpararea de la tata, dar sa stiti ca eu nu pierd niciodata.

- Esti un tanar original, cred ca avem multe lucruri in comun, a ras piratul.

In aceeasi seara Diego a primit inapoi sabia Justina si cufarul cu haine, salvat de la naufragiu de lacomia unui pirat, care n-a putut sa-l deschida si a crezut ca ascunde ceva de valoare. Cei trei ostatici au cinat in sufrageria lui Laffite, care venise extrem de elegant, in negru, proaspat ras si cu parul numai inele. Diego si-a zis ca, prin comparatie, costumul lui de Zorro era cam jalnic; trebuia sa copieze cateva idei ale corsarului, de pilda esarfa de la brau si manecile largi ale camasii. Cina a constat intr-o defilare de feluri de influenta africana, caribeana si cajuna, cum li se spunea imigrantilor veniti din Canada; gumbo de raci, fasole rosie cu orez, scoici prajite, curcan fript cu nuci si stafide, peste cu mirodenii si cele mai bune vinuri furate de pe galioanele franceze, din care amfitrionul abia a gustat. Un ventilator de panza atarna de tavan si era pus in actiune, ca sa faca aer si sa goneasca mustele, de un negrisor care tragea de o sfoara; pe balcon, trei muzicanti produceau un amestec irezistibil de ritmuri din Caraibe si cantece de sclavie. Tacuta ca o umbra, madame Odilia conducea din pragul usii si doar din priviri sclavele care serveau.

Pentru prima oara, Juliana il vedea pe Jean Laffite de aproape. Cand acesta s-a aplecat sa-i sarute mana, ea a stiut ca periplul interminabil care o adusese aici ajunsese la capat. A descoperit de ce nu voise sa se marite cu nici unul din pretendenti, de ce-l respinsese pe Rafael Moncada, care aproape innebunise si nu raspunsese avansurilor lui Diego timp de cinci ani. Se pregatise toata viata pentru ceva care in romanele ei romantice se chema "sageata lui Cupidon". Caci cum altfel putea descrie amorul acela subit? Era o sageata in piept, o durere ascutita, o rana. (Iertati-ma, iubiti cititori, pentru limbajul asta ridicol, dar sa stiti ca in spatele cliseelor sunt mari adevaruri.) Privirea intunecata a lui Laffite s-a adancit in apa verde a ochilor ei, mana lui cu degete lungi i-a atins mana. Juliana s-a clatinat, gata sa cada; nici o noutate, asa facea cand era prada emotiilor. Isabel si Nuria au crezut ca era o reactie de teama in fata corsarului, era plauzibil, dar Diego si-a dat seama ca ceva iremediabil ii rasturna soarta.

In comparatie cu Jean Laffite, Moncada si toti ceilalti erau neinsemnati. Madame Odilia a constatat si ea efectul pe care il avea corsarul asupra fetei, ca si Diego si a intuit ca era ceva grav.

Laffite i-a condus la masa si s-a asezat in capul mesei, incepand o conversatie amabila. Juliana il privea ca hipnotizata, insa el ii evita privirea dinadins, astfel ca Isabel si-a pus intrebarea daca nu cumva ii lipsea ceva corsarului. Poate ca-si pierduse barbatia intr-o batalie, se mai intampla, ajunge un glont ratacit sau o lovitura intamplatoare si partea cea mai interesanta a unui barbat ramane un fel de smochina uscata. Nu altfel se explica indiferenta cu care se purta cu sora-sa.

- Va multumim pentru ospitalitate, domnule Laffite, chiar daca e cu forta, totusi nu cred ca aceasta comunitate de pirati ar fi locul cel mai potrivit pentru domnisoarele De Romeu, a spus Diego, calculand ca Juliana trebuia scoasa rapid de acolo.

- Si ce propui, domnule De la Vega?

- Am auzit de Manastirea Ursulinelor din New Orleans; domnisoarele ar putea astepta acolo pana sosesc vestile de la tata

- Mai bine moarta decat cu calugaritele! De aici nu ma misc! l-a intrerupt Juliana cu o vehementa neobisnuita.

Toti ochii s-au intors spre ea. Se inrosise, era infierbantata si transpirata in rochia grea. Expresia de pe chip era neindoielnica; era gata sa-l ucida pe cel care ar fi dus-o de langa piratul ei. Diego a deschis gura sa spuna ceva, n-a stiut ce, a inchis-o la loc. Jean Laffite a primit replica Julianei ca pe un mesaj dorit si temut, ca pe o mangaiere. Incercase s-o evite, repetandu-si exact ce-i spunea dintotdeauna fratelui sau Pierre, ca afacerile sunt mai importante decat placerea, dar era limpede ca fata era la fel de subjugata ca si el. Atractia devastatoare il zapacea, caci se lauda ca stie sa-si pastreze mintea limpede. Nu era impulsiv si era obisnuit cu compania femeilor frumoase. Prefera metisele, mulatrele faimoase pentru gratia si frumusetea lor, antrenate pentru a satisface capriciile cele mai secrete ale unui barbat. Albele i se pareau arogante si complicate, se imbolnaveau des, nu stiau sa danseze si nu erau grozave la pat, pentru ca nu voiau sa-si strice coafura. Insa spanioloaica asta cu ochi de pisica era altfel. Putea rivaliza in frumusete cu celebrele creole din New Orleans si, dupa cum se parea, nevinovatia ei curata nu era o piedica pentru inima ei pasionala. A suspinat pe ascuns, incercand sa nu se abandoneze capcanelor imaginatiei.

Restul serii s-a scurs de parca ar fi stat cu totii pe ace. Conversatia trena. Diego se uita la Juliana, aceasta la Laffite, iar ceilalti priveau in farfurie cu mare atentie. Caldura era sufocanta in casa, astfel ca dupa masa corsarul i-a poftit pe terasa sa bea ceva racoritor. Acolo atarna un evantai din frunze de palmier, actionat de un sclav. Laffite si-a luat chitara si-a inceput sa cante cu glas placut, pana cand Diego a spus ca erau obositi si se duceau la culcare. Juliana l-a fulgerat cu o privire mortala, dar n-a avut curaj sa refuze.

Nimeni n-a dormit. Noaptea, cu concertul ei de broaste si zgomotul indepartat al tobelor, trecea ingrozitor de incet.

Fara sa se mai poata stapani, Juliana le-a marturisit celorlalte secretul ei, in catalana, ca sa nu priceapa sclava care avea grija de ele.

- Acum stiu ce e dragostea. Vreau sa ma marit cu Jean Laffite.

- Sfanta Fecioara, indura-te de noi, s-a inchinat Nuria.

- Deocamdata esti prizoniera, nu logodnica lui. Cum vei rezolva aceasta mica dilema? a vrut sa stie Isabel, destul de geloasa, caci si pe ea o impresionase corsarul.

- Sunt gata de orice, nu pot trai fara el, a raspuns sora ei, cu ochi de nebuna.

- Asta n-o sa-i placa lui Diego.

- Diego nici nu conteaza! Tata s-o fi rasucind in mormant, dar nu-mi pasa!

Neputincios, Diego asista la transformarea iubitei sale. In cea de-a doua zi de captivitate in Barataria, Juliana si-a facut aparitia mirosind a sapun, cu parul lasat liber pe spate si intr-o rochie usoara pe care i-o daduse o sclava si care-i punea nuni in valoare. Asa a venit la masa de pranz, pe care madame Odilia asezase o mancare copioasa. Jean Laffite o astepta si, dupa stralucirea din ochii lui, era limpede ca prefera stilul informal modei europene, insuportabila in aceasta clima. A salutat-o din nou cu o sarutare de mana, de data asta mult mai apasata decat cu o zi in urma. Servitoarele au adus sucuri de fructe cu gheata transportata pe rau in lazi cu rumegus de pe muntii din departare, un lux pe care doar cei bogati si-l puteau permite. Juliana, de obicei mofturoasa, a baut doua pahare si a devorat lacom din tot ce era pe masa, insufletita si vorbareata. Lui Diego si lui Isabel li se frangea inima, in timp ce cei doi vorbeau aproape in soapta. Din ce-au reusit sa auda si-au dat seama ca Juliana tatona terenul si uza de armele seductiei pe care nu le folosise niciodata pana atunci. Ii explica, chicotind si clipind din gene, ca ei si sora-sii nu le-ar fi prins rau anumite lucruri. Pentru inceput, o harpa, un pian si partituri muzicale, de asemenea carti, de preferinta romane si poezii, cat si haine usoare. Pierduse tot ce avea - "si din a cui vina, oare?" - a intrebat facand o mica strambatura. Mai voiau si libertate ca sa se plimbe prin imprejurimi si o anumita intimitate, erau deranjate de supravegherea permanenta a sclavelor. "Si, apropo, domnule Laffite, tin sa va spun ca urasc sclavia, e ceva inuman." El i-a raspuns ca daca se plimbau singure pe insula ar fi intalnit lume vulgara, care nu stia sa se poarte cu niste domnisoare atat de fine ca ea si sora ei. Iar rolul sclavelor nu era sa le supravegheze, ci sa aiba grija de ele si sa le fereasca de tantarii, soarecii si viperele care se varau prin colturi.

- Dati-mi o matura si rezolv eu problema asta, a replicat cu un zambet irezistibil, pe care Diego nu i-l vazuse niciodata.

- Cat despre celelalte lucruri pe care le cereti, domnisoara, toate se gasesc in bazarul meu. Dupa siesta, cand se mai racoreste un pic, o sa mergem cu totii la Templu.

- Noi n-avem bani, dar banuiesc c-o sa platiti dumneavoastra, ca doar ne-ati adus aici cu forta, a mai spus ea cu cochetarie.

- Ar fi o onoare, domnisoara.

- Spuneti-mi Juliana.

Dintr-un colt, madame Odilia urmarea schimbul de galanterii la fel de atenta ca Diego si Isabel. Prezenta ei i-a reamintit lui Jean ca nu mai putea continua pe drumul asta, avea niste obligatii. Cu un efort supraomenesc, a hotarat sa puna cartile pe masa cu Juliana. A chemat-o cu un gest pe frumoasa cu turban si i-a soptit ceva la ureche. Aceasta a plecat si s-a reintors dupa cateva minute, purtand ceva in brate.

- Madame Odilia e soacra mea, iar acesta e fiul meu Pierre, a rostit Jean Laffite, palid.

Diego a slobozit un strigat de bucurie, Juliana unul de groaza. Isabel s-a ridicat si madame Odilia i-a aratat ce tinea in brate. Spre deosebire de femeile normale, care se topesc la vederea plozilor, Isabel nu era incantata de copii, prefera cainii, dar asta mic era simpatic, a trebuit sa recunoasca. Avea nasul carn si ochii tatalui sau.

- Nu stiam ca sunteti casatorit, domnule pirat, a spus Isabel.

- Corsar, nu pirat, a corectat-o Laffite.

- Bine, corsar. Putem s-o cunoastem pe doamna?

- Ma tem ca nu. Nici macar eu n-am vazut-o de cateva saptamani, e tare slabita si nu vede pe nimeni.

- Cum se numeste?

- Catherine Villars.

- Pe mine ma scuzati, nu ma simt bine, a baiguit Juliana, gata sa lesine.

Diego i-a tras scaunul si a insotit-o cu un aer compatimitor, desi era incantat de intorsatura pe care o luau lucrurile. Ce noroc! Julianei nu-i mai ramanea decat sa-si reevalueze sentimentele. Si-acum nu era vorba doar ca Laffite era un mos de treizeci si cinci de ani, afemeiat, criminal, contrabandist si traficant de sclavi, ceea ce o copila ca Juliana putea trece cu vederea, dar mai avea si nevasta si copil. Multumescu-Ti Tie, Doamne! Ce mai putea cere?

Pe seara, Nuria a ramas sa-i puna comprese reci Julianei pe frunte, iar Diego si Isabel au mers cu Laffite la Templu.

Au mers cu o barca cu patru vaslasi, strabatand un labirint de canale puturoase, cu caimani pe maluri si serpi in apa. Din cauza umezelii, parul cret al lui Isabel s-a umflat ca o perna indesata. Canalele pareau absolut identice, peisajul era plat, nu vedeai nici un loc mai inalt care sa fie un punct de reper in vegetatia crescuta. Copacii stateau cu radacinile in apa, pe crengi li se formasera un fel de peruci de muschi.

Piratii cunosteau fiecare cotitura, fiecare arbore, fiecare stanca din decorul cosmaresc si inaintau fara ezitare. La locul numit Templul, au vazut ambarcatiunile joase cu care piratii isi transportau marfa si pirogile si barcile unor clienti, desi majoritatea venea pe uscat, calare sau in trasuri dichisite. Toata crema societatii isi daduse intalnire aici, de la aristocrati pana la curtezanele de culoare. Sclavii intinsesera prelate sub care se odihneau stapanii lor si ii serveau cu mancare si vin, in timp ce doamnele umblau prin bazar, cercetand produsele. Piratii isi strigau marfa, tesaturi din China, cani de argint din Peru, mobila de la Viena, bijuterii de peste tot, dulciuri, articole de cosmetica - nimic nu lipsea din iarmarocul acela, iar tocmeala facea parte din distractie. Pierre Laffite era deja acolo, cu o lampa cu ciucuri de cristal in mana si anuntand in gura mare ca tot stocul era in lichidare, preturile erau mici, cumparati, messieurs et mesdames, ca n-o sa mai gasiti o ocazie ca asta. Sosirea lui Jean si a insotitorilor sai a trezit murmure de curiozitate. Cateva femei s-au apropiat de chipesul corsar, ascunse pe jumatate sub umbrelutele vesele de soare, printre ele era si sotia guvernatorului. Barbatii si-au atintit ochii la Isabel, amuzati de parul ei rebel, asemanator muschiului de pe copaci. In comunitatea albilor, barbatii erau de doua ori mai numerosi decat femeile, astfel ca orice chip nou era binevenit, chiar si unul mai neobisnuit precum cel al lui Isabel. Jean a facut prezentarile, fara nici un fel de amanunte asupra modului in care facuse rost de noii sai "prieteni", dupa care s-a apucat sa caute obiectele cerute de Juliana, desi stia ca nici un cadou nu putea s-o impace dupa lovitura primita atat de brutal cand aflase de Catherine.

Dar n-avea incotro, atractia reciproca trebuia retezata din radacina, inainte de a-i distruge pe amandoi.

In Barataria, Juliana zacea in pat, topita de umilinta si amor nebun. Laffite aprinsese in ea o flacara diabolica, iar acum lupta din rasputeri impotriva tentatiei de a i-l sufla lui Catherinei Villars. Singura solutie care-i trecea prin minte era sa intre ca novice la Manastirea Ursulinelor si sa-si sfarseasca zilele ingrijind bolnavii de variola din New Orleans, asa cel putin respira acelasi aer ca Jean. Nu voia sa vada pe nimeni, era nelinistita si cuprinsa de rusine, avea senzatia ca pe sub piele i se plimba un milion de furnici, se scula, se plimba, se culca iar, se zvarcolea intre cearsafuri. Se gandea la copil, la micutul Pierre si plangea si mai abitir. "Nici o suparare nu tine o suta de ani, fetito, o sa treaca si nebunia asta, nici o femeie normala la cap nu se amorezeaza de un pirat", incerca s-o consoleze Nuria. Tocmai atunci a intrat madame Odilia. Venea sa vada cum se mai simte; aducea pe o tava un pahar cu vin si niste biscuiti. Juliana si-a zis ca avea ocazia sa afle mai multe detalii, asa ca si-a inghitit lacrimile si mandria si a inceput o conversatie.

- Puteti sa-mi spuneti, madame, va rog, Catherine e sclava?

- Fiica mea e la fel de libera ca si mine. Mama mea e regina in Senegal, la fel cum as fi si eu acolo. Tatal meu si tatal fiicelor mele erau albi, proprietari de plantatii de zahar din Santo Domingo. A trebuit sa fugim in timpul rascoalei sclavilor, a raspuns madame Odilia plina de mandrie.

- Dar am inteles ca albii nu se pot casatori cu persoane de culoare

- Albii se casatoresc cu albe, dar adevaratele lor femei noi suntem. N-avem nevoie de binecuvantarea unui preot, ne ajunge dragostea. Jean si Catherine se iubesc.

Juliana a inceput sa planga din nou; Nuria a ciupit-o ca sa se stapaneasca, dar fara efect. A rugat-o pe madame Odilia sa-i permita s-o vada pe Catherine, poate ca astfel ar fi putut rezista impunsaturilor dragostei.

- Asta nu se poate. Beti-va vinul, domnisoara, o sa va faca bine.

Dupa care a plecat. Insetata, Juliana a baut paharul din patru inghitituri; la scurt timp, a adormit bustean. Treizeci si sase de ore in sir. Vinul drogat n-a vindecat-o de patima, dar i-a dat curaj sa infrunte viitorul. Madame Odilia intuise bine. S-a trezit cu dureri in oase, dar cu mintea limpede, hotarata sa renunte la Jean Laffite.

Corsarul se hotarase si el sa si-o scoata pe Juliana din inima si sa caute un loc in care s-o instaleze, cat mai departe de casa lui, ca sa nu-l mai chinuiasca. Fata il evita, nu venea la masa, dar o ghicea in spatele peretilor. I se parea ca-i vede silueta pe un culoar, ca-i aude glasul pe terasa, ca-i simte parfumul, dar era doar o umbra, sau o pasare, sau aroma marii adusa de vant. O cauta instinctiv, ca un animal de prada, cu toate simturile in alerta. Manastirea Ursulinelor era o idee proasta, echivala cu a o condamna la inchisoare. Dar el cunostea cateva creole din New Orleans care-ar fi putut s-o gazduiasca, insa exista riscul ca astfel sa fie data in vileag situatia ei de ostatica, iar daca prindeau de veste autoritatile americane, ar fi avut probleme serioase. Sigur, putea mitui judecatorul, nu insa si guvernatorul; ar fi fost de ajuns o vorba de-a lui si pe capul sau iar s-ar fi pus un pret. I-a trecut prin minte sa renunte la rascumparare si sa-i trimita pe captivi in California; scapa de necazuri, dar pentru asta avea nevoie de acordul fratelui sau, al celorlalti capitani si al piratilor; iata inconvenientele unei democratii. Se gandea la Juliana si o compara cu dulcea si supusa lui Catherine, care-i fusese sotie de la paisprezece ani si acum era mama micutului Pierre.

Catherine merita iubirea lui neconditionata. Ii era dor de ea.

Numai despartirea lor indelungata era de vina pentru ca se indragostise de Juliana, daca ar fi dormit cu ea in pat, asta nu s-ar fi intamplat. Dar dupa ce nascuse baiatul, Catherine se topea pe picioare. Ca ultima solutie, madame Odilia o daduse in grija unor vindecatoare africane din New Orleans.

Laffite nu se opusese, caci doctorii nu-i mai dadeau nici o sansa. La o saptamana dupa nastere, cand Catherine nu mai scapa de febra, maica-sa spusese ca fusese deocheata de o rivala geloasa si ca singurul leac era magia. Au dus-o la Mane Laveau, mare preoteasa voodoo. Au ajuns intr-o padure deasa, departe de plantatiile de trestie de zahar ale albilor, un loc ascuns intre grinduri si mlastini, unde spiritele erau chemate in sunetul tobelor. La lumina focurilor si a tortelor, oficiantii dansau cu masti de animale si demoni, cu trupurile vopsite cu sange de cocos. Tobele mari vibrau, facand sa freamate frunzisul si infierbantand sangele sclavilor. O energie prodigioasa punea in legatura oamenii, zeii si natura, participantii se topeau intr-o singura fiinta, nimeni nu scapa de vraja. In mijlocul cercului, pe o cutie in care se afla un sarpe sacru, dansa Mane Laveau, superba, frumoasa, stralucind de sudoare, aproape goala si insarcinata in noua luni, gata sa nasca. Era in transa, se agita lipsita de orice control, se rasucea, isi legana pantecul dintr-o parte in alta si bolborosea intr-o limba uitata. Cantecul se auzea cand mai tare, cand mai incet, precum valurile, recipientul cu sange de sacrificiu trecea din mana in mana, ca sa bea toti. Tobele isi accelerau bataia, barbatii si femeile se prabuseau in convulsii, se transformau in animale, pasteau, muscau si zgariau, unii lesinau, altii se pierdeau perechi-perechi in padure. Madame Odilia i-a explicat lui Jean ca in religia voodoo, ajunsa in Lumea Noua in inima sclavilor adusi din Dahomey si Yoruba, erau trei zone legate intre ele: a celor vii, a celor morti si a celor inca nenascuti. Ceremoniile lor cinsteau pe stramosi, chemau zeii si cereau libertate. Preotesele faceau farmece, infigeau ace cu gamalie in papusi ca sa provoace bolile si foloseau gris-gris si prafuri magice ca sa vindece relele, dar nimic din toate astea nu i-a fost de ajutor lui Catherine.

Cu toate ca era prizonierul si rivalul in amor al lui Laffite, Diego nu putea sa nu-l admire. Corsarul era lipsit de scrupule si de mila, insa cavalerul era neintrecut in purtari, cultura si farmec. Aceasta dubla personalitate il fascina pe Diego, caci si el dorea ceva asemanator cu Zorro. In plus, Laffite era unul dintre cei mai buni spadasini pe care-i cunoscuse, doar Manuel Escalante se putea compara cu el. Diego era onorat sa exerseze cu Jean. In saptamanile petrecute acolo, tanarul nostru a vazut cum functioneaza o democratie, un concept care pana atunci fusese o notiune abstracta pentru el. In noua natiune americana, barbatii albi controlau democratia, in Grande Isle o exercitau cu totii, in afara de femei, fireste.

Ideile lui Laffite i se pareau demne de consideratie. Sustinea, de pilda, ca cei puternici inventau legi care sa le pastreze privilegiile si prin care sa exercite controlul asupra celor saraci si nemultumiti, drept care ar fi fost de-a dreptul stupid din partea lui sa le respecte. Impozitele, de exemplu, pe care in cele din urma tot saracii le plateau, in timp ce bogatii se descurcau si le evitau. Sustinea ca nimeni, cu atat mai putin guvernul, nu putea sa-i ia ceva din al sau. Diego i-a atras atentia ca existau oarece contradictii; Laffite pedepsea furtul cu biciul, insa imperiul sau economic se baza pe piraterie, o forma de furt superioara. Corsarul i-a replicat ca nu lua niciodata de la saraci, doar de la bogati. Nu era un pacat, ci o virtute sa usurezi corabiile imperiale de ceea ce furasera cu pretul sangelui si al biciului din colonii. Pusese mana pe armele pe care capitanul Santiago de León le ducea trupelor regaliste din Mexic si-avea sa le vanda la un pret rezonabil insurgentilor din aceeasi tara, operatiune care i se parea de o corectitudine ireprosabila.

Laffite l-a luat pe Diego la New Orleans, un oras croit pe masura corsarului, mandru de decadenta lui, aventuros, iubitor de viata, schimbator si furtunos. Peste el treceau razboaiele cu englezii si indienii, uragane, inundatii, incendii si epidemii, dar nimic nu-i clintea splendoarea. Era unul dintre principalele porturi ale Americii, de unde plecau tutun, cerneala si zahar si veneau tot soiul de marfuri. Populatia cosmopolita convietuia fara sa ia in seama zapuseala, tantarii, mlastinile si mai ales legile. Muzica, bautura, bordeluri, tripouri si case de joc, de toate gaseai pe strazile unde viata incepea la apusul soarelui. Diego se instala in Piata Armelor ca sa observe multimea; negri cu cosuri cu portocale si banane, femei care ghiceau norocul si vindeau fetisuri voodoo, papusari, dansatori, muzicanti. Vanzatoarele de dulciuri, cu turban si sort albastru, purtau tavi cu prajituri cu ghimbir, miere si nuci. La tarabe puteau cumpara bere, scoici proaspete, creveti. Nu lipseau betivanii care faceau scandal, alaturi de cavaleri eleganti, stapani de plantatii, comercianti si functionari. Maicutele si preotii se amestecau cu prostituatele, soldatii, banditii si sclavii. Faimoasele metise se lasau admirate defiland in pas lent, provocand complimentele barbatilor si privirile ostile ale rivalelor. Nu purtau bijuterii si nici palarii, interzise prin lege ca sa dea satisfactie albelor, care insa nu puteau rivaliza cu ele. Nici n-aveau nevoie de asa ceva, se spunea ca sunt cele mai frumoase din lume, cu pielea lor aurie, trasaturile fine, ochii mari si parul ondulat. Erau insotite in permanenta de mamele sau guvernantele lor, care nu le scapau din ochi. Catherine Villars fusese una dintre aceste splendori creole. Laffite o cunoscuse la unul din balurile pe care le organizau mamele pentru a-si prezenta fiicele barbatilor bogati, inca o modalitate de a-si bate joc de legile absurde, dupa cum i-a explicat corsarul lui Diego.

Femeile albe lipseau, cele de culoare prisoseau, nu trebuia sa fii matematician ca sa descoperi rezolvarea dilemei, cu toate astea, casatoriile mixte erau interzise. Asa se pastra ordinea sociala, se garanta puterea albilor si populatia de culoare era tinuta supusa, ceea ce nu-i impiedica pe albi sa aiba concubine creole. Metisele gasisera o solutie convenabila pentru toti. Isi cresteau fiicele experte in treburile casnice si in artele seductiei, lucru nebanuit de femeile albe, reusind sa le transforme intr-o combinatie rara de curtezana si femeie de casa. Le imbracau luxos, dar le invatau sa-si coasa singure rochiile. Erau elegante si harnice. La baluri, la care nu veneau decat barbati albi, mamele le gaseau acestor fiice pe cineva in stare sa le tina asa cum trebuie. Sa intretii o astfel de frumusete era o mandrie pentru un domn; celibatul si abstinenta nu erau considerate virtuti decat printre puritani, dar din acestia nu prea gaseai la New Orleans. Metisele traiau in case lipsite de ostentatie, insa confortabile si cu stil, aveau sclavi, isi educau copiii in cele mai bune scoli, iar acasa se imbracau ca niste regine, desi in lume se purtau cu discretie. Aceste aranjamente se faceau dupa norme tacite, cu buna-cuviinta si respectand o anume eticheta.

- Cu alte cuvinte, mamele isi ofera fiicele bogatilor, a rezumat Diego, scandalizat.

- Pai nu asa stau lucrurile mereu? Casatoria e un aranjament prin care o femeie presteaza servicii si face copii barbatului care o tine. Aici, o alba are mai putina libertate de a alege decat o creola.

- Dar creola ramane fara protectie in momentul cand iubitul ei se casatoreste sau isi alege alta concubina.

- Barbatul ii lasa o casa si o pensie si se ocupa si de cheltuielile pentru copii. Uneori, ea isi intemeiaza o familie cu un alt creol. Multi creoli, fii de metise, sunt profesionisti educati in Franta.

- Dar dumneata, capitane Laffite, ai doua familii? a intrebat Diego, cu gandul la Juliana si la Catherine.

- Viata e complicata, orice se poate intampla.

L-a dus pe Diego la cele mai bune restaurante, la teatru, la opera, prezentandu-l prietenilor drept "amicul meu din California". Majoritatea erau oameni de culoare, artizani, negustori, artisti sau de alte profesii. A cunoscut si americani, care traiau separati de populatia creola si franceza printr-o linie imaginara care despartea orasul.

Prefera sa n-o incalce, caci dincolo era o atmosfera moralista care nu-i convenea. L-a dus pe Diego la mai multe localuri de joc, asa cum fusese rugat. I s-a parut suspect ca baiatul era atat de sigur ca va castiga si l-a avertizat sa nu triseze, caci asta se pedepsea cu un cutit intre coaste la New Orleans.

Diego nu l-a luat in seama pentru ca presimtirea cea rea nu-i dadea pace. Avea nevoie de bani. Nu-l auzea pe Bernardo atat de limpede ca altadata, insa stia ca il cheama. Trebuia sa se intoarca in California, nu doar ca s-o salveze pe Juliana de Laffite, ci si pentru ca era sigur ca acolo se intamplase ceva si era nevoie de el. Cu medalionul drept capital de pornire, juca in diverse locuri, ca sa nu iste banuieli cu castigul sau neobisnuit. Era usor pentru el, antrenat in trucuri de iluzionist, sa inlocuiasca o carte cu alta sau s-o faca disparuta. In plus, avea memorie buna si talent la numarat; in doar cateva minute ghicea jocul adversarilor. Asa ca nu a pierdut medalionul si si-a umplut buzunarele cu bani; in ritmul asta, avea sa adune repede cei opt mii de dolari americani pentru rascumparare. Avea si metoda. La inceput pierdea, pentru ca ceilalti sa prinda curaj, apoi fixa o ora cand termina Jocul si se apuca sa castige. Nu exagera niciodata; in clipa in care cineva devenea carcotas, schimba localul. Totusi, intr-o zi n-a vrut sa se retraga, caci avusese prea mare noroc.

Ceilalti jucatori bausera mult si abia distingeau cartile, dar au avut atata minte ca sa priceapa ca Diego trisa. S-a ajuns la scandal, l-au scos in strada, gata sa-l ia la bataie. Dar Diego le-a propus ceva iesit din comun:

- Un moment, domnilor! Sunt gata sa restitui banii, pe care l-am castigat cinstit, celui care e in stare sa sparga cu lovituri de cap usa aia, a spus, aratand poarta groasa cu intarituri metalice ale prezbiteriului, o cladire coloniala de langa catedrala.

Betivanii au fost de acord. Tocmai discutau conditiile competitiei, cand si-a facut aparitia un sergent, care in loc sa faca ordine s-a oprit sa priveasca scena. L-au rugat sa faca pe arbitrul, ceea ce omul a acceptat voios. Din localuri au iesit muzicanti care au inceput sa cante melodii vesele; imediat, piata era plina de gura-casca. Se intuneca, sergentul a cerut niste felinare. Cartoforilor li s-au alaturat si alti trecatori, carora sportul cel nou li se parea ceva deosebit de amuzant. Diego a decis ca fiecare trebuia sa plateasca cinci dolari, taxa de participare. Cat ai zice peste, sergentul a adunat patruzeci si cinci de dolari, apoi a stabilit ordinea. Muzicantii au batut tobele si primul individ s-a repezit spre usa prezbiteriului, cu capul infasurat intr-un tulpan. Impactul l-a lasat lat. O salva de aplauze, fluieraturi si rasete a salutat isprava. Doua creole frumoase au venit sa-l aline pe cel prabusit la pamant cu un suc, in timp ce al doilea din sir se pregatea sa-si sparga capul, cu acelasi rezultat ca si primul. Unii s-au razgandit in ultima clipa, dar n-au primit inapoi cei cinci dolari. Pana la urma, nimeni n-a reusit sa sparga usa, iar Diego a ramas cu banii castigati la joc, plus treizeci si cinci de dolari. Sergentul a primit zece pentru osteneala si toata lumea a fost fericita.

Sclavii au fost adusi la proprietatea lui Laffite pe timp de noapte. Fusesera debarcati pe furis pe plaja si inchisi intr-un sopron de lemn; erau cinci barbati tineri, doi mai in varsta, doua fete si o femeie cu un copil de sase ani care i se lipise de fuste si altul de cateva luni in brate. Isabel iesise pe terasa sa se racoreasca si a zarit siluetele care se miscau in noapte, luminate de cateva torte. Curioasa, s-a apropiat si a vazut mai bine ceata jalnica de oameni in zdrente. Fetele plangeau, mama pasea tacuta, cu privirile fixe, ca un zombi; cu totii isi tarau picioarele, extenuati si flamanzi. Erau paziti de trei pirati inarmati din subordinea lui Pierre Laffite, care lasase "marfa" in sopron si daduse fuga sa-l anunte pe Jean, in timp ce Isabel fugea sa-i anunte pe Diego, Juliana si Nuria. Diego vazuse afisele in oras, stia ca peste doua zile avea loc o licitatie de sclavi la Templu.

In decursul sederii lor in Barataria, prietenii nostri avusesera timp din belsug sa se informeze in legatura cu sclavia. Nu puteau fi adusi din Africa, dar tot se vindeau si "erau crescuti" in America. Primul impuls al lui Diego a fost sa-i elibereze, dar femeile l-au facut atent ca si dac-ar fi reusit sa patrunda in sopron, sa sparga lanturile si sa-i convinga sa fuga, tot n-ar fi avut unde sa se duca; ar fi fost repede prinsi cu cainii. Singura speranta era sa ajunga in Canada, dar asta n-o puteau face singuri. Diego a vrut macar sa vada in ce conditii stateau prizonierii. Fara sa le spuna ce avea de gand, s-a dus si si-a pus costumul de Zorro, apoi s-a strecurat afara la adapostul intunericului. Pe terasa erau fratii Laffite, Pierre cu un pahar in mana, Jean fumand, dar daca voia sa auda ce vorbeau, risca sa fie descoperit, asa ca si-a continuat drumul. In fata sopronului ardea o singura torta si statea de paza un singur om, cu pusca la umar. Credea ca-l va surprinde, dar cel surprins a fost chiar el, in clipa in care inca unul a aparut brusc in spatele lui.

- Buna seara, boss, l-a salutat acela.

Diego s-a intors, gata sa se bata, dar omul era relaxat si amabil. Atunci si-a dat seama ca, in intuneric, il luase drept Jean Laffite, care se imbraca mereu in negru. S-a apropiat si celalalt pirat.

- Le-am dat sa manance si-acum se odihnesc, boss. Maine ii spalam si le dam haine. Sunt sanatosi, doar bebelusul are febra. Nu cred s-o mai duca mult.

- Deschideti usa, vreau sa-i vad, a poruncit Diego in franceza, imitand glasul corsarului.

A ramas in umbra, precautie inutila, pentru ca piratii nu banuiau nimic. Le-a spus sa ramana afara si a intrat. Inauntru ardea un felinar atarnat intr-un colt, luminand slab, dar destul pentru a distinge chipurile care-l priveau in tacere, inspaimantati. Toti, cu exceptia copilului si a bebelusului, aveau la gat niste cercuri de fier si lanturi la picioare prinse de niste stalpi. Diego s-a apropiat facand gesturi linistitoare, dar sclavii i-au vazut masca si au crezut ca e un demon, drept care s-au tras cat de departe le permiteau lanturile. N-a putut vorbi cu ei, nu-l intelegeau. A dedus ca fusesera adusi de curand din Africa, era "marfa proaspata", cum ziceau negustorii de sclavi, nu apucasera sa invete limba; pesemne ca fusesera adusi in Cuba, unde fratii Laffite ii cumparasera ca sa-i revanda la New Orleans. Suportasera calatoria pe mare in conditii sinistre si fusesera maltratati pe uscat. Or fi fost din acelasi sat, din aceeasi familie? La licitatie aveau sa fie despartiti si n-aveau sa se mai vada nicicand. Suferinta ii terminase, pareau nebuni. Diego a iesit cu o piatra pe inima. Exact sentimentul pe care-l avusese de mult, in California, cand vazuse impreuna cu Bernardo cum soldatii atacau satul indienilor. Aceeasi senzatie de neputinta.

S-a intors si-a schimbat hainele si le-a relatat femeilor ceea ce vazuse. Era disperat.

- Cat costa sclavii astia, Diego? a intrebat Juliana.

- Nu stiu exact, dar am vazut listele de licitatie la New Orleans si la un calcul aproximativ cred ca fratii Laffite pot lua cam o mie de dolari pe fiecare barbat tanar, opt sute pe ceilalti doi, sase sute pentru fiecare fata si in jur de o mie pentru mama si copii. Nu stiu daca copiii se vand separat, au sub sapte ani.

- Cat ar fi in total?

- Cam opt mii opt sute de dolari.

- Ceva mai mult decat rascumpararea noastra.

- Nu vad legatura.

- Avem bani. Isabel, Nuria si eu am decis sa-i folosim pentru a cumpara sclavii.

- Cum aveti bani? s-a mirat Diego.

- Avem pietrele pretioase, ai uitat?

- Credeam ca vi le-au luat piratii!

Atunci fetele i-au povestit cum salvasera modesta lor avere. In timp ce navigau pe corabia corsarilor, Nuria avusese ideea stralucita de a ascunde pietrele inainte ca piratii sa prinda de veste. Le-au inghitit pe rand cu cate o gura de vin. Nu foarte tarziu, diamantele, rubinele si smaraldele au iesit intacte pe partea cealalta a tubului digestiv, au trebuit doar sa fie atente la continutul oalelor de noapte ca sa le recupereze.

Sigur, n-a fost tocmai placut, dar functionase, iar acum pietrele, bine spalate, erau cusute din nou in brauri.

- Dar cu asta puteti sa va rascumparati libertatea!

- Desigur, dar preferam sa eliberam sclavii, caci chiar daca banii de la taica-tau nu ajung niciodata, stim ca esti in stare sa-i castigi trisand la carti, a replicat Isabel.

Jean Laffite statea pe terasa, cu o cafea si o farfurie cu savuroasele beignets frantuzesti in fata si trecea cifre intr-un registru de socoteli, cand Juliana a venit la el cu o batista innodata in cele patru colturi, pe care a pus-o pe masa. Corsarul a ridicat privirile si i-a sarit inima din piept vazand-o pe cea care ii tulbura noptile. A deznodat batista si a scos un strigat.

- Cat credeti ca valoreaza astea? l-a intrebat ea, imbujorata, dupa care i-a spus ce intrebuintare voia sa le dea.

Prima surpriza a lui Laffite a fost sa constate ca surorile reusisera sa ascunda pietrele; a doua, ca voiau sa rascumpere sclavii in loc sa se salveze pe ele. Ce-ar zice Pierre si capitanii? Dar tot ce dorea acum era sa stearga impresia proasta pe care i-o facusera Julianei pirateria si treaba cu sclavii. Pentru prima data ii era rusine de faptele sale. Nu pretindea sa-i castige inima, nu era liber, dar macar respectul. Banii nu-l interesau nici cat negru sub unghie in cazul de fata, putea sa-i recupereze si avea destui ca sa le inchida gura asociatilor sai.

- Valoreaza mult, Juliana. E destul ca sa cumperi sclavii, sa platesti rascumpararea voastra si sa ajungeti in California.

Ajunge si pentru zestrea amandurora.

Juliana nu-si imaginase ca mana de pietricele colorate avea sa le foloseasca la atatea lucruri. A facut doua gramajoare, una mai mare si alta mai mica, pe prima a legat-o la loc in batista si si-a bagat-o in decolteu, a doua a lasat-o pe masa. A dat sa plece, dar el s-a ridicat cuprins de tulburare si a apucat-o de brat.

- Ce ai de gand cu sclavii?

- In primul rand, sa le scot lanturile, pe urma am sa vad cum pot sa-i ajut.

- Bine, Juliana, esti libera. Am sa ma ocup de plecarea voastra cat mai repede. Te rog sa ma ierti pentru necazurile prin care ai trecut, nici nu stii cat imi doresc sa ne fi cunoscut in alte imprejurari. Te rog sa primesti astea ca un cadou din partea mea si i-a dat inapoi pietrele de pe masa.

Juliana avusese nevoie de toata puterea ei ca sa vina sa vorbeasca cu el, iar acum acest gest o dezarma total. Nu era sigura de semnificatia lui, dar instinctul ii spunea ca sentimentele ei erau impartasite; darul era o declaratie de dragoste. Corsarul i-a vazut ezitarea, a luat-o in brate si a sarutat-o pe gura.

Era primul sarut de dragoste al Julianei si, cu siguranta, cel mai lung si mai intens din viata ei. Oricum, cel mai memorabil, asa cum se intampla mereu cu primul. Apropierea piratului, bratele care o strangeau, caldura lui, mirosul barbatesc, limba pe care i-o simtea in gura au infiorat-o pana in maduva oaselor. Se pregatise pentru clipa asta cu sute de romane de amor, de ani de zile isi imagina barbatul predestinat.

Il dorea pe Laffite cu o patima noua, dar cu o certitudine straveche si absoluta. Niciodata nu va iubi un altul, dragostea aceasta interzisa era singura pe care o va avea vreodata.

S-a agatat de el cu ambele maini, i-a intors sarutul cu aceeasi pasiune, in timp ce i se frangea inima, caci stia ca era un sarut de adio. Apoi si-a sprijinit capul de pieptul sau, ametita si incercand sa-si recapete respiratia, in timp ce el ii repeta numele intr-o soapta interminabila.

- Trebuie sa plec.

- Te iubesc din tot sufletul, Juliana, dar o iubesc si pe Catherine. N-am s-o parasesc niciodata. Poti sa intelegi?

- Da, Jean. Ghinionul meu e ca m-am indragostit de dumneata si ca n-o sa fim niciodata impreuna. Dar te iubesc si mai mult pentru ca-i esti credincios lui Catherine. Deie Domnul sa se faca bine si sa fiti fericiti

Jean Laffite a vrut s-o sarute din nou, dar ea a plecat in fuga. Nici unul, in tulburarea lor, n-o vazuse pe madame Odilia, care se uita la ei de la cativa pasi mai departe.

Juliana era convinsa ca viata ei se terminase. N-avea rost sa mai traiasca fara Jean. Prefera sa moara, precum eroinele tragice din literatura, dar nu stia cum te puteai imbolnavi de tuberculoza sau de alta boala eleganta, caci un tifos i se parea nedemn; si nici sa-si ia singura viata, caci ar fi insemnat sa se condamne la infern si nici chiar Laffite nu merita acest sacrificiu. In plus, daca se sinucidea, Isabel si Nuria aveau sa fie tare mahnite. Calugaria era singura optiune, dar ideea de a purta rasa pe caldura din New Orleans nu prea era tentanta. Se intreba ce-ar fi zis raposatul ei tata, care din mila lui Dumnezeu fusese ateu toata viata, daca i-ar fi aflat intentiile. Tomás de Romeu ar fi preferat s-o vada maritata cu un pirat decat calugarita. Cel mai bine ar fi sa plece de aici cat mai repede si sa-si sfarseasca zilele ingrijind de indieni sub ordinele parintelui Mendoza, care parea sa fie un om de treaba, din spusele lui Diego. Avea sa pastreze ca pe o comoara amintirea sarutarii, imaginea lui Jean Laffite, chipul sau patimas, ochii lui negri ca jadul, pletele date pe spate, gatul si pieptul care i se vedeau din camasa de matase neagra, lantul de aur, mainile lui puternice pe trupul ei. Nu mai avea nici macar mangaierea plansului. I se uscasera lacrimile, credea ca n-o sa mai planga niciodata.

Si in timp ce privea plaja prin fereastra si indura in tacere durerea inimii ei sfasiate, a simtit o prezenta. Era madame Odilia, mai spectaculoasa ca niciodata, toata in alb, cu un turban de aceeasi culoare, impodobita cu coliere de ambra, bratari si cercei de aur. O regina din Senegal, la fel ca mama ei.

- Te-ai indragostit de Jean, i-a spus pe un ton neutru si tutuind-o.

- Nu va faceti griji, madame, n-am sa intervin intre fiica si ginerele dumneavoastra. Am sa plec de aici si ma va uita.

- De ce-ai cumparat sclavii?

- Ca sa le redau libertatea. Puteti sa-i ajutati? Am auzit ca quakerii protejeaza sclavii si ii duc in Canada, dar nu stiu cum sa iau legatura cu acestia.

- La New Orleans traiesc multi negri liberi; o sa-si gaseasca de lucru acolo, am eu grija de asta, a spus regina.

Apoi a cercetat-o o vreme cu ochii ei de culoarea alunei, jucandu-se cu boabele de chihlimbar, judecand, calculand. In cele din urma, privirile i s-au imblanzit.

- Vrei s-o vezi pe Catherine?

- Da, madame. Si pe copil, ca sa plec cu imaginea amandurora, asa o sa-mi fie mai usor sa vad din California fericirea lui Jean.

Madame Odilia a condus-o in alta aripa a casei, la fel de curata si dichisita ca si restul, unde statea nepotelul. Parca era odaia unui print european, minus fetisurile voodoo care-l aparau de deochi. Pierre dormea intr-un leagan de bronz acoperit cu dantele, vegheat de dadaca, o negresa cu sani mari si ochi langurosi si de o fetita care punea in miscare ventilatorul. Bunica a dat dantelele la o parte si Juliana s-a aplecat sa se uite la fiul barbatului pe care-l adora. I s-a parut delicios. Nu vazuse ea multi plozi ca sa aiba termen de comparatie, dar putea sa jure ca nu era altul mai frumos pe lume.

Avea pe el doar un scutec si dormea pe spate, cu bratele si picioarele desfacute. Cu un semn, madame Odilia i-a dat de inteles ca poate sa-l ia din leagan. Cand l-a tinut in brate si i-a mirosit capsorul aproape chel, i-a vazut zambetul stirb si i-a atins degetelele, pietroiul negru din inima s-a micsorat, s-a faramitat, s-a topit. A inceput sa-l sarute peste tot, pe piciorusele goale, pe burta cu buricul iesit in afara, pe gatul umed de transpiratie si un rau cald de lacrimi i-a scaldat chipul si s-a scurs pe trupul micutului. Nu mai plangea de gelozie pentru ceva ce n-avea sa aiba nicicand, ci din pura duiosie. Bunica a asezat copilul la loc in leagan si i-a facut semn s-o urmeze.

Au trecut prin gradina cu portocali si oleandri, au lasat in urma casa si-au ajuns pe plaja, unde astepta un vaslas sa le duca la New Orleans. Acolo, au trecut repede prin centru si au traversat cimitirul. Din cauza inundatiilor, mortii nu puteau fi ingropati sub pamant, astfel ca cimitirul era un fel de orasel de mausolee, unele impodobite cu statui de marmura, altele cu grilaje de fier forjat, cupole si clopotnite.

Ceva mai incolo era o strada cu case inalte si inguste, identice, cu o usa in mijloc si cate o fereastra de fiecare parte, supranumite "case de tir", caci un glont tras in usa traversa toata casa si iesea prin usa din spate fara sa se loveasca de nici un zid. Madame Odilia a intrat fara sa bata. Inauntru erau multi copilasi de diferite varste, supravegheati de doua femei cu sorturi de america. Casa era ticsita de fetisuri, borcane cu potiuni, ierburi care se uscau atarnate de grinzile tavanului, statuete de lemn in care era infipta o padure de ace, masti si o multime de alte obiecte tipice religiei voodoo. Plutea o aroma dulceaga si lipicioasa, ca de melasa. Madame Odilia le-a salutat pe femei si a intrat intr-o camera mica. Juliana a dat cu ochii de o mulatra negricioasa si inalta, cu ochi galbeni ca de pantera, lucind de sudoare, cu parul impletit in vreo cincizeci de codite pline de panglici si margele colorate, care tocmai alapta un nou-nascut. Era celebra Mane Laveau, preoteasa care dansa duminica impreuna cu sclavii in Piata Congo si care intra in transa si personifica zeii in ritualurile sacre din padure.

- Ti-am adus-o ca sa-mi spui daca e ea, a spus madame Odilia.

Marie Laveau s-a ridicat si s-a apropiat de Juliana, cu pruncul la san. Isi propusese sa faca un copil in fiecare an, cat timp era tanara si-avea deja cinci. I-a atins fruntea cu trei degete, a privit-o indelung in ochi. Juliana a simtit o energie formidabila, ca o lovitura de bici care a scuturat-o din cap pana-n picioare. A trecut un minut foarte lung.

- Ea e, a grait Marie Laveau.

- Dar e alba, a obiectat madame Odilia.

- Daca-ti spun ca e ea, a repetat preoteasa si cu asta intrevederea s-a terminat.

Regina din Senegal a dus-o pe Juliana inapoi, au trecut din nou prin cimitir si prin Piata Armelor, l-au gasit pe vaslasul care le asteptase rabdator, fumandu-si pipa. Omul le-a dus pe alt drum in zona mlastinilor, au intrat in labirintul de canale, grinduri, lacuri, lagune si insulite. Pustietatea absoluta, miasmele mlastinii, brustele lovituri de coada ale caimanilor, tipetele pasarilor, totul crea o atmosfera de mister si pericol. Juliana si-a amintit ca nu anuntase pe nimeni de plecarea ei, probabil ca Isabel si Nuria o cautau. Poate ca femeia asta avea intentii rele, in definitiv era mama lui Catherine, dar a lepadat repede acest gand. Drumul i se parea prea lung, zaduful o adormea, ii era sete, se insera si aerul se umplea de tantari. Dar n-a indraznit sa intrebe incotro se duceau. Intr-un tarziu, cand se intunecase de-acum, au tras la mal. Vaslasul a ramas acolo, madame Odilia a aprins un felinar, a luat-o pe Juliana de mana si a dus-o prin iarba inalta in care nu se vedea nici o carare. "Ai grija sa nu calci pe o vipera", a fost tot ce i-a spus. Au mers o vreme, in fine regina a gasit locul.

O poiana inconjurata de copaci inalti, plina de muschi si strajuita de doua cruci. Nu erau cruci crestine, ci de tip voodoo, care simbolizau intersectia intre doua lumi, a viilor si a mortilor. Se mai gaseau acolo masti si figurine de zei africani, sculptate in lemn. La lumina lumi si a felinarului, scena era de-a dreptul infricosatoare.

- Acolo e fiica mea, a spus madame Odilia, aratand spre pamant.

Catherine Villars murise de febra puerperala cu cinci saptamani in urma. Nu reusisera s-o salveze nici stiinta medicala, nici rugaciunile crestine, nici vrajile si ierburile magiei africane. Mama ei impreuna cu cateva femei ii invelisera trupul mistuit de infectie si hemoragie si-l adusesera in acest loc sacru din mlastina, unde primise un mormant temporar, pana cand tanara moarta ar fi indicat persoana care trebuia s-o inlocuiasca. Catherine nu putea permite ca fiul ei sa ajunga pe mainile oricarei femei pe care ar fi ales-o Jean Laffite, a lamurit-o regina din Senegal. Sarcina ei de mama era sa o ajute, de aceea ii ascunsese moartea. Catherine se gasea intr-o regiune intermediara, se misca intre doua lumi. Juliana nu-i auzise oare pasii in casa lui Laffite? Nu o zarise stand langa patul ei noaptea? Mirosul de portocala de care era imbibata insula era parfumul lui Catherine, care in noua ei conditie il veghea pe micutul Pierre si ii cauta o mama vitrega potrivita.

Madame Odilia era mirata ca fiica-sa strabatuse o jumatate de lume ca sa dea de Juliana si nu-i placea ca alesese o alba, dar cine era ea ca sa se opuna? Din regiunea spiritelor, Catherine era capabila sa hotarasca mai bine ca oricine ce era mai potrivit, cum ii spusese si Mane Laveau. "Cand va aparea femeia potrivita, am s-o recunosc", ii promisese preoteasa. Prima intuitie ca de Juliana putea fi vorba a avut-o madame Odilia cand vazuse cat de mult il iubea pe Jean Laffite si ca era gata sa renunte la iubire din respect pentru Catherine, a doua, cand fusese miscata de soarta sclavilor. Acum era multumita, i-a spus, pentru ca fiica-sa se va odihni impacata in cer si va fi inmormantata in cimitir, unde cresterea apelor nu risca sa-i tarasca trupul spre mare.

A fost nevoie sa repete unele amanunte, caci Julianei nu-i venea sa creada. Nu pricepea cum fusese in stare sa-i ascunda lui Jean atatea saptamani adevarul; cum o sa-i explice acum?

Madame Odilia i-a spus ca nu era nevoie ca ginerele ei sa afle toata povestea, n-avea importanta data exacta; avea sa-i spuna ca murise ieri.

- Dar Jean va dori s-o vada!

- Asta nu se poate. Doar femeile au voie sa vada cadavrele. Misiunea noastra pe pamant e sa aducem copiii pe lume si sa conducem mortii. Jean va trebui sa se supuna. Dupa funeraliile lui Catherine, iti apartine.

- Imi apartine?

- Tot ce conteaza aici e nepotul meu Pierre. Laffite nu e decat mijlocul de care s-a folosit Catherine pentru a-ti incredinta copilul ei. Ea si cu mine vom avea grija sa-ti indeplinesti sarcina cum trebuie. Nu trebuie decat sa ramai langa tatal copilului si sa-l pastrezi multumit si linistit.

- Jean nu e genul de barbat care sa fie multumit si linistit, e corsar, e un aventurier

- Am sa-ti dau potiuni magice si am sa-ti dezvalui secretele prin care sa-l bucuri in pat, exact cum le-a primit Catherine cand a implinit doisprezece ani.

- Eu nu sunt o femeie dintr-alea, s-a inrosit Juliana.

- Nici o grija, ai sa fii, desi poate nu la fel de dibace ca fiica-mea, ca esti cam batrana ca sa inveti si ai in cap tot felul de idei tampite, dar Jean n-o sa bage de seama. Barbatii sunt cam incuiati, ii orbeste dorinta, stiu prea putine lucruri despre placere.

- Nu pot recurge la trucuri de curtezana si la potiuni magice, madame!

- Il iubesti au ba pe Jean?

- Il iubesc.

- Atunci trebuie sa te pui pe treaba. Lasa asta in seama mea. Ai sa-l faci fericit, e posibil sa fii si tu, dar te previn ca trebuie sa-l consideri pe Pierre ca pe copilul tau, daca nu vrei sa ai de-a face cu mine. Ai priceput?

Iubiti cititori, nu stiu cum sa va zugravesc in dimensiunile ei reale reactia nefericitului Diego de la Vega la aflarea vestii. O corabie pleca din New Orleans spre Cuba peste doua zile, cumparase deja bilete si era gata sa plece cat mai repede din rezervatia de vanatoare a lui Jean Laffite luand-o pe Juliana pe sus. Pana la urma, tot avea sa-si salveze iubita. Dar afland ca situatia se rasturnase, ca rivalul sau era vaduv, ii cazuse cerul in cap. S-a aruncat la picioarele ei - ma rog, asta-i o figura de stil - implorand-o sa nu faca tampenia asta. De fapt, a ramas in picioare, umbland ca un leu in cusca, gesticuland, tragandu-se de par, strigand, timp in care ea-l privea netulburata si cu un zambet prostesc pe chipul de sirena. Pas de convinge o muiere inamorata! Diego credea ca in California, departe de corsarul asta, avea sa-si bage mintile in cap, iar el va recupera terenul pierdut. Cum sa iubeasca un tip care facea trafic de sclavi? Pana la urma trebuia sa aprecieze un barbat ca el, la fel de dragut si de viteaz ca Laffite, dar mult mai tanar, cinstit, drept la inima si plin de intentii frumoase, care putea sa-i ofere o viata foarte comoda si fara sa asasineze oameni nevinovati si sa fure. El era aproape perfect si o adora. Ce mai cerea? Nimic n-o multumea! Era ca un sac fara fund! Fusesera de-ajuns cateva saptamani de caldura in Barataria ca sa stearga dintr-un foc tot ce reusise el in cinci ani de cand ii facea curte. Un altul in locul lui ar fi tras concluzia ca Juliana avea o inima usuratica, nu si Diego. Vanitatea il impiedica sa vada limpede.

Isabel asista la scena uluita. In ultimele patruzeci si opt de ore se petrecusera o gramada de lucruri si nu era in stare sa le puna in ordine. Sa spunem ca s-a intamplat cam asa: dupa ce-au scos lanturile sclavilor, i-au hranit, i-au imbracat si le-au explicat ca erau liberi, au asistat la episodul sfasietor al mortii bebelusului, care intrase in agonie. A fost nevoie de trei barbati ca sa-l smulga din bratele mamei, care nu s-a linistit, se mai auzeau si acum urletele ei, la care se adaugau cele ale tuturor cainilor de pe insula. Bietii sclavi nu pricepeau deosebirea intre a fi sau a nu fi liberi, daca tot ramaneau in locul acela detestabil. Singura lor dorinta era sa se intoarca in Africa. Cum sa supravietuiasca in acest loc ostil si barbar? Negrul care facea pe interpretul incerca sa-i calmeze spunandu-le ca nu le vor lipsi mijloacele de trai, oricand va fi nevoie de pirati in plus pe insula, cu un pic de noroc femeile isi vor gasi soti, iar biata mama ar putea lucra la o familie, o sa invete sa gateasca si va sta cu copilul. Degeaba, oamenii repetau intruna ca voiau sa fie trimisi inapoi in Africa.

Juliana s-a intors din lunga excursie cu madame Odilia transfigurata de o fericire imensa si cu o poveste de ridicat parul in cap. I-a pus pe Diego, Isabel si Nuria sa jure ca n-o sa sufle o vorba, apoi le-a trantit noutatea: Catherine Villars nu era bolnava, ci un fel de zombi, in plus o alesese pe ea sa fie mama micutului Pierre. Avea sa se marite cu Jean Laffite, dar el nu stia inca, avea sa afle dupa funeraliile lui Catherinei.

Avea de gand sa-i ceara drept cadou de nunta sa renunte definitiv la traficul de sclavi, era singurul lucru pe care nu-l suporta, celelalte potlogarii o lasau rece. Le-a mai marturisit, cam rusinata, ca madame Odilia avea s-o invete sa faca amor asa cum ii placea piratului. Atunci si-a iesit Diego din tatani: Juliana o luase razna, nu incapea nici o indoiala, probabil ca o piscase o musca ce transmitea boala asta. Chiar credea ca o s-o lase in mainile acestui criminal? Oare nu-i promisese lui don Tomás de Romeu, odihneasca-se in pace, ca o s-o duca cu bine in California? Avea sa se tina de cuvant, chiar daca trebuia s-o ia pe sus.

La randul sau, Jean Laffite a trecut si el prin emotii mari.

Sarutul il zapacise. Sa renunte la Juliana era incercarea cea mai grea prin care trecuse, avea nevoie de tot curajul lui, care nu era chiar neinsemnat, ca sa depaseasca frustrarea asta.

S-a intalnit apoi cu fratele sau si cu capitanii si le-a dat partea lor din vanzarea sclavilor si rascumpararea ostaticilor, pe care ei aveau s-o imparta corect cu ceilalti. Banii ii scosese din buzunarul propriu. Uluiti, capitanii au observat ca asta n-avea nici un sens din punct de vedere comercial; la ce dracu' mai aducea sclavi si ostatici, cu tot ce implica asta ca greutati si cheltuieli, daca ii elibera gratis? Pierre Laffite a asteptat plecarea celorlalti, apoi i-a spus parerea sa; Jean isi pierduse capacitatea de a conduce afacerile, se ramolise, poate ca venise momentul sa fie schimbat.

- De acord, Pierre. O sa supunem la vot intre barbati, asa cum se face. Vrei sa ma inlocuiesti tu?

De parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, dupa cateva ore a venit soacra-sa sa-i anunte moartea lui Catherine. Nu, nu putea s-o vada. Funeraliile vor fi peste doua zile, la New Orleans, va asista toata comunitatea creola. Va fi o scurta slujba crestina, ca sa nu se supere preotul, apoi o ceremonie africana, cu masa, muzica si dans, cum se cuvine. Femeia era trista, dar senina si l-a consolat cand a izbucnit in plans ca un copil. O adora pe Catherine, fusese alaturi de el, marea lui iubire, suspina Laffite. Madame Odilia i-a dat un rom si l-a batut pe spate. Nu-l compatimea din cale-afara, stia ca foarte curand avea s-o uite pe Catherine in alte brate. Din buna cuviinta, Jean nu putea s-o ceara acum de nevasta pe Juliana, trebuia sa treaca un interval decent, dar gandul i se contura deja in minte si in inima, desi inca nu-l formula in cuvinte. Moartea sotiei era napraznica, dar ii dadea o libertate nesperata. Chiar si din mormant, dulcea lui Catherine ii satisfacea dorintele cele mai ascunse. Da, de dragul Julianei era dispus sa-si schimbe soarta. Anii treceau repede, se saturase sa traiasca cu pistolul la brau, ca un proscris si cu pericolul ca in orice clipa pe capul lui sa se puna un pret. In decursul anilor adunase o avere, Juliana si el si micutul Pierre puteau pleca in Texas, acolo unde ajung de regula banditii si sa se ocupe cu alte treburi mai putin periculoase, dar tot ilegale. Nici gand de trafic de sclavi, desigur, doar vazuse cat o enerva asta pe Juliana. Nu tolerase niciodata ca o femeie sa se bage in afacerile lui, nu era ea prima, dar nici n-avea de gand sa-si pericliteze casnicia contrazicandu-se pe subiectul asta. Da, vor merge in Texas, hotarat lucru. Locul acela oferea multe posibilitati unui barbat cu morala flexibila si spirit aventuros. Era gata sa renunte la piraterie, dar asta nu insemna ca avea sa devina un cetatean respectabil, sa nu exageram.

PARTEA A CINCEA - Alta California, 1815

Diego, Isabel si Nuria s-au imbarcat pe o goeleta in portul New Orleans in primavara lui 1815. Juliana a ramas. Imi pare rau ca s-a intamplat asa, pentru ca orice cititor de buna credinta se asteapta la un deznodamant fericit in favoarea eroului. Inteleg ca hotararea Julianei dezamageste, dar nu putea fi altfel, in locul ei majoritatea femeilor ar fi procedat la fel. Sa readuci un pacatos pe drumul cel bun reprezinta un proiect irezistibil, iar Juliana a purces la el cu o fervoare religioasa. Isabel a intrebat-o de ce nu incercase acelasi lucru cu Rafael Moncada, la care sora-sa i-a spus ca nu merita osteneala, caci Moncada nu avea vicii remarcabile, precum Laffite, ci doar meschinarii. "Iar astea, o stie toata lumea, n-au leac", a adaugat frumoasa Juliana. Pe atunci Zorro mai avea mult pana sa merite ca o femeie sa-si dea osteneala sa-l schimbe.

Am ajuns la cea de a cincea si ultima parte a cartii. In curand ne vom lua ramas-bun, dragi cititori, pentru ca povestea se termina atunci cand eroul se intoarce de unde a plecat, transformat de aventurile si obstacolele prin care a trecut si pe care le-a invins. Asta e tipicul naratiunilor clasice, de la Odiseea pana la povestile cu zane si n-o sa ma apuc eu sa fac inovatii.

Teatrul pe care l-a facut Diego afland de hotararea Julianei de a ramane cu Laffite la New Orleans n-a avut nici un efect, caci ea s-a scuturat ca de o musca; cine era Diego ca sa-i dea ei ordine? Nici macar nu erau rude de sange. In plus, era destul de mare ca sa stie ce era bun pentru ea. Diego mai avea o ultima posibilitate; l-a provocat pe pirat la duel, "ca sa apere onoarea domnisoarei De Romeu", insa acela l-a informat ca se casatorisera in aceeasi dimineata intr-o parohie creola, in cea mai stricta intimitate, martori fiindu-le doar fratele sau Pierre si madame Odilia. Procedasera astfel tocmai pentru a evita scenele pe care le-ar fi facut cei care nu intelegeau urgenta amorului. Nu mai avea ce face, unirea lor era legala. Si astfel si-a pierdut Diego iubita si, prada unei adanci deprimari, a jurat sa ramana holtei tot restul vietii.

Nu l-a crezut nimeni. Isabel i-a sugerat ca Laffite n-o sa traiasca mult, avand in vedere stilul lui de viata si ca Juliana, odata ramasa vaduva, n-avea decat sa incerce s-o recucereasca pana s-o plictisi, dar asta nu l-a consolat pe Diego.

Nuria si Isabel si-au luat ramas-bun de la Juliana plangand, in ciuda promisiunilor lui Jean ca vor veni in curand sa le vada in California. Nuria, care le considera pe fetele De Romeu ca pe propriile sale fiice, ezita daca sa ramana cu Juliana ca s-o apere de voodoo si alte ciudatenii, sau sa plece cu Isabel, care, desi mai mica, avea mai putina nevoie de ea. Juliana a transat dilema spunandu-i sa plece, caci altminteri reputatia lui Isabel calatorind singura cu Diego de la Vega ar fi avut de suferit. Ca dar de despartire, Laffite i-a dat guvernantei un lant de aur si o bucata de matase din cea mai fina. Nuria a ales sa fie neagra, din motive de doliu.

Goeleta a parasit portul pe o ploaie torentiala si calda, era sezonul lor, iar Juliana a ramas privind in urma ei cu chipul ud de lacrimi si ploaie, cu micutul Pierre in brate, alaturi de inefabilul ei corsar si de regina din Senegal, care-i devenise instructor si paznic. Imbracata simplu, pe gustul sotului ei, Juliana radia de o fericire atat de mare, ca Diego a izbucnit in plans. Niciodata n-o vazuse mai frumoasa ca acum, cand o pierdea definitiv. Formau o pereche superba, el tot in negru si cu un papagal pe umar, ea in muselina alba, aparati de umbrelele tinute de doua fete africane, foste sclave, acum libere. Nuria s-a inchis in cabina ca sa nu fie vazuta plangand in hohote, in timp ce Diego si Isabel, dezolati, le-au facut cu mana pana i-au pierdut din vedere. Diego se smiorcaia din motivele stiute, iar Isabel pentru ca se despartea de sora ei. Dar si pentru ca, s-o spunem pe-a dreapta isi facuse oarece iluzii in legatura cu Laffite, primul barbat care spusese ca era frumoasa. Asa e viata, ironie pura. Dar hai sa ne intoarcem la povestea noastra.

Eroii nostri au ajuns in Cuba. Orasul istoric Havana, cu casele lui coloniale si faleza lunga, scaldat de o mare cristalina si de lumina imposibila a Caraibelor, oferea o seama de placeri decadente de care n-a profitat nici unul, Diego din suparare, Nuria pentru ca se simtea prea batrana, iar Isabel pentru ca nu si le putea permite. Flancata de cei doi, fata n-a intrat nici in cazinouri si nici n-a luat parte la petrecerile stradale. Saraci si bogati, albi si negri, lumea manca in tavernele si carciumile de pe strada, bea rom cu nemiluita si dansa pana-n zori. Daca ar fi avut ocazia, Isabel ar fi renuntat la virtutea spaniola care nu-i folosise pana acum la mare lucru si s-ar fi scufundat in dezmatul caribeean, care i se parea mult mai interesant, dar a ramas doar cu pofta. Prin patronul hotelului au aflat vesti de la Santiago de León. Capitanul ajunsese cu bine in Cuba impreuna cu cei care supravietuisera atacului corsarilor, iar dupa ce-i trecusera insolatia si spaima se imbarcase pentru Anglia. Avea de gand sa-si scoata asigurarea si sa se retraga la tara, continuand sa deseneze harti fantastice pentru colectionarii de ciudatenii.

Cei trei prieteni au ramas la Havana cateva zile, ragaz pe care Diego l-a folosit pentru a-si comanda cateva tinute complete de Zorro, copiate de la Jean Laffite. Admirandu-se in oglinda croitoriei, a admis ca rivalul sau era de o eleganta incontestabila. S-a privit din fata si din profil si-a pus o mana in sold si cealalta pe manerul spadei, a ridicat barbia si a zambit extrem de multumit, avea dinti perfecti si ii placea sa si-i arate. A fost de parere ca arata senzational. Pentru prima data i-a parut rau de chestia cu dubla personalitate, i-ar fi placut sa ramana mereu imbracat asa. "Eh, nu le poti avea pe toate in viata asta", a suspinat. Nu-i mai lipsea decat masca menita a-i ascunde urechile clapauge si mustata falsa pentru deghizare si Zorro era gata sa apara acolo unde-ar fi fost nevoie de spada sa. "Apropo, frumuselule, ai nevoie de inca o spada", i-a spus imaginea din oglinda. Nu s-ar fi despartit niciodata de adorata sa Justina, dar una singura nu era de-ajuns. Si-a trimis costumele la hotel si s-a dus la armurierii din port sa caute o spada asemanatoare celei daruite de Pelayo.

A gasit ce cauta, a mai cumparat si o pereche de pumnale maure, subtiri si flexibile, dar foarte eficiente. Banii castigati la jocul de carti din New Orleans s-au topit repede, astfel ca dupa cateva zile, cand s-au imbarcat pentru a ajunge la Portobelo, era la fel de lefter ca atunci cand il sechestrase Laffite.

Lui Diego, care mai traversase o data istmul Panama, aceasta parte a drumului nu i s-a parut la fel de interesanta ca lui Isabel si Nuriei, care vedeau pentru prima data broaste veninoase si mai ales indieni despuiati. Ingrozita, Nuria a stat cu ochii pironiti la raul Chagres, convinsa ca i se confirmau temerile cele mai rele in legatura cu salbaticia din America. In schimb, Isabel a profitat de defilarea de nudisti pentru a-si satisface o veche curiozitate. De ani de zile se tot intreba care e deosebirea intre barbati si femei. A fost cam dezamagita, caci deosebirea intra lesne intr-o posetuta, dupa cum i-a declarat guvernantei. Oricum, gratie rugaciunilor Nunei au scapat de malarie sau de muscaturile de sarpe si au ajuns fara probleme in portul Panama. Acolo au gasit un vas care sa-i duca in Alta California.

Corabia a lasat ancora in micul port San Pedro, aproape de Los Angeles, iar calatorii nostri au ajuns la mal cu o barca. N-a fost usor pentru Nuria sa coboare pe scara de franghie; un marinar binevoitor si musculos a luat-o de mijloc fara sa-i ceara voie si a luat-o in spinare ca pe un sac cu faina. Pe mal au zarit silueta unui indian care le facea semne.

Dupa cateva clipe, Diego si Isabel tipau de bucurie, recunoscandu-l pe Bernardo.

- De unde stia ca venim astazi? a intrebat mirata Isabel.

- L-am anuntat eu, a zis Diego, fara alte explicatii.

Bernardo asteptase de mai bine de o saptamana, caci presimtise ca fratele sau de lapte avea sa vina curand. Nu se indoise de mesajul telepatic si scrutase marea rabdator, convins ca mai devreme sau mai tarziu avea sa vada o corabie la orizont. Nu stia ca Diego venea insotit, credea insa ca avea bagaj mult, asa ca adusese mai multi cai. Era atat de schimbat, ca Nunei i-a fost greu sa recunoasca servitorul discret de la Barcelona in indianul cel zdravan. Bernardo avea pe el doar un pantalon de panza strans la mijloc cu o centura de piele. Era ars de soare, avea parul lung si impletit in cozi. Purta un pumnal la brau si o pusca pe umar.

- Ce fac ai mei? Dar Fulgerul Noptii si copilul? a intrebat imediat Diego.

Prin semne, Bernardo i-a dat de inteles ca avea vesti rele si trebuiau sa mearga direct la misiunea San Gabriel, unde parintele Mendoza avea sa-i spuna mai multe. El statuse luni de zile cu indienii si nu era la curent cu amanuntele. Au pus o parte din bagaje pe un cal, restul l-au ingropat in nisip, marcand locul cu pietre, au incalecat si au plecat spre misiune. Diego a remarcat ca Bernardo ii ducea pe o cale ocolita, evitand Drumul Regal si ferma De la Vega. Au mers in galop pret de mai multe leghe si, in sfarsit, au zarit terenurile misiunii. Diego nu si-a putut opri o exclamatie de mirare constatand ca gradinile de care parintele Mendoza se ocupase cu atata tragere de inima erau napadite de balarii, ca acoperisurile erau sparte, iar cabana neofitilor parea parasita. Acolo unde inainte vreme fusese o proprietate prospera, domnea acum o atmosfera de mizerie. Auzind copitele cailor, au iesit cateva indience cu plozii dupa ei, ceva mai tarziu a iesit in curte parintele Mendoza. Misionarul se schimbase mult in acesti cinci ani, acum parea un mos plapand, cu cateva smocuri rare pe cap, care nu-i mai ascundeau cicatricea de la urechea taiata. Stia ca Bernardo isi astepta fratele, nu punea la indoiala ca presimtirea era corecta, dar tot a fost surprins de aparitia lui Diego. A deschis larg bratele si tanarul s-a repezit sa-l imbratiseze. Diego era acum mai inalt cu un cap si i s-a strans inima cand a simtit mana de oase care ajunsese preotul.

- Tanara e Isabel, fiica lui don Tomás de Romeu, tina-l Domnul la dreapta sa, iar doamna e Nuria, guvernanta ei, le-a prezentat el.

- Bun venit la misiune, fiicele mele. Cred ca drumul a fost greu. Puteti sa va spalati si sa va odihniti, in timp ce stau de vorba cu Diego. Am sa va anunt cand mergem la cina.

Vestile erau mai rele decat isi imagina. Parintii lui se despartisera acum cinci ani; chiar in ziua plecarii lui spre Spania, Regina parasise casa doar cu hainele de pe ea. De atunci traia in tribul Bufnitei Albe si nimeni n-o mai vazuse in sat sau la misiune, se spunea ca renuntase la purtarile de doamna spaniola si redevenise aceeasi indianca brava care fusese in tinerete. Bernardo, care traia in acelasi trib, a confirmat.

Mama lui Diego isi reluase numele indigen, Toypurnia si se pregatea s-o inlocuiasca la un moment dat pe Bufnita Alba in calitate de saman si tamaduitoare. Faima de vizionare a celor doua se raspandise dincolo de munti, indieni din alte triburi veneau de departe sa le ceara sfatul. Intre timp, Alejandro de la Vega interzisese chiar si pronuntarea numelui nevesti-sii, dar nu se obisnuise cu absenta ei si imbatranise de tristete. Ca sa nu fie obligat sa dea explicatii meschinei comunitati albe din colonie, a renuntat la postul de primar si s-a dedicat exclusiv proprietatii si afacerilor, marindu-si si mai mult avutul. Dar toata osteneala a fost in zadar, pentru ca in urma cu cateva luni, in timp ce Diego era cu tiganii in Spania, sosise Rafael Moncada, in calitate de trimis plenipotentiar al regelui Ferdinand al VII-lea, cu misiunea oficiala de a-l informa despre starea politica si economica a coloniei. Puterea sa o intrecea pe cea a guvernatorului si al comandantului militar. Diego nu s-a indoit ca Moncada dobandise rangul gratie influentei matusii Eulalia de Callis si ca singurul scop de a parasi curtea spaniola era speranta de a pune mana pe Juliana. I-a impartasit aceasta parere parintelui Mendoza.

- Pesemne ca a fost tare dezamagit constatand ca domnisoara De Romeu nu era aici.

- Dar a presupus ca erati pe drum, drept care a ramas.

Intre timp n-a pierdut timpul, se zvoneste ca se imbogateste enorm, a spus misionarul.

- Omul asta ma uraste din mai multe motive, mai ales pentru c-am ajutat-o pe Juliana sa scape de insistentele lui.

- Acum inteleg mai bine, Diego. Lacomia nu e singura motivatie a lui Moncada, a vrut si sa se razbune pe tine

Moncada si-a inceput mandatul in California confiscand domeniul De la Vega, arestandu-l apoi pe stapan, acuzat ca fusese in fruntea unei insurectii menite a scoate California de sub stapanirea regatului Spaniei. Nu exista o asemenea miscare, l-a asigurat parintele Mendoza pe Diego, ideea asta nu le venise colonilor, desi germenele rebeliunii incoltise in unele tari din America de Sud si se raspandea ca praful de pusca pe continent. Cu verdictul nedovedit de tradare, Alejandro de la Vega fusese aruncat in temuta inchisoare El Diablo.

Moncada se instalase cu suita sa in casa lui, transformata in locuinta si cartierul sau general. I-a mai spus ca in scurt timp facuse multe rele. Era si el in vizorul lui Moncada, pentru ca-i apara pe indieni si nu avea gura legata, dar a platit scump; misiunea era ruinata. Moncada ii taiase fondurile si ii luase oamenii, acum nu mai traiau la misiune decat femeile, copiii si batranii, nu mai era mana de lucru. Familiile indiene erau dezmembrate, oamenii erau demoralizati. Umbla zvonul ca Rafael Moncada pusese la cale o afacere cu perle, la care folosea munca fortata a indienilor. Perlele din California, mai valoroase ca aurul si argintul din alte colonii, contribuisera la vistieria Spaniei secole la rand, dar la un moment dat exploatarea lor nesatioasa le epuizase. Nimeni nu si-a mai amintit de ele timp de cincizeci de ani, exact perioada de care aveau nevoie scoicile ca sa produca alte perle. Autoritatile, ocupate cu alte treburi si paralizate de birocratie, n-aveau initiativa sa reinceapa cautarea. Se credea ca noile bancuri de scoici erau acum mai la nord, aproape de Los Angeles, dar nimeni nu se ostenise sa cerceteze pana la venirea lui Moncada, care aducea cu el niste harti maritime. Parintele Mendoza banuia ca isi propusese sa puna mana pe perle fara sa informeze Spania, desi, in principiu, ele apartineau Coroanei. Ca sa le exploateze, avea nevoie de Carlos Alcazar, seful inchisorii El Diablo, care-i furniza sclavi pentru scufundari.

Ambii se imbogateau rapid si discret. Pe vremuri, culegatorii de perle erau indienii yaquis din Mexic, oameni foarte puternici, care se ocupau de generatii cu asta si erau in stare sa stea sub apa doua minute intregi, dar a-i aduce in Alta California ar fi atras atentia. Ca alternativa, cei doi asociati au hotarat sa foloseasca indienii din zona, care nu erau inotatori de mare clasa si nu facusera de buna voie aceasta treaba. Dar asta nu era un impediment; ii arestau sub orice pretext si ii puneau la munca pana le plesneau plamanii. Ii imbatau sau ii snopeau in bataie, ii stropeau cu alcool, apoi ii arestau in fata judecatorului, care se facea ca nu vede. Astfel, nefericitii aceia ajungeau la El Diablo, in ciuda interventiilor disperate ale misionarului. Diego l-a intrebat daca tatal lui era acolo, parintele Mendoza i-a confirmat. Don Alejandro era bolnav si slabit si n-avea s-o mai duca mult in conditiile acelea. Era cel mai batran si singurul alb, ceilalti prizonieri erau indieni sau metisi. Cine intra in infernul acela nu mai scapa viu, deja murisera destui in ultimele luni. Nimeni nu vorbea despre cele petrecute intre zidurile inchisorii, nici gardienii, nici detinutii, El Diablo era invaluit intr-o tacere de mormant.

- Nu mai am voie nici macar sa le duc alinarea spirituala acestor nefericiti. Inainte ma duceam des sa le tin slujba, dar am avut un schimb de cuvinte cu Carlos Alcazar si nu-mi mai da voie sa intru. In locul meu va veni in curand un preot din Baja California.

- Este vorba de acelasi Carlos Alcazar care era marele bataus din copilaria noastra? a intrebat Diego.

- Acelasi, fiule. Anii trecand, s-a inrait si mai mult, a devenit un despot si un las. In schimb, vara-sa Lolita e o sfanta. Venea cu mine la inchisoare si aducea medicamente, mancare si paturi pentru detinuti, dar, din pacate, n-are nici o influenta asupra lui Carlos.

- O tin minte pe Lolita. Familia Pulido e nobila si plina de virtuti. Francisco, fratele Lolitei, a studiat la Madrid. Am fost in corespondenta cat timp eram la Barcelona.

- Asadar, fiule, situatia lui don Alejandro e foarte grava, tu esti singura lui speranta, trebuie sa faci repede ceva, a conchis parintele Mendoza.

De o buna bucata de timp, Diego se plimba prin incapere fierband de indignare. Din scaunul lui, Bernardo urmarea conversatia cu ochii tinta la fratele lui, caruia ii trimitea mesaje mentale. Primul impuls al lui Diego a fost sa-l caute pe Moncada si sa se lupte cu el, insa privirea lui Bernardo i-a dat de inteles ca, in aceste imprejurari, care cereau mai curand viclenie decat curaj, misiunea asta era pentru Zorro si era nevoie s-o puna la cale cu mult sange rece. Si-a scos batista de dantela si si-a sters fruntea cu un gest afectat, apoi a suspinat:

- Am sa ma duc la Monterrey sa vorbesc cu guvernatorul, e prieten cu tata.

- Am fost deja, Diego. Am vorbit personal cu guvernatorul cand a fost arestat don Alejandro, dar mi-a spus ca nu are nici o autoritate asupra lui Moncada. Nu m-a ascultat nici cand i-am sugerat sa cerceteze de ce mor atati prizonieri de la El Diablo.

- Atunci va trebui sa plec in Mexic, sa vorbesc cu viceregele.

- Dar asta ar dura luni de zile!

Nu-i venea sa creada ca baiatul curajos, pe care-l adusese pe lume si-l vazuse crescand, ajunsese un dandy. Spania ii muiase creierii si muschii, era o adevarata rusine. Se rugase ca Diego sa vina la timp ca sa-si salveze tatal, iar raspunsul era acest mutunache cu batistuta de dantela. Ii era greu sa-si ascunda dispretul.

Misionarul le-a anuntat pe Isabel si pe Nuria ca masa era gata si s-au asezat tuspatru sa manance. O indianca a adus o cratita de gresie cu o fiertura de porumb cu bucati de carne fiarta, tare si atoasa ca o talpa. Nu exista paine, nici vin sau legume, lipsea chiar si cafeaua, singurul viciu pe care si-l permitea parintele Mendoza. Mancau in tacere cand au auzit zgomot de copite si glasuri in curte, iar dupa cateva clipe a dat buzna un grup de barbati in uniforma in fruntea carora era Rafael Moncada.

- Excelenta! Ce surpriza! a exclamat Diego fara sa se ridice.

- Am aflat de sosirea voastra, a raspuns Moncada, cautand-o din priviri pe Juliana.

- Pai, aici suntem, asa cum v-am promis la Barcelona, domnule Moncada. Pot afla cum ati iesit din odaia secreta? a intrebat Isabel pe un ton ironic.

- Unde e sora dumitale?

- A, sora-mea? E la New Orleans. Am placerea sa va anunt ca e maritata si fericita.

- Maritata? Imposibil! Cu cine? a urlat pretendentul dezamagit.

- Cu un om de afaceri plin de bani de care s-a indragostit la prima vedere l-a lamurit Isabel cu cea mai nevinovata expresie din lume.

Rafael Moncada a dat cu pumnul in masa si si-a muscat buzele ca sa nu sloboada un puhoi de injuraturi. Nu-i venea sa creada ca Juliana ii scapase inca o data din maini. Traversase lumea, isi lasase pozitia de la Curte si-si amanase cariera pentru ea. Era atat de furios, ca ar fi gatuit-o cu mainile lui.

Diego a profitat de pauza ca sa se apropie de sergentul dolofan si transpirat care se uita la el cu o privire de caine bland.

- García?

- Don Diego de la Vega, cata onoare, m-ati recunoscut! s-a balbait fericit grasul.

- Cum sa nu! Inconfundabilul García! l-a imbratisat Diego.

Demonstratia de afectiune total nepotrivita intre Diego si propriul sau sergent l-a cam descumpanit pe Moncada.

- Profit de ocazie, excelenta, ca sa va intreb de tata, a spus Diego.

- E un tradator si va plati pentru asta, a scuipat cuvintele Moncada.

- Tradator? Nu puteti spune asa ceva despre domnul De la Vega, excelenta. Sunteti nou pe aici si nu cunoasteti lumea. Dar eu m-am nascut aici si va pot spune ca familia De la Vega e cea mai onorabila si distinsa din toata California - a intervenit sergentul García, speriat.

- Sa taci, García! Nu ti-a cerut nimeni parerea! l-a pus la punct Moncada, fulgerandu-l cu privirile.

Apoi a latrat un ordin si sergentul cel transpirat n-a avut incotro si a salutat, lovindu-si calcaiele, dupa care a iesit sa retraga oamenii. In prag, a ezitat, s-a intors catre Diego cu un gest neputincios, la care a primit ca raspuns o clipire din ochi.

- Imi permit sa va reamintesc ca tata, don Alejandro de la Vega, este un hidalgo spaniol si un erou din multe batalii in serviciul regelui. Doar un tribunal spaniol calificat poate sa-l judece.

- Cazul lui va fi cercetat de autoritatile competente din Mexic. Intre timp, tatal dumitale e sub paza buna, unde nu mai poate conspira impotriva Spaniei.

- Procesul se va taragana ani de zile, iar don Alejandro e batran, nu poate ramane la El Diablo, a intervenit parintele Mendoza.

- Inainte de a incalca legea, De la Vega ar fi trebuit sa se gandeasca ca risca sa-si piarda libertatea si averea. Imprudenta lui a condamnat familia la mizerie, a replicat Mendoza, dispretuitor.

Dreapta lui Diego apucase manerul spadei, dar Bernardo l-a apucat de brat si l-a tinut; trebuia sa aiba rabdare.

Moncada i-a recomandat sa-si gaseasca de lucru, caci acum nu mai dispunea de averea tatalui sau, s-a rasucit si a plecat. Parintele Mendoza l-a batut pe Diego pe umar si a repetat oferta de a le da gazduire. La misiune viata era austera si anevoioasa, a spus, lipsea confortul cu care erau obisnuiti, dar cel putin aveau un acoperis deasupra capului.

- Multumesc, parinte. Intr-o zi am sa va povestesc prin ce-am trecut dupa moartea bietului nostru tata, o sa aflati cum am strabatut Spania pe jos, cum am trait cu tiganii si am fost rapiti de pirati. Nu o data am scapat cu viata ca prin minune. Cat despre confort, va asigur ca suntem caliti, a zambit Isabel.

- Iar de maine, parinte, am sa ma ocup de bucatarie, pentru ca vad ca se mananca mai rau ca in timp de razboi, s-a strambat Nuria.

- Misiunea e foarte saraca, s-a scuzat parintele Mendoza.

- Cu aceleasi ingrediente si ceva mai multa imaginatie, o sa mancam ca oamenii, nu s-a lasat Nuria.

In noaptea aceea, in timp ce toti ceilalti dormeau, Diego si Bernardo s-au strecurat afara, au luat doi cai si, fara sa se mai osteneasca sa le puna seile, au pornit in galop spre pesterile indienilor unde se jucau in copilarie. Hotarasera ca prima actiune era sa-l scoata pe Alejandro de la Vega din inchisoare si sa-l duca intr-un loc sigur, unde Moncada si Alcazar nu puteau da de el, abia apoi ar fi urmat sarcina mai grea de a-i curata numele de acuzatia de tradare. In saptamana asta era si ziua lor de nastere, se nascusera exact acum douazeci de ani.

Lui Diego i s-a parut ca era un moment important din viata lor, voia sa-l marcheze cu ceva special, de aceea il rugase pe Bernardo sa mearga la pesteri. Iar daca trecerea care le lega de casa De la Vega nu fusese distrusa de cutremure, poate ca-l puteau spiona pe Rafael Moncada.

Diego abia mai recunostea locurile, dar Bernardo l-a dus direct la intrarea ascunsa de niste arbusti desi. Inauntru au aprins o lampita ca sa se orienteze prin labirintul de coridoare si sa ajunga in grota principala. Au tras in piept mirosul subteran greu de descris, care le placea atat de mult cand erau copii. Diego si-a amintit ziua fatidica cand casa le fusese atacata de pirati si se ascunsese aici cu mama sa ranita.

I s-a parut ca simte mirosul de atunci, un amestec de sange, sudoare, frica si intuneric subpamantean. Totul era cum il lasasera, de la arcurile cu sageti, lumanarile si borcanele cu miere depozitate acolo in urma cu cinci ani, pana la Roata Magica facuta din pietre pe vremea cand isi doreau sa ajunga la Okahué. Diego a luminat altarul circular cu doua torte si a pus in centru ce adusese, un pachet infasurat in panza neagra si legat cu o sfoara.

- Frate, astept clipa asta de mult. Avem acum douazeci de ani si suntem pregatiti pentru ce-am sa-ti propun acum.

Iti amintesti de virtutile Okahué? Onoare, dreptate, respect, demnitate si curaj. M-am straduit ca ele sa-mi indrume viata si stiu ca si tu, a rostit el pe un ton neasteptat de solemn.

La lumina rosiatica a tortelor, Diego a desfacut pachetul, in care era un costum complet de Zorro - pantaloni, capa, bluza, cizme, palarie si masca - si i l-a dat lui Bernardo.

- Imi doresc ca Zorro sa fie scopul vietii mele, Bernardo.

Am sa ma dedic luptei pentru dreptate si te invit sa fii alaturi de mine. Impreuna o sa fim de o mie de ori mai puternici si-o sa-i zapacim pe dusmani. Vor fi doi Zorro, tu si eu, care nu vor aparea niciodata impreuna.

Vorbea atat de serios, ca Bernardo n-a mai fost tentat sa-l ia peste picior. Si-a dat seama ca fratele lui de lapte se gandise serios la asta, nu era doar un impuls provocat de aflarea nenorocirii prin care trecea tatal sau, asta o dovedea costumul negru cu care venise din calatorie. Tanarul indian si-a lepadat pantalonii si, la fel de solemn ca Diego si-a pus pe rand celelalte haine, tansformandu-se intr-o replica a lui Zorro. Atunci Diego si-a desprins de la sold spada cumparata in Cuba si i-a dat-o, tinand-o cu ambele maini.

- Jur sa-i apar pe cei slabi si sa lupt pentru dreptate! a exclamat apoi.

Bernardo a luat arma si a repetat aceste cuvinte intr-o soapta muta.

Tinerii au deschis cu multa precautie usita secreta din spatele semineului din salon, constatand ca in ciuda trecerii anilor nu scartaia defel. E drept, atunci avusesera grija sa unga balamalele si iata ca efectul rezistase cinci ani. Trunchiurile groase din camin erau aceleasi de atunci, acum acoperite de un strat gros de praf. Nimeni nu facuse focul in tot acest timp. Salonul era intact, aceleasi mobile cumparate de Alejandro de la Vega in Mexic, acelasi candelabru cu o suta cincizeci de lumanari atarnata de tavan, aceeasi masa de lemn cu scaune tapitate, aceleasi tablouri pretentioase. Totul era neschimbat, dar casa li se parea mai mica si mai trista fata de cum si-o aminteau. O patina de uitare o uratea, o tacere de cimitir plutea in aer, un miros de inchis si de mucegai impregna peretii. S-au strecurat ca pisicile pe coridoarele prost luminate de cateva felinare. Pe vremuri exista un batran servitor a carui unica sarcina era sa aiba grija de lumina; omul dormea ziua, iar noaptea vedea de lumanari si de lampile cu seu. S-au intrebat daca el si ceilalti fosti servitori mai traiau acolo sau daca fusesera inlocuiti de oamenii adusi de Moncada.

La ora tarzie, dormeau pana si cainii; in curtea principala statea de paza un singur om, cu arma la umar si luptandu-se sa-si tina ochii deschisi. Au descoperit dormitorul soldatilor, unde au numarat douasprezece hamacuri suprapuse si atarnate la inaltimi diferite, din care doar opt ocupate. In alta camera au dat de un arsenal de arme de foc, praf de pusca si sabii. N-au cercetat mai departe, de frica sa nu fie descoperiti, dar printr-o usa intredeschisa l-au zarit pe Rafael Moncada care scria sau facea socoteli in biblioteca.

Diego si-a inabusit un strigat de revolta vazandu-si dusmanul instalat in fotoliul tatalui sau si folosindu-i hartia si cerneala. Bernardo i-a tras un cot; era cazul s-o stearga, expeditia devenea periculoasa. S-au retras in liniste pe acelasi drum, dupa ce-au suflat peste praful gros din camin ca sa-si stearga urmele.

Au ajuns la misiune pe cand se crapa de ziua, ora la care pe Diego l-a lovit ca o maciuca oboseala acumulata din ziua precedenta, de cand debarcase pe plaja. S-a prabusit in pat si a dormit pana a doua zi, cand a venit Bernardo sa-l trezeasca si sa-i spuna ca avea caii pregatiti. Se gandise sa mearga la Toypurnia si a-i cere ajutor pentru salvarea lui Alejandro de la Vega. Nu au dat ochii cu parintele Mendoza, care plecase devreme la Los Angeles, dar Nuria le-a servit un mic dejun copios, compus din fasole, orez si oua prajite. Isabel a venit la masa cu parul impletit intr-o coada, fusta de calatorie si bluza de neofit, anuntandu-i ca venea cu ei, caci voia s-o cunoasca pe mama lui Diego si sa vada cum arata un sat de indieni.

- In cazul asta, trebuie sa merg si eu, a bombanit Nuria, careia perspectiva unui drum calare prin aceste tinuturi barbare nu-i suradea defel.

- Nu. Parintele Mendoza are nevoie de dumneata aici. Ne intoarcem curand, a spus Isabel, impacand-o cu un pupic.

Cei trei au plecat pe cei mai bum cai albi de la misiune, plus unul pentru bagaje. Era de mers toata ziua, noaptea aveau s-o petreaca sub cerul liber, iar a doua zi de dimineata vor incepe sa urce muntii. De frica soldatilor, tribul se dusese departe si isi tot schimba locul, dar Bernardo stia sa-i gaseasca. Isabel, care invatase sa incalece barbateste, dar nu era obisnuita cu drumuri lungi si-a urmat prietenii fara sa se planga. La primul popas, cand s-au oprit sa se racoreasca la un izvor si sa se infrupte din merindele pregatite de Nuria si-a dat seama ca era toata o vanataie. Diego a ras de ea pentru ca mergea ca o rata, dar Bernardo i-a dat o alifie facuta de Bufnita Alba pe baza de ierburi, ca sa se unga.

A doua zi la pranz, Bernardo le-a aratat niste semne pe copaci, care indicau apropierea tribului; erau semnele prin care dadeau de stire altor indieni ca se mutasera. Dupa doar cateva clipe le-au venit in intampinare doi indieni aproape goi, cu trupurile vopsite si arcurile intinse, dar l-au recunoscut pe Bernardo si-au coborat arcurile si s-au apropiat.

Afland despre ce era vorba, l-au condus printre copaci pana in sat, o adunatura mizera de colibe din paie printre care se invarteau cativa caini. Indienii au scos un suierat, iar dupa putine minute au aparut ca din pamant locuitorii fantomaticei asezari, un grup jalnic de indieni goi sau acoperiti cu zdrente. Oripilat, Diego si-a recunoscut bunica si mama; a trebuit sa lupte cu socul de a le vedea in halul asta, inainte de a descaleca si a merge sa le imbratiseze. Uitase cat de saraci erau indienii, dar nu si aroma de fum si ierburi a bunicii, care i-a mers direct la inima. Si maica-sa mirosea altfel; daca Regina mirosea a sapun cu lapte si apa de flori, Toypurnia mirosea a salvie si a sudoare.

- Diego, ce-ai mai crescut! - a murmurat mama lui.

Toypurnia ii vorbea in limba indigena, prima pe care o cunoscuse Diego pe cand era copil si pe care n-o uitase. In limba asta se mangaiau, in spaniola se tratau formal si rezervat. Prima era pentru sentimente, a doua pentru idei. Mainile batatorite ale Toypurniei l-au pipait, i s-au plimbat pe brate, pe piept si pe gat, masurandu-l, constatand schimbarile. A fost randul bunicii sa-i ureze bun venit. Bufnita Alba i-a ridicat parul ca sa-i cerceteze urechile, de parca asta ar fi fost singura modalitate de a-l recunoaste fara greseala. Diego a prins a rade si a luat-o de mijloc, ridicand-o in aer. Cantarea foarte putin, ca un copil, dar pe sub zdrente si blanitele de iepure Diego a simtit un corp fibros si tare, ca de lemn. Nu era atat de batrana si nici atat de fragila cum i se paruse.

Bernardo n-avea ochi decat pentru Fulgerul Noptii si pentru copilul lor, micutul Diego, un baietel de cinci ani, de culoarea si taria caramizilor, cu ochi negri si rasul maica-sii, gol pusca si inarmat cu un arc si sageti in miniatura.

Diego, care o cunoscuse in copilarie, cand venea in satul bunicii, din putinele referinte telepatice de la Bernardo si dintr-o scrisoare a parintelui Mendoza, a ramas impresionat de frumusetea ei. Alaturi de ea si de copil, Bernardo era alt om, parea mai mare si chipul sau avea o alta lumina.

Dupa primele clipe de euforie, Diego si-a adus aminte de Isabel, care urmarea scena de la cativa pasi mai incolo. Din povestirile lui Diego si le imaginase pe mama si pe bunica lui ca pe niste personaje scoase din tablourile epopeice in care conquistadorii apar in armuri stralucitoare, iar indigenii americani seamana cu niste semizei plini de pene. Femeile astea numai piele si os, netesalate si murdare nu semanau nici pe departe cu picturile din muzee, dar aveau aceeasi demnitate. Cu bunica nu putea comunica, insa cu Toypurnia stabilise imediat o apropiere. Si-a propus s-o viziteze cat mai des, caci credea ca are multe de invatat de la aceasta femeie ciudata si inteleapta. "La fel de neimblanzita as vrea sa fiu si eu" si-a spus in sinea ei. Simpatia a fost reciproca si Toypurniei i-a placut tanara spaniola cu ochi sasii. Credea ca asta inseamna ca poate vedea ceea ce nu vad altii.

Din trib ramasesera multi copii, femei si batrani, insa doar cinci vanatori, care erau siliti sa mearga departe dupa prada, pentru ca albii isi impartisera pamantul si-l aparau cu pusca. Uneori, foamea ii silea sa fure vite, dar daca erau prinsi erau biciuiti sau trimisi la spanzuratoare. Majoritatea barbatilor munceau la ferme, dar clanul Bufnitei Albe si al Toypurniei preferase libertatea, cu toate riscurile. Nu aveau probleme cu triburile razboinice gratie reputatiei de samane si vindecatoare ale celor doua femei. Necunoscutii veneau sa ceara sfaturi si leacuri, pe care le plateau cu alimente si blanuri. Supravietuisera, dar de cand Rafael Moncada si Carlos Alcazar se apucasera sa aresteze barbati tineri, nu puteau ramane prea mult in acelasi loc. Din cauza vietii nomade nu mai puteau cultiva porumb sau alte cereale, se multumeau cu ciuperci si fructe de padure, peste si carne, cand faceau rost.

Bernardo si Fulgerul Noptii au adus cadoul pregatit pentru Diego, un armasar negru cu ochi mari si inteligenti. Era Tornado, manzul fara mama pe care Bernardo il cunoscuse in timpul ritului de initiere de-acum sapte ani si pe care Fulgerul Noptii il domesticise si-l invatase sa vina cand era fluierat. Era un animal cu aspect nobil si un camarad minunat.

Diego l-a mangaiat pe bot si si-a scufundat fata in coama lui, repetandu-i numele.

- Va trebui sa te tinem ascuns, Tornado. Te va incaleca doar Zorro, i-a spus, iar calul a raspuns nechezand vesel si dand din coada.

In continuare, au fript niste ursi-spalatori si niste pasari pe care indienii reusisera sa le vaneze si s-au pus la curent cu vestile rele. Cand s-a inserat, Isabel s-a invelit intr-o patura si a adormit langa foc, sfarsita. In acest timp, Toypurnia asculta povestea tragediei lui Alejandro de la Vega. I-a marturisit lui Diego ca-i era dor de el, era singurul barbat pe care-l iubise, dar nu mai rezistase sa stea cu el. Prefera mizera existenta nomada a tribului ei luxului de la conac, unde se simtea prizoniera. Isi petrecuse copilaria si tineretea sub cerul liber, nu suporta apasarea zidurilor si acoperisul deasupra capului, obiceiurile fudule, rochiile spaniolesti incomode, povara crestinismului. Iar cu anii, Alejandro ii judeca pe ceilalti tot mai sever. Ajunsesera sa aiba prea putine in comun, iar cand baiatul plecase in Spania, i se racise si pasiunea din tinerete, nu mai ramasesera cu nimic. Totusi, a fost miscata auzind ce patise barbatul ei si a fost gata sa-l ajute sa evadeze din carcera si sa-l ascunda in sanul naturii. California era intinsa, Toypurnia ii cunostea aproape toate cararile. I-a mai confirmat ca banuielile parintelui Mendoza erau corecte:

- De vreo doua luni au postat un barcaz mare la ancora, in apropierea bancurilor de scoici, iar detinutii sunt transportati cu barcile.

Luasera si cativa tineri din trib, pe care ii obligau sa se scufunde din zori si pana la asfintit. Ii coborau in fundul marii legati cu o franghie de mijloc, cu un pietroi pe post de contragreutate si un cos in care adunau scoicile. Erau ridicati cand trageau de franghie. Recolta zilei se depozita pe barcaz, unde alti detinuti desfaceau scoicile si cautau perlele, treaba care le distrugea mainile. Toypurnia banuia ca printre acestia era si Alejandro, prea batran ca sa se scufunde.

I-a mai spus ca detinutii dormeau pe plaja, pe nisip, inlantuiti si flamanzi, caci nimeni nu poate trai doar cu scoici.

- Nu prea vad cum ai putea sa-ti salvezi tatal din iadul ala.

Ar fi fost imposibil cat timp erau pe vas, insa Diego stia de la parintele Mendoza ca un preot urma sa vina la inchisoare. Moncada si Alcazar, care erau obligati sa tina in secret afacerea cu perlele, suspendasera pentru cateva zile toata operatiunea, pentru ca detinutii sa fie la El Diablo cand avea sa vina preotul. Era singura sansa, i-a spus. Si-a dat seama ca nu-i putea ascunde maica-sii si bunica-sii identitatea lui Zorro si planul pe care-l imaginase, avea nevoie de ajutorul lor. In timp ce vorbea, i s-a parut ca vorbele lui sunau absolut nebuneste, asa ca a fost mirat sa vada ca ele nu pareau defel impresionate, de parca ideea de a-si pune o masca pe chip si a ataca El Diablo era ceva normal. Au promis sa pastreze secretul. A ramas stabilit ca peste cateva zile Bernardo si inca trei barbati din trib, cei mai puternici si indrazneti, sa vina cu cativa cai la Crucea cu Harci, la cateva leghe de El Diablo, o incrucisare de drumuri unde fusesera spanzurati doi banditi. Harcile lor, albite de ploi si soare, ramasesera expuse pe o cruce de lemn. Indienii nu trebuia sa stie toate amanuntele, cu cat stiau mai putin, cu atat mai bine, in cazul ca ar fi fost prinsi.

Diego si-a prezentat in linii generale planul de a-si elibera tatal si, daca era posibil si pe ceilalti. Majoritatea erau indigeni, cunosteau perfect locurile si, daca ar fi avut ceva timp, s-ar fi facut nevazuti in natura. Bufnita Alba i-a spus ca multi indieni muncisera la ridicarea inchisorii El Diablo, intre acestia si fratele ei, pe care albii il numeau Arsenio, desi numele lui adevarat era Ochii-care-vad-pe-intuneric. Era orb, iar indienii credeau ca cei care se nasc fara sa vada lumina soarelui vad in schimb pe intuneric, precum liliecii, iar Arsenio era un exemplu perfect. Era deosebit de indemanatic, facea tot felul de unelte si putea sa repare orice mecanism.

Cunostea inchisoarea ca nimeni altul, se misca in ea fara sa se impiedice, caci fusese lumea lui de patruzeci de ani incoace. Lucra acolo cu mult inainte de venirea lui Carlos Alcazar si memoria lui prodigioasa stocase toti prizonierii care se perindasera pe la El Diablo. Bunica i-a dat cateva pene de bufnita.

- Poate ca fratele meu te ajuta. Daca-l vezi, spune-i ca esti nepotul meu si da-i penele, ca sa stie ca nu minti.

A doua zi, in zori, Diego a pornit pe drumul de intoarcere, dupa ce a stabilit cu Bernardo locul si ora la care urmau sa se intalneasca. Bernardo a ramas cu tribul pentru a se pregati cu ajutorul catorva lucruri pe care le sustrasesera de la misiune fara stiinta parintelui Mendoza. "Acesta e unul din rarele cazuri cand scopul scuza mijloacele", il asigurase Diego, in timp ce sterpeleau din magazie o franghie lunga, salpetru, pulbere de zinc si fitile.

Inainte de a pleca, a intrebat-o pe mama lui de ce-i daduse numele Diego.

- Asa se numea tata, bunicul tau spaniol: Diego Salazar. Era un om viteaz si bun, care intelegea sufletul indienilor. A dezertat de pe vas pentru ca voia sa fie liber, nu s-a impacat niciodata cu ascultarea oarba care se cere la bord. O respecta pe mama si s-a adaptat la obiceiurile tribului. M-a invatat multe, printre care si spaniola. Dar de ce intrebi?

- Pentru ca am fost tot timpul curios. Stiai ca Diego vrea sa spuna "inlocuitor"?

- Nu. Cum adica?

- Cineva care ia locul altuia.

Diego si-a luat la revedere de la prietenii sai de la misiune, spunand ca se duce la Monterrey. Avea sa insiste pe langa guvernator sa faca dreptate in cazul tatalui sau. Nu avea nevoie de insotitor, drumul n-o sa fie greu, avea sa se opreasca la misiunile de pe Drumul Regal. Parintele Mendoza l-a vazut plecand calare, ducand si alti cai legati, pe care erau bagajele. Era sigur ca se duce degeaba, ca era o pierdere de vreme care putea sa-l coste viata pe don Alejandro, caci fiecare zi in plus la El Diablo putea sa fie ultima pentru el.

Dar argumentele lui n-avusesera succes.

De cum a lasat in urma misiunea, Diego a parasit drumul, a facut un ocol si a luat-o spre sud. Era sigur ca Bernardo se pregatise si-l astepta la Crucea cu Harci. Dupa cateva ore, cu putin inainte de locul cu pricina si-a schimbat hainele.

Si-a pus sutana carpita pe care o sustrasese de la bunul parinte Mendoza si-a lipit o barba improvizata din cateva suvite carunte din parul Bufnitei Albe si a completat deghizarea cu ochelarii Nunei. Probabil ca guvernanta rascolea cerul si pamantul cautandu-i. A ajuns la locul unde craniile banditilor salutau batute in cuie pe cruce si n-a asteptat mult; Bernardo si trei indieni tineri, doar cu o carpa in jurul salelor, inarmati cu arcuri si sageti si vopsiti de razboi, au aparut ca din pamant. Bernardo nu le-a spus cine era drumetul si nici n-a dat explicatii in timp ce-i inmana presupusului preot desaga cu bombele si franghia. Fratii si-au facut cu ochiul; totul era pregatit. Diego a observat ca printre caii indienilor se afla si Tornado si n-a rezistat sa nu se duca sa-l mangaie.

Diego a mers spre inchisoare pe jos, in felul acesta parea mai inofensiv, era doar o silueta destul de jalnica sub dogoarea soarelui. Un cal ii ducea bagajele, celalalt ducea cele pregatite de Bernardo, plus o cruce mare de lemn. Ajuns in varful unui deal, a zarit in departare marea si pata neagra a cladirii sumbre a inchisorii El Diablo, catarata pe niste stanci.

Ii era sete si sutana i se lipise de spate, dar a grabit pasul, nerabdator sa-si vada tatal si sa inceapa aventura. Dupa vreo douazeci de minute, a auzit zgomot de copite si a vazut o trasura care inainta intr-un nor de praf. Nu si-a putut opri o exclamatie de furie; asta-i incurca planurile, precis ca aceia mergeau la fortareata El Diablo. Si-a tras gluga pe cap si si-a controlat barba; sudoarea ar fi putut s-o dezlipeasca, desi folosise un lipici puternic, facut cu rasina cea mai buna.

Trasura s-a oprit in dreptul lui si, spre marea lui surpriza, o fata tanara si frumoasa si-a scos capul pe geam.

- Sunteti pesemne preotul care vine la inchisoare, nu-i asa? Va asteptam, parinte.

Zambetul ei era incantator si inima capricioasa a lui Diego i-a sarit in piept. Incepea sa-si revina dupa dezamagirea cu Juliana, era in stare sa admire alte femei, mai ales o frumusete ca aceasta. A facut un efort si si-a reintrat in rol.

- Intr-adevar, fiica mea, sunt parintele Aguilar, a rostit cu glas cat mai dogit posibil.

- Urcati in trasura, parinte, ca sa va mai odihniti. Si eu ma duc la El Diablo, sa-l vad pe varul meu.

Deci frumoasa asta era Lolita Pulido! Slabanoaga care-i trimitea bilete de amor cand el avea cincisprezece ani. Ce noroc! Si chiar ca era un noroc, pentru ca ajungand la inchisoare trasura Lolitei, cu caii falsului preot legati in spate, Diego n-a mai avut de dat explicatii. Vizitiul a anuntat pe cine aducea, iar gardienii au deschis portile si l-au primit cu amabilitate. Lolita era cunoscuta acolo, soldatii au salutat-o spunandu-i pe nume, i-au zambit pana si doi detinuti care erau tinuti la butuc. "Dati-le apa acestor nefericiti, ca se coc la soare", i-a spus unui soldat, care a fugit sa se execute.

Intre timp, Diego cerceta cladirea si numara pe ascuns oamenii in uniforma. Cu ajutorul franghiei putea sa sara zidurile afara, dar cum sa-l scoata pe tatal sau? Inchisoarea parea inexpugnabila si erau prea multi gardieni.

Au fost condusi apoi in biroul lui Carlos Alcazar, o incapere in care nu se afla decat o masa, cateva scaune si rafturi cu registrele inchisorii. In terfeloagele astea se nota totul, de la nutretul pentru cai pana la moartea detinutilor, cu exceptia perlelor, care ajungeau din scoici direct in sipetele lui Moncada si lui Alcazar, fara sa lase nici o urma. Intr-un colt se gasea o statueta din ipsos pictat a Maicii Domnului strivind cu piciorul diavolul.

- Bun venit, parinte, va asteptam abia maine, a salutat Carlos Alcazar, dupa ce si-a pupat pe obraz verisoara, de care era la fel de amorezat ca in copilarie.

Cu capul inclinat intr-o parte, privirile plecate si glas mieros, Diego a raspuns recitand primul lucru care i-a venit in minte in latineste, terminand cu un emfatic sursum corda, care n-avea nici o legatura, dar a avut un efect naucitor.

Carlos a ramas cu gura cascata, nu fusese niciodata bun la limbile moarte. Era tanar, n-avea mai mult de douazeci si trei sau douazeci si patru de ani, dar parea mai in varsta din cauza expresiei cinice. Buzele lui exprimau cruzime si avea ochi de sobolan. Lolita parca nu era din aceeasi familie, fata asta merita o soarta mai buna decat sa fie ruda cu Carlos.

Inlocuitorul a acceptat un pahar cu apa si a spus ca a doua zi va tine slujba, ii va spovedi si ii va impartasi pe cei doritori. Era tare ostenit, a mai spus, dar dorea sa-i vada chiar acum pe detinutii bolnavi si pe cei pusi la cazne, inclusiv pe cei doi care erau in butuci. Lolita s-a alaturat programului; printre altele, adusese o cutie cu medicamente pe care i-a pus-o la dispozitie parintelui Aguilar.

- Vara-mea e tare miloasa, parinte. I-am zis ca El Diablo nu e un loc pentru domnisoare, dar nici nu vrea s-auda. Si nici nu intelege ca cei mai multi de aici sunt niste bestii fara morala si sentimente, in stare sa muste mana care ii hraneste.

- Nu m-a muscat inca nimeni, Carlos.

- In curand o sa mergem la masa, parinte. Nu va asteptati la un festin, aici traim modest.

- Fiule, nu conteaza, eu mananc foarte putin si saptamana asta tin post. Paine si apa. Prefer sa mananc la mine in camera, pentru ca dupa ce vad bolnavii trebuie sa ma rog.

- Arsenio! a strigat Alcazar.

Un indian a aparut ca din pamant. Statuse tot timpul intr-un colt, atat de tacut si nemiscat, ca nici Diego nu-si daduse seama ca era acolo. L-a recunoscut dupa descrierea facuta de Bufnita Alba. Avea ochii acoperiti cu o pielita alba, dar se deplasa cu precizie.

- Condu-l pe parintele in odaia sa, sa se racoreasca putin. Sa-i indeplinesti toate dorintele, ai inteles? a ordonat Alcazar.

- Da, domnule.

- Poti sa-l duci sa vada bolnava.

- Si pe Sebastian, domnule?

- Nu, nu si pe nenorocitul ala.

- De ce? a intrebat Diego.

- Nu e bolnav. A fost nevoie sa-i tragem cateva bice, nimic grav, nu va faceti probleme, parinte.

Lolita a izbucnit in lacrimi; varul ei ii promisese sa inceteze asemenea pedepse. Diego i-a lasat certandu-se si l-a urmat pe Arsenio in camera care i se pregatise, unde il asteptau toate bagajele, inclusiv crucea cea mare.

- Dumneata nu esti omul Bisericii, a spus Arsenio dupa ce-a inchis usa in urma lui.

Diego a tresarit speriat; daca un orb putea sa-i ghiceasca deghizarea, nici o speranta sa-i pacaleasca pe vazatori.

- Nu mirosi a preot, a explicat Arsenio.

- Dar a ce? a intrebat Diego mirat, doar purta sutana parintelui Mendoza.

- A par de indianca si a clei de lipit lemnul.

Tanarul nostru si-a pipait barba falsa si n-a putut sa nu rada. Acum era momentul, alta ocazie n-ar mai fi avut, asa ca i-a marturisit ca venise cu un scop particular si avea nevoie de ajutorul lui. I-a pus in mana penele bunica-sii. Orbul le-a pipait cu degetele lui clarvazatoare si, recunoscandu-le, emotia i s-a intiparit pe chip. Diego l-a lamurit ca era nepotul Bufnitei Albe si-atunci Arsenio si-a deschis sufletul; nu mai avea vesti de la ea de ani de zile. I-a confirmat ca, inainte de a fi inchisoare, El Diablo fusese o fortareata; ajutase la ridicarea ei, apoi ramasese in slujba soldatilor, iar acum a temnicerilor. Viata intre aceste ziduri fusese dintotdeauna aspra, dar de la sosirea lui Carlos Alcazar aici era iadul, omul era de o lacomie si o cruzime inimaginabile. Impusese munca fortata si pedepse dure, fura din banii pentru mancare si le dadea prizonierilor resturile de la masa soldatilor. Acum unul era in agonie, altii aveau febra pentru ca se atinsesera de meduze veninoase, mai multi aveau plamanii distrusi si le curgea sange pe nas si din urechi.

- Si Alejandro de la Vega? a intrebat Diego cu inima cat un purice.

- N-o mai duce mult, nu mai are chef sa traiasca, aproape ca nu se mai misca. Munca i-o fac ceilalti, ca sa nu fie pedepsit si-l hranesc ca pe un copil.

- Te rog, Ochii-care-vad-pe-intuneric, du-ma la el.

Soarele inca nu apusese, dar inauntru era intuneric. Zidurile groase si ferestrele inguste nu lasau sa intre decat un firicel de lumina. Arsenio insa n-avea nevoie de lumina, asa ca l-a luat pe Diego de maneca si l-a dus fara ezitare pe culoare si scari la celulele de la subsol, care fusesera adaugate cand fortareata devenise inchisoare. Se gaseau sub nivelul marii, drept care fiecare maree inalta le umplea de umezeala, pe pietre se aseza un muschi verzui si se instapanea o duhoare grea. Gardianul de serviciu, un metis cu fata mancata de varsat si mustata de foca, a deschis grilajul de fier dupa care incepea un culoar si i-a dat lui Arsenio o legatura de chei. Diego a fost mirat de tacerea adanca. Acolo erau pesemne mai multi prizonieri, dar se pare ca erau atat de epuizati si slabiti ca nu erau in stare sa scoata nici un sunet.

Arsenio s-a dus la o celula, a pipait cheile, a ales-o pe cea potrivita si a descuiat grilajul. Diego a avut nevoie de cateva secunde ca sa-si obisnuiasca ochii cu bezna si sa zareasca trupurile intinse la perete si o mogaldeata pe jos. Arsenio a aprins o lumanare si-atunci el a ingenuncheat langa tatal sau, amutit de emotie. I-a ridicat capul si l-a sprijinit de pieptul sau, dandu-i la o parte parul de pe frunte. La lumina tremuratoare l-a vazut mai bine si nu l-a recunoscut. Nimic nu mai ramasese din mandrul si chipesul hidalgo, erou al atator vechi batalii, primar de Los Angeles si fermier prosper.

Arata jalnic, era scheletic, avea pielea crapata si pamantie, tremura de febra, ochii ii erau plini de urdori si pe barbie i se scurgea saliva.

- Don Alejandro, ma auziti? Acesta e parintele Aguilar, a spus Arsenio.

- Am venit sa va ajutam, domnule, o sa va scoatem de aici, a soptit Diego.

Ceilalti trei din celula au aratat o bruma de curiozitate, dupa care s-au intins la loc. Trecusera dincolo de speranta.

- Da-mi ultima impartasanie, parinte. E prea tarziu pentru mine, a murmurat bolnavul cu un firicel de voce.

- Nu e tarziu. Va rog, domnule, ridicati-va, l-a implorat Diego.

L-a asezat in capul oaselor, i-a dat apa, i-a curatat ochii cu marginea uda a sutanei.

- Faceti un efort sa va sculati in picioare, pentru ca trebuie sa mergeti ca sa puteti iesi.

- Lasa-ma, parinte, nu mai scap eu viu de aici.

- Ba o sa scapati. Va asigur ca o sa va revedeti fiul, nu in cer, ci aici, pe pamant

- Fiul meu, ai spus?

- Sunt eu, Diego, domnia ta nu ma recunoaste? i-a soptit la ureche, incercand sa nu fie auzit de ceilalti.

Alejandro de la Vega s-a uitat la el cu ochii incetosati, fara sa gaseasca imaginea cunoscuta in calugarul hirsut si inglugat. Tot in soapta, Diego i-a explicat ca era deghizat pentru ca nimeni sa nu stie ca se afla la El Diablo.

- Diego Diego Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunile! M-am rugat atat de mult sa te mai vad inainte de a muri, fiule!

- Ai fost mereu un om curajos si puternic. Te rog, rezista. Trebuie sa traiesti. Acum trebuie sa plec, dar fii pregatit pentru ca in curand va veni sa te salveze un prieten de-al meu.

- Spune-i prietenului tau ca nu pe mine trebuie sa ma salveze, Diego, ci pe camarazii mei. Le datorez atatea si-au luat painea de la gura ca sa mi-o dea mie.

Diego s-a uitat mai bine la cei trei indieni la fel de murdari si slabi ca tatal sau, cu aceeasi expresie de adanca descurajare, insa tineri si inca sanatosi. Dupa cum se vede, in cateva saptamani reusisera sa schimbe atitudinea de superioritate care-l caracterizase pe hidalgoul spaniol o viata intreaga. S-a gandit la intorsaturile sortii. Si-a adus aminte de capitanul Santiago de León, care-i spusese odata, pe cand priveau stelele in larg, ca daca omul traieste destul, apuca sa-si mai schimbe din convingeri si sa le corecteze pe unele.

- Vor iesi impreuna cu domnia ta, iti promit, l-a asigurat la plecare.

Arsenio l-a lasat pe falsul preot in odaia sa, apoi s-a intors cu mancarea, niste paine veche, o supa apoasa si un pahar cu vin prost. Diego si-a dat seama ca avea o foame de lup si i-a parut rau ca-i spusese lui Carlos Alcazar ca era la post. N-ar fi trebuit sa mearga atat de departe cu impostura. Probabil ca acum Nuria pregatea un stufat de coada de vaca la misiunea San Gabriel.

- Am venit doar ca sa explorez terenul, Arsenio. Altcineva va elibera detinutii si-l va duce pe don Alejandro de la Vega la loc sigur. E vorba de Zorro, un cavaler viteaz, imbracat in negru si mascat, care vine sa faca dreptate.

Arsenio a crezut ca-si bate joc de el. N-auzise de asemenea personaj, de cincizeci de ani vedea numai nedreptate in jur si nimeni nu stia de nici un mascat. Diego l-a asigurat ca lucrurile erau pe cale sa se schimbe in California. Vor vedea ei cine este Zorro! Cei slabi vor fi aparati, ticalosii vor face cunostinta cu taisul sabiei si cu biciul. Arsenio a prins a rade; acum era sigur ca omul din fata lui nu era intreg la minte.

- Crezi ca Bufnita Alba m-ar fi trimis la dumneata dac-ar fi fost o gluma? s-a suparat Diego.

Argumentul a avut efect asupra indianului, care l-a intrebat cum socotea Zorro c-avea sa-i elibereze pe detinuti, caci pana acum nimeni nu reusise sa evadeze de la El Diablo. Nu se punea problema sa iesi linistit pe usa din fata. Diego i-a spus ca, oricat de magnific ar fi fost mascatul, fara ajutor nu putea face nimic. Arsenio a stat putin pe ganduri, apoi i-a spus ca mai exista o iesire, dar nu stia in ce conditii era acum. Cand se construise fortareata, se sapase si un tunel drept cale de iesire in caz de asediu. Pe atunci piratii atacau des si se zvonea ca rusii aveau de gand sa puna mana pe California. Tunelul, care nu fusese folosit niciodata si de care nu-si mai amintea nimeni, avea iesirea in mijlocul unei paduri dese, nu departe spre apus, chiar intr-un vechi loc sacru al indienilor.

- Slava Domnului! Exact de ce aveam nevoie, adica Zorro.

Unde e intrarea in tunel?

- Daca vine Zorro, am sa i-o arat, a raspuns Arsenio pe un ton ironic.

Ramas singur, Diego si-a deschis bagajul, care continea costumul negru, harapnicul si pistolul. In desaga lui Bernardo a gasit franghia, o ancora metalica si mai multe recipiente. Erau bombele de fum, preparate cu nitrat si pulbere de zinc, dupa instructiunile pe care le copiase, alaturi de alte curiozitati, din cartile capitanului Santiago de León. Avusese de gand sa fabrice o asemenea bomba ca sa-l sperie pe Bernardo, nu-si imaginase c-aveau sa-i serveasca la eliberarea tatalui sau. Si-a scos barba falsa destul de anevoios, muscandu-si buzele sa nu tipe de durere. Pielea i se iritase, de parca ar fi fost oparita, asa ca si-a zis ca n-avea rost sa-si puna si mustata, ajungea masca, oricum, mai devreme sau mai tarziu, avea sa-si lase mustati. S-a spalat cu apa din cana si s-a imbracat in Zorro. Apoi a demontat crucea mare din lemn si a scos spada. Si-a pus manusi de piele si a facut cateva fandari, verificand flexibilitatea lamei si elasticitatea propriilor sai muschi. A zambit multumit.

S-a uitat pe geam, a constatat ca se intunecase si a presupus ca Alcazar si Lolita cinasera si se gaseau in odaile lor.

Inchisoarea era tacuta, sosise clipa. Si-a pus harapnicul si pistolul la brau, sabia in teaca si s-a pregatit sa iasa. "Cu Dumnezeu inainte", a soptit inchinandu-se, pentru ca puterea divina sa-i aduca noroc. Tinuse minte planul cladirii si numarase treptele fiecarei scari, pentru a se putea deplasa pe intuneric. Costumul negru il facea sa fie nevazut in bezna si spera ca paza sa fie rara.

S-a strecurat in tacere pana la o terasa si a cautat un loc in care sa ascunda bombele, pe care le aducea doua cate doua.

Erau grele si nu putea risca sa-i cada din maini. La ultimul drum si-a pus pe umar franghia incolacita si ancora de fier.

S-a mai asigurat o data ca bombele erau bine ascunse, a sarit de pe terasa pe zidul iesit in afara ce inconjura cladirea, facut din piatra si mortar, destul de lat pentru a permite patrularea santinelelor si luminat de torte din cincizeci in cincizeci de pasi. A vazut cand a trecut o santinela si a numarat minutele pana a trecut a doua. Dupa ce-a fost sigur ca nu erau decat doi, a socotit ca are timp pentru etapa urmatoare. A fugit aplecat spre aripa dinspre sud a inchisorii, caci stabilise ca Bernardo sa-l astepte acolo, unde un mic promontoriu stancos facea mai usoara coborarea. Ambii cunosteau locurile, in copilarie le explorasera nu o data. Ajuns la locul cu pricina, a lasat santinela sa treaca, apoi a apucat o torta si a facut semnul pentru Bernardo. A asigurat ancora de fier in zid si a aruncat in afara franghia, rugandu-se sa ajunga pana la sol si Bernardo s-o vada. A trebuit sa se ascunda iute, caci se apropia cea de-a doua santinela, care s-a oprit sa priveasca stelele la doua palme de ancora. I s-a oprit inima in loc si i s-a udat masca de transpiratie vazand cat de aproape era.

Daca descoperea ancora, ar fi fost obligat sa-i dea un branci si sa-l arunce peste zid, dar acest gen de violenta ii repugna.

Asa cum ii explicase fratelui sau de lapte, pariul cel mare era sa faca dreptate fara a-si manji constiinta cu sangele altora.

Bernardo, mai cu picioarele pe pamant, il facuse atent ca un astfel de ideal nu prea era posibil.

Gardianul si-a reinceput patrularea exact cand Bernardo apuca franghia, facand sa se miste ancora. Zgomotul i s-a parut asurzitor lui Zorro, dar santinela a ezitat doar o clipa, apoi si-a indreptat pusca pe umar si-a mers mai departe. Cu un suspin de usurare, mascatul s-a aplecat peste zid. Nu-i vedea, dar din tensiunea corzii si-a dat seama ca se catarau.

Cei patru au ajuns sus la timp ca sa se ascunda inainte sa apara cealalta santinela. Zorro le-a spus unde era capatul tunelului, dupa cum aflase de la Arsenio si le-a cerut ca doi dintre ei sa coboare in curtea inchisorii si sa sperie caii, pentru ca soldatii sa nu poata veni dupa ei. Dupa care fiecare s-a dus la treaba lui.

Zorro s-a intors pe terasa unde pitise bombele; l-a facut atent pe Bernardo cu un latrat scurt de coiot si le-a aruncat pe rand spre zid. A pastrat doua, pe care avea sa le foloseasca inauntru. Bernardo a aprins fitilele celorlalte, le-a pasat indianului care era cu el, apoi au luat-o la fuga de-a lungul zidului, tacuti si rapizi, de parca ar fi mers la vanatoare. S-au plasat in locuri diferite, iar cand fitilul era pe terminate, le-au aruncat spre obiectivele stabilite: grajdul cailor, depozitul de arme, salasul soldatilor, curtea. In timp ce fumul alb si gros invaluia inchisoarea, Zorro le-a aprins pe ale sale la primul si al doilea nivel al cladirii principale. Panica s-a instapanit pe data. La strigatul "Foc!", soldatii au iesit bulucindu-se, punandu-si din mers pantalonii si cizmele, in timp ce batea clopotul de alarma. Fugeau sa salveze ce puteau, unii isi treceau din mana in mana galeti cu apa si le varsau orbeste, sufocati, altii deschideau grajdurile ca sa iasa caii. Locul s-a umplut de animalele ingrozite, ceea ce contribuia la invalmaseala. Cei doi indieni trimisi de Toypurnia, care alunecasera pe zid in jos si asteptau ascunsi, au profitat de situatie ca sa deschida poarta fortaretei si sa sperie caii, care au luat-o la goana. Erau animale domestice, nu s-au dus departe, grupandu-se intr-un loc unde indienii i-au ajuns repede. Au incalecat pe doi dintre ei, ceilalti i-au urmat la locul de intalnire indicat de Zorro, aproape de iesirea din tunel.

Carlos Alcazar a fost trezit de bataia clopotului si a iesit sa vada ce e cu zarva asta. A incercat sa-si linisteasca oamenii, spunandu-le ca piatra nu arde, dar nimeni nu l-a luat in seama, caci indienii aruncasera sageti aprinse in paiele din grajd si se vedeau si flacari, nu numai fum. Intre timp, cladirea se umpluse de fum si pe dinauntru, asa ca Alcazar a fugit dupa iubita sa verisoara, cu care s-a intalnit la mijlocul culoarului.

- Prizonierii! Trebuie sa salvam prizonierii! a strigat Lolita, cuprinsa de disperare.

Numai ca el avea alte prioritati. Nu putea permite ca incendiul sa-i distruga pretioasele perle.

In cele doua luni, detinutii scosesera mii de scoici, iar Moncada si Alcazar aveau de-acum cativa pumni de perle.

Conventia era ca doua treimi sa-i revina lui Moncada, care finanta operatiunea, iar o treime era pentru Alcazar, care o realiza. N-aveau un registru, caci afacerea era ilegala, insa inventasera un sistem de contabilitate. Introduceau perlele printr-o gaurica intr-un mic sipet sigilat, fixat de dusumea prin doua bare de metal si care se deschidea cu doua chei.

Fiecare dintre asociati era in posesia unei chei, iar la sfarsit l-ar fi deschis si si-ar fi impartit continutul. Moncada desemnase un om de incredere pentru a pazi recolta pe barcaz, iar cel care introducea perlele in sipet era Arsenio. Orbul, cu fantastica sa memorie tactila, era singurul in stare sa tina minte numarul exact de perle si, daca ar fi fost necesar, chiar sa le descrie dupa forma si dimensiune. Carlos Alcazar il detesta pentru memoria asta si pentru ca se dovedise incoruptibil. Nu-i facea nici un rau, caci era protejatul lui Moncada, dar nu pierdea nici un prilej ca sa-l umileasca. In schimb, il mituise pe paznic, care, pentru o plata rezonabila, ii dadea voie sa sustraga perlele cele mai rotunde, mai mari si mai stralucitoare, care nu mai treceau prin mainile lui Arsenio si nu ajungeau in sipet. Rafael Moncada n-avea sa afle niciodata.

In timp ce indienii din tribul Toypurniei semanau haos si plecau cu caii, Bernardo s-a strecurat in cladire, unde-l astepta Zorro, care l-a condus la celulele detinutilor. Facusera de-acum cativa pasi pe culoar, acoperindu-si fetele cu batiste ude ca sa se apere de fum, cand Zorro s-a simtit apucat de brat.

- Parinte Aguilar, urmati-ma, e mai scurt pe aici.

Era Arsenio, care n-avea cum sti ca umilul misionar se transformase in inefabilul Zorro, dar il recunoscuse dupa glas.

Nu era obligatoriu sa-l lamureasca. Cei doi frati se pregateau sa-l urmeze, dar tocmai atunci a aparut Carlos Alcazar, oprindu-le trecerea. Vazandu-i pe cei doi necunoscuti, dintre care unul costumat cat se poate de bizar, seful inchisorii a pus mana pe pistol si a tras. Un strigat de durere a rasunat intre ziduri si glontul s-a infipt intr-o grinda din tavan; Zorro ii zburase pistolul cu o plesnitura de harapnic pe mana chiar in timp ce apasa pe tragaci. Bernardo si Arsenio si-au urmat drumul spre celulele carcerei, in timp ce Diego, cu spada scoasa, fugea dupa Alcazar in sus pe scari. Ii venise o idee cu care sa rezolve problemele parintelui Mendoza si, in treacat, sa-i coaca una lui Rafael Moncada. "Sunt genial, ce mai" si-a zis alergand mai departe.

Alcazar apucase sa ajunga la biroul lui si sa incuie usa fara ca celalalt sa-l prinda din urma. Fumul nu intrase acolo. Zorro a tras un glont in broasca si a impins-o, dar usa n-a cedat, era asigurata pe dinauntru cu un zavor. Pierduse singurul glont, nu mai avea timp sa reincarce pistolul si fiecare minut conta. Tinea minte ca ferestrele incaperii dadeau spre balconul exterior. Era limpede ca nu putea sa sara pana acolo, caci risca sa-si sparga capul de pietrele din curte, dar la etaj se gasea un gargui decorativ sculptat in piatra. Si-a prins harapnicul de el, a tras ca sa-l asigure si, rugandu-se ca mica sculptura sa reziste la greutatea lui, s-a leganat, aterizand pe balcon. In birou, Carlos Alcazar isi incarca pistolul pentru a distruge inchizatorile sipetului si n-a vazut umbra lui Zorro pe geam. Acesta a asteptat ca acela sa traga, distrugand unul din lacate, apoi a navalit inauntru pe fereastra deschisa. Mantia i s-a incurcat si l-a facut sa piarda cateva clipe, suficient pentru ca Alcazar sa arunce pistolul, acum inutil si sa puna mana pe sabie. Acest om, atat de crud cu cei slabi, era un las in fata unui adversar de nivelul sau, in plus, era un spadasin foarte prost; in mai putin de trei minute, arma ii zburase in aer, iar el statea cu mainile ridicate si cu varful spadei lui Zorro in piept.

- As putea sa te ucid, dar nu vreau sa ma manjesc cu sange de caine. Sunt Zorro si am venit sa-mi dai perlele.

- Perlele apartin domnului Moncada

- Apartineau. Acum sunt ale mele. Deschide sipetul.

- E nevoie de doua chei, iar eu n-am decat una.

- Foloseste pistolul. Atentie, la prima miscare suspecta iti strapung gatul fara mila. Zorro e generos, te lasa in viata daca te supui.

Tremurand, Alcazar a reincarcat pistolul si a rupt si lacatul celalalt. A ridicat capacul de lemn si a descoperit comoara, atat de alba si stralucitoare, ca n-a rezistat sa-si afunde mainile printre perle si sa si le prefire printre degete. La randul lui, Zorro nu mai vazuse niciodata ceva atat de valoros.

Prin comparatie, pietrele pretioase obtinute in schimbul bunurilor lui Tomás de Romeu pareau modeste. Acolo era o avere. I-a poruncit sa le rastoarne intr-o punga pe care o tinea la brau.

- Focul o sa ajunga la depozitul de munitie dintr-un moment in altul si El Diablo o sa sara in aer. Ma tin de cuvant, iti las viata sa-ti priasca.

Omul n-a raspuns. In loc sa se repeada spre iesire, cum era de asteptat, a ramas in birou. Zorro observase ca arunca priviri fugare spre capatul opus al incaperii, acolo unde era statueta Fecioarei Maria pe piedestalul ei de piatra. Pesemne ca asta-l interesa mai mult decat viata. Si-a luat punga cu perle, a tras zavorul si a iesit afara, dar n-a mers mult si s-a intors tiptil. Alcazar tot nu iesea, astfel ca l-a prins spargand capul statuetei cu patul pistolului.

- Urat mod de a te purta cu Madona! a remarcat.

Mut de furie, Carlos Alcazar s-a rasucit si a aruncat in el cu pistolul, ratandu-l la mustata, apoi a apucat sabia care zacea pe jos. N-a apucat sa se ridice bine, ca mascatul era in fata lui, in timp ce fumul alb invada incaperea. S-au duelat pret de cateva minute, inecandu-se cu fum si tusind. Alcazar s-a tras inapoi catre masa si dupa ce s-a vazut dezarmat pentru a doua oara, a scos din sertar un pistol incarcat. N-a avut timp sa traga, pentru ca o lovitura zdravana de picior i-a aruncat pistolul cat colo, iar Zorro i-a insemnat obrazul cu trei taieturi rapide care au format litera Z. Alcazar a scos un urlet, a cazut in genunchi si si-a dus mainile la rana.

- Nu e mortala, omule, e doar semnul lui Zorro, ca sa nu uiti.

Pe jos, printre fragmentele statuetei sparte, era o punga din piele de caprioara, pe care Zorro a ridicat-o din zbor inainte de a iesi in fuga. De-abia mai tarziu, cand i-a cercetat continutul, a constatat ca era vorba de cinci perle magnifice, mai valoroase decat toate celelalte din sipet.

Zorro tinuse minte drumul, astfel ca a ajuns repede la celulele prizonierilor. Subsolul era singurul loc din El Diablo unde n-ajunsese fumul, nici harmalaia creata de bataile de clopot, alergaturi si tipete. Detinutii nu stiau ce se petrece afara, alarma a dat-o Lolita. Fata coborase in camasa de noapte si desculta sa-i roage pe gardieni sa elibereze detinutii. Speriati de incendiu, acestia luasera torta din perete si-o stersesera in graba, nepasandu-le defel de prizonieri. Auzind ca era vorba de un incendiu, nefericitii strigau si scuturau zabrelele, incercand sa iasa. Atunci au venit Arsenio si Bernardo. Primul s-a indreptat calm spre dulapiorul in care se tineau lumanarile si cheile celulelor, pe care le recunostea dupa pipait, al doilea facea lumina si incerca sa linisteasca oamenii.

Ceva mai tarziu a venit si Zorro. Lolita a scos un strigat la vederea mascatului in negru care agita o sabie insangerata, dar spaima i s-a preschimbat in curiozitate in momentul in care acesta si-a varat sabia in teaca si s-a aplecat sa-i sarute mana. Bernardo a intervenit dandu-i o palma in spate; nu era timp de galanterii.

- Nu va speriati, nu e decat fum. Urmati-l pe Arsenio, stie el o iesire, le-a spus Zorro detinutilor care incepeau sa iasa din celule.

Si-a intins mantia pe jos, pentru Alejandro de la Vega.

Cei patru indieni au innodat capetele, ca un hamac si l-au luat cu ei. Altii il ajutau pe cel ce fusese biciuit, apoi cu totii, inclusiv Lolita, l-au urmat pe Arsenio spre tunel, cu Bernardo si Zorro ca ariergarda pentru protectie. Intrarea se afla in spatele unui morman de butoaie si vechituri, nu pentru a fi ascunsa, ci pentru ca nu fusese folosita niciodata, iar cu timpul se adunasera acolo toate lucrurile astea. Era limpede ca nu fusese observata. Au eliberat usita si au intrat pe rand in culoarul subteran. Zorro i-a spus Lolitei ca nu era nici un pericol de incendiu, fumul nu era decat o stratagema pentru a salva oamenii, majoritatea nevinovati. Ea nu intelegea mare lucru, dar il asculta hipnotizata. Cine era acest tanar atat de atragator? Poate ca era un bandit, de-aia isi ascundea figura, dar aceasta ipoteza, departe de a o speria, ii sporea si mai mult exaltarea. Era gata sa-l urmeze pana la capatul lumii, dar el nu i-a cerut asa ceva, ci doar sa se intoarca si sa aseze butoaiele la loc in fata usii si sa aprinda paiele din celule, ca sa aiba timp sa fuga. Absolut pierduta, Lolita a incuviintat cu un suras prostesc, dar cu privirile arzatoare.

- Va multumesc, domnisoara, a spus el.

- Cine sunteti?

- Numele meu e Zorro.

- Ce gluma e asta, domnule?

- Nu e nici o gluma, va asigur. Acum nu va pot spune mai multe, caci timpul preseaza, dar ne vom revedea.

- Cand?

- In curand. Lasati-va balconul deschis si intr-o noapte voi veni sa va vizitez.

O asemenea propunere echivala cu o insulta, dar tonul necunoscutului era galant si dintii lui foarte albi. N-a stiut ce sa raspunda, iar cand bratul puternic a luat-o de mijloc, n-a incercat sa scape, dimpotriva, a inchis ochii si i-a intins buzele. Oarecum surprins de iuteala cu care progresa, Zorro a sarutat-o fara urma din timiditatea de care era cuprins in fata Julianei. Ascuns dupa masca lui Zorro, putea da frau liber galanteriei. In conditiile date, sarutul a fost destul de reusit. Daca n-ar fi tusit amandoi din cauza fumului ar fi fost perfect. Zorro s-a despartit de ea cu parere de rau si a intrat in tunel dupa ceilalti. Lolita a avut nevoie de trei minute intregi ca sa-si recapete uzul ratiunii, apoi s-a grabit sa duca la indeplinire rugamintile fascinantului mascat, cu care avea de gand sa se marite cat mai repede, asta era sigur. Era o fata dezghetata.

La o jumatate de ora dupa explozia bombelor, fumul a inceput sa se risipeasca; intre timp, soldatii stinsesera focul din grajd si se luptau cu cel din celule, iar Carlos Alcazar isi oprise sangele de pe obraz cu o carpa si controla din nou situatia. Inca nu pricepea ce se intamplase. Soldatii gasisera sagetile de la care pornise focul, dar nu si pe faptasi. Nu credea ca fusese un atac al indienilor, asa ceva nu se mai pomenise de douazeci si cinci de ani, pesemne ca era o smecherie a lui Zorro asta ca sa-i fure perlele. Iar de disparitia prizonierilor n-a aflat decat mult mai tarziu.

Tunelul, intarit ca sa nu se surpe pamantul, era ingust, dar un om putea trece destul de bine. Aerul era rarefiat, caci gurile de aerisire se astupasera cu timpul, astfel ca Zorro a hotarat ca n-avea sens sa consume putinul oxigen cu flacara lumanarilor, trebuia mers pe intuneric. Arsenio, care n-avea nevoie de lumina, mergea in frunte, ducand singura lumanare lasata aprinsa, ca sa poata veni ceilalti. Senzatia ca erau ingropati de vii si gandul ca ar fi putut fi prinsi pentru totdeauna daca s-ar fi prabusit pamantul peste ei erau inspaimantatoare. Bernardo rareori isi pierdea cumpatul, dar era obisnuit cu spatiile largi si aici se simtea ca o cartita; il cuprindea panica. Nu putea grabi pasul, nici da inapoi, n-avea aer, avea impresia ca nimerea peste sobolani si serpi, era sigur ca tunelul se ingusta si n-aveau sa mai iasa la lumina.

Dar mana ferma a fratelui sau de lapte i se aseza pe umar, iar glasul lui calm ii dadea curaj. Zorro era singurul care nu suferea de claustrare, pentru ca mintea ii statea la Lolita. In plus, asa cum ii spusese Bufnita Alba in timpul initierii, pesterile si noaptea erau elementele predilecte ale vulpilor.

Drumul prin tunel li s-a parut foarte lung, desi iesirea nu era departe de inchisoare. Pe timp de zi, gardienii i-ar fi vazut, dar asa, in plina noapte, fugarii au iesit din tunel sub copaci, neriscand sa fie vazuti. Au iesit plini de tarana, insetati, doritori de aer curat. Indienii au lepadat zdrentele de prizonieri, s-au scuturat de pamant, au ridicat bratele si ochii spre cer multumind pentru clipa de libertate. Afland ca era un loc sacru, s-au simtit incurajati; era un semn bun. Bernardo a tras un fluierat, i s-a raspuns si imediat au aparut indienii Toypurniei cu caii furati si cu cei ai lor, intre care era Tornado. Fugarii au incalecat cate doi si s-au imprastiat in directia muntilor. Erau oameni ai locului si-aveau sa ajunga la triburile lor inainte ca soldatii sa organizeze urmarirea. Aveau de gand sa stea cat mai mult departe de albi, pana cand situatia avea sa revina la normal in California.

Zorro s-a scuturat de tarana, suparat ca noul sau costum comandat in Cuba era facut praf, dar s-a felicitat ca planul lui iesise peste asteptari. Arsenio l-a luat pe cal pe cel care fusese biciuit, Bernardo l-a pus pe Alejandro de la Vega pe calul sau si a incalecat si el ca sa-l sustina. Drumul pe munte era accidentat si-avea sa dureze toata noaptea. Aerul rece il dezmeticise pe batran, iar bucuria ca-si vazuse fiul ii readusese speranta. Bernardo l-a asigurat ca Toypurnia si Bufnita Alba il vor ingriji pana la intoarcerea sa acasa.

Iar Zorro galopa pe Tornado spre misiunea San Gabriel.

Parintele Mendoza petrecuse noptile astea zvarcolindu-se in pat si neputand sa puna geana peste geana. Citise si se rugase fara a-si gasi linistea sufleteasca dupa ce descoperise ca lipseau lucruri din magazie, plus sutana de schimb. N-avea decat doua, pe care le spala din trei in trei saptamani si erau atat de vechi si de carpite, ca nu-si putea imagina cine-ar fi vrut sa-i fure una. Voise sa-i dea hotului posibilitatea de a inapoia cele furate, dar acum nu mai putea amana. Gandul ca trebuia sa-i adune pe neofiti, sa le tina o predica despre porunca a treia si sa descopere vinovatul nu-l lasa sa doarma. Stia ca oamenii erau tare nevoiasi si nu era cazul sa-i pedepseasca, dar peste greseala asta nu putea trece. Nu pricepea de ce in loc sa fure alimente sterpelisera franghii, nitrat, zinc si sutana sa; n-avea nici o noima. Era obosit de atata lupta, munca si singuratate, il dureau oasele si sufletul. Vremurile se schimbasera, nu mai recunostea lumea de azi, domnea lacomia, nimeni nu mai tinea minte invataturile lui Christos, nimeni nu-l mai respecta, nu-si putea apara neofitii de abuzurile albilor. Uneori se intreba daca indienilor nu le fusese mai bine inainte, pe cand erau stapanii Californiei si traiau in legea lor, cu obiceiurile si zeii lor, dar imediat se inchina si-i cerea iertare lui Dumnezeu pentru o asemenea erezie. "Unde-o sa ajungem daca pana si eu ma indoiesc de crestinism?!", suspina el, caindu-se.

Situatia se inrautatise substantial cu venirea lui Rafael Moncada, care reprezenta partea cea mai rea a colonizarii; venise sa se imbogateasca rapid si sa plece cat mai repede.

Pentru el, indienii erau animale de povara. De mai bine de douazeci de ani de cand traia la San Gabriel, misionarul trecuse prin multe momente critice - cutremure, epidemii, seceta, chiar si un atac al indienilor - dar nu se descurajase, caci stia ca indeplineste o porunca divina. Acum se simtea parasit de Dumnezeu.

Se intunecase si se aprinsesera tortele din curte. La capatul unei zile de munca dura, parintele Mendoza, cu manecile suflecate si transpirat, spargea lemne pentru bucatarie.

Ridica toporul anevoie, in fiecare zi parca era tot mai greu, iar lemnele mai tari. Exact atunci a auzit venirea unui calaret. S-a oprit si si-a ascutit privirile, care nu mai erau nici ele ca odinioara, intrebandu-se cine venea atat de grabit si la ceas tarziu. A vazut apropiindu-se un barbat imbracat in negru, cu fata acoperita de o masca, precis ca era un bandit. A dat alarma, pentru ca femeile si copiii sa se ascunda, apoi l-a infruntat cu toporul in mana si o rugaciune pe buze; nu avusese timp sa-si ia pusca. Necunoscutul a sarit de pe cal din mers si l-a strigat pe nume:

- Parinte Mendoza, nu va temeti, sunt un prieten!

- Atunci masca e de prisos. Cum te cheama, fiule?

- Zorro. Stiu ca suna ciudat, dar si mai ciudat e ce am sa va spun. Sa mergem inauntru, parinte, va rog.

Misionarul l-a dus pe necunoscut in capela, unde conta pe protectia celesta si unde omul s-ar fi convins ca nu era nimic de valoare. Individul era de temut, avea spada, pistol si harapnic, era inarmat ca pentru razboi, dar avea un aer vag familiar. Unde mai auzise glasul asta? Zorro l-a asigurat ca nu era un bandit, apoi i-a confirmat banuielile in legatura cu afacerea cu perle pe care o pusesera la cale Moncada si Alcazar. In mod legal, numai zece la suta ar fi fost al lor, restul apartinea Spaniei. Ii foloseau pe indieni ca sclavi, convinsi ca nimeni, in afara de parintele Mendoza, n-ar fi ridicat un deget in apararea lor.

- N-am la cine apela, fiule. Noul guvernator e un om slab si se teme de Moncada.

- Atunci trebuie sa apelati la autoritatile din Mexic si din Spania, parinte.

- Cu ce dovezi? N-o sa ma creada nimeni, am faima de om fanatic, obsedat de bunastarea indienilor.

- Iata dovada, a spus Zorro, punandu-i in maini o punga grea.

Misionarul a privit inauntru si a scos o exclamatie de mirare dand cu ochii de mormanul de perle.

- Pentru Dumnezeu, fiule, cum le-ai obtinut?

- N-are importanta.

I-a sugerat sa duca prada episcopului din Mexic si sa denunte afacerea, era singura modalitate de a evita ca neofitii sa fie luati ca sclavi. Daca Spania voia sa exploateze bancurile de scoici, n-avea decat sa angajeze indienii yaquis, ca pe vremuri. L-a mai rugat sa-i spuna lui Diego de la Vega ca tatal sau era liber si la adapost. Misionarul a marturisit ca tanarul il dezamagise, parca nu era fiul lui Alejandro si al Reginei, n-avea sange. Apoi l-a rugat din nou pe necunoscut sa-si descopere chipul, pentru a avea incredere; putea fi o cursa. Dar celalalt i-a spus ca identitatea sa trebuia sa ramana secreta, insa i-a promis ca nu mai era singur in efortul de a-i apara pe saraci, caci de-acum inainte Zorro va lupta pentru dreptate. Parintele Mendoza a ras nervos; omul parea sonat de-a binelea.

- Inca ceva, parinte. Punguta asta de piele de caprioara contine cinci perle mult mai valoroase decat celelalte, o adevarata avere. Sunt ale dumneavoastra. Nu trebuie sa spuneti nimanui, va asigur ca singurul om care stie de existenta lor n-o sa indrazneasca sa intrebe de ele.

- Imi inchipui ca sunt furate.

- Asa e, dar ele apartin de drept celor care le-au smuls marii cu ultima lor suflare. Veti sti sa le dati folosinta potrivita.

- Daca sunt furate, nu vreau sa stiu de ele, fiule.

- Cum vreti, dar pastrati-le, i-a facut Zorro cu ochiul.

Misionarul a ascuns punga in faldurile sutanei si si-a condus musafirul in curte, unde bidiviul cel negru astepta inconjurat de copii. Necunoscutul a incalecat pe armasar si, ca sa-i distreze pe cei mici, l-a facut sa sara berbeceste, apoi si-a scos spada, facand-o sa straluceasca la lumina tortelor si a cantat o povestioara in versuri, compusa in lunile de plictis de la New Orleans, in care era vorba de un calaret viteaz care apare in noptile cu luna sa apere dreptatea, sa-i pedepseasca pe ticalosi si sa-i cresteze cu litera Z. Cantecelul i-a incantat de copii, dar parintelui Mendoza i-a intarit convingerea ca tipul era plecat cu pluta. Isabel si Nuria, care-si petreceau cea mai mare parte a timpului in camerele lor, cosand, au iesit in curte si-au apucat sa zareasca silueta eleganta pe calul negru tocmai cand pleca. Au intrebat cine era personajul acela pitoresc, la care parintele Mendoza a spus ca, daca nu era un diavol, precis era un inger trimis de Dumnezeu ca sa-i intareasca credinta.

In aceeasi noapte, Diego de la Vega s-a intors la misiune, plin de praf, spunand ca trebuise sa-si scurteze drumul ca sa nu fie prins de banditi. Zarise de departe doi tipi suspecti si, ca sa nu se intalneasca cu ei, iesise de pe Drumul Regal si galopase spre paduri, unde se ratacise. Isi petrecuse noaptea ghemuit sub un copac, la adapost de banditi, dar nu si de ursi si lupi. In zori se hotarase sa se intoarca la misiune, caci ar fi fost imprudent sa-si continue drumul de unul singur. Calarise toata ziua fara sa manance nimic, era mort de oboseala si-l durea capul. Avea sa plece la Monterrey peste cateva zile, de data asta bine inarmat si cu escorta. Parintele Mendoza l-a informat ca nu mai era nevoie sa-l viziteze pe guvernator, pentru ca don Alejandro de la Vega fusese eliberat din inchisoare de un necunoscut plin de curaj. Lui Diego nu-i mai ramanea decat sa recupereze bunurile familiei. N-a mai spus ca nu vedea cum ar fi fost in stare s-o faca tafandachele asta ipohondru.

- Cine l-a salvat pe tata?

- I se spune Zorro si era mascat.

- Mascat? Poate vreun bandit, nu?

- L-am vazut si eu, Diego si pentru un bandit nu era rau deloc. Nu-ti mai spun ce chipes si elegant era! Si-avea un cal care trebuie ca a costat o avere, a intervenit Isabel, insufletita foarte.

- Tu ai avut mereu o imaginatie peste masura, i-a replicat Diego.

Nuria a venit sa le spuna ca masa era gata. Diego a onorat cina cu o voracitate care n-avea nici o legatura cu migrena, iar la sfarsit a felicitat-o pe guvernanta pentru faptul ca imbunatatise dieta de la misiune. Isabel l-a chestionat fara mila, voia sa stie de ce caii nu erau obositi, cum aratau banditii, cat timp facuse de colo pana dincolo si de ce nu trasese la vreo misiune, dupa o singura zi de drum. Parintele Mendoza, scufundat in cugetari, n-a observat raspunsurile vagi. Cu dreapta manca, iar cu stanga pipaia punguta din piele de caprioara din buzunar, calculand ca putea reda misiunii bunastarea de odinioara. Pacatuise oare acceptand perlele patate de suferinta si lacomie? Nu, nu era un pacat, dar daca erau cu ghinion A zambit, constatand ca devenise mai superstitios cu varsta.

Doua zile mai tarziu, cand parintele Mendoza apucase sa trimita scrisoarea despre perle in Mexic si-si facea bagajele pentru a-l insoti pe Diego, au venit Rafael Moncada si Carlos Alcazar in fruntea unor soldati, printre care si obezul sergent García. Alcazar avea o cicatrice urata, care-i deforma obrazul si era nelinistit pentru ca nu reusise sa-si convinga asociatul de felul in care disparusera perlele. Adevarul nu i-ar fi folosit in cazul de fata, caci ar fi pus in evidenta rolul sau jalnic in apararea inchisorii si a prazii.

Preferase sa-i spuna ca vreo cincizeci de indieni pusesera foc la El Diablo in timp ce o banda de banditi, la ordinele unui mascat in negru care-si spunea Zorro, patrunsese in cladire. La capatul unei batalii crunte, in care el insusi fusese ranit, atacantii iesisera invingatori si furasera perlele.

In toata zarva, scapasera si detinutii. Stia ca Moncada n-avea sa-si gaseasca linistea pana nu va afla adevarul si va da de urma perlelor. Prizonierii care fugisera nici nu contau, mana de lucru indigena prisosea.

Crestatura ciudata de pe falca lui Alcazar - un Z perfect - i-a reamintit lui Moncada de alt mascat, a carui descriere corespundea cu cea a lui Zorro, care lasase un semn asemanator in resedinta cavalerului Duchamp si intr-o garnizoana din Barcelona. In ambele ocazii, pretextul fusese eliberarea unor detinuti, exact ca la El Diablo. Iar a doua oara avusese chiar indrazneala sa se foloseasca de numele sau si de al matusa-sii Eulalia. Jurase sa se razbune, dar n-avusese ocazia sa-l provoace. A ajuns repede la singura concluzie posibila: Diego de la Vega se gasea la Barcelona in perioada cand cineva facea un Z pe pereti si de-abia revenise in California cand acelasi semn aparea pe mutra lui Alcazar. Nu era o simpla coincidenta. Numitul Zorro nu putea fi decat Diego. Greu de crezut, dar orice pretext era bun ca sa-l faca sa plateasca necazurile produse. Ajunsese la misiune in goana calului, de teama ca omul sa nu fi plecat si daduse de Diego, care sedea sub un umbrar, bea limonada si citea poezii. I-a poruncit sergentului García sa-l aresteze pe loc; bietul grasan, care avea in continuare aceeasi admiratie neconditionata pentru Diego ca in copilarie, se pregatea sa execute fara chef ordinul, dar parintele Mendoza a declarat ca mascatul care-si spunea Zorro nu semana nici pe departe cu Diego de la Vega. Isabel a confirmat; numai un prost ar fi putut sa-i confunde pe cei doi, il cunostea pe Diego ca pe un frate, haladuisera cinci ani impreuna, era baiat bun, inofensiv, sentimental si bolnavicios, nici gand sa fie bandit, cu atat mai putin un erou.

- Mersi, i-a taiat-o Diego, jignit, dar a observat ca ochiul sasiu al prietenei sale se invartea ca un titirez.

- Zorro ii ajuta pe indieni pentru ca sunt nevinovati, stiti la fel de bine ca mine, domnule Moncada. N-a furat perlele, le-a luat drept dovada pentru ce se petrece la El Diablo, a spus misionarul.

- Despre ce perle vorbiti? a sarit Carlos Alcazar, extrem de nervos, caci pana atunci nimeni nu pomenise de asa ceva si nu stia in ce masura era la curent preotul cu afacerile lui murdare.

Parintele Mendoza a admis ca Zorro ii daduse punga cu perle pentru a fi trimise la tribunalul din Mexic. Rafael Moncada si-a ascuns un suspin de usurare; recuperarea comorii se dovedea mai usoara decat isi imaginase. Mosul asta caraghios nu era o problema, putea sa scape de el cat ai zice peste, se intamplau atatea accidente regretabile. Cu o expresie ingrijorata, i-a multumit pentru ca avusese grija de perle, apoi i le-a cerut, avea sa se ocupe chiar el de aceasta treaba. Daca, in calitatea sa de sef al inchisorii, Carlos Alcazar facuse anumite nereguli, avea sa ia masurile care se impun, n-avea sens sa deranjeze pe cineva din Mexic. Misionarul a trebuit sa se supuna. N-a indraznit sa-l acuze de complicitate cu Alcazar, ar fi fost un pas gresit, in stare sa-l coste ce avea mai scump pe lume: misiunea. A adus punga si a pus-o pe masa.

- Perlele apartin Spaniei. Am trimis o scrisoare superiorilor mei si va avea loc o investigatie.

- O scrisoare? Dar vaporul n-a sosit inca, s-a balbait Alcazar.

- Dispun de alte mijloace, mai rapide si mai sigure decat vaporul.

- Sunt aici toate perlele? a intrebat Moncada, suparat.

- De unde sa stiu? Nu eram de fata cand au fost sustrase, nu stiu cate erau la inceput. Numai Carlos poate raspunde la aceasta intrebare.

Cuvintele misionarului au avut darul sa sporeasca banuielile lui Moncada in legatura cu asociatul sau. L-a apucat pe parintele Mendoza de brat si l-a tarat in fata crucifixului din perete.

- Jurati inaintea crucii Domnului Nostru Isus ca n-ati vazut alte perle. Daca mintiti, va condamnati la iad, i-a poruncit.

S-a lasat o tacere, nu mai respira nimeni, parca si aerul incremenise. Livid, misionarul a izbucnit:

- Cum indraznesti?

- Jurati!

Diego si Isabel au facut un pas inainte ca sa spuna ceva, dar parintele Mendoza i-a oprit cu un gest, a pus un genunchi la pamant, mana dreapta pe piept si ochii pe Christul cioplit in lemn de o mana de indian. Tremura de indignare si furie, dar nu se temea c-o sa ajunga in iad, cel putin nu pentru asta.

- Jur in fata Crucii ca n-am vazut alte perle. Sa-mi fie sufletul osandit daca mint, a rostit cu glas puternic.

O vreme nimeni n-a spus nimic, nu se auzea decat rasuflarea de usurare a lui Carlos Alcazar, a carui viata nu valora nici cat o ceapa degerata daca Rafael Moncada ar fi aflat ca-si pastrase cea mai valoroasa parte a prazii. Banuia ca punguta din piele de caprioara ramasese la mascat, dar nu pricepea de ce ii daduse celelalte perle preotului si nu pastrase totul. Diego i-a ghicit rationamentul si i-a zambit sfidator.

Moncada a trebuit sa accepte juramantul parintelui Mendoza, insa le-a spus tuturor ca afacerea avea sa se termine abia cand vinovatul va fi spanzurat. Pe urma a repetat:

- García! Aresteaza-l pe De la Vega!

Grasul si-a sters fruntea cu maneca uniformei si s-a executat mahnit.

- Imi pare rau, i-a spus, facandu-le semn soldatilor sa-l ia.

Isabel a sarit in fata lui Moncada, argumentand ca n-aveau nici o dovada impotriva lui, dar el a impins-o brutal.

Diego de la Vega si-a petrecut noaptea inchis intr-una din fostele odai de servitori din conacul in care se nascuse. Isi amintea pana si de cea care o locuise pe vremea cand el statea acolo cu parintii, o indianca mexicana pe nume Roberta, care avea un obraz ars in urma unui accident cu o oala de ciocolata fierbinte. Ce-o mai fi facand? Uitase insa ca aceste camarute erau atat de mizere, un fel de vagauni fara ferestre, cu dusumea de pamant batatorit si pereti nezugraviti, doar cu un mindir de paie, un scaun si o lasa de lemn. Si-a zis ca astfel traise in copilarie Bernardo, in timp ce, la cativa metri mai incolo, el dormea intr-un pat de bronz cu perdele de tul contra paianjenilor, intr-o odaie ticsita de jucarii.

Cum de nu observase asta atunci? Casa era despartita de o linie invizibila, care separa ambianta familiei de universul complex al servitorilor. Prima, vasta si luxoasa, decorata in stil colonial, era o minune de ordine, calm si curatenie, mirosea a flori si a tutunul pe care-l fuma tata. Al doilea clocotea de viata; era o trancaneala permanenta, erau animalele domestice, erau certuri si munca, mirosea a ardei iute macinat, a paine proaspata, a rufe spalate cu lesie, a gunoi.

Terasele familiei, imbracate in faianta pictata, cu panselutele si fantanile arteziene, erau un paradis de prospetime, in timp ce curtile din dos se umpleau vara de praf si iarna de noroi.

Nenumarate ore a petrecut Diego pe mindirul de pe jos, asudand in caldura de mai si fara sa vada lumina zilei. Ii lipsea aerul, il ardea pieptul. Nu putea masura timpul, dar credea ca trecusera mai multe zile. Avea gura uscata si incepuse sa se teama ca Moncada avea de gand sa-l termine prin insetare si infometare. Mai incerca din cand in cand sa doarma, dar era mult prea incomod. N-aveai loc sa faci nici doi pasi, intepenise de-a binelea. Cercetase camaruta palma cu palma, cautase o modalitate de a iesi, dar in zadar. Usa era inchisa pe dinafara cu un drug de fier; nici chiar Galileo Tempesta n-ar fi putut s-o deschida dinauntru. Incercase sa desprinda scandurile din tavan, dar erau intarite, era limpede ca odaita era folosita ca inchisoare. Intr-un tarziu, usa mormantului s-a deschis si figura rubiconda a sergentului García s-a aratat in prag. In ciuda slabiciunii, lui Diego i-a trecut prin minte ca poate l-ar fi putut scoate din joc pe bunul sergent cu un minimum de violenta, cu o apasare pe gat invatata de la maestrul Escalante pe cand il antrena in metoda de lupta a membrilor societatii "Dreptate"; totusi, nu voia sa-i creeze vechiului amic probleme cu Moncada. In plus, poate c-ar fi reusit sa iasa din celula, dar nu si din casa; mai bine sa astepte. Grasul i-a pus pe jos o cana cu apa si un blid cu fasole si orez.

- Cat e ceasul, prietene? l-a intrebat, simuland o buna dispozitie pe care era departe de a o avea.

García i-a raspuns prin semne si intinzandu-si degetele.

- E noua dimineata si e marti, zici? Asta inseamna ca sunt aici de doua nopti si o zi. Vai ce bine am dormit! Stii ceva de intentiile lui Moncada?

García a dat din cap a negatie.

- Ce-ai patit? Ai ordin sa nu vorbesti cu mine? Bun, dar nu ti-a zis nimeni ca n-ai voie sa ma asculti, asa-i?

- Ihamm, a admis acela.

Diego s-a intins, a cascat, a baut apa si a savurat alene mancarea, care i se parea delicioasa, dupa cum l-a informat pe García, dupa care s-a apucat sa trancaneasca despre vremurile trecute: aventurile minunate din copilarie, curajul pe care l-a dovedit García cand l-a infruntat pe Alcazar si a prins un urs viu. Nu degeaba il admirau toti batausii de la scoala. Nu prea se potrivea cu amintirile sergentului, dar cuvintele au fost ca un balsam pe sufletul lui chinuit.

- In numele vechii noastre prietenii, García, trebuie sa ma ajuti sa scap de aici.

- As face-o cu draga inima, dar sunt soldat si datoria e inainte de toate, i-a raspuns in soapta, uitandu-se peste umar sa nu auda careva.

- N-am sa-ti cer niciodata sa nu-ti faci datoria sau sa comiti vreo ilegalitate, dar nimeni n-o sa te invinuiasca daca usa nu se inchide bine

N-a avut timp sa termine; a venit un soldat care i-a spus sergentului ca don Rafael Moncada astepta prizonierul.

García si-a tras haina, a scos pieptul inainte si si-a lovit calcaiele cu un aer martial, dar i-a facut lui Diego cu ochiul.

L-au luat de brate si, pana i s-au dezmortit picioarele de atata nemiscare, l-au dus in salonul principal mai mult pe sus.

Cu parere de rau, Diego a constatat inca o data schimbarile; caminul sau semana cu o garnizoana. L-au asezat pe un scaun in salon si l-au legat peste piept si de glezne. Si-a dat seama ca García nu se omora cu treaba, legaturile erau destul de slabe, cu un pic de indemanare ar fi scapat de ele, dar erau soldati peste tot. "Am nevoie de o sabie", i-a soptit la ureche, profitand ca celalalt soldat se departase putin. Grasul aproape ca s-a sufocat de spaima; Diego exagera, cum sa-i aduca o arma in conditiile astea? L-ar fi costat mai multe zile la butuc si cariera militara. L-a batut dragastos pe umar si a iesit cu capul plecat si tarandu-si picioarele, in timp ce gardianul se aseza intr-un colt pentru a-l tine sub observatie.

Diego a stat pe scaun mai bine de doua ore, timp in care si-a eliberat pe ascuns mainile din franghie. Nu putea sa-si dezlege si picioarele fara ca soldatul, un metis nemiscat ca o statuie azteca, sa prinda de veste. A incercat sa-l atraga simuland un acces de tuse, apoi l-a rugat sa-i dea o tigara, un pahar cu apa, o batista, dar n-a fost chip sa-l faca sa se miste. Drept unic raspuns, ridica arma si-l atintea cu ochii lui mici ca de piatra, de peste pometii proeminenti. Diego si-a zis ca daca asta era strategia lui Moncada pentru a-l umili si a-i frange vointa, apoi chiar ca era eficienta.

In fine, pe la jumatatea dupa-amiezii, Rafael Moncada si-a facut aparitia, cerandu-si scuze pentru inconfortul la care fusese obligata o persoana atat de fina precum Diego.

Departe de el gandul de a-l face sa treaca prin momente grele, dar date fiind imprejurarile, n-avusese incotro. Stia oare Diego cat timp statuse inchis in odaia de servitori? Tot atatea ore cate petrecuse el insusi in odaia secreta a lui Tomás de Romeu, pana sa vina matusa-sa sa-l scoata. Ciudata coincidenta. Se lauda el ca avea simtul umorului, dar gluma asta fusese cam grosolana. Oricum, ii era recunoscator ca-l scapase de Juliana; o casatorie cu o femeie de conditie inferioara i-ar fi distrus cariera, dupa cum il prevenise de atatea ori matusa, dar nu erau aici ca sa vorbeasca de Juliana, acela era un capitol inchis. Banuia ca Diego - sau trebuia sa-i spuna Zorro? - Voia sa stie ce soarta-l astepta. Pai, era un delincvent de aceeasi speta ca taica-sau, Alejandro de la Vega; aschia nu sare departe de trunchi. Batranul o sa fie prins, nu era nici o indoiala si-avea sa-si sfarseasca zilele in carcera.

Nimic nu i-ar fi facut mai mare placere decat sa-l spanzure pe Zorro cu mana lui, a mai spus, dar nu era rolul sau. Il va trimite in Spania, in lanturi si bine pazit, ca sa fie judecat acolo unde-si incepuse cariera criminala si unde lasase destule urme pentru a fi condamnat. Sub guvernarea lui Ferdinand al VII-lea legea era aplicata asa cum se cuvine, nu ca in colonii, unde autoritatea era o gluma. Delictelor comise in Spania se adaugau cele din California; atacase inchisoarea El Diablo, provocase un incendiu, distrusese proprietatea regatului, ranise un militar si pusese la cale evadarea prizonierilor.

- Inteleg ca autorul acestor fapte reprobabile este un anumit Zorro. Si mai cred ca a pus mana si pe niste perle. Sau excelenta voastra nu doreste sa abordeze tema asta?

- Zorro esti tu, De la Vega!

- As vrea eu, omul pare fascinant, dar sanatatea mea subreda nu-mi permite asemenea aventuri. Sufar de astm, de dureri de cap si palpitatii la inima.

Rafael Moncada i-a pus sub nas un document scris de el insusi, in lipsa unui functionar si i-a cerut sa-l semneze. Prizonierul a obiectat ca ar fi imprudent sa semneze ceva fara sa fie la curent cu continutul. Acum nu putea citi, caci n-avea ochelarii la el si era miop, alta deosebire fata de Zorro, despre care se spunea ca ocheste perfect cu harapnicul si are mare iuteala de spada. Un ochelarist n-avea astfel de talente.

- Ajunge!, a urlat Moncada, dandu-i o palma zdravana.

Diego se astepta la o reactie violenta, dar tot a trebuit sa faca un efort urias ca sa nu riposteze. Nu era inca momentul. Si-a tinut mainile la spate, peste franghie, in timp ce sangele care-i curgea din nas si din gura ii pata camasa. Exact atunci a dat buzna sergentul García, care vazandu-si prietenul din copilarie in asemenea hal, s-a oprit brusc, nestiind ce sa faca. Glasul de comanda al lui Moncada l-a dezmeticit:

- Nu te-am chemat, García.

- Excelenta Diego de la Vega e nevinovat. V-am spus eu ca nu putea fi Zorro! Tocmai l-am vazut pe adevaratul Zorro afara.

- Ce naiba spui acolo, omule?

- E adevarat, excelenta, l-am vazut cu totii.

Moncada a iesit ca din pusca, urmat de sergent, dar gardianul a ramas in salon, cu pusca indreptata spre Diego. In gradina, Moncada l-a zarit pentru prima data pe Zorro, care se profila limpede pe fundalul cerului violet al inserarii. Uluit, a amutit pret de cateva clipe.

- Urmariti-l, idiotilor! a strigat apoi, scotandu-si pistolul si tragand fara sa ocheasca.

Cativa soldati au fugit sa-si ia caii, altii trageau, dar calaretul se departa la galop. Sergentul, mai curios decat altii sa descopere cine era Zorro, a sarit in sa cu o agilitate neobisnuita si-a infipt pintenii in burta animalului si a pornit in urmarirea lui intovarasit de sase oameni. S-au facut nevazuti spre sud, printre dealuri si paduri. Mascatul avea avantaj si cunostea terenul, dar si asa distanta dintre el si soldati se tot scurta. Dupa o jumatate de ora de galop, cand caii erau albi de spuma, soarele asfintise si soldatii erau gata sa-l ajunga din urma, ajunsesera la faleza; Zorro era prins in capcana, de o parte marea, de cealalta parte erau ei.

In acest timp, in salon, Diego a avut impresia ca se deschide usita din spatele caminului. Nu putea fi decat Bernardo, care pesemne reusise sa se intoarca. Nu stia ce se petrecuse afara, insa din injuraturile lui Moncada, strigatele, focurile de arma si agitatia cailor, banuia ca fratele sau de lapte ii pacalise. Ca sa-i distraga atentia paznicului, a mai simulat un atac de tuse spectaculos si-a rasturnat scaunul si a ramas intins pe o parte. Omul a venit langa el si i-a zis sa stea linistit sau ii zboara creierii, dar Diego i-a perceput ezitarea din glas, poate ca instructiunile statuii aztece nu includeau uciderea lui. Cu coada ochiului, a zarit o umbra care se desprindea din camin si se apropia. A tusit din nou, zvarcolindu-se de parca s-ar fi sufocat, in timp ce omul il tinea in catarea pustii si nu stia ce sa faca. Diego si-a eliberat mainile si i-a tras una in picioare, dar omul era ca de piatra, nici nu s-a clintit. Dar imediat a simtit teava unui pistol in tampla si-a dat cu ochii de un mascat care-i zambea tacut.

- Preda-te, om bun, ca te impusca Zorro, l-a sfatuit Diego, dezlegandu-si repede picioarele.

Celalalt Zorro a dezarmat paznicul, i-a aruncat pusca lui Diego, care a prins-o din zbor si a luat-o iute inapoi spre camin, clipind complice din ochi. Diego l-a culcat pe paznic cu o lovitura aplicata la gat, nelasandu-l sa vada ce se petrecea. Omul a stat lesinat cateva minute, timp in care Diego l-a legat cu aceeasi franghie cu care-l legasera pe el, dupa care a spart geamul, avand grija sa nu ramana cioburi taioase pe margini, caci avea de gand sa se intoarca tot pe aici si s-a strecurat pe usita secreta care ducea in pesteri.

Cand a revenit in salon, Rafael Moncada a constatat ca De la Vega se topise, iar in locul lui statea cel insarcinat sa-l pazeasca. Geamul era spart, iar gardianul zapacit nu-si amintea decat de o silueta in negru si de raceala de gheata a pistolului in tampla. "Imbecili, idioti fara scapare", a sunat concluzia lui Moncada. Jumatate din oamenii lui galopau dupa o fantoma, iar prizonierul evadase chiar sub nasul lui. In ciuda evidentelor, tot mai era convins ca Zorro si Diego de la Vega erau una si aceeasi persoana.

In pestera, Diego nu l-a gasit pe Bernardo, cum se astepta, insa acesta ii lasase mai multe lumanari de seu aprinse, costumul, spada si calul. Tornado pufnea nerabdator, scuturandu-si coama deasa si lovind pamantul cu copitele.

"O sa te obisnuiesti cu locul asta, prietene", i-a spus Diego si l-a mangaiat pe gatul matasos. A mai gasit si o plosca cu vin, paine, branza si miere, ca sa se intremeze dupa clipele neplacute prin care trecuse. Dupa cum se vede, fratele nu pierdea din vedere nici un amanunt. Era de admirat si dibacia cu care scapase de urmarire si aparuse ca prin minune exact la timp ca sa-l salveze. Si cat de elegant actionase! Bernardo era un Zorro la fel de bun ca si el, impreuna aveau sa fie de neinfrant.

Pentru urmatorul pas nu era graba, trebuia sa astepte noaptea, cand agitatia se va fi potolit. Dupa ce-a mancat, a facut cateva flexiuni de dezmortire, apoi s-a intins sa doarma la cativa pasi de Tornado, cu constiinta datoriei implinite.

S-a trezit dupa cateva ceasuri odihnit si vioi. S-a spalat si si-a schimbat hainele si-a pus masca, chiar si mustata falsa. "Am nevoie de o oglinda, e greu s-o lipesti pe nevazute. Hotarat lucru, imi las sa creasca mustata, e musai. Pestera asta are nevoie de oarece imbunatatiri care sa ne usureze aventurile, nu crezi?", i-a vorbit el calului Tornado. Si-a frecat mainile plin de incantare la perspectiva uriaselor posibilitati pe care le aducea viitorul; cat va fi sanatos si in putere n-o sa se plictiseasca nicicand. S-a gandit la Lolita si a simtit o gadilatura in stomac, la fel cu cele pe care i le provoca Juliana, dar nu le-a pus in legatura. Atractia pentru Lolita era proaspata de parca ar fi fost prima si singura din viata lui. Dar, atentie! Nu trebuia sa uite ca era verisoara lui Carlos Alcazar, asa ca nu putea sa-i fie logodnica.

Logodnica? A ras vesel; nu se va casatori niciodata, vulpea e un animal singuratic.

A constatat ca sabia Justina aluneca usor in teaca si-a pus palaria si-a fost gata de actiune. L-a dus pe Tornado la iesirea din pestera, pe care Bernardo avusese prevederea s-o ascunda bine cu pietre si crengi, a incalecat si-a pornit-o spre casa.

Nu voia sa riste ca trecerea secreta din semineu sa fie descoperita. A socotit ca dormise niste ore bune, pesemne ca trecuse de miezul noptii si toti, cu exceptia santinelelor, dormeau.

L-a lasat pe Tornado cu haturile slabite sub niste copaci, convins ca n-avea sa se miste de acolo pana nu va fi chemat; fusese bine dresat de Fulgerul Noptii. Cu toate ca dublasera paza, nu i-a fost greu sa se apropie de casa si sa traga cu ochiul pe fereastra din salon, singura luminata. Pe masa era un sfesnic cu trei lumanari, dar restul incaperii era cufundat in bezna.

Si-a trecut atent picioarele peste geamul spart, a intrat, s-a strecurat pe langa mobila trasa la perete pana la semineu, unde s-a pitit printre trunchiurile mari. In capatul opus al salonului Rafael Moncada se plimba fumand, iar sergentul García, in pozitie de drepti, incerca sa-i explice cele petrecute. Il urmarisera pe Zorro in galop pana la faleza, dar cand erau gata sa puna mana pe el, banditul a ales sa sara in mare in loc sa se predea. Era deja destul de intuneric si era cu neputinta sa te apropii de buza falezei, puteau aluneca pe pietre. Desi nu se vedea pana in fund si-au descarcat armele, asa ca daca nu-si fransese grumazul in cadere, precis ca Zorro fusese lovit de gloante.

- Imbecilule! a repetat pentru a nu stiu cata oara Moncada. Individul a reusit sa va pacaleasca si-ntre timp a scapat si De la Vega.

O expresie inocenta de usurare a trecut repede pe chipul inrosit al lui García, disparand imediat sub privirile taioase ale superiorului.

- Maine iei un detasament de opt oameni inarmati si te duci la misiune. Daca De la Vega e acolo, il arestezi imediat; daca se opune, il ucizi. Daca nu e acolo, mi-i aduci pe parintele Mendoza si pe Isabel de Romeu. Ii iau ca ostatici pana se preda banditul. Ai priceput?

- Dar cum sa-i facem asa ceva parintelui? Ma gandesc ca

- Nu gandi, García! Creierul tau nu e facut pentru asta. Asculta si inchide gura.

- Da, excelenta.

Din ascunzatoarea lui, Diego se intreba cum facuse Bernardo pentru a fi in doua locuri in acelasi timp. Moncada l-a expediat pe sergent dupa ce l-a insultat copios, dupa care si-a turnat din coniacul lui Alejandro de la Vega si s-a asezat sa mediteze, leganandu-se in balansoar si cu picioarele pe masa. Lucrurile se complicasera, erau lucruri ramase in aer, trebuia sa scape de niste oameni, altminteri povestea cu perlele n-ar fi ramas secreta. A sorbit fara graba bautura, a revazut documentul pe care-l scrisese ca sa fie semnat de Diego, apoi s-a dus la dulapul greoi si a scos punga. O lumanare se arsese complet, ceara s-a scurs pe masa cand nu terminase inca de numarat perlele. Zorro a mai asteptat o clipa, apoi a iesit tiptil din ascunzatoare. Facuse deja cativa pasi, lipit de perete, cand Moncada s-a simtit observat si s-a intors. Privirile i s-au indreptat catre silueta topita in intuneric, fara sa-l vada, dar instinctul l-a avertizat de pericol.

A pus mana pe sabie cu maner de argint si canaf de matase rosie, care era atarnata de fotoliu.

- Cine-i acolo?

- Zorro. Cred ca avem niste problemute nerezolvate, a raspuns Diego, iesind la lumina.

Moncada nu l-a lasat sa continue, s-a repezit spre el cu un strigat plin de ura, hotarat sa-l strapunga. Zorro a eschivat spada cu o pirueta de toreador, inclusiv o miscare eleganta de capa si s-a departat din doua salturi la fel de gratioase, cu mana dreapta inmanusata pe spada, cu stanga in sold, privirile atente si un suras plin de dinti albi sub mustacioara rasucita. La al doilea atac pe care l-a eschivat si-a scos sabia din teaca fara graba, de parca insistenta cu care celalalt voia sa-l ucida l-ar fi agasat.

- Nu e bine deloc sa te lupti cu furie, l-a sfatuit.

A parat fara efort trei lovituri date cu ambele maini si un rever, apoi a dat inapoi, pentru ca adversarul sa prinda curaj si sa atace din nou. Dintr-un singur salt s-a urcat pe masa, de unde s-a aparat aproape dansand de loviturile de sabie ale lui Moncada. Peste unele sarea, pe altele le eschiva cu cate o pirueta sau le para atat de puternic, ca sareau scantei. S-a dat jos de pe masa si a topait peste scaune, urmat de un Moncada tot mai frenetic. "Nu va obositi, nu face bine la inima", l-a enervat iarasi. Din cand in cand, Zorro disparea in locurile in care lumina slaba a lumanarilor nu batea, insa nu profita de intuneric pentru a ataca pe furis, ci aparea in alta parte, chemandu-si adversarul cu o fluieratura.

Moncada era un spadasin bun si intr-o lupta sportiva i-ar fi dat de furca oricarui adversar, dar il orbea o furie fanatica. Nu-l suferea pe obraznicul asta care sfida autoritatile, isi batea joc de ordine si de legi. Trebuia sa-l ucida inainte sa distruga ceea ce pretuia mai presus de orice: privilegiile pe care le avea din nastere.

Duelul a continuat in acelasi mod, unul atacand cu disperare, celalalt eschivand cu o lejeritate ironica. Cand Moncada credea ca-l poate lipi de perete si strapunge, Zorro se arunca pe jos si aparea, facand o pirueta eleganta, cativa pasi mai incolo. Cand in sfarsit a inteles ca in loc sa castige teren, il pierdea, Moncada si-a strigat oamenii si atunci Zorro a pus capat jocului. Din trei salturi a ajuns la usa si a incuiat-o de doua ori, in timp ce cu mana cealalta isi tinea dusmanul la distanta. Apoi si-a trecut spada in stanga, un truc ce reusea sa nedumereasca, macar pentru cateva secunde, adversarul. A sarit din nou pe masa, de acolo s-a agatat de candelabrul mare din fier, care atarna de tavan de la reconstructia casei, s-a balansat si a aterizat in spatele lui Moncada, intr-o ploaie de o suta cincizeci de lumanari pline de praf. Pana sa apuce sa se dezmeticeasca, Moncada s-a pomenit dezarmat si cu varful spadei in ceafa. Manevra durase doar cateva secunde, dar deja vreo sase soldati spargeau usa cu paturile pustilor si navaleau in salon gata sa traga. (Cel putin asa a povestit Zorro episodul in repetate randuri si cum nimeni nu l-a contrazis, trebuie sa-l cred, desi tinde sa-si exagereze ispravile. Scuzati paranteza, sa ne intoarcem in salon.) Ziceam deci ca soldatii navalisera inauntru sub comanda sergentului García, tocmai sculat din pat si numai in izmene, dar cu chipiul peste parul unsuros. Oamenii au calcat pe lumanari, unii au alunecat pe jos. Unui soldat i-a scapat un glont, care a trecut aproape atingand capul lui Moncada si s-a infipt in tabloul de deasupra semineului, perforand un ochi al reginei Isabela Catolica.

- Atentie, imbecililor! a mugit Moncada.

- Ascultati-l pe seful vostru, prieteni! le-a recomandat plin de amabilitate si Zorro.

Sergentul García nu-si credea ochilor. Ar fi jurat ca Zorro zacea facut praf pe stancile de la poalele falezei, dar iata-l inviat precum Lazar si intepandu-i ceafa excelentei sale. Situatia era foarte grava, dar de ce simtea oare o falfaire placuta ca de aripi de fluturi in burdihanul lui de mancacios? Le-a spus soldatilor sa se retraga, ceea ce n-a fost usor, ca alunecau pe lumanari, iar dupa ce-au iesit, a inchis usa si a ramas inauntru.

- Sabia si pusca dumitale, domnule sergent, daca sunteti amabil, a poruncit Zorro pe acelasi ton prietenesc.

García si-a lepadat armele cu o viteza suspecta, dupa care s-a postat la usa cu bratele incrucisate, impunator in ciuda izmenelor. Nu era sigur daca veghea la integritatea fizica a superiorului sau sau se pregatea sa savureze spectacolul.

Zorro i-a spus lui Rafael Moncada sa se aseze la masa si sa citeasca documentul cu glas tare. Era o marturisire cum ca indemnase colonii la rascoala impotriva regelui si la declararea independentei Californiei. Tradarea se pedepsea cu moartea, iar familia acuzatului isi pierdea averea si onoarea. Hartia nu era semnata; Alejandro de la Vega refuzase sa semneze, de aici insistenta lui Moncada ca s-o semneze fiul.

- Bine gandit, Moncada. Dupa cum se vede, mai e spatiu in josul paginii. Luati pana si scrieti ce-am sa va dictez.

Rafael Moncada s-a vazut obligat sa adauge si afacerea cu perlele si faptul ca folosise indienii ca sclavi.

- Acum semnati.

- Niciodata!

- De ce nu? Doar e scris de mana voastra! Semnati! i-a ordonat mascatul.

Rafael Moncada a lasat pana pe masa si a dat sa se ridice, dar din trei miscari rapide spada lui Zorro i-a crestat un Z pe gat, sub urechea stanga. Un muget de durere si furie a tasnit din rarunchii lui Moncada. Si-a dus mana la rana si a retras-o insangerata. Varful de otel i s-a proptit in jugulara si glasul ferm al lui Zorro l-a informat ca va numara pana la trei, iar daca nu semneaza, il va ucide cu multa placere. Unu doi si Moncada a semnat in josul paginii, apoi a topit la flacara lumanarii ceara de sigiliu, a lasat sa cada cateva picaturi pe document si si-a intiparit inelul cu sigiliul familiei.

Zorro a asteptat sa se usuce cerneala si ceara, l-a chemat pe García si i-a poruncit sa semneze in calitate de martor. Grasul si-a scris numele cu o incetineala dureroasa, a rulat documentul si, fara a-si putea ascunde un zambet de satisfactie, i l-a inmanat mascatului, care l-a ascuns la piept.

- Foarte bine, Moncada. Va veti imbarca peste doua zile si veti pleca de aici pentru totdeauna. Voi pastra declaratia cu multa grija, iar daca va intoarceti, o voi data si-o voi duce justitiei; daca nu, n-o s-o vada nimeni. Doar sergentul si cu mine stim de existenta ei.

- Nu ma amestecati pe mine in povestea asta, va rog, domnule Zorro, a baiguit speriat García.

- Cat despre perle, nu va faceti griji, am sa ma ocup eu.

Daca autoritatile o sa intrebe de ele, sergentul García o sa spuna adevarul: le-a luat Zorro.

A luat punga, s-a dus la geamul spart si a tras un fluierat. Imediat s-au auzit copitele lui Tornado. A salutat cu un gest si a sarit afara. Moncada si sergentul García au fugit sa cheme soldatii. Au mai apucat sa zareasca conturate pe luna plina siluetele misteriosului mascat si a armasarului sau superb.

- La buna vedere, domnilor! le-a spus Zorro, neluand in seama gloantele care-i suierau pe la urechi.

Doua zile mai tarziu, Rafael Moncada se imbarca pe nava Santa Lucía cu numeroasele bagaje si servitorii cu care venise din Spania. Diego, Isabel si parintele Mendoza l-au insotit pana la plaja, pe de o parte ca sa fie siguri ca pleaca, pe de alta din placerea de a-i vedea mutra furioasa. Diego l-a intrebat pe un ton nevinovat de ce pleca asa, dintr-odata si de ce era bandajat la gat. Moncada nu putea suprapune imaginea tanarului spilcuit, care sugea pastile de anason pentru durerea de cap si folosea batiste de dantela, peste cea a lui Zorro, dar tot mai banuia ca cei doi erau una si aceeasi persoana. Ultimul lucru pe care l-a spus inainte de a urca la bord a fost ca n-avea sa aiba odihna pana nu-l va demasca pe Zorro si se va razbuna.

In aceeasi seara, Diego si Bernardo s-au intalnit in pestera. Nu se mai vazusera de cand Bernardo aparuse in mod oportun ca sa-l salveze pe Zorro. Au intrat prin caminul din salonul conacului, pe care Diego il recuperase si incepuse sa-l repare dupa ravagiile facute de soldati, in ideea ca, imediat ce-ar fi fost gata, Alejandro de la Vega sa vina acasa. Deocamdata, era in convalescenta sub ingrijirile Toypurniei si ale Bufnitei Albe, in timp ce fiul sau lamurea aspectele legale. In absenta lui Rafael Moncada n-avea sa fie greu ca guvernatorul sa ridice sechestrul. Iar fratii de lapte pregateau pestera pentru a o transforma in cartierul general al lui Zorro.

Diego a vrut sa stie cum facuse Bernardo sa intre in conac, sa plece la galop urmarit de trupa, sa sara in gol de pe faleza si sa reapara in acelasi timp pe usita din semineu. A fost nevoie sa repete intrebarea, pentru ca Bernardo nu pricepea ce voia sa spuna. Nu fusese deloc in casa, l-a asigurat prin gesturi, pesemne ca Diego visase. Sarise in mare cu calul, caci cunostea bine terenul si stia exact unde va ateriza.

Era in toiul noptii, dar iesise luna luminand apa, asa ca a ajuns pe plaja fara probleme. Acolo si-a dat seama ca nu-i mai putea cere nimic calului istovit, asa ca l-a lasat liber. A marsaluit ore in sir si dimineata a ajuns la misiunea San Gabriel.

Pe Tornado il lasase in pestera cu mult inainte, ca sa-l gaseasca Diego, pentru ca era convins ca va reusi sa scape intr-un moment de neatentie al celor care-l pazeau.

- Daca-ti spun ca Zorro a venit la conac ca sa ma ajute! Daca n-ai fost tu, atunci cine? Ca doar l-am vazut cu ochii mei.

Atunci Bernardo a fluierat si din intuneric s-a desprins Zorro, cu splendidul sau costum negru, cu palaria, masca si mustata, cu capa aruncata pe un umar si dreapta pe manerul sabiei. Nimic nu-i lipsea eroului impecabil, avea pana si harapnicul incolacit la brau. Era acolo, in carne si oase, la lumina zecilor de lumanari de seu si a doua torte, superb, elegant, inconfundabil.

Diego a ramas inmarmurit, in timp ce Bernardo si Zorro se straduiau sa nu rada si savurau scena. Misterul a tinut mai putin decat se asteptau ei, caci Diego a observat ca mascatul avea ochii sasii.

- Isabel! Numai tu puteai fi! a exclamat Diego si a pufnit in ras.

Fata il urmarise cand se dusese cu Bernardo la pestera chiar in noaptea in care ajunsesera in California. Vazuse cum Diego ii daduse lui Bernardo costumul negru si auzise planul lor de a fi doi Zorro in loc de unul singur. Si-a zis atunci ca si mai bine ar fi sa fie trei. Nu i-a fost greu sa castige complicitatea lui Bernardo, care ii facea pe plac in toate cele. Cu ajutorul Nuriei, croise taftaua neagra primita in dar de la Laffite si cususe costumul. Diego a remarcat ca asta era o treaba pentru barbati, la care ea i-a reamintit ca-l scapase din mainile lui Moncada.

- E nevoie de mai multi justitiari, pentru ca e multa rautate pe lumea asta, Diego. Tu ai sa fii Zorro, iar Bernardo si cu mine te vom ajuta, a hotarat Isabel.

Fratii de lapte si-au pus costumele si cei trei Zorro s-au asezat roata in mijlocul vechiului Cerc Magic pe care-l facusera cu pietre pe cand erau copii. Cu cutitul lui Bernardo s-au crestat la mana stanga. "Pentru dreptate!", au strigat intr-un glas Diego si Isabel, iar Bernardo spunea acelasi lucru in limbajul semnelor. Si atunci, in timp ce sangele amestecat al celor trei prieteni picura in mijlocul cercului, li s-a parut ca din pamant iesea o lumina incandescenta, care a dansat cateva clipe in aer. Era semnul lui Okahué, promis de bunica Bufnita Alba.

SCURT EPILOG SI SFARSIT - Alta California, 1840

Daca n-ati fost foarte distrati, ati ghicit fara doar si poate ca eu, I.d.R., sunt Isabel de Romeu, cronicarul acestei istorii. Scriu la treizeci de ani dupa ce l-am cunoscut pe Diego de la Vega in casa mea parinteasca, in 1810, iar de-atunci s-au intamplat multe. In ciuda trecerii timpului, nu ma tem ca v-am spus mari inexactitati, pentru ca de-a lungul vietii am luat notite, iar daca memoria ma lasa apelez la Bernardo. In episoadele in care e de fata, ma simt obligata la mai multa rigoare, caci nu ma lasa sa interpretez lucrurile in felul meu.

In celelalte am avut mai multa libertate. Cateodata chiar ma enerveaza acest prieten al meu. Se zice ca anii il fac pe om mai maleabil, dar nu e cazul lui; are patruzeci si cinci de am si a ramas la fel de inflexibil. Degeaba i-am explicat eu ca nu exista adevar absolut si totul trece prin filtrul celui care observa. Memoria e fragila si capricioasa, fiecare-si aminteste si uita ceea ce-i convine. Trecutul e un caiet cu multe file, in care notam viata cu o cerneala care-si schimba culoarea dupa starea de spirit. In cazul meu, caietul seamana cu hartile fantastice ale capitanului Santiago de León si merita sa fie inclus in Enciclopedia Dorintelor, versiune integrala. In cazul lui Bernardo, caietul e ceva tare plicticos. Dar, ma rog, exactitatea asta macar i-a servit ca sa creasca mai multi copii si sa administreze cu talent ferma De la Vega. I-a sporit avutia si pe cea a lui Diego, care se ocupa mai departe cu impartirea dreptatii, pe de o parte pentru ca e bun la inima, dar mai ales pentru ca nimic nu-i place mai mult decat sa se imbrace in Zorro si sa intre in aventuri de capa si spada.

Nu si de pistol, pentru ca a renuntat repede sa il foloseasca; considera ca armele de foc nu sunt precise si-n plus nu sunt demne de un barbat viteaz. Ca sa se bata n-are nevoie decat de Justina, spada pe care o iubeste ca pe o femeie.

Nu mai e la varsta potrivita pentru astfel de copilarii, dar dupa cum se vede, prietenului meu n-o sa-i vina niciodata mintea la cap.

Presupun ca vreti sa stiti ce s-a intamplat si cu alte personaje, nimanui nu-i place sa ramana cu intrebari dupa ce-a citit atatea pagini, nu-i asa? Nimic nu e mai enervant decat un final in coada de peste, tendinta asta moderna de a lasa cartile la jumatate. Nuria a albit de tot, s-a micsorat cat un pitic si rasufla greu, ca leul de mare, dar e sanatoasa. N-are de gand sa moara, zice ca va trebui s-o omoram cu batul. De curand am ingropat-o pe Toypurnia, cu care ma imprietenisem la catarama. Nu s-a intors sa traiasca printre albi, a ramas cu tribul ei, dar mai venea sa-l vada pe barbatul ei la conac. Erau buni prieteni. Acum noua am i-am inmormantat pe Alejandro de la Vega si pe parintele Mendoza, care s-au prapadit in timpul epidemiei de gripa. Don Alejandro nu si-a revenit niciodata complet dupa experienta de la El Diablo, dar pana-n ultima zi din viata si-a condus ferma calare. A fost un adevarat patriarh, nu se mai nasc oameni ca el.

Posta indiana a raspandit vestea ca parintele Mendoza era pe moarte si triburi intregi au venit sa-si ia ramas-bun. Au venit din Alta si Baja California, din Arizona si Colorado, indieni chumash, shoshone si multi altii. Zile si nopti la rand au dansat si au intonat cantece funerare, iar la plecare i-au pus pe mormant daruri din scoici, pene si oase. Cei mai batrani povesteau legenda perlelor, cum le gasise misionarul pe plaja, aduse de delfini de pe fundul marii ca sa-i ajute pe indieni.

Despre Juliana si Laffite puteti afla vesti din alte surse, caci aici nu mai am loc. Ziarele au scris despre corsar, desi locul unde se afla acum e un mister. A disparut dupa ce americanii, pe care-i aparase in mai multe batalii, i-au distrus imperiul din Grande Isle. Pot sa va spun doar ca Juliana, care a devenit o matroana robusta, a avut originalitatea de a ramane amorezata de barbatul ei. Jean Laffite si-a schimbat numele si-a cumparat o ferma in Texas si pozeaza in om respectabil, desi cu ajutorul Domnului si-n fundul sufletului va ramane mereu un bandit. Au opt copii si au pierdut socoteala nepotilor.

Despre Rafael Moncada prefer sa nu vorbesc, ticalosul asta n-o sa ne dea pace in veci, dar Carlos Alcazar a murit de glont intr-o taverna din San Diego, la putin timp dupa prima interventie a lui Zorro. Faptasii n-au fost prinsi, dar se spune ca erau ucigasi platiti. Cine i-a angajat? Mi-ar placea sa spun ca Moncada, pentru ca aflase ca asociatul sau il pacalise in afacerea cu perlele, dar ar fi doar un truc literar care sa dea bine in poveste, pentru ca Moncada era in Spania cand s-a intamplat tarasenia. Moartea lui Alcazar, binemeritata de altfel, i-a lasat cale libera lui Diego de la Vega ca s-o curteze pe Lolita, careia a trebuit in prealabil sa-i marturiseasca identitatea lui Zorro. Au fost casatoriti numai doi ani, ea si-a rupt gatul cazand de pe cal. Ghinion. Dupa niste ani, Diego s-a insurat cu alta fata, pe nume Esperanza, care a murit si ea in mod tragic, dar nici povestea ei nu mai incape in aceste pagini.

Daca m-ati vedea, prieteni, cred ca m-ati recunoaste, pentru ca nu m-am schimbat mult. Femeile frumoase se uratesc cu varsta. Cele ca mine doar imbatranesc, unele chiar incep sa arate mai bine. Cu anii, aspectul meu s-a indulcit. Parul meu are mese argintii, dar nu mi-a cazut, ca lui Zorro; tot mai ajunge pentru doua capete. Am cateva riduri de expresie, mi-au ramas aproape toti dintii, sunt puternica, ciolanoasa si sasie. N-arat rau pentru anii mei bine traiti. A, port cateva cicatrici de sabie si glont, cu care m-am captusit in timp ce-l ajutam pe Zorro in misiunile lui justitiare.

Precis c-o sa ma intrebati daca tot mai sunt indragostita de el; am sa va raspund ca da, dar nu sufar din cauza asta. Imi amintesc ca l-am vazut prima oara cand el avea cincisprezece ani, iar eu unsprezece, eram doi mucosi. Eu purtam o rochie galbena in care semanam cu un canar ud. Atunci m-am amorezat de el si a fost singura mea dragoste, asta daca nu punem la socoteala o scurta perioada cand mi s-a pus pata pe Jean Laffite, dar mi l-a suflat sora-mea, dupa cum stiti.

Asta nu-nseamna ca sunt fecioara, nici gand; nu mi-au lipsit iubitii, unul mai bun ca altul, insa nici unul memorabil.

Din fericire, nu m-am indragostit nebuneste de Zorro, asa cum li se intampla celor mai multe femei care-l cunosc; mi-am pastrat mereu capul limpede. Mi-am dat seama la timp ca eroul nostru nu poate iubi decat femei care nu-i impartasesc dragostea si-am hotarat sa fiu una din ele. A vrut sa se insoare cu mine de fiecare data cand una il lasa cu buzele umflate sau cand ramanea vaduv - s-a intamplat de doua ori pana acum - dar am refuzat. Poate de-asta ma viseaza cand mananca ceva greu. Daca l-as accepta ca sot, foarte repede s-ar simti prins in plasa si-ar trebui sa mor ca sa-i redau libertatea, cum au facut primele lui neveste. Prefer sa-mi astept batranetea cu o rabdare de beduin. Stiu ca vom fi impreuna atunci cand el va fi un mos cu genunchi tremuratori si cam ramolit la cap, cand alti vulpoi mai tineri il vor fi inlocuit, sau in ipoteza improbabila ca o doamna i-ar deschide balconul si el n-ar fi in stare sa se catere. Atunci o sa ma razbun pentru toate necazurile pe care mi le-a facut Zorro!

Si aici se termina povestea mea, dragi cititori. V-am promis sa va istorisesc originile legendei si m-am tinut de cuvant, acum pot sa-mi vad de-ale mele. De Zorro m-am plictisit si cred c-a venit clipa sa pun punct.

Sfarsit