Predicatului nominal in limba romana

Universitatea "Al. I. Cuza" Iasi

Problemele predicatului nominal in limba romana

Capitolul I

RAPORTURILE SINTACTICE

Prin raporturile sintactice intelegem relatiile - marcate lingvistic - ce apar la nivelul unitatilor sintactice.

In lingvistica generala, termenul raport a fost introdus de Saussure , care distinge intre raporturile sintagmatice (in planul vorbirii) si raporturile paradigmatice (in planul limbii).

Iorgu Iordan, Vladimir Robu afirma ca prin termenul relatie sintactica intelegem raportul sintagmatic in care sunt angajate doua (ori mai multe) unitati minimale componente ale structurii unui enunt. Aceasta inseamna ca relatie este sinonim cu raport si se vorbeste despre raporturi sau relatii sintactice[3].

De exemplu In GLR(1966), se foloseste exclusiv termenul raport sintactic[4]. Alti autori folosesc exclusiv termenul relatie sau folosesc ambii termeni.

Ca expresie lingvistica a legaturilor pe care gandirea omeneasca le stabileste intre notiuni si judecati, raporturile sintactice se infaptuiesc atat intre unititile propozitiei, cat si intre cele ale frazei sau, uneori, intre fraze.

Raporturile sintactice se pot defini ca reprezentand elementul de baza prin care se realizeaza procesele de structurare si de functionare a unitatilor sintactice, asigurand "coeziunea sintactica si coerenta semantica" , ca «interpretarea» lingvistica a unor raporturi logice , ca instrument al coeziunii la nivelul expresiei si al coerentei «continutului» unei unitati sintactice , sau, in sfarsit, ca legaturile marcate lingvistic ce apar la nivelul unitatilor sintactice, care au astfel un continut si o forma

Importanta raporturilor sintactice in lingvistica romaneasca este relevanta incepand cu gramatica lui I. Heliade - Radulescu: "ca sa vorbim si sa scriem nu este destul a sti toate formele fiecareia ziceri ci si relatia" , continuand cu H. Tiktin: "Analiza descompune propozitiunea in elementele ei si arata raporturile dintre acestea"

In privinta numarului de raporturi sintactice, in literatura romana de specialitate nu exista unitate de vederi. Astfel, in Gramatica Academiei[12] se apreciaza ca exista numai doua raporturi sintactice, si anume, raportul de coordonare si raportul de subordonare. Aceasta din urma se stabileste nu numai intre partile secundare de propozitie sau propozitiile subordonate si elementele lor regente, ci si intre partile principale de propozitie, relatia dintre subiect si predicat fiind prezentata fie ca o inerenta a acestora, fie ca o dependenta a subiectului, fie ca o dependenta a predicatului[13].

Un alt punct de vedere apare la I. Iordan[14], care -facand deosebire intre relatia dintre subiect si predicat, pe de o parte, si relatia dintre partile secundare de propozitie si regentele lor, pe de alta parte- considera ca in limba romana exista trei raporturi sintactice, si anume, raportul de coordonare, raportul de subordonare si raportul de inerenta .

In Gramatica noua a limbii romane cercetatoarea Ileana Vantu vorbeste de trei relatii structurale care organizeaza enuntul: de dependenta, de nondependenta sau de coordonare si de echivalenta sau apozitiva.

Ea sustine ca relatia de dependenta reprezinta relatia fundamentala in functie de care se organizeaza informatia care se comunica

In unele lucrari apare ideea ca raporturile (relatiile) sintactice sunt in numar de patru. Astfel, S. Stati [16]este de parere ca in limba romana trebuie sa vorbim de relatia de coordonare, relatia de subordonare, relatia predicativa si relatia apozitiva. Despre patru relatii structurale (sintactice) fundamentale vorbeste si Valeria Gutu- Romalo , acestea fiind: relatia de dependenta, relatia de coordonare, relatia de echivalenta si relatia de repetare. De asemeni, Gh. Dobridor sustine ca in limba romana exista patru tipuri de raporturi sintactice, si anume: raportul de coordonare, raportul de subordonare, raportul apozitiv(apozitional) si raportul predicativ( de inerenta).

O alta opinie intalnim la V. Serban, dupa care exista cinci raporturi sintactice intre partile de propozitie- unele dintre acestea intalnindu-se si intre propozitiile unei fraze- si anume : raportul de interdependenta, raportul referential, raportul de coordonare, raportul de subordonare si raportul de dubla subordonare.

Gramaticile traditionale[19] recunosc existenta a doua tipuri de relatii sintactice, coordonarea si subordonarea. Aceasta din urma se stabileste nu numai intre partile secundare de propozitie sau propozitiile subordonate si elementele lor regente, ci si intre partile principale de propozitie, relatia dintre subiect si predicat fiind prezentata fie ca o inerenta a acestora, fie ca o dependenta a subiectului, fie ca o dependenta a predicatului .

Gramaticianul C. Dimitriu[21] augmenteaza de la doua la sase raporturi sintactice: inerenta, coordonare, subordonare, mixt, explicativ si de incidenta.

Pentru a ne putea forma o opinie rationala in ceea ce priveste numarul de raporturi sintactice existente in limba romana, consideram ca trebuie sa pornim de la criteriile de identificare a raporturilor sintactice in general. Din felul in care sunt concepute si prezentate diversele raporturi sintactice, se desprinde ideea ca pentru recunoasterea unui raport sintactic oarecare trebuie sa avem in vedere doua elemente, si anume, continutul si forma. Continutul raporturilor sintactice vizeaza planurile in care se afla unitatile sintactice date in cadrul planului respectiv. Unitatile sintactice ale limbii romane se pot afla in urmatoarele doua planuri:

a)      planul comunicarii(propriu-zise):"Pe malul apei se-pletesc / Carari ce duc la moara "si

b)      planul comentariilor: "Ah!- zice unul- spuneti ca-i omul o lumina7 Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?"

Prin forma raporturilor sintactice intelegem marcile prin care se deosebesc intre ele raporturile sintactice, marci care pot fi de natura fonetica, morfologica si de natura sintactica. Sistemul de marci ale raporturilor sintactice nu poate fi folosit in afara continutului raporturilor sintactice, intrucat in limba romana o singura marca poate aparea la doua sau mai multe raporturi sintactice.

Dupa opinia cercetatorului D. Irimia intelegem ca din perspectiva logico-semantica, relatiile sintactice sunt interpretarea lingvistica a unor raporturi logice, prin care se reflecta in planul gandirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (intre "obiecte" ) si intrinseci (interioare "obiectelor" ,de tipul: parte- intreg, continut- forma, substanta- calitati, statice sau dinamice etc ).

Referitor la numarul relatiilor sintactice D Irimia sustine un numar de cinci, si anume: interdependenta, dependenta, coordonare, apozitie, incidenta.   

Dezvoltarea relatiilor sintactice implica o interdependenta specifica intre reflectarea lingvistica a unor raporturi din realitatea extralingvistica si desfasurarea raportului dintre planul sintagmatic si planul paradigmatic al limbii.

In relativa dependenta de particularitati ale realitatii extralingvistice si intr-o mai stransa legatura cu specificul organizarii si functionarii fiecarei limbi, intre sfera semantica a unitatilor lexicale (si sintactice) intrate in enunt si dezvoltarea relatiilor sintactice se instituie un raport de interconditionare.

I.1. Raportul sintactic de coordonare

Definit ca fiind "raportul dintre doua sau mai multe unitati sintactice (parti de propozitie, propozitii, fraze) care stau pe acelasi plan"[25], "expresia sintactica a unor raporturi extralingvistice de «egalitate», termenii asociati in aceeasi sintagma prin relatii de coordonare fiind situati pe acelasi plan in organizarea enuntului sintactic" , raportul sintactic apare in interiorul unei parti de propozitie sau al sintagmei, in interiorul unei propozitii (intre parti de propozitie de importanta egala), in interiorul frazei (intre propozitii) si intre fraze de aceeasi importanta, in cadrul nivelului caruia apartin, al textului.

Pentru ca doua sau mai multe unitati sintactice sa fie coordonate, ele trebuie sa indeplineasca urmatoarea conditie: sa aiba aceeasi importanta in cadrul nivelului caruia apartin [27].

Coordonarea a doua sau mai multe parti de propozitie, vizeaza continutul partilor de propozitie respective:

Urmareste emisiuni culturale si sportive.

Coordonarea a doua sau mai multe propozitii, vizeaza in principiu nu continutul propozitiilor respective luate in intregime, ci mai ales continutul predicatelor acelor propozitii:

Hristos iubeste oamenii si-i iarta.

Si, coordonarea a doua sau mai multe fraze, nu vizeaza continutul acelor fraze luate in intregime, ci doar continutul propozitiilor lor principale si deci al predicatelor:

El vrea sa citeasca o carte. Nu stie, insa, de unde sa faca rost de ea.

Relatie specifica partilor de vorbire plurimembre, coordonarea are valoarea unei solidaritati nondependente intre unitatile legate in sintagma. Desi relatie structurala, coordonarea este o implicatie sintactica non-necesara si permite omisiunea, in anumite limite, a unora dintre unitatile repetate.

Prin planul lor semantic, precum si prin specificul manifestarii in planul expresiei (elementele de jonctiune), se vorbeste, in general, in literatura de specialitate, despre patru tipuri de coordonare: coordonarea copulativa, coordonarea disjunctiva, coordonarea adversativa si coordonarea conclusiva[28] .

a.      Coordonarea copulativa - este caracterizata de continutul unitatilor sintactice aflate in raport care se asociaza; formal lucrul acesta este indicat prin jonctivele copulative, cum ar fi:

conjunctiile si, nici

locutiunile conjunctionale nu numai (ca) . , dar (si), nu numai . ci (si), atat . cat (si), sau indicat prin juxtapunerea asociata cu pauza si intonatia.

Urma sa faca analize la fiere cat si la sange.

b.      Coordonarea disjunctiva - aceasta se realizeaza intre doua unitati sintactice "care sunt prezentate de vorbitor ca excluzandu-se una pe alta intr-o masura mai mare sau mai mica"[29]. Coordonarea disjunctiva este marcata de cele mai multe ori prin conjunctiile coordonatoare disjunctive sau, ori, fie, la care se pot adauga pauza si intonatia.

"Mai incolo, o crenguta de malin

Sau un ghimpe sa te-ntarzie putin." (G. Toparceanu, apud. G.A., II, p. 396)

c.       Coordonare adversativa -obligatoriu aceasta se realizeaza in doi termeni, cel de-al doilea termen opunandu-se, fara a exclude continutul celui dintai termen (G.A., II, p. 223, 248). Acest raport se manifesta in planul expresiei prin elemente relationale, precum conjunctiile dar, iar, insa, ci, dar si locutiunile conjunctionale numai ca si in schimb.

Stiu ca vrea, dar nu poate.

d.      Coordonarea conclusiva - si acest tip de coordonare se realizeaza in doi termeni, continutul celui de-al doilea termen reprezentand urmarea (concluzia) primului termen (G.A., II, p. 225, 251). Din punct de vedere formal, coordonarea conclusiva este marcata de obicei prin jonctiunea cu ajutorul conjunctiilor coordonatoare conclusive: deci, asadar, prin urmare, in concluzie, ca atare, (care) va sa zica etc.

"Cand cineva era prea de tot tanar sau prea batran, deci incapabil de a contribui si el la lupta, facea totusi ceva: canta imnul patriei." (G. Calinescu, apud. D. Irimia, GLR, p. 506).

I.2. Raportul sintactic mixt

Despre raporul sintactic mixt vorbeste C. Dimitriu. Acesta afirma ca acest tip de raport - de coordonare si de subordonare in acelasi timp - ca este putin frecvent, intalnit numai la nivelul frazei intre doua propozitii[30].

La nivelul continutului putem spune ca acest tip de raport se caracterizeaza prin faptul ca una dintre cele doua propozitii intrate in raport este o secundara subordonata, comutabila cu zero, cu importanta redusa. Aceasta secundara subordonata determina un element al unei propozitii regente, care, din punctul de vedere al importantei ei in comunicare, poate fi fie principala, fie secundara .

La nivelul formei raportul mixt este marcata prin doua conective de feluri distincte (asociate, eventual, si cu pauza si cu intonatia): un element de relatie subordonator in fraza, explicabil prin caracterul de secundara al propozitiei subordonate si o conjunctie coordonatoare suspendata, care trebuie sa lege propozitia regenta exprimata de regenta lasata neexprimata.[32]:

"Draga-mi este dragostea

Cu-naltimile si-abisul

Si cu ce mai are ea."

(L. Blaga, dupa C. Dimitriu, GLR, p. 136)

Se observa din exemplul dat ocurenta in planul expresiei a doua jonctive (marci ale raportului sintactic mixt):

• un jonctiv coordonator si
• un altul subordonator.

Astfel subscriem opiniei lui C. Dimitriu conform caruia raportul sintactic mixt, exista ca raport distinct de raportul sintactic de coordonare si de cel de subordonare.

I.3. Raportul sintactic de subordonare

Raportul sintactic de subordonare se creeaza intre unitati gramaticale de importanta diferita. Subordonarea este raportul sintactic existent intre doi termeni, dintre care unul il determina pe celalalt, depinde de el din punct de vedere gramatica[33].

La raportul de subordonare unitatile sunt atat sintactice, cat si morfologice, si tinand cont de acest lucru C. Dimitriu le numeste gramaticale In cadrul raportului de coordonare si al celui de inerenta, unitatile intrate in raport erau numai sintactice.

In raport de subordonare intra: o unitate sintactica subordonata (parte de propozitie, propozitie, si, in mod exceptional la apozitie - fraza) care, avand importanta redusa, este reductibila cu zero si o unitate morfologica regenta (o propozitie) in majoritatea cazurilor.

Forma raportului de subordonare este data de marcile prin care se indica importanta diferita (secundara in opozitie cu principala) a unitatilor gramaticale intrate in raport. La raporul de subordonare intalnim toate marcile existente in limba romana pentru raporturile sintactice, anume intonatia, pauza, flexiunea, acordul, topica, juxtapunerea si jonctiunea:

Ai carte, ai parte.

Mananci, imi esti ca un frate; nu mananci, imi esti ca doi.

I.3. Raportul sintactic explicativ

Raportul sintactic explicativ apare de asemenea doar la nivelul frazei, intre o propozitie intermediara explicativa si o propozitie (eventual o fraza) explicata .

Raportul explicativ este acceptat ca raport distinct de coordonare si presupune o legatura care se stabileste la nivelul frazei sau la nivelul textului intre un termen explicat si un termen explicativ, aceasta legatura fiind marcata prin conjunctiile ca, caci si echivalentele lor.

Caracteristica principala a acestui raport este elementul explicativ, aflat in dreapta conectivului, care nu este nici principal, nici secundar, ci intotdeauna intermediar  : Uita-te, ca te vei lovi, mi-a zis mama rastit.

I.5. Raportul sintactic de incidenta

Se realizeaza intre planul comunicarii si cel al comentariilor, indiferent de raporturile deja existente in cadrul fiecarui plan[37]. Acest raport devine astfel expresia sintactica a intersectarii a doua sau mai multor planuri in interiorul unui aceluiasi enunt, care devine astfel un enunt complex .

Continutul acestui raport consta in faptul ca unitatile sintactice incidente nu pot fi concepute in mod logic ca unitati sintactice "de sine statatoare" si nici nu pot fi "detasate din context" , ci ele apar obligatoriu in legatura cu o unitate sintactica neincidenta.

Forma acestui raport se caracterizeaza prin faptul ca sunt in mod obligatoriu separate de unitatile sintactice neincidente printr-o pauza, care este insotita si de modificarea intonatiei.

Raportul de incidenta se manifesta intre doua tipuri diferite de unitati sintactice: care apartin comunicarii obiective si care apartin subiectivitatii, mobilitatii.

"Da cum, Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?" (Eminescu, Proza, p. 70),

Capitolul II

RAPORTUL DE INERENTA

In legatura cu raportul sintactic de inerenta, specialistii propun mai multe modele interpretative. Conceptia si teoria cea mai veche in lingvistica romaneasca prinvind raportul subiectului cu predicatul este cea potrivit careia subiectul este determinat si predicatul este determinant (T. Cipariu). Unii lingvisti considera raportul in cauza ca un raport aparte, altii, ca un tip de subordonare.

Acestia considera ca intre subiect si predicat exista, de fapt, un raport de subordonare , in care subiectul este "supraordonatul", iar predicatul este "subordonatul" si ca "subiectul, un nominativ de ordinul I, este regentul predicatului, acesta acordandu-se cu el si niciodata invers".Dupa Iorgu Iordan, de pilda, raportul dintre subiect si predicat este unul de interdependenta "prezenta subiectului si a predicatului intr-o propozitie le fac sa fie foarte strans legate unul de altul si sa se influienteze reciproc . "

Teoria cea mai raspandita in etapa actuala de cercetare este cea potrivit careia intre subiect si predicat se stabileste un raport de conditionare reciproca, numit de interdependenta (S.Puscariu), dependenta reciproca(I.Iordan, D.Irimia) sau dependenta bilaterala(Valeria Gutu Romalo), predicativ(Gh. Constantinescu Dobridor) sau inerenta(I.Iordan, C.Dimitriu). Aceasta teorie se bazeaza, in principiu, pe argumentul ca subiectul si predicatul sunt functii sintactice ce se implica una pe alta: "in aceeasi masura in care predicatul depinde de subiect si subiectul depinde de predicat"(V.Serban). Fiind in egala masura, dependente una de cealalta, subiectul si predicatul sunt parti principale de propozitie. Subiectul si predicatul sunt parti principale de propozitie, deoarece "constituie minimul necesar pentru existenta unei propozitii" , dar, in cadrul raportului contractat, cer unul altuia respectarea unor conditii de ordin grammatical, sunt deci reciproc dependente, altfel spus, interdependente.

Dupa autorii GLR acest raport se incadreaza in "categoria raporturilor de determinare sau de subordonare, desi acest raport se gaseste intr-o situatie destul de deosebita: determinarea dintre subiect si predicat este oarecum reciproca, ea are aspectul unei corelatii de inerenta, ceea ce se oglindeste si in modul de definire a partilor de propozitie respective. Expresia raportului de determinare dintre subiect si predicat este acordul dintre ele. Faptul ca predicatul se acorda cu subiectul arata ca, daca se pune problema distingerii unui determinant si a unui determinat an acest raport de un tip aparte, subiectul poate fi considerat termenul determinat, iar predicatul determinantul lui. Este vorba aici de raportul strict grammatical dintre subiect si predicat si nu de raportul ierarhic dintre ele din punctual de vedere al importantei pentru propozitie .

Vladimir Robu si Iorgu Iordan afirma ca relatia de interdependenta asigura structura nucleului oricarei propozitii bimembre canonice, an care se afla in relatie imediata pozitia subiect si predicat. Continutul interdependentei se manifesta in restrictiile pe care cele doua unitati si le impugn reciproc: subiectul determina marcile de persoana si numar( eventual de gen) ale verbului din pozitia predicat(sau ale numelui predicative), care sunt, prin urmare, o implicatie sintactica necesara; predicatul impune nominalului din pozitia subiect regimul de caz nominative.

De aceeasi parere este si gramaticianul Gh. Constantinescu Dobridor numind raportul dintre subiect si predicat ca, un raport de tip special, predicative, existand intre acesti doi termini o relatie de interdependenta sintactica, de reciprocitate, in sensul ca se definesc unul prin celalalt . Raportul sintactic predicativ se bazeaza pe raportul logic dintre subiectul si predicatul judecatii, care este un raport de inerenta(de influientare si de cuprindere reciproca).

Despre acest tip de relatie dintre subiect si predicat ne vorbeste si Valeria Gutu Romalo caracterizand relatia de interdependenta sau dependenta bilaterala prin faptul ca macar unul din termenii inclusi nu poate fi omis. Dupa opinia sa ambii termini se presupun obligatoriu, ambii termini raspund negative testului omisiunii. Caracterul bilateral al relatiei de interdependenta se manifesta prin faptul ca fiecare din cei doi termini impune anumite particularitati de expresie celuilalt .

Aceleasi idei sustin si autorii noii gramatici

Raportul de inerenta poate aparea, dupa parerea noastra, numai in interiorul propozitiei si vizeaza doar partile de propozitie principale (subiectul si predicatul). Insa gramaticianul S.Stati exprima ideea ca relatia predicativa se intalneste si in cadrul frazei, intre propozitia subiectiva si regenta ei. O opinie similara gasim si la Ecaterina Alexandrescu, care este de parere ca propozitiile subiective (ca si cele predicative) n-ar trebui sa fie incadrate la categoria subordonatelor, ci ar trebui sa constituie o categorie aparte care sa fie numite propozitii inerente . V. Serban care, urmarind sa stabilesca o ierarhie a propozitiilor subordonate "dupa gradul de coeziune dintre subordonata si regenta", este de parere ca in aceasta privinta pe locul intai se situeaza predicativele si subiectivele, care au caracter de inerenta datorita insuficientei de continut a regentelor lor .

Comparand raportul dintre predicat si subiect cu raportul dintre atribut si elemental sau regent, I.Iordan constata ca in ce priveste continutul, raportul dintre atribut si substantiv nu difera de raportul dintre predicat si subiect: atat atributul cat si predicatul "atribuie" ceva, unul substantivului pe care il determina, celalalt subiectului . Si in ceea ce priveste forma exista asemanari intre raportul predicatului cu subiectul si raportul atributului cu elementul determinat, asemanari ce rezulta din faptul ca atributul se acorda cu substantivul determinat de el intocmai ca predicatul cu subiectul . Ideea ca intre atribut si regentul sau rapotul este de inerenta apare si la D.D.Drasoveanu sustinand faptul ca acordul (element al formei) se face pe cai specifice nemodificand esenta raportului: el ramane acelasi si in cazul atributului si in cazul predicatul-de inerenta, iar mijlocul lui de realizare gramaticala este, de asemenea, acelasi: acordul .

Cu toate asemanarile existente la raportul dintre subiect si predicat, pe de o parte, si atribut si regentul sau, pe de alta parte, totusi suntem de parere ca inerenta apare numai intre subiect si predicat, nu si intre atribut si regentul sau. Daca inerenta inseamna si egala dependenta a termenilor intrati in raport, atunci urmeaza ca raportul sintactic dintre atribut si regentul sau nu este de inerenta, ci de subordonare, pentru ca numai atributul depinde de regentul sau, nu si regentul de atribut.

Limitat la subiect si predicat, continutul raportului de inerenta vizeaza importanta partilor de propozitie principale in cadrul unitatii sintactice superioare, adica al propozitiei: propozitia ca unitate sintactica de baza nu poate fi conceputa in afara unui nucleu constituit din partile de propozitie principale, subiectul si predicatul. Intr-o analiza strict formala, raportul de inerenta se intalneste si in interiorul unei parti de propozitie, daca partea respectiva de propozitie este exprimata printr-o perifraza care la origine aparea ca o propozitie.Exemplu:

"Asa facu, si-i radea inima babei de bucurie" (I.Creanga).

In astfel de situatii, insa, raportul de inerenta intereseaza doar la geneza perifrazei verbale radea inima de bucurie care functioneza ca predicat in propozitia monomembra i radea inima babei de bucurie unde, existand o singua parte principala de propozitie, predicatul, posibilitatea existentei raportului de inerenta este exclusa logic. Plecand de la faptul ca propozitia poate comunica o judecata, ca in judecata din logica clasica exista subiectul judecatii si predicatul judecatii care sunt unul fata de altul inerente, adica unul implica pe celalalt, ceea ce inseamna ca nu se pot concepe unul fara altul si ca intre subiectul si predicatul judecatii, pe de o parte, si subiectul si predicatul propozitiei, pe de alta parte, poate exista corespondenta. Deci, din punctul de vedere al continutului lor, subiectul si predicatul propozitiei nu sunt nici independente, nici coordonate, nici subordonate, ci inerente.

Faptul ca subiectul si predicatul propozitiei nu sunt independente se poate verifica, de exemplu, prin imposibilitatea conceperii subiectului in afara predicatului.Astfel, un substantiv ca gandul devine subiect numai daca este pus in legatura cu un predicat-sa zicem vine. Desi au aceeasi importanta in cadrul propozitiei, subiectul si predicatul nu sunt coordonate, fapt ce se verifica prin imposibilitatea jonctionarii lor printr-o conjunctie coordonatoare . Faptul ca subiectul si predicatul propozitiei nu sunt subordonate unul altuia se probeaza prin aceea ca la propozitia monomembra predicatul exista fara subiect prin aceea ca in cazul subiectul inclus, subinteles sau nedeterminat subiectul gramatical rezulta din predicatul gramatical si, reducand la absurd, prin aceea ca (exceptand propozitia monomembra) nici subiectul, nici predicatul nu pot fi concepute unul fara celalalt.

Inerenta subiectului si predicatului a fost subliniata si de V.Serban, care a aratat ca in masura in care predicatul depinde de subiect, si subiectul depinde de predicat .

Marca raportului de inerenta este reprezentata, in majoritatea cazurilor, prin acordul gramatical in categoriile gramaticale comune partilor de vorbire prin care se exprima subiectul si predicatul.

Acordul predicatului cu subiectul, presupune concordanta aspectelor categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima predicatul cu aspectele categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima subiectul. Tinand cont de acest lucru, observam ca raman in afara acordului anumite tipuri de constructii si anume:

1. propozitiile monomembre suficiente, pentru ca in acestea (neexistand subiect) predicatul nu are cu cine sa se acorde;
2. propozitiile monomembre insuficiente determinate de o subiectiva, pentru ca propozitia subiectiva, ca unitate sintactica, nu are categorii gramaticale dupa care sa si le potriveasca partile de vorbire prin care se exprima predicatul;
3. propozitiile cu predicat divizibil continand subfunctia propozitie predicativa;
4. propozitiile bimembre cu predicatul exprimat prin interjectie, pentru ca aceasta parte de vorbire nu are nici o categorie gramaticala.

Daca lasam la o parte aceste cateva tipuri de constructii, atunci inseamna ca despre acordul predicatului cu subiectul se poate vorbi numai in propozitiile in care exista subiect (exprimat sau dedus din context), iar predicatul este verbal sau nominal. In acest fel de propozitii, partile de vorbire din structura predicatului trebuie sa apara la acealeasi aspecte ale categoriilor gramaticale cu partile de vorbire prin care se exprima subiectul. Persoana, numarul, genul si cazul de la partile de vorbire din structura predicatului sunt impuse de persoana, numarul, genul si cazul partii de vorbire prin care se exprima subiectul.

In gramatica romaneasca se vorbeste de trei tipuri de acord intre predicat si subiect, si anume: acordul gramatical, acordul dupa inteles si acordul prin atractie.

Acordul gramatical (propriu-zis) presupune concordanta aspectelor categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima predicatul cu aspectele categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima subiectul.

Acordul dupa inteles (dupa continut) vizeaza categoria gramaticala a numarului. Acordul dupa inteles este posibil numai daca subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv nedeterminat de atribut cu forma de plural, la care intelesul de plural impune pluralul la elementele predicatului. Exemplu:

"O multime asteptau sa li se dea dreptul.

In Gramatica Academiei se spune ca acordul dupa inteles ar putea sa existe si atunci cand subiectul este exprimat printr-un pronume nehotarat de tipul cineva, fiecare, unul etc . Exemplu: Daca veniti cineva pe la mine, sa ma anuntati inainte!

Acordul prin atractie (dupa topica) vizeza categoriile gramaticale de persoana, numar si gen. Se intelege de obicei acordarea diverselor elemente din structura predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiata de predicat, indiferent de functia ei sintactica.

In conceptia lui D. Irimia relatia de interdependenta are rol determinant in organizarea enunturilor sintactice verbale si verbal-nominale. Acest rol i-l asigura verbul prin caracterul dinamic al planului semantic si al structurii expresiei sale. In limba romana verbul este singura categorie lexico-gramaticala capabila sa dezvolte sensuri temporale in mod abstract, adica prin intermediul unei categorii gramaticale specifice.

Dinamismul imanent al verbului il face apt pentru dezvoltarea functiei primordiale a comunicarii, predicatia. Prin predicatie se intersecteaza planul subiectiv cu planul obiectiv al comunicarii in desfasurarea unei relatii de interdependenta si se genereaza cele doua functii sintactice principale, centrale in structura enuntului (predicatul si subiectul ).

Factorul dinamic il reprezinta predicatul. Numai natura relatiei dintre subiect si predicat este determinata de insusi procesul de elaborare si functionare a enuntului lingvistic, prin incarcarea unitatilor lexicale implicate in dezvoltarea unei sintagme, cu sensuri gramaticale, in desfasurarea functiei actualizatoare a predicatiei.

In plan semantic, relatia este de implicare reciproca (sau inerenta). Inscrierea nivelului lexical al limbii in nivelul sintactic se realizeaza prin predicatie, functie care, atribuind unui verb calitatea de predicat si prin aceasta, unui nume (pronume etc.) pe cea de subiect, dezvolta sintagma nucleara a enuntului sintactic in interiorul careia subiectul si predicatul se implica reciproc.

In planul expresiei, relatia este de dependenta reciproca (bilaterala) Indata ce subiectul, implicat in planul semantic al verbului devenit predicat, primeste o identitate concreta, lexical-sintactica, verbul-predicat "se orienteaza dupa el" , in organizarea structurii sale morfematice, din perspective categoriilor gramaticale de persoana si numar. In acelasi timp, predicatul ii impune numelui (pronumelui etc.) -subiect sa se situeze in cazul nominativ.

Relatia de interdependenta (sau inerenta) se stabileste intre termeni a caror asociere sintagmatica atinge gradul maxim de solidaritate; fiecare din cei doi termeni il presupune si cere, functional, semantic si structural, pe celalalt; fiecare din ei impune celuilalt o anumita organizare morfematica, prozodica sau sintactica. Sub aspect structural, absenta verbului ar duce la destramarea (sau neconstituirea) enuntului. Absenta numelui (pronumelui), insa ramane fara asemenea consecinte.

Deci, partile principale de propozitie (subiectul si predicatul) sunt reciproc dependente, interdependente sau, altfel spus, inerente.

CAPITOLUL III

Predicatul-prezentare generala

Precum se stie, predicatul e, nu numai o parte principala de propozitie[66], ci, intr-un anumit sens, si partea cea mai importanta a unei propozitii, intrucat fara el, este, de cele mai multe ori, imposibil sa enuntam o judecata sau sa comunicam prin cuvinte o idee cu caracter afectiv sau volitional . Daca subiectul este important pentru ca reprezinta, de obicei, punctul de plecare al unei judecati, importanta si mai mare a predicatului consta in aceea ca prin el se realizeaza ceea ce numim predicatia unei propozitii.

Disputa privind situatia subiectului si a predicatului in structura propozitiei, gradul lor de importanta apartine anilor 60. De exemplu, D.D. Drasoveanu sustine ca subiectul e subordonat predicatului[69]; aproximativ aceeasi pozitie o are si Alexandru Graur care sustine ca predicatul e mai important decat subiectul in structura propozitiei pentru ca exista propozitii formate numai din predicat. Acest punct de vedere e adoptat si de GLR unde se afirma ca "In ceea ce priveste raportul ierarhic dintre cele doua parti de propozitie se poate spune ca mai important e predicatul, deoarece prin el se realizeaza in mod obisnuit predicatia, care este esenta propozitiei"[71].

In gramatica moderna s-a dat definitia formala a predicatului: "functie sintactica realizata prin verb la un mod personal"[72] Definitia formala e, in acelasi timp si prea ingusta si prea larga.

Definitia formala a predicatului e prea ingusta pentru ca nu tine seama de faptul ca exista predicate exprimate prin adverbe predicative sau interjectii predicative precum si predicate exprimate uneori prin verbe la moduri nepersonale (infinitiv si supin).

Definitia formala a predicatului e prea larga pentru ca se acorda statut de predicat tuturor verbelor la mod personal, inclusiv verbelor copulative care vor forma singure predicatul unei propozitii.

In definirea predicatului parerile specialistilor care se ocupa de sintaxa limbii romane nu sunt unitare, ceea ce duce la divergente in analiza gramaticala.

Cele mai raspandite definitii ale predicatului vizeaza doar continutul acestei parti de propozitie, predicatul fiind considerat "partea principala de propozitie care atribuie subietului o actiune, o stare sau o insusire, partea care arata ce face, ce este sau cum este subiectul (vezi I. Iordan, LRC, p. 561, G. A., vol. II, p. 95).

Unii cercetatori au definit predicatul luand in considerare numai forma: "pentru pozitia sintactica de predicat, definitorie este realizarea printr-un verb la mod personal, orice forma verbala personala constituie un predicat si nu poate satisface nici o alta pozitie sintactica".[74]

Autoarea definitiei, Valeria Gutu Romalo, intervie cu o restrictie: pot fi predicate doar moduri verbale personale care nu sunt dependente sau, mai precis, care nu participa decat in calitate de termen regent la relatii de dependenta (aceasta particularitate primeaza in limitarea pozitiei predicat la modurile personale).

Dupa Valeria Gutu Romalo o forma verbala personala poate constitui centrul unui enunt de sine statator. In majoritatea covarsitoare a cazurilor, predicatul participa la o relatie de interdependenta reprezentand centrul unui enunt structurat predicat nemaifiind inclus in structura predicatului.

In conditii speciale, modurile nepersonale infinitiv si supin pot da nastere la predicate , ceea ce vom prezenta in continuare.

Infinitivul cu valoare de imperativ formeaza predicat verbal in propozitii principale ; Predicatul verbal realizat prin verbe la modul infinitiv cu valoare de imperativ caracterizeaza constructii foarte rare si, evident, livresti, imitate dupa constructii similare din limba franceza.

"A nu se fuma in aceasta cladire."

"A se agita bine inainte de intrebuintare."

"A nu se arunca sticle pe geam."

Infinitivul scurt cu valoare de conjunctiv formeaza predicat verbal in subordonate, in asa-zisele constructii relative infinitivale .Cu aceasta valoare a infinitivului nu sunt de acord toti specialistii.

Ion Coteanu admite existenta infinitivului scurt ca predicat, dar numai atunci cand:

a.       urmeaza dupa o forma a verbului a avea intr- o propozitie care incepe cu: ce, cine, cu ce, cu cine, despre cine, de la ce, pentru cine, cand, unde, de unde, pe unde, incotro, cui:

Nu-i unde dormi.

N-ai cand incheia raportul.

N-are cine ma spala.

N- ai ce zice.

b.      urmeaza dupa inainte de a, pana a, cu conditia obligatorie de exprimare a unui subiect:

Inainte de a spune el ceva, tu sa nu spui nimic.

Pana a termina tu treaba, el se si intoarce.

Supinul cu valoare de imperativ formeaza predicat verbal in propozitii principale[80]:

"De invatat poezia."

Academicianul Ion Coteanu[81] admite existenta gerunziului ca predicat (numai atunci cand un subiect prezent in propozitie e legat de el) si existenta participiului ca predicat (numai in constructii eliptice):

Dezbaterile sfarsindu-se, s-a trecut la vot.

Sa stiti ca, racindu-se vremea, va trebuie haine calduroase.

Parasit de toti, catelul incepu sa schelalaie. ( presupunem fiindca a fost parasit).

In gramatica clasica (traditionala)[82] , alaturi de sintaxa gramaticianului Gh. Constantinescu Dobridor , se recunoaste existenta a doua predicate: predicat verbal si predicat nominal, stabilite dupa partile de vorbire prin care acestea se exprima.

De aceeasi parere este si gramaticianul D. Irimia denumind cele doua predicate ca: predicat sintetic[84](sau verbal) si predicat analitic(sau nominal). Primul dintre acestea, predicatul sintetic, se caracterizeaza prin realizarea celor doua componente semantice ale predicatiei in mod solidar, in structura morfematica liniara, insa predicatul analitic se realizeaza printr-un constituient analitic, cu organizare bipolara: verb copulativ+nume predicativ.

Clasa de substitutie a pozitiei sintactice predicat poate fi supusa unei operatii formale de subcategorizare[85] din care sa rezulte principalele tipuri de baza in sistemul predicatului; stabilirea claselor (de fapt sunt subclasele constituind clasa de substitutie) se bazeaza atat pe apartenenta unitatilor la diferite clase lexico-gramaticale de cuvinte, cat si pe trasaturile caracteristice ale structurii interne a sintagmelor ocurente in aceasta pozitie, pe unele particularitati ale relatiilor contractate de predicat cu celelalte unitati coocurente in enunt.

Astfel, daca avem in vedere clasa lexico-gramaticala[87] a cuvintelor pe langa verb, predicatul se poate realiza si prin nume, adverb sau interjectie, deci avem predicat verbal, nominal, adverbial si interjectional .

Dintre toate acestea reiese ca definirea si descrierea predicatului, stabilirea subclaselor lui etc., sunt o urmare directa a modului in care se solutioneaza problemele de morfologie si de sintaxa ale verbului, adverbului, interjectiei, a masurii in care, pentru explicarea unora dintre aceste aspecte, se implica factori de natura semantica etc.

In concluzie, in sintaxa limbii romane este posibila urmatoarea clasificare a predicatului:

Predicat verbal

a)      simplu - verb la infinitiv

- verb predicativ, locutiune verbala, expresie unipersonala, expresie idiomatica.

b)      compus - sintagma predicativa formata din verb semiauxiliar de mod sau de aspect si verb la conjunctiv, infinitiv, supin sau participiu

Predicat nominal :a) nominal propriu-zis - NP + copula verbului "a fi"

b) nominal - verbal -NP + copula lexico-gramaticala.

Predicat adverbial - adverb predicativ sau locutiune adverbiala predicativa

Predicat interjectional - interjectie predicativa.

Predicatul verbal este predicatul care arata actiunea facuta sau suferita de subiect, starea subiectului, existenta subiectului sau o actiune neatribuita nici unui subiect: "Ninge.[89]"

Predicatul verbal se exprima prin:

Verbe predicative la orice mod personal (indicativ, conjunctiv, conditional-optativ, prezumtiv si imperativ) la diateza activa, pasiva sau reflexiva.

Diateza activa

Modul indicativ:

Astazi ne- am intalnit toti colegii la reuniunea de clasa.

Modul conjunctiv

Sa renuntam la acest obicei prost, care nu ne aduce decat rele.

Modul conditional-optativ

Ar fi participat la olimpiada daca era mai serios.

Modul prezumtiv

Nu stiu; va fi fiind asa cum spui tu, eu nu am auzit.

Modul imperativ

- Nu plange, ma voi intoarce!

Diateza pasiva:

Aceste cuvinte, desi imi parura nefiresti, fusesera rostite.

Diateza reflexiva:

Ea a doua zi se mira de cele intamplate.

Locutiuni verbale cu verbul de baza la mod personal:

Dupa un ceas si-a venit in fire.

Isi bate joc de toata lumea.

Prin locutiuni verbale intelegem grupuri de cel putin doua cuvinte (dintre care unul este in mod obligatoriu verb) si care au inteles unitar.

Ex: a baga de seama = a observa

a avea de gand = a intentiona

a da sfaturi = a sfatui

3) Adverbe si locutiuni adverbiale predicative:

Acestea au o pozitie intermediara in ceea ce priveste tipul de predicat la care apartin. Astfel, unele dintre ele se comporta la fel ca predicatele verbale pentru ca nu admit pe langa ele un verb copulativ[90].

Adverbe predicative care nu se combina cu verbul copulativ "a fi" (de regula, ele cer subiectiva ): bineinteles, desigur, pesemne, fireste, negresit, poate, aproape, evident.[91]

Negresit ca vine maine.

" Cum nu era un om bun, sa sa insoare ca orice flacau si sa intre in randul lumii, dar pesemne ca nu gasea fata si de aceea era posomorat." M. PREDA

Locutiuni adverbiale predicative - de obicei sunt regente pentru subiectiva: cu siguranta, de buna seama, fara indoiala, fara doar si poate, pe buna dreptate.

Fara indoiala ca va merge cu noi.

Alte adverbe insa, de exemplu: probabil, posibil, sigur, imposibil, sunt predicate nominale intrucat admit pe langa ele prezenta unor verbe copulative. Astfel exista constructii paralele:

Probabil ca s-au intalnit pe drum.

E probabil ca acum sa se fi intalnit.

Sigur ca sunt de acord cu tine.

E sigur ca el a facut asta?

In unele lucrari se neaga functia predicativa a adverbelor[92]

Interjectii predicative care redau o actiune:

Hai cu noi la mare.

a)      sinonime cu verbe la indicativ (interjectii predicative de origine onomatopeica):    Pasarea, zbrrr! de pe ramura (zboara)

El, pleosc! o palma.

Masina vajjj pe langa noi.

Unii cercetatori considera ca predicatul exprimat prin adverbe si locutiuni adverbiale predicative si interjectii predicative nu este predicat verbal ci predicat adverbial respectiv predicat interjectional.

Iordan, Vl. Robu atunci cand vorbesc de predicativitatea sau nepredicativitatea verbelor se refera, de fapt, nu la doua clase de verbe care se opun dupa indicele predicativitatii si nici la formele verbale, dintre care unele sunt predicative, iar altele nepredicative, adica moduri personale - care pot indeplini functia de predicat verbal si moduri nepersonale - care nu pot indeplini aceasta functie.

Tot Vladimir Robu si Iorgu Iordan spun ca predicatul realizat prin interjectii nu poate fi incadrat in nici unul dintre tipurile obisnuite , constituind o clasa aparte si clar distincta fata de celelalte pentru ca, mai mult decat oricare alte cuvinte, interjectiile sunt legate de aspectul vorbit al limbii, sunt marci ale oralitatii si ale spontaneitatii expresiei lingvistice a actului de comunicare.

Potrivit opiniei lor, interjectiile ocurente in pozitia predicat au caracter ilocutionar si caracterizeaza enunturi imperative care sunt ordine sau indemnuri adresate direct colocutorului in vederea antrenarii lui intr-o anumita actiune. Unele dintre ele vizeaza un destinatar uman, deci persoana colocutorului: iaca, hai, na, poftim; altele se adreseaza unui destinatar animal. Acestea sunt folosite ca predicate in enunturi izolate, care, evident, nu constituie secvente de conversatie intrucat destinatarul nu poate da replica, nu poate deveni, la randul lui, destinatar.

Ceea ce ne intereseaza pentru definire predicatului nominal este unitatea pozitionala dintre numele predicativ si verbul copulativ care verbalizeaza numele predicativ, dandu-i posibilitatea sa functioneze ca predicat si nu ca un determinant nominal al subiectului si al verbului copulativ.[96]

In primul si ultimul exemplu avem de-a face cu nume predicativ multiplu.

Intr-o fraza, numarul predicatelor nominale este egal cu numarul verbelor copulative nu cu numarul numelor predicative pentru ca, in componenta unui predicat nominal pot intra mai multe nume predicative.

Ceea ce ne intereseaza pentru definire predicatului nominal este unitatea pozitionala dintre numele predicativ si verbul copulativ care verbalizeaza numele predicativ, dandu-i posibilitatea sa functioneze ca predicat si nu ca un determinant nominal al subiectului si al verbului copulativ.[97]

In predicatul nominal verbul copulativ[98] este partea mai importanta din punct de vedere gramatical pentru ca exprima categoriile gramaticale de persoana, numar, timp si mod ale predicatului nominal, iar numele predicativ este partea mai importanta din punct de vedere lexical pentru ca aduce informatia semantica. Verbele copulative sunt verbe numai sintetice cu doua valente obligatorii, care fac parte din cadrul predicatului nominal, in cadrul caruia au rol gramatical prim si rol semantic secund, cele doua valente obligatorii pe care le au - cu sensul, cu functia si la diateza data - fiind consumate astfel: o valenta obligatorie, de la un nume-subiect si o a doua valenta obligatorie, de un nume predicativ (substantiv sau substitutiile sale pronomiale si numerale; adjectiv calificativ).

Verbul copulativ cel mai abstract si, de aceea, cel mai gramaticalizat este a fi, motiv pentru care autorii Gramaticii Academiei[100] il considera copulativ prin excelenta.

In opinia lui V. Serban a fi este un copulativ[101] total pentru ca nu contribuie cu nimic la sensul predicatului nominal.

Potrivit lui D. Irimia verbul copulativ dezvolta componenta semantica gramaticala a predicatiei: este "instrumentul actualizarii" prin dezvoltarea sensurilor categoriilor de timp-mod, persoana-numar a planului semantic al subiectului gramatical din perspectiva planului semantic al numelui predicativ.[102]

In afara de verbul copulativ "a fi" se mai pot folosi cu functiune copulativa si alte verbe care, potrivit Gramaticii Academiei[103], au un continut semantic mai slab si, de aceea, nu pot forma predicatul decat impreuna cu un nume predicativ: a deveni, a se face, a iesi, a ajunge, a insemna: Verisoara mea a iesit doctor.

V. Serban[104] numeste aceste verbe semicopulative pentru ca isi pastreaza o parte din intelesul lexical. Autorul este de parere ca predicatul format cu ajutorul lor nu este un predicat propriu-zis, ci mai degraba trebuie numit predicat verbal nominal.

In limba romana verbele copulative constituie o subclasa in care trebuie sa facem disctinctie intre verbul a fi, actualizat contextual copulativ, si verbele care se numesc, in general, nonpredicative[106] - numite semicopulative.

"A fi" este actualizat nonpredicativ-copulativ daca intra in relatie bilaterala cu doua morfeme de nominativ, dintre care unul este in pozitia subiect, iar celalalt, pe pozitia nume predicativ al predicatului nominal. Revenind la copula, I. Iorda, Vl. Robu precizeaza ca "copula este elementul de verbalizare a numelui predicativ pe care il proiecteaza pe axa temporala si a celorlalte categorii specifice verbului (diateza, aspect, mod).

Numarul verbelor numite, de obicei, nepredicative care intra in discutie in legatura cu structura predicatului nominal variaza de la un specialist la altul. Iata o serie de asemenea verbe: a ajunge, a se alege, a (se) arata, a se banui, a se chema, a se considera, a constitui, a se crede, a deveni, a se dovedi, a se face, a iesi, a se judeca, a indemna, a se numi, a parea, a ramane, a semnifica, a se simti, a se socoti, a se sti, a se vedea; se mai poate vorbi si de alte verbe, cum sunt: a reprezenta (aceasta reprezinta (este) o suma mica.), a se aprecia. Din punct de vedere gramatical, in contextul diagnosticat dat, aceste verbe au acelasi comportament ca a fi, dar difera semantic. Principala caracteristica a acestor verbe este posibilitatea de a se actualiza cu un sens secundar, apropiat de sensul lui a fi actualizat copulativ, ceea ce face ca in contextul dat, ele sa devina insuficiente pentru a forma predicatul si sa aiba functie copulativa intre numele predicativ si subiectul lui. Contextul care le actualizeaza ca nepredicative este, in general, acelasi ca pentru a fi: X ajunge profesor, Y iese inginer.

In unele predicate nominale copula nu este exprimata. In aceste cazuri, elementul verbal este elidat si enuntul devine o propozitie nominala. Atunci cand subiectul preceda numele predicativ ideea de predicatie poate fi marcata prin pronuntarea pe un ton ascendent a subiectului, indiferent de intonarea restului propozitiei, iar in scris prin virgula sau prin linia de pauza.

Munca, bratara de aur.

(Proverb)

In functie de semantica lor verbele copulative se grupeaza in doua tipuri:

a)      verbe copulative

b)      verbe copulative lexico-gramaticale.

D. Irimia este de parere ca verbul copulativ a fi este un instrument morfologic ce serveste la exprimarea unor categorii gramaticale: timpul si modul, persoana si numarul, inerente predicatiei, pe care insa numele (substantiv, adjectiv) - centru semantic al enuntului - nu le poate exprima:

Codrul este verde

a fost verde

va fi din nou verde.

Din punct de vedere semantic verbul copulativ a fi nu participa la realizarea predicatiei; el poate lipsi (si lipseste in limba vorbita si in limba literaturii artistice) din structura predicatului nominal, vorbitorul apeland la alte mijloace de exprimare a predicatiei (intonatia sau pauza).

Functia sintactica a copulativului a fi si a numelui predicativ care-l complineste se numeste predicat nominal propriu-zis.

Exista verbe copulative lexico-gramaticale, care prin natura lor, sunt sub aspect semantic insuficiente pentru predicatie, fiindu-le numaidecat necesare o complinire semantica, complinire care sa faca posibila predicatia.

Potrivit opiniei lui Iordan, Robu verbele copulative lexico-gramaticale plus numele predicativ indeplinesc functia sintactica de "predicat nominal-verbal sau mixt".

Este intotdeauna nepredicativ verbul a deveni, verb care semnifica o stare in devenire si care, pentru a indeplini rolul de actualizare, esential predicatiei, are nevoie de limite exterioare. Limita si-o afla intr-un nume (substantiv, adjectiv, numeral) sau pronume: "Iata-l/Cum din haos face muma/Iara el devine Tatal." (M. Eminescu, Poezii, p. 100)

Se alatura verbului a deveni alte verbe care, prin modificarile semantice, ii ajung sinonime lexicale: a ajunge, a se face, a iesi.

"Dar ce frumoasa se facu/Si mandra, arz-o focul." (Eminescu, Poezii, p. 132)

In grupa verbelor lexico-gramaticale se includ si alte verbe intrebuintate copulativ: a ramane, a parea, a se chema, a reprezenta.

Alte caracteristici sintactice ale clasei copulativelor:

a) Sunt verbe intranzitive;

b) Nu participa la apozitiile de diateza;

c) Isi pot asocia forme cletice provenind din determinari avansate ale adjectivului sau ale numelui din pozitia NP (ex.: Mi-e cumnat, dusman, drag, cunoscut = cumnat, dusman, drag, cunoscut mie);

d) Nu pot aparea, prin ele insele, in constructii reflexive, distinctia reflexiv vs. nereflexiv, atunci cand apare, angajeaza nu verbul copulativ, ci intreaga constructie [Copulativ + NP], fiind legate de caracteristicile de reflexivitate ale adjectivului sau ale nominalului din pozitia NP (ex.: Isi sunt atat de dragi (unul altuia), Imi sunt cel mai aspru critic);

e) Nu exista incompatibilitate intre calitatea copulativa si cea impersonala, copulativele personale devin copulative impersonale daca subiectul este realizat prin propozitie conjunctionala sau prin forma verbala nepersonala. In aceste conditii, NP adjectival isi schimba statutul morfologic, transformandu-se, printr-un fel de "concordanta" sintactica, din adjectiv in adverb. Sa se compare: Fumatul este nesanatos. (adjectiv) si Este nesanatos sa fumezi. (adverb);

f) Nu exista o relatie necesara intre calitatea copulativa si cea intrinsec reflexiva, unele copulative fiind si reflexive obligatoriu (a se chema, a se da, a se numi, a se face, a se prinde, a se tine: El se da mare., El s-a facut mare., El se numeste Ion., Ion se tine mandru.), dupa cum altele (a fi, a deveni, a insemna) sunt obligatoriu nereflexive

"Si de-a soarelui caldura

Va fi rosie ca marul."(M. Eminescu, Floare albastra)

Numele predicativ arata calificarea sau identificarea subiectului.

Pozitia sintactica nume predicativ se defineste prin posibilitatea de a fi realizata printr-un nume (substantiv, substitut al substantivului, adjectiv) in cazul nominativ, un nominativ care nu impune verbului (spre deosebire de nominativul subiect) caracteristici de acord.

Prezenta sau lipsa acordului reprezinta trasatura deosebitoare dintre pozitia subiect si pozitia nume predicativ, ambele compatibile cu realizarea prin nume in nominativ si deriva din tipul diferit de relatii pe care verbul le contracteaza cu cele doua nume: subiectul participa cu verbul la o relatie de interdependenta, pe cand numele predicativ realizeaza o relatie de dependenta unilaterala cu verbul; numele predicativ are in vedere acelasi "referent" ca subiectul, ceea ce determina, in cele mai multe cazuri, prezenta unor caracteristici gramaticale comune cu subiectul care fac sa se vorbeasca de acordul numelui predicativ cu subiectul.[120]

Valeria Gutu Romalo considera ca numele predicativ este mai important decat verbele copulative. Avand functia de a caracteriza subiectul, numele predicativ constituie elementul de baza sau partea esentiala a predicatului nominal, deci verbul copulativ este mai putina important pentru ca acesta poate lipsi in unele contexte, lucru ce nu este valabil in cazul numelui predicativ.

"Vorba multa, saracia omului."

"La fata- verde!"

"Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor."

Desi numele predicativ este mai important decat copula verbala, in fraza numarul predicatelor nominale este dat de numarul verbelor copulative. In cazul numelui predicativ multiplu, copula apare doar o singura data:

"B. P. Hasdeu a fost lingvist, filolog, istoric, scriitor si folclorist."

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv (El este student.); un adjectiv (El este mare.); un pronume in nominativ si, precedat de o prepozitie, in genitiv sau acuzativ (El este acela.); un numeral (El este al doilea); un verb la supin (El este de invidiat) sau la infinitiv (Dorinta lui este de a invata.); un adverb (E usor a scrie versuri.) sau o interjectie (Cartea este vai de ea.).

Nume predicativ exprimat prin nume (substantiv, adjectiv substantivizat, pronume, numeral):

In cazul nominativ:

substantiv: Tatal lui a fost doctor.

El pare presedintele asociatiei.

pronume: Ea e aceea despre care s-a vorbit.

"Imi vine a crede ca toate-s nimica." EMINESCU

adjectiv: Vremea este frumoasa.

Ion este cel mai muncitor.

numeral: Maria a fost una la parinti.

El este al treilea dintre concurenti.

Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-un pronume personal sau demonstrativ este uneori exprimat prin acelasi cuvant ca si subiectul:

"Si inima aceea ce geme de durere,

Si sufletul acela ce canta amortit,

E inima mea trista ce n-are mangaiere,

E sufletu-mi ce arde de dor nemarginit." EMINESCU

Tu esti tu, iar eu sunt eu.

Cand numele predicativ exprimat prin acelasi substantiv ca si subiectul nu are nici un determinant, trebuie sa fie la forma nearticulata:

"Casa-i casa, si masa-i masa."

In aceste situatii poate fi greu de precizat care termen este subiectul si care este numele predicativ. Diferentierea se poate face prin topica: de obicei, subiectul este plasat inaintea verbului, sau prin intonatie, ceea ce presupune o accentuare emfatica a termenului subiect.

Numele predicativ exprimat printr-un substantiv sau printr-un pronume este uneori , aparent, la cazul genitiv:

"Tot ce respira-i liber, a tuturor e lumea."

Casa este a lui Stefan.

Ca si in cazul subiectului aparent genitival, si aici articolul genitival este la nominativ (si tine locul unui substantiv in nominativ identic cu substantivul subiect), iar substantivul sau pronumele in genitiv sunt determinantele acestuia: lumea e lumea tuturor, casa este casa lui Stefan. Astfel, numele predicativ de felul celor mentionate mai sus este, in realitate, tot in cazul nominativ.

In cazul genitiv sau acuzativ cu prepozitii sau locutiuni prepozitionale (Gramatica Academiei recunoaste existenta acestui nume predicativ):

substantiv sau adjectiv substantivizat:

E contra regulamentului.

Viata ta e in primejdie.

Masa e, fireste, de brad.

pronume: Ea nu e ca mine.

El e impotriva tuturor.

Nume predicativ exprimat prin adjectiv, inclusiv adjectiv provenit din verb la participiu:

Baiatul cel mic era harnic si cuminte.

Margareta era sprintara si neastamparata.

Uneori este foarte greu de facut distinctia intre un predicat nominal cu numele predicativ exprimat printr-un participiu si un predicat verbal exprimat printr-un verb la diateza pasiva. Aceasta confuzie poate aparea, bineinteles, numai atunci cand avem a face cu un participiu al unui verb tranzitiv:

"Cartea este deschisa."

Adesea insa continutul ne ajuta sa distingem intre cele doua tipuri de predicate. Astfel, in exemplul urmator este clar ca avem a face cu un predicat nominal si nu cu un verb la diateza pasiva:

"Ferestrele erau captusite bine cu rogojini groase, incat nu se zarea raza de lumina."

Nume predicativ exprimat prin verb la forme nepersonale (supin, infinitiv):

Zilele acelea erau de nedescris.

E de dorit sa vina la timp.

A crede intr-o idee inseamna a lupta pentru ea.

Supinul ca realizare a pozitiei nume predicativ este totdeauna precedat de prepozitie. Cand subiectul este exprimat tot prin infinitiv, constructia numelui predicativ cu infinitivul este obligatorie.

Dintre modurile nepersonale, gerunziul nu apare ca realizare a numelui predicativ. Intalnim in aceasta situatie numai gerunziile cu valoare de adjectiv:

Baiatul este inca suferind.

Nume predicativ exprimat prin adverb:

"E usor a scrie versuri."

De criticat nu e greu.

Bine ca a plouat!

Mai e posibil sa vina.

Numele predicativ exprimat prin adverb apare mai frecvent pe langa forma verbului "a fi" de persoana a III-a singular in expresii unipersonale prin forma si impersonale prin continut. Predicatele exprimate prin expresii unipersonale au ca subiect un verb la infinitiv sau la supin sau o propozitie subiectiva.

Utilizarea numelui predicativ exprimat prin adverb (si nu adjectiv) in aceste situatii reprezinta o forma de "acord" de tip special:natura verbala a subiectului impune selectarea realizarii adverbiale a numelui predicativ. Dar exista si exceptii in care numele predicativ adverbial corespunde unei subiective introdusa prin pronume: ce, ceva, asta, altceva, nimic (nu si prin pronume personal), care se refera la o situatie, un fenomen, un proces, un obiect sau persoana.

Asta e bine.

Nimic nu e bine.

Adverbele de mod altfel, asa, cum in pozitia nume predicativ admit si alte realizari ale subiectului:

Situatia nu e asa.

Lucrarile sunt altfel.

Problema ce ne intereseaza din acest capitol este caracterul bivalent al predicatului nominal, problema ce a fost cercetata de catre unii lingvisti.

De exemplu, lingvistul D. D. Drasoveanu[121] sustine existenta unui caracter bivalent. Acesta precizeaza ca la nivelul esentei, elementul predicativ suplimentar reprezinta o individualitate- cea pe care o constituie constructia de nominativ sau acuzativ cu gerunziu, individualitate care ramane aceeasi si cand esenta se fenomenalizeaza angajand predicate verbale. Exceptie face verbul a fi, care, supus contragerii, dar nesubinteles, lasa esenta sa produca fenomenalizari mai mult sau mai putin aberante, demne de luat in seama(numele predicativ de gradul III), dar usorasimilabile faptelor gramaticale asociate intr-un fel sau altul cu a fi: nume predicativ obisnuit, participiu, ca element component, impreuna cu afi al diatezei pasive, cand a fi este predicativ. In opinia acestuia verbe ca a deveni, a iesi, ajunge etc. sunt date ca verbe copulative , fapt care implica interpretarea numelui insotitor drept nume predicativ. Aceste verbe pot fi insa urmate de un participiu verb: a devenit neinteles, a iesit invins s.a.

Participiul verb nu poate fi insa nume predicativ, dar poate fi, si este in exemplele de mai sus, element predicativ suplimentar[124]. Acest fapt gramatical ne conduce la ideea ca verbele de mai sus, considerate -dupa aprecieri semantice- ca o categorie mijlocie, ar putea fi trecute de pe lista verbelor copulative pe aceea a verbelor predicative. Ar urma ca participiul lor insotitor, ca si sunstantivul sau adjectivul, sa fie element predicativ suplimentar.

De aceeasi parere este si cercetatoarea Elena Neagoe. Cercetand cu atentie definitia verbului copulativ din Gramatica Academiei "verbele care nu pot forma predicatul unei propozitii decat cu ajutorul unui nume predicativ, avand doar functiunea de verb copulativ intre subiect si nume predicativ, sunt verbe nepredicative"[125] surprinde cateva formulari incoveniente existentei unui predicat nominal ca functie unitara. Deoarece in definitia GA se vorbeste astfel de "functiune de verb copulativ", din ea ar rezulta ca exista verbe nepredicative care au o functie de verb copulativ si in consecinta predicatul nominal nu mai este o functie unitara . Tinand cont de aceste aspecte, cercetatoarea crede ca solutia cea mai indicata ar fi recunoasterea capacitatii verbului copulativ de a forma o functie sintactica, urmand ca numele predicativ sa fie considerat, de asemeni, o functie aparte, care ar putea eventual sa fie contopita cu elementul predicativ suplimentar .

Capitolul IV

Caracterul bivalent al predicatului nominal

Predicatul nominal arata o insusire sau o caracteristica a subiectului[128] (arata cine este, ce este sau cum este subiectul, il identifica sau ii atribuie o calitate). Din punct de vedere formal, acest predicat este alcatuit dintr-un verb copulativ la un mod personal si unul sau mai multe nume predicative:

"Fata babei era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima . Fata mosneagului insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima."

(I. Creanga, Povesti, povestiri, amintiri, p.137)

In acest capitol vom sustine carcterul bivalent al predicatului nominal. Unul dintre specialisti, care sustine caracterul bivalent al predicatului nominal este Valeria Gutu Romalo, care considera ca orice forma verbala personala constituie un predicat si nu poate satisface nici o alta functie sintactica . Definirea predicatului prin realizarea "verb la mod personal" impune considerarea si discutarea numelui predicativ ca pozitie de sine statatoare si pune in cu totul alti termeni distinctia dintre predicatul verbal si predicatul nominal.

Baza distinctiei predicat verbal - predicat nominal o constituie gruparea verbeleor, in functie de calitatea lor semantica, de gradul de "abstractizarea" a sensului, in doua mari clase: verbe predicative (pot forma singure un predicat verbal cand sunt la un mod personal)[130] si verbe nepredicative (care nu pot forma predicatul unei propozitii decat cu ajutorul unui numai predicativ). Definitia verbelor nepredicative are defectul de a nu preciza de ce "nu pot forma predicatul decat cu ajutorul unui nume predicativ" si de a avea un caracter circular, intr-un fel, dat fiind ca verbul nepredicativ este explicat prin verbul copulativ, concepte sinonime.

Verbele predicative sunt cele cu inteles deplin.

Pozitia sintactica nume predicativ se defineste prin posibilitatea de a fi realizata printr-un nume in nominativ, un nominativ carre nu impune verbului caracteristici de acord. Prezenta sau lipsa acordului reprezinta trasatura deosebitoare dintre pozitia subiect si pozitia nume predicativ: subiectul participa cu verbul la o relatie de interdependenta, pe cand numele predicativ realizeaza o relatie de dependenta cu verbul.

Definirea numelui predicativ ca pozitie sintactica de tipul complementelor, deci detasata de predicat, fata de care ramane dependenta, dar in care nu mai e inglobata, rezolva contradictia dintre definitia predicatului (inclusiv a predicatului nominal, deci si a numelui predicativ)care se face prin raportare la subiect.

In opinia acesteia pozitia sintactica nume predicativ reprezinta o clasa de substitutie[131].

Un alt cercetator, D. D. Drasoveanu[132] este de parere ca raportul gramatical dintre subiect si predicat se realizeaza prin acord, asa in cat acest raport nu poate fi altul decat cel pe care il exprima todeauna acordul - de subordonare. Pentru ca problema e succeptibila insa de pareri diferite, ea merita o analiza mai detaliata.

Ipoteza coordonarii dintre aceste doua parti de propozitie nu-si gaseste confirmare, intrucat coordonarea nu se poate realiza decat prin jonctiune si juxtapunere, pe care acordul le exclude. Acordul, mijloc morfologic de exprimare a raporturilor gramaticale, exclude jonctiunea, mijloc sintactic. Intre subiect si predicat nu poate aparea nici intr-un caz o conjunctie coordonatoare. Propozitii cum ar fi Mama si (dar) munceste sunt impotriva structurii limbii.

Acordul exclude si juxtapunerea. Prin juxtapunere intelegem acea altaturare de cuvinte prin intermediul careia, in mod exclusiv, se realizeaza un raport gramatical. In cazul predicatului si subiectului nu poate fi vorba de o juxtapunere propriu - zisa. Ca o proba, in exemplul Mama munceste,stricand acordul si ramanand alaturarea Mama muncita nu mai avem de a face cu un raport gramatical; in schimb, inlaturand vecinatatea nemijlocita a celor doua cuvinte, dar refacand acordul, se va restabili si acordul: Mama mea, care a fost multa vreme bolnava, astazi munceste.

In sprijinul unei eventuale independente a celor doua parti de propozitei, de asemenea, nu stau nici fapte ce tin de continut (de ordin logic), nici fapte ce tin de forma (de ordin gramatical).

Ipotezele coordonarii si independentei celor doua parsi de propozitie (subiectul si predicatul) negasindu-si confirmare, ramane de discutat ipoteza subordonarii. Mijloacele de realizare a subordonarii in propozitie sunt: jonctiunea, juxtapunerea, flexiunea, acordul.

In cazul raportului dintre subiect si predicat acest mijloc este, dupa cum se stie, acordul. Partile de propozitie care se acorda sunt: atributul (adjectival), predicatul. Aceasta trasatura comuna justifica analogia intre predicat si atribut pe care o vom prezenta mai departe.

Vom prezenta cateva formulari foarte pregnante gasite la I. Iordan. Asemanari in ceea ce priveste continutul: " . in ce priveste continutul raportul dintre atribut si substantiv nu difera de raportul dintre predicat si subiect"[133], sau " . intre atribut si predicat exista o stransa inrudire, datorita faptului ca amandoua arata o caracteristica a subiectului, amandoua atribuie subiectului un semn caracteristic. De aceea raportul dintre atribut si subiect este toto de inerenta, ca si raportul dintre predicat si subiect .

In ceea ce priveste forma academicianul exprima "iar expresia lor sintactica este, iarasi intocmai ca in cazul predicatului, acordul (sau congruenta)[135].

In ceea ce priveste asemanarea predicatului nominal cu atributul, se spune: "Inrudirea atributului cu predicatul apare evident mai ales in cazul predicatului nominal. Prin lasarea la o parte a verbului copulativ , numele predicativ devine atribut: ziua este frumoasa - ziua frumoasa; copilul este al tovarasului meu - copilul tovarasului meu[136].

Intre predicat si atribut sunt insa si deosebiri. Daca asemanarile pledeaza in favoarea subordonarii, deosebirile au putea constitui o piedica.

Atributul nu se confunda cu predicatul. Atat predicatul verbal, cat si predicatul nominal, prin verbul copulativ, prezent sau subinteles, se deosebesc de atribut nu atat prin sensurile lor lexicale, cat prin categoriile gramaticale. Predicatul se deosebeste deci de atribut, in ceea ce priveste continutul, prin sensuri gramaticale in plus, straine atributuilui, iar in ceea ce priveste forma,prin flexionare diferita.

De aici rezulta pentru acord ca, din cauza categoriilor gramaticale specifice "numelui" (atributului), pe de o parte, verbului (predicatului), pe de alta parte, fleziunea se face diferit, iar aceasta la randul ei determina o acordare diferita: predicatul verbal si nominal, in numar si persoana(la predicatul nominal apare si acordul in gen, numar si caz - cand numele predicativ este exprimat printr-un adjectiv), atributul adjectival, in gen, numar si caz. Dar faptul ca acordul (element al formei) se face pe cai specifice nu modifica esenta raportului: el ramane acelasi, si in cazul atributului si in cazul predicatului - de inerenta, iar mijlocul lui de realizare gramaticala este , de asemenea, acelasi: acordul[137] .

Despre caracterul bivalent aminteste si cercetatoarea Elena Neagoe analizand cateva aspecte legate de situatia verbului copulativ. Pornind de la definitia data de GA "verbele care nu pot forma predicatul unei propozitii decat cu ajutorul unui nume predicativ, avand doar functiunea de verb copulativ intre subiect si numele predicativ, sunt verbe nepredicative"[138]aceasta aduce niste obiectii. In afara functiei de predicat, specifica lui, verbul mai poate indeplini o serie de alte functii cand este la moduri nepredicative. Este de parere ca definitia din GA este incompleta. Termenul de nume predicativ devine impropriu, intrucat nu mai avem de a face cu predicate ci cu alte functii.

Verbului copulativ i se refuza capacitatea de a realiza functia de predicat din cauza absentei unui sens de sine statator. Asadar diferenta dintre un verb copulativ si unul predicativ este exclusiv de ordin semantic. Acest criteriu, dupa parerea cercetatoarei, este greu de manuit. Este destul de greu, daca nu imposibil, de stabilt la ce limita largirea sensului unui verb duce la disolutia sensului si la transformarea verbului predicativ intr-unul copulativ. Aceasta dificultate este evidentiata de faptul ca nu exista o lista a verbelor copulative asupra careia toti cercetatorii sa fi cazut de acord .

In afara acestui fapt mai exista o serie de inconveniente, mult mai grave. Cercetand cu atentie definitia se vorbeste acolo de "functiune de verb copulativ". Din ea ar rezulta ca exista verbe nepredicative care au o functiune de verb copulativ si in consecinta predicatul nominal nu mai este o functie unitara[139].

Tinandu-se cont de aceste aspecte , credem ca solutia cea mai indicata ar fi recunoasterea capacitatii verbului copulativ de a forma o functie sintactica , urmand ca numele sau predicativ sa fie considerat, de asemenea, o functie aparte, care ar putea eventual sa fie contopita cu elementul predicativ suplimentar.

Lingvistul D. D. Drasoveanu[140] considera elementul predicativ suplimentar ca reprezentand o individualitate, individualitate care ramane aceeasi si cand esenta se fenomenalizeaza angajand predicate verbale. Exceptie face verbul a fi care, supus contragerii , dar nesubinteles, lasa ca esenta sa produca fenomenalizari mai mult sau mai putin aberante, demne de luat in seama (numele predicativ de gradul III).

In capitolul urmator vom prezenta opiniile diferite ale altor cercetatori in privinta caracterului bivalent al predicatului nominal.

Capitolul V

Predicatul nominal - o functie unitara

Clasificarea partilor de propozitie in simple si dezvoltate este obisnuita in tratatele de gramatica.

Cand insa este vorba de predicatul nominal, parerile se impart. Daca pentru autorii Gramaticii Academiei predicatul nominal se inscrie printre partile simple de propozitie "dat fiind ca verbul coplativ nu aare sens lexical de sine statator"[141], pentru alti cercetatori, predicatul numit nominal nereprezentand o functie unitara, problema structurii ansamblului nu se mai pune. In acest sens s-a sugerat sa i se recunoasca verbului copulativ capacitatea "de a forma o functie sintactica" .

Daca analizam din perspectiva semantica verbul a fi din enunturile Copilul este la biblioteca, Copilul este cuminte, constatam, fara cea mai mica dificultate, ca numai in primul exemplu a fi poate fi inlocuit cu unele din sinonimele verbului liber, de pilda cu sinonimele lui de stare: a se afla, a se gasi, pe cand in cel de-al doilea exemplu substituirea nu mai este posibila.

Faptul se datoreste atat unei deosebiri de sens lexical, cat si deosebirii de sens sintactic care exista intre verbul liber si cel copulativ. Din punct de vedere lexical, ele au o esenta comuna. Sensurile "a atinge", "a dobandi", pe care le are verbul liber a ajunge: "a atinge o lumina in spatiu sau in timp", "a dobandi succese" (A ajuns departe.), se regasesc astfel la copulativul corespunzator: "a atinge un tel" (A ajuns director), "a dobandi o caracteristica" (A ajuns un neispravit).

Deosebirile de continut denotativ dintre enunturile

Baiatul este neglijent.

Baiatul pare neglijent.

Baiatul a devenit neglijent.

Baiatul a ramas neglijent.

au un izvor evident, fiecare din verbe imprima o alta semnificatie enuntului in care apare. Deci nu se mai poate vorbi in aceste conditii de verbul copulativ a fi ca de un verb lipsit de sens lexical, ca de o copula vida.

Categorie sintactica, predicatul se cere definit in primul rand functional, asadar relational, iar in interiorul relatiei prin trasaturi de forma si de continut.

Numele predicativ nu este, asadar, o complinire a verbului predicat, de tip complement, ci un element de tip atribut. Numele predicativ poate fi considerat complement al vebului (nu al predicatului) doar in sensul primar al termenului complement, de element care completeaza pe un altul. Natura atributiva a numelui predicativ poate fi insa probata cu faptul ca, la fel cu atributul propriu-zis, si numele predicativ poate fi intrinsec sau inerent (Copilul este cuminte.) si extrinsec sau de relatie (Copilul este din Bucuresti), deosebirile de continut reflectandu-se pe plan formal prin acord. Distinctia respectiva face mai clara problema acordului sau non acordului numelui predicativ cu subiectul .

Sub aspect functional semantic[144] predicatul analitic se realizeaza in doua variante, determinate de planul semantic al verbului copulativ.

Numele predicativ este purtatorul principal al componentei semantic - lexicale a predicatiei.

Verbul copulativ dezvolta componenta semantica gramaticala a predicatiei; este instrumentul actualizarii - prin dezvoltarea sensurilor categoriale de timp - mod, persoana - numar - a planului semantic al subiectului gramatical din perspectiva planului semantic al numelui predicativ[145].

In literatura de specialitate din ultimul timp s-a exprimat si ideea ca se poate renunta la conceptul si termenul de predicat nominal. La aceasta s-a ajuns prin definirea predicatului doar ca verb la mod personal [146], indiferent de faptul ca vervul respectiv - acordat in categoriile gramaticale cu numele subiect - este sau nu capabil sa faca o comunicare despre continutul subiectului.

Altfel spus, acordandu- se importanta mai ales informatiei gramaticale sau neglijandu-se informatia semantica in favoarea informatiei gramaticale, s-a ajuns la opinia ca numele predicativ trebuie discutat "ca pozitie sintactica de-sine-statatoare"[147], "de tipul complementelor . , detasata de predicat, fata de care ramane dependenta, dar in care nu mai e inglobata" : "pozitia sintactica nume predicativ se defineste prin posibilitatea de a fi realizata printr-un nume (substantiv, substitut al substantivului, adjectiv) in nomnativ, un nominativ care nu impune verbului (spre deosebire de nominativul subiect) caracteristici de acord" . Asadar, intr-un context de tipul femeia este intristata, se disting trei pozitii sintactice de-sine-statatoare: pozitia sintactica subiect- femeia; pozitia sintactica predicat- este; pozitia sintactica nume predicativ- intristata .

Dupa parerea noastra, solutia propusa de Valeria Gutu Romalo- perfect logica daca absolutizam criteriul formei (=informatia gramaticala) - are anumite dezavantaje in raport cu solutia clasica, potrivit careia criteriul formei, informatia gramaticala, trbuie imbinat cu criteriul continutului (informatia semantica). Ne referim la faptul ca o analiza strict formala nu este posibila , la sensul lexical apeland chiar si acei care, teoretic, vor sa-l excluda din analiza gramaticala.

Astfel, daca predicatul este definit ca verb la mod personal, atunci inseamna ca orice verb la mod pesonal ar trebui sa se constituie in predicat. Deci, intr-un context de tipul mama ne aduce aminte de copilarie[151], predicatul ar trebui sa fie doar verbul la modul personal aduce.

In contextul invocat, insa, predicatul este considerat aduce aminte nu numai an solutia clasica, unde se recunoaste utilitatea sensului lexical in analiza gramaticala, ci si in aceea propusa de Valeria Gutu Romalo, care nu considera necesar sa se apeleze la sensul lexical in analiza gramaticala[152].Evitand sensul lexical, cercetatoarea explica adaugarea adverbului aminte la verbul aduce prin aceea ca "organizarea sintactica a grupului este neclara din pricina componentului aminte, care nu este raportat de vorbitor la nici o unitate sintactica independenta( aminte nu apare decat impreuna cu a aduce).

Daca admitem ca sensul lexical i-a obligat pe vorbitorii limbii romane sa utilizeze imbinarea a aduce aminte, atunci suntem de parere ca acelasi criteriu al sensului lexical il obliga si pe specialist sa aprecieze ca in astfel de situatii nu verbul la mod personal singur formeaza predicatul, ci verbul la mod personal plus un alt element care ii precizeaza sensul dorit d vorbitor.

Ne referim la faptul ca in limba romana exista anumite verbe golite total sau partial de sens lexical care, pe langa subiect, se combina si cu alt nume (substantiv, adjectiv sau substitutele acestora) in nominativ. Daca admitem ca predicatul transmite atat informatie gramaticala, cat si informatie semantica, atunci in cominicarile de acest fel predicatul nu poate fi reprezentat numai prin verbul la mod personal este, intrucat acesta este vid[153], nu este capabil sa transmita decat informatia gramaticala.

Pentru transmiterea informatiei semantice, vorbitorul adauga verbului copulativ la mod personal un nume,in acelasi sens in care verbului din perifraza verbala i se adauga un alt element pentru obtinerea comunicarii dorite. Cu alte cuvinte, deosebirea dintre predicatul nominal si predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala este aceea ca predicatul nominal este o imbinare libera continand un verb copulativ si unul sau mai multe nume, pe cand predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala este o imbinare fixa dintre un verb oarecare si una sau mai multe parti de vorbire cu functie sintactica.

Intre predicatul nominal si predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala exista un paralelism[154]. Trcand peste faptul ca in aceste doua tipuri de predicat informatia gramaticala este transmisa mai ales prin verbul existent in structurile respective, gasim asemanari si in privinta informatiei semantice: verbul singur transmite alta informatie semantica decat verbul insotit de numele predicativ in cazul predicatului nominal sau decat verbul insotit de elementele componente ale perifrazei verbale in cazul predicatului verbal.

Daca, pentru motive de ordin semantic, verbul la mod predicativ nu este suficient pentru realizarea predicatului atunci cand verbul apartine unei perifraze verbale, credem ca motivele de ordin semantic conduc la ideea ca nici verbul copulativ nu este suficient pentru realizarea predicatului atunci cand acesta este insotit de numele predicativ.

Asadar, consideram ca la constructia de tipul femeia este intristata este mai avantajoasa solutia clasica a predicatului nominal, intrucat numai acesta este capabil sa transmita, pe langa informatia gramaticala, si informatia semantica dorita de vorbitor.

Predicatul nominal, ca functie sintactica posibila doar atunci cand exista subiect exprimat sau dedus din context, este divizibil in subfunctia veb copulativ si subfunctia numai predicativ sau subfunctia propozitia predicativa[155] . Uneori, predicatul nominal avand verbul copulativ la conjunctiv sau la infinitiv poate fi precedat de un verb semiauxiliar de mod sau de aspect, situatie in care se vorbeste de predicat nominal compus . Exemplu: Fetita trebuie sa fi fost cuminte.

Subfunctia verb copulativ exista in orice predicat nominal, indiferent de faptul ca verbul copulativ este exprimat sau rezulta din context:

Fratele va ajunge inginer.

"Religia - o fraza de dinsii inventata" (M. Eminescu, Poezii, p. 112).

In limba romana pot avea valoare copulativa verbele a fi, a deveni, a ajunge, a iesi, a se face, a ramane, a parea, a insemna, a se chema, a se numi etc.[157] Aceste verbe fac legatura intre subiect si numele predicativ, in sensul ca permit celor doua nume sa intre in raport de interdependenta. Pentru aceasta, verbul copulativ indica (pentru intreg predicatul nominal) categoriile gramaticale intalnite la verb, si anume, persoana si numarul, prin care verbul copulativ se acorda cu numele subiect, precum si timpul, modul si chiar diateza. La verbele copulative, diateza are numai caracter formal, intrucat fiind golite total sau partial de sens lexical, verbele copulative nu pot intra singure in raport gramatical cu subiectul si obiectul .

"E stiut ca regula pitagoreica din geometrie se numea puntea magarilor" (M. Eminecu, apud. C. Dimitriu, Sintaxa, p. 200).

Numarul verbelor copulative este egal cu numarul predicatelor nominale.

In legatura cu verbele copulative precizam ca uneori acestea pot primi, in afara predicatului, diverse determinari de tip completiv.[159] Astfel, in propozitia Pana seara esti mare vornic, copulativul esti este regent pentru circumstantialul de timp pana seara; in propozitia

In orasul nostru el ajunsese cel mai bun specialist

circumstantialul de loc in orasul se subordoneaza copulativului ajunsese[160].

Subfunctia nume predicativ care, la fel cu verbul copulativ, exista in orice predicat nominal, rar putand fi lasat neexprimat :

Esti sofer pe autobuz?

Sunt (sofer).

Transmitand informatia semantica, numele predicativ se exprima in mod normal prin partile de vorbire care comunica, direct sau indirect, notiuni, adica prin substantiv si substitutele acestuia (pronumele si numeralele intrebuintate substantival) sau prin adjectiv si orice parte de vorbire cu valoare adjectivala.    Exemplu: Sunt al doilea din clasa. (pronume)

" O, esti frumos cum numa-n vis

Un demon se arata" (M. Eminescu, Poezii, p. 131) (adjectiv)

Subfunctia propozitie predicativa, foarte rar utilizata in limba romana corespunde in planul frazei subfunctiei nume predicativ din planul propozitiei. Cei care admit propozitia predicativa apreciaya ca aceasta depinde obligatoriu de un verb copulativ:

"Prima lui idee a fost ca . ar fi fost lovit de o afazie . " (M. Eminescu, apud. C. Dimitriu, Sintaxa, p. 2007)

Asemanarile dintre propozitia predicativa si numele predicativ privesc informatia semantica. Acest lucru se poate verifica prin posibilitatea de contragere a predicativei in nume predicativ sau de dezvoltare a numelui predicativ in propozitie predicativa: El se numeste cum se numea tatal sau/ el se numeste Vasile.

El este examinatorul /el este cel ce examineaza

Propozitia predicativa este secundara in raport de subordonare cu verbul copulativ, fata de numele predicativ care exclude posibilitatea raportului de subordonare.

Toate studiile de specialitate acorda lui a fi in predicatul nominal calitatea de copulativ[162]. Acesta este definit ca fiind un verb nepredicativ, avand doar rolul de a face legatura intre subiect si un nume predicativ. Calitatea de copulativ este admisa in toate tipurile de predicat format din a fi+ parte de vorbire (=nume predicativ) .

Dupa opinia lingvistului G. G. Neamtu[164] a fi este un element component al functiei sintactice, functie care se realizeaza ca atare numai prin el, in prezenta lui. Termenul de copulativ isi justifica existenta in primul rand in plan semantic, intermediind un raport de identificare al subiectului prin numele predicativ. In plan sintactic, copulativul nu mijloceste un raport sintactic intre subiect si nume predicativ. Cercetatorul considera grupul a fi + nume predicativ drept o functie unitara .

In sintagmele constituite din verb copulativ si nume predicativ determinam o functie unitara.

Concluzii

In lucrarea "Problemele predicatului nominal" s-a incercat clarificarea si punerea intr-o anumita ordine a informatiilor si datelor despre predicat stranse de-a lungul timpului in istoria sintaxei limbii romane.

In privinta gradului de importanta al predicatului, majoritatea specialistilor sunt de acord cu plasarea acestuia pe primul loc intre elementele comunicarii.

Cu toate ca structura unitatilor sintaxei are o organizare logica, importanta predicatului este singurul punct asupra caruia s-a cazut de acord. Incepand de la clasificarea acestuia si pana la clasa de substitutie si relatiile sale cu celelalte elemente ale propozitiei am constatat ca exista o mare diversitate de pareri.

Prezenta lucrare contine cateva din opiniile unor cercetatori referitoare la predicatul nominal. Opiniile diferite, in legatura cu aceasta problema, incep chiar cu incadrarea predicatului in raporturi sintactice. In privinta numarului de raporturi sintactice, in literatura romaneasca de specialitate nu exista unitate de vederi. Specialistii considera ca exista numai doua raporturi sintactice, si anume, de coordonare si subordonare (GA, 1966, D.D. Drasoveanu, 1977); trei raporturi sintactice: coordonare, subordonare si inerenta (I. Iordan, 1956); patru raporturi sintactice: coordonare, subordonare, predicativ, apozitiv (S. Stati, 1972); sau dependenta, coordonare, echivalenta si repetare (V. Gutu Romalo, 1973); cinci raporturi sintactice: interdependenta, referential, coordonare, subordonare, dubla subordonare (V. Serban, 1973) sau interdependenta, dependenta, coordonare, apozitie si incidenta (D. Irimia, 1983) sau sase raporturi: inerenta, coordonare, subordonare, mixt, explicativ, incidenta (C. Dimitriu, 1982).

In al doilea capitol a fost tratat raportul de inerenta vizand doar partile de propozitie principale (subiectul si predicatul). Continutul raportului de inerenta vizeaza importanta partilor de propozitie principale, subiectul si predicatul implicandu-se unul pe celalalt, ceea ce inseamna ca nu se pot concepe unul fara altul.

In al treilea capitol s-a incercat o prezentare generala a predicatului. Cu toate ca este o parte de propozitie fara de care nu se poate imagina o analiza sintactica, totusi, pana in momentul de fata nu dispunem de o definitie care sa acopere intr-o maniera convenabila relitatea avuta in vedere.

A fost tratat, de asemenea, caracterul bivalent al predicatului nominal. Predicatul nominal este un predicat tip, divizibil in subfunctia verb copulativ si subfunctia nume predicativ. Intre predicatul nominal si predicatul verbal exista un anumit paralelism. Verbul singur transmite alta informatie semantica decat verbul insotit de numele predicativ in cazul predicatului nominal sau decat verbul insotit de elemente componente ale perifazei verbale in cazul predicatului verbal.

Izvoare si bibliografie

Izvoare:

Alecsandri, V., Pasteluri, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972

Blaga, L., Poezii, Bucuresti, 1966

Caragiale, I. L., Momente, Schite, Povestiri, Editura I. Creanga, Bucuresti, 1977

Cosbuc, G., Versuri, Ed. Facla, Timisoara, 1986

Creanga, I., Povesti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucuresti 1968

Eminescu, M., Opere alese, Scriitori romani, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1978

Petrescu, Cezar, Intunecare, Bucuresti, 1968, vol I si II

Rebreanu, L., Opere alese, Bucuresti, 1962

Bibliografie:

Avram, Mioara, Gramatica pentru toti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997

Avram, Mioara, Observatii asupra coordonarii, SG, II,

Coteanu, I., Gramatica de baza a limbii romane, Editura Albatros, Bucuresti, 1982

Crasoveanu, D., Consideratii asupra elementului predicativ suplimentar, AUT, VIII, 1970

Dimitriu, C., Gramatica limbii romane explicate. Morfologia, Editura Junimea, Iasi, 1979

Dimitriu, C., Gramatica limbii romane explicata. Sintaxa, Editura Junimea, Iasi, 1982

Dimitriu, C., Observatii in legatura cu raporturile sintactice, AUT, XX, 1974

Drasoveanu, D. D., Despre elemental predicativ suplimentar, CL, XII, 1967, nr. 2

Drasoveanu, D. D., Legaturi sintactice de la stanga la dreapta,CL, 1969

Gramatica limbii romane, Ed. Academiei, Bucuresti, 1966, vol. I, 1963, vol II

Gramatica limbii romane, Ed. Academiei romane, Bucuresti, vol. II, 2005

Graur, Al., Gramatica azi, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973

Gutu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii romane. Probleme si interpretari, Bucuresti, 1973

Hoarta Carausu, Luminita, Probleme de morfologie a limbii romane, Ed. Cermi, Iasi, 2001

Iordan, I., Limba romana contemporana, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresi, 1978

Iordan, I., Limba romana contemporana, Bucuresti, 1956

Irimia, D., Gramatica limbii romane, Ed. Polirom, 1997

Irimia, D., Strucura gramaticala a limbii romane. Sintaxa, Ed. Junimea, 1983

Irimia, D., Structura gramaticala a limbii romane. Verbul, Ed. Junimea, Iasi, 1976

Neagoe, Elena, Observatii asupra definitiei verbului copulativ, CL, 1969, nr.1

Neamtu, G.G., Predicatul in limba romana, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986

Pana Dindelegan, Gabriela, Grupul verbal in sintaxa transformationala a limbii romane, Bucuresti, 1970

Pana Dindelegan, Gabriela, Sintaxa limbii romane, partea I, Sintaxa grupului verbal, Bucuresti, 1976

Stati, S., Teorie si metoda in sintaxa, Bucuresti, 1967

Serban, V., Sintaxa limbii romane. Curs practic, Bucuresti, 1970

Serban, V., Teoria si topica propozitiei in romana contemporana, Bucuresti, 1975

Tiktin, H., Gramatica romana, Bucuresti, 1945

Trandafir, Gh., Relatiile sintactice in cadrul frazei, LR, XXIII, 1974, nr. 5

Zugun, P., Partile de propozitie, CL, XXIII, 1978, nr. 1