Pronumele semiindependente

Pronumele semiindependente

Fac parte din categoria pronumelor nepersonale. Se deosebesc de celelalte (demonstrative, nehotarate, interogative etc.) prin faptul ca ocurenta lor in enunt erste conditionata de asocierea cu un adjectiv/ determinativ. Incadrarea lor in clasa pronumelor este justificata de particularitatea comuna de a-si preciza continutul referential prin corelarea anaforica cu un termen lexical "plin", concurent. In "Am citit ambele recensii. Aceea/ Cea de ieri/ A Mariei/ A ta este mai bine scrisa.", de pilda, referentul pronumelor este identificat prin raportarea anaforica la substantivul din propozitia anterioara, relatia fiind marcata fara achivoc prin acordul in gen. Continuatoare ale demonstrativului (de departare) latin ille, cel si acela se deosebesc nu numai sintactic, ci si semantic: informatia "departare" care opune pronumele demonstratic acela lui acesta, se atenueaza in cazul lui cel prin neparticiparea lui la o opozitie semantica (anulata prin lipsa, in limba actuala , a unui corespondent semiindependent pentru acesta); compara in acest sens: "Il prefer pe acesta (paltonul), acela e prea scurt" si " Dintre toate aceste, acele parltoane, il prefer pe cel lung." De altfel, opozitia "apropiere/ departare", clara in situatiile de utilizare deictica (cand reperul il reprezinta pozitia fata de locutor), se atenueaza cand demonstrativele ("independente") isi precizeaza referinta prin anafora, cf. "Se vad doua case, una mai inalta, cealalta mai joasa. Aceasta (din urma) este monument istoric."

Nemaiparticipand la niciun fel de opozitie, al este cel mai desemantizat, rolul lui se reduce la evocarea unui substantiv concurent, centru al grupului nominal (cartile acestea ale poetului) sau a unui substantiv facand parte din organizarea sintactica a altui grup (Caut alte acte decat ale bunicului. Meritul este al tuturor)

Conditionarea sintactica a concurentei unui adjunct si lipsa de specificitate semantica (mai evidenta in cazul lui al) sunt comune pronumelor cel si al, care se deosebesc insa prin selectarea adjunctilor. Daca utilizarea lui al cere insa un adjectiv osesiv exprimat printr-un posesiv, cel este compatibil cu oricare dintre adjunctii admisi de grupul pronominal.

Specificitatea lui al, care consta in obligativitatea si stricta limitare a selectiei adjunctilor, face dificila si discutabila incadrarea lui intr-o descriere gramaticala coerenta. Inregistrat traditional ca articol, este interpretat in cercetarile mai recenta ca pronume/ adjective semiindependente sau prin translare la nivel morfematic (sublexical) - ca marca a genitivului.

Incdrarea traditionala avea in vedere etimologia lui (derivat, in romana, ca si articolul definit, din ille), dar si participarea alaturi de articol, la organizarea grupului nominal. Interpretarea ca morfeu al genitivului, se intemeiaza pe obligativitatea adjunctului "posesiv".

Incadrarea ca pronume scoate in prim plan compatibilitatea lui al cu toate pozitiile sintactice satisfacute de substantiv si pronume: poate reprezenta subiectul (Toate masinile au ars. A lui/ vecinului nostru a scapat), complementul direct (Nu-mi trebuie alte carti, o vreau pe a     mea), nemele predicativ (Succesul este al colectivului/ al lor) etc. Aceasta interpretare prezinta mai multe avantaje:

a) evita dificultatea sintactica a acceptarii unui subiect, complement direct etc. exprimat prin genitiv;

b) exlpica alegerea variatiilor de gen si numar (ale lui al) prin transfer de informatie de la uin termen concurent exteriro gruparii ("al + posesiv"), in cazul utilizarii anaforice, sau de la "obiectul" din situatia de comunicare, in conditiile celei deictice;

c) permite asumarea, fara artificii suplimentare a felxiunii adjectivale a posesivului asociat - cf. [Copiii alearga] Al tau e primul. Dintre toate ofertele a(u) fost preferata(e) a ta/ ale voastre/ ale societatii - flexiune care nu-si gaseste justificarea in conditiile interpretarii lui al ca morfem de genitiv si a posesivului ca genitiv al pronumelui personal.

Din punct de vedere al selectiei adjunctilor, cele doua pronume semiindependente se plaseaza in distributie complementara: al este obligatoriu coocurent cu un "posesiv", asociere care un cazul lui cel nu se poate realiza decat in prezenta suplimentara a lui al cf. cel al Mariei, cele ale mele. Aceasta obligativitate de coocurenta (pe care o constatam si in cazul asocierii cu alte pronume, cf. acesta al tau, unul al tau, dar si oricare al Mariei) poate fi invocata in favoarea interpretarii lui al ca "morfem de genitiv" sau a considerarii lui ca element constitutiv al (unei variante a) adjectivului/ pronumelui posesiv (cf. raspunsul meu, raspunsul acesta al meu, Al nostru - raspunsul este corect). Caracterul foarte particular al faptelor permite interpretarea lor diefrita in functie de perspectiva teoretica a descrierii sau de exigentele organizarii ei.

Pronumele genitival-posesiv (al) se foloseste pentru a substitui un substantiv. Deseori evitandu-se repetaera acestuia. Pronumele genitival-posesiv nu apare singur, ci numai insotit de un determinant exprimat printr-un substantiv sau pronume in genitiv sau printr-un adjectiv posesiv; de aceea il putem considera pronume-regent: Ceasul acela merge bine. Al Silviei (al sau) a ramas in urma [=ceasul]; Ai casei au pelcat la tara [=locatarii]; Mircea locuieste cu ai sai [=parintii]; Fratii mei sunt mici, ai lui sunt mari [=fratii].

Deseori substitutia substantivului prin al in cadrul unui raport de coordonare.

Ex.: Incepe vacanta elevilor si a studentilor (a noastra).

Pronumele substituie un substantiv si in structurile comparative: un tablou la fel de bun cu al pictorului [=cu tabloul pictorului]; un referat mai bun decat al colegului [=referatul].

Substitutia se mai realizeaza dupa un verb copulativ. Ex.: Masina este a vecinului (a mea) = masina este masina vecinului.

Pronumele are si o forma de genitiv-dativ plural alor, care insa nu poate fi urmata decat de un adjectiv posesiv: alor mei, nu si de un substantiv in genitiv (alor colegilor).

Pronumel posesiv-genitival cu sens partitiv (precedat de prepozitia de) trebuie sa fie la plural (ex.: un var de-ai mei; o ruda de-alemele), deoarece partitivul presupune selectarea acestui exemplar dintr-o pluralitate de obiecte asemanatoare. Folosirea singularului este, deci, gresita (un var de-al meu, o ruda de-a mea).

Acceptand, motivat, acest pronume, trebuie sa precizam ca "pronumele posesiv" semnalat de gramaticele traditionale nu se mai justifica (al meu, a mea, ai mei, ale mele, al tau, al sau . al nostru . al vostru). Intr-adevar, acesta este alcatuit din doua elemente, avand fiecare o flexiune proprie, apoi fiecare element component poate fi inlocuit prin cuvinte diferite: al sau copilul vecinului.

Singura dificultate pe care o ridica pronumele demonstrativ este legata de formele sale "scurte", omonime cu cele ale articolului demonstrativ.

Nu atat omonimia in sine creeaza probleme, cat valorile morfologice. Asltfel, Valeria Gutu-Romalo si, mai nou, Mihaela Gheorghe, vorbesc despre cel (cea, cei, cele) ca despre un pronume semiindependent, al carui comportament difera de acela al formelor demonstrative "lungi" carora s-ar presupune ca le corespund. Th. Hristea nu accepta ideea, optand pentru formula traditionala: pronume demonstrativ, forma scurta.

Este un pronume demonstrativ omonim cu articolul demonstrativ-adjectival. Are flexiunea pronumelui demonstrativ de departare (acel), dar se deosebeste de pronumele demonstrativ propriu-zis prin faptul ca nu poate aparea singur, ci numai urmat de determinanti: adjectiv, numeral (cardinal sau ordinal), grup prepozitional (prep. + subst. sau prep. + adverb), chiar o propozitie atributiva, este, deci un pronume demonstrativ regent. Ex.: cel tanar, cele trei, cel de-al doilea, cel din dulap, cea de jos, cel care, cel ce

In vorbirea populara, pronumele corespondent este: ǎl, a, ǎi, ale (ǎle), de ex.: ǎl tanar, a de jos, ale frumoase, ǎle trei, ǎi dintai.

Adjectivul demonstrativ corespunzator apare in vorbirea populara cu aspect invechit: cel mos, in cele vremuri; ǎl deal

Observatii !

1. Ca articol demonstrativ, cel, cea, cei, cele apare in context adjectival: Stefan cel Mare . ; Elevii cei buni . ; Oamenii cei harnici .

Daca adjectivul apare fara element regent substantival, atunci articolul demonstrativ produce substantivarea adjectivului pe care il insoteste:

Cei buni castiga intotdeauna.

Cei tari se .

2. Ca adjectiv pronominal demonstrativ apare numai in vorbirea populara: Iar cea copila u vru sa asculte . Pe cel deal, pe cel colnic .

Acordul in gen, numar si caz inlatura orice dubiu in privinta caracterului adjectival al demonstrativului in contextele de mai sus.

3. Problema cea mai delicata o pune valoarea pronominala a lui cel. Contextele in care se mainfesta sunt clare. Problema e daca avem de-a face cu o varianta scurta a demonstrativului sau cu un pronume semiindependent.

Caracteristicile morfo-munctionale ale lui cel pronominal difera de ale presupusului sau corespondent. Altfel spus, corespondentu diferit nu permite analogii de tipul:

acel(a) - cel

aceea - cea

aceia(a) - cei

acela(a) - cele

De pilda, in enuntul <Aceia din fata sunt prietenii mei>, "semiindependenta" acestei forme pronominale este evidenta. Pe de alta parte, nu putem interpreta pe cei ca fiind articol demonstrativ, restrictiile combinatorii ale acestui articol excluzand o distributie in contexte adverbiale. Aceasta situatie pledeaza pentru o realitate morfo-functionala distincta de cea a demonstrativului, pe care o putem numi pronume semiindependent. Aceasta se caracterizeaza prin dependenta contextuala fata de determinant si prin faptul ca nu se poate adjectiviza.

Poate aparea in diverse contexte:

a)      adverbial: Cei de dincolo erau multumiti.

b)      propozitional: cel/ce, cei/ce, cele/ce, cel/care etc.

In acest caz consideram evident caracterul analizabil al celor doua forme pronominale si socotim eronata interpretarea acestor constructii ca pronume relative compuse. Singurul pronume relativ compus e ceea ce, a carui structura neanalizabila pledeaza in favoarea acestei interpretari.

Contextul este propozitional deoarece determinantul este o propozitie introdusa prin pronume relativ:

Cei¹/ vor castiga²/ vor fi premiati.¹/

Cele/ le-am vazut²/ nu prezentau incredere¹/.

c)      substantivul: Cartea de la Ionel mi-a placut enorm, cea de la Monica m-a plictisit.

Acceptarea lui cel (cea, cei, cele) ca pronume semiindependente nu ridica problemele pe care le presupunea al(a, ai, ale), indiferent pentru care varianta se opteaza, un lucru este cert: pronume semiindependent si pronume demonstrativ sunt doua denumiri pentru aceeasi realitate morfo-functionala. Ratiunea pentru care, in cercetarile moderne, s-a optat pentru pronumele semiindependent a fost ca intr-adevar acesta are proprietati functionale diferite de ale pronumelui demonstrativ. Este motivul pentru care si noi optam pentru aceasta solutie mai moderna si mai nuantata.

1) ca articol demonstrativ, cel, cea, cei, cele, apare in context adjectival: Stefan cel mare . ; Fata cea desteapta . ; Oamenii cei harnici.

Deci adjectivul apare fara element regent substantival, atunci articolul demonstrativ produce substantivizarea adjetivului pe care il insoteste.:

Cei buni castiga intotdeauna.

Cei tari se ingradira.

2) Ca adjectiv pronominal demonstrativ apare numai in vorbirea populara Iar cea copila nu vru sa asculte . "; "Pe cel deal, pe cel colnic . "

Acordul in gen, numar si caz inlatura orice dubiu in privinta caracterului adjectival al demonstrativului in contextele de mai sus.

3) Problema cea mai delicata o pune valoarea pronominala al lui cel. Contextele in care se manifesta sunt clare. Problema e daca avem de-a face cu o varianta scurta a demonstrativului sau cu un pronume semiindependent

Caracteristicile morfo-functionale ale lui ­cel rponominal difera de cele presupusului sau corespondent. Altfel spus, comportamentul diferit nu perminte analogii de tipul:

acel(a) - cel

acea - cea

aceia(a) - cei

acele(a) - cele

De pilda, in enuntul "Aceia din fata sunt prietenii mai", aceia poate aparea si in absenta determinantului in fata. In schimb, in enuntul: "Cei din fata sunt prietenii mei", cei nu poate aparea decat in contextul determinantului din fata. Nu vom putea spune deci: "Cei sunt prietenii mei." "Semiindependenta" acestei forme pronominale este evidenta. Pe de alta parte, nu putem interpreta pe cei ca fiind articol demonstrati, restrictiile combinatorii ale acestui articol excluzand o distributie in contextele adverbiale. Aceasta situatie pledeaza pentru o realitate morfo-functionala distincta de cea a demonstrativului, pe care o putem numi pronume semiindependent. Aceasta se caracterizeaza prin dependenta contextuala fata de determinant si prin faptul ca nu se poate adjectiviza.

Poate aparea in diverse contexte:

adverbial: "Cei de dincolo erau multumiti";

propozitional: cel ce, cei ce, cele ce, cel care etc. In acest caz consideram evident caracterul analizabil al celor doua forme pronominale si socotim eronata interpretarea acestor constructii ca pronume relative compuse. Singurul pronume compus e ceea ce, a carui structura neanalizabila pledeaza in favoarea acestei interpretari.

Contextul este propozitional deoarece determinantul este o propozitie introdusa prin pronume relativ:

Cei¹/ vor castiga²/ vor fi premiati¹/.

Cele¹/ le-am vazut²/ nu prezentau incredere¹/.

Este evidenta , in acest caz, confuzia care se poate face cu articolul demonstrativ. Daca se are in vedere insa ca , in acest context cel substituie substantivul stiloul, caracterul sau pronominal devine avident, niciodata articolul demonstrativ neavand functie de substituent.

4 substantival: Cartea de la Ionel mi-a placut enorm, cea de la Monica m-a plictisit.