Studiu: valori clasice in scrierile lingvistice ale lui timotei cipariu

STUDIU: VALORI CLASICE IN SCRIERILE LINGVISTICE ALE LUI TIMOTEI CIPARIU

Figura reprezentativa a culturii romane din secolul al XIX-lea, Timotei Cipariu s-a remarcat prin munca depusa privind dezvoltarea si configurarea unei structuri definitorii a limbii romane. Faptul ca a scris "prima gramatica academica a limbii romane", asa cum o numea Mioara Avram , faptul ca a fost un bun editor de texte romanesti si un bun cercetator in general, toate acestea ne determina sa-i acordam lui Timotei Cipariu meritele unei personalitati care trebuie sa fie studiata cu acea curiozitate intelectuala a celui care incearca sa descopere cum au fost fixate temeiurile domeniului care-l pasioneaza. Dar intentia clar exprimata a acestui studiu este de a releva valentele clasicismului latin asa cum se refleta in opera sa lingvistica.

Modul in care Timotei Cipariu s-a dedicat cu prioritate studiului limbii romane este marturisit in prima sa lucrare lingvistica: "Obiectulu dar mai de aprope, la care ne concentraramu tote poterile, a fostu aceasta dulce limba, careia se inchinara parentii nostri ca unui idolu viu si insufletitoriu, singurulu tesauru, ce ne a remasu dela eli, ereditate neinstrainata si ne-comune cu altii si care, ca un firu rosiu singurulu e in stare de a ne conduce prein tote labirintele intunecate ale istoriei acestui poporu anticu."

Tocmai acestui scop i-a consacrat principalele sale opere lingvistice: Principia de limba si scriptura, editata in volum abia in 1866, ce va fi un fundament pentru "prima lucrare de gramatica istorica a limbii noastre", asa cum numeste Dimitrie Macrea, Elemente de limba dupa dialecte si monumente vechi, aparuta in 1854. In anul 1855, Cipariu publica prima editie dintr-un Compendiu de gramateca limbei romane, opera cu un caracter practic in ceea ce priveste "selectarea materialului, in predominarea aspectului descriptiv si in prezenta unei parti de lectura" .

Conform programului stabilit de Academia Romana, Timotei Cipariu elaboreaza cele doua volume din Gramatica limbei romane, primul aparut in 1869, Analitica, iar al doilea, Sintetica, in 1877.

Gramatica este definita de Timotei Cipariu ca o stiinta cu un obiect de studiu bine precizat, incluzand si fonetica si ortografia: "Stiinta care se ocupa cu petractarea limbii se numeste Gramatica. Ea se ocupa inadins cu declinarea regulilor limbii, incepand de la intaiele elemente in vorbire si in scris, pana la asezarea verbelor sau cuvintelor in propozitiuni complete si forme corecte. De aceea, Gramatica se ocupa mai intai cu analiza si examinarea sunetelor, care, impreunate in vorbe, formeaza complexul unei limbi, precum si cu figurarea lor in scris."

Fonetica este supusa de Cipariu unui studiu amanuntit. Chiar daca face aceeasi confuzie, curenta in epoca, intre sunete si litere: "sunetele elementaria dar, dein cari se compun vorbele unei limbi, incat se figureaza in scriere, se chiama litere, iar impreuna cu formele primare ale cuvintelor se numesc elemente" , Cipariu urmareste cauzele schimbarilor fonetice, stabilind chiar legi care stau la baza acestor schimbari.

Consecvent in ortografie si in refacerea sistemului etimologic, al carui adept era, filologul de la Blaj nu-l respinge total nici pe cel fonetic. Argumentul principal invocat de autor impotriva adoptarii ortografiei fonetice este astfel afirmat: "in care intentiune eram de parere ca vom fi indreptatiti si justificati in ochii tuturor, care stiu ca nu e cu putinta a scrie dupa pronuntia tuturor." Timotei Cipariu "motiveaza optiunea pentru principiul etimologic prin nevoia de a realiza unitatea limbii nationale, intr-un moment cand niciunul dintre dialectele existente nu se ridicase la rangul de norma literara unica." In domeniul morfologiei, Cipariu considera ca articolul s-a format in limba romana prin repetarea vocalei finale, intercalandu-se apoi consoana l intre cele doua vocale: ex. domnu-u, domnu-l-u; domni-i, domni-l-i.

Substantivul este impartit in trei declinari, Cipariu folosind drept criteriu de clasificare, ca si Fr.Diez, terminatia substantivelor. Astfel, declinarea I cuprinde substantive feminine terminate in -a, -a si -ea, declinarea a II-a pe cele masculine si neutre terminate in -u,     iar declinarea a III-a este cea a substantivelor masculine, feminine si neutre care au ca terminatie vocala e.

In ceea ce priveste cazurile substantivului romanesc, in Compendiu de gramatica, Timotei Cipariu recunoaste existenta a cinci cazuri: "casuri in limba romana acum sunt mai multe, acum mai putine, preste tot sunt cinci." Insa in volumul I din Gramatica romaneasca, bazandu-se pe identitatea formala dintre cazurile genitiv si dativ, Cipariu admite doar patru cazuri: "casuri sau terminatiuni secundare, impreuna cu terminatiunea principala, in limba romaneasca sunt numai patru: numinativ sau terminatiunea intaia, carea in numarul singular e principale, genetiv - dativ, terminatiunea a doua, acusativ sau prepusetionale, a treia, si vocativ, a patra terminatiune." Spre deosebire de unii dintre predecesorii sai, Cipariu nu a numarat ablativul printre cazurile limbii romane, dar l-a mentionat in partea a doua a gramaticii sale, atunci cand vorbeste despre limbile greaca si latina: "ele (casurile) sunt, dupa norma limbelor clasice, cinci (dupa greci) sau seasa (dupa latini): numinativ, genetiv, dativ, acusativ, vocativ si ablativ, cari sunt adoptate in toate limbele, desi nu toate au destinte forme pentru tote seasa."

Dupa aceasta scurta trecere in revista a operei lingvistice a lui Timotei Cipariu, consideram necesar sa relevam ideile latiniste ale filologului de la Blaj, idei mai moderate decat ale corifeilor Scolii Ardelene

Activitatea lingvistica a lui Timotei Cipariu trebuie analizata asadar din perspectiva etimologismului moderat pe care l-a practicat. Principalele obiective ale cercetarii sale raman: stabilirea normelor gramaticale, curatirea limbii de elementele nelatine si fixarea unei ortografii a limbii romane.

De cele mai multe ori, solutiile si explicatiile propuse de latinistul ardelean nu au fost confirmate de evolutia limbii si a lingvisticii; totusi metoda de lucru bazata pe faptele de limba, ca si dorinta, cel putin exprimata, daca nu si tocmai indeplinita, de a ramane obiectiv in cautarea adevarului lingvistic, sunt dovezi suficiente ale spiritului stiintific cultivat de Timotei Cipariu. Dealtfel, el este primul care aplica in lingvistica romaneasca metoda de cercetare comparativ istorica..

Din analiza gandirii lingvistice a lui Timotei Cipariu se desprind o serie de elemente care o apropie de lingvistica moderna. Astfel, in lucrarea Elemente de limba romana, Blaj, 1854, la pagina 2, Timotei Cipariu isi expima opinia despre obiectul fonologiei care trebuie nu numai sa clasifice sunetele pe baza asemanarilor, dar si sa analizeze relatiile dintre ele, modificarile pe care acestea le sufera. Aceste idei amintesc cu certitudine de lucrarile de fonologie istorica din secolul XX.

In Principia de limba si scriptura, Timotei Cipariu abordeaza un alt subiect ce apropie gandirea latinistului transilvanean de lingvistica moderna: distinctia dintre materia si forma limbii. Cipariu subliniaza rolul pe care-l are forma in determinarea specificului unei limbi. O idee pretioasa afirmata de Timotei Cipariu de-a lungul intregii sale activitati lingvistice este aceea a unitatii limbii romane. Lingvistul atesta comunitatea limbii romanilor, dar atribuie filologilor sarcina de a contribui la uniformizarea ei.

Ca si alti reprezentanti ai generatiei sale, Cipariu se integreaza in procesul unitar al luptei comune pentru unificarea si cultivarea limbii romane. El considera latinitatea drept o cale sigura a unificarii limbii, iar principala conditie care se cere unui cuvant pentru a figura in vocabularul limbii romane este sa fie de origine latina.

Alaturi de aceasta cerinta, al doilea factor lingvistic care a determinat aderarea lui Cipariu la etimologism, a fost dobandirea caracterului romanic al limbii romane, idee prin care continua gandirea reprezentantilor Scolii Ardelene. Cipariu considera ca, la inceput, limba noastra era mult mai curata in forme decat este in vremea sa. Pentru acoperirea golurilor si eliminarea impuritatilor, invatatul ardelean preconizeaza trei surse:

- reinvierea formelor latine parasite de curand,

- adoptarea elementelor latine conservate in dialectele din sudul Dunarii,

- imprumuturile din limbile romanice.

In acest fel, latinismul devine un principiu, un mijloc de unificare si cultivare a limbii, daca nu cel mai important, atunci cel mai sigur.

In ceea ce priveste ortografia, Timotei Cipariu considera ca semnul ortografic era nu numai purtatorul unui inteles, ci si elementul constitutiv al esentei tipologice a unei limbi.

Prin competenta si prin prestigiul sau, Cipariu a intervenit in apararea drepturilor firesti ale limbii romane, luand pozitie energica impotriva celor care ii negau latinitatea, cat si impotriva celor ce urmareau sa conteste dreptul folosirii ei ca limba nationala. Latinismul a servit astfel cauzei nationale si politice, filologul ardelean folosind valorile clasice pentru a-si sustine principiile lingvistice. Atfel, Cipariu a afirmat mereu ca scrierea trebuie sa reflecte natura limbii si ca a scrie cu litere latine reprezinta dorinta tuturor romanilor. Dezvoltarea si unificarea limbii, respectiv a ortografiei, trebuie sa se intemeieze pe o realitate lingvistica si anume pe uzul vorbirii. El formuleaza principiul conform caruia baza si fundamentul oricarei ortografii nu poate fi decat uzul, iar regulatorul este etimologismul. Rezultatul trebuia sa fie pronuntarea literara unitara care sa duca la unificarea limbii. Punctul de plecare in slefuirea pronuntarii il reprezinta, in conceptia lui Cipariu, vechea limba bisericeasca.

Totusi, in aplicarea etimologismului, Cipariu promoveaza prudenta si echilibrul. Invocand particularitatile si specificul limbii romane, care o deosebesc de latina si de celelalte limbi romanice, Cipariu combate anarhia si imitatiile. El condamna deopotriva si excesele, precum si latinomania.

Latinizarea este considerata ca un proces deliberat si necesar, limitat intre marginile cuviintei si strictei necesitati. Operatia presupune selectia si adaptarea elementelor. Cipariu a fost teoreticianul latinismului, stabilindu-i argumentat dimensiunile in limitele carora trebuia sa duca la realizarea unui tel precis, unitatea limbii. Revelatia originii latine se desfasoara in numele unitatii si cultivarii limbii, reinvierea formelor vechi fiind o cale de realizare a acestora. Latinismul raspundea apoi si unor imperative de ordin politic. Dovedirea originii latine a limbii romane legitima dreptul folosirii ei, precum si pretentia romanilor la egala indreptatire.

In conceptia lui Timotei Cipariu, latinismul avea, pe langa functia lingvistica, o functie politica si culturala. Preocuparile lui au avut menirea de a contribui la stimularea interesului si eforturilor carturarilor pentru gasirea drumului si a solutiilor adecvate infaptuirii idealurilor filologului ardelean.

Tot sub semnul ideilor latiniste promovate, Timotei Cipariu ajunge la concluzia alcaturii unei limbi unice care trebuia creata dupa o schema ideala, prin topirea intr-o sinteza de stricta orientare latinista a elementelor de limba mai vechi si mai noi. In acest sens, traditia unitatii de limba, transmisa de cartile religioase, nu trebuia urmata ad-litteram ci, cum subliniase la inceputul secolului al XIX-lea Ion Heliade Radulescu si, mai recent, Cipariu (iar inaintea amandurora Budai-Deleanu), numai in ceea ce ea oferea drept "clasic' (adica latin). Neexistand un model care sa poata fi urmat cu consecventa absoluta, limba literara unica putea fi modelata in deplina libertate dupa formula mai sus amintita.

Lui Cipariu ii revine si meritul de a fi exprimat     in cateva fraze, cu mare claritate, aceasta conceptie, care nu era numai a lui Heliade si a sa, ci a majoritatii membrilor Societatii Academice: "dupa ce insa limba romana inca nu e fixata, ci de prezent inca se afla in stadiul, cum se crede, al dezvoltarii si dupa ce nicio provincie, niciun tinut, cu atat mai putin vreun loc particular nu poate avea dereapta pretentiune de a-si impune dialectul sau particular toatei romanimi - natiunea romana se poate tinea mai fericita decat multe altele, avand intreaga libertatea de a-si stabili forma limbei nu dupa capriciu sau impregiurari fatale, ci dupa regule corecte si conforme naturei limbei sale, alegand din toate dialectele, totor epocelor si totor locurilor, cari s-au vorbit candva, tot ce e mai regulat si corect' .

Opera lingvistica a lui Timotei Cipariu a fost pusa in slujba unificarii si cultivarii limbii romane, iar aceste preocupari, la randul lor, in slujba apararii drepturilor natiunii romane si fauririi statului national unitar.

BIBLIOGRAFIE

Cipariu, Timotei, Principii de limba si scriptura, editia a II-a, Blaj, 1866.

Cipariu, Timotei, Elemente de limba dupa dialecte si monumente vechi, in Opere, vol.I, Editie ingrijita de Carmen Gabriela Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1987.

Cipariu, Timotei, Gramatica limbei romane, Partea I. Analitica, in Opere, vol. II, Editie ingrijita de Carmen Gabriela Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1992.

Cipariu, Timotei, Gramatica limbei romane, Partea II Sintetica, in Opere, vol. II, Editie ingrijita de Carmen Gabriela Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1992.

Cipariu, Timotei, Compediu de gramatica limbii romane, in Opere, vol. II, Editie ingrijita de Carmen Gabriela Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1992.

*** Istoria lingvisticii romanesti, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1978.

Macrea, Dimitrie, Lingvisti si filologi romani, Bucuresti, 1959.

Marcu, Mihaela, Evolutia terminologiei gramaticale romanesti in perioada 1757-1877, Craiova, Editura Universitaria, 2005.