Tipuri de complemente. Complemente necircumstantiale

Tipuri de complemente. Complemente necircumstantiale

Complementul este partea secundara de propozitie care determina un verb - la un mod predicativ (,,Vine aici") sau nepredicativ (,,Venind aici, el a aflat")-, un adjectiv sau numeral cu valoare cu valoare adjectivala (,,Om demn de lauda,

aproximativ zece luni"), un adverb (,,A venit relativ tarziu") sau o interjectie predicativa (,,Iat-o!"). Verbul determinat poate lipsi (de exemplu: ,,Mai multa atentie gramaticii!" , ,,Noi atunci - dupa el").

Complementele cunosc mai multe clasificari, din diverse puncte de vedere. Dintre acestea curenta este clasificarea dupa continut(functie si inteles).

Dupa continut (functie si inteles), adica dupa ceea ce exprima fata de termenul determinat, complementele sunt de urmatoarele specii : direct, indirect, de agent, de loc, de timp, de cauza, de scop, de mod, consecutiv, instrumental, sociativ, de relatie, conditional, concesiv, opozitional, cumulativ si de exceptie. Ele se clasifica in doua grupuri mari : pe de o parte, un grup numeros de complemente circumstantiale iar, pe de alta parte, complementul direct, cel indirect si cel de agent, carora cu un singur termen li se spune complemente necircumstantiale.

Intre complementele circumstantiale si cele necircumstantiale exista deosebiri referitoare, pe de o parte, la caracterul abstract sau concret al continutului lor si, pe de alta, la faptul daca sunt cerute sau nu cu necesitate de termenul determinat. In general, complementele necircustantiale au un continut mult mai abstract (si de aceea mai greu de definit, in special in cazul complementului direct si al celui indirect); de asemenea ele sunt compliniri cerute de termenul determinat pentru intregirea constructiei si dependente de felul acestui termen. Complementele circumstantiale au de obicei un continut concret si de aceea mai usor de definit, in special atunci cand arata circumstante propriu-zise (locul, timpul, cauza, scopul, modul, instrumentul, conditia, concesia), si nu constituie compliniri cerute neaparat de un termen determinat.

Clasificarea dupa continut poate fi aplicata si in interiorul unor complemente, pentru distingerea unor subspecii.

Dupa termenul determinat complementele se clasifica uneori in complemente ale verbului, ale adjectivului, ale adverbului si ale interjectiei, (dat fiind ca nu orice complement poate determina toate partile de vorbire mentionate in definitia generala a complementului).Categoria cea mai numeroasa este reprezentata de complementele verbului. Complementele interjectiei predicative sunt aproape aceleasi ca ale verbului; in aceasta categorie nu pot intra insa complemente de agent si nici complemente de relatie. Complementele adjectivului nu sunt numeroase, dar au o pozitie solida prin frecventa si prin unele constructii specifice; asemenea complemente se intalnesc in mod obisnuit printre complementele indirecte, de agent, de mod, de cauza si de relatie, mai rar la alte complemente circumstantiale, de exemplu : sociativ consecutiv, de loc sau de timp.

Dupa legatura cu termenul determinat, marcata in pronuntare prin pauza si intonatie, iar in scris prin punctuatie, complementele sunt izolate si neizolate. Mai des apare situatia de a fi izolate complementele circumstantiale, dar pot fi izolate si cele necircumstantiale.

Complementele izolate se despart, in scris, de termenul determinat prin virgula sau prin linie de pauza.

Dupa forma, complementele pot fi clasificate pe baza a doua criterii : partile de vorbire prin care sunt exprimate si tipul de constructie (forma cazuala, prezenta

unei propozitii).

Complementele pot fi exprimate prin substantive, prin adjective, prin adverbe, prin interjectii si prin forme verbale nepredicative : infinitiv,gerunziu, supin; la aceste parti de vorbire se adauga constructii infinitivale relative si constructii absolute gerunziale. Cele mai variate posibilitati le are substantivul - intalnit la toate complementele - si cele mai putine interjectia - care poate fi numai complement de mod. Numeroase complemente pot fi exprimate prin forme verbale - in special prin infinitiv si prin gerunziu - precum si prin adverbe. Intrucat adverbele pot fi numai complemente circumstantiale, complementele adverbiale sunt identificate uneori cu cele circumstantiale.

Complementul are in general, topica libera.

Complementele necircumstantiale stau de obicei imediat dupa termenul determinat, dar permit atat antepunerea cat si asezarea la distanta. Cand sunt exprimate prin pronume interogative sau relative au insa loc fix la inceputul propozitiei. De asemenea, complementele directe si indirecte exprimate prin formele neaccentuate ale pronumelor personale sau reflexive au topica fixa, care difera dupa formele verbului si ale pronumelui. Cand un verb are atat complement direct, cat si unul indirect, ordinea preferata este verb - complement direct - complement indirect, cu exceptia situatiei in care complementul indirect ar putea fi confundat cu un atribut genitival sau prepozitional.

Complementele circumstantiale stau de obicei spre sfarsitul propozitiei, dupa subiect, predicat si complementele necircumstantiale, dar permit atat asezarea la inceputul propozitiei cat si vecinatatea imediata a termenului determinat.

Complementele prezinta uneori apropieri semantice de alte parti de propozitie. Astfel, mai multe complemente sunt apropiate de subiect : complementul de agent si complementul direct in legatura cu transformarea unei constructii de tipul ,,Mi-e foame" si complementul sociativ in constructii in care ajunge sa fie inglobat in subiect. Complementul indirect exprimat printr-un dativ posesiv este echivalent cu un atribut, dupa cum atributele circumstantiale sunt echivalente ale unor complemente. Unele complemente circumstantiale - de mod, sociativ, de scop - se apropie, in anumite constructii de elementul predicativ suplimentar.

Un complement poate cumula doua sau chiar mai multe valori; de obicei se distinge o valoare principala - care decide clasarea complementului - de nuanta sau nuantele secundare.