Aptitudinile - ca latura instrumentala a personalitatii

APTITUDINILE - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII

1. Definirea aptitudinilor

2. Criterii de evaluare a aptitudinilor

3. O problema controversata a aptitudinilor

1. DEFINIREA APTITUDINILOR

Definitiile aptitudinilor in literatura de specialitate sunt extreme de diverse.

In unele lucrari aptitudinile sunt ignorate, in altele sunt identificate cu alte insusiri psihice sau realitati psihofiziologice, ca predispozitiile sau capacitatile.

De aceea consideram ca sunt necesare cateva maniere distincte de definire a aptitudinilor :

a) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile

b) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatile lor

c) Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific

a) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile

Dupa unii autori, aptitudinea este o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta.

Astfel, aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, pentru ca este anterioara ei.

Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, obtinut prin exercitiu si depinzand de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa a individului.

In consecinta, numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe,aptitudinea fiind doar o virtualitate, o conditie a ei.

O asemenea maniera de definire a aptitudinilor nu este intrutotul corecta, deoarece ea sugereaza o relatie ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar un segment al unei capacitati (care pe langa aptitudini mai contine si alte segmente).

Este evident ca intre aptitudini si capacitate nu exista doar diferente de sfera.

b) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatile lor

Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anumit domeniu de activitate.   

Dupa acest criteriu, aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica ce masoara posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii favorabile si este pregatit pentru aceasta performanta.

Notiunea de randament se refera atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului; de asemenea, la usurinta sau rapiditatea cu care se desfasoara o activitate.

Mai recent, notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de "comportament eficient".

In concluzie, aptitudinea este o formatiune psihica complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul unei activitati.

Accentul pus pe randament sau pe comportament eficient, ca note definitorii ale aptitudinilor, este bine venit dar pierde din vedere natura si specificitatea psihologica a aptitudinilor.

c) Definirea aptitudinilor prin continutul lor specific

Din acest punct de vedere, aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs al intregii personalitati, al "echipamentului" informational, al deprinderilor, al metodelor de munca, al capacitatilor intelectuale, al integrarii sau al conflictului intereselor.

Observam ca in structura aptitudinilor sunt continute o multime de componente psihice : informatii, deprinderi, capacitati, interese.

In felul acesta, insa, apare pericolul de a largi nepermis de mult sfera notiunii de aptitudine, fapt care poate duce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale aptitudinii, dar nici una nu solutioneaza complet problema.

Iesirea din acest impas ar putea fi data de o definitie generala si sintetica a aptitudinii, insotita de explicatii suplimentare.

O astfel de definitie se gaseste la Mielu Zlate (in "Fundamentele psihologiei, 2000): "Aptitudinea reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati."

Observatii:

1) nu orice insusire psihica este aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in posibilitatea de a obtine performante superioare in diferite activitati (de exemplu a merge, a manca, etc. nu sunt aptitudini, deoarece sunt activitati commune, care nu-i diferentiaza pe oameni in obtinerea succesului)

2) este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a unei anumite activitati (lenea, nervozitatea, pripeala, etc. nu faciliteaza o activitate)

3) este aptitudine doar insusirea care asigura realizarea activitatii la un nivel calitativ superior (nu si insusirile si componentele psihice care asigura indeplinirea activitatii la un nivel mediu, uneori stereotip: cunostinte, priceperi, deprinderi)

4) sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie, in virtutea careia dispun si de un grad mare de operationalitate. Insusirile izolate, separate unele de altele, nu constituie aptitudini, ci doar cele care relationeaza, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.

O forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor implicate si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Geniul este forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor , care se manifesta intr-o activitate istorica, importanta pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, al stiintei, tehnicii, culturii, si conducand la o puternica originalitate.

2. CRITERII DE EVALUARE A APTITUDINILOR

Evaluarea prezentei sau a absentei aptitudinilor la un individ se poate face dupa mai multe criterii de evaluare:

1) Dupa rezultatul obtinut si caracteristicile acestuia (noutate, originalitate, eficienta);

2) Dupa latura procesuala: dupa fazele parcurse sau dupa particularitatile procesului (viteza, durata, noutatea procedeului utilizat);

3) Dupa latura structural-functionala a aptitudinilor : dupa componentele aptitudinilor, dar mai ales dupa modul lor de relationare;

4) Dupa locul si rolul aptitudinilor in sistemul personalitatii, relatiile acestora cu celelalte componente ale vietii psihice.

Pornind de la latura structural-functionala , putem diferentia intre ele aptitudini ce apartin unor domenii diferite de activitate, sau aptitudini ce apartin aceluiasi domeniu.

In primul caz criteriul evaluativ il constituie natura si specificul componentelor implicate (de exemplu, aptitudinile matematice presupun intuitie, putere de abstractizare, un tip sintetic, global de gandire, pe cand aptitudinile muzicale presupun simtul ritmului, auzul perfect, capacitate de traire emotionala, de perceptie si reproducere a melodiilor, etc.)

In al doilea caz, al aceluiasi domeniu, componentele fiind identice, semnificativa este doar ierarhizarea lor. Astfel, insusirile specifice ale unei aptitudini trebuie sa dispuna de un mare grad de organizare interna, de o mare capacitate de interactiune si sinteza intr-un intreg original si eficient pentru o activitate data.

De asemenea, succesul unei activitati nu se datoreaza unei singure componente a aptitudinilor (oricat de dezvoltata ar fi ea), sau lipsa unei componente nu impiedica, ea singura, realizarea activitatii.

In concluzie, aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea componentelor sale, iar functionalitatea si eficienta lor este asigurata tocmai de interactiunea si chiar compensarea componentelor.

Dupa locul si rolul aptitudinilor in sistemul personalitatii, ca si dupa relatiile lor cu celelalte componente ale vietii psihice, putem evalua diferentele aptitudinale intre oameni, fizionomia lor specifica.

Astfel, diferentele dintre doi oameni cu aceleasi componente ale unei aptitudini pot apare din interactiunea acelei aptitudini cu celelalte componente ale vietii psihice: cunostinte, deprinderi, stari afectiv-emotionale, trasaturi caracteriale, etc. De aceea este importanta studierea legaturilor aptitudinilor cu acestea.

O asemenea relatie a fost stabilita intre aptitudini si procesele psihice.

Astfel, aptitudinile se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, sunt sintetizari si generalizari ale particularitatilor lor dominante.

Al. Rosca considera ca orice proces psihic raportat la functiile sale dobandeste caracter de aptitudine (de exemplu, procesul gandirii, raportat la functiile sale - rezolvarea problemelor, abstractizarea, generalizarea, dobandeste caracterul de aptitudine si devine o componenta esentiala a inteligentei).

Consideram ca aceasta interpretare este importanta ca argument al relatiei dintre aptitudini si procesele psihice, dar creeaza pericolul identificarii lor prin asimilare (aptitudinile apar astfel ca niste configuratii ale proceselor psihice).

In realitate, aptitudinile sunt mai mult decat atat deoarece, pe langa procese psihice, ele sunt constituite dintr-o multitudine de alte insusiri si calitati, legate intre ele prin relatii complexe si o determinare reciproca. Astfel, aptitudinile sunt insusiri sintetice ale intregii personalitati, si nu doar ale proceselor psihice.

Un rol aparte in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor il au si deprinderile.

Deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele sunt elemente operationale ale aptitudinilor si au un rol important in productivitatea lor.

Cu cat un individ dispune de mai multe deprinderi, cu atat el ajunge mai usor la solutii noi.

Desigur ca sunt favorabile aptitudinilor doar deprinderile corect, adecvat formate, iar cele gresit elaborate sau insuficient consolidate din contra, pot inhiba sau perturba aptitudinile unui individ.

Diferentele aptitudinale dintre oameni sunt si mai bine explicate de fenomenele afectiv-motivationale, de mecanismele energizant-stimulatoare.

Motivatia are un dublu rol : in formarea, elaborarea aptitudinilor, dar si in valorizarea lor maximala. Astfel, fara motivatie (prin trebuinte, interese, aspiratii, idealuri) multe potentialitati aptitudinale raman latente; fara imboldul interior, chiar in cazul aptitudinilor deja formate performantele pot fi mediocre.

Relatia dintre motivatie si aptitudini este chiar mai complexa.

Aceasta deoarece nu este vorba de motivatie, in general, ci de o motivatie particulara, cu o anume intensitate sau durata. Astfel, o motivatie prea puternica poate duce la anxietate, la scaderea randamentului, iar o motivatie "negativa" impiedica valorificarea aptitudinilor.

De asemenea, influenta poate fi vazuta si invers, de la aptitudini spre motivatie. In acest sens, performanta obtinuta datorita prezentei unor aptitudini creste motivatia; sau daca individul nu isi da seama de precaritatea unei aptitudini si se angajeaza intr-o activitate in care nu obtine performanta, un insucces puternic trait din punct de vedere motivational va influenta negativ, prin feed-back, insasi aptitudinea.

In concluzie, aptitudinile nu trebuie interpretate in sine, ci prin raportarea lor la celelalte componente ale vietii psihice, calitatea acestora repercutandu-se direct asupra lor.

3. O PROBLEMA CONTROVERSATA A APTITUDINILOR

Acesta problema pune in discutie caracterul innascut sau dobandit al aptitudinilor.

Initial, aptitudinile au fost considerate innascute si chiar transmise ereditar.

Argumentele principale aduse acestei idei erau:

- transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi;

- manifestarea pretimpurie a aptitudinilor.

In sprijinul primei categorii de argumente se invoca, pe baza studiului genealogic al unor familii de muzicieni, scriitori, matematicieni, naturalisti, etc. celebri prezenta unor aptitudini inregistrate la urmasi. Astfel, in familia marelui compozitor Johan Sebastian Bach, care a avut 20 de copii de la cele doua sotii ale sale, au existat 5 muzicieni exceptionali si unul cu inzestrare muzicala.

Exemplele aduse in sprijinul celei de-a doua categorii de argumente sunt si mai numeroase: Mozart a compus la 4 ani; la fel si Enescu, care la varsta de 7 ani a intrat la Conservatorul de Muzica din Viena; Goethe la 8 ani scria poezii; Goldoni la 9 ani a scris o piesa de teatru; Maiorescu la 19 ani si-a sustinut doctoratul, iar la 23 de ani era profesor universitar, etc.

La toate aceste argumente s-au adus, insa, si contraargumente:

-nu toti urmasii unor personalitati au manifestat aptitudinile parintilor (chiar in familia lui Bach, 14 din cei 20 de copii nu au avut aptitudini muzicale);

-exista si cazuri de manifestare tarzie a aptitudinilor :Cervantes a publicat opera sa capitala la 60 de ani, Walter Scott si-a scris primul roman pe la 30 de ani;

unele din marile personalitati ale omenirii au avut la inceput mari dificultati chiar in domeniul in care s-au remarcat: Napoleon a fost mediocru in timpul liceului militar, Verdi a fost respins la conservator, Newton era ultimul din clasa, Moliere n-a putut mult timp sa invete sa citesca, Hegel la absolvirea seminarului a primit calificativul de "idiot", Roentgen a fost eliminat din scoala cu calificativul de "cretin incurabil", etc.

Deoarece ideea inneitatii aptitudinilor nu s-a dovedit a fi prea productiva, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobandite, formate pe parcursul vietii individului.

Astfel, la nastere exista o serie de predispozitii, potentialitati, specifice speciei. Totusi, desi aceste potentionalitati sunt specifice speciei, ele prezinta variatii individuale proprii.

O parte a potentionalitatilor innascute, pentru a deveni realitate, necesita interventia modelatoare a conditiilor de mediu si activitate a individului. Influentele modelatoare socioculturale conduc la imbogatirea structurilor functionale, le asigura plasticitate, maleabilitate in executarea sarcinilor. Tocmai aceste structuri psihice functionale plastice si maleabile sunt aptitudinile.

O noua problema se contureaza insa: care este natura relatiei dintre predispozitii si aptitudini ? Este ea o relatie de determinare, sau doar de conditionare?

Consideram ca relatia este una de conditionare. Astfel, predispozitiile constituie doar o premisa, o conditie necesara pentru aptitudini, sunt simple potentionalitati latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor.

Daca intre predispozitii si aptitudini ar exista o relatie de determinare, atunci o predispozitie ar conduce intotdeauna la formarea aceleiasi aptitudini. In realitate, aceeasi potentionalitate poate sta la baza formarii mai multor aptitudini.

Dar atunci cine cauzeaza, cine determina aptitudinile?

Multi autori considera ca intre predispozitii si aptitudini se interpun factorii de mediu, care determina aptitudinile.

Astfel, factorii mediului inconjurator pot juca un rol crucial ca sursa de diferentiere individuala.

Cel mai important rol il joaca activitatea, care, prin continutul si mijloacele sale, modeleaza predispozitiile - le absoarbe si le restructureaza in functie de scopul, finalitatile si modul ei de actiune, care sunt produse ale dezvoltarii sociale a indivizilor.

Activitatea are un dublu rol in raport cu aptitudinile:

- ca sursa inepuizabila pentru formarea aptitudinilor

- ca mijloc de obiectivizare a aptitudinilor

In acest fel aptitudinile, ca moduri interne de actiune rapida, precisa, originala, eficienta, se "decupeaza" si se formeaza dupa modelul activitatii externe, dupa formele si componentele ei concrete.

Faptul ca factorii sociali (si nu cei ereditari) au un rol esential in formarea aptitudinilor este demonstrat de:

- rezultatele cercetarilor efectuate asupra copiilor gemeni crescuti in medii socio-culturale diferite;

- cazurile de copii crescuti de animale, care demonstreaza ca la om nu exista predispozitii pur biologice, ci doar cele influentate social, iar daca acestea nu sunt modelate social, se atrofiaza;

- diferentierea aptitudinilor dupa necesitatea dotarii ereditare (cele artistice, muzicale, literare presupun in mai mare masura dotarea ereditara, aptitudinile de organizare, stiintifice, tehnice, pedagogica intr-o masura mai mica).

Asadar predispozitiile, care constituie o forta latenta, nediferentiata si necanalizata intr-un anume sens, capata valoare numai ca urmare a influentei sociale si se dezvolta si se manifesta doar prin intermediul activitatii individului.

Relatia dintre predispozitii, aptitudini si activitate ridica si o importanta problema practica in ceea ce priveste atitudinea pe care trebuie sa o aiba educatorul (educatia) fata de aptitudini.

Aceasta pentru ca premisa determinarii ereditare a aptitudinilor poate duce la un pasivism educational, in timp ce determinarea sociala a aptitudinilor poate duce la un optimism educational exagerat.

Consideram ca in procesul formarii aptitudinilor sunt importante nu atat ponderea ereditatii sau a mediului, cat calitatea acestora (ereditatea precara sau superioara, asociata cu factorii sociali favorabili sau defavorabili).

Astfel, atunci cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si sociali) este mult prea diferita, sau chiar polarizata, efectele asupra formarii aptitudinilor sunt defavorabile.

Diferentele de calitate in anumite limite poate avea efecte benefice, prin aparitia unor fenomene compensatorii.

Performantele insa vor fi maxime atunci cand factorii ereditari si cei sociali coincid din punct de vedere al calitatii.