Afectele cotidiene - Controlul afectelor

Afectele cotidiene

Nu traim in permanenta sub semnul marilor sentimente. In schimb, calitatea vietii noastre sufletesti si, implicit, a vietii noastre in general depinde in mod hotarator de acea multitudine de afecte de intensitate relativ scazuta pe care le resimtim in momentele obisnuite ale traiului de zi cu zi.

In legatura cu acea subzista doua ipoteze principale. Potrivit celei dintai, afectele cotidiene au aceeasi natura cu marile emotii de baza (bucuria, tristetea, surpriza, furia, dezgustul, anxietatea, dragostea, ura), atata doar ca ele nu ating amplitudinea acelora. O a doua ipoteza sustine, in replica, existenta unor deosebiri fundamentale intre cele doua tipuri de reactii afective.

Cercetarile experimentale care au incercat sa transeze intre ace doua ipoteze s-au bazat pe analiza asa-numitelor afecte conversationale, adica a trairilor din cursul unui dialog interpersonal. Principalul mijloc obiectiv de identificare a schimbarilor afective a fost analiza reactiilor electrodermale, adica a reflexului psihogalvanic, utilizat si de detectorul de minciuni. S-a evidentiat astfel caracterul discontinuu al acestor trairi, care se manifesta brusc, in momente precise ale conversatiei, si sunt mai intotdeauna insotite de manifestari verbale sau mimico-gestuale. Agentul lor declansator poate fi, la fel de bine, un element din discursul subiectului ca si o replica a interlocutorului.

Dupa vizionarea inregistrarii complete audio-video a interactiunii, li s-a cerut persoanelor supuse experimentului sa comenteze trairile avute pe parcursul conversatiei, constatandu-se ca exista doua tipuri distincte de afecte fazice. Unele sunt intr-adevar microemotii de baza si ele pot fi descrise de subiecti. In cea mai mare parte a timpului, acestia resimt insa afecte pe care nu le pot exprima in cuvinte si a caror variatie e atat de rapida incat ele nu pot fi percepute distinct, ramanand 'subliminale'. In ciuda acestui fapt, exteriorizarea lor vocala sau motorie are totusi loc. J. Cosnier citeaza o teza de doctorat nepublicata a lui Y. Jung, sustinuta la Universitatea din Lyon in 1990, in care se arata ca de-a lungul unei conversatii pot fi detectate pana la 30 de unitati distincte de actiune mimica si paralingvistica pe minut.

Un rol important par sa il joace si asa numitele afecte tonice. E vorba de anumite stari afective care se prelungesc de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, prezentandu-se ca un fundal emotional pe care evolueaza afectele fazice. Astfel, pe parcursul unei intregi conversatii se poate intampla sa resimtim stinghereala sau o stare de surescitare sau, in fine, una de atractie erotica. Daca la un moment dat survine un afect fazic destul de puternic pta produce schimbarea afectului tonic, vorbim despre o 'cotitura a conversatiei'.

In general, afectele fazice sunt legate de enunt, pe cand cele tonice de context. Expresiile mimice apar si dispar cu repeziciune, in concordanta cu dinamica schimbului de cuvinte, in timp ce indicatorii dispozitiei si ai atitudinii (a fi curtenitor, a primi pe cineva cu raceala, a fi in toane bune, etc) tin de contextul mai general al interactiunii. Mimica expresiva fazica se asociaza cuvintelor pta constitui enuntul total, dar poate imbraca si o forma metacomunicationala, exprimand atitudinea vorbitorului fata de propriul enunt. Tot ea indeplineste adesea o functie de reglaj si de 'pilotare' a comunicarii, mai ales cu ajutorul unor miscari ale capului si al privirilor semnificative prin care receptorul ofera emitatorului informatii utile privind efectul pe care l-au avut spusele sale, element indispensabil ptajustarea prin feedback a discursului sau. La randul lor, afectele tonice se exteriorizeaza mai degraba prin atitudini corporale generale ('poza' si 'postura' teatrului clasic) si prin intensitatea si frecventa semnalelor mimico-gestuale (activitate motorie mai vie in cazul starilor de agitatie si mai redusa in starile de depresie).

Empatia, la care ne-am referit intr-un capitol precedent, se poate prezenta sub trei forme diferite: empatia de gandire prin schimburi banale de cuvinte referitoare la vreme, familie, boli, incercam sa ne inseram in universul mental al interlocutorului), empatia de actiune (realizata prin activitati comune: plimbari, calatorii, practicarea impreuna a unor sporturi) si empatia de afecte. Aceasta din urma se bazeaza pe fenomenul de ecou corporal instaurat intre interlocutori. Paul Ekman si S. Bloch au demonstrat ca imitarea de catre un subiect a gesturilor si mimicii altuia ii induce celui dintai afecte similare celor incercate de cel de al doilea. Simularea tristetii prin adoptarea pattern-ului facial care ii corespunde provoaca, daca se mentine de-a lungul unui interval suficient de lung, o stare de tristete autentica. Unitatea individului, considerat ca entitate psihosomatica indisolubila, face ca orice manifestare comportamentala sa antreneze dispozitia sufleteasca corespunzatoare. Regulile de politete nu urmaresc nici ele altceva: gesturile frumoase infrumuseteaza sufletul, care nu poate trai o permanenta stare de schizoidie intre ceea ce face si ceea ce simte. Teoria motrice a perceptiei afectelor se intemeiaza tocmai pe acest mecanism.

Plasarea pe aceeasi 'lungime de unda' cu interlocutorul se realizeaza mai bine atunci cand, constient sau inconstient, ii imitam miscarile si postúrile. Daca dorim sa exploram empatic interioritatea interlocutorului nostru, o cale eficienta e aceea de a ne utiliza propriul trup ca analizator corporal. Acest instrument privilegiat al empatiei se 'construieste' in primii ani de viata, formarea sa presupunand trei etape principale care au fost denumite de cercetatori :

v     Fenomenul de ecou arhaic. E o forma de mimetism afectiv care apare la copil in jurul varstei de trei luni. Medierea sa cognitiva poate fi estimata drept nula, fiind vorba de o reactie sincretica nediferentiata ce se manifesta direct si imediat. O putem considera drept forma pura de empatie de afect.

v     Fenomenul de ecou primar. Presupune imitatia, adica o anumita mediere cognitiva si se manifesta incepand cu varsta de circa doi ani. E o dovada a sociabilitatii subiectul, care arata ca poate realiza deopotriva empatia de afect si empatia de actiune.

v     Fenomenul de ecou secundar. Aparitia acestuia, situata cam in jurul varstei de trei ani, denota stapanirea capacitatii de dedublare de catre individul care, de la simpla manifestare de mimetism ('a face la fel'), trece la asumarea constienta a unui rol ('a face ca si cum'). Sunt prezente in aceasta etapa toate formele empatiei, de afect, de actiune si de gandire. In general, adultii functioneaza dupa acest model, dar nu sunt total feriti de pericolul regresiunii catre etapele precedente, cum se intampla in cazul contaminarii afective a multimilor, pe care a teoretizat-o Gustave Le Bon sau al repetitiei automate a gesturilor interlocutorului ale unor psihopati (ecomimica).

In aceeasi ordine de idei se cuvine amintit fenomenul de empatie generalizata care explica reactiile publicului la spectacolele de teatru sau de opera, unde identificarea de gandire si cea afectiva sunt insotite de o empatie manifesta de actiune, constand in exprimarea rituala a emotiilor prin aplauze, aclamatii, chemari la rampa.

De conceptul de analizor corporal se leaga si afirmatia intemeietorului kinezicii Ray Birdwhistell potrivit careia 'cultura se incorporeaza'. Mimetismul mimico-gestual constituie un factor esential in asimilarea de catre un individ a felului de a fi, a simti si a gandi al unui anumit grup social. Comportamentul golanesc sau cel aristocratic nu se afla in variatie libera cu stilurile de gandire corespunzatoare, ci sunt strict corelate, astfel incat nobletea derbedeului nu e, din pacate, decat o pura fictiune, chiar daca una generoasa si chiar convingatoare atunci cand beneficiaza de aportul penei unui mare scriitor.

Ca o concluzie de ordin general, putem subscrie la teza lui Jacques Cosnier ca exista doua sisteme de cunoastere interpersonala: unul afectiv-kinezic si unul cognitiv-rational. Ele functioneaza adesea impreuna, astfel incat nu ne e usor sa spunem in ce masura perceptia noastra asupra personalitatii interlocutorului se bazeaza pe o analiza constienta si in ce masura e ea rodul patrunderii in cadrul de referinta interna al acestuia prin mijlocirea analizatorului corporal.

Controlul afectelor

Exista deopotriva motive personale si motive sociale ptexercitarea unui control asupra manifestarilor noastre emotionale. Interactiunea dintre oameni ar fi de neconceput in absenta unui proces permanent de gestiune si reglare emotionala, care merge mana in mana cu schimburile de natura cognitiva. Autocontrolul e dublat de o strategie de dirijare a emotiilor partenerului de dialog. Pta avea insa efectul dorit, ambele trebuie sa se incadreze intr-o schema acceptabila din punctul de vedere al normelor si traditiilor culturale ale societatii, astfel incat prin respectarea unui anumit nivel de civilitate relationala eventualele conflicte sa fie mentinute in limite suportabile si sa ramana, in consecinta, solutionabile si reversibile.

Controlul individual se realizeaza, de regula, prin patru tipuri de mecanisme:

q       Mecanisme de descarcare. Din aceasta categorie fac parte gesticulatia abundenta, vorbitul tare, pe un ton ridicat.

q       Mecanisme represive. Subiectul incearca sa isi stapaneasca, pe cat posibil, atat gesturile, debitul si intensitatea vocala, cat si cuvintele si gandurile exprimate de acea.

q       Mecanisme cognitive. Efortul e indreptat, de data aceasta, catre orientarea gandirii intr-o alta directie. Se cauta o preocupare alternativa: lectura sau o activitate practica absorbanta.

q       Mecanisme relationale. Interactiunea sociala cu persoane cu care sa se imparta emotia e utilizata ca paravan psihic protector impotriva efectului destabilizant al contactului direct cu motivul de conflict.

Asa cum a observat inca din 1926 intemeietorul behaviorismului J. B. Watson, 'organizarea integrata totala' a comportamentului comporta manifestari pe trei planuri: verbal, motor si emotional (Watson, in spiritul antipsihologizant al doctrinei sale, il numeste visceral). Fiecare individ reactioneaza la toate ace niveluri, dar in functie de propria sa structura, privilegiaza o componenta sau alta. Unele persoane se manifesta preponderent verbal, altele sunt intens 'motorizate', iar altele au mai degraba reactii emotionale, respectiv viscerale (palpitatii, hipertensiune, sufocari, tulburari digestive). Diferentele interindividuale pot fi considerabile, dar ceea ce pare sa fie regula generala e dezvoltarea inegala, compensatorie, a celor trei tipuri de reactii. Jacques Cosnier numeste efect de balansare felul in care, de exemplu, vorbirea si gesturile au un efect reductor rapid asupra reactiilor vegetative emotionale. Exista insa subiecti la care intensitatea acestor reactii e atat de mare incat reglarea prin miscare si cuvant nu mai da rezultatele scontate.

Posibilitatea de control e variabila in functie de tipul de emotie. Dintre toate, furia se controleaza cel mai bine, si bucuria cel mai putin, frica si tristetea ocupand pozitii intermediare. Raspunsurile la anchete au evidentiat un numar de mecanisme de control diferite:

Represia. Include atat stapanirea vocii si a continutului discursului ('incerc sa vorbesc cat mai putin', 'imi domolesc tonul', 'explic lucrurile cu calm', 'evit sa ma exprim nepoliticos'), cat si controlul reactiilor corporale ('strang din dinti', 'imi inghit lacrimile', 'imi inclestez pumnii'). La represie se recurge mai ales in cazurile de furie    (40%), mai rar in cele de tristete (10%), si foarte rar in cazurile de bucurie (5%) sau frica (4%).

Diversiunea. Prin indreptarea atentiei catre altceva ('Schimb subiectul', 'Ma apuc de citit', 'Deschid televizorul', 'Ma duc la cinematograf'), se rezolva 10% dintre cazurile de tristete, 8% dintre cele de furie si numai 2% dintre izbucnirile de bucurie.

Evitarea sau fuga. Poate imbraca forme statice ('Refuz sa il mai privesc', 'Nu ii mai vorbesc') sau dinamice ('Ies din camera',. 'Plec de acasa').

Mascarea sau inversiunea afectului. Se aplica mai ales in cazurile de furie si frica ('Incerc sa par indiferent', 'Zambesc', 'Spun o gluma').

Neutralizarea prin ritualuri conversationale. Pta stapani situatia, subiectul apeleaza la aprobari formale, felicitari, expresii conventionale inofensive, condoleante.

Recurgerea la activitati de natura fiziologica. Controlul respiratiei, ca si practicarea oricarei activitati fizice coordonate (munca, sport) reduc nivelul emotional. La nervi, femeile mananca, iar barbatii beau.

Utilizarea relatiei cu o alta persoana drept mijloc de sustinere afectiva. Se impartasesc sentimentele, se cauta simpatie, se solicita sprijin moral.

Sa mai observam ca, in multe situatii, reactiile sunt ele insele mijloace de control. Astfel plansul e un mod de a reactiona la tristete, dar poate sa si detensioneze, reducand nivelul tristetii ('Plangi, ai sa te simti usurata'). Cuvantul cunoaste, la randul sau, un dublu statut: cel de reactie emotionala si cel de instrument de control al reactiei.

Corelatia dintre verbalitate si motricitate i-a interesat pe psihanalisti inca din anii '50 ai secolului trecut, cand Felix Deutsch a pus la punct metoda de investigare paralela cunoscuta astazi sub numele de analiza asociativa. Consemnand simultan cuvintele pacientului, mimica si gesturile sale, cercetatorul a observat ca acesta nu isi evoca trecutul doar prin discursul verbal, ci si prin comportament si ca, de multe ori, acest 'text' paralel compenseaza caracterul incomplet al relatarii verbale.

Din practica analizei asociative, Deutsch a desprins trei principii, sintetizate de J. Cosnier in forma urmatoare:

Nevoile emotionale inconstiente care nu se pot descarca prin cuvinte genereaza o anumita motricitate si un anumit comportament postural.

Natura anumitor postúri se dezvaluie atunci cand acea survin in asociere cu anumite continuturi verbale, lucru valabil mai ales cand e vorba de 'modele' asociative repetitive.

Cunoasterea personalitatii pacientului ajuta la intelegerea semnificatiei gesturilor sale. Ca urmare, pattern-urile motorii ale pacientului se pot schimba in masura in care acesta se identifica cu obiectele sale interne sau le respinge.

Evocand si rezultatele lui P. Marty si ale colaboratorilor sai, Cosnier conchide ca: 'In functie de structura subiectului si de modalitatile sale relationale, trecute si prezente, cu ceilalti, activitatile senzitiv-motorii si activitatile mentale sunt in sinergie, se completeaza sau se inlocuiesc intr-un mod mai mult sau mai putin eficient pta asigura economia pulsionala a individului'.

Controlul individual al emotiilor nu poate fi gandit insa in afara si independent de controlul social, care ii determina adesea aparitia si formele de manifestare. Daca ne stapanim emotiile in anumite circumstante e tocmai ptca stim ca 'nu se cade' sau 'nu sade frumos' sa le dam frau liber. Societatile de pretutindeni si din toate timpurile au supus manifestarile pulsionale ale omului (si, cu deosebire, pe cele de ordin sexual) unei cenzuri dintre cele mai stricte. Constiinta ca orice comportament public e judecat de observatori prin prisma normelor sociale si etice in vigoare si ca acestia il pot aproba sau dezaproba a dat nastere efectului de conformare, ce constituie baza ordinii sociale.

Sentimentele personale, componente ale 'amorului propriu', care imping individul in directia conformarii sunt mandria si rusinea. Faptele valorizate pozitiv de societate induc sentimente de mandrie, cele valorizate negativ genereaza rusine. Cand insa instanta care cenzureaza comportamentele e un grup de apartenenta de stil non-conformist, individul poate ajunge, dimpotriva, sa se mandreasca cu incalcarea normei sociale si sa se rusineze de a fi comis fapte valorizate pozitiv de morala curenta.

In manifestarile actorului social ar fi de dorit sa nu existe neconcordanta intre afecte, expresia lor si impresia produsa asupra observatorilor. Din pacate insa, armonia deplina a acestor trei componente ale 'reprezentatiei' sociale se dovedeste dificil, daca nu chiar imposibil, de realizat. Orice societate reclama de la membrii ei un grad mai mic sau mai mare de ipocrizie, proportional cu prejudecatile sociale, dar si cu constrangerile de ordin politico-ideologic, atunci cand acea exista. Perioada comunista a fost o 'epoca de mari prefaceri' si in sensul ca, mai mult ca niciodata in trecut, aproape toti membrii societatii erau obligati sa se prefaca, intretinand o permanenta tensiune, total pagubitoare ptunitatea personalitatii lor, intre ganduri, sentimente, vorbe si fapte. Urmarile acei schizoidizari de lunga durata se vad si se vor mai vedea inca multa vreme in viata publica si privata a romanilor.

Oricum, a pune surdina anumitor afecte si a le accentua pe altele e propriu vietuirii printre oameni in toate locurile si in toate timpurile. Inca de mic, copilul e invatat ca unele manifestari afective trebuie cenzurate, ca anumite nevoi si dorinte nu se exteriorizeaza, dupa cum exista si afecte pe care, chiar daca nu le resimti, e de bon-ton sa le simulezi. Socializarea presupune deprinderea unor coduri emotionale care sunt rezultatul experientei predecesorilor si pe care individul le asimileaza prin imitatie. Ele nu se aplica direct trairilor, ceea ce ar fi, de altfel, imposibil, ci expresiilor cu care acea sunt corelate biunivoc. Nimeni nu ne poate invata sa incercam anumite sentimente, dar deprindem comportamentul mimico-gestual care le corespunde si astfel ajungem sa le resimtim. Nu degeaba afirma Birdwhistell ca gestul reprezinta instanta intermediara dintre individ si cultura, caci intr-adevar afectivitatea ne e modelata in spiritul culturii in care traim pe calea indirecta a adoptarii modului de exprimare a emotiilor din societatea respectiva.

Afecte care scapa controlului: starile timerice. Nevoia de stimuli

Mecanismele noaste de aparare sunt mai intotdeauna neputincioase in fata unor trairi psihofiziologice neplacute din sfera fricii: teama, spaima, teroarea, nelinistea, anxietatea, angoasa, panica si altele. In mare, ele pot fi grupate in doua categorii: cele cu obiect precis si cele tulburi, nelamurite, dar nu mai putin destabilizatoare.

Frica apartine primei categorii si ea survine in prezenta nemijlocita a pericolului, spre deosebire de aprehensiune si teama, care au un caracter anticipativ. Spaima, groaza, teroarea sunt forme extreme ale fricii.

Stari timerice analoage fricii, dar, de data aceasta unei 'frici' fara obiect, sunt nelinistea si anxietatea. Cand acea cresc in intensitate dincolo de un anumit prag, vorbim despre angoasa, iar manifestarea brusca a angoasei poarta numele de panica.

O serie intreaga de trairi inrudite pot fi cu greu afectate unei categorii sau alteia. Astfel, nu putem sti in ce masura tracul e mai degraba teama decat anxietate. Chiar si timiditatea, care se insoteste de simptome vegetative similare celor ale anxietatii (inrosire, transpiratie, tremurat, etc.) ar putea fi considerata drept o forma a aceia, desi e, in general, o predispozitie temperamentala.

Tot un caracter mixt, intrucat e irationala ca anxietatea si angoasa, dar se leaga, aidoma fricii si    spaimei, de un obiect precis, are si fobia. Ea se traduce mai ales prin comportamente de evitare, menite sa ii protejeze pe indivizi de trairea unei angoase insuportabile. Ea poate imbraca forme multiple, de la agorafobie si claustrofobie, la fobiile sociale (teama de vorbitul in public, teama de a aborda persoane necunoscute sau de sex opus) si la diverse fobii particulare, legate de anumite animale (caini, pisici, paianjeni, soareci, lilieci, etc.), sau substante (sange sau diverse secretii, carne cruda, anumite feluri de mancare).

Un fenomen oarecum ciudat e fertilitatea creatoare a unora dintre afectele din seria anxietate-angoasa. Spleen-ul si faimosul 'mal du siècle' au produs in veacul al XIX-lea o literatura valoroasa, fara de care romantismul si postromantismul ar fi avut un facies mult diferit de cel pe care i-l cunoastem. Mai mult decat atat, angoasei existentiale si, in primul rand nelinistii in fata mortii, ii datoram o buna parte dintre marile opere filosofice si religioase ale lumii.

O notiune inrudita cu cele de anxietate si angoasa e cea de stres. Popularizat in anii '50 de o lucrare de referinta a lui H. Selye, termenul a intrat in vocabularul cotidian, chiar daca nu e folosit intotdeauna in acceptiunea sa stiintifica exacta. Desemnand initial orice agresiune fizica sau psihologica la care organismul trebuie sa faca fata, mobilizandu-si sistemele de aparare, stresul si-a extins sfera pana la a se asocia si unor evenimente fericite; ba chiar si situatiile prea linistite, care genereaza plictiseala, sunt uneori caracterizate drept stresante. Scara de vulnerabilitate propusa in 1967 de Holmes si Rahe ne permite sa ne facem o idee despre varietatea factorilor de stres, atat negativi cat si pozitivi (Tabel 1):

Tabel

Poate parea ciudata considerarea drept factori stresanti, chiar daca nu de intensitati egale, atat a casatoriei, cat si a decesului unei persoane apropiate, atat a detentiei, cat si a unei reusite personale, dar, pe de alta parte, e binecunoscut faptul ca, asemenea vestilor proaste si cele bune pot produce accidente cardiace sau vasculare. Insa la fel cum ambele tipuri de stres ne afecteaza negativ daca depasesc o anumita intensitate, tot asa ele pot avea efecte benefice cat timp se limiteaza la valori moderate. Viata de toate zilele se hraneste cu eustres-uri, stimuli utili din categoria micilor bucurii si necazuri. Satisfactiile marunte ne intretin tonusul fizic si moral, iar dificultatile ne mobilizeaza, devenind si ele, o data depasite, o sursa de multumire.

Din constatarea rolului 'nutritiv' al unor atare stimuli s-a nascut teoria caloriilor psihologice, cunoscute si sub denumirea anglo-saxona de stroke-uri. Experientele efectuate pe animale au aratat ca stimularea de orice fel e preferabila absentei totale a stimularii. Atat sobolanii mangaiati cat si cei maltratati in timpul hranirii se dezvolta mai bine si sunt mai sanatosi decat cei alimentati de un dispozitiv automat de furnizare a hranei. Acelasi lucru a fost constatat si la oameni: sugarii privati multa vreme de atentia adultilor decad ireversibil si sfarsesc prin a fi doborati de o boala sau alta. Deprivarea afectiva are efecte asemanatoare cu maladiile organice cele mai cumplite.

Printre trebuintele umane ierarhizate de A. Maslow se numara si nevoia de recunoastere. Intr-o masura mai mica sau mai mare, orice om simte nevoia de a i se da atentie si sufera atunci cand e ignorat. Ne place sa primim laude, sa ni se faca complimente, dar daca nu avem parte de ele, ne multumim si cu aprecieri negative, numai sa nu trecem neobservati. Copilul neglijat de parinti se poate evidentia prin boroboate pta-si atrage cel putin mustrari si dojana, o data ce nu poate obtine incurajari si mangaiere. 'Iubiti-ma sau urati-ma, dar nu ma ignorati!' e apelul implicit pe care ni-l adreseaza tot soiul de persoane publice si vedete care prefera chiar sa fie denigrate fara motiv numai sa se afle in atentia publicului.

Conceptul de stroke a fost creat de Eric Berne pta exprima 'orice act care implica recunoasterea celuilalt', indiferent daca exprima sentimente pozitive sau negative. Un suras ori o vorba buna constituie un stroke, dar tot stroke-uri sunt palmuirea si insulta. Nevoia de stroke-uri e asemanatoare nevoii de hrana si de aici calificarea lor drept 'calorii psihologice'. La fel cum organismul nostru reclama, pta-si mentine forma fizica, un anumit numar de calorii pe zi, tot asa si psihicul nostru e impacat doar daca i se asigura portia minima cotidiana de stroke-uri. Un vecin care ne zambeste zilnic atunci cand il intalnim pe scara blocului ne ofera o anumita doza de stoke-uri, suficienta ca sa plecam la serviciu mai bine dispusi decat daca nu ne-am fi intersectat cu el. Daca insa lipseste din oras o bucata de vreme, la o noua intalnire nu ne vom mai multumi cu zambetul, fiindca acum suferim de un deficit de stroke-uri pe care l-am acumulat in perioada absentei sale. De aceea, vom intra in vorba cu vecinul, il vom intreba unde a fost si ii vom povesti la randul nostru cate ceva despre noi, pta compensa carenta de calorii psihologice pe care ne-a produs-o disparitia sa temporara.

Pta facilita intelegerea notiunii de stroke, René de Lassus a intocmit un asa-numit strokoscop, un tabel in care diferitele noastre interactiuni sunt evaluate pe o scala numerica mergand de la 0 la 50 (Tabel 2).

Tabel

Evident, ace valori sunt orientative si oricand susceptibile de contestari. Introducerea unei metrii intr-un domeniu principial calitativ precum cel de fata nu poate sa nu ridice semne de intrebare. Cu cata indreptatire putem spune, de pilda ca un sarut echivaleaza cu trei strangeri de mana, cu zece priviri scurte sau cu un compliment si jumatate? Oricum, indiferent de obiectiile care i s-ar putea aduce, teoria stroke-urilor exprima o realitate psihologica de care studiul comunicarii interpersonale nu poate sa nu tina seama.

In functie de cantitatea de stroke-uri pe care ne-o furnizeaza, exista, dupa Berne, sase moduri de organizare a timpului personal:

Izolarea. Presupunand retragerea din viata sociala, aceasta nu ne ofera nici un fel de stimulare, dar poate fi strict necesara, din cand in cand, ptacele persoane a caror activitate zilnica implica expunerea excesiva la stroke-uri. In functie de temperament si de conceptia de viata, dorinta de izolare poate fi mai slaba sau mai puternica, situatii limita fiind aceea a omului hiperactiv care suporta cu dificultate concediul si moare la o luna dupa iesirea la pensie si cea a sihastrului care se poate lipsi toata viata de tovarasia altor fiinte umane.

Ritualurile. Formulele de salut, intrebarile si raspunsurile conventionale constituie ritualuri sociale prin intermediul carora incercam o apropiere prudenta de ceilalti, tatonand terenul si evitand sa ne deschidem excesiv inainte de a fi siguri ca initiativa noastra va fi bine primita. Societatile si grupurile sociale de veche traditie poseda ritualuri lungi si complicate, caracterizate printr-o suma intreaga de manevre ocolitoare care preced intrarea in subiectul unei conversatii. Ritualurile exprima o dorinta de comunicare, dar pot fi percepute si ca o incercare de a bloca interactiunea atunci cand ne asteptam la mai mult, iar interlocutorul nostru se ascunde intentionat dupa ritual, tinandu-ne la distanta.

'Pastime-urile'. Berne da acest nume unor conversatii pe teme neutre (vreme, masini, moda, sport, politica, spectacole, educatia copiilor, etc) care nu ne implica profund, ci reprezinta doar un schimb de enunturi neutre, un fel de vorbarie automata pt'umplerea' timpului. Avantajul si probabil scopul ascuns al acestor pastime-uri consta in faptul ca ele ne permit selectarea acelor interlocutori cu care vom putea avea in viitor relatii mai de substanta.

Activitatile. Participarea in comun la actiuni indreptate intr-un anumit scop e mult mai stimulativa decat un pastime, deoarece presupune atat un schimb de informatii utile, cat si un grad superior de apropiere intre interlocutori. De la pregatirea cinei la repararea impreuna a unui automobil si la orice alta munca desfasurata in colaborare cu o alta persoana, simtim ca activitatile ne solidarizeaza si ne prilejuiesc un contact uman mai strans si satisfactii sporite.

Intimitatea. In terminologia lui Berne, cuvantul 'intimitate' desemneaza orice schimb sincer, autentic si spontan. Lassus prefera termenul de 'proximitate' pta sublinia absenta conotatiei sexuale pe care cuvantul 'intimitate' l-ar putea evoca. Astfel, un schimb semnificativ de priviri intre doi colegi de scoala sau de serviciu, ca si veselia sau teama impartasite de doua persoane apropiate se includ in aceasta categorie.

Jocurile psihologice. Sunt stratageme comunicationale carora Berne le-a consacrat o carte intreaga. In termenii analizei tranzactionale, acea reprezinta interactiuni camuflate, adica dialoguri cu subtext in care una se spune si alta se urmareste. Cand, dupa o seara petrecuta impreuna la bar, un barbat invita acasa o femeie ca sa ii arate colectia sa de discuri, iar ea accepta afirmand ca, intr-adevar, adora muzica, e evident ca si unul si altul joaca un joc in care substratul sexual e disimulat in spatele unei conversatii 'nevinovate'. Avantajul unor atare stratageme e acela ca le ofera celor ce recurg la ele posibilitatea ca, atunci cand constata ca mesajul lor nu a fost bine primit, sa se dezica de el, fara urmari prea grave asupra propriei onorabilitati. Alteori jocul psihologic e un mijloc de a constrange o persoana sa iti dea raspunsul dorit, cum se intampla atunci cand autoincriminandu-ne urmarim, nu sa ne dovedim obiectivitatea, ci sa starnim reactii de compatimire (Fraza 'Nu stiu ce a fost in mintea mea cand mi-am cumparat oroarea asta de taior!' rostita de o femeie catre prietena ei o obliga pe aceasta sa ii aduca laude pt'inspirata' alegere facuta). Un alt obiectiv al jocului psihologic poate fi eludarea responsabilitatii (seful care, procedand aparent democratic, le cere subalternilor parerea in legatura cu deciziile sale se asigura astfel ca ii va putea invinovati in ipoteza ca initiativele sale nu vor da rezultatele scontate). Berne a descris cateva zeci de jocuri: de viata, de casnicie, de petrecere, sexuale, din lumea interlopa, etc. Ele arata in ce masura oamenilor le place sa puna la cale scenarii si sa joace roluri a caror menire e de a-i prezenta intr-o lumina cat mai favorabila in ochii interlocutorilor lor.

Analizand conduita in viata cotidiana a unui numar semnificativ de contemporani, atat adolescenti cat si persoane adulte, René de Lassus a ajuns la concluzia ca modelele de comportament cele mai raspandite in ultimul deceniu al secolului XX sunt urmatoarele:

Bataiosul. Intreprinzatorul si sportivul de performanta ilustreaza cel mai bine acest tip de om energic, dinamic, hotarat sa castige cu orice pret.

Supusul. Traieste in umbra altora, ghidandu-se dupa principiul ca, daca vrei sa nu ai probleme, e recomandabil sa nu te faci remarcat.

Devotatul. E mai adesea o devotata, fiindca atat firea lor mai miloasa cat si o anumita traditie a actiunii caritabile le recomanda pe femei mai degraba decat pe barbati ptrolurile care presupun abnegatie. Devotata considera ca nu trebuie sa traiasca ptsine, ci ptaltii.

Rebelul. E vesnic nemultumit de felul cum merg lucrurile, de ordinea sociala, de starea lumii. Literatura 'tinerilor furiosi' si filmele inspirate din aceasta au popularizat figura rebelului care se opune establishment-ului si traieste dupa un cod aflat in totala discordanta cu normele sociale.

Siretul sau manipulatorul. Se descurca folosindu-se de ceilalti. Pe cat de sincer doritor sa isi ajute semenii e devotatul, pe atat e de inclinat manipulatorul sa speculeze slabiciunile acestora in propriul avantaj.

Militantul. Se aseamana cu devotatul prin capacitatea sa de daruire, dar obiectul abnegatiei sale nu mai e, de aceasta data, o persoana, ci o cauza, un crez religios sau politic.

Incorigibilul. E tipul care repeta necontenit 'asa sunt eu, cui ii place, bine, cui nu, la revedere!'. Nu considera ca trebuie sa se adapteze mediului si imprejurarilor, ci ca oamenii sunt datori sa il accepte asa cum e. Multumirea de sine pe care o implica acest scenariu de viata e abil speculata de publicitate (', ptca meriti').

Ideea scenariilor pe baza carora ne organizam viata se inrudeste cu perspectiva dramaturgica asupra comunicarii sociale propusa de cercetatorul canadian Erving Goffman, in masura in care in ambele actorul social apare ca autor si, totodata, interpret al unei partituri scenice destinate punerii in valoare a personalitatii proprii.