Agresivitatea si ura

Agresivitatea si ura

Intr-o scrisoare adresata de Albert Einstein in iulie 1932 Societatii Natiunilor de la Geneva, renumitul fizician afirma, renuntand la orice eufemism: 'In om exista o atractie profunda ptura si distrugere'. La acest punct de vedere avea sa se ralieze, in luna septembrie a aceluiasi an, nimeni altul decat patriarhul psihanalizei Siegmund Freud. Agresivitatea e, intr-adevar, prezenta pretutindeni in lumea animala. Trebuie observat insa ca exista deosebiri esentiale intre formele interspecifice si cele intraspecifice ale agresivitatii. Comportamentul unui leu care infrunta un rival nu are nimic in comun cu cel al unui leu care vaneaza o antilopa. Motivatiile interioare, de fiziologie comportamentala, ale vanatorului sunt fundamental diferite de cele ale luptatorului. Observatia e importanta ptca s-a pus in mod pripit agresivitatea interumana pe seama stilului de viata de tip pradator care l-a caracterizat pe om de-a lungul celei mai lungi perioade a existentei sale. Un argument hotarator in favoarea independentei celor doua tipuri de agresivitate e acela ca ierbivorele, in cazul carora nu poate fi vorba de comportament de prada, sunt adesea mai violente si mai crude decat carnivorele in disputele cu rivalii din specia lor.

O remarca interesanta si plina de invataminte a lui Lorenz priveste daunele pe care le poate aduce selectia intraspecifica. Exista vietati caracterizate prin podoabe spectaculoase la care selectia e operata de femele si, in consecinta, masculii nu mai au motive sa se lupte intre ei. E cazul unor pasari minunat colorate, precum rata mandarina, pasarea paradisului sau fazanul argus. La acesta din urma, numarul urmasilor fiecarui mascul e direct proportional cu lungimea penelor acoperite cu pete colorate in forma de ochi care reprezinta principalul atractant ptfemele. Ingreunat de ace pene, masculul cel mai apreciat ajunge sa nu mai poata zbura si e o prada usoara ptdusmanii sai naturali, dar din pricina progeniturii sale mai numeroase decat cea a exemplarelor mai putin dotate, la nivelul speciei, tendinta catre aripi imense se va mentine pana cand nici un fazan nu va mai putea scapa de pradatori. Discutand acest caz, biologul Oskar Heinroth, parintele ecologiei si profesorul lui Konrad Lorenz, obisnuia sa spuna, mai in gluma, mai in serios: 'Alaturi de aripile fazanului argus ritmul de munca al omului occidental e produsul cel mai stupid al selectiei intraspecifice'.

El se referea la faptul ca, in competitia acerba care caracterizeaza societatea moderna, concurenta cu semenii ii obliga pe oameni sa munceasca exagerat de mult, ceea ce, desi contribuie, cel putin in principiu, la progresul speciei, afecteaza grav sanatatea fiecarui individ in parte. Afectiunile coronariene si digestive, nevrozele si multe alte boli generate de stres, tot mai raspandite printre contemporanii nostri, constituie urmari negative ale unei selectii intraspecifice la fel de pagubitoare ptom ca penele mult prea lungi ptfazanul argus.

Lorenz considera ca agresivitatea umana e si ea rodul selectiei. Pe parcursul ultimelor zeci de mii de ani, de cand confectionandu-si arme, imbracaminte si adaposturi in care sa se protejeze de intemperii si pradatori, omul a inlaturat cea mai mare parte dintre pericolele care il amenintau din exterior, principalul factor de selectie a ramas lupta intraspecifica dintre grupurile umane. Razboiul s-a transformat astfel intr-o activitate cvasi-permanenta, iar ura fata de semeni a devenit un sentiment curent, legitimat mai tarziu prin constructii teoretice savante, precum, in secolul abia incheiat, ideologiile rasista si marxist-leninista.

O data impiedicata sa se manife intr-o anumita directie, violenta colectiva se reorienteaza. Daca, de exemplu, legislatia pune stavila violentei interetnice, aceasta e inlocuita de o alta modalitate de descarcare a potentialului de agresivitate al oamenilor: violenta stadioanelor sau a bandelor de batausi din cartierele periferice. La nivel individual, comportamentul nestapanit al conducatorilor auto, ori violenta in familie, devenita o adevarata plaga a societatii actuale, constituie supape de esapament ale acelei agresivitati acumulate care nu se mai poate descarca in maniera 'traditionala', adica in razboaie de cotropire sau lupte fratricide.

De altfel, transferul de agresivitate e un fenomen binecunoscut. Trairea starii frustrante de a nu putea reactiona la o jignire scade pragul de toleranta al individului si el tinde sa se manife agresiv fata de o alta persoana care, eventual, nu i-a facut nimic, dar fata de care are posibilitatea de a se comporta violent. Seful de birou certat de director isi bruftuluieste subalternii, iar acestia, o data ajunsi acasa 'se razbuna' pe neve sau copii. Nevoia de manifestare a agresivitatii e atat de puternica incat la subiectii care se autocenzureaza excesiv se ajunge ca agresivitatea sa se intoarca impotriva lor insisi. Din acest punct de vedere, depresia poate fi considerata o conduita agresiva redirectionata catre propria persoana.

In ultimele decenii starile depresive afecteaza din ce in ce mai multa lume si incep sa se manife la varste tot mai fragede. Daca numai 1% dintre americanii nascuti inainte de 1905 riscau sa sufere o depresie majora pe parcursul vietii, dintre cei nascuti dupa 1955 un procent de 6% au si cunoscut o depresie pana la varsta de 24 de ani. In randul celor nascuti in intervalul 1945-1954 probabilitatea aparitiei unei depresii inainte de aceasta varsta ajunsese deja de zece ori mai mare decat ptpersoanele nascute intre 1905 si 1914. Tendinta e aceeasi si in multe alte tari, dupa cum a demonstrat-o un studiu amplu intreprins pe un esantion de 39000 de persoane din Porto Rico, Canada, Italia, Germania, Franta, Taiwan, Liban si Noua Zeelanda. Aparitia depresiilor la copii, fenomen total necunoscut in trecut, a fost pusa in legatura cu erodarea institutiei familiei, cresterea continua a numarului de divorturi si a gradului de ocupare profesionala a parintilor, care, lipsind mult de acasa, devin tot mai indiferenti la nevoile copiilor. Unele cercetari arata ca 8 sau 9% dintre fetele si baietii intre 10 si 13 ani risca sa faca o depresie majora de-a lungul unui an si ca, o data cu pubertatea, acest procent inregistreaza un salt: fetele in varsta de 14-16 ani sufera depresii serioase in proportie de 16%.

Cat priveste orientarea agresivitatii catre apropiatii nostri, una dintre formele ei tipice de manifestare e gelozia. Acest sentiment e strans legat de ideea de competitie, intrucat se naste din teama ca nu cumva un partener sa ne prefere o terta persoana. E vorba aici, poate, mai putin de o competitie intre indivizi decat de una intre relatii, in sensul ca pretindem ca relatia cu noi a persoanei vizate sa aiba un statut privilegiat in raport cu relatia cu un altul. De aceasta natura e nu numai gelozia dintre fratii care aspira fiecare la primul loc in dragostea parintilor, ori dintre indragostitii in viziunea carora orice alta relatie a persoanei iubite trebuie sa fie subordonata Relatiei cu majuscula dintre ei doi, ci si invidia dintre colegii de scoala ce isi disputa aprecierea profesorului si, de ce nu?, aceea dintre oamenii politici care lupta pt'favorurile' electoratului. Unul dintre neajunsurile societatilor de tip concurential e exacerbarea acei invidii, care nu se mai limiteaza la cadrul familial sau profesional, ci invadeaza progresiv toate domeniile de manifestare sociala.

O trasatura specifica a geloziei cu substrat erotic e aceea ca agresivitatea, normala pana la un punct, fata de rival se poate intoarce impotriva chiar a obiectului dragostei. Crima pasionala presupune mai frecvent pedepsirea iubitei infidele decat rafuiala cu rivalul, asa cum ar fi fost de asteptat sa se petreaca lucrurile daca ele ar fi decurs in conformitate cu modelul competitional curent. Sa nu uitam insa ca, in acest domeniu, reactiile sunt determinate sau macar puternic influentate cultural. Se stie astfel ca exista atat populatii care considera drept o forma normala de ospitalitate sa-si ofere sotiile si fiicele strainilor, cat si altele la care femeile au fata permanent acoperita, iar o simpla privire indiscreta aruncata in treacat are gravitatea unui adulter.

Kelley si colaboratorii sai, citati de Malim, au ajuns la concluzia ca gelozia nu are cauze identice ptambele sexe. In cazul barbatilor stima de sine joaca un rol precumpanitor. Nivelul de autoapreciere al barbatului depinde in mod esential de fidelitatea partenerei, intrucat, mai cu seama atunci cand impartaseste opiniile traditionale privind rolurile diferite ale celor doua sexe, el o considera pe aceasta drept o parte a teritoriului sau la care nimeni nu are voie sa atenteze. In schimb, femeia, in conceptia careia casatoria constituie tipul de legatura care ofera maximum de gratificatii, e geloasa din teama de a nu pierde avantajele oferite de aceasta. Ptea ceea ce se afla in pericol e relatia insasi, in timp ce ptbarbat conteaza mai mult faptul ca statutul sau e amenintat. Orgoliul masculin precumpaneste asupra grijii de a mentine calitatea legaturii, pe cand in gelozia feminina se manifesta valorizarea superioara a ideii de casnicie care o caracterizeaza. Asa se si explica reactia lor diferita: barbatul cuprins de gelozie devine furios si are tendinta de a se 'razbuna' angajandu-se in activitati care pun in pericol relatia; femeia, in schimb, incearca sa o salveze si, in masura in care nu reuseste, se cufunda in depresie.