 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Primele noastre contacte sociale se realizeaza cu persoanele care ne ingrijesc in primii ani de viata, in mod obijnuit parintii. Maniera in care cel care ofera ingrijire raspunde nevoilor si dorintelor copilului (rabdare, caldura sufleteasca, preocupare sau bruschete, lipsa de sensibilitate) va influenta relatiile copilului cu alte persoane. Unii psihologi considera ca sentimentele bazale de incredere in celalalt sunt determinate de experientele din primul an de viata (Erikson, 1963). Pentru a desemna acele persoane care ofera ingrijire in primii ani de viata, in cele ce urmeaza se va folosi cuvantul "parinte", desi exista situatii in care o alta persoana isi asuma acest rol.
In jurul varstei de doua luni, majoritatea copiilor zambesc atunci cand vad pe unul dintre parinti, incantati de aceasta reactie, parintii isi intind bratele catre copil, incurajand astfel repetarea acestei reactii. Zambetul apare aproximativ la aceeasi varsta la toti copiii, indiferent de tara de provenienta, lucru care sugereaza faptul ca zambetul este influentat mai degraba de gradul de maturizare, decat de conditiile socio-culturale. Copiii orbi zambesc la aceeasi varsta ca si copiii vazatori, ca raspuns la vocea sau mangaierea parintilor, situatie care demonstreaza ca zambetul este un raspuns innascut.
De la varsta de 3-4 luni, copilul va incepe sa zameasca si sa gangureasca la vederea chipurilor sau la auzul vocii persoanelor familiare, lucru care demonstreaza capacitatea acestuia de a recunoaste, dar si de a-si manifesta preferinta pentru membrii familiei; in ciuda acestei situatii copilul este inca departe de a fi receptiv la persoanele straine. Abia la varsta de 7-8 luni se vor inregistra modificari profunde ale acestor acceptari nediscriminatorii. La aceasta varsta majoritatea copiilor incep sa-si arate igrijorarea si starea de disconfort determinata de apropierea unui strain (chiar daca acesta este insotit de catre unul dintre parinti), aparand proteste ferme daca sunt lasati in locuri sau cu persoane nefamiliare. Parintii vor constata cu surpriza ca, desi anterior sociabil, la aceasta varsta copilul lor plange foarte mult atunci cand ei se pregatesc de plecare si continua sa planga si dupa plecarea lor. Desi nu toti copii manifesta asa-zisa "anxietate fata de persoanele straine" , care pare a fi mai degraba o trasatura temperamentala, numarul lor este mai mare incepand cu varsta de 8 luni si creste pana la varsta de un an.
Tendinta copilului de a cauta apropierea anumitor persoane si de a se simti protejat in prezenta acestora este denumita atasament. Majoritatea studiilor despre atasamentul copiilor au fost initiate de psihanalistul John Bowlby in anii 1950-1960.
Acesta a descris atasamentul ca fiind un "sistem de control care are scopul sa activeze la copil sentimentul de siguranta si protectie fata de cel care il ingrijeste", de cele mai multe ori mama (Bowlby, 1982).
Bowlby descrie patru faze in dezvoltarea atasamentului, adaugand ulterior si a cincea faza:
Copilul se orienteaza si emite semnale fara sa faca discriminari intre persoane. Aceasta faza este caracteristica copilului in primele luni de la nastere (exceptand situatiile neobisnuite de laborator.)
Copilul incepe in aceasta faza sa se orienteze si sa emita semnale spre una sau mai multe persoane distincte. Aceasta etapa a dezvoltarii marcheaza inceputul formarii legaturii de atasament. La varsta de 5-7 luni este mai probabil sa zambeasca mamei sau acelei persoane care-l ingrijeste, decat unui strain. De asemenea mama sau ingrijitorul ii va raspunde acestuia imediat printr-un comportament similar.
A treia faza a atasamentului are loc in perioada de la 8 luni pana la 3 ani. In aceasta perioada copilul prefera proximitatea acelei persoane care-l ingrijeste si isi exprima acest lucru prin indreptarea si emiterea de semnale catre aceasta. Inceputurile dezvoltarii relatiei de atasament au loc in perioada de 7-8 luni, caracteristic acesteia este si teama sau chiar frica sugarului de persoanele nefamiliare (teama de straini).
Formarea unui parteneriat intre mama-copil / ingrijitor-copil. Aceasta faza se caracterizeaza prin modificarea relatiei mama- copil. Daca pana acuma mama era disponibila, la orice ora din zi sau din noapte, cand era necesar, acum copilul incepe sa se acomodeze si el la nevoile mamei. De exemplu sa astepte cuminte pana la intoarcerea mamei. Bowlby a observat ca acest lucru e caracteristic copiilor de 3 ani, desi si copii de 2 ani se pot acomoda partial la nevoile mamei.
Diminuarea atasamentului masurat prin mentinerea de catre copil a proximitatii.Aceasta etapa o intalnim la scolarii mici si mari si se defineste printr-o relatie ce se bazeaza mai mult pe proximitatea spirituala, adica pe afectiune, incredere si aprobare, exemplificata de "modelul operational intern" al figurii primare de atasament.
Copilul de un an protesteaza impotriva plecarii mamei mai intens decat impotriva plecarii tatalui,iar la intoarcerea ei cauta un contact mai prelungit. Aceste diferente se diminueaza odata cu cresterea copilului.
Factorul esential in determinarea atasamentului fata de tata pare a fi timpul pe care copilul il petrece impreuna cu tatal. Studiile facute de Kotelchuck in 1976 au demonstrat ca atunci cand tatal este implicat activ in ingrijirea zilnica a copilului, chiar si copii foarte mici reactioneaza la plecarea lui, in acelasi mod in care reactioneaza la plecarea mamei. Mai mult, astfel de copii sunt mai putin afectati cand sunt lasati singuri cu un strain, comparativ cu copii din familiile in care doar mama este cea care ofera ingrijirea zilnica.
Copiii devin atasati de tata, chiar si atunci cand acesta petrece mai putin timp cu ei. Majoritatea interactiunilor de scurta durata dintre tata si copil sunt episoadele de joaca. Tatal amuza si inveseleste copilul, angajandu-l in jocuri fizice, cu mici aruncaturi si rostogoliri, in mai mare masura decat mama. Daca poate sa aleaga copilul de 18 luni prefera sa se joace cu tatal mai des decat cu mama. Dar in momentele stresante, copilul prefera, in general, mama.
De asemenea un rol deosebit de important, in ciclul vietii, il au bunicii. Acestia fie ca locuiesc in aceeasi casa cu nepotii, fie ca nu, pot avea o influenta asupra acestora. Exista atat influente directe cat si indirecte ce le pot avea bunicii asupra nepotilor. De exemplu relatia parinte-copil va fi influentata de felul in care parintele a fost crescut de parintii lui, adica de bunici. De asemenea bunicii pot sa ofere suport emotional si financiar in situatii de stres. Aceste exemple descriu influentele indirecte exercitate de bunici.
Pe de alta parte influentele indirecte pot lua mai multe forme: cea mai importanta influenta o au bunicii in situatia in care acestia iau locul parintilor, fie datorita faptului ca unul dintre parinti nu mai este, atunci cand este vorba de o sarcina in perioada adolescentei sau cand ambii parinti lucreaza. Cel mai adesea acest rol este luat de bunica, insa rolul bunicului nu trebuie nici el neglijat.
In urma acestor cercetari putem concluziona ca relatia de atasament nu este legata in exclusivitate de mama asa cum s-a crezut, ci si de figurile secundare extrem de semnificative fapt care confera dezvoltarea capacitatii de atasare -detasare sanatoasa, incredere in relatia cu ceilalti si un grad mare de flexibilitate in a face apel la variante semnificative de rezolvare a starii de stres.
O ipoteza centrala in dezvoltarea atasamentului este ca relatia parinte-copil este prototipul relatiei viitoare de dragoste, ipoteza confirmata de Freud si modificata de Bowlby. Acesta din urma nu sustine ca ar exista o perioada critica in copilarie care ar influenta tot cursul vietii, ci mai degraba ca relatia parinte-copil ar trebui sa prezinte continuitate pentru ca dezvoltarea ulterioara a copilului sa fie armonioasa. Relatia parinte-copil ar trebui sa fie corelata cu un pattern urmator al organizarii familiare si sa joace un rol in transmiterea de pattern-uri de la o generatie la alta.
Reprezentarile mentale ale relatiei de atasament sunt constructe cognitive si afective care se dezvolta de-a lungul perioadei de relationari comportamentale intre sugar/copil- parinte. O reprezentare mentala a atasamentului include postulate despre rolul ambilor protagonisti ai relatiei, atat al parintelui cat si al copilului; cu alte cuvinte este modelul relatiei in ansamblu si chiar si atunci cand modelele devin distincte, ele reprezinta parti ale aceleasi relatii si nu pot fii intelese decat una prin cealalta (Bretherton, 1985). Modelele sunt constructe relativ stabile care opereaza inconstient, ghidand comportamentul in relatia cu parintii, influentand expectatiile, strategiile si comportamentul in relatiile viitoare. Acesta este sensul in care ele pot fi caracterizate ca "prototipuri".
In ceea ce priveste continuitatea si stabilitatea acestor pattern-uri, se presupune ca pe parcursul dezvoltarii copilului exista o continuitate a practicilor parentale, iar acestea influenteaza puternic stabilitatea pattern-urilor de atasament.
In copilarie daca un pattern se schimba atunci cu siguranta s-a produs o modificare calitativa in relatia parinte-copil. Bowlby (1982), a subliniat faptul ca exista corelatie directa intre schimbarea pattern-urilor si schimbarea suferita de adult in relatia emotionala.
Referitor la teoria atasamentului este subliniata importanta pe care o au aceste modele din mai multe puncte de vedere. In primul rand reprezentarile mentale ale relatiei de atasament ne ajuta sa explicam efectele experientei timpurii asupra comportamentului si dezvoltarii ulterioare. In al doilea rand, Bowlby a observat ca in plus fata de efectul experientei actuale copii sunt afectati, puternic de ceea ce li se spune, mai ales daca acest lucru intra in conflict cu experientele si propriile impresii. In al treilea rand, Bowlby a folosit aceste modele de lucru pentru a explica raspunsuri ale atasamentului in situatii noi, afirmand ca, copilul isi construieste aceste modele despre lume si sine prin continue si repetate intercorelari cu cel care il ingrijeste; acest model servind ca sistem de apreciere si ghid comportamental.
Includerea termenului de reprezentari mentale in teoria atasamentului permite intelegerea sistemului comportamental al atasamentului si schimbarile in dezvoltarea relatiei de atasament, dar si a continuei sale influente asupra dezvoltarii si comportamentului in cadrul unor relatii.
Teoria atasamentului a lui Bowlby integreaza concepte din teoria psihanalitica, etiologie si psihologie cognitiva. Conform acestei teorii esecul copilului de a-si forma o legatura cu una sau mai multe persoane in primii ani de viata este legata de inabilitatea de a dezvolta relatii personale apropiate, intime la maturitate.
De-o importanta desavarsita in sanatatea mentala a copilului este relatia acestuia cu mama sa, care trebuie sa fie calda, intima si continua si amandoi sa se poata bucura de acest lucru. Bowlby este de parere ca pentru a avea o astfel de relatie, mama nu trebuie separata de copilul ei, nici prin servici si nici prin spitalizare, daca acest lucru se intampla, atunci afirma acelasi autor copilul va avea un prognostic slab in ceea ce priveste dezvoltarea cognitiva si sociala. Perioada intre 6 luni si 3 ani este cruciala in aceasta privinta.
Cateva dovezi care sustin aceste concluzii ar fi urmatoarele:
Ideea existentei unei perioade critice in formarea atasamentului a fost rezultatul observarii copiilor de 9 luni care manifestau o teama accentuata de straini. S-a presupus ca aceasta teama impiedica dezvoltarea normala a atasamentului.
Intre anii 1967- 1973 s-au facut o serie de cercetari cu privire la copii spitalizati pe o perioada scurta de timp. S-a ajuns la concluzia ca acestia prezentau o serie de manifestari: intr-o prima faza protestau, dar puteau fi linistiti de catre cadrele medicale, in urmatoarea faza deveneau disperati si nu mai puteau fi linistiti, in ultima faza copii ajungeau la negare si o aparenta detasare cand pareau a fi indiferenti la o eventuala revedere a mamei.
Alte studii au scos in evidenta ca copii institutionalizati pe termen lung prezentau deficiente din punct de vedere social si cognitiv, iar limbajul fiind mai putin dezvoltat comparativ cu a altor copii neinstitutionalizati de aceeasi varsta; s-a presupus ca acest lucru s-ar datora separarii de mama.
Efectele devastatoare rezultate in urma separarii copilului de mama au fost confirmate in urma experimentelor efectuate pe puii de maimuta Rhesus in SUA. Harlow & Harlow (1958,1969) au adus la cunostinta rezultatele acestor experimente. Fie ca puii de maimuta erau izolati partial in custi de sarma, de unde puteau vedea si auzi, dar nu puteau contacta alte maimute, fie erau izolati in custi de otel cu lumina difuza si sunete filtrate, in ambele cazuri in momentul in care au fost eliberati si lasati impreuna cu alte maimute, cele dintai au dovedit o completa dezadaptare sociala, fiind ori prea terefiate de prezenta celorlalte maimute, ori prezentand un comportament hiperagresiv. Daca izolarea a durat 3 luni atunci puiul de maimuta putea fi recuperat, reusind sa se integreze in grupul maimutelor neizolate. Dar daca izolarea a durat intre 6-12 luni se pare ca efectele produse sunt ireversibile.Urmarindu-se comportamentul lor in adolescenta s-a observat ca ele nu au reusit sa se reproduca adecvat. Femelele private de relationarea timpurie, care au fost imperecheate (dupa eforturi considerabile), s-au dovedit a fi mame inabile, care isi neglijau puii si isi agresau primul nascut.
S-a ajuns la concluzia ca exista o legatura intre problemele comportamentale sau delincventa in adolescenta si unele forme de separare in copilarie (spitalizare indelungata, familie dezorganizata, divort etc.). Interpretarea lui Bowlby (1982) a fost aceea ca experienta separarii in copilarie a provocat mai tarziu probleme de comportament. Acesta considera atasamentul ca fiind un proces de dezvoltare canalizat, asemanator altor mamifere, a carui functie primara este de a asigura sugarului protectie.
Teoria atasamentului se refera la nevoia innascuta de atasament, de cautare a proximitatii adultului protectiv, iar definitia atasamentului, asa cum am mai spus, se regaseste in interactiunea parinte-copil. Cei doi protagonisti formeaza o legatura, numita legatura de atasament asupra careia ne indreptam atentia. Calitatea acestei legaturi este data de modalitatile ei de formare si are tendinta de a se permanentiza in cadrul cuplului amintit, pentru protectie cand devine sistem de atasament. Pentru crearea acestui sistem cei doi parteneri trebuie sa participe activ, in mod inteligibil unul pentru celalalt.
M. Ainsworth (1970), una din colaboratoarele lui Bowlby, a desfasurat observatii extensive asupra copiilor si mamelor din Uganda si SUA, dezvoltand ulterior un procedeu de laborator pentru evaluarea atasamentului bazat pe securitate, al unui copil de la varsta de 12 pana la 18 luni. Procedeul se numeste "situatia straina" si implica mai multe episoade:
mama si copilul intra in camera experimentala. Mama lasa copilul pe podea, inconjurat de jucarii si se aseaza in partea opusa a camerei.
femeie straina intra in camera, se aseaza tacuta un minut, apoi vorbeste cu mama un minut, dupa care incearca sa se angajeze cu copilul intr-un joc cu una dintre jucarii.
mama paraseste camera pe neobservate. Daca copilul nu este suparat, straina se reintoarce la locul ei si ramane tacuta. Daca copilul este suparat, femeia incearca sa-l linisteasca.
mama se reintoarce si se angajeaza in joc alaturi de copil, in timp ce femeia straina iese neobservata.
mama paraseste din nou camera lasand copilul singur.
straina se reintoarce. Daca copilul este suparat, incearca sa-l linisteasca.
mama se reintoarce si straina iese.
Fiecare episod este programat sa dureze 3 minute, dar poate fi scurtat daca copilul are reactii prea intense sau poate fi prelungit daca copilul are nevoie de mai mult timp pentru a se implica in joc. Copilul este observat, printr-un perete de sticla cu vedere unidirectionala, de-a lungul intregii secvente, iar observatiile sunt inregistrate: nivelul de activare al copilului si implicarea lui in joc, plansul si alte semne de disconfort, apropierea de mama sau incercarea de a atrage atentia acesteia, apropierea fata de straina sau dorinta de a interactiona cu aceasta etc.
Intr-o relatie de atasament functionala se presupune ca, copilul o va folosi pe mama ca baza de explorare si va fi stresat in absenta ei. O atentie speciala este acordata comportamentului copilului in momentul reintalnirii acestuia cu mama observandu-se daca copilul va accepta sa fie consolat de aceasta. Pe baza acestor masuratori, Ainsworth si colaboratorii au distins patru tipuri diferite de atasament.
Copilul cu atasament bazat pe securitate.
Indiferent daca sunt suparati sau nu la plecarea mamei, copiii cu atasament bazat pe securitate incearca sa interactioneze cu mama, cand aceasta se intoarce.Unii se multumesc sa stie ca mama s-a intors, continuand sa se joace, altii cauta contactul fizic cu mama. Exista si o categorie intens preocupati de prezenta mamei, de-a lungul intrgii segvente, manifestand disconfort major cand aceasta paraseste camera.
Acesti copii evita in mod evident interactiunea cu mama in decursul episoadelor de reintalnire cu ea. Astfel de copii dau mamei putina atentie, cand aceasta se afla in camera, si deseori nu par deranjati atunci cand ea pleaca. Daca totusi manifesta disconfort, sunt la fel de usor de linistit de catre femeia straina ca si de catre mama.
Copii sunt clasificati ca ambivalenti daca manifesta rezistenta fata de mama in cursul episoadelor de reintalnire. Simultan, ei cauta si rezista contactului fizic. De exemplu, plang pentru a fi luati in brate, dar imediat tipa pentru a fi lasati jos.Unii actioneaza pasiv, altii plang dupa mama, dar manifesta rezistenta cand ea se apropie. Deoarece unii dintre copii nu au corespuns nici unei categorii din cele de mai sus studiile mai recente au introdus o a patra categorie.
Acesti copii manifesta adeseori comportamente contradictorii. De exemplu, se apropie de mama, avand grija sa nu o priveasca evitand-o in mod uimitor, iar daca este lasat jos din brate incepe sa planga. Unii par a fi dezorientati, aparent nu au emotii, iar altii par deprimati. In aceasta categorie s-a constatat ca se afla 10-15% dintre copiii americani, procentul fiind mai mare printre cei care provin din familiile in care un parinte urmeaza tratament psihiatric sau in cazul copiilor maltratati.
In incercarea de a intelege diferentele dintre tipurile de atasament la copii, cercetatorii si-au axat atentia catre comportamentul persoanei care ingrijeste copilul , de obicei mama. S-a dovedit ca exista o reactivitate emotionala ( raspuns afectiv) a acestei persoane fata de nevoile copilului mic, ceea ce determina formarea unui atasament de securitate. Acesta este un fapt evident chiar de la varsta de 3 luni. De exemplu mamele copiilor care au un atasament de securitate raspund promt la necesitatile acestora si se comporta afectuos cand ii iau in brate. De asemenea, astfel de mame isi modeleaza raspunsurile in functie de nevoile copiilor, subliniaza Stewart (1973,apud Atkinson, 2002). La hranirea copilului ele folosesc semnalele primite de la copil pentru a determina momentele de incepere si incheiere a hranirii, respectand preferintele lui alimentare si ritmul lui de hranire.
In schimb, mamele copiilor cu unul dintre tipurile de atasament bazat pe insecuritate raspund, in primul rand, propriilor dorinte si dispozitii si nu dau importanta semnalelor primite de la copil. De exemplu un copil al carui comportament de atasament a fost in repetate randuri respins, dezvolta un pattern de atasament nesigur/ evitant. Astfel, pus in fata unei situatii stresante copilul va evita contactul cu mama sa fara sa o priveasca in ochi, minimizand astfel expresia de suferinta in aceasta situatie si impiedicand respingerea ce o anticipeaza din partea persoanei care-l ingrijeste. Un alt exemplu ar fi situatia in care mamele raspund la plansul copilului (acesta este un semnal care cere atentie mamei) doar atunci cand ele doresc acest lucru, ignorand acest semnal in alte ocazii.
Mamele copiilor cu un atasament bazat pe insecuritate, care manifesta un pattern evitant in "situatia straina", isi tin in brate copiii tot atata timp ca si mamele copiilor cu atasament bazat pe securitate, dar nu par sa se bucure la fel de mult de contactul apropiat si uneori, actioneaza intr-o maniera de respingere. Ele au tendinta de a refuza contactul atunci cand copilul este suparat si are o nevoie accentuata de a fi linistit. De asemenea, au tendinta de a fi compulsive si rigide, chiar si atunci cand ingrijesc copilul, nu se ghideaza dupa semnalele emise de acesta. Ainsworth si colab. (1978) considera ca o asemenea situatie determina la copil un conflict intre apropierea si evitarea contactului cu mama.
In contrast, un atasament bazat pe insecuritate cu un pattern nesigur/ ambivalent este asociat cu crestera comportamentului de atasament al copilului comparativ cu comportamentul inconsecvent al adultului. Mamele acestor copii sunt inconsecvente in ingrijirile pe care le dau. Uneori, raspund cu caldura si afectiune copiilor, alteori sunt inaccesibile, iar alteori au un comportament inoperant. Ca si in cazul mamelor cu copii cu un comportament bazat pe un pattern nesigur/evitant, problema nu consta im interactiunea prea superficiala sau prea intensa, ci in natura si sincronizarea acestor interactiuni la nevoile copiilor.
Nu toti psihologii care studiaza dezvoltarea sunt de acord cu ideea ca responsivitatea mamei sau a persoanei care-l ingrijeste, este factorul deteminant major al comportamentului de atasament al copilului. Ei isi indreapta atentia spre temperamentul innascut al copilului. Mai mult, raspunsul parintelui depinde de comportamentul copilului. Pattern-urile de atasament pot reflecta interactiunea dintre temperamentul copilului si responsivitatea emotionala a parintelui.
In schimb, teoreticienii atasamentului evidentiaza datele care sustin ipoteza responsivitatii mamei. De exmplu, s-a observat ca plansul copilului se modifica in primii cinci ani mult mai semnificativ comparativ cu responsivitatea mamei la aceasta manifestare. Mai mult, responsivitatea mamei pe o perioada de trei luni influenteaza plansul copilului in urmatoarele trei luni, intr-o maniera mai semnificativa decat influenteaza plansul copilului responsivitatea mamei. Pe scurt, mama influenteaza plansul copilului mai mult decat influenteaza copilul responsivitatea mamei (Bell & Ainsworth, 1972).
Cercetarile mai recente ofera o rezolvare acestei diade. In "situatia straina ", atasamentul este clasificat pe baza reactiilor copilului la revenirea mamei si nu la plecarea ei. Se pare ca temperamentul copilului influenteaza reactiile lui la plecarea mamei, dar nu si la revenirea ei. (Frodi & Thompson, 1985 ). De exemplu, copiii cu un temperament "nedificil" nu sunt, de obicei, foarte afectati de plecarea mamei. Cand mama se intoarce, copiii au tendinta de a o intampina bucurosi, ceea ce indica pattern-uri de atasament bazat pe securitate sau manifesta pattern-uri evitante de atasament bazat pe insecuritate. Copiii cu un temperament " dificil" sunt, de cele mai multe ori, afectati de plecarea mamei. Cand ea se reintoarce, copiii cauta contactul, indicand unul din patter-urile de atasament bazat pe securitate sau manifesta un pattern ambivalent de atasament bazat pe insecuritate. Astfel, reactia generala a copilului la plecarea si intoarcerea mamei depinde atat de responsivitatea mamei, cat si de propriul lui temperament.
Factorii familiali implicati in socializarea minorilor si tinerilor constituie o cauza de prim rang in determinarea delincventei prin climatul familial nefavorabil si prin carentele educationale din familie, care favorizeaza inadaptarea sau dezadaptarea adolescentilor. Consemnam mai multe tipologii de climate familiale disfunctionale:
a) Divergenta metodelor educationale si lipsa de autoritate a parintilor
Climatul de intelegere dintre parinti are foarte mare importanta in dezvoltarea armonioasa a adolescentului. Divergenta de opinii dintre parinti, privind metodele disciplinare si sanctiunile educationale, ii deruteaza si descumpaneste pe copii in intelegerea si respectarea disciplinei si a unor reguli. Astfel, pozitiile divergente ale parintilor in abordarea permisivitatilor, daca sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot actiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungand, intr-un final, la declansarea unei predispozitii spre delincventa (Vincent, 1972).
Rolul parintilor este de a pregati copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale, inerente vietii, oferindu-le o rezistenta la frustrare si conflict, printr-un comportament adecvat, pentru a evita formarea si exacerbarea unor trebuinte egoiste care, in unele cazuri, declanseaza actiuni infractionale. O atitudine hiperprotectoare si excesiv de afectuoasa din partea mamei poate avea ca efect pierderea autoritatii mamei, dar si perturbari in maturizarea sociala. Carentele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totala de supraveghere a minorilor, asociate, in etapa socio-istorica actuala, cu o accentuata liberalizare a intelegerii democratiei de catre tineri, de fortare a tendintei de "emancipare" spre independenta, de relatii socio-afective extrafamiliale.
b) Atitudinea familiala indiferenta si autocrata a parintilor
La copilul "neglijat" de parinti se observa o neglijenta in tinuta si activitate, indiferenta fata de scoala si o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este instabil emotiv si iritabil.
In ceea ce priveste atasamentul pattern-urile nesigure se dezvolta atunci cand comportamentul de atasament este caracterizat de respingere, inconsecventa, asa cum am amintit mai sus, si chiar amenintare din partea adultului care-l ingrijeste, lasand copilul "anxios". Pentru a reduce din anxietate, comportamentul copilului vine in completarea comportamentului adultului. De exemplu copilul care din punct de vedere al atasamentului a fost respins in repetate randuri dezvolta un comportament nesigur-evitant fata de parinte. Astfel, pus in fata unei situatii stresante copilul va evita contactul cu parintele, chiar si pe cel vizual. Copiii "respinsi" de parinti sunt brutali, nu suporta pozitii de inferioritate in joc, sunt inchisi in sine, respinsi in consecinta de colegi. Indiferenta sau antipatia cu care este intampinat in mediul familial isi pune accentul asupra conduitei sale, iar reactiile comportamentale vor fi mimetic antipatice si agresive. Lipsa de colaborare a parintilor se materializeaza in sentimente ostile fata de acestia.
Atitudinea de respingere fata de tatal demisionar, mereu ocupat si vesnic plecat de acasa, care pretinde sa nu fie deranjat, isi are sursa in frustrarea generata de sentimentul de abandonare al copilului. Parintii "demisionari" sunt considerati de multi cercetatori ca fiind una din cauzele majore ale disociabilitatii si delincventei juvenile.
c) Atitudinea hiperautoritara
O astfel de atitudine manifestata in cadrul familiei de unii parinti, din dorinta de a impune o disciplina stricta si severa, isi are, adeseori, sursa in firea si temperamentul acestora de manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigida in raport cu copii si in general cu toata familia. La baza acestor atitudini pot sta si "bune intentii" dar, cuplate cu o conceptie pedagogica ultrasevera, se materializeaza in atitudini autocrate in relatia cu copiii.
Copiii unor astfel de parinti dovedesc o competenta si o responsabilitate moderate, tind sa fie retrasi social si le lipseste spontaneitatea. In special fetele par dependente de parinti, lipsindu-le motivatia pentru realizari; baietii au tendinta de a fi mai agresivi decat ceilalti.
d) Atitudinea neglijenta a parintilor
Majoritatea parintilor din aceasta categorie nu sunt neglijenti intr-un sens extrem ce ar putea constitui abuz asupra copilului. Dar, ei sunt preocupati doar de propriile activitati, fara sa se implice in cele ale copiilor, sunt centrati asupra propriei persoane si nu asupra copilului. Cand sunt intervievati astfel de parinti recunosc ca nu stiu nimic despre activitatile copiilor si prietenii din afara familiei: nu sunt interesati de activitatea si evenimentele scolare ale copiilor; vorbesc putin cu proprii copii si nu sunt interesati de parerile acestora.
Cazurile extreme de parinti neglijenti sunt reprezentate de cei care nu sunt disponibili emotional pentru copii. Ei sunt detasati, neimplicati emotional, deseori depresivi si neinteresati de proprii copii. Copiii unor astfel de parinti manifesta perturbari ale relatiilor de atasament, precum si deficite din ce in ce mai mari in toate aspectele functionarii psihologice la varsta de 2 ani; de fapt, aceste deficite sunt mai accentuate decat cele ale copiilor abuzati fizic de parinti .
Aceasta clasificare a modelelor de crestere a copiilor permite o sintetizare a rezultatelor mai multor studii desfasurate de-a lungul anilor, dar nu trebuie interpretate in sensul ca un anumit parinte poate fi inclus cu usurinta in una din cele patru categorii discutate. Multi parinti folosesc abordari diferite, in momente diferite, in functie de circumstante si de copil. Unii parinti nu exercita control asupra copiilor mici, dar fac acest lucru cand copiii cresc. Pot fi indulgenti cu invatarea deprinderilor de igiena, dar restrictivi in legatura cu manifestarile agresive. Pot cere mai multa ascultare din partea fiicei decat din partea fiului sau pot fi mai implicati in educarea primului nascut comparativ cu ceilalti copii. In plus, mama si tatal pot avea stiluri parentale diferite.
In acest sens, este necesara existenta unui echilibru intre practicile educationale oferite de mama si cele oferite de tata. Exemplul personal se impune ca o coordonata de referinta a modurilor de manifestare a atitudinilor ce vor fi adoptate de catre tineri in societate. Daca aceste exemple vor fi receptate sub forma unor rezonante pozitive in comportamentul urmasilor, vom avea certitudinea invatarii deprinderilor sociale sanatoase si luarea de decizii rationale acceptate social. Atasamentul puternic impreuna cu o comunicare pozitiva dau nastere la o buna socializare si actiuni predictibile si legitime, conforme cu modelul cultural si normativ.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Sociologie | |||
|
|||
|
| |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||
