Comunicarea politica, opinie publica si sondaje, efecte perverse ale spectacolului politic

Comunicarea politica, opinie publica si sondaje, efecte perverse ale spectacolului politic

1. Diferenta dintre discursul sociologic si cel al analistilor politici

Unii sociologi contesta faptul ca s-ar putea elabora o "teorie precisa" a comunicarii politice. Exista, mai curind, banuieli privind existenta unui astfel de obiect de cercetare stiintifica ("discursul politic", "comunicarea politica"). Ar trebui evitata, conidera Eliseo Véron, o epistemologie "frontala" : obiectul stiintific ca obiect al unei constiinte, iluzia unui obiect imediat.

Adesea jocul caracteristic spectacolului comunicarii politice este vazut prin metafora aruncatului reciproc, mimetic, cu piatra. Conform unei teorii a lui Réné Girard , am putea spune ca si in cultura politica se manifesta un mecanism victimatoriu ("tapul ispasitor"). Prin acest mecanism ideologic arhaic se desemneaza stadiul ultim admisibil al "decompozitiei sociale' si punctul de plecare al "recompozitiei". Se poate vorbi de un asemenea "punct zero al culturii" si in cadrul "culturii politice democratice". Exista si aici o imaginare a unei lapidatii institutionale, dintr-un timp indepartat, o prima (ori ultima) lapidatie deci, care se va fi declansat spontan si a reconciliat comunitatea (politica).

O pozitie dominanta in cimpul agentilor care asigura "pe viu" aceaste ritualuri ale culturii politice contemporane este aceea ocupata de inteligentsia. Rolul lor este de a fi o interfata (o "retea de retele") care indica agentilor sociali profani ca exista deja un sens. Astfel, s-a facut observatia ca in limbajul acestei categorii de intelectuali care circula frecvent in mass-media este utilizata cu mare placere o tematica legata de mitologia fondatoare. Astfel ei se reprezinta in imaginarul public ca un soi de "pasaj cristalizat", adica un depozitar al schemelor virtuale care relationeaza haosul si rationalul. Utilizarea unui limbaj pseudo-sofisticat corespunde asteptarilor si competentelor unui public obisnuit deja cu o gindire "dictionarica' aflata in circulatie prin integrame si zodiacuri.

Nu trebuie sa vedem in productia simbolica a acestor retele intelectuale doar niste kitsch-uri ale comunicarii politice. Ele au o importanta functie catarsica si adesea sint, din nefericire, singura sursa de existenta materiala decenta a intelectualilor. Ca sociologi trebuie totusi sa facem observatia ca invazia cartilor scrise de asa-numitii "intelectuali polito-mediatici antimediatici" (J.M. Ferry) hraneste imaginarul social cu o viziune de la inaltime asupra problemelor publice, adica asa cum apar ele in "studiile" sociologiei "administrativiste" si ale elitelor polito-mediatice. Strategia lor narativa capata forma unor "povestiri politice" - un fel de saga care pune in valoare capacitatea lor, antreprenoriala si mediativa, de a formula regulile jocului politic. Iar asta face sa le apara ca subversiva o viziune de jos, cea sociologica - intrucat surprinde desfatarea-de-sine in rol, adica, adesea, altceva decit imaginea de sine pe care si(-o) dau inaltii functionari. Din aceasta cauza, abordarile "strict sociologice" au dificultati in a integra dimensiunea propriu-zis politica a actiunilor publice (cum ar fi un sondaj, participarea la un talk-show, conferinte de presa, etc) intrucat pare a ridiculiza, prin supunerea la deconstructia teoretica, acel "vine de la sine ca asta sa fie politic" prin care se automistifica, in maniera esentialista, unii actori ai cimpului politic.

O consecinta a acestui unghi de vedere 'strict sociologic' este aceea ca sociologii sint perceputi ca avind o viziune subversiva. In plus, ei pot avea necazul de a fi socotiti plictisitori - atunci, de pilda, cind realizeaza studii mai aprofundate privind rolul sondajelor de opinie in cadrul comunicarii politice. Consumatorii de "analiza politica de duminica" sint obisnuiti mai curind cu criticile interne aduse sondajelor (cum se "masluieste" prin formularea intrebarilor; un fel de "pretul corect-sociologic"), si nu vor gasi suficient suspans interpretativ intr-o abordare non-conventionala din punctul de vedere al pietei actuale a ideilor de tip "inteligentsia" care asigura comunitatatii politice un echilibru intre cele trei stari ale spiritului public: emotional - reflexiv - conceptual. Or, tocmai pe aceasta impartasire si veghere asupra "regulilor procedurale" este fondata credinta ca 'informatia' este un termen cu parte intreaga a contractului de comunicare dintre personalul politic si societatea civila.

O critica mai aprofundata a sondajelor de opinie impiedica reprezentarea lor ca informatie de serviciu (in cadrul comunicarii publice), ca un soi de izbinda a perenului proiect de "deschidere" a aparatului administrativ. P. Birnbaum[5] a aratat, in termenii unei analize a teoriilor politice contemporane, cum procesul global de profesionalizare a politicului se manifesta prin refuzul de a acorda un loc esential puterii si relatiilor conflictuale intre grupurile sociale. Sint valorizate astfel aspiratii mai profunde ale teoriilor noastre naive fondate pe ideea unei "administratii stiintifice si nonpartizane a vietii politice". Sondajele (si "grija" pentru prinderea "manipulatorilor") participa asadar la intretinerea acceptatiei colective ca desemnarea obiectivelor si regulilor politice nu este rezultatul unor orientari ideologice sau al infiltratiei grupurilor de presiune: ele trebuie sa apara, la nivelul imaginii publice, ca fiind determinate in si prin stricta atentie a cetateanului si ca un soi de retur din informatia cotidiana ("spicuita" cat mai probabilistic) si conforma coerentei specifice "societatii civile".

2. Spiritul social. Aviz universal si opinii retinute in retelele discursive. Credinte, judecati si acceptatii colective. Mecanisme cognitive.

Spiritul social:

Ce insemna "social" atunci cind vorbim despre "caracterul social" al "spiritului societatii", al cognitiilor si al opiniilor? Opozitia obstinata dintre social - individual survine in urma unei lipse de rafinament conceptual. Socialul nu se 'opune' individualul, ci este ceva "intern" enunturilor actorilor. Ceea ce se 'opune' individualului este colectivul.

Sensul prezent in "spiritul" actorilor este realmente comun, si nu este doar un soi de convergenta a semnificatiilor individuale atribuite de actori. De aceea "sensul comun" nu este de ordinul reprezentarilor si al judecatilor individuale (stari mentale posedate de cineva anume). Sensul le precede si le face posibile.

Se poate vorbi deci de o "gindire unica", dar diferentiata in functie de pozitiile si rolurile intr-o structura de activitate. Identificam prin categoria de "spirit obiectiv" ceea ce anima practicile socialmente instituite. Deci, 'spiritul social' este mai intii un "spirit obiectiv" incarnat in institutiile, practicile si "uzajele" regulilor sociale. Capacitatea de a gindi si de a achizitiona cunostinte este, astfel, mai putin o capacitate de a forma si manipula reprezentari interne, cat competenta de a se angaja in practici sociale animate si articulate prin idei similare, credinte legitime si sisteme conceptuale impersonale.

De pilda, o persoana care identifica sida ca importanta nu aplica fenomenului un sistem de evaluare privata; dimpotriva, pretinde implicit ca se conformeaza unei grile publice a aprecierilor, care "vine-de-la-sine" pentru toti. Sociologul A. Schutz a vorbit in acest sens de existenta unei "congruente de relevante".

Persoana (locutorul) care ocupa o pozitie intr-o situatie de comunicare publica se sprijina pe capacitatea judecatii sale de a releva un sens impartasit al realitatii. "Aceasta anticipare se sprijina, pe de o parte, pe o anume <<constiinta>> a operatiei de 'largire' (H.Arendt) a unui punct de vedere, aceasta 'largire' fiind regula constitutiva pentru formarea de opinie; pe de alta parte, exista un credit acordat interlocutorului: locutorul se increde in buna credinta a acestuia, adica in faptul ca si celalalt este dispus sa inteleaga ceea ce este zis prin referinta la parerea generala (aviz universal) sau sa ia opinia comuna drept lege a discursului"[6].

Aviz universal si opinii retinute:

Caracterul verosimil al unei expresii de opinie provine din faptul ca ea este rezultatul unui fenomen de persuasivitate reciproca. Pentru a explica mai concret acest mecanism de formare a spiritului social, se poate utiliza distinctia:

- Opinia retinuta intr-un grup: ceea ce autorizeaza judecatile de opinie este conformitatea la "ceea ce se gindeste in lume". Ea mai poate fi numita "opinie comuna" si este de ordinul conventiei. De pilda, atunci cind zic ca 'eu ma opun" - aceasta inseamna ca o fac contra a ceea ce "li s-a bagat altora X,Y, Z in cap". Pe aceasta cale se manifesta si o "ideologema" a culturii politice actuale: adevarul se cucereste de catre "spiritele libere" contra prejudecatilor opiniei comune. Pe baza unor astfel de reflectii se bazeaza si sociologia populara atunci cind postuleaza existenta unui "contract originar" - un soi de meta-conventie care presupune ca "toata lumea" trebuie sa stie despre ceea ce s-a convenit. De aici rezulta ca opinia retinuta poate fi obiectul unei cunoasteri de tip propozitional desfasurata de catre persoanele obisnuite. Astfel apare o "cunoastere mutuala" si meta-enuntul public "ca" exista "cunoasteri mutuale" .

Avizul universal: este verosimilul instituit prin autoritatea nici a "sinelui", nici a altui "sine"; un "loc inalt" si un intelept presupus sacru care incarneaza legea unui discurs universal. El apare in Imaginarul public sub forma "ceea-ce-gindeste-lumea-intreaga". In acest caz, Altul este reprezentabil numai ca reprezentat de catre un subiect care vorbeste in locul sau. Aceasta instanta de apel nu este de ordinul conventiilor prealabile, nu are continuturi propozitionale si nici un "obiect anume de cunoastere". Este doar un loc de enuntare, o sursa anonima de vorbire care implica o perspectiva si o "privire evaluatoare".

Continutul 'avizului universal' consista in:

a) exstensia generalitatii unei opinii,

b) multiplicarea locurilor, grupurilor si formelor expresive prin care aceasta "privire anonima" este calificata (acceptata efectiv) ca intersubiectiva.

Pentru clarificare, sa fim atenti la doua observatii ale lui V. Descombes. Prima se refera la faptul ca un act de vorbire este un act social, dar nu in sensul de "a fi colectiv" (= savirsit "cu mai multi"), ci prin exigenta ca "lui ii trebuie un subiect multiplu, un subiect poliadic (si nu doar un subiect plural sau colectiv). Acest subiect multiplu trebuie sa prezinte o structura Partenerii au lucruri diferite de indeplinit, totusi complementare Ceea ce noi gindim serveste de regula la ceea ce eu trebuie sa gindesc. Subiectul << noi>> nu este in acest caz un individ colectiv (o multime ginditoare), el este un subiect social: adica este fiecare din noi in calitate de unitate diadica"[8].

A doua observatie se refera la cauzele care, atunci cind vorbim despre un astfel de individ de ordin superior, dau impresia de smecherie sau contrafacere conceptuala. "Este important, pentru o reflectie asupra logicii descriptiei colective, a remarca faptul ca verbele folosite pentru a zice ceea ce face sau ceea ce este colectivul sint aceleasi care s-ar utiliza la fel de bine pentru persoane individuale. Aceasta ii face pe unii sa creada ca este introdus un agent de ordin superior, iar acesta este un agent care ni se aseamana (intrucit face cam acelasi lucru ca si noi). Totusi acesta este un agent de ordin superior (devreme ce este compus din persoane, la fel cum persoanele sint compuse din <<membri>>). De aici apare impresia unei concurente intre actorii individuali si actorii colectivi. Cum a sugerat Jouvenel, reactia noastra nu este aceeasi daca grupul de apartenenta este prezentat ca o realitate la scara noastra (oamenii, militantii) sau ca o realitate susceptibila de a fi <<personalizata>> pentru propria sa dare de seama (Poporul, Partidul). Oamenii si militantii sint doar mai multi indivizi - ca fiecare dintre noi, cu aceleasi slabiciuni, dar Poporul si Partidul par sa se bucure de o realitate si o autoritate superioara (ubicuitate, longevitate, memorie, intelepciune)" .

Mai remarcam ca unei asemenea impresii i se mai adauga o "indispozitie de ordin moral" (Descombes). Superioritatea "individului colectiv" pare a se datora faptului ca este mai mare, caci mai multe persoane pot sa faca, "actionind la plural", ceea ce unul nu este capabil. Or, noua ne repugna gindul ca o superioritate datorata "taliei" ar putea fi o superioritate morala sau o autoritate publica. Aceasta bizara "emotie epistemica" ne poate face sa exageram critica pe care o aducem modelelor sociologice in care introducem ideea de "intentionalitate colectiva".

Credinte si acceptatii collective:

In ce sens putem vorbi despre entitati numite "credinte colective"? Care sint atitudinile sociale care pot juca acest rol?

Sa incepem a raspunde plecind de la credintele factuale sau credintele empirice: "ca afara ploua", "ca postasul, inca nu a trecut pe strada mea". Asadar, acest soi de credinte pot fi definite ca modalitati epistemice de afirmare si de investire a sperantei (increderii) intr-o propozitie:

a) considerata ca adevarata sau,

b) fata de care se manifesta o atitudine de acceptare.

Uneori ele sint numite "opinii propozitionale". Prin acest soi de abordare nu iesim din sfera cognitiva, astfel ca o credinta este mai curind o opinie - opinia ca. Ea se deosebeste de credinta in, care este sinonima cu increderea-in.

Spunem ca o persoana sau un grup are 'credinta-in' (belief in) atunci cind manifesta public o atitudine emotionala. H. D. Price a formalizat aceasta atitudine (inclusiv aceea de a crede in Dumnezeu) aratind ca poate fi descrisa ca o suita virtuala de sustineri :

S crede in x doar daca:

a) S crede ca x exista (si sustine unele credinte factuale despre x),

b) S crede ca x este bun sau valoros,

c) S crede ca insusi faptul de a afirma public 'ca x este bun sau valoros' este un lucru bun sau valoros.

Acest calcul infinitezimal este insatisfacator, caci a crede in Dumnezeu nu inseamna doar ca anumite adevaruri se sustin prin calculele din mintea ta. Fundalul "increderii-in" este dominat de o emotie de adeziune si/sau de angajament. Aceste emotii pot exista fara a face apel la opiniile propozitionale subiacente.

In functie de context, ar trebui sa utilizam unul sau altul din termenii de mai sus. Aceasta procedura ar deveni insa obositoare si redundanta, deoarece spiritul nostru face, probabil, de unul singur aceste "precizari". Iata in continuare o prezentare suntetica a caracteristicilor generale ale acestui gen de credinte, asa cum sint ele vazute dintr-o perspectiva a logicii doxastice:

- Credintele pot sa fie o convingere intima - "adeziunea la o cunoastere care se stie cunoastere".

- Uneori utilizam termenul de credinta pentru a numi o "certitudine fara probe" - o enuntare care isi admite failibilitatea si instabilitatea, dar care se predispune unei viitoare cunoasteri de sine absolute (o cunoastere sigura de ea insasi).

- Folosim credintele pentru a prezice actiuni sau comportamente, intrucat presupunem ca, asemenea dorintelor, cauzeaza comportamente.

- Aceste cauzari se datoreaza "continutului" lor: daca credinta mea ca este bere rece la colt nu ar avea acest "continut", atunci nu m-as duce acolo.

- Credintele sint mai mult sau mai putin constiente ("prezente in spiritul nostru"). De pilda, aud ploaia si cred ca ploua. Crezind asta, judec si gindesc ca ploua. Apoi, (deodata) incetez sa ma mai gindesc la asta. Dar nu pot sa incetez a crede ca ploua - atita vreme ce aud ploaia pe acoperis.

- Credintele sint cauzate de alte stari mentale, cum sint perceptiile si senzatiile; altfel vorbim doar de "credinte dispozitive" - in sensul ca ramin doar stari pasive si nesupuse unui control voluntar direct. De exemplu, nu ma pot decide in fiecare minut "ca Partidul X este salvatorul Romaniei", dar daca am 'un caracter oportunist' as avea 'bune ratiuni' de a crede asta daca mi se promite o functie sau sint 'onorificat simbolic'.

- Credintele factuale sint orientate (au o "directie de ajustare') catre adevar; in general, nu putem crede contra evidentei. Doar daca sintem fanatici.

- Credintele sint subiectul unui ideal de integrare sau de coerenta cu alte credinte. Trebuie sa distingem intre "structurarea rationala" a credintelor si "structura cauzala" care produce in mod ordinar credintele empirice. Structurarea lor rationala se produce printr-o "promiscuitate" inferentiala cu alte credinte.

- Credintele sint stari mentale care pot dura mai mult sau mai putin timp si pe care le intretinem in diferite contexte; unele sint anecdotice (cind cred ca zgomotul vine de la o petarda, apoi ca era un pocnet de motor), altele relativ stabile (cind cred "ca" extraterestrii sint mai destepti ca pamintenii; "ca" persoanele cu o orientare politica 'de dreapta" sint mai calculatorii, pe cind cele cu o ideologie " populista" sint mai ingaduitoare). Exista si o independenta de context: eu trebuie sa cred fie "ca p", fie "ca non p"; dar nu pot crede "ca p", in functie de context.

- Credintele au grade, care variaza proportional cu gradul de confirmare. Pot sa cred ca ploua, cu un anumit grad de incredere: " Cred ca ploua, dar nu-s prea sigur".

- Exista credinte tacite - cele pe care nu le-am intretinut niciodata, desi poate am avut vreo reprezentare a situatiei implicate in acea credinta.

- Credintele nu se confunda cu reprezentarile mentale (imagini, concepte, senzatii etc.) pe care le avem cind "intretinem" aceste credinte. G. Frege este cel care a introdus aceasta distinctie capitala intre ginduri (Gedanken) si reprezentari (Vorstellung). De exemplu, a zice ca o pisica este un animal (= p) exprima un gind, nu o reprezentare. Credinta exprimata prin "eu gindesc ca p" ramine aceeasi indiferent cine 'o intretine". A avea o credinta inseamna a intretine o relatie cu o entitate complexa (o propozitie, o fraza, o teorie implicita sau explicita, un limbaj). Entitatile abstracte care intra in compozitia acestora, nu intra si-n imagini sau perceptii, fapt care face ca "obiectul" pisica sa depinda de fiecare data de o reprezentare subiectiv-singulara. Semnificatia gindului poate fi astfel decriptata in termenii frazei, teoriei sau limbajului.

- A avea o credinta inseamna a avea o relatie cu o propozitie: spunem astfel ca avem o "atitudine propozitionala"; a judeca este a avea o relatie cu aceasta relatie, o atitudine in raport cu aceasta atitudine (o meta-reprezentare sau o meta-atitudine). In mod normal ar trebui sa vorbim despre credinte doar in cazul acestor credinte de ordinul doi: atunci cind avem, deci, "judecati" . Aceasta era si conceptia lui D'Aquino: a crede in Dumnezeu inseamna a crede ca anumite adevaruri se sustin: ca exista, ca este bun, ca nu "da cu zaruri" etc.

Sa aplicam acum aceste referinte generale in domeniul de obiecte al sociologiei. O prima observatie: nu este acelasi lucru a zice ca o comunitate are credinte colective si a zice ca are reprezentari colective. Credintele implica dispozitia de a judeca acele lucruri. Reprezentarile colective sint stari pasive, iar mecanismele de distribuire a lor in grupuri sint cele "epidemiologice" (mimetice). Mecanismele de propagare a credintelor si a judecatilor sint diferite de cele de 'difuziune a reprezentarilor'.

O a doua remarca pleaca de la faptul ca nu este acelasi lucru:

1) sa ai o credinta (in sensul de a fi dispus a judeca - pe cat poti, desigur) ca un anume "continut propozitional" este adevarat,

2) sa accepti acest continut.

In general confundam aceste doua atitudini deoarece adesea acceptam lucruri pe care le credem sau in legatura cu care sintem dispusi sa emitem judecati. In acest sens, 'accept ca p' implica 'credinta ca p'. Viata sau meseria ne indeamna insa sa ducem o politica epistemica .

Iata acel exemplu cind fata de cineva (dar si fata de "sub-euri" ale noastre) ducem politica avocatului: acceptam inocenta "clientului", desi nu credem in nevinovatia sa. In viata de toate zilele, ca 'simpli cetateni' sau daca sintem avocati, zicem ca "luam de bun" ce a zis cutare, iar daca sintem cumva doctori, folosim prudential ("credinta pragmatica") acceptatia ca pacientul are cutare boala, desi nu exista suficiente date pentru a deduce din simptome ca are respectiva boala. In alt context, de pilda in memorii, avocatul 'dezvaluie' vinovatia clientului. La fel politicianul, isi schimba si "acceptatiile" sau chiar doctrina.

In concluzie, cind zicem "Immh, accept si nu prea accept asta" ne referim de fapt la credinte, nu la acceptatii. Acestea din urma sint "pline", "intregi" pentru ca vizeaza o tinta - in sensul ca avem o "intentie-in-actiune"

Putem acum sa ne intrebam daca toti membrii unei comunitati cred acele lucruri despre care vorbim in termeni de "credinta colectiva".

Mai intii trebuie sa remarcam ca termenul "credinta comuna" (sau "in comun") desemneaza doar faptul ca majoritatea sau membrii autorizati (ei pot fi denumiti reprezentanti calificati ai "credintei colective") ai grupului au aceasta credinta. O parte din ceilalti sint doar dispusi sa o accepte ori nici nu o accepta. Iata propozitia "ca Presedintele nostru este bun si valoros pentru tara". Ea este o "credinta in comun" (in Timpul 2) - desi poate ca va fi incetat sa mai fie o "acceptatie colectiva". Pentru un membru X, ea putea sa fie o "acceptatie" (in timpul T1), chiar daca el nu "accepta" ca Presedintele are in sine caracteristicile cutare sau cutare.

Cind vorbim, deci, de "credinta colectiva" intelegem ca ea este autorizata sau retinuta, fara sa putem face in mod clar deosebirea intre "opinia retinuta" si "avizul universal" intrucat nu stim de unde vine "autorizatia": de la membrii calificati simbolic sau din increderea ziarul ce a publicat un sondaj care ne face sa ne grabim sa credem in ce-i 'bun si valoros' sau sa tacem pentru a nu parea "depasiti de importanta problemei" (o varianta a "spiralei tacerii"). Tot asa, uneori avem 'opinia ca NU' doar pentru ca ne irita retorica la moda in unele ziare sau discursuri ale analistilor politici.

Faptul ca exista astfel de "credinte retinute" sau "acceptatii colective" nu implica si faptul ca subiectii au reprezentarile necesare pentru a-si forma aceste credinte. Dar nici invers, adica existenta reprezentarilor sau a unui mare numar de "credinte in comun" nu implica si caracterul lor "retinut". Astfel, in sondaje, daca X este considerat ca "cam dubios (instabil etc)" de majoritatea esantionului, asta insemna doar ca oamenii sint dispusi sa faca "judecati colective", ca aceste opinii propozitionale "circula". Nu avem insa de a face cu o "acceptatie colectiva" care exprima o 'intentie-in-actiune', astfel ca nu se manifesta 'vointa colectiva' a unui vot care ar fi cauzat de existenta unei similitudini empirice intre numeroasele declaratii redate prin propozitii de genul 'X e dubios'.

Deci: acceptatiile colective impartasesc cu credintele si judecatile colective - dar nu si cu simplele reprezentari - un ideal de integrare rationala. In cazul exemplificat, acest ideal ia forma unei decizii de coerenta publica: a-l mentine pe "instabil" pina la ispravirea unui "stagiu''. Inferentele rationale ale unei parti semnificative a publicului se desfasoara pe alta filiera cauzala decit retelele de proximitate intre credinte si/sau reprezentari.

In fine, alte distinctii ar putea fi facute pornind de la disputele intre individualismul metodologic si anti-individualisti. De exemplu, M. Gilbert considera ca putem vorbi despre o "credinta sumativa" care nu acopera in totalitate sensul de "credinta colectiva". Cea dintii se refera la faptul ca fiecare membru are acea credinta, dar intr-o maniera privata. Adica:

a) sau nu este comunicata altora prin formate publice (la megafon, pe ziduri etc),

b) sau Ionescu, Popescu, Vasilescu etc. au iluzia ca doar ei sint cei privilegiati si nu stiu ca majoritatea sau un sub-ansamblu semnificativ intretine la fel de privat sau tainuit acea credinta.

Pe aceasta baza putem stabili apoi distinctia: acceptatie colectiva - doctrina secreta. Daca "membrii eminenti" nu pot comunica intre ei si nu comunica cu altii ("membrii ordinari": aceia care abia astfel isi pot da seama ca aveau si ei deja acea acceptatie - si asta le impune invidia respectuoasa fata de "eminenti"), atunci acceptatiile private ramin "doctrina secreta" pentru ansamblul grupal.

Incheiem cu o discutie privind modul in care M.Gilbert construieste definitia credintei colective:

"Un grup G crede ca p daca si numai daca membrii lui G accepta concomitent ca p, si numai daca este o cunoastere comuna in G ca membrii sai au exprimat in mod individual, intentional si in mod deschis vointa lor de a accepta ca p impreuna cu alti membrii ai G" .

Expresia "este o cunoastere comuna in G ca membrii sai au exprimat" presupune ca trebuie sa existe un motor de incetinire a regresiunii la infinit a sumativitatii presupuse de catre comunicarile intre "cunoasterile mutuale". Pentru ca sa existe o astfel de practica generala publica ar trebui ca: 1) in spatiul public sa existe locuri speciale pentru astfel de meta-enunturi, 2) reprezentanti artificiali sa propuna - respectind celebrele reguli ale lui J. Rawls ("pozitia originara", "valul de ignoranta" asupra faptului ca exista, sau ca vor exista, preferinte particulare) - definitii sociale formale pe baza carora se poate decide asupra importantei problemelor publice fara a tine seama de orientatiile ideologice particulare. Probabil ca un astfel de spatiu public ar fi un parc generalizat in sensul celebrului Hyde Park.

Asadar, M. Gilbert identifica acceptatia colectiva cu credinta colectiva. In timp ce la V. Descombes, L. Quere si P. Engel acceptatia colectiva este doar limita superioara a credintei colective, aceea in care formele de angajament fata de "propozitiile" recunoscute public se exprima prin: a) dispozitia de a avea opinii (de a face judecati colective), b) capacitatea de a face inferente justificate plecind de la aceste credinte - puse ca principii. Diferenta dintre cele doua conceptii acopera, in linii mari, pe aceea dintre "libertarieni" si "comunitarieni".

Mecanisme cognitive

Miscarile sociale sint, in acelasi timp, producatoare si purtatoare ale unei noi cunoasteri a socialului[13]. Eyerman si Jamison insista pe faptul ca, departe de a fi separata, ea este integrata praxis-ului si ca revine indeosebi intelectualilor unei miscari sociale (organizate activ sau latent in jurul unui capital simbolic ) de a "pune in forma" aceasta cunoastere inscrisa latent in actiune.

Adesea vizibilitatea in spatiul public se produce printr-o simpla atentie la conjunctura. Acest gen de atentie publica nu schimba prioritatea alegerilor ideologice esentiale, dar modifica formele lor de expresie. In spatiile publice in care cererea de semnificare politica este mare (de pilda, contextul electoral), oamenii ("electorii") sint mai sensibili la conjunctura [15]. Astfel, informatia generata prin mijlocirea sondajelor, privitoare la diferite situatii sociale sau moduri virtuale de articulare a opiniilor individuale, afecteaza sensibilitatea cognitiva si emotionala.

Dintre "factorii pe termen scurt" (situatia economica, presa, activitatile de campanie, spectacolul actorilor politici, cheltuielile ludice si banesti ale campaniei, sondajele) vom retine pentru analiza in special sondajele de opinie, intrucat insasi informatia ca exista multe sondaje pare a favoriza sensibilitatea la conjunctura. Pare insa exagerata afirmatia unor jurnalisti ca ar exista firme sondajiere fantoma care ar face sondaje mai mult pentru a mentine anumite teme sau persoane publice in cimpul chestionabilului si, deci, pentru a scadea din greutatea aprecierii lor pe baza unor atitudini politice "intirziate" (identitati ideologice, rutine etc.).

Privite in interiorul dispozitivelor de comunicare aceste procese de ajustare la conjunctura ne apar ca forme de stabilizare a opiniilor si atitudinilor politice. Unii sociologi ('cognitivistii') le trateaza cu termenul 'efecte'. Iata trei dintre cele mai des utilizate in ceea ce unii numesc 'sociologia comunicarii politice' .

Efectul de agenda (agenda setting) care consista in 'fraparea' anumitelor mize, percepute de opinie, pentru a induce o anumita presiune in ierarhizarea publica a prioritatilor.

Efectul de amorsaj (priming) al atentiei asupra unei probleme si incorporarea sa in functie de crititeriul de evaluare (de exemplu a ofertei electorale printr-o informatie generala, nespecifica contextului electoral).

Efectul de cadraj (framing) care consista in realizarea de cadraje informative traductibile imediat in definitii ale situatiei problemei. De exemplu un tratament episodic al saraciei incita la o atribuire individuala a saraciei, pe cind tratamentul tematic conduce la recunoasterea unei responsabilitati colective.

3. Sistemul scenografic si spectatorul sondajelor; spectacolul politic

Analiza imaginarului politic ne releva existenta unei dimensiuni reflexiv-conceptuale in care se activeaza teme necesare exercitarii unor competente discursive. Publicurile se reprezinta ca actori colectivi 'in carne si oase', ca subiect figurativ al unui esantion imaginar. Este ceea ce unii politologi numesc 'institutionalizare a opiniei publice' (mai precis: a opiniei care isi exercita competenta discursiva in sondaje). In absenta acestor competente 'de opinie publica' viata politica ar degenera. "Pentru ca ea sa renasca, scrie E. Landowski, trebuie ca personalul politic sa nu aiba in fata doar o multime neorganizata. Trebuie sa dispuna de interlocutori competenti (o anume competenta) - in stare, altfel spus, de a <<personifica poporul>> (in preajma diriguitorilor) si de a <<sustine interesele scenice>> (in ochii publicului insusi)".

E. Landowski observa ca 'proprietatile' induse pe aceasta cale in spatiul public de catre personalul politic, jurnalisti sau "sondajieri", au similitudini in sistemul scenografic al dramaturgiei ateniene :

Ne vom referi pe scurt doar la cele doua figuri centrale. Spre deosebire de "public", ele au o competenta discursiva. Corul si corifeii cinta, pe cind vocile individuale nu pot sa produca, toate la un loc, decit un soi - zice Landowski - de bruhaha inarticulat. Nimeni nu le interzice sa-si exercite - prin petitii,manifestatii, greve ale foamei etc. - o competenta discursiva proprie si sa scape de rolul de spectator pasiv devenind un "individ complex si contradictoriu"[19]. Asa numita "tacere a publicului" nu-si poate arata forta decit tot ca emergenta a unui discurs de opinie, adica in cadrul unei teatralizari a comunicarii sociale. Asa cum am vazut, Charadeau vede aici un soi de confiscare prin aspiratie a competentei emisive. In acest sens pare a merge si interpretarea lui Landowski: "Discursul de opinie (al corului) se analizeaza de fapt ca un discurs de persuasiune destinat la fel de bine a face sa actioneze clasa politica precum, in cealalta parte a scenei, in privinta publicului, a-l face sa-si asume o anumita viziune despre propria sa identitate" .

Pentru a se ajunge la aceasta 'pogorire' a opiniei publice ca instanta abilitata sa atribuie datorii clasei politice, trebuie sa fi avut loc in prealabil 'un lung proces de figurativizare a opiniei publice' . Aceasta inseamna ca opinia publica nu este doar o entitate abstracta care serveste drept suport teoretic pentru elaborarea legilor. 'Tele-revolutia' din 1989 poate fi interpretata ca o procedura simbolica prin care s-a realizat o asemenea 'incarnare' a opiniei publice ca figura temporala. Specificul ei a facut ca, astazi inca, asteptarile paradigmatice ale publicurilor in legatura cu regimul de vizibilitate in spatiul public sa fie 'reglate" la maximum. Chiar daca oamenii se lasa tot mai greu pacaliti in privinta "adevarului" transmisiei in direct, ei spera ca prin televiziune, pot sa plonjeze in toiul evenimentelor si, astfel, sa afle un soi de adevar care incepe de undeva din "interior". Exista totusi o diferenta - fata de 1989 - in exercitarea acestei conceptii naiv-esentialiste care consista in a cauta cu infrigurare un adevar undeva in miezul lucrurilor (asemanator copiiilor care strica jucaria ca sa prinda misterul intre degete). Inca in 1993, cind s-a facut ancheta amintita in nota de la subsol, mai mult de 2/3 din esantion considera ca in decembrie 1989 la televizor s-au putut "vedea" lucruri "chiar asa cum s-au petrecut". Acesta este un bun argument pentru a sustine ipoteza ca in vremea "telerevolutiei" oamenii patrundeau in imageria televizuala pentru a se reprezenta actionind. Daca este sa dam "crezanie" (A. Giddens) sondajelor de astazi, majoritatea populatie considera "ca" atunci s-a mintit si "ca adevaratele lucruri" s-au petrecut altundeva, "ca n-a fost revolutie, ci lovitura" etc. Totusi nu trebuie sa vedem aici doar o imitatie de ventriloci a calapoadelor interpretative produse de unii analisti politici. In sinea lor oamenii nu se leapada de autenticitatea trairilor pe care le-au avut in acea perioada. Mai curind ei se reprezinta ca reconstruind "contrafactual" evenimentele. Cu alte cuvinte, ei incearca sa patrunda din nou in "interior", dar, de data aceasta, pe baza unei experiente de exploratori capabili sa vada multiplele fatete virtuale ale evenimentului.

Acest gen de abordare "socio-semiotica" (Scoala de la Paris) este oarecum artificios, dar ne da sugestii pentru deschiderea problemei dificultatilor spectatoriale provocate uneori de "cirdul sondajelor" (D. Wolton) .

In dezbaterile televizuale cu privire la discursul sondajelor se poate vedea

cu ochiul liber o anumita stinjeneala a oamenilor politici, analistilor sau jurnalistilor. Ei sint nevoiti sa-si manifeste si pozitia de spectator fata de un asemenea fenomen, incearca un real sentiment de 'scandal' dar nu stiu daca trebuie sa-l exteriorizeze ca atare: sa arate sau nu ca sint sub 'perfuzia de cifre'?

Ce efect pervers al comunicarii sa fi creat aceasta fasticeala? Metaforele pot scurta si umple golurile in stiintele sociale: in 'triunghiul infernal' jurnalisti - oameni politici - opinie publica s-a schimbat raportul de forte intre logica informatiei, opiniei publice si actiunii. 'Astazi, considera D. Wolton, omniprezenta comunicarii si a opiniei publice este ceea ce destabilizeaza o logica politica mai putin aroganta' . Sederile 'pe functie' sint scurte, marjele de manevra sint inghesuite, dar trebuie sa se dea impresia de stapanire a viitorului. Colac peste pupaza, spectacolele politice mediatizate (de la simpla 'dezbatere' pana la cea de "la Tuca' sau 'la Calinescu', 'Ceaiul de la ora 5' ori 'aparitia in <<Catavencu>>') sint indispensabile - altfel cum sa fii cunoscut intr-o societate a 'partidelor de opinie' - dar accelereaza filmul pana la secventele in care 'regele e gol', caci publicul observa in cele din urma ca nu au mare lucru de propus ('in plus').

Unii sociologi sustin ca predominanta simbolicului in cadrul comunicarii publice aduce prejudicii capacitatii de actiune politica. Si asta mai cu seama ca proasta-dispozitie creata de decalajul intre rapiditatea informatiei si lentoarea actiunii este perceputa si de catre 'simplul cetatean'. El nu vrea sa fie inselat de politicieni ('macar sa nu stie') si, tot asa, 'in direct' nu prea e de dorit a se vedea fragilitatea personalului politic, asa cum nici fata nu vrea sa-si vada ibovnicului umilit la masuratoarea de muschi pe cind se plimba prin bilci. Si tocmai aici 'cardul de sondaje' - isi continua Wolton povestea - destabilizeaza informatia prin asaltul de 'barometre' si 'cote de popularitate'. Rezultatul, zice el, este ca 'ei abuzeaza de limba de lemn, potrivit careia sondajele nu au influenta asupra lor si confirma ca grija lor este de a duce o actiune de lunga durata Discurs pe care nimeni nu-l crede, si care accentueaza sentimentul de indispozitie'.

Adesea unii reprezentanti ai personalului politic se arata indignati de astfel de interpretari 'sociologiste'. Un sociolog care a produs multa indignare in Franta, Patrick Champagne , analizeaza lipsa de sinceritate a acestei indignari. El sustine ca este doar vorba de o desfatare-de-sine-in-rol, asemanatoare autovoyerismul unor 'vip-uri' satisfacut pe mana paparazzilor Acest soi bizar de masochism provine mai putin din activarea unor mecanisme freudiene, cat din calculul strategic al unor componenti ai cimpului politic (desigur nu atit de omogen cum il descriu unii sociologi) care considera ca este util sa se justifice prin metafora "trebuie sa se lucreze <<sub presiunea strazii si a sondajelor>>". Prin aceast soi de 'management al imaginii' ei ajung sa se asemene cu acei sefi care-si tin haina pe umeri.

Prin definitie, ritualul nu trebuie aplicat lucrurilor banale, caci - cum zice Meyerhoff - el contine totdeauna o posibilitate de esec. 'Daca esueaza, suntem manati sa intrevedem natura sa fundamental artificiala, si, pornind de aci, sa luam cunostinta de fictiunea si de inventia care subintinde orice cultura. La baza oricarui ritual, rezida un pericol fundamental Cel de a fi surprinsi cu mina in sac, inventind din tot soiul de piese conceptia noastra despre lume, societate, chiar despre noi insine. Riscam asadar de a aluneca spre aceasta constatare fatala: orice cultura este o constructie, arbitrara, conventionala, inventie a muritorilor de rand'[24].

Spectacolul politic (sondajele de opinie ii apartin intrucit, pe langa dimensiunea reflectiv-cognitiva, induc si tensiunea ludica a asteptarii 'invingatorului', o 'atitudine estetica' dincolo de teritoriul artei) este un medium de transfer intre 'societatea civila' si 'societatea politica'. El impiedica puterea politica sa se reproduca prin ea insasi (adica sa se transforme intr-un uzaj administrativ al unei puteri deja constituite). De cele mai multe ori prin spectacol politic se intelege fie un soi de circ care sa atraga electori (macar sa participe la vot), fie un mijloc de a face de ras pe cineva (a-i 'uza imaginea') ca sa nu mai indrazneasca 'sa scoata capul'. In mod paradoxal insa, desi acest spectacol este tesut din limbajul ordinar, el se bucura de avantajele institutionalizarii juridice la fel ca oricare alta procedura de formare publica a opiniei si vointei care se ispraveste in decizii relative la proiecte politice si legi. Aceasta institutionalizare, in masura in care se savarseste cu mijloace comunicationale concurente, valorizeaza principiul discutiei. Tot asa cum, parafrazandu-l pe H. R. Jauss, 'Marele Teatru al Lumii serveste in ultima instanta ideii unei judecati universale cind mastile trebuie sa cada, se releva egalitatea tuturor in fata mortii comportamentul liber, imprevizibil, al indivizilor, devine previzibil si transparent pentru spectator iar aceste dramatis personae cu un anumit statut pot fi descifrate ca cu indicatii de regie' .

Dupa A.J. Bélanger[27], in toate vremurile guvernantii au recurs la teatralitate pentru a-si fonda legitimitatea si 'a da la vazut' ceea ce-i distinge de guvernanti. Comandamentul are nevoie deci, pentru a opera, de aceasta 'distanta de rol'- vizibilizare a jocului de rol- produsa, de ex., de costum si punerea in scena ori de semnificarea "vremurilor" in care se face spectacolul. 'parelnicul (le paraitre) fiind manifest pus ca element semnificativ al jocului politc- crede Bélanger- curtea se oferea mai intai intr-un spectacol pentru ea insasi chiar in timp ce asta servea la demarcarea pozitiilor care, din aproape in aproape, conducea la autoritatea suprema' (subl.ns.,). Sondajele ar avea deci, dupa Bélanger, rolul de revelator, in acest joc al comunicarii politice, dar si de retroactiune care alimenteaza din nou strategia fiecaruia - comunicarea politica ramanand ceea ce a fost dintotdeauna: cele parelnice aflate in conflict. Am putea vedea in partea spectaculara a sondajelor un spectacol al clasei plitice 'pentru ea insasi', o desfatare-de-sine-in-rol (adica un soi de desfasurare in imaginatie in privinta celor suparatoare in viata)? Prin 'demarcarea pozitiilor' sa intelegem, apoi, dedublarea inerenta tuturor comportamentelor de rol - distanta interioara (H. R. Jauss) care, fiind adoptata reflexiv, faciliteaza desfasurarea de sine in experiente de rol prin contrast? Puterea s-ar reprezenta ca posesor al competentei de a tipiza in cadrul jucarii-pe-roluri a dramei autoidentificarii unui grup social. Numai ca, in ceea ce unii numesc epoca media si a comunicarii virtuale ,pe aceasta 'noua scena de tip sociologic'( H.R.Jauss) ar fi utila constructia altui concept de rol - pornind de la noul tip de teatru (Pirandello, Brecht). Acela in care spectatorului nu i se mai ascunde tehnica punerii in scena, fiind inzestrat, de la distanta, cu o competenta scenica. 'Comuniune dintre spectatori si actori' in care uneori este insa mai important a se arata puterea de a produce bataia de gong. Cine este oare cel mai indrituit sa ridice cortina pentru a se vedea faptul ca, "in public", se manifesta o"semnificativa" tacere publica ?