Comunitatile teritoriale

Oricine stie sa faca diferenta intre comunitatile urbane si rurale. Stim la fel de bine ca, in cea mai mare parte a istoriei, majoritatea populatiei a trait in afara oraselor, iar daca ne gandim la Romania putem spune chiar ca in urma cu numai un secol, peste 90% din populatie traia in mediul rural. Balanta dintre populatia care traieste in comunitatile rurale si cele urbane s-a echilibrat doar in modernitate, desi daca ne raportam la o scara planetara mai intalnim inca regiuni unde exista o pondere mare a populatiei rurale. Daca luam ca referinta intreaga istorie a umanitatii, cu toate societatile cunoscute, si incercam sa reliefam raportul dintre rural si urban, atunci vom observa cu usurinta ca populatia urbana nu a reprezentat in istorie mai mult de cateva procente. Ceea ce foarte putini stiu insa, este faptul ca aproape tot ceea ce s-a intamplat semnificativ in istorie, tot ce a insemnat istorie politica si economica, progres, dezvoltare a stiintei, a artelor, ca si a culturii in general, s-a produs practic doar in orase.

Cea mai importanta parte a istoriei a avut ca principali actori pe locuitorii oraselor. Este probabil socant faptul ca o minoritate, doar cateva procente din populatia umanitatii, "a scris" in cea mai mare parte istoria acesteia. Trebuie sa spunem insa ca si aproape tot ce a fost dramatic, tot ce a insemnat suferinta, razboi, criminalitate si devianta a avut loc in principal tot in orase. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rau pentru istoria umanitatii s-a savarsit in orase. Acest lucru s-a intamplat in principal pentru ca mediul de viata urban reprezinta de fapt principalul mediu de viata specific uman, pentru toate societatile dezvoltate.

Orasul reprezinta un mediu de viata cu totul special si din acest motiv, el este studiat de catre sociologi, ecologi sociali, psihologi sociali etc. Comunitatile umane care traiesc in cele doua medii tipice de viata, urban si rural, au la randul lor diferente semnificative, care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei, cum sunt sociologia urbana si cea rurala. Sa ne amintim faptul ca prima scoala de sociologie americana, Scoala de la Chicago, este una de sociologie urbana, iar cercetarea empirica, de teren, in sociologie, a debutat tot cu analiza orasului si a comunitatilor urbane.

Desi poate nu la fel de spectaculoase ca dinamica a dezvoltarii, comunitatile rurale sunt la fel de importante pentru cercetarea sociologica, cel putin pentru ponderea adesea majoritara a populatiei care traieste in acest mediu specific, mediu care ridica probleme deosebite din punctul de vedere al specificului proceselor sociale, al institutiilor si al organizatiilor de aici.

Nu putem sa nu amintim in acest context faptul ca studiul lumii rurale are puternice conexiuni cu sociologia romaneasca, Scoala sociologica de la Bucuresti, condusa de Dimitrie Gusti, fiind prima scoala de monografie sociala din lume si una dintre cele mai importante scoli de sociologie rurala din secolul al XX-lea.

Problematica comunitatilor sociale

Comunitatile reprezinta grupuri mari de oameni, care impartasesc un fond cultural comun, au seturi de valori, aspiratii si stiluri de viata asemanatoare si ai caror membri au constiinta apartenentei la comunitatile respective. La nivelul unei comunitati nu sunt necesare interactiuni directe, ca in cazul grupurilor, intre toti cei care fac parte din comunitatea respectiva. Dupa cum se observa din definitie, atat locuitorii unui sat, cat si medicii din Romania, formeaza comunitati. Distinctia dintre cele doua exemple este aceea ca in primul caz avem un exemplu de comunitate teritoriala, in timp ce in al doilea un caz este vorba de o comunitate de tip profesional.

Cea mai uzitata acceptiune a termenului de comunitate leaga membrii acesteia de un anumit teritoriu, pentru ca omul, asemenea altor specii de animale, traieste obligatoriu intr-un teritoriu care constituie mediul de viata in afara caruia nu poate supravietui si la care trebuie sa se adapteze permanent. Procesele de adaptare la teritoriu mai sunt numite si procese ecologice. Din aceste motive, sensul uzual al termenului de comunitate este, de fapt, acela de comunitate teritoriala. Utilizarea termenului pentru orice grup mare de indivizi, care se aseamana in baza anumitor caracteristici particulare (cum ar fi in exemplul anterior profesia de medic) reprezinta in fapt o utilizare relativ recenta a termenului, obtinuta prin extensia sensului initial. In sociologie se utilizeaza, in mod obisnuit, termenul de comunitate in sensul de comunitate teritoriala si aceasta va fi abordarea noastra in acest capitol.

Comunitatea teritoriala reprezinta un grup mare de indivizi care sunt localizati intr-un anumit teritoriu, fata de care exista o relatie de dependenta si in care distingem uzual trei zone specifice. Prima este zona de locuire, a doua este zona de productie (in care se desfasoara activitatile productive ale membrilor comunitatii), in timp ce a treia zona este data de traseele pe care se deplaseaza membrii comunitatii intre primele doua zone. Este evident ca zonele de locuire si de productie se pot afla in proximitate sau nu. In unele situatii, in special in epocile premoderne, cele doua spatii pot sa se suprapuna partial.

Apartenenta la un teritoriu nu trebuie inteleasa insa doar ca un simplu element de localizare. Asa cum am precizat, comunitatile sunt dependente functional de respectivul teritoriu, mai mult, dependenta fata de acesta este exprimata printr-o serie de procese speciale care poarta numele de procese ecologice. Acestea se refera la modalitatile prin care comunitatile se adapteaza la cerintele de mediu impuse de un teritoriu dat, ca si la procesele de adaptare si de constructie a teritoriului.

Restrictiile si elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relatii sociale, anumite tipuri de interactiuni si activitati, anumite ocupatii, norme, ritualuri, profile culturale diferite etc. si nu in ultimul rand, chiar arhitectonica si spatializare diferite. In Romania spre exemplu, din punct de vedere al restrictiilor impuse de teritoriu, avem mai multe categorii de asezari: sate adunate, sate imprastiate, sate aliniate etc. Dincolo de modul lor de organizare, dat de conditiile impuse de teritoriu, aceste tipuri de asezari au si regimuri diferite de functionare sociala.

Exista insa mult mai multe tipuri de clasificari ale comunitatilor teritoriale. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic, luand in considerare natura relatiilor sociale, dar la fel de bine se pot realiza si pe criterii administrative, spre exemplu, in Romania avem din punct de vedere administrativ urmatoarele categorii de asezari: municipii, orase, sate centre de comuna, sate apartinatoare comunelor, sate apartinatoare oraselor si municipiilor. In limbajul obisnuit intalnim insa si denumirea de comuna suburbana (pentru satele apartinatoare oraselor sau municipiilor), dar si numele de catun, pentru satele de dimensiuni foarte mici, nume care se pare ca provine inca de la daci. Se pot realiza insa clasificari si pe baza unor criterii de tip ecologic sau functional pe baza naturii activitatilor si a functiilor oraselor, de exemplu, orase industriale, orase turistice etc.

Tipologia comunitatilor teritoriale

Dincolo de clasificarile exemplificate mai devreme trebuie sa mentionam ca exista o clasificare fundamentala, cea care distinge intre doua mari categorii de comunitati teritoriale. Asa cum am precizat la inceputul capitolului este vorba de cea mai cunoscuta clasificare, cea care imparte comunitatile in urbane si rurale. Distinctia dintre localitatile rurale si urbane este cunoscuta practic de oricine si nu apartine doar stiintei sociale, ci si limbajului obisnuit, cunoasterii comune prin care ne raportam permanent la realitatea sociala.

Analiza stiintifica a celor doua tipuri de comunitati nu este insa la fel de facila precum definirea acestor termeni in cunoasterea comuna. Mai mult decat atat, trebuie sa precizam faptul ca istoria din ultimii o suta cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri centrata exclusiv pe gradul de dezvoltare diferit dintre cele doua tipuri de comunitati, asumandu-se tacit teza ca prin dezvoltare lumea rurala devine urbana. Aceasta transformare este una reala si a avut un rol important in modernitate fiind de altfel, parte a unui proces mult mai amplu, specific modernitatii, care poarta numele de urbanizare, care va fi tratat in acest capitol. Este adevarat ca in mod normal orasul este mai dezvoltat decat satul, insa teza evolutiei istorice a comunitatilor rurale spre cele de tip urban nu este de fapt corecta decat pentru un numar mic de situatii, in special pentru lumea moderna.

Orasul si satul au avut istoric evolutii, procese si caracteristici deosebite, procesul de transformare a satului in oras, asa cum am mentionat, este unul mai degraba modern. Diferentele dintre lumea rurala si cea urbana sunt insa foarte multe si nu se reduc la problema gradului de dezvoltare al asezarii.

La scara istorica, in cele mai multe cazuri, orasele nu au aparut din comunitati de tip rural. Aceasta modalitate de aparitie a oraselor din asezari rurale, este una reala, insa ea este legata de dezvoltarea comunitatilor in ultimele secole. Istoric, orasele au avut de la bun inceput alte functii sociale, fata de comunitatile de tip rural, ele avand in primul rand functii religioase si nu de locuire. Cea mai mare parte a istoriei orasele au fost destinate elitei sociale, claselor si categoriilor de populatie care aveau rol in conducerea societatilor, de aici si o alta functie speciala a lor, cea de aparare.

Robert Redfield, a fost unul dintre cei mai importanti antropologi ai secolului al XX-lea, unul din pionierii cercetarii proceselor de schimbare sociala si culturala de la nivelul comunitatilor teritoriale. A obtinut doctoratul la Universitatea din Chicago si si-a inceput studiile de teren in Mexic. A efectuat aproape 16 ani de cercetari de teren in Peninsula Yucatan si in Guatemala. Din 1934 a fost profesor la Universitatea din Chicago. Lucrarile principale sunt: "The Folk culture of Yucatan" (1941), "A Village That Chose Progress" (lucrare aparuta in 1950 despre satul comunitatii Maya, Chan Kom pe care il studiase si in anii 30), "The Little Community" (1955) si "Peasant Society and Culture" (1956).

Exista intr-adevar o tendinta contemporana de schimbare a stilului de viata rural intr-unul urban, care duce inclusiv la cresterea asemanarii dintre cele doua tipuri de asezari umane, insa acest proces este relativ nou in istorie, el fiind o caracteristica exclusiva a modernitatii. In cele ce urmeaza vom trata separat problematica celor doua tipuri de comunitati si vom incerca, in analiza pe care o vom desfasura, sa surprindem atat particularitatile fiecarui tip de comunitate, cat si elementele care le diferentiaza.

Comunitatile rurale

Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunitati, avand varsta umanitatii. Ele reprezinta un ansamblu de gospodarii, existente intr-un teritoriu dat, ce formeaza un tot uman, care are capacitatea de influentare a oricaruia dintre membri. Conceptul de tot uman a fost utilizat de Robert Redfield (1897 -1958), unul dintre cei mai importanti cercetatori ai comunitatilor rurale, tocmai pentru a sublinia caracterul de sistem unitar, pe care acest tip de comunitati il au.

Pentru Robert Redfield exista insa patru criterii de diferentiere a universului rural fata de cel urban. Este vorba de:

. identitate

. dimensiune

. omogenitate

. autonomie

Potrivit acestor criterii putem considera ca in comunitatile rurale, sentimentul apartenentei, constiinta unei identitati legate de apartenenta la localitatea respectiva sunt mult mai puternice decat in comunitatile urbane. De asemenea, dimensiunile comunitatilor rurale sunt tendential mai mici, iar gradul lor de autonomie este mai ridicat decat cel al comunitatilor urbane, fiind mai putin dependente de structuri si institutii economice, culturale si politice externe.

Poate cel mai important aspect insa, este acela al omogenitatii mult mai mari pe care o au comunitatile rurale. Omogenitatea se refera la faptul ca, la nivelul unei comunitati rurale, persoanele care au aceeasi varsta si sunt de acelasi gen (sex) tind sa aiba acelasi stil de viata si aceleasi ocupatii, deci se aseamana social foarte mult. Daca am utiliza in analiza acestor comunitati modelul teoretic al "solidaritatii mecanice", al lui Emile Durkheim, am putea spune ca membrii respectivi sunt interschimbabili. Aceasta distinctie, intre cele doua tipuri de organizare sociala, a fost tratata de altfel in numeroase randuri in istoria sociologiei. Sociologul francez facea distinctia dintre "solidaritatea mecanica" si "solidaritatea organica", adica intre comunitatile in care oamenii se aseamana intre ei, si din acest motiv, pot coopera pe baza faptului ca sunt "la fel" si comunitati in care oamenii se diferentiaza puternic intre ei, iar colaborarea lor devine una organica, ce presupune o diviziune sociala a muncii. Aceasta permite de fapt relationarea sociala asemanator modului in care, intr-un organism, tocmai pentru ca sunt diferite, organele interne asigura functii complementare si conexiuni reciproce capabile sa formeze un tot unitar, organismul respectiv.

O alta clasificare, asemanatoare ca paradigma de comparatie intre cele doua tipuri de organizare sociala, urbana si rurala, o ofera sociologul german Ferdinand Tonnies (1855 - 1936), care a facut distinctia intre "societatea comunitara" si "societatea asociationala". Cele doua concepte (in germana Gemeinschaft, respectiv Gesellschaft) sunt traduse adesea cu termenii de "comunitate" respectiv "societate".

Primul tip de societate, cea comunitara, se refera la societatile dominate de vointa naturala a oamenilor ("Wesenwille" eng. "natural will") de a relationa potrivit emotiilor si intereselor directe reciproce, traditiilor si obiceiurilor. Relatiile umane presupuse in astfel de societati sunt simple si directe, fata in fata, mai mult sau mai putin "naturale". Societatile asociative se bazeaza pe vointa rationala de a stabili relatii si interactiuni. Ele sunt societati contractuale, dominate de organizatii formale, de relatii formalizate, de sisteme birocratice, care intermediaza mare parte din relatiile umane. Este evident ca acestea din urma sunt mai degraba societati urbane, si mai general moderne.

Aceste tipuri de clasificari, indiferent de denumirile utilizate, sau de autorii care le-au propus, se refera nu doar la tipuri diferite de structuri comunitare, ci si la natura diferita a relatiilor interumane existente in comunitatile de tip urban si rural. In cele ce urmeaza vom incepe prezentarea acestor comunitati cu primele, cele rurale.

Tipologia comunitatilor rurale

Comunitatile rurale se diferentiaza foarte mult intre ele, atat din perspectiva tipurilor istorice cunoscute de umanitate, cat si din punct de vedere al diverselor forme intalnite astazi. Modelul solidaritatii mecanice, al lui Durkheim, functioneaza foarte bine mai degraba pentru o comunitate arhaica, studiata de antropologi, dar cu mult mai greu pentru o asezare rurala din Europa de astazi. Prin urmare, putem clasifica comunitatile rurale, la randul lor, in functie de o serie de caracteristici care pot privi dimensiunea, modul in care se structureaza raporturile dintre oameni, tipologia ocupatiilor, a stilurilor de viata, gradul de autonomie, de subzistenta etc.

Ferdinand Tonnies este unul din cei mai importanti sociologi germani, contemporan cu Max Weber. A devenit profesor la Universitatea din Kiel in 1881. A fost influentat de filozofia lui Thomas Hobbes (1588 - 1679), de la care preia partial ideea de vointa rationala. Conceptia despre vointa ca baza a relatiilor sociale este centrala pentru sociologia sa. El face distinctia intre vointa rationala si cea naturala, care insa, intr-o societate concreta, se manifesta ca vointa colectiva, care presupune ambele tipuri de baza, naturala si rationala. Operele principale: "Gemeinschaft und Gesellschaft"(1887), "Kritik der öffentlichen Meinung"(Critica Opiniei Publice, 1922), "Thomas Hobbes Leben und Lehre (Thomas Hobbes viata si opera"1896)

Una dintre cele mai interesante si prolifice analize a comunitatilor rurale este cea propusa de antropologul Robert Redfield. El distinge intre trei tipuri de comunitati rurale: comunitati salbatice, taranesti si agricole.

Distinctia dintre cele trei tipuri de comunitati rurale se face pe baza mai multor criterii. Sintetic, putem reprezenta clasificarea propusa de Redfield in urmatorul tabel:

Tabelul 9.1.: Tipologia comunitatilor rurale la Robert Redfield

Comunitati salbatice    Comunitati taranesti Comunitati agricole

Grad al autonomiei Completa Relativa Nu exista

Nivel al capacitatii de autosubzistenta Completa    Relativa Foarte mica

Atribuirea rolurilor Pe criterii de rudenie, sex, varsta Pe criterii de grup Pe principiul pietei

Gradul intercunoasterii Total Foarte mare Foarte mic

Atitudinea fata de straini Refuz total al strainilor Toleranta mica fata de straini Acceptare

Dupa cum se observa exista mai multe criterii de diferentiere intre aceste tipuri de comunitati. Ar mai trebui precizat totodata ca aceasta clasificare are, intr-un fel, o dimensiune istorica, pentru ca, evident comunitatile salbatice, care mai exista astazi sunt doar cele arhaice, studiate de antropologi. In societatile foarte vechi comunitatile de tip salbatic prevalau insa. Comunitatile de tip taranesc, pe de alta parte, sunt in fond comunitati de tip premodern, in special de tip medieval, in timp ce comunitatile agricole sunt mai degraba tipuri contemporane de comunitati rurale, care totodata, din punct de vedere al structurii si caracteristicilor lor, sunt mult mai apropiate de comunitatile urbane.

Aceste diferente istorice nu sunt insa absolute. Pornind de la clasificarea propusa si gandindu-ne la cazul Romaniei, trebuie sa precizam faptul ca este dificil sa incadram total comunitatile rurale din Romania in categoria comunitatilor agricole. La noi mai exista, spre exemplu, numeroase comunitati, care sunt mai degraba taranesti decat agricole. Mai mult, pana la inceputul secolului trecut existau comunitati autentic medievale, care erau in mod clar comunitati taranesti. Este cazul satelor devalmase, studiate in special de profesorul Henri H. Stahl (1901 - 1991), in perioada interbelica. Devalmasia se refera la proprietatea in comun asupra pamantului. In satele devalmase, care mai existau la noi la inceputul secolului trecut, organizarea era una bazata pe obsti satesti. Obstea era o institutie de conducere formata din cei mai reprezentativi membri ai comunitatii (ceva de tipul sfatului batranilor existent la populatiile vechi). Obstea reprezenta comunitatea in raporturile cu orice autoritate din afara acesteia. Ea era singura instanta de judecata pentru membrii comunitatii, ea avea datoria de a repartiza fiecarei familii, in fiecare an, pamanturile agricole sau cele pentru pasunat. Pamanturile erau schimbate anual, ele fiind obiect al proprietatii comune. Acest tip de comunitati rurale isi au originea in evul mediu, ele ramanand functionale in Romania pana in perioada interbelica.

Ar mai trebui sa mentionam ca, dupa 1990, in Romania s-a manifestat o tendinta pregnanta de revitalizare a acestui tip de comunitati rurale, prin reinfiintarea obstilor satesti. Tendinta a fost motivata de eforturile unor comunitati rurale, de regula izolate, de a-si redobandi drepturile de proprietate colectiva asupra pamanturilor nationalizate sau trecute in sistem cooperatist de regimul comunist. Evident ca un asemenea tip de institutie arhaica nu mai poate functiona astazi pe baza principiilor originare si, mai ales, nu mai poate fi considerata si raportata intr-o ordine si o logica a dezvoltarii.

Dimitrie Gusti si Scoala sociologica (monografica) de la Bucuresti

Dimitrie Gusti (1880 - 1955) a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultura din Romania secolului al XX-lea. A intemeiat una din primele scoli de sociologie din lume, alaturi de Scoala de la Chicago, sau de scoala franceza creata de Emile Durkheim. Este prima scoala de cercetare monografica din lume. Dimitrie Gusti a fost un erudit de exceptie, citea filosofii greci si latini in original, a luat doctoratul sub conducerea celebrului psiholog WilhelmWundt (1832 - 1920), avea cunostinte juridice la nivelul marilor juristi ai timpului. A fost profesor la Universitatile din Iasi si Bucuresti, ministru al invatamantului (1932 - 1933), membru al Academiei Romane din 1919 si apoi chiar presedintele ei intre1944 si 1946. Si-a dedicat viata cercetarilor de teren, considerand ca sociologia trebuie sa devina o sociologie a natiunilor, ca studiul societatii, al natiunii, trebuie sa devina motorul actiunii sociale. Metoda fundamentata de el, metoda monografica, este o metoda de cercetare interdisciplinara la care, alaturi de cercetatori sociali, se adauga medici, economisti, agronomi, ingineri etc. Aproape toti marii reprezentanti ai stiintelor sociale din Romania interbelica au fost implicati in cercetarile scolii lui Gusti. Trebuie sa mai spunem ca Scoala de la Bucuresti a fost una de pionierat in istoria sociologiei universale in ceea ce priveste ideea valorificarii cercetarii sociale la nivel de practici si interventii in directia dezvoltarii comunitare. Teza sa de baza a fost aceea ca sociologia trebuie sa deserveasca nu doar cunosterea societatii, ci si actiunea si practica sociala. Totodata, Dimitrie Gusti, cu ajutorul tuturor intelectualilor de marca care au gravitat in jurul scolii sale, a reusit sa initieze si sa coordoneze actiunea de cercetare monografica a satelor din Romania (1925 - 1948, proiect ambitios stopat de schimbarea regimului politic in Romania). Au reusit obtinerea legiferarii serviciului social in 1939, prin care s-a institutionalizat, pentru prima data in lume, cercetarea sociologica, imbinata cu actiunea sociala practica si cu pedagogia sociala. Dimitrie Gusti a fondat si a condus Asociatia pentru stiinta si reforma sociala (1919 - 1921), Institutul Social Roman (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de stiinte sociale al Romaniei (1939 - 1944), Consiliul national de cercetari stiintifice (1947 - 1948). A creat, impreuna cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl si G. Focsa, Muzeul Satului (1936), primul astfel de muzeu din lume si care si astazi este de referinta. Tot Dimitrie Gusti a infiintat si a condus revistele 'Arhiva pentru stiinta si reforma sociala'si 'Sociologie romaneasca' (1936 - 1944). Odata cu venirea regimului comunist, activitatea Scolii de la Bucuresti practic este suprimata, o buna perioada de timp sociologia ca stiinta fiind interzisa. Studiile de teren sunt relansate abia la sfarsitul anilor '60. Opere principale: 'Egoismus und Altruismus' (1904), 'Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik' (1908), 'Cosmologia elena' (1929), 'Sociologia militans' (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), 'Cunoastere si actiune in serviciul natiunii' (2 vol., 1939), 'Problema sociologiei' (1940), 'La science de la realite sociale' (1941).

Comunitatile urbane

Desi istoric au aparut la mult timp dupa comunitatile rurale, importanta universului urban este majora pentru istoria umanitatii. Pretutindeni in lume, orasele au aparut din alte motive comparativ cu asezarile rurale, ele avand originar functii religioase, sau mai general, sacre. Functia de locuire a oraselor, asa cum am mentionat deja,     a fost secundara la inceputurile istoriei acestora, in unele cazuri ea lipsind cu desavarsire mari perioade de timp. Comparativ, functia de locuire, a asezarilor rurale a fost permanent una centrala.

Daca istoric, principala diferentiere este data de functiile prioritare pe care aceste comunitati le-au indeplinit, trebuie spus ca mai exista si alte criterii de diferentiere, prezente inclusiv in societatea contemporana, societate in care distinctiile dintre lumea rurala si cea urbana raman inca esentiale, atat din punct de vedere teoretic si stiintific, cat si din punct de vedere administrativ, politic sau economic. Dintre acestea, cele mai semnificative caracteristici care diferentiaza comunitatile urbane de cele rurale sunt:

. Volumul populatiei, tendential mai mare in cazul orasului;

. Densitate mai mare a activitatilor sociale in urban. Exista un numar foarte mare de tipuri de activitati desfasurate in oras comparativ cu mediul rural, ceea ce face, de altfel, ca importanta sociala a orasului sa fie una tendential mai mare.

. Diviziunea sociala a muncii este mult mai pronuntata in urban, comunitatile urbane fiind mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activitati sociale si al profesiunilor, in sensul utilizat de Redfield, prezentat mai devreme.

. Dominanta organizarii de tip formal, comunitatile urbane fiind dominate de organizatii formale, de tip birocratic.

Aceste criterii functioneaza intercorelat si nu exclusiv. Spre exemplu, volumul populatiei este tendential unul mai mare pentru oras, dar pot exista si orase care sa aiba dimensiuni mici, cum sunt de exemplu orasele turistice. Mai mult, daca raportam acest criteriu, al dimensiunilor, la o scara istorica, atunci el devine cu totul relativ pentru ca primele orase cunoscute de umanitate nu erau mai mari decat asezarile rurale, in multe situatii, ele fiind chiar mai mici, atat ca populatie, cat si ca dimensiuni teritoriale. Caracteristicile mentionate au, pe de alta parte, implicatii diverse la numeroase nivele, economic, social, cultural, educational etc.

Momente semnificative in istoria orasului

Nu exista intre istorici un consens privitor la o data exacta a aparitiei oraselor. Unii vorbesc de circa 5000 de ani in urma, altii merg pana la sapte, opt mii de ani, sau chiar mai mult, in timp ce alti istorici aduc aceasta data mai aproape de noi. Momentul este dificil de precizat din cauza ca acest proces s-a desfasurat pe o perioada mare de timp, iar atunci cand arheologii au descoperit dovezi concrete ale existentei unor orase, pentru o anumita data istorica, de regula exista suspiciunea ca acele asezari erau locuite deja de foarte mult timp inainte.

Primele orase se pare ca au aparut undeva in zona Mesopotamiei. Ele aveau dimensiuni foarte mici, spre exemplu, orase ca Ur sau Sumer au avut o suprafata de doar cateva hectare. Toate orasele cunoscute la inceputurile lor, atat la mesopotamieni, la egipteni mai tarziu, sau la popoarele indo-europene, au avut o functie sacra. Ele au aparut ca asezari fortificate menite a proteja obiectele si locurile sacre ale unor comunitati, iar mai tarziu protectia a vizat ansamblul templelor construite de o comunitate. Putem spune ca primele orase au fost destinate locuirii, in sensul locuirii lor de catre divinitati. Treptat, ele vor fi locuite si de catre sacerdoti, iar mai tarziu, ele vor fi locuite si de alte categorii de populatie.

Acesta este motivul pentru care la vechii greci, sau la romani in faza regalitatii, orasele erau construite dintr-o data, si abia dupa ce erau "sfintite", adica dupa anumite procesiuni religioase, populatia se muta in ele. Toate orasele vechi aveau ziduri de aparare, mai mult chiar, acestea aveau si ele un caracter sacru. Spre exemplu, la vechii romani, cine atingea zidurile cetatii trebuia omorat pentru un asemenea act de profanare.

Inca din antichitate, orasele au inceput sa fie locuite si de alte categorii de populatie, nu doar de sacerdoti. Permanent insa, in intreaga istorie pana la modernitate, locuitorii oraselor au fost in principal oameni care apartineau unor clase superioare, oameni cu rang mai inalt decat cei care locuiau in mediul rural. Conducerea societatilor, elitele politice, dar si cele culturale, au trait in covarsitoarea majoritate doar in orase.

Trebuie sa mai precizam faptul ca pana la modernitate, orasele au avut un caracter inchis, tocmai datorita originii sacre, dar si datorita unei realitati fizice: ele erau uzual prevazute cu ziduri de aparare si cu puncte de acces controlate, care permiteau atat protectia fata de exterior, cat si controlul comunicarii dintre oras si comunitatile din afara acestuia.

Modernitatea a adus schimbari semnificative in istoria orasului. In primul rand, caracterul inchis si implicit stabilitatea istorica a oraselor a fost pusa sub semnul intrebarii. Motivele sunt multiple. Cel mai important insa, zidurile de aparare au inceput treptat sa dispara pentru ca utilitatea lor, initial sacra, iar mai apoi doar militara a fost minimalizata de aparitia noilor arme moderne de asediu, asa cum a fost tunul.

Pe de alta parte, Revolutia industriala[1] a adus si ea o serie de mutatii spectaculoase. Au aparut astfel, din necesitati strict economice, impuse de dezvoltarea industriala, noi tipuri de orase, care nu au mai avut o functie politica, administrativa sau religioasa. Este vorba de orasele industriale. De la bun inceput, acestea nu au mai avut ziduri de aparare pentru ca nu exista ratiunea construirii lor si, din acest motiv, ele au manifestat implicit o deschidere maxima fata de exterior. Mai mult, ele sunt teritorii in care lucreaza si traiesc multi oameni care fac parte din categoriile sociale inferioare, date fiind functiile economice ale acestor orase. Dinamica populatiei in toata aceasta perioada a fost una majora la scara intregii lumi dezvoltate, iar ritmul de crestere urbana a devenit, cel putin in Europa si America de Nord, unul exponential.

Orasul modern, datorita inovatiilor tehnice, inclusiv in constructii si in transporturi, a putut pe de alta parte, sa creasca in dimensiuni, mai ales in secolul al XIX-lea. Explozia urbana s-a produs o data cu acest secol (al XIX-lea), acest proces purtand numele de urbanizare. Procesul a presupus doua componente. Pe de o parte, avem cresterea in dimensiuni a oraselor vechi, iar in unele cazuri chiar aparitia unor orase noi, cum sunt cele industriale, iar pe de alta parte, o a doua componenta este data de faptul ca urbanizarea presupune transformarea treptata a modului de viata rural intr-unul urban si aparitia astfel de noi orase, pe baza unor comunitati rurale.

Procese de crestere urbana

Procesele de crestere urbana sunt specifice cu precadere modernitatii[2]. Ele au fost studiate in sociologia urbana, inca de la inceputul secolului trecut. Distingem trei astfel de tipuri de procese de crestere urbana care au fost analizate frecvent in sociologia urbana.

Primul tip prezentat de noi poarta numele de exurbatie. Aceasta reprezinta un proces de crestere urbana realizat prin expansiunea orasului dincolo de un teritoriu dat. Exurbatia poate privi insa orice fel de asezare, inclusiv una rurala, chiar daca cresterea acestora este in general de mai mica amploare. Prin urmare, putem utiliza termenul de asezare pentru a surprinde toate categoriile de localitati. In societatea romaneasca acest proces este probabil cel mai prezent, comparativ cu urmatoarele, expansiunea oraselor din Romania de astazi fiind in principal una in afara teritoriilor traditionale ale oraselor.

Alaturi de exurbatie avem un alt proces, polar intr-o oarecare masura, inurbatia. El reprezinta un proces de crestere urbana in limitele aceluiasi teritoriu. Acest lucru este posibil prin revalorificarea zonelor urbane libere, sau prin cresterea pe verticala a orasului. Inurbatia apare cel mai adesea atunci cand nu exista posibilitatea de extindere a oraselor in afara limitelor teritoriale date. Cele doua procese de crestere se pot intalni concomitent la nivelul aceleiasi localitati.

Exista insa si un al treilea proces de crestere, intalnit in situatiile in care doua sau mai multe orase cresc pe baza exurbatiei pana in momentul in care isi unesc granitele. Acest proces poarta numele de conurbatie. Conurbatia este intalnita foarte des in societatile dezvoltate. Ea este specifica zonelor industriale, acolo unde cresterea oraselor s-a facut constant pana la limitele altor asezari. In unele cazuri, conurbatia a sfarsit prin asimilarea unor orase mai mici, care au devenit in final cartiere ale orasului mai mare. In alte situatii cele doua orase si-au pastrat identitatea. De cele mai multe ori, din punct de vedere administrativ, s-a ajuns fie la redefinirea acestor mici orase in termeni de cartiere, fie s-a definit o regiune de tip metropolitan, in care sunt inglobate mai multe orase mici care isi mentin partial o anumita autonomie administrativa.

Figura 9.1. Modele de crestere urbana

Mai exista o situatie speciala de crestere urbana, care se bazeaza pe conurbatie, dar in care sunt implicate orase foarte mari. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbatiei, de-a lungul unor cai de comunicatie, au ajuns sa formeze un megalopolis. Megalopolisul reprezinta un complex urban de dimensiuni foarte mari, care reuneste mai multe orase, care la randul lor au dimensiuni mari, alaturi eventual de orase mai mici.

In megalopolis traiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Un exemplu celebru de megalopolis, prima aglomerare pentru care s-a utilizat acest concept, este complexul de orase din SUA, care leaga Bostonul de Washington D.C. si include orase mari ca New York, Philadelphia sau Baltimore. Tot in SUA avem un megalopolis important intre Los Angeles si San Francisco, iar in lume avem asemenea aglomerari si in Marea Britanie, intre Londra si Manchester, in Japonia in regiunea de coasta Honshu, in Olanda, regiunea Ranstad si mai pot fi date exemple in Germania, America de Sud, Indonezia sau India.

Megalopolisul, ca de altfel orice oras de dimensiuni foarte mari, ridica probleme extraordinare din punct de vedere al asigurarii resurselor, al organizarii, al productiei si desfacerii de bunuri si servicii, ca si al controlului social. Un oras precum New York-ul, care are o populatie apropiata de cea a Romaniei, are probleme comparabile, daca nu mai mari decat noi. Sa ne gandim ca pentru asigurarea necesitatilor unei populatii de aproape 22 de milioane de oameni care traiesc in zona metropolitana a New York-ului, eforturile zilnice sunt considerabile. Daca luam spre exemplu, doar consumul de produse de baza, sa spunem de oua (inclusiv cele regasite in diverse preparate), lapte, paine, apa, atunci trebuie sa ne gandim ca trebuie asigurat transportul zilnic a mai multe zeci de milioane de oua, zeci de mii de tone de grau si mai multe milioane de litri de lapte si de cel putin cateva zeci de ori mai multa apa. Numai asigurarea zilnica a transportului acestor produse reprezinta o intreprindere extrem de complexa. Daca luam in considerare si alte aspecte ecologice, cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oras, dar si distrus, atunci tabloul devine si mai complicat.

Modele ale dezvoltarii oraselor

Orasele s-au dezvoltat in modernitate in forme si modalitati foarte diverse, date fiind contextele sociale, istorice, politice si nu in ultimul rand ecologice, foarte diferite in care ele au functionat. Inca de la inceputul secolului trecut, in cercetarea sociala s-au studiat procesele de crestere urbana, impreuna si in contextul sistemului de fenomene conexe caracteristice acestora.

Zona de naveta

Prima scoala de sociologie urbana s-a nascut in cadrul celebrei Scoli de sociologie de la Chicago. Robert Ezra Park (1864-1944) si Ernest Watson Burgess (1886-1966), doi dintre cei mai importanti membri ai acestei scoli sunt totodata pionierii cercetarilor empirice desfasurate la nivelul orasului si totodata autorii primului model de analiza a orasului. Punctul de plecare al acestui model este chiar orasul

Modelul cercurilor concentrice

Chicago. Data fiind forma sa grafica, care corespunde orasului american, modelul poarta numele de model al cercurilor concentrice. El a fost propus in 1925 in lucrarea celor doi autori[3] "Orasul" (The City)

Inel III I

Modelul cercurilor concentrice considera orasul ca avand un nucleu care are functii de centru administrativ si de afaceri, avand si o functie speciala rezidentiala (de lux initial). La acest nucleu, pe masura dezvoltarii s-a adaugat o serie de cercuri (inele) concentrice. Mai intai un cerc care reprezinta o zona industriala de dimensiuni mici (inelul 2), dupa acesta a aparut un alt cerc concentric, care este format de o zona de locuire, destinata muncitorilor si care nu are un caracter rezidential (Inel 3). Dupa acest inel de locuire destinat muncitorilor si persoanelor de conditie scazuta, urmeaza o alta zona rezidentiala, a celor care au o conditie sociala si venituri mai mari (inel 4). Urmatorul cerc de crestere formeaza inelul 5, cel al industriei mari, dar si al firmelor din centru care se extind pe suprafete mai mari. Dupa aceasta zona apare un nou inel, de aceasta data strict rezidential, ca zona de locuire pentru persoanele care fac parte din categoria celor care au venituri mari si foarte mari. Dincolo de aceasta zona se afla o alta, de tip "suburban" de unde o categorie speciala, cea a navetistilor, vin zilnic in oras in zonele industriale si de afaceri. Acest model de dezvoltare a fost initial construit special pentru orasul Chicago si a fost structurat doar pe cinci inele concentrice.

Modelul initial propus de R. Park si E. Burgess avea doar cinci inele, iar acestea consfinteau situatia particulara a orasului Chicago. Aceste zone erau 1. zona centrala de afaceri si de administratie, 2. o zona de tranzitie cu nivel mare de devianta, cu cladiri parasite, firme inchise si case deteriorate unde traia populatia recenta de imigranti, 3. zona de locuire pentru populatia cu venituri medii (in principal muncitori si functionari), 4. zona care avea caracter rezidential, era un inel de locuire pentru populatia cu venituri mari si foarte mari, iar ultima zona era cea suburbana, a navetistilor.

Modelul dezvoltat de fondatorii Scolii de la Chicago este aplicabil in realitate multor orase mari. El a fost desigur dezvoltat si adaptat pentru diversele situatii particulare de cercetare. Sa nu uitam ca studiul initial propus in 1925 s-a concentrat asupra ecologiei umane, cu focalizare directa asupra problemelor sociale ale teritorializarii, urmarindu-se explicarea infractionalitatii si a conflictelor sociale in diversele teritorii ale orasului.

Modelul prezentat de noi a presupus implicit un tip de proces social important, care s-a produs de-a lungul timpului in toate orasele intrate in procese de dezvoltare, si care si in Romania de astazi se produce in localitatile mari. Este vorba de ceea ce putem numi "fuga in afara orasului". Elita care locuia initial in centru, datorita unui necesar mai mare de spatiu, de conditii de locuit, ca si datorita dorintei de a trai in zone mai putin poluate, a preferat sa plece din centru si sa se mute cu totul in afara orasului, dincolo de ultimele cercuri concentrice.

Acest fenomen, in spatiul occidental, a fost insotit, in orasele foarte mari, incepand cu anii ´80, si de un fenomen contrar. Este vorba de fenomenul "inapoi in oras", fenomen care s-a manifestat datorita a doi factori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasarilor intra-urbane, iar al doilea, de reconstructia centrelor oraselor mari, de regula in situatiile in care ele nu aveau o valoare istorica speciala, pentru a asigura un confort si standarde la un nivel mai inalt.

Figura Modelul sectorial

Modelul sectorial reprezinta un al doilea tip de model de crestere urbana. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Este totodata cel mai raspandit model de crestere urbana. In practica, cresterea absolut concentrica este mai mult o exceptie, deoarece, in mod obisnuit, posibilitatile de expansiune nu sunt uniforme. Uneori este vorba de o serie de restrictii fizice, ape, zone improprii locuirii etc., alteori este vorba de existenta unor cai de comunicatie sau a unor zone cu resurse deosebite, care favorizeaza cresterea in ritmuri diferite a diverselor zone. In acest caz avem mai degraba sectoare de cercuri concentrice si nu propriu-zis cercuri. In acest mod apar fenomene de intrepatrundere a zonelor de locuire si a celor industriale si de servicii.

Pe de alta parte, trebuie sa mai precizam ca distinctia clasica dintre cele doua tipuri de zone, industriale si de locuire, s-a mai estompat in ultimele decenii datorita dezvoltarii tehnologiilor industriale si extinderii extraordinare a serviciilor. Exista firme de productie industriala de mici dimensiuni, ca si firme care asigura servicii si care pot functiona foarte bine in cadrul unor zone de locuire, ele neimpunand conditii deosebite de spatiu sau de resurse.

O varianta a acestor modele de crestere o reprezinta modelul nucleelor multiple. Acest model se intalneste in cazurile in care mai multe orase au crescut pe baza conurbatiei, de regula dupa modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, pana in momentul in care ele au format un singur oras de dimensiuni mai mari, care a ramas cu mai multe nuclee de origine, de regula considerate centre ale noului oras.

Figura

Modelul nucleelor multiple

Acest model corespunde in special marilor orase, care au "inghitit" asezarile satelit din jur, de dimensiuni mai mici, si care in timp au devenit cartiere ale noului oras. Fiecare din aceste cartiere si-a pastrat o zona centrala, ca si zonele de locuire si cele industriale, ceea ce face ca designul acestor asezari sa fie cu mult mai complex. In graficul pe care il prezentam alaturat observam ca din patru cercuri, care ar reprezenta patru orase initiale, care au crescut de-a lungul timpului, s-au format prin conurbatie noi cartiere si diverse forme de zone industriale sau de locuire.

Scoala sociologica de la Chicago

Probabil ca un semn al insemnatatii cercetarii orasului pentru stiintele sociale prima scoala de sociologie urbana a fost, in fapt, prima mare scoala de sociolgie din lume. Departamentul de sociologie de la Universitatea Chicago s-a infiintat in 1892, imediat dupa infiintarea universitatii in 1890. El a fost primul din Statele Unite, iar Albion Small a fost primul sef de departament. Small a fost cel care a pus bazele academice ale sociologiei in America, fondand "American Journal of Sociology", in acelasi timp in care a contribuit la infiintarea primei asociatii profesionale a sociologilor, "American Sociological Association". Inca din primii ani, Universitatea din Chicago a atras nume importante ale vremii precum John Dewey, George Herbert Mead, iar pentru o perioada si pe Thorstein Veblen. Cu toate acestea, departamentul de sociologie nu a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa decat abia odata cu sfarsitul Primului Razboi Mondial. Primul care anunta aceste schimbari este Wiliam I. Thomas, care desi intra in departament in 1894, aproape de la infiintare, va trebui sa il paraseasca exact in momentul in care acesta incepe sa se dezvolte in 1918. Adevaratul moment important se produce o data cu aparitia lui Robert E. Park, care vine la Chicago in 1914 si va sta pana la pensionarea sa in 1933. De fapt, aceasta perioada de pana la mijlocul deceniului patru este, pentru multi istorici ai sociologiei, o perioada in care evolutia sociologiei americane se confunda cu cea a departamentului de sociologie de la Chicago. In scurt timp apar si alti sociologi importanti, Louis Wirth, Everett C. Hughes, Herbert Blumer, E. Franklin Frazier, Clifford Shaw, Leonard Cottrell. Din 1927 vine in departament si William Ogburn, cel care va deschide o noua directie de cercetare in scoala, cea statistica.

Rezumat

Comunitatile reprezinta grupuri mari de oameni, care impartasesc un fond cultural comun, au seturi de valori, aspiratii si stiluri de viata asemanatoare si ai caror membri au constiinta apartenentei la comunitatile respective. In sociologie vorbim in primul rand de comunitati teritoriale, iar acestea sunt de doua tipuri: urbane si rurale. Principalele diferente intre cele doua tipuri de comunitati sunt evidente, in primul rand, la nivelul cunoasterii comune. Cel mai cunoscut criteriu de diferentiere intre lumea rurala si cea urbana, care s-a impus cu precadere in perioada modernitatii, este gradul de dezvoltare. Pe de alta parte, gradul de dezvoltare nu defineste in totalitate configuratia structurilor specifice fiecarui tip de comunitate, atat in perspectiva istorica, cat si din punct de vedere sociologic si cultural.

In istoria sociologiei au existat abordari diverse in diferentierea intre comunitatile urbane si cele rurale. Antropologul Robert Redfield distinge patru caracteristici principale de definire a comunitatilor rurale in raport cu cele urbane. Este vorba despre: identitate (sentimentul apartenentei la comunitate este mult mai puternic in lumea rurala), dimensiunea (comunitatile rurale au de obicei, dimensiuni mai mici decat cele urbane), autonomia (mult mai mare la sate decat la orase), omogenitatea (mult mai accentuata in rural si tradusa prin gradul ridicat de asemanare a stilurilor de viata ale membrilor comunitatii rurale).

Daca luam in considerare, in analiza celor doua mari tipuri de comunitati teritoriale, perspectiva modelului teoretic explicativ al lui Emile Durkheim, referitor la cele doua tipuri de solidaritate - mecanica si organica -, putem spune ca o comunitate rurala se caracterizeaza mai degraba printr-o solidaritate mecanica (in virtutea asemanarii foarte mari a indivizilor care fac parte din ea), in timp ce comunitatea urbana favorizeaza mai degraba manifestarea unei solidaritati de tip organic (in virtutea existentei unor diferentieri puternice intre indivizi, acestia colaborand in baza diviziunii sociale a muncii). In acelasi registru paradigmatic de abordare a celor doua tipuri de organizare sociala se inscrie si distinctia propusa de sociologul german Ferdinand Tönnies intre "comunitate" (Gemeinschaft) si "societate" (Gesellschaft).

La randul lor, comunitatile rurale se deosebesc intre ele din punct de vedere al gradului intercunoasterii, al gradului de autonomie, in privinta atribuirii rolurilor, a capacitatii de autosubzistenta sau a atitudinii fata de straini. Robert Redfield distinge in baza criteriilor mentionate mai sus intre: comunitatile salbatice (cele arhaice), comunitatile taranesti (de tip premodern) si comunitatile agricole (tipuri contemporane de comunitati rurale).

In Romania, un rol deosebit de important in studierea comunitatilor rurale l-a avut profesorul Henri H. Stahl. Este vorba despre satele devalmase,. Devalmasia este o caracteristica a comunitatilor rurale de la inceputul secolului al XX-lea si se refera la proprietatea in comun asupra pamantului. Forma de organizare a satelor romanesti din acea perioada era obstea sateasca.

Chiar daca profilurile celor doua tipuri de comunitati au cunoscut interdependente multiple de-a lungul evolutiei acestora, diferentele dintre lumea rurala si lumea urbana raman inca semnificative. Volumul mult mai mare al populatiei, densitatea mai mare a activitatilor sociale, diviziunea sociala a muncii mult mai pronuntata, dominanta organizarii de tip formal sunt tot atatea caracteristici prin care recunoastem universul urban.

Desi la origine, cu mii de ani in urma, orasul a fost investit mai degraba cu functii de tip sacru-religios si/sau militar, istoria evolutiei sale ne ofera un parcurs impresionant catre orasul contemporan pe care il cunoastem astazi, un creuzet al inovatiilor tehnologice cu implicatii profunde in planul existentei sociale a indivizilor care il populeaza.

Modernitatea a adus cu sine o dinamica specifica in dezvoltarea lumii urbane. Este vorba despre procesele de crestere urbana, studiate indeaproape de sociologi in cadrul unei ramuri particulare a sociologiei si anume, sociologia urbana. Principalele procese de crestere urbana sunt urmatoarele: Exurbatia, proces de crestere urbana realizat prin expansiunea orasului dincolo de teritoriul dat; Inurbatia, proces de crestere urbana realizat in limitele aceluiasi teritoriu, prin revalorificarea zonelor urbane libere sau prin cresterea pe verticala a orasului; Conurbatia, proces de crestere in care mai multe orase, pe baza exurbatiei, ajung sa isi uneasca granitele;

Astazi exista in anumite zone ale lumii complexe urbane de dimensiuni foarte mari, care poarta numele de megalopolis. Acesta este reuneste mai multe orase mari, alaturi eventual de orase mai mici, si in care traiesc mai multe zeci de milioane de oameni.

Dezvoltarea urbana poata fi analizata din perspectiva catorva modele teoretice, impuse in cercetarea sociologica de-a lungul timpului. Este vorba despre: Modelul cercurilor concentrice, format din mai multe inele (cercuri), fiecare dintre acestea indeplinind anumite tipuri de functii sociale si avand diverse caracteristici din punct de vedere al relatiilor sociale; Modelul sectorial, valabil pentru cele mai multe asezari urbane, care presupune cresterea in diferite ritmuri ale diferitelor zone ale orasului; Modelul nucleelor multiple, intalnit in cazurile in care mai multe orase cresc pe baza conurbatiei, dupa modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, formand un singur oras de dimensiuni mari care pastreaza in continuare mai multe nuclee de origine, centre ale noului oras.

Concepte

Comunitati teritoriale; Tot uman; Proces ecologic; Solidartitate mecanica; Solidaritate organica; Societate comunitara; Societate asociationala; Comunitati salbatice, taranesti si agricole; Sat devalmas; Obste sateasca:

Urbanizare; Inurbatie; Exurbatie; Conurbatie; Megalopolis