Conceptul de personalitate

Conceptul de personalitate

Analiza si folosirea conceptului de persoana este atat de utilizata in limbajul cotidian, incat exista o gama variata de intrebuintare a acestuia in cele mai diverse situatii.

Astfel, daca termenul de persoana desemneaza individul uman concret, personalitatea, dimpotriva, este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii, la nivelul teoriei stiintifice, a modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic numit persoana umana.

Epistemologic, putem sa diferentiem conotatia stiintifica a termenului de personalitate - categorie, constructie teoretica - de sensul comun al acestuia, ca insusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

Personalitatea este darul cel mai de pret pe care omul si-l poate oferi lui insusi prin autocunoastere si vointa de autodepasire, prin efort propriu si cu ajutorul factorilor educationali.

Personalitatea umana, o abstractie psihologica extrem de complexa si cu determinari multiple este greu de definit in mod exhaustiv, pana in prezent, numarul definitiilor depasind cifra de o suta. Cele mai multe dezvolta o conceptie integrativa si dinamica, relevand caracterul specific uman, unitar si sintetic al personalitatii, legatura ei stransa cu conduita, determinarea ei biologica si sociala (cf. lui Cosmovici, A., si Iacob, L., 1996).

Personalitatea a fost definita din perspectiva mai multor orientari si teorii (cf. lui Stoica Marin, Psihopedagogia personalitatii, 1996, pag. 67 si urm.)

Astfel, teoria biologica explica personalitatea prin structura morfologica si functionala a omului, cu accent pe experienta lui timpurie.

Teoria psihanalitica considera ca structura personalitatii este determinata de interactiunea fortelor psihice interioare (a motivelor), cu conditiile mediului extern (S. Freud).

Teoria factoriala explica personalitatea prin organizarea interioara si ierarhica a unor trasaturi generale sau factorii de temperament, motivationali si alti factori (extraversiune, introversiune, labilitate, anxietate - Cattel Guilford).

Orientarea experimentalista afirma unicitatea fiecarei persoane, iar cea socio-culturala explica personalitatea prin asimilarea experientei sociale si a culturii (R. Linton).

Teoria integrativ-dinamica elaborata de W. Allport, consiera personalitatea cu mai multe niveluri de integrare dinamica (nivelul reflexelor, al deprinderilor, al trasaturilor personale si sinele ca sistem unitar).

Personalitatea, in conceptia lui Allport, este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic.

Deci, personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturala (P.P. Neveanu), inzestrata cu functii cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-energetice, afectiv-motivationale si volitiv-caracteriale, pragmatice si operationale de autoorganizare si autoreglare, manifestate in comportament.

Alti autori definesc personalitatea in lumina invatarii (Mower si Miller) sau a situatiei sistemelor, interpretand-o din punct de vedere cibernetic (C. Balaceanu, E. Nicolau).

Cele mai multe definitii prezinta o explicatie integrativa si dinamica, relavand caracterul specific uman, unitar si sintetic al acesteia, determinarea ei biologica si socio-culturala.

Cu toate aceste definitii date personalitatii in literatura psihopedagogica, s-au evidentiat cateva caracteristici care, intr-un mod sintetic, reunesc cateva caracteristici comune ale acestora:

globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acelei personane, identificarea ei printre celelalte. Orice constructie teoretica valida referitoare la personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspectelor psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic;

coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente a elementelor componente ale personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente independente.

permanenta (stabilitatea) temporala: daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei sale, aceasta genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica.

Aceste trei caracteristici evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura unitara.

Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltarii unitare prin procesul invatarii a insusirilor innascute si dobandite sub influenta mediului socio-cultural, asigurand fiecarei individualitati o adaptare, originala si activa, la mediul inconjurator.