Conducere sociala si politica

Orice proces de conducere social - politica desfasurat in vederea unor obective de interes general, sau prin care se urmareste "binele comun" al natiunii, presupune specializarea activitatilor statale, adica stabilirea unor organisme investite cu autoritate care se desfasoara neintrerupt si potrivit anumitor metode acelas tip de activitati

In sensul atribuit in prezent, teoria separarii puterilor a aparut in secolul Luminilor, ca reactie impotriva monarhiei absolute considerate de drept divin. Monarhia absoluta este forma de guvernamint in care regele concentreaza in miinile sale puterea suprema, considerindu-se personificarea statului, de unde si celebra formula a regelui Ludovic al XIV-lea: "statul sunt eu" ("L'etat c'est moi"). Monarhia este specifica antichitatii, Evului Mediu, unde a evoluat spre absolutism monarhic si epocii moderne, unde a evoluat spre regim constitutional sau parlamentar, caracterizat prin delimitarea neta a puterilor monarhului potrivit legii sau a cedat definitiv locul regimului republican, ca in S.U.A. Primele idei referitor la ineficacitatea monarhiei au aparut in antichitate

Desi idei referitor la separarea puterilor au existat si in antichitate se considera ca teoria separatiei puterilor a aparut in epoca moderna, in conditiile luptei impotriva absolutismului feudal, caracterizat prin abuzuri si actiuni arbitrare, in procesul de cautare a unei forme de organizare a statului care sa inlature abuzurile de putere si dominatia nelimitata a celor care detin puterea.

Teoria separarii puterii in stat are loc in doua etape. O prima etapa,este cea medievala, care se refera la separarea puterii politice de puterea religioasa. Cea de a doua teorie, este exprimata pentru prima data de filosoful si juristul englez John Locke, ulterior aceasta teorie a fost dezvoltata in forma ei cea mai desavirsita de catre Charles-Louis Montesquieu, in Franta. Perfectionarea teoriei separarii puterilor a fost realizata dupa aproximativ patru decenii de catre constitutionalistii americani care au dat viata teoriei lui Montesquieu si au pus-o la baza constitutiei S.U.A. din 1787.

In literatura de specialitate teoria separarii puterilor in stat este asociata cu numele baronului de Montesquieu si cu lucrarea sa "Despre spiritul legilor".

Cu toate acestea teoria separarii puterilor apare inca in epoca antica si este abordata in lucrarile unor ginditori care mentioneaza existenta unor autoritati distincte in cadrul cetatii.

Astfel Aristotel, in lucrarea sa "Politica" cu mai bine de 2 mii de ani inaintea lui Montesquieu, vorbeste despre Corpul Deliberativ (delibera afacerile publice), Corpul Judiciar (avea ca misiune infaptuirea justitiei) si Corpul Magistratilor (caruia ii apartinea comandamentul; constituit din functionari), ca entitati distincte in cadrul statului atenian asadar, Aristotel, considera ca "puterea absoluta" a unuia nu este nici "justa", nici "utila".

Filosoful descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabileste nici o repartitie a functiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeasi persoana sa exercite in acelasi timp toate trei functii si din aceste considerente, la acea etapa putem vorbi doar despre aparitia teoriei separarii puterilor in stat, definirea si fundamentarea careia a ramas o sarcina pentru generatiile urmatoare de reprezentanti ai filosofiei politice.

John Locke (1632-1704) care s-a afirmat la sfirsitul sec. XVII-lea ca intemeietor al liberalismului politic, de asemenea si-a adus aportul la constituirea teoriei actuale a separarii puterilor, fiind cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separatiei puterilor in stat.

In opera sa "Essay on Civil Government", Locke distinge in stat trei puteri: puterea

legislativa, puterea executiva si puterea federativa(puterea de a face razboi, pace si de a incheia tratate). In cele doua "Tratate despre guvernamint" , care dealtfel au stat la baza istoricului "juramint democratic al suveranului fata de supusii sai" ("Bill of Right"), Locke apreciaza limitarea puterii ca baza a contractului politic stabilit intre popor si conducatorii sai . In opinia lui Adrian -Paul Iliescu doctrina politica a lui Locke ,,este o doctrina a limitarii puterii, si din aceasta sursa provine si interesul modernitatii pentru ea: principalul obiectiv al politicii democratice de dreapta, al dreptei moderate occidentale, al liberalismului si conservatorismului a fost si a ramas prevenirea abuzului de putere, limitarea exceselor autoritatii, prevenirea despotismului, a dictaturii (fie ea individuala, de grup sau chiar dictatura a majoritatii). Obsesia lockeana privind nevoia de reguli limitative reflecta omniprezenta acestui obiectiv fundamental, diametral opus celor de justitie sociala si eradicare a suferintei care anima gandirea de stanga, ince pand cu precursorul ei, J.J.Rousseau, si pana la reprezentantii sai recenti" . Recunoscand distinctia dintre puterea federativa (definita ca prerogativa speciala a regelui de a stabili natura relatiilor cu alte state, inclusiv de a declara razboi), puterea executiva si puterea legislativa (aceasta din urmaa ar include, in opinia sa, si puterea judecatoreasca), teza filosofului britanic devine indiscutabil un precursor al doctrinei separatiei. In viziunea lui Locke, puterea legislativa este suprema dar nici aceasta nu poate fi lasata sa functioneze arbitrar sau sa aiba atributii nelimitate. Cu alte cuvinte, nimic nu-i este permis unei autoritati dincolo de limitele contractului politic care garanteaza libertatea si interesele indivizilor.

Suprapunerea puterii legislative cu cea judecatoreasca , explicate prin faptul ca, la vremea respectiva, Camera Lorzilor avea si atributii judiciare, este dovedita de urmatorul pasaj din al doilea tratat: ,,Dumnezeu a lasat multe din lucrurile neutre libere de oprelistile legilor sale, incredintandu -le loctiitorului sau, magistratul, ca treburi potrivite pentru carmuirea civila, si care, dupa cum cer imprejurarile, pot fi ordonate sau interzise, astfel ca inteleapta lor reglementare sa asigure bunastarea comunitatii". Intr-o alta lucrare de referinta, "Eseu despre toleranta", Locke defineste limitele competentelor pe care le atribuie puterii judecatoresti, afirmand ca se porneste ,,de la premisa ca magistratul nu trebuie sa faca si nici sa se amestece in altceva, decat doar in cee a ce garanteaza pacea civila si proprietatea supusilor sai " . Prin intreaga sa opera, John Locke a marcat ireversibil gandirea politica occidentala, deoarece promoveaza necesitatea limitarii puterii politice drept garantie a respectarii drepturilor si libertatilor individuale.

Fara indoiala au mai existat numeroase personalitati care sub influenta ideilor expuse in lucrarile lui John Locke, au sustinut si au incercat sa interpreteze teoria separarii puterilor, insa aportul lor la consolidarea ei este nesemnificativ.

Meritul lui Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755) este ca a sistematizat toate ideile referitoare la teoria separarii puterilor existente pina la el si le-a dat o noua interpretare in sensul existentei unor puteri distincte, atribuite unor organe separate si independente unele de altele. Spre deosebire de predecesorii sai, Montesquieu a realizat ca aplicarea eficienta in practica a teoriei respective si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor este incompatibila cu imixtiunea puterilor, de aceea este necesara existenta a trei puteri distincte si anume: legislativa, executiva si judecatoreasca. Aceasta teza este expusa in opera "Spiritul Legilor" (opera monumentala compusa din 31 carti, 1748), potrivit careia puterea executiva revine regelui, puterea legislativa - adunarilor populare (Camera Comunelor), iar puterea judecatoreasca este incredintata unui corp de judecatori profesionisti si independenti. Acestea trebuie sa fie clar separate, sa nu interfereze una in ,,treburile" celeilalte, fiecare avand functii bine definite: elaborarea legilor, aplicarea lor si judecarea corecta a conflictelor care apar in societate, in functie de prevederile legii existente la un moment dat. In acest context, fara indoiala, "certificatul de nastere" a teoriei separarii puterilor in sensul atribuit in prezent este opera "Spiritul Legilor", mai exact capitolul VI din Cartea XI (dedicata legilor politice), in care Montesquieu face celebra descriere a celor trei puteri ale statului, descriere care contureaza o teorie ramasa pentru totdeauna in constiinta celor care cred in valorile democratiei si libertatii: ,,In fiecare stat exista trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privitoare la cele ce tin de dreptul civil".

In virtutea celei dintai, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna si indreapta sau abroga pe cele existente. In virtutea celei de a doua, declara razboi sau incheie pace, trimite sau primeste solii, ia masuri de securitate, preintampina navalirile. In virtutea celei de a treia, pedepseste infractiunile sau judeca litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urma o vom numi putere judecatoreasca, iar pe cealalta, pur si simplu putere executiva a statului. Atunci cand in mainile aceleiasi persoane sau aceluiasi corp de dregatori se afla intrunite puterea legiuitoare si puterea executiva, nu exista libertate, deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau de acelasi senat sa i ntocmeasca legi tiranice pe care sa le aplice in mod tiranic.

Nu exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva. Daca ea ar fi imbinata cu puterea legislativa, puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecatorul ar putea avea forta unui opresor. Totul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp de fruntasi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la indeplinire hotararile ob stesti si pe cea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari. In cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernamantul este moderat, deoarece principele, care detine primele doua puteri , lasa supusilor sai exercitarea celei de a treia" .

Aceste idei memorabile ale lui Montesquieu, formulate cu peste doua secole si jumatate in urma, aveau sa scrie istoria politica si culturala a democratiilor occidentale, pastrindu-si, in esenta, valabilitatea pina astazi. Putem afirma cu certitudine ca, odata cu "Spiritul legilor ", separatia puterilor in stat a devenit un principiu teoretic solid, clar formulat. Spre deosebire de John Locke (care unea puterea federativa cu cea executiva, punandu-le sub autoritatea regelui, si puterea legislativa cu cea judecatoreasca, atribuindu-le pe amandoua Parlamentului), Montesquieu introduce distinctia neta a puterii judecatoresti , pe care o separa de decizia politica si ii confera autonomia necesara. Putine amendamente au mai putut fi aduse de atunci acestei constructii conceptuale care tinde spre perfectiune.

In pofida stralucitei teoretizari facute de Charles de Secondat in 1748, "separatia puterilor nu este completa fara contributia constitutionalistilor americani"[7] , dupa aproximativ patru decenii de la aparitia lucrarii mentionate. Acestia au dat viata teoriei lui Montesquieu intr-un sistem politic care a generat succesul de mai tirziu, pe toate planurile, al natiunii americane.

Ceea ce au facut, concret, parintii fondatori atunci cand au pus bazele constitutiei federale din 1787, a fost elaborarea unui cod de proceduri ale guvernamantului de o simplitate geniala, proceduri care au transformat principiul separatiei intr-o practica politica efectiva. Acest ,,cod" al relatiilor intre institutiile politice americane, inscris in Constitutia SUA (cunoscut astazi sub denumirea "checks and balances "[8], in traducere aproximativa "parghii si contraponderi"), contrapune o putere altei puteri si face ca institutiile politice ale statului federal sa se echilibreze reciproc, in dorinta evitarii deciziilor discretionare si abuzurilor. Limitarea puterii politice, vechiul vis al liberalilor britanici, prindea astfel contur in Lumea Noua..

Teoria separarii puterilor si-a gasit reflectie in Constitutia Frantei din anul 1791 si in Constitutia SUA din anul 1787, serveste ca exemplu pentru toate tarile lumii.

Povestea de succes a constitutionalismului american a inceput in 1787, odata cu publicarea de catre Alexander Hamilton, James Madison si John Jay a 85 de eseuri cu privire la viziunea lor federalista asupra viitoarei Constitutii a SUA, sub denumirea "The Federalist Papers". Esenta acestor lucrari consta, pe scurt, in convingerea autorilor ca orice putere politica trebuie sa fie permanent limitata, controlata si echilibrata de o alta putere, ca numai o putere se poate opune altei puteri, ca ambitiile si tentatia inevitabila de uzurpare din viata politica pot fi contracarate (si neutralizate) tot de ambitii, responsabilitati si prerogative.

Garantia acestei limitari reciproce, se spune in Federalistul 51, consta in ,,organizarea structurii interne a sistemului de o asemenea maniera incat partile componente, prin raportul dintre ele, sa se oblige unele pe altele sa nu -si depaseasca limitele".