Construirea identitatii personale si integrare sociala

Construirea identitatii personale si integrare sociala

De-a lungul timpului, s-au conturat doua modalitati extreme cu privire la identitatea noastra si a modului in care ne comportam: pe de o parte, au fost instinctivistii ca William McDougall, care au explicat comportamentul uman ca fiind un rezultat al instinctelor, adica "modele de actiune innascute, fixe, programate genetic, care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului"; pe de alta parte, au fost cei care considerau ca dezvoltarea omului este in cea mai mare masura rezultatul influentei mediului social. Psihologul John B. Watson, de exemplu, a sustinut teoria determinista a mediului, conform careia comportamentul uman si identitatea pot fi modelate in orice fel. John B. Watson considera ca un copil se naste ca o "tabula rasa" - o tabla goala - pe care s-ar inscrie experienta pentru a crea personalitatea. Cu "o duzina de copii sanatosi [ . ] si o lume guvernata de principii specificate de mine, garantez ca iau pe oricine, la intamplare, si il pregatesc sa devina orice fel de specialist - doctor, avocat [ . ] si, da, chiar si cersetor si hot, fara sa tin cont de talentul sau, de inclinatii, de afinitati, de capacitati, de vocatii si rasa predecesorilor sai".

Descoperirile din genetica demonstreaza modul in care natura si educatia se intersecteaza, ca sa ne transforme in tipurile de persoane care suntem. Studierea acelor indivizi al caror context social, in timpul copilariei a fost inexistent (asa-numitii "copii salbatici", crescuti in compania animalelor) sau sever limitat (copiii crescuti intr-o relativa izolare de contactul social uman) constituie o modalitate de a explora contributia contextului social la dezvoltarea unei persoane. Aceste cazuri de "copii salbatici" care nu puteau vorbi, umblau sprijinandu-se in maini si picioare, reactionau fata de oameni cu teama sau ostilitate si mancau hrana sfasiind-o precum animalele salbatice, sau cazurile de copii izolati care nu puteau vorbi, nu puteau umbla sau nu reuseau sa se ingrijeasca singuri, demonstreaza importanta contactului uman in dezvoltarea caracteristicilor definitorii pentru fiintele umane.

Identitatea consta in clarificarea a cine este cineva, atat ca persoana sociala, cat si ca persoana individuala. Dupa cum afirma Erikson, identitatea nu poate fi limitata la un ansamblu de caracteristici care pot defini un individ pentru totdeauna. Identitatea se inscrie intr-un lung proces de evolutie personala. Ea se modeleaza progresiv, se reorganizeaza si se modifica fara incetare pe tot parcursul vietii, potrivit evenimentelor sau perturbatiilor din viata sociala. Se stie, de pilda, ca intrarea femeilor pe piata muncii si actiunea miscarii femeilor pentru egalitatea intre sexe a influentat clar interogatia barbatilor si femeilor asupra propriei lor identitati. Se stie, de asemenea, ca pierderea slujbei si pierderea identitatii profesionale, care decurge de aici, il determina pe individ sa-si puna intrebari cu privire la el si la viitorul sau. Aceste exemple ilustreaza faptul ca identitatea este un "fenomen psihologic limita, aflat la granita dintre individ si mediul sau, ce rezulta din raportul dialectic continuu care exista intre ei".[2]

Rolul social al identitatii este ceea ce face sa te simti asemanator celorlalti semeni, care impart acelasi mediu de viata (familia, scoala, grupul cultural, grupul de prieteni, grupul de munca etc.). Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o fiinta colectiva si o fiinta privata. Polul social al identitatii noastre reprezinta fiinta noastra colectiva. Acesta corespunde "sistemelor de idei, de sentimente si de deprinderi care exprima in noi, nu numai personalitatea noastra, ci si grupul sau grupurile din care facem parte".[3] El exprima cultura noastra. Sunt credintele religioase, practicile morale, traditiile nationale sau profesionale si opiniile colective de toate felurile. Aceste credinte si valori transmise de societate servesc ca o oglinda-etalon cu care individul se compara

pentru a-si forma identitatea.

Acest pol social al identitatii se constituie de-a lungul vietii si formeaza ceea ce Malrieu numeste "eul cultural",[4] adica ansamblul de cunostinte si de posibilitati care permit individului sa se simta in largul sau in mediul in care traieste si sa confere un sens gesturilor pe care le face cotidian, sens care ramane strain unei persoane care nu impartaseste acelasi "eu cultural".

Componenta afectiva a fiintei noastre colective se bazeaza pe sentimentul de apartenenta. Acest sentiment se construieste in procesul de impartasire a unor experiente comune. Orice fiinta umana, care traieste intr-un mediu social, este impregnata de normele si valorile acestuia. "Aceste impregnari culturale identice pentru indivizii apartinand aceluiasi grup creeaza posibilitatea de intelegere si de comunicare cu celalalt".[5]

Identitatea se inscrie intr-un proces evolutional. Ea se modeleaza progresiv, se reorganizeaza si se modifica de-a lungul vietii. Acest proces se declanseaza odata cu intalnirea cu o persoana remarcabila pentru copil (in general, mama sau tatal) si ia sfarsit atunci cand dispar la individ capacitatile de relationare (in general, odata cu moartea biologica a persoanei). Identitatea se rafineaza si se precizeaza in decursul unei lungi evolutii personale, care permite o definire de sine care integreaza atat aspectele cele mai personale, cat si aspectele sociale si colective ale individualitatii. Identitatea se construieste printr-un dublu proces - socializarea si personalizarea. Aceste doua procese nu se afla in opozitie, ci in interdependenta.[6]

Pe parcursul socializarii, copilul invata diferite reguli sociale si culturale, precum si valorile dominante din societate. Aceste cunostinte se implinesc, deoarece copilul se identifica, de fapt, cu un model pe care-l admira.

Identitatea se construieste si pe parcursul procesului de personalizare, prin respingerea selectiva a unor modele, deoarece individul este in masura sa vada unele lacune sau slabiciuni si sa selecteze valorile si modelele la care vrea sa adere.

Prin urmare, identitatea este o realitate care evolueaza si se maturizeaza in functie de experientele de viata ale fiecaruia. Aceasta notiune de maturatie a identitatii se intalneste cu notiunea de criza de identitate, in sensul dat de Erikson. Termenul criza "a devenit astazi sinonimul momentului crucial in dezvoltare". O criza survine atunci cand individul trebuie sa opteze intre cai de urmat, intre posibilitati de realizare personala sau sociala.[7]

Nevoia de socializare dupa copilarie rezida in faptul ca, pe parcursul vietii :

1. obtinem noi si diferite statute, jucam noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie sa invatam cerintele noilor roluri;

2. apar schimbari sociale care modifica normele, deci trebuie sa invatam noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat in ultimii 20 de ani) ;

3. intre teoria normelor, valorilor (invatata in copilarie) si practica acestei teorii este o distanta care trebuie inteleasa, invatata.

Multi ganditori au incercat sa analizeze raportul dintre socializare si libertate. Ei s-au intrebat mai intai daca o socializare reusita reduce gradul de libertate al individului?

Wrong sustinea ca socializarea nu este niciodata completa, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma ca oamenii renunta la o oarecare libertate, dar castiga avantajul relatiilor sociale. "Eu" si "mine" (aflati in interiorul sinelui) reprezinta un echilibru intre nevoile societatii si nevoile individului. Perspectiva interactionist-simbolica este ca eu si mine nu sunt inerent in conflict (asa cum sugera perspectiva psihanalitica despre "id" si "supraeu"). Una nu reduce automat si complet libertatea celeilalte. Oamenii combina in mod personal diferite experiente de socializare. Socializarea nu poate innabusi complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi sa aleaga intre diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil si sa schimbe valorile, normele perimate. Socializarea poate fi autoritara (putand imbraca forma indoctrinarii) sau democratica (situatie in care gradul de libertate al individului este mai mare).

In cadrul fiecarei societati, al unui grup se manifesta tendinta de a-si mentine echilibrul, ordinea sociala si normativa. In acest scop societatea si-a creat mecanisme specifice de socializare si integrare sociala a indivizilor.

Socializarea reprezinta procesul social prin care societatea isi creeaza, reproduce si realizeaza conduite adecvate ale membrilor sai, un model normativ si cultural. Procesul acesta foarte complex implica mecanisme si agenti de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit in asigurarea stabilitatii si functionarii structurilor sociale, a coeziunii interne, continuitatii si permanentei structurii grupale.

Conceptul de socializare defineste procesele, mecanismele si institutiile prin care societatea se reproduce in fizionomia personalitatii umane care ii este specifica, in anumite structuri de comportament ce raspund asteptarilor si prescriptiilor sociale. Numerosi autori leaga procesul socializarii de mecanismul de influentare al culturii. Astfel, R. E. Park sustine ca "omul nu se naste uman, ci devine in procesul educatiei". Prin socializare se realizeaza formarea modalitatilor de satisfacere a instinctelor biologice, a deprinderilor modului de comportare de natura sociala.

Literatura de specialitate consemneaza o adevarata "criza" a adolescentei, segment socio-uman temporal esential in procesul socializarii, constand in ,,conflicte de dezvoltare", acte impulsive sau conduite deviante exprimate prin ostilitate fata de parinti, revolta contra interdictiilor educative, respingerea modelelor culturale si normelor morale propuse de adult si afirmarea unor modele contestatare de conduita.

Socializarea este un proces care incepe de la cea mai frageda varsta, prin care copiii, tinerii isi insusesc normele, valorile si regulile de conduita compatibile cu modul etico-normativ al societatii careia ii apartine.

Principalele aspecte pe care le cuprinde socializarea sunt:

1) Socializarea formeaza disciplina, stapanirea pornirilor biologice si nevoilor, satisfacerea lor intr-o maniera prescrisa de conduite sociale;

2) Socializarea dezvolta aspiratii, nazuinte, in vederea dobandirii unui prestigiu social;

3) Socializarea mijloceste asimilarea unor cunostinte si satisfacerea unor roluri;

4) Socializarea asigura un status profesional si multe alte calitati utile in derularea vietii persoanei;

In rezumat, socializarea formeaza personalitatea omului, il pregateste si integreaza pentru viata in colectiv, il orienteaza in alegerea si infaptuirea unor actiuni necesare indeplinirii scopurilor asumate.

Integrarea sociala se realizeaza prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme, valori si atitudini comune grupului. Integrarea sociala presupune acomodare, solutionarea conflictelor intre aspiratii si atitudini comportamentale, intre indivizi, grupe. Se poate realiza prin dominare, compromis, conciliere, conversiune. Dupa sociologul american Parsons caracteristicile de baza ale personalitatii umane s-au format in procesul socializarii in cadrul unor sisteme sociale obiective, in mod succesiv individul invatand sa fie apt pentru a indeplini diferite roluri.

Dupa S. Radulescu tipurile de integrare sociala sunt:

a) Integrare culturala (realizarea armonizarii valorilor cu comportamentul si interdependenta dintre valori, comportamente si institutii sociale);

b) Integrarea normativa (integrare intre norme si persoane). Opusul ei este starea de ,,anomie', de conflicte intre norme, de incompatibilitate intre norme si indivizi;

c) Integrare comunicationala (sistem de relatii definitorii pentru concordanta dintre conduite si norme);

d) Integrarea functionala (vizeaza unitatea si echilibrul sistemului social, diviziunea si sincronizarea valorilor intr-un grup).

Ca si socializarea, integrarea sociala vizeaza mentinerea comportarii indivizilor in cadrul modelelor de norme, conduite premise si acceptate.