DEVIANTA COMPORTAMENTALA IN IMAGINARUL SOCIO-CULTURAL ROMANESC

1. "Randuiala" si principiul "lumii intoarse pe dos"
2. Cine este deviant?
3. Sexualitate si devianta

Conditionari culturale ale sexualitatii umane

Casatoria, concubinajul si adulterul

4. Cersetorul
5. Furtul

Furtul intemeietor

"Randuiala" si principiul "lumii intoarse pe dos"

Lumea traditionala romaneasca a trait intotdeauna principiul al ordinii cu sens, al "randuielii". Acolo unde nu exista "randuiala", totul moare. Asadar, supravietuirea societatii insasi depinde de respectarea legii, o lege derivata din acel "asa a fost intotdeauna".

Am putea spune, la o prima analiza, ca genul acesta de abordare si de prezervare a ordinii sociale, care este specific societatilor traditionale, conduce inevitabil la inlocuirea situatiei in care indivizii experimenteaza starea de dezordine pentru a intelege ordinea, cu situatia in care acestora li se impune, prin forta traditiei, un anumit cod de comportament: oamenii nu mai inteleg de ce cutare regula trebuie respectata, ei stiu numai ca "asa au apucat" sau "asa este bine", iar cand aceste explicatii nu sunt suficient de puternice, apeleaza la reprezentari mitice sau supranaturale care-i pedepsesc (pe principiul lui bau-bau care-i pedepseste pe copiii care nu sunt cuminti).

In orice caz, urmand firul rationamentului, atata timp cat omul nu va mai sti de ce trebuie respectata o anumita regula, va fi tentat sa atribuie efectului produs de incalcarea ei o alta cauza, mai vizibila, sau mai precis, daca tinem cont ca avem de-a face cu o inlantuire cauzala, va tinde sa atribuie efectului nu cauza ultima, ci cea din imediata ei apropiere, care, de fapt, este si ea un efect al cauzei ultime. In felul acesta, oamenii vor fi tentati - ceea ce de altfel s-a si intamplat - sa nu mai respecte o serie de reguli de comportament, pe motiv ca nu le inteleg.

In trecut, stramosii nostii traiau in consonanta cu natura, cu ritmurile ei, respectau "randuiala". Cum se face insa ca aceasta "randuiala" avea un impact atat de puternic asupra oamenilor, ca acestia respectau codurile de comportament in virtutea traditiei, si mai ales, cum de convingeau ca acestea sunt corecte? Nici o dogma nu-si poate pastra forta (eventual doar supravietuieste formal) in absenta experimentarii de catre individ a ceea ce exprima ea.

Asadar, societatea a creat oportunitati pentru indivizi de a experimenta starea de dezordine generalizata: de la saturnaliile romane pana la sarbatorile de iarna sau Lasatul secului inainte de postul Pastelui la romani, de la riturile magice de provocare a ploii pana la jocul Calusarilor, toate acestea sunt fapte construite "dupa principiul "lumii intoarse pe dos" (M. Bahtin), cand se anuleaza toate restrictiile si se inverseaza valorile si ierarhiile ordinii sociale obisnuite"[1].

In spatiul romanesc traditional exista multe exemple de fapte culturale ce au acest caracter de situatie exceptionala, in care lumea nu mai functioneaza dupa "randuiala", ci exact invers. Ele se subsumeaza simbolului carnavalului care se manifesta, la multe popoare, ca fiind o forma de celebrare simbolica a unui eveniment, loc, persoana, intr-un timp consacrat si printr-o serie de activitati colective: travestiuri (inversiuni) - barbati imbracati in femei, jocuri cu masti, farse (mistificari), procesiuni, care alegorice, focuri de artificii, competitii (intreceri) etc.

Aceste manifestari carnavalesti sunt insotite intotdeauna de ideea de exces: exces de mancare si bautura, exces de zgomot, exces de veselie sau, dimpotriva, de lacrimi si tristete, excese verbale (obscenitati verbale), excese de gesturi sexuale (comportament obscen), excese sexuale (orgia sexuala). De mentionat ca este permis inclusiv sacrilegiul - batjocorirea, profanarea zonei religiosului. Mai mult, gestul profanator insusi este considerat la fel de sacru ca si actul profanat (de altfel, tot ceea ce se intampla in cadrul acestor manifestari sarbatoresti are un caracter sacru). Sacralitatea starii de dezordine incifreaza de fapt o regresie in haos, o traire a starii de anormalitate care garanteaza comunitatii o traire a restului timpului profan intr-o stare de normalitate securizanta.

Insa lucrurile facute pe dos nu sunt permise decat in acea perioada determinata, in restul timpului ele fiind considerate de rau augur. De exemplu, exista credinta ca daca vei imbraca haina pe dos are sa ti se intample ceva sau se va schimba vremea, iar a umbla numai cu un picior incaltat si cu celalalt descult va avea repercusiuni in planul casatoriei: nu te vei putea casatori sau vei ramane vaduv (Iasi, Arges, Bucovina) ori chiar poate muri cineva din familie (Tecuci, Dolj). Pe de alta parte, a incalta ciorapul sau a imbraca ceva pe dos te poate feri de vraji[2].

Asadar, poporul roman are grija sa stabileasca in tipare foarte clare de comportament dimensiunile normalitatii si ale anormalitatii, propunand perioade de manifestare alternativa a acestora.

Cine este deviant?

Cine erau considerati in popor "pacatosi" (cu alte cuvinte, persoane deviante)? Acestia erau "Sterpii, care nu faceau copii" (Valcea); "Un om necredincios, un om care a facut fapte rele (Gorj, Valcea)"; "Care jurau pe Dumnezeu, jurau stramb" (Valcea); "Vrasmasii, cei care zaceau prea mult, care dracuiau" (Valcea); Criminalii (Mehedinti); Copiii avortati (Gorj); Morti necititi de preot (Dolj); Lasati singuri la moarte (Dolj); Copiii nebotezati (Dolj); Cei ce se blestemau (Dolj); Cei ce se nasteau sambata (Dolj); Oamenii cu ochi albastrii (Olt); Cei care nu aveau par la subsuoara, cel care a tipat in maica-sa; cei sortiti de ursitori (Olt, Valcea); Cel ce murea inecat; care se sinucidea (Valcea); Hoti (Valcea)[3].

Observam ca in campul deviantei se inscriu comportamente dintre cele mai diverse, de la cele care atenteaza la valori importante ale comunitatilor omenesti (viata, sanatatea, proprietatea) - care au fost sanctionate intotdeauna de-a lungul istoriei, inclusiv in zilele noastre - pana la cei care infaptuiesc acte de o gravitate relativa, acte care in ziua de astazi, de exemplu, sunt tolerate sau chiar considerate normale. Intotdeauna felul in care sunt sanctionate aceste comportamente ne da informatii importante despre gradul de incertitudine cu care acestea erau asociate, cat de amenintatoare erau percepute ele de catre comunitate.

O descriere detaliata a unor astfel de comportamente o intalnim intr-o lucrare a lui Imreh Istvan, care infatiseaza aspecte morale si juridice ale vietii secuilor din Romania in perioada 1750-1850. Autorul analizeaza o serie de izvoare istorice care consemneaza faptele nedemne, josnice, rele, daunatoare, intr-o serie de colectivitati, printre care si cele din zona "scaunului filial Cristur

Prima grupa de fapte antisociale care au fost constatate, cuprinde urmatoarele comportamente: betia, incaierarile, injuratul, fumatul pipei. Cine erau cei care infaptuiau astfel de acte antisociale? In principal, exista un singur personaj care intruchipeaza toate "relele" posibile: "Locul intai in materie de turbulenta si implicit, de betie, il ocupa osteanul cu "obsit" (lasat la vatra dintr-un indelungat serviciu militar sau chiar din razboaie). Acestia se integrau mai greu in universul ermetic al colectivitatii satesti, in severul sau sistem moral. Multi nu mai aveau posibilitatea sa-si intemeieze nici gospodarie, nici familie, astfel incat multi vagabondeaza, fura, duc un trai scandalos si lipsit de credinta . In aceeasi situatie se aflau si tiganii, avand o posibilitate redusa de integrare in comunitatile respective.

Fumatul pipei, de asemenea, este ingradit, datorita posibilitatii de incendiu, de aceea, disciplinarea fumatorilor constituie un interes public. Reglementarea scaunala din 1727 interzice fumatul in gradina sopronului cu fan, in batatura, pe strada, cei vinovati fiind pedepsiti cu amenda, arest sau bataie.

A doua grupa de raufacatori e constituita din vagabonzi, hoti, tainuitori, cei ce strica padurea si prada hotarul. Vagabonzii sunt cei care circula prea mult fara o motivatie suficienta (lipsesc din sat 2-3 saptamani). Nimeni nu stie pe unde umbla si, introducand un grad inalt de incertitudine, sunt banuiti ca nu umbla pe cai cinstite. Dregatorii scaunului interzic libera circulatie a unor asemenea persoane. "Fara stirea notarului de sat sa nu imble si este dator a-si dobandi scrisoare de pasus de la acesta - iar cand se intoarce acasa, are a-si face intotdeauna dovezile fata de notar"

Si a nu arata o deplina credinta si un comportament crestin este considerat de neacceptat. Omul era dator sa fie fidel bisericii. O femeie are de suportat 12 lovituri de bici si exista nobili amenintati de fiscalis actio din pricina ca nu frecventeaza biserica[6].

De asemenea, devianti erau si oamenii "destrabalati", oameni care nu-si pun frau pornirilor, care "strica" viata familiala, traiesc "fara credinta" - necununati - sau "in desfrau", pe motiv ca au nascut copii extraconjugali plus cei ce sufera de boli venerice. Pentru a preintampina aceste comportamente, de multe ori, dansul si petrecerile sunt puse sub interdictie numai pentru ca tinerii sa nu aiba prilej de a comite excese (inclusiv violuri, copii din flori). In zona investigata, numarul copiilor nelegitimi este destul de mare, in 21 de sate au ajuns in fata comisiei 69 de fete seduse.

3. Sexualitate si devianta

3.1. Conditionari culturale ale sexualitatii umane

Fiecare societate isi creeaza propriul cadru de manifestare a instinctelor indivizilor. Acestea se "socializeaza", se manifesta in forme dezirabile din punct de vedere social. Manifestarea oricaror forme indezirabile este sanctionata mai mult sau mai putin, in functie de cat de amenintatoare/periculoasa este considerata practica respectiva pentru societate.

Dintre toate instinctele, celui sexual i se ataseaza cele mai multe reglementari si tabu-uri: de la tabu-ul incestului - de o importanta fundamentala pentru umanitate - si pana la reguli de casatorie, autoerotism si zile interzise pentru actul sexual. In afara de tabu-ul incestului, toate celelalte reglementari difera de la o societate la alta si de la o perioada istorica la alta in cadrul aceleiasi societati. Toate acestea ne duc cu gandul ca nu exista un etalon general pentru a determina ce este normal si anormal din punct de vedere sexual intr-o societate, iar o astfel de evaluare trebuie facuta numai in contextul social respectiv, tinand cont de conditionarile culturale proprii.

Sorin Radulescu, incercand sa defineasca devianta sexuala in cunoscuta sa lucrare Sociologia si istoria comportamentului sexual deviant, recunostea ca "nu se poate afirma ca exista doar un singur model cultural al sexualitatii umane in functie de care sa poata fi judecate "abaterile" sau formele de "devianta", ci exista o pluralitate de modele in raport cu care devianta sexuala devine o notiune relativa, astfel ca ceea ce intr-o anumita societate poarta eticheta de deviant, in alte societati sau perioade istorice ale evolutiei lor este definit ca un fenomen normal"[7].

Societatea si-a creat si o serie de mecanisme de control social al sexualitatii umane: de la reglementari juridice si institutii civile, pana la consacrari religioase, obiceiuri, moravuri, traditii; tuturor acestora le sunt atasate sanctiuni negative (formale sau informale, sanctiuni juridice, morale, religioase, satirice) pentru cazul in care sunt incalcate, dar si sanctiuni pozitive pentru cazul in care sunt respectate cu sfintenie (de la respect si apreciere pozitiva pana la promisiunea mantuirii). De fapt, in toate credintele, modul in care este reglementata problema sexualitatii este intim legata de cresterea spirituala a individului.

Cu toate acestea, in cadrul oricarei societati exista grade diferite de toleranta fata de abaterile de la modelul permis, nemaivorbind de faptul ca exista diferente intre societati in ceea ce priveste numarul si severitatea reglementarilor. Geert Hofstede leaga nevoia de reguli si de respectare stricta a acestora de ceea ce el numeste "sentiment de evitare a incertitudinii". Acesta poate fi definit ca "masura in care membrii unei culturi se simt amenintati de situatii incerte sau necunoscute"[8]. Evitarea incertitudinii este un sentiment subiectiv, personal, dar poate fi si o caracteristica culturala, transmisa si invatata prin socializare, asadar ceea ce creeaza intr-o societate modele colective de comportament.

Geert Hofstede a realizat o cercetare comparativa internationala in urma careia a scos in evidenta principalele caracteristici ale societatilor cu sentiment de evitare a incertitudinii redus sau intens. Astfel, culturile din prima categorie se caracterizeaza prin faptul ca nu formuleaza mai multe reguli decat este strict necesar si au si un grad de toleranta ridicat fata de ideile si comportamentele care deviaza de la norma. Atitudinea fata de comportamentul deviant s-ar putea sintetiza in sintagma "Ce este diferit este curios"[9]. Asadar, ne asteptam ca in astfel de societati, prostitutia, homosexualitatea etc. sa fie tolerate, atitudinea fata de acestea fiind aproximativ neutra.

In culturile cu evitarea incertitudinii intensa, incertitudinea este asociata cu un pericol continuu care trebuie sa fie combatut. Se simte o nevoie emotionala de reguli, chiar daca acestea nu vor actiona niciodata, astfel incat, de multe ori se creeaza norme fara sens, disfunctionale sau inconsistente. Ce este interesant de remarcat - spune Hofstede - desi in aceste societati exista reguli mai multe si mai severe, ele sunt respectate intr-o masura mai mica decat in culturile bazate pe un sentiment slab de evitare a incertitudinii. Culturile cu evitarea incertitudinii intensa, in dorinta de a-si reduce anxietatea generata de amenintarea necunoscutului, va avea reguli foarte stricte de suprimare a comportamentului deviant. O astfel de atitudine se poate sintetiza in sintagma: "Ce este diferit este periculos". Intre cele doua extreme s-ar situa atitudinea de genul "Ce este diferit este ridicol"[10].

Asadar, ne explicam acum de ce in anumite societati restrictiile referitoare la sexualitate au fost si poate sunt in continuare foarte multe si foarte stricte. Observam insa ca a restrictiona sexualitatea capata in diferite culturi doua forme, ambele fiind variante ale scoaterii acesteia in afara sferei cotidianului, contingentului. Prima forma, cea mai intalnita, este cea a interzicerii acelor practici nedorite, odata cu proclamarea lor ca fiind impure, diabolice chiar, sursa a tuturor bolilor si nenorocirilor. A doua forma este aceea cand practicile respective sunt de asemenea interzise, dar aceasta din cauza unei veneratii deosebite care li se acorda. Este vorba despre prostitutia sacra, orgiile sexuale cu caracter ritual, care erau permise numai odata pe an, in restul timpului fiind prohibite. De asemenea, in peisajul cultural romanesc (si nu numai), remarcam diversele comportamente obscene care sunt permise si chiar obligatorii cu prilejul diverselor sarbatori, fiind considerate sacre. De exemplu, Mutul Calusului este cel ce efectueaza gesturi obscene cu falusul din lemn, de asemenea, aceleasi comportamente sunt intalnite in jocul Brezaiei etc.

Asa cum remarca Sorin Radulescu, istoria sexualitatii s-ar putea asimila cu istoria reprimarii ei, cu evolutia factorilor de control social care ar avea ca scop desprinderea acesteia de instinctele biologice[11], "socializarea" si "culturalizarea" ei. Ordinea sociala construita de om - diferita de ordinea naturala - ar fi amenintata de manifestarea neingradita a instinctelor, de aceea societatea isi creeaza mecanisme de control strict a acestora pentru a se autoapara si autoconserva.

Casatoria, concubinajul si adulterul

Casatoria reprezinta una dintre formele cele mai importante de reglementare a activitatii sexuale, mai precis reprezinta forma acceptata de societate, cadrul legitim de desfasurare a activitatii sexuale. De aceea, este firesc ca orice comportament care se abate de la acest model sa fie considerat un comportament deviant.

In societatea romaneasca traditionala, societate cu un puternic sentiment de evitare a incertitudinii (vezi mai sus, G. Hofstede), regulile cu privire la casatorie erau relativ numeroase si stricte. In primul rand, trebuie sa remarcam bunul renume si statutul ridicat pe care le avea o persoana casatorita in cadrul comunitatii. Gheorghe Kirilianu, in Cartea taranului roman, intreprinde o vasta documentare asupra moravurilor, obiceiurilor si practicilor legate de casatorie ale populatiei romanesti de la sate la inceputul secolului al XX-lea. El remarca faptul ca persoanele necasatorite sunt evitate de catre cuplurile casatorite, dintr-o dorinta de aparare impotriva unei eventuale tentative a burlacului de "a-i strica casa".

Si in alte tari (Italia, Grecia), celibatul era considerat o grava nelegiure si o nenorocire; motivul: pentru ca fiecare trebuia sa se asigure ca are descendenti care sa savarseasca cultul mortilor (sa aduca ofrande) atunci cand vor muri. In Italia, Legile lui Cicero (care reproduc vechile legi ale Romei) cuprinde o lege care interzice celibatul. La Sparta, legislatia lui Lycurg pedepsea sever pe cel care nu se casatorea. Aceasta conform cu credinta ca omul nu-si apartinea siesi, ci apartinea familiei. Era un membru intr-o serie si nu trebuia ca seria sa se opreasca la el[12].

In plus, si cei care traiesc in concubinaj sunt considerati "nelegiuiti", de aceea sunt intotdeauna "dispretuiti si huliti de lumea cea legiuita"[13]. Gheorghe Kirilianu identifica doua tipuri de norme incalcate de cei ce traiesc in concubinaj: normele juridice, "legile pamantesti" si normele religioase, "legile lui Dumnezeu" care sunt cel putin tot atat de aspre cu acesti indivizi ca si legile comunitatilor.

Si in alte zone culturale existau legi foarte riguroase pentru adulter. Astfel, la Atena ii este ingaduit sotului sa-l omoare pe vinovat. La Roma sotul, judecatorul sotiei, o condamna la moarte. Religia romanilor era atat de severa, incat omul nici nu avea dreptul sa ierte cu totul si era fortat sa-si repudieze femeia. Interesant de remarcat este faptul ca, greseala femeii era considerata o crima, sotul putand sa o pedepseasca cu moartea, in timp ce greseala barbatului o socoteau neglijabila[14]. De asemenea, la Atena, moravurile epocii admiteau fara rezerve libertatea sexuala a sotului[15].

Un alt aspect al problemei legaturilor sexuale nelegitime este cel legat de eventualii copii care rezultau in urma acestor relatii. "Copiii din flori" erau desconsiderati, erau etichetati drept copii "fara nici un capatai" care, din punct de vedere juridic, nu aveau drept de mostenire a averilor parintilor lor. Pe de alta parte insa - a propos de principiul ambivalentei - erau considerati a fi mai destepti, mai frumosi si mai norocosi decat copiii obisnuiti.

4. Cersetorul

In imaginarul socio-cultural romanesc, in deplina concordanta cu reprezentarile culturale europene, figura mitico-simbolica a cersetorului este ambivalenta si contradictorie, atitudinea fata de acesta variind de la teama, detestare pana la venerare si de aici la ospitalitatea si darnicia fara seama fata de acestia.

Cersetorul este reprezentat in acelasi timp si ca sfant, si ca demon. Astfel, cersetorul putea fi incarnarea unor divinitati sau stramosi mitici veniti in lumea celor vii. De exemplu, in povestirile si legendele romanesti, Dumnezeu sau Sfantul Petru adesea li se arata oamenilor sub forma unor cersetori. De aici darnicia si atitudinea plina de pretuire, uneori excesive, pe care romanii le aveau fata de acesti oameni.

Pe de alta parte, cersetorul poate fi si incarnarea demonului, a raului sau pot fi socotiti drept reprezentanti ai lumii cazute in pacat, generand sentimente de teama si repulsie, de unde prigonirea sau pedepsirea lor, mai ales in vestul Europei[16].

In cultura populara romaneasca, cersetorii sunt asociati deseori cu Solomonarii. Acestia formeaza o grupare misterioasa de oameni care cutreiera drumurile tarii sub infatisarea unor cersetori si sunt capabili sa influenteze prin mijloace oculte destinul oamenilor si chiar starile naturii. Despre ei poporul roman crede ca au legaturi cu balaurii carora le pot porunci sa provoace ploaie sau grindina .

Contactul cu cersetorul intotdeauna are o semnificatie magica, la fel ca si contactul cu orice lucru sacru. El vindeca si da putere si mai ales ii ajuta pe copiii mici sa depaseasca anumite dificultati senzorio-motorii. Astfel, exista informatii despre vindecarea unor disfunctionalitati prin contactul cu anumite obiecte apartinand cersetorului: de exemplu, ca remediu pentru asudarea mainilor este recomandat ca persoana respectiva sa si le stearga de traista unui cersetor .

Dintre toate capacitatile omului, mersul este cel mai adesea asociat cu cersetorul, probabil dintr-o logica imitativa, ocupatia principala a acestui personaj fiind aceea de a merge din casa in casa pentru a cere ceva de pomana. De aceea, cersetorul poate intruchipa rezolvarea magica a problemelor legate de invatarea mersului de catre copii.

O alta dificultate a copilului mic pe care cersetorul o poate rezolva este cea legata de capacitatea de a vorbi. Tot pe principiul imitatiei, aceasta este legata de o a doua actiune importanta pe care o realizeaza cersetorul: a vorbi - prin faptul de a cere ceva de pomana. Tot Simion Florea Marian descrie o practica pe care o realizeaza mamele din Bucovina atunci cand copiii lor au dificultati in a incepe sa vorbeasca: "Cand un copil nu poate degraba vorbi, spun romancele din Bucovina, ca e bine a i se da de mancat paine din traista unui cersetor.

Este interesant de remarcat ca aceasta legatura intre cersetor si copilul mic isi pastreaza continuitatea inclusiv pana in ziua de astazi. Poate nu este intamplator faptul ca astazi, mamele isi ameninta copiii care nu sunt cuminti: "Te dau la cersetor!", intrand de data asta in partea opusa a registrului ambivalent, prin evidentierea partii malefice a cersetorului.

Alte informatii relateaza despre valoarea mistica deosebita pe care o au, la romani, dar si la alte popoare, obiectele cersite, ca si cele gasite sau capatate de pomana. De exemplu, in Moldova se crede ca este bine sa porti un inel facut dintr-o moneda capatata de pomana, ca talisman care te poate apara de orice boala . De asemenea, romanii cred ca banii de cersit sunt cei mai buni pentru a face cele mai prielnice masluri . Si la alte popoare intalnim veneratia acordata lucrurilor cersite. De exemplu, la germani se crede "ca unele lucruri numai atunci au putere, cand sunt cersite sau daruite" .

5. Furtul

Furtul intemeietor

"Ce-i al tau strange si ce-i al altuia nu lasa"[22] spune un proverb romanesc, indemnand in mod explicit la furt. Acest lucru ar putea sa ne para curios - stiuta fiind aprecierea de care se bucura in mentalitatea populara cinstea si dreptatea - insa, furtul, ca orice alt comportament deviant (asa cum am aratat in capitolele anterioare), intra in categoria sacrului, asadar este supus principiului ambivalentei. Vom intalni la nivelul imaginarului socio-cultural romanesc atat ipostazieri ale furtului sfant, intemeietor, benefic, cat si ale celui diabolic si malefic.

Furtul sacru, intemeietor apare in primul rand in ipostaza raptului cosmogonic. Astfel, intr-o serie de colinde romanesti - cele de tipul Furtul astrelor - se povesteste cum Raiul a fost pradat de catre Iuda, acesta furand obiecte sacre cum ar fi: soarele si luna, "scaunul de-mparatie", "batul de vitejie" sau de "otanjie" (bataie, pedepsire), "cununa raiului", "toiagul de judecata", "ciubarul botezului/paharelul mirului/scaunu' judetului", "spicul cel mai bun". Vasile Filip este de parere ca motivul furtului astrelor (sau a substituentilor acestora, "merele de aur"), precum si a amintitelor insemne ale puterii divine, se incadreaza in tema cosmogoniei reiterative: reinnoirea lumii prin reintoarcerea haosului dinaintea creatiei. Nu intamplator aceste colinde sunt cantate in noaptea de Craciun, cand are loc o re-creare simbolica a lumii[23].

De asemenea, actele de furt si inselatorie sunt savarsite la inceputurile lumii de catre Diavol si reprezentantul lui Dumnezeu, Sfantul Petru, iar pe aceste acte este intemeiata ordinea lumii: Diavolul il inseala pe Dumnezeu si-l determina sa semneze un zapis prin care sa-l faca stapan peste pamant. Dumnezeu nu mai rabda nelegiuirile lui si-l trimite pe Sfantul Petru, deghizat intr-un om sarman, sa-i fure zapisul. Dupa aceasta, prietenia dintre Dumnezeu si Diavol se destrama, rezultand noua ordine a lumii[24].

Tot furtul este cel ce sta la baza ordinii lumii atunci cand un talhar fura din iad si duce in cer crucea pe care dracii o adusesera in infern drept marturie ca l-au rastignit pe Dumnezeu. De asemenea, un talhar fura unul din cuiele pregatite de jidovi pentru rastignirea lui Isus Hristos, gandindu-se ca astfel nu ii vor fi durerile asa de mari (de altfel, se crede ca acela ar fi chiar momentul cand au aparut talharii). Drept rasplata pentru faptele sale, talharul este blagoslovit de Dumnezeu sau Maica Domnului sa poata fura, furtul fiind trecut astfel in categoria lucrurilor permise. A fura nu-i pacat, spun o serie de credinte din Moldova, mai ales daca cel care fura este sarac si face acest lucru pentru a putea supravietui. Mai mult, el este iertat daca din ceea ce fura da de pomana si altora. De exemplu, in legenda lui Harizan Pocris, chiar Dumnezeu si Sfantul Petru il sfatuiesc pe talhar: "Si cand ii fura, sa faci pomana, sa faci praznice, sa te rogi la Dumnezeu, ca sa-ti mearga bine si tie, si celui de la care ai furat; sa traiesti in curatenie, sa nu dai bani pe betii si netrebnicii, ca atunci nu t-a merge in spori, nici tie, nici aceluia si te-a blastama si nu-i avea noroc, da tu sa te rogi la Dumnezeu, ca pe urma ta sa vie mai mult, sa nu i se cunoasca paguba, s-atunci iti putea trai, si tu, si el.". Asistam aici la un fel de schimb, un joc permis al deviantei si al compensarii, al justitiei divine si pamantesti in care actul deviant se afla sub semnul relativului: ceea ce ar trebui sa provoace o lipsa, provoaca de fapt indestulare.

Culmea relativitatii si a tolerantei o reprezinta insa credinta potrivit careia menirea de a fura este prestabilita pentru o persoana, asa cum fiecare lucru isi are rostul sau: "Sunt multi care n-ar vrea sa fure si nu se pot tinea; sunt talhari din nastere" (Corovia); ei sunt nascuti "in zodia ceea de la Dumnezeu". Mai mult, pentru ei aceasta ocupatie este "ca un caslig, ca si cum ar munci", este "talantul (talentul) lui si alta n-a invatat"[25].

De la acceptare si tolerare si pana la manifestarea unei consideratii deosebite in legatura cu acest comportament nu mai este decat un pas: "Talharul e bun la Dumnezeu" spune o credinta din Moldova[26]. Aceeasi atitudine o intalnim in povestirea Marioara cea frumoasa, echivalentul autohton al povestii Alba ca zapada si cei sapte pitici, in care locul piticilor este luat de niste hoti, care erau "cu mult mai buni si mai ai lui Dumnezeu decat imparateasa" .