DEZVOLTAREA ISLAMULUI

Plan de expunere

I. TRADITIA ISLAMICA

SUNAH -COMPLETAREA KORANULUI

NATURA TRADITIEI

CARTILE HADITH

II. TEOLOGIA ISLAMICA

INCEPUTURILE SI PROBLEMELE TEOLOGIEI ISLAMICE - KALAM

OMEIAZII SI TEOLOGIA ISLAMICA

INOVATII SECULARE SI REACTIA KHAWARIJ

CREDINTA SI FAPTE. DEZBATERI TEOLOGICE INTERCONFESIONALE

RATIONALISMUL MUTAZILAH SI FILOSOFIA GREACA

UNITATEA LUI ALLAH, ESENTA SI KORANUL

MUTAZILAHII SI VOINTA LIBERA

SFARSITUL MUTAZILAHILOR SI IMPORTANTA LOR

TEOLOGIA CONSERVATOARE SI RATIONALISMUL

III. STIINTA LEGILOR SAU DREPTUL ISLAMIC

SHARIAH SI FIQH. CELE CINCI CATEGORII DE FAPTE

INDATORIRILE FATA DE ALLAH SI CELE FATA DE OAMENI

IZVOARELE JURISPRUDENTEI

CELE PATRU SCOLI JURIDICE

IV. MISTICA ISLAMICA

SUFISMUL SI ORIGINEA SA

REVELATIA ESOTERICA SI 'CARAREA'. LANTUL DE SFINTI

CULTUL SFINTILOR

STINGEREA EXTATICA SI EXISTENTA IN ALLAH. CELE PATRU FAZE ALE SUFISMULUI

STRUCTURA FRATIILOR SUFITE

REAMINTIREA LUI ALLAH: DHIKR

V. SECTARISMUL ISLAMIC

APARITIA SUNITILOR SI SIITILOR CA GRUPARI POLITICE

SIISMUL RELIGIOS

ISMAILITII. PATIMILE SI MARTIRAJUL

VI. CEI CINCI STALPI AI ISLAMULUI

MARTURISIREA DE CREDINTA. RUGACIUNEA RITUALA

MILOSTENIA (ZAKAT)

POSTUL RAMADANULUI

PELERINAJUL SAU HAGIALACUL

VII. ISLAMUL MODERN

CRIZA LUMII ISLAMICE

RENASTEREA POLITICA SI SOCIAL-CULTURALA A LUMII ISLAMICE

MODERNISMUL RELIGIOS ISLAMIC. SECTE MODERNE

FUNDAMENTALISMUL ISLAMIC

VIII. CONCLUZII. EVANGHELIZAREA MUSULMANILOR

I.TRADITIA ISLAMICA

1.Sunah - completarea Koranului

Prin moartea lui Mohammed, musulmanii au pierdut sursa lor vie de calauzire. Marile cuceriri i-au adus in contact strans cu culturi mai rafinate decat era a lor si i-a confruntat cu toate raspunderile incurcate ale carmuirii unui vast teritoriu. Desi Koranul cuprinde o larga varietate de reguli pentru a randui domenii specifice ale vietii, o carte atat de mica nu putea asigura o calauzire definitiva pentru toate situatiile noi cu care se confrunta comunitatea. Musulmanii au constatat repede ca era necesar sa se completeze Koranul cu alte surse de autoritate care sa raspunda noilor intrebari. Cea mai importanta dintre aceste surse de autoritate complementare a devenit Sunnah sau traditia.

Intorcandu-se la Sunnah sau practica instituita de profet, arabii musulmani timpurii s-au aratat credinciosi unui principiu cinstit de stramosii lor vreme de secole. Arabii au tinut intotdeauna in mare cinste obiceiurile trecutului iar in masura in care ei recunosteau criterii de comportare umana si moralitate, acestea erau extrase din exemplele inaintasilor si din obiceiul instituit (datina) grupului tribal. Aparitia islamului nu a necesitat respingerea principiului autoritatii traditionale ci numai redefinirea izvorului traditiei. Pentru musulmani, ca si pentru arabii dinainte de ei, faptele oamenilor mari ai trecutului si modelul de conduita consfintit de vreme au continuat sa fie normative. Totusi, in locul eroilor arabi si a datinilor tribale, musulmanii au inceput sa spuna prevestiri despre profet si tovarasii sai si sa-si ia ca model modul de viata al acestei comunitati musulmane foarte timpurii. La momentul potrivit, sprijinirea pe traditie a fost recunoscuta ca un principiu oficial.

Recurgerea la autoritatea traditiei nu s-a facut fara probleme. Este evident ca daca musulmanii intotdeauna ar fi actionat sau ar fi crezut in mod strict precum inaintatii lor nu ar fi fost nici o transformare sau dezvoltare in viata comunitatii lor. In realitate dezvoltarea a fost rapida in primele doua secole islamice si a presupus adaptarea la conditiile de neconceput pentru arabii din timpul profetului. A trebuit sa existe, de aceea, o anumita cale de a largi perspectiva si semnificatia traditiei. Cand musulmanii cautau precedente si nu reuseau a gasi ceea ce le trebuia, adesea fabricau traditii care sa le satisfaca nevoile. Nu exista nici un alt mod efectiv de a argumenta un punct de vedere legal sau religios decat citand traditia.

2. Natura traditiei

Alta problema care s-a ivit din apelul la traditie a fost aceea de a determina exact ce era traditia. Toti erau de acord ca Sunnah era norma de urmat dar care era Sunnah si cum putea fi determinata? Aceasta chestiune era de importanta extrema pentru juristi, care aveau nevoie sa dispuna de formulari precise si demne de incredere ale obligatiilor si interdictiilor vietii religioase islamice. Doua veacuri intregi de existenta a comunitatii au trecut ca intrebarea sa-si gaseasca un raspuns definitiv.

Chestiunea naturii traditiei a fost rezolvata in al III-lea secol islamic (sec. IX d.Hr.) de vestitul jurist al- Shafii. Intr-o serie de scrieri polemice care atacau sarcastic pe cei cu alte puncte de vedere, al-Shafii a argumentat primatul traditiei lui Mohammed. El a sustinut ca traditia (Sunnah) spuselor profetului, actiunilor si aprobarilor sale si numai aceasta Sunnah - era normativa pentru musulmani. Precedentele tuturor celorlalte traditii trebuiau respinse ca inferioare. In cursul timpului, punctul de vedere strict al lui al-Shafii a fost acceptat de marea masa a comunitatii. Astazi, cand se spune ca, dupa Koran, musulmanii urmeaza Sunnah se subintelege ca este vorba de traditia profetului.

Al-Shafii a instituit si un al doilea principiu important, sustinand ca Sunnah era cunoscuta pe baza relatarilor orale sau Hadith asupra cuvintelor, actiunilor si aprobarilor tacite ale profetului. Din timpul lui al-Shafii, cautarea musulmana de traditii profetice a luat forma culegerii si autentificarii de Hadith.

3. Cartile Hadith

In sec. III islamic (sec. IX d.Hr.), carturarii au alcatuit cateva culegeri sistematice mari de hadithe, recunoscute azi pe locul al doilea in autoritate dupa Koran. Ele sunt cunoscute sub numele de Cele sase carti Sahih (judicioase). Intre ele, cele mai respectate si mai des citate sunt cele doua culegeri ale lui al-Bukhari (decedat 870 d.Hr.) si Moslem (decedat 875 d.Hr.). fiecare din aceste carti a fost alcatuita dupa examinarea in detaliu a unui numar mare de hadithe raspandite indeobste, din care majoritatea au fost respinse ca false sau slabe. Cartile sunt organizate in capitole dupa subiecte, cu toate hadithele care se refera la o anumita tema, stranse impreuna, sub titlul potrivit. Aceasta metoda de organizare demonstreaza relatia stransa dintre colectiile de hadithe si nevoile legiuitorilor islamici, deoarece categoriile organizarii sunt extrase din lege. In adaos fata de aceste sase carti se folosesc si alte culegeri mai putin cunoscute.

Insemnatatea istorica a culegerilor de hadithe este controversata. Musulmanii conservatori accepta cartile hadith ca relatari exacte si demne de incredere ale spuselor, actiunilor si aprobarilor profetului, intocmite printr-o discernere stiintifica atenta a binelui de rau. In afara de aceasta, exista un element de credinta in atitudinea lor fata de hadithe care face ca orice indoiala asupra autenticitatii lor sa para un atac contra islamului. Totusi, invatatii moderni releva contradictiile, anacronismele si elementele tendentioase cuprinse chiar in Cele sase carti insesi, contestand existenta unor informatii vrednice de incredere despre profet in culegerile de hadithe. Dupa parerea lor, culegerile de hadithe reprezinta consensul comunitatii musulmane asupra marilor probleme juridice si teologice ale istoriei ei, probleme care se pusesera in vremea cand au fost alcatuite Cele sase carti judicioase. De aceea, insemnatatea culegerilor de hadithe consta in ce ne spun ele despre mentalitatea musulmana mai ales in mediul carturarilor din sec. III de la Hegira (sec. IX d.Hr.) iar nu in ceea ce relateaza ele despre Mohammed.

Foarte recent, ca un aspect al modernismului islamic, unii musulmani au atacat rolul normativ al traditiei din trecutul comunitatii. Ca sa se elibereze de atitudinile medievale, despre care ei cred ca au impiedicat progresul societatilor islamice, ei resping hadithele si apeleaza in schimb la autoritatea exclusiva a Koranului. Astfel de oameni reprezinta insa doar tendintele liberale extreme printre musulmanii actuali.

II. TEOLOGIA ISLAMICA

Inceputurile si problemele teologiei islamice

Precum credinciosii altor mari religii, musulmanii si-au consacrat de timpuriu eforturile pentru a formula intelesul credintei lor in termeni intelectuali precisi. Desi teologia a avut un rol mai mic in viata religioasa musulmana, decat de pilda in crestinism, ea este totusi o sectiune importanta a stiintelor religioase islamice. Cuvantul arab tradus de obicei, prin teologie este Kalam, insemnand cuvantare, ca in cazul Cuvantarii lui Allah, Koranul. In folosinta specializata, Kalam se refera la prezentarea de argumente rationale pentru a sprijini doctrine religioase fundamentale.

Fiind alcatuit din suite de enunturi inspirate, izvorand din starile extatice ale lui Mohammed, Koranul nu arata aproape nici o preocupare pentru prezentarea sistematica a doctrinei religioase. El este indeosebi nu o carte de teologie in sensul obisnuit, ci un fel de retorica religioasa pentru a avertiza, mustra si instrui. In anumite materii, Koranul este neclar sau incomplet iar in alte aspecte este contradictoriu. Invatatura Koranului despre predestinare si liberul arbitru (vointa libera), pune de pilda in evidenta uneori necesitatea de a alege daca vrei sa asculti pe Dumnezeu, iar alteori subliniaza controlul complet al lui Allah asupra treburilor omenesti. Aceste sublinieri, in conflict unele cu altele, sunt poate explicabile prin scopurile pe care erau trimise ca sa le serveasca revelatiilor speciale, dar astfel de contradictii provoaca mari dificultati elaborarii unei doctrine Koranice clare si definitive. Era necesar sa se interpreteze astfel cuvintele Koranului, incat calauzirea lui sa fie clara.

Inceputurile teologiei islamice dateaza de la primel eforturi pentru a stabili textul koranic corect. Existau variante de lecturi care presupuneau consecinte dogmatice si juridice si era necesar sa fie clasificate. Motive asemanatoare au dus la inventarea punctelor vocalice si a altor semne diacritice, ca sa permita scrierea si citirea exacta in araba si au dus la alcatuirea de gramatici si dictionare ale limbii arabe. Toate aceste activitati au urmat dupa aparitia islamului si au izvorat direct din dorinta de a intelege Koranul mai bine.

Mai importante, totusi, ca stimuli ai gandirii teologice au fost controversele politice care au urmat dupa uciderea celui de-al treilea calif, Othman si contactele musulmanilor cu popoarele mai rafinate, din teritoriile cucerite. In situatia confuza care a urmat uciderea lui Othman de catre un grup de disidenti egipteni in 655 d.Hr., personalitatile principale erau Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele profetului si Moaviah, guvernatorul Siriei si membru al marii familii a Omeiazilor. Ali a fost ales calif in locul lui Othman dar nu a reusit niciodata pe deplin sa-si faca stapanirea acceptata. Pana la urma, Moaviah a castigat lupta contra lui Ali si a intemeiat califatul arab de la Damasc care a durat intre anii 661-750 d.Hr., pana cand i-au pus capat califii Abbasizi de la Bagdad.

Omeiazii si teologia islamica

Intrucat ridicarea lor la putere a presupus un razboi contra familiei profetului si a unor tovarasi respectati ai sai, omeiazii au fost sever criticati. Califii omeiazi au reactionat facand propaganda religioasa ca sa legitimeze carmuirea lor si sa pareze argumentele religioase indreptate contra lor. Ei au adoptat doctrina predestinarii ca platforma ideologica, argumentand ca toate lucrurile se intampla cum vrea Allah. A urmat, de aici, ca domnia omeiazilor din capitala lor Damasc ar fi fost rezultatul intentiei divine si opozitia nu era legitima.

Oponentii au luat atitudinea contrara: ca fiintele umane au vointa libera si au puterea sa aleaga orientarea actiunii lor. Opozitia fata de omeiazi nu era in consecinta nimic mai mult decat refuzul de a accepta carmuitori rai, o datorie care ar fi revenit fiecarui musulman cu judecata dreapta. A fost deci mult mai mult in joc in discutiile despre liberul arbitru si predestinare, decat efortul de a rezolva o problema religioasa foarte dificila si persistenta. Cand o persoana lua pozitie alaturi de Qadariyan (de la Qadar- putere, 'avocatii vointei libere') sau alaturi de Jabariyah (de la jabr- forta, sustinatorii predestinarii), persoana respectiva exprima si o pozitie politica fata de gruparile politice ale vremii.

3. Inovatii seculare si reactia Khawarij

Ca sa guverneze vastele lor teritorii, omeiazii au gasit necesar sa dezvolte sau sa adopte din surse straine un mare numar de institutii si de masuri practice care fusesera necunoscute pe vremea profetului. Nu exista nici o alternativa fata de acesti pasi, fiindca arabii nu aveau experienta anterioara in guvernare. Cu toate acestea, politica omeiazilor le-a atras o noua condamnare din partea conservatorilor religiosi care vedeau in acesti pasi o indepartare de Sunnah si o oscilatie spre desertaciunea lumeasca.

Istoricii islamici sunt unanimi in a dispretui pe omeiazi, fiindca au transformat comunitatea musulmana orientata religios intr-un stat secular insa aceste acuzatii sunt nedrepte in raport cu situatia extrem de complexa si sunt, pe langa aceasta, adesea influentate de prejudecati de partid.

Cea mai extrema pozitie fata de omeiazi a fost luata de o secta fanatica si feroce, numita Khawarij. Acesti sectari sustineau ca inovatiile omeiazilor ii faceau sa fie pacatosi si renegati ai islamului. Nesupunerea fata de asemenea carmuitori nu era doar permisa, ci starea lor de pacat ii facea pasibili de pedeapsa cu moartea decretata de Koran pentru renegati. Secta Khawarij a pus mana pe arme ca sa-si impuna punctul de vedere iar acesti puritani stricti au fost o sursa de razvratire constanta in primele doua veacuri ale dominatiei islamice.

4. Credinta si fapte. Dezbateri teologice interconfesionale

Luarea in considerare a intrebarilor ridicate de Khawarij a produs discutii infocate asupra relatiei dintre Iman (credinta) si Islam (fapta). Unii sustineau ca nu putea fi nici o credinta fara fapte, intrucat faptele erau dovada credintei. Altii cautau un compromis facand distinctie intre pacate mari kabair si pacate mici saghair, dand invatatura ca pacatele mar exclud pe pacatos din islam, pe cand pacatele mici se pot ierta si nu afecteaza calitatea de membru al comunitatii.

Al doilea stimulent important al teologiei Kalam a fost contactul musulmanilor cu popoarele cucerite. Musulmanii s-au considerat pe ei insisi purtatori ai unei noi dispensatiuni superioara fata de religiile dinainte dar le-a fost greu sa convinga asupra acestui lucru popoarele cucerite care aveau sisteme religioase rafinate si pe deplin dezvoltate. La Damasc, care era un important centru crestin, aveau loc dezbateri, adesea patronate de Curte si frecventate de domnitor, intre musulmani si crestini asupra meritelor respective ale credintei lor. In astfel de intalniri, crestinii se bucurau initial de un mare avantaj in virtutea armurii lor teologice complexe, dezvoltate prin sase secole de discutii interne ale insasi Bisericii. Pe langa crestini, musulmanii se confruntau si cu zoroastrieni, maniheisti si foarte probabil si cu budisti. In fiecare caz, echipamentul intelectual al partii opuse fusese rafinat de veacuri de cugetare si controversa. Daca voiau sa demonstreze viabilitatea propriei lor credinte, musulmanii trebuiau sa faca mai subtila abordarea punctelor ei esentiale si sa dezvolte instrumente mai afective pentru exprimarea ei.

5. Rationalismul Mutazilah si filosofia greaca

S-a vorbit pana acum doar despre primele stadii ale gandirii teologice ale islamului. Crearea unei teologii infloritoare Kalam a fost produsul derivat al unei mici dar foarte importante scoli de ganditori numiti Mu'tazilah. Acestia au aparut in secolele II-III islamice (VIII-IX d.Hr.) si pentru o vreme doctrinele lor s-au bucurat de patronajul califilor Abbasizi ca teologie oficiala de stat. Caracteristica proeminenta a scolii a fost incercarea ei de a da o interpretare rationala islamului. Prin contactul lor cu popoarele elenizate din teritoriile cucerite, musulmanii au invatat ceva din filosofia greaca. Deja in sec. II islamic (sec. VIII d.Hr.) unele scrieri grecesti s-au tradus in araba iar in veacul urmator a fost o miscare pentru insusirea intregii intelepciuni a lumii antice. Lucrari in fiecare domeniu au fost traduse in araba in centre precum Hawran din Syria veche sau Jundishapur din Persia. Acest depozit de cunostinte avea mai tarziu sa fie transmis Occidentului si a devenit mijlocul prin care lumea medievala a obtinut cunoasterea gandirii grecesti. Profitand de cunoasterea lor in crestere a gandirii grecesti, mutazilahii au cautat sa aduca unele din principiile ei in sprijinul doctrinei religioase islamice.

6. Unitatea lui Allah, esenta lui si Koranul

Mutazilahii si-au zis 'oamenii unitatii si dreptatii' iar aceste doua reliefari cuprind elementele importante ale gandirii lor. Invatatura lor despre unitate avea de a face cu unitatea lui Dumnezeu (Tawhid), cea mai fundamentala din toate afirmatiile religioase musulmane. La nivelul cel mai simplu era o respingere a dualismului caracteristic zoroastrienilor si maniheistilor care propovaduiau existenta a doua mari forte antagoniste in univers, una a Binelui si alta a Raului. O astfel de doctrina era incompatibila cu credinta islamica intr-un singur Dumnezeu a carui suveranitate era singura si unica.

La un nivel mai profund, invatatura unitatii privea doctrina esentei lui Dumnezeu si era prezentata in insasi comunitatea islamica. Mutazilahii nu aveau nimic de a face cu antropomorfismul de orice fel in teologia lor. Toate acele versete koranice care se refereau la Allah ca avand maini sau sezand pe un tron ei le explicau ca metafore pentru inexprimabil. Ei contestau si posibilitatea de a avea o viziune a lui Allah in stare de extaz. Doctrina pentru care au devenit foarte vestiti afirma despre Koran ca a fost creat si ca nu exista din eternitate, cum credea majoritatea comunitatii islamice. Co-eternitatea cu Dumnezeu, chiar si a Koranului ar fi compromis in mod subtil principiul unicitatii lui Dumnezeu.

7. Mutazilahii si vointa libera

Invatatura mutazilahilor despre dreptatea divina a izvorat din controversele asupra predestinarii si vointei libere (liberul arbitru). Mutazilahii credeau cu tarie in liberul arbitru, sustinand ca orice alt punct de vedere ar fi ca si cum ar acuza pe Allah de nedreptate. Avand libertatea de a alege ce vor face, oamenii sunt fie rasplatiti, fie pedepsiti pentru ceea ce fac.

Allah nu a creat raul, ci prin esenta lui, trebuie sa intotdeauna sa faca tot ce este mai bun (Aslah) pentru omenire. Astfel, Allah nu constrange niciodata oamenii sa faca raul, nici nu pedepseste pentru actiuni asupra carora nu au controlul. Pozitia lor in controversa asupra vointei libere dezvaluie si pozitia politica a mutazilahilor, fiindca - asa cum s-a aratat mai sus - doctrina liberului arbitru servea cauza opozitiei fata de Omeiazi. Alianta ganditorilor mutazilahi cu dinastia Abbasida s-a cimentat, poate, in timpul luptei Abbasizilor pentru putere, cand mutazilahii au asigurat aliatilor lor o baza ideologica potrivita.

8.Sfarsitul Mutazilahilor si importanta lor

Mutazilahii nu au fost niciodata - nici in punctul culminant al influentei lor - decat un mic grup de elita de ganditori inaintati. Majoritatea musulmanilor erau cu mult mai apropiati de fruntasii conservatori, precum marele traditionalist Ahmad ibn Habal (decedat 855 d.Hr.) mutazilahii au suferit o lovitura deosebit de grava, cand au pierdut favoarea califilor Abbasizi iar scoala lor pana la urma si-a incetat existenta. Totusi ideile lor au avut o influenta uriasa asupra istoriei islamice.

Ei au introdus metodele dialecticii grecesti in dezbaterile religioase musulmane iar punctele lor de vedere teologice au fost examinate de toti mutakallimii ( teologii) importanti, pana in zilele noastre. Teologia lor a fost pastrata in mare masura intacta de ramura siita (Shiah) a islamului. Foarte recent, musulmanii au aratat un interes redesteptat fata de mult hulitii mutazilahi, al caror rationalism se potriveste cu tendintele islamului modern.

9.Teologia conservatoare si rationalismul

Omul aclamat pentru contracararea mutazilahilor, a fost, de fapt, asociat cu ei in vremea tineretii lui. Abu-l-Hasan al-Ashari (decedat 935 d.Hr.) a studiat cu invatatorul mutazilah al-Jubbai, insa a fost nemultumit de invatatorul sau si si-a urmat propria sa cale. Marea contributie a lui al-Ashari a fost sa puna in slujba doctrinelor islamice conservatoare metodele grecesti de rationament si argumentare pe care le invatase de la al-Jubbai.

Desi substanta pozitiei teologice se baza pe autoritatea revelatiei si a traditei, el folosea terminologia si metodele grecesti ca sa apere, sa expuna si sa sustina aceste vederi conservatoare. Marea diferenta dintre el si mutazilahi consta in modul cum au folosit filosofia rationala greaca. Pentru mutazilahi, ratiunea a devenit piatra de incercare a adevarului, pentru acceptarea doctrinei. Ei masurau si judecau afirmatiile religioase dupa criteriile ratiunii. In schimb, pentru al-Ashari, ratiunea era doar un instrument; ea nu era mijlocul pentru descoperirea adevarului, care vine prin revelatie, nici metoda de a-l evalua. Ratiunea trebuia doar sa asigure argumente ca sa sprijine adevarul primit contra detractorilor posibili.

Al-Ashari era un literalist care n-ar fi facut nici un fel de compromis asupra cuvintelor revelatiei. El credea despre Koran ca spune exact ceea ce vrea sa spuna si cauta numai argumente ca sa convinga pe ceilalti de adevarul revelatiei. Astfel, el accepta literal afirmatiile ca Allah are maini si ca sede pe un tron, desi mainile lui Allah nu sunt la fel ca mainile omenesti iar sederea pe tron nu este o sedere omeneasca. El afirma si ca sunt reale atributele lui Allah mentionate in Koran. Allah are cunoastere, vointa, putere, vedere si alte facultati ca insusiri reale si distincte, nu doar ca umbre ale esentei lui. Al-Ashari a dorit aici, ca si in alte chestiuni, sa mentina doua lucruri deosebite intr-o unitate paradoxala: diversitatea atributelor si unitatea esentei divine. Concluzia finala asupra acestei chestiuni o lasa invaluita in mister.

Probabil cel mai mare ganditor din scoala lui al-Ashari a fost Abu Hamid al-Ghazali (decedat 1111 d.Hr.) care este cunoscut si ca jurist, filosof si mistic. El a intrat in serviciul sultanilor selgiucizi si a predat intr-una din scolile religioase fondate de ei ca sa contracareze propagadnda revolutionarilor ismailiteni. El a considerat teologia kalam ca un mijloc de a tamadui sufletele dar in analiza finala a socotit-o de valoare mai mica decat misticismul. Cartea lui teologica principala se numeste 'Scurt tratat asupra crezului' (al-Igtisad fi-l I'tigad).

10.Sfarsitul teologiei creative

Dupa epoca lui al-Ghazali au fost putine scrieri creative in teologia islamica. Aici, ca si in toate celelalte, musulmanii si-au aratat tendinta spre traditionalism, bazandu-se pe marile autoritati ale trecutului. Cartile de teologie au luat forma de comentarii, manuale sau compendii dar nu au facut nici o incercare de abordare proaspata a marilor probleme teologice. Printre manualele de acest tip, cel al lui al-Sanusi, intitulat 'Marele crez' (al-Agidat al-Kubra), este larg cunoscut si folosit in scolile religioase musulmane. Mai recent, msulmanii au aratat foarte putin interes in discutarea problemelor teologice.

III. STIINTA LEGILOR SAU DREPTUL ISLAMIC

Shariah si Fiqh. Cele cinci categorii de fapte

S-a spus adesea ca islamul este o religie a legii. Printre toate expresiile pietatii islamice, cea mai caracteristica este legea. Locul central al legii in gandirea si in viata religioasa islamica provine din natura fundamentala a experientei islamice insesi. Probabil, cel mai important cuvant din intregul vocabular religios al musulmanilor este calauzire. Calauzirea este ceea ce Koranul a adus de sus si calauzirea este ceea ce a elaborat si stabilit exemplul profetului si traditia comunitatii islamice. Calauzirea este deasupra tuturor lucrurilor pe care musulmanul le asteapta de la religie, o serie de indrumari concrete pentru conduita vietii, astfel incat in nici o situatie sa nu fie vreun dubiu asupra caii corecte de urmat.

Exista doua cuvinte pentru lege folosite de musulmani. Primul dintre ele este shariah care inseamna la origine, carare, calea pe care oamenii trebuie sa mearga pentru a placea lui Dumnezeu. Shariah este, astfel, o denumire pentru modelul (tiparul) etern pe care Allah l-a decretat pentru univers, un fel de ideal cosmic care intruchipeaza vointa divina. Celalalt cuvant fiqh constituie coloana vertebrala a studiilor religioase traditionale musulmane.

Printre caracteristicile Shariei este si caracterul ei cuprinzator. Ea cauta sa asigure un regulament atotcuprinzator pentru conduita omeneasca. Nici o actiune omeneasca, fara nici o exceptie, nu cade in afara prevederilor legii, ca si cum ar apartine unui alt domeniu, ci viata in intregul ei este judecata din punctul de vedere al tiparului (modelului) divin. Toate actiunile cad intr-una din cele cinci categorii:

obligatorii - Fard;

meritorii sau recomandate - Mandub;

ingaduite - Mubah, adica nici bune, nici rele, ci neutre;

blamabile - Makruh dar nepedepsite;

absolut interzise - Haram, supuse pedepsei;

Rezultatul acestei scheme este ca aduce toate aspectele vietii, atat cele individuale, cat si cele sociale, intr-o ordine morala.

2. Indatoririle fata de Allah si indatoririle fata de oameni

Shariah, prin urmare, cuprinde mult din ceea ce pentru lumea moderna nu are nimic de a face cu dreptul. De pilda, reglementeaza tot ceea ce priveste religia, atat in materie de credinta, cat si de ritual. Astfel, Teologia este o parte din Shariah, desi s-a dezvoltat ca o stiinta religioasa semi-independenta. Teologia ar fi numai aspectul moral al credintei. Legea mai spune unui musulman cand si cum sa-si faca rugaciunile, cum sa tina postul ramadanului, cat sa dea ca milostenie saracilor si cum sa-si indeplineasca alte indatoriri religioase.

In domeniul vietii pamantesti, Shariah prescrie alimentele pe care are voie un musulman sa le consume, modul in care sa se imbrace si chiar formele de politete in societate.

Exista o mare parte din Shariah pe care omul modern ar cuprinde-o in sfera dreptului civil, ca de pilda regulile privind casatoria, divortul, mostenirea, relatii contractuale, comertul, etc. In mod traditional, musulmanii impart continutul legii in doua parti, amandoua derivate din decretele divine si nici una mai mare sau mai putin obligatorie sau mai putin importanta decat alta: 1) indatoririle fata de Dumnezeu sau Ibadat (de la cuvantul Abd-rob); 2) indatoririle fata de oameni -Mumalat);

3. Izvoarele jurisprudentei

Problemele de jurisprudenta au fost printre cele mai vechi preocupari ale comunitatii islamice. A fost necesar sa se defineasca precis indatoririle unui musulman insa lipsea o metoda universal acceptata pentru aplicarea, extinderea si detalierea calauzirii oferite de Koran si de viata profetului. In sec. I-II islamice (sec. VII-VIII d.Hr.), s-au ivit scoli juridice, fiecare cu propriul ei punct de vedere distinct si fiecare in disputa cu celelalte. Aceasta controversa generalizata asupra principiilor care trebuie folosite aplicand regulile specifice ale legii a luat sfarsit prin lucrarea lui al-Shafii (decedat 820 d.Hr.), general acceptata ca teorie a jurisprudentei si respectata inca de musulmanii de azi.

Al-Shafii a elaborat teoria radacinilor sau izvoarelor legii Usul al-Fiqh. Intai ar fi fost Koranul, cuvantul lui Allah ale carui porunci clare au precadere fata de oricare altele. In al doilea rand, Sunah autentica a profetului, transmisa prin hadithe valabile. Sunah poate completa sau modifica prevederile Koranului dar nu le poate inlatura, cum sustinea unii ganditori.

Daca primele doua izvoare (Usul) nu ofera raspunsul, juristul (Faqih) poate recurge la consensul comunitatii (Ijma) din trecut. Potrivit principiului formulat intr-o Hadith vestita: 'comunitatea mea nu va fi niciodata de acord cu o eroare', acordul oamenilor invatati si cucernici din trecut si incuviintarea comunitatii exprimata indeosebi in practica sunt o calauza suficienta pentru a intemeia hotararea judecatoreasca traditionalista a islamului si a avut o insemnatate uriasa in viata comunitatii.

Al patrulea izvor, rationamentul analogic (Qiyas), trebuia folosit cu mare prudenta si numai cand problema nu-si gasea solutia in celelalte trei surse. Qiyas era limitat de reguli foarte stricte si trebuia sa le fie intotdeauna supus celor trei principii precedente. In termeni hotarati, Qiyas nu era un mijloc pentru a introduce in problemele juridice nimic altceva decat pareri (Ray) sau speculatii personale. Al-Shafii, de fapt, si-a consacrat efortul major al vietii lui pentru a elibera dreptul islamic de arbitrariul preferintelor personale.

4. Cele patru scoli juridice

In sec. VII-VIII d.Hr., au aparut scoli juridice care au inflorit o vreme iar apoi cea mai mare parte dintre ele au disparut. Patru din aceste scoli (Madhahib) au atras, totusi, multi discipoli si au supravietuit pana in prezent. Formarea celor patru scoli a avut loc in sec. IX d.Hr., cand marile controverse din sec. VII-VIII d.Hr. isi pierdusera ascutisul si cand a inceput sa se formeze un consens larg asupra problemelor majore ale comunitatii. Acesta a fost si timpul in care au fost alcatuite Cele sase carti Hadith si cand s-a fixat structura teologiei lui Ashari.

Fiecare din cele patru Madhahib este asociata cu numele unui jurist de frunte, ale carui invataturi le-a adoptat. Al-Shafii a fost unul din acestia. Doctrinele lui sunt respectate de musulmanii din Egipt, Indonesia, Africa de Est si Syria. De departe cel mai mare numar de adepti il are scoala lui Abu Hanifah (decedat 767 d.Hr.) un jurist irakian ai carui discipoli provin din India, Pakistan, Bangladesh, Turcia, Afganistan si Turkestan.

Malik ibn Anas, traditionalistul din Medina, a fondat a treia scoala iar jurisprudenta are autoritate pentru majoritatea musulmanilor din Africa de Nord si Vest. Cea mai mica si mai stricta dintre Madhahib este cea a lui Ahmed ibn Hanbal care in prezent se limiteaza la Arabia, unde traditionalismul ei fara compromisuri este apreciat de secta puritana Wahhabi.

Cu exceptia chestiunilor de amanunt, deosebirea dintre scolile juridice este mica si toate patru sunt socotite acceptabile de musulmanii sunniti. Se cere totusi ca persoanele individuale sa adere la una din cele patru scoli si sa urmeze exclusiv invataturile acesteia. In imprejurari speciale este uneori permis juristului dintr-o scoala sa adopte o regula dintr-alta insa aceasta practica este in general privita cu ochi rai. Siitii, adica musulmanii din ramura Shiah a islamului nu urmeaza una din cele patru scoli recunoscute de suniti, ci au dreptul lor islamic, propriu, care difera insa si el doar in detaliu de dreptul islamic sunnit.

Recent, multe tari musulmane au adoptat coduri de legi moderne, bazate pe modele franceze, elvetiene si britanice.

Ca urmare, spatiul de afectiune al Shariei s-a restrans la domeniul dreptului civil cu privire la casatorie, divort, mostenire si cu alte materii similare. Insa dreptul comercial, dreptul penal plus intregul domeniu al dreptului public islamic sunt in general in suspensie, intr-o situatie neclara. Doar in peninsula Arabia se incearca aplicarea stricta a Shariei si chiar acolo presiunea conditiilor moderne produce schimbari. Shariah ramane totusi un ideal pentru toti musulmanii de pretutindeni si este cu siguranta una din sursele unitatii lor.

IV. MISTICA ISLAMICA

1. Sufismul si originea lor

In pofida accentului pus pe lege, islamului nu-i lipseste interesul puternic pentru viata spirituala profunda, exprimat printr-o traditie mistica foarte dezvoltata. Misticismul a inceput in islam chiar cu experienta spirituala a lui Mohammed insa la inceput nu a afectat vietile musulmanilor obisnuiti, in mare masura. Totusi, in sec. X d.Hr. a existat o miscare mistica de prima importanta care a crescut in influenta pana cand a dominat viata religioasa. Succesul ei in Evul Mediu se poate explica partial prin natura specializata a dreptului islamic si a teologiei Kalam. Amandoua aveau o terminologie greu de inteles si arida si nu ofereau hrana si sprijin spiritual, atat de necesare vietii religioase obisnuite. Fruntasii mistici s-au ingrijit de nevoile religioase pe care dreptul canonic si religia nu le satisfaceau iar cu timpul, chiar carturarii si invatatii au intrat in disciplina si devotiunea mistica.

Misticismul islamic se numeste sufism sau tasawwuf, foarte probabil de la cuvantul arab suf - lana. Numele provine de la cel mai vechi obicei al misticilor de a purta robe aspre de lana alba, simbolizand respingerea lumii de catre ei, cat si cucernicia lor deosebita.

s-a argumentat uneori ca sufismul ar fi introdus dinafara in sistemul religios islamic, fiind urmarea contactelor musulmane cu sihastrii si sfintii crestini sau cu forme mistice ale gandirii grecesti. Nu este necesara totusi ipoteza influentei externe pentru a explic puternica tendinta musulmana spre misticism. Lectura Koranului si viata lui Mohammed si a insotitorilor sai au putut oferi musulmanilor intregul material si toti stimulii pentru o experimentare divinului mai profunda si imediata. Numeroase versete din Koran asigura pe credincios de apropierea lui Allah, de ubicuitatea sa (insusirea de a fi pretutindeni in acelasi timp) de initiativa sa in cautarea oamenilor. Alte versete indeamna pe oameni sa se apropie de Dumnezeu, sa-l iubeasca si sa-si aminteasca (Dhikr) de el mereu.

Koranul povesteste si calatoria nocturna (Mi -Raj) a lui Mohammed in urma careia a ajuns sa converseze cu Allah fata-n fata (Surah XVII). Acest incident a fost o resursa inepuizabila pentru speculatia sufita, ducand la o pietate (evlavie, cucernicie, devotiune) centrata pe imitarea profetului care a aratat calea spre viziunea fetei lui Allah. Ascetismul sufitilor este prefigurat si de vietile austere si umile ale lui Mohammed si succesorilor sai imediati.

2. Revelatia esoterica si "Cararea". Lantul de sfinti

Obiectivul sufismului ca si al oricarui misticism este sa atinga unirea cu Dumnezeu. Misticismul cauta o experienta imediata a realitatii divine prin suprimarea e-ului propriu (lepadarea de sine). Metoda de a ajunge la aceasta experienta foarte ambitioasa necesita o introspectie intr-un domeniu special si ascuns al cunoasterii. Doctrina sufita pretinde ca, pe langa regulile obisnuite pentru viata religioasa, expuse in revelatie si in Sunna profetica exista si un alt nivel mai adanc al sensurilor spirituale, pe care profetul l-a impartasit doar catorva dintre tovarasii sai riguros selectionati. Astfel, revelatia are doua aspecte: unul deschis si evident celalalt vizibil doar pentru cei instruiti in secretele sale. Relatia dintre nivelele exoteric (destinat multimii din afara) si esoteric (destinat initiatilor dinauntru) ale cunoasterii este simbolica, fiecare porunca sau regula a Shariei tintind spre un nivel mai inalt care marcheaza unul din stadiile sau popasurile cararii (Tariqah) spre Allah.

Cunoasterea cararii Tariqah a fost transmisa de la profet, printr-un lant neintrerupt Silsilah de sfinti (Walis), fiecare dintre ei alegandu-si succesorul si instruindu-l in cunoasterea secreta a caii de uniune cu Allah. Pentru oamenii obisnuiti nu exista acces la binecuvantarea comuniunii divine imediate, afara de asocierea cu un sfant si supunerea completa la disciplina ascetismului, meditatiei si cresterii spirituale, dupa cum ii dicteaza preceptorul sau.

Sufitii cred ca exista in orice moment o ierarhie de sfinti la lucru in lume, culminand intr-o putere spirituala principala numita Qutb, polul sau pivotul universului. Acesti sfinti sunt mijlocitori neintrerupti ai cunoasterii adevarului divin din univers, ferestrele prin care se revarsa lumina divina care da realitate tuturor lucrurilor. Fara sfinti, universul, fara exagerare, nu ar putea exista, fiindca ar fi lipsit de ordine si realitate. Astfel, doctrina sfintilor este o cosmologie si o metafizica, precum si stalpul devotiunii mistice personale.

3. Cultul sfintilor

Se crede ca fiecare sfant are puteri speciale, din cauza gradului inalt al cunostintelor lor spirituale. Se atribuie sfantului un fel de capacitate de a aduce binecuvantare numita Baraakah, ale carei beneficii discipolul sufit le poate obtine prin asociere cu persoana sfanta. De altfel, sfintii ar fi in stare sa suspende legile naturii si sa faca minuni (karamat). Totusi, sfantul nu trebuie sa-si dezvaluie puterile miraculoase, ci trebuie sa le tina secrete si sa le considere fara valoare. Credinta in aceste puteri speciale este raspunzatoare pentru unele din practicile sufismului din veacurile mai recente, de care s-au plans foarte mult modernistii musulmani.

Printre oamenii simpli este obiceiul de a vizita mormintele sfintilor, de a le aduce ofrande, de a le oferi aproape orice in semn de inchinare, totul in credinta ca puterea sfantului poate vindeca bolile sau ajuta in dificultatile vietii. Un asemenea cult al sfintilor poate degenera usor in simpla superstitie si din acest motiv reformatorii moderni i s-au opus viguros. Cu toate acestea, in fiecare an, sute de mii de pelerini viziteaza mormintele marilor sfinti, indeosebi cu ocazia comemorarilor anuale numite Urs. Comemorarea lui Seic Muin-al Din Cisti la Ajmer in India, atrage de pilda uriase multimi de fanatici.

4. Stingerea extatica si existenta in Allah. Cele patru faze ale sufismului

Scopul calatoriei sufitului de-a lungul cararii Tariqah este realizarea Fanei sau stingerea personalitatii in realitatea divinului. Fana inseamna a intoarce spatele catre lume pentru a-l vedea numai pe Allah. Potrivit lui al Hujwiri, "sufitul este cel care n-are nimic in stapanirea lui, nici nu este stapanit de nimic. Aceasta indica esenta anihilarii". Fana este o stare de ektasis (dilatare, lungire) in care insusirile omenesti sunt lasate la o parte si multora le aduce bucuria de a se imbata de dragoste divina. Pentru altii, insa exista un stadiu chiar dincolo de anihilare. Ei cred ca pentru sufit valoarea cea mai mare este sa ajunga la existenta (Baqa) in Allah, subordonand astfel vointa si umanitatea fata de divin, incat trecand dincolo de extaz, persoana respectiva ar trai neintrerupt in si prin Allah. Fana poate fi temporar o experienta culminanta de care cineva se poate bucura cel mult de cateva ori in cursul unei vieti omenesti, insa Baqa este o situatie durabila de locuire umana completa in Allah. Aceste obiective nu sunt atinse de toti cei care se straduiesc pe carare, insa pentru cei care le pot atinge ele tot ce poate da mai bun viata umana.

In cursul istoriei sale, sufismul a trecut prin cateva faze distincte. Manifestarea sa cea mai veche a fost o miscare ascetica punand mare pret pe mortificarea de sine (zuhd) ca un mijloc de a se pastra liber de stricaciunea lumeasca. Foarte curand s-a adaugat disciplinei ascetismului un element de iubire extatica fata de divinitate iar apoi a urmat faza elaborarii doctrinei sufite care a produs o mare varietate de opinii sectare. Culminarea acestei a survenit dupa sec. XII d.Hr. prin intemeierea si organizarea fratiilor sufite.

5. Structura fratiilor sufite

La originea fiecarei fratii sta un mare sfant care atrage discipolii prin pietatea si puterea sa spirituala. Fratia Gilani, de pilda, izvoraste din Seic al-Qadir Gilani iar fratia Suhrawardi din Abd al-Qadir Suhrawardi     si Omar Suhrawardi. Sfantul este fondatorul disciplinei specifice si doctrinei ordinului, iar continuitatea de invatatura si viata spirituala este asigurata de o serie sau un lant (Silsilah) de succesori spirituali ai fondatorului. Aceste capetenii in viata ale ordinului sunt numite seici, piri, rahbari, muqaddami, etc.

Un grup de cautatori ai adevarului numiti murid sau shagird se supune puterii absolute a capeteniei in viata a ordinului. Trasatura caracteristica a fratiilor era viata comunitara a membrilor lor care presupunea adesea existenta unui sediu central Khanqah sau Tekke unde isi avea resedinta seicul si isi aduna discipolii pentru instruire. Cand un murid atingea un nivel spiritual inalt, seicul il socotea capabil sa invete pe altii cararea spirituala si il trimitea adesea sa reprezinte ordinul intr-un loc indepartat si astfel sa-i raspandeasca invatatura. Astfel de sufiti , mai ales cersetorii ratacitori sunt uneori numiti dervisi.

Dintre discipolii sai, seicul alegea si pe unul socotit mai inaintat in intelegerea invataturii esoterice (de uz intern) a sufismului pentru a fi desemnat drept Khalifah (succesor) al seicului. In felul acesta, mostenirea spirituala a ordinului se mentinea intacta. Pe la sfarsitul evului mediu exista obiceiul ca fiecare membru musulman sa caute initierea intr-unul din ordinele sufite iar uneori in mai multe deodata.

6. Reamintirea lui Allah: Dhikr

Fiecare fratie avea si propriul sau ceremonial de inchinare sau meditatie spirituala numit Dhikr. Acesta era de obicei o formula din cuvinte care trebuia repetata mereu ca un mijloc de reamintire (dhikr) a lui Allah. Adesea consta din numele divin sau dintr-o insusire divina sau o combinatie de insusiri divine. Probabil, cel mai bine cunoscut dhikr sufit este acela al ordinului Mevlevi din Turcia (fondat de poetul mistic persan Halal al-Din al-Rum) care consta dintr-un dans specific cu invartiri in sunetul instrumentelor muzicale. Sufitii mevlevi se deosebeau si printr-o uniforma formata din fusta larga, maneci falfaitoare si o palarie tuguiata.

Pana in sec. XIX, sufismul era prin toate intentiile si scopurile sale practice, intelesul real al islamului pentru majoritatea musulmanilor obisnuiti. Chiar astazi, pentru milioane de oameni din interiorul Anatoliei (Turcia asiatica) si din satele tarilor arabe, Iranului, Indiei, Pakistanului si Bangladeshului, sufismul continua ca o forma vie a devotiunii centrata pe cultul sfintilor.

V. SECTARISMUL ISLAMIC

1. Aparitia sunitilor si siitilor ca grupari politice

In cursul istoriei sale, islamul a fost extraordinar de bogat in diversitatea credintei si practicii sale religioase. Fara exagerare, mii de grupuri sectare si-au facut aparitia intre musulmani; unele din ele au disparut repede insa altele au durat si au lasat o urma trainica in istorie. Ele sunt prea numeroase si complexe pentru a le putea trata complet aici.

Totusi, o diviziune importanta trebuie descrisa. In linii generale, comunitatea islamica este scindata in doua mari ramuri: Shiah, (siitii) si sunnitii care pot fi comparati cu protestantii si catolicii. Comparatia insa este nepotrivita, fiindca protestatarii siiti nu s-au rupt de un model de credinta si practica religioasa indelung stabilit si universal acceptat iar sunitii nu au reprezentat un astfel de model. Mai degraba ar putea fi comparati cu catolicii si ortodocsii.

Din punct de vedere istoric, ramura shiah a islamului apartine chiar celei mai vechi perioade a istoriei islamice iar caracteristicile lor religioase specifice s-au dezvoltat tot asa de devreme, daca nu chiar mai devreme decat cele ale sunnitilor. In plus, in islam nu exista clar, ierarhie sau alt fel de factor pe care musulmanii sa-l recunoasca in scopul de a defini corect doctrina si practica. Nu exista ortodoxie sau dreapta-credinta in sensul folosit de crestini.

Originea ambelor grupuri se afla in controversele asupra conducerii comunitatii care a urmat dupa moartea lui Mohammed. Abu Bekr a fost proclamat calif, adica loctiitor al profetului, de catre unii din insotitorii lui Mohammed, dornici sa evite razboiul civil. Cand a murit, peste ceva mai putin de doi ani, a fost proclamat in chip asemanator califul Omar, iar dupa acesta, califul Othman. Islamul sunit a acceptat valabilitatea domniei acestor primi trei califi, impreuna cu principiul dupa care, califatul era o slujba electiva, cei alesi trebuind sa fie koreisiti.

Insa de la inceput a fost si o grupare care nu era de acord nici cu modul specific de alegere a califatului, nici cu principiul alegerii. Ei sustineau, in schimb, ca domnia apartinea familiei profetului. Sprijinul lor il avea Ali ibn Abu Talib care, in calitate de var si ginere al lui Mohammed era cea mai apropiata ruda de parte barbateasca a profetului. Din acest motiv, gruparea numita Shiah Ali sau partida lui Ali. Din punctul de vedere siit, domnia primilor trei califi a fost nelegitima si nedreapta si prin urmare nu a existat un calif adevarat in islam inainte ca Ali sa devina calif.

Siitii au multe traditii dupa care Mohammed ar fi desemnat pe Ali ca succesor al sau in termenii cei mai clari. Ei indica si versete din Koran care, in opinia lor, au acelasi inteles. Tot acest material, pretind ei, a fost suprimat de oponentii lor sunniti ca sa sprijine cauza nedreapta a ponegritorilor lui Ali. A existat un obicei al multor siiti, de-a lungul veacurilor, sa rosteasca blesteme contra primilor trei califi, fiindca au uzurpat inalta slujba cuvenita lui Ali.

Cand in fine, Ali a deventi calif, realizarea ambitiilor sale si ale sprijinitorilor sai a fost doar partiala. Ali nu a fost niciodata recunoscut pe deplin drept calif iar curand dupa infrangerea sa diplomatica de catre Moaviah care a urmat dupa batalia de la Siffin, Ali a cazut victima spadei otravite a unui fanatic din secta Khawarij. Sperantele partidei lui Ali Shiah Ali au trecut atunci asupra celor doi fii ai lui Ali:Hasan si Husein. Primul nu era capabil sa duca o astfel de lupta si a renuntat la pretentiile de a fi calif. Husein a murit ca martir, ucis de trupele califatului Omeiad la Karbala, in Irak la 10 octombrie 680 d.Hr. sau dupa calendarul musulman, 10 muharram anul 61 de la Hegira data de importanta capitala pentru devotiunea siita de mai tarziu.

2. Siismul religios

Fiind frustrati in domeniul politic, siitii s-au concentrat asupra inaltarii religioase a lui Ali si a familiei sale. Rezultatul a fost o doctrina religioasa specifica, intemeiata pe credinta ca Mohammed a ales pe Ali sa fie destinatarul laturii esoterice a invataturii islamice, fiindca nimeni altul nu e in stare s-o inteleaga. Aceasta invatatura profunda a trecut apoi din tata in fiu si toti cei care vor sa fie mantuiti trebuie s-o invete de la urmasii lui Ali.

Printr-un proces subtil de transformare, aceasta convingere a devenit, cu timpul, o doctrina foarte asemanatoare cu intruparea. In forma sa extrema, aceasta credinta sustine ca lumina divina s-a incarnat pe deplin in Ali si s-a transferat, dupa moartea lui, in descendentii sai. Astfel, lui Ali i s-a atribuit o pozitie chiar deasupra celei profetului, ca o adevarata fiinta divina in aceasta lume. O pozitie mai moderata sustine ca Ali si urmasii sai au fost muritori dar ca o scanteie divina s-a transmis de la unul la altul prin metempsihoza (mutatia sufletelor), astfel incat sa existe neintrerupt o sursa vie de calauzire.

Ali si spita urmasilor sai au fost numiti imami (conducatori) din cauza misiunii lor de purtatori ai intelepciunii si calauzirii divine. Nu numai ca domnia apartine de drept imamului dintr-o anumita epoca, ci el ar fi si singura sursa a adevarului. Pentru siiti, nu exista speranta de viata dreapta sau de rasplata dupa moarte, decat prin devotiunea fata de imam.

Diferite grupari de siiti difera in privinta numarului de iamami pe care ii recunosc. Gruparea cea mai mare recunoaste 12 imami si de aceea este numita Secta celor cu 12. ultimul dintre imami ar fi inca in viata, desi a preferat sa dispara din vazul oamenilor (Ghaybah), ca sa se intoarca in viitor sub numele de Imam Mahdi (Imamul calauzit in chip drept) pentru a initia evenimentele care vor duce la ziua de apoi. Desi acum ar fi ascuns, continua sa fie sursa vie a intelepciunii divine in lume, prin oamenii invatati ai comunitatii siite, numiti Mujtahid, prin care acest imam comunica adevarul oamenilor. Siismul cu 12 imami este religia oficiala a Iranului de la ridicarea dinastiei Safawi in sec. XVI d.Hr. si exista de asemenea numerosi siiti de acest fel in Irak, India, Pakistan si Bangladesh.

3. Ismailitii. Patimile si martirajul

Alt grup de siiti recunoaste doar sapte imami si pentru acest motiv sunt numiti septarii sau ismailitii (dupa Muhammed ibn Ismail, ultimul imam din serie). Ismailitii au fost in general, mult mai radicali in doctrinele lor decat alti siiti, iar intr-o mare parte a istoriei lor pot fi socotiti revolutionari, fiindca si-au propovaduit invataturile in secret si au luptat ca sa rastoarne ordinea politica existenta.

Ismailismul si-a gasit cea mai puternica expresie politica in califatul Fatimid din Egipt, ai carui conducatori si-au legitimat pretentia de a domni, ca imami si succesori ai lui Muhammad ibn Ismail. Domnia fatimizilor (sec. X-XI d.Hr.) a fost una din cele mai stralucite perioade din istoria Egiptului iar monumentele arhitectonice de atunci inca mai impodobesc si azi capitala Egiptului - Cairo. Vestita secta a asasinilor (bautori de hasis), care au terorizat tarile musulmane in sec. XII-XIII, erau ismailiti, ca si druzii actuali din Liban, Siria si Israel, ca si discipolii lui Agha Khan.

Una din particularitatile siismului este accentuarea patimilor. Originea sa se afla in martirajul imamului Husein pe campul de la Karbala care este aniversat an de an in ziua Doliului Ashura. In acea zi si inaintea ei, siitii flutura steaguri negre si tin adunari la care predicatorii spun povestea jalnica a mortii tragice multimilor de credinciosi inlacrimati. In ziua de 10 muharam (Ashura) exista obiceiul de a face procesiuni care etaleaza simbolurile eroului lor ucis. Participantii la procesiuni isi exprima jalea batandu-se in piept cu pumnii inclestati, taindu-se cu cutite si prin alte forme de auto-chinuire.

Motivul patimilor nu se restrange insa la imam Husein. Siitii cred ca multi imami au suferit martirajul in mainile vrajmasilor lor, chiar daca dovezile istorice sunt greu de gasit in unele cazuri. Astfel, istoria fiecarui imam ar fi una a unui om drept si bun care sufera pentru neprihanirea sa in mainile vrajmasilor nemilosi. Aceasta lunga serie a jertfei in sine eroice este onorata in religia populara prin drame foarte lungi numite Taziyah.

VI. CEI CINCI STALPI AI ISLAMULUI

1. Marturisirea de credinta. Rugaciunea rituala

Principalele elemente care formeaza cultul musulmanilor se numesc Cei 5 stalpi ai islamului. Acestea sunt indatoririle pe care musulmanii trebuie sa le indeplineasca, facand parte din Ibadat, adica din obligatiile fata de Allah.

Shahadah sau marturisirea de credinta este primul dintre stalpii fundamentali. Formula de marturisire prin care musulmanii isi declara credinta este aceasta: "Nu exista alt Allah, decat Allah, iar Mohammed este profetul sau". Insa in plus fata de credinta in Allah si in profetie, musulmanii trebuie sa-si afirme credinta in cartile lui Allah, in ingeri si in ziua de apoi. Marturisirea Shahadah se repeta de multe ori zilnic in viata unui om cucernic, in chemarea la rugaciunea insesi iar adesea ca parte a practicii de meditatie sau ca parte din formula sufita Dhikr.

Pe dinafara, cel mai vizibil dintre stalpi este Salat sau rugaciunea rituala. In literatura Hadith rugaciunile trebuie spuse de 5 ori pe zi: in zori, la amiaza, spre sfarsitul amiezii, la apusul soarelui si dupa apusul soarelui. Inaintea rugaciunilor, inchinatorul trebuie sa se pregateasca printr-un ritual de spalare purificatoare Wadu. Salat-ul corect incepe stand in picioare, dupa care urmeaza o serie de plecaciuni din mijlocul trupului (Ruku) si prosternari (aruncari cu fata la pamant), in care fruntea atinge pamantul (sujud). Fiecare faza a rugaciunii este insotita de un citat din Koran sau de alta recitare spusa pe tacute, salat se poate face in orice loc dar este un merit deosebit sa se faca intr-o geamie. In zilele de vineri, musulmanii merg la geamie, unde este "locul de prosternare" numit in araba "masjid", de unde numele de moschee, folosit in diferite variante de europeni, desi musulmanii numesc cladirea lor de cult, geamie. Aici au loc rugaciunile in comun, conduse de imam iar dupa ele urmeaza o predica. De cinci ori in fiecare zi, chemarea la rugaciune (Adhan) rasuna din minaretele (turnurile) geamiilor peste tot in lumea islamica, semnaland timpul de devotiune. In trecut chemarea era cantata de un muezzin dar in prezent este inregistrata si reprodusa cu ajutorul benzii magnetice.

2. Milostenia (Zakat)

In vremea lui Mohammed, Zakat, al treilea stalp era de importanta deosebita ca unul din semnele exterioare ale islamului. Zakat este milostenia platita in beneficiul nevoiasilor, calculata pe baza unui procentaj din anumite forme specifice de proprietate ale musulmanului. Desi indatorirea de a plati Zakat revine fiecarui musulman instarit, aranjamentele pentru strangerea Zakat-ului s-au destramat in multe state musulmane moderne sub presiunea altor perceptori de taxe. Contributii suplimentare Sadaqat, deosebite de Zakat prin faptul ca sunt voluntare reprezinta fapte cu un merit special, pe care musulmanii sunt indemnati sa le faca. La inceputurile islamului, astfel de contributii erau de insemnatate vitala, intrucat profetul nu avea resurse financiare ca sa-si continue misiunea.

3. Postul Ramadanului

Al patrulea stalp este postul (Sawm) din timpul lunii Ramadan, obligatoriu pentru orice musulman adult si sanatos, cu unele conditii speciale care se aplica femeilor si cu exceptii pentru a calatori, bolnavi, infirmi, etc. postul incepe in zori, din momentul in care un fir negru poate fi deosebit de unul alb si dureaza toata ziua, pana la apusul soarelui. In tot acest timp sunt interzise mancarea, bautura si fumatul, chiar si inghitirea propriei salive. Urmand practica profetului, musulmanii intrerup de obicei postul mancand cateva curmale.

Intrucat calendarul islamic este lunar, lunile se deplaseaza dint-un anotimp intr-altul. Cand Ramadanul cade vara, postul poate fi o incercare grea pentru locuitorii regiunilor fierbinti si aride caracteristice pentru o mare parte din lumea islamica. La sfarsitul lunii de post are loc o mare sarbatoare care, ca si postul se tine din obligatie religioasa. Aceasta sarbatoare, Id-al Fitr, este unul din momentele de varf ale vietii religioase musulmane, cu rugaciuni in comun ale adunarii religioase.

4. Pelerinajul sau hagialacul

Pelerinajul (haji - de unde cuvantul romanesc hagialac) la Kaaba din Mecca este ultimul dintre cei cinci stalpi. Fiecare musulman adult, care are mijloacele s-o faca, trebuie sa mearga in pelerinaj o data in viata. Pentru multi musulmani din regiuni indepartate de Arabia, hagialacul este punctul culminant al anilor in care a fost dorit cu fervoare iar unii il repeta. Dupa ce intra in zona sacra din Mecca, hagiii se invesmanteaza cu o imbracaminte speciala ihram si dupa ce termina ceremoniile, isi rad parul. Ceremonia completa a hagiului este foarte complexa si ocupa cateva zile, dar partile ei principale sunt inconjurarea Kaabei (tawaf), culminand cu sarutarea si jertfirea unui animal la Mina. Aceasta zi este sarbatorita in lumea islamica sub numele de Id al-Adha, sau sarbatoarea Sacrificiului, comemorand acceptarea lui Avraam de a-si jertfi fiul. Aceasta este a doua mare sarbatoare a anului musulman.

VII. ISLAMUL MODERN

1. Criza lumii islamice

Trasatura de frunte a istoriei recente a islamului este o renastere care a cuprins lumea musulmana. In sec. XVIII-XIX, islamul a dat inapoi din punct de vedere politic si militar iar vitalitatea sa culturala si intelectuala a scazut. Cele trei mai puteri musulmane din sec. XVII, Imperiul Otoman, Imperiul Marilor Moguli din India si Imperiul Persan au cazut in sec. XIX sub dominatia statelor europene.

Marea expansiune a influentei, bogatiei si puterii europene care a urmat Renasterii si Reformei protestante, marile descoperiri geografice si mai tarziu revolutia industriala au permis statelor europene sa domine politic direct spatii largi ale lumii islamice. Ultimul imparat al Indiei din dinastiile Marilor Moguli a fost trimis in exil in 1857, dupa care India a devenit oficial o parte a Imperiului Britanic.

In Egipt si Africa de Nord, britanicii si francezii au ocupat teritorii vaste de la Imperiul Otoman in destramare iar Iranul, desi nu a devenit colonie europeana, a fost supus neincetat presiunii rusesti si britanice, mentinandu-si cu greu independenta. Ca sa asigure drumul spre India, britanicii s-au instalat pe tarmul de sud al Arabiei si in Golful Persic.

Mai departe spre est, Indonesia devenea colonie olandeza iar Malaesia si Singapore intrau sub stapanire britanica. Cresterea dominatiei europene asupra lumii musulmane a continuat chiar si dupa primul razboi mondial, cand sistemul protectoratelor a incredintat provinciile arabe ale Imperiului Otoman sub mandatul Marii Britanii, Frantei si Italiei. Aceasta decadere a lumii islamice s-a manifestat si printr-o criza a gandirii si credintei musulmane care a zguduit din temelii civilizatia islamului. Rezultatul a fost o abordare reinnoita a mostenirii islamice, atat din punct de vedere politic, cat si religios.

2. Renasterea politica si social-culturala a lumii islamice

Din punct de vedere politic, renasterea musulmana s-a exprimat in miscari pentru inlaturarea dominatiei straine si independenta nationala. Aceste miscari au luat proportii in ultimul sfert al sec. XIX. Cel mai vechi erou al acestei renasteri a fost un musulman energic, de origine controversata, numit Jamal al-Din iar uneori supranumit al-Afghani. Acesta a calatorit prin lumea islamica, indemnand pe musulmani sa respinga dominatia straina si sa-si ia din nou destinul in propriile maini, prin mijloace revolutionare. Jamal al-Din a pricinuit probleme britanicilor in India si Egipt. A fost un factor in afacerea Concesiunii Tutunului si in asasinarea sahului persan Nasir al-Din Qajar. A petrecut catva timp in Europa, publicand ziare revolutionare si si-a sfarsit viata in Turcia, in 1899, unde sultanul Abd-al Hamid, de teama influentei l-a tinut in arest bland.

Un efort serios de a stavili decaderea interna a comunitatii a fost lansat in India de Shah Waliullah din Delhi la sfarsitul sec. XVIII si a fost continuat de urmasii si discipolii sai in primele decenii ale sec. XIX.

Inceputul unei tendinte cu adevarat moderne a fost opera lui Sir Sayyid Ahmad Khan (decedat 1898) care, dupa dezastrul Marii Rascoale a sipailor (1857-1859), a organizat o miscare de redresare a musulmanilor din punct de vedere educational si social, intemeind un colegiu la Aligarh in 1857. Sir Sayyid si-a indemnat coreligionarii sa se reconcilieze cu stapanirea britanica si sa profite de stiinta si scolile occidentale. Desi miscarea sa nu a indemnat la lupta pentru independenta, a produs o desteptare a musulmanilor indieni pentru a-si reinnoi constiinta identitatii si intereselor specifice de comunitate. Curand, musulmanii aveau sa participe la Congresul National Indian iar in 1906 a fost intemeiata Liga Musulmana. In timpul Miscarilor Khilafat si pentru Rezistenta Pasiva din 1919-1921, musulmanii au escaladat treptele luptei contra stapanirii britanice in India.

In perioada interbelica (1919-1939) au crescut presiunile din lumea islamica pentru a se pune capat dominatiei straine. Tarile arabe, in care nationalismul fusese starnit in sec. XIX si-au castigat independenta fata de Imperiul Otoman in urma primului razboi mondial, doar ca sa intre sub sistemul mandatelor de protectorat europene. Totusi, dupa al doilea razboi mondial, tara dupa tara si-a castigat independenta ca stat national suveran pana cand, in prezent, sistemul colonial a fost inlaturat din lumea islamica iar o intoarcere la dominatia straina este de neconceput.

3. Modernismul religios islamic. Secte moderne

Din punct de vedere religios, trezirea musulmana se caracterizeaza printr-o credinta ca Islamul isi pastreaza semnificatia in conditiile schimbate ale vietii moderne. Departe de a abandona vechea lor mostenire religioasa, musulmanii au vazut in reafirmarea ei cheia puterii si succesului in viitor. Principalul discipol al lui Jamad al-Din al-Afghani, savantul egiptean Mohammed Abduh (decedat 1905) a sustinut, de pilda o reforma a educatiei religioase traditionale si a formulat o interpretare a islamului prin care spera sa deschida portile pentru progres si viata noua. El a atacat principiul Taqlid, chichitele si sicanele juristilor medievali. Abduh a sustinut ca invatatura islamica este mai presus de toate, rationala in esenta ei, ca islamul aproba si chiar indeamna sa se exercite facultatile intelectuale ale omului, astfel incat religia si stiinta nu pot fi niciodata in conflict. El dorea o renastere a islamului din propria lui tarie, prin intoarcerea la caracterul sau original. Opera sa a fost motivata si de nevoia de a apara islamul impotriva criticilor implicite si explicite ale Occidentului. Ea a avut astfel, un continut apologetic.

Inviorarea religioasa actuala a islamului este si ea remarcabila prin dinamismul ei. Ganditorii modernisti cred ca islamul, cand este inteles corect, reprezinta actiune imperativa si determinata. Trasatura caracteristica a modernismului nu este nicaieri mai vie decat in opera poetica in limbile persana si urdu a lui Sir Mohammed Iqbal (decedat 1937) care a inflacarat o intreaga generatie de tineri indieni musulmani, ca sa lupte contra hinduistilor si britanicilor.

In perioada moderna au aparut si cateva grupari sectare distincte printre musulmani. In Iran s-au separat de siismul dominant doua secte numite babi si baha'i. Baha'i a renuntat la specificul islamic si a devenit o noua religie de importanta internationala, profesand idealuri umanitare largi. In India, un musulman din Punjab, Mirza Ghulam Ahmad (decedat 1908) din Qadian s-a proclamat Mahdi (cel asteptat), strangand in jurul sau o grupare numita Ahmadiyah. Ei isi au centrul comunitatii lor separate in Pakistan unde se bucura de o prosperitate considerabila si etaleaza un mare entuziasm fata de islam. Comunitatea s-a intins larg in lumea islamica si este remarcabila pentru activitatile ei educationale si misionare.

4. Fundamentalismul islamic

Contrarie modernismului si occidentalizarii sustinute de intelectualii musulmani, reactia pentru o interpretare traditionala si fundamentalista a islamului a crescut in importanta intre 1970-1990. Sahul Iranului a incercat sa faca din tara sa "Japonia Orientului mijlociu" insa cu pretul reprimarii disidentilor si mai ales a fruntasilor religiosi numiti de adeptii lor Ayatollahi (semne ale lui Dumnezeu).

Ayatollahul Khomeini a fugit la Paris dar s-a intors in triumf in Iran in 1979, aclamat de milioane de entuziasti si declarand ca "Islamul este religia luptatorilor pentru libertate" care au ales " o republica islamica. Voi toti trebuie sa fiti de acord sau sa fiti nimiciti". Un regim mai represiv decat cel al sahului a fost impus cu nenumarate executii si schingiuiri ale oponentilor. Mai ales Baha'i-i au avut de suferit, cu peste o suta de conducatori executati in 1981 si mii de credinciosi siliti sa se exileze.

Iranul si Ayatollahul Khomeini erau in centrul siismului care avusese intotdeauna un cult al martirajului mai mare decat sunitii dar reactii fundamentaliste asemanatoare s-au produs si in lumea sunita. In Egipt "Fratia musulmana" s-a opus reformelor si reconcilierii cu Israelul, asasinand pe presedintele Sadat in 1981. In Pakistan au avut loc miscari pentru intemeierea unei republici islamice potrivit dreptului islamic Shariah. Studiile islamice au devenit obligatorii pentru toti studentii, femeile au fost silite sa poarte val, iar judecatorii si functionarii civili sa poarte imbracaminte islamica. Interzicerea traditionala islamica a dobanzii pentru banii imprumutati a dus la introducerea activitatii bancare fara dobanzi iar taxa Zakat pentru milostenii a fost impusa pe depozitele bancare si pe ceremonii. Miscari reactionare s-au produs in toata lumea islamica, in timp ce in conferinte ale fruntasilor politici si culturali indemnau pe un ton mai pasnic sa fie practicate principiile islamului si sa fie desfiintate toate sistemele neislamice, legi si obiceiuri care au patruns in societatea musulmana.

VIII. CONCLUZII. EVANGHELIZAREA MUSULMANILOR

Musulmanii sunt in general oamenii cei mai refractari fata de Evanghelie. Se pot distinge trei motive pentru aceasta. Mai intai, constrangerea sociala, familiala si politica ameninta adesea cu moartea pe cei ce se leapada de islam. Apoi, fiindca islamul este mai recent decat crestinismul si se considera superior, musulmanului ii este teama ca da inapoi daca se converteste, pe cand, pentru un animist, primirea Evangheliei pare sa fie o inaintare. In fine, amintirea conflictelor vechi sau recente dintre musulmani si crestini are si ea un efect negativ, fara sa mai fie amintita atitudinea neprietenoasa a vest-europenilor fata de lucratorii imigranti din tari adesea musulmane. Convertirile individuale sunt rare si inca si mai rara intemeierea de comunitati evanghelice in tarile musulmane. Indonezia este in aceasta privinta o exceptie fericita.

Si totusi ar exista factori care sa favorizeze evanghelizare musulmanilor. Koranul vorbeste de Isus in mod elogios, chiar daca ii face o prezentare foarte insuficienta. Totusi, cand se vorbeste despre Isus, aceasta nu declanseaza dintr-odata ostilitatea unui musulman, cum se poate intampla in cazul unui credincios al iudaismului actual. In plus, mesajul Vechiului Testament si Noului Testament este privit cu respect de musulmani. Se intampla rar ca un musulman caruia i se da un fragment de Evanghelie sa-l arunce sau sa-l distruga. Mai ales credinta destul de puternica in judecata de apoi este insotita la musulmani de o mare nesiguranta cu privire la izbavirea sau pierzania personala. Mesajul mantuirii asigurate prin harul lui Hristos ar trebui sa aiba, deci, un ecou in inimile lor.

Musulmanii cred in minunile infaptuite de Isus, chiar si in cele care ii sunt atribuite de evangheliile apocrife. Ei nu cred ca Isus a fost fiul lui Dumnezeu insa Koranul il prezinta pe Isus fara nici o pata. Despre moartea si invierea lui Isus Koranul pretinde: "Ei nu l-au omorat pe Isus. Dumnezeu l-a rapit la El". totusi, alte pasaje par sa afirme moartea si invierea lui Isus care ar fi declarat, dupa Koran "Pacea mi-a fost data in ziua nasterii mele. Ea va insoti moartea si invierea Mea" (Surah 19:34). Alt verset este interpretat de multi in sensul ca, la sfarsitul veacurilor, Isus va reveni pe pamant si atunci va muri si va invia: "Toti evreii si crestinii vor crede in El inaintea mortii sale. In ziua invierii sale, va fi martor contra lor". Mohammed este identificat cu Mangaietorul sau Paracletul promis de Isus, deoarece parakletos are aceleasi consoane cu periklutos care inseamna "laudat", in araba "Mohammed".

Desi se refera la persoana lui Adam, Koranul si doctrina musulmana in general nu recunosc stricaciunea naturii umane, nici izbavirea prin ispasirea pacatelor. Allah nu da oamenilor decat revelatia profetica iar oamenii nu-i aduc decat ascultarea. Pacatele nu pot fi anulate niciodata dar musulmanii cred ca faptele lor bune ar putea fi mai numeroase, asigurandu-le mantuirea. Totusi, un musulman credincios spunea ca simte povara pacatelor sale si simte cum aceasta povara creste zi de zi, ingrozindu-se fiindca pacatele nu pot fi desfiintate ci doar compensate iluzoriu prin faptele bune. Unui asemenea om si altora ca el, mesajul ispasirii si rascumpararii prin Hristos le poate spune o veste buna.