DIMENSIUNILE NONMILITARE ALE SECURITATII

DIMENSIUNILE NONMILITARE ALE SECURITATII

Dimensiunea Politica a Securitatii

CONCEPTUL DE SECURITATE

Dupa cele doua conflagratii mondiale ale secolului XX, devenise o necesitate pentru mediile academice sa caute o modalitate de a cerceta intr-o maniera stiintifica originile conflictelor, cum pot fie le evitate, iar daca izbucnesc, cum sunt conduse, cum se incheie pacea si ce urmeaza dupa aceea.Pe masura dezvoltarii Relatiilor Internationale, studierea folosirii fortei si a amenintarii cu forta intre state nu a mai fost decat o parte dintr-un intreg mult mai larg, toate preocuparile intelectuale legate de posibilitatea utilizarii coercitiei intre actorii internationali fiind grupate in subdomeniul Studiilor de Securitate.

Dezvoltate in perioada Razboiului Rece,Studiile de Securitate au fost in particular tributare conceptiilor realiste si neorealiste, dominante in epoca[1].Ca pentru oricare alt concept din stiintele sociale , si pentru acesta este greu de formulat o definitie clara si general acceptata.Una dintre cele mai cunoscute si folosite ii apartine lui Arnold Wolfers care afirma ca: " Securitatea , in sens obiectiv, masoara absenta amenintarilor la adresa valorilor dobandite , iar intr-un sens subiectiv, absenta temerii ca asemenea valori vor fi atacate".In privinta valorilor de aparat, perspectivele de inspiratie realista presupun ca obiectivul fundamental al oricarui stat este propria supravietuire.

Securitatea europeana nu reprezinta doar o serie de probleme si evenimente.Felul in care interpretam aceste evenimente si probleme este de asemenea important pentru a intelege relatiile de securitate si de asemenea important pentru a intelege relatiile de securitate si pentru a identifica acele probleme care sunt realmente legate de securitate.In a doua jumatate a secolului XX conceptul de securitate a fost privit ca referandu-se in mod exclusiv la relatiile de securitate militara.Multi analisti au contestat serios aceasta definitie."Scoala de la Copenhaga" a devenit numele comun pentru intreaga analiza a conceptului de securitate prin care s-a reconceptualizat fundamental intelesul termenului de securitate si al elementelor carora trebuie sa li se asigure securitatea.

2.DIMENSIUNILE NONMILITARE ALE SECURITATII - CADRU TEORETIC

2.1. Sistemul global. Omul. Securitatea umana

Conceptul folosit cel mai des in analizele de securitate, in special ale dimensiunilor nonmilitare, este acela de securitate umana. De ce securitate umana? Pentru ca subiectul si obiectul de referinta al securitatii este individul uman, iar starea de securitate a indivizilor trebuie sa constituie punctul de pornire al oricarui studiu din acest domeniu, indiferent de nivelul analizat (national, zonal, regional sau global). Omul reprezinta elementul esential al oricarei forme de organizare sociala, iar gradul de realizare a securitatii acestuia se reflecta in securitatea grupului din care face parte. In opinia noastra, securitatea si, in special, securitatea umana reprezinta o stare ce exprima perceptia absentei riscurilor, pericolelor si amenintarilor la adresa existentei, valorilor si intereselor indivizilor umani (in orice forma de constituire), dar si procesele de gestionare a acestei perceptii si a formare a sa.

Varietatea definitiilor acestui concept demonstreaza faptul ca, deocamdata, problematica securitatii este departe de a fi pe deplin clarificata. Situatia este cauzata de faptul ca toate sensurile existentei umane sunt construite prin definitii rezultate din experienta perceptiva a indivizilor. Astfel, realizarea starii de securitate, indiferent de nivelul si domeniul la care ne

raportam, este ingreunata de uriasa varietate a valorilor si intereselor oamenilor, ce, adesea, intra in contradictie, creand temeri asupra securitatii individuale, grupale, nationale, statale, suprastatale.

Totusi, trebuie accentuat faptul ca existenta individului uman nu se poate desfasura in afara sistemului global si, in consecinta, analiza de securitate nu poate ignora elementele acestuia:

contextul, atat structural, cat si istoric, ce defineste parametrii de baza sau circumstantele;

cultura, adica perspectivele ideologice, cognitiile, sentimentele si judecatile care dau sistemului valoare, sens si orientare;

structura de actori si resursele acestora, cu ajutorul carora realizeaza scopurile stabilite;

procesele, relatiile dinamice de cooperare sau antagonice, prin care actorii urmaresc realizarea scopurilor pe termen scurt sau lung;

efectele sau consecintele intentionate si neintentionate ale actiunilor, inactiunilor si proceselor.

Din alta perspectiva[2], sistemul global poate fi vazut ca o juxtapunere a cinci subsisteme majore:

subsistemul politic,

subsistemul economic,

subsistemul social (mai exact, socio-demografic, fara componenta culturala),

subsistemul cultural si

subsistemul ecologic.

Subsistemele sunt interrelationate si, in acelasi timp, fiecare reflecta natura specifica a elementelor sale constitutive (context, cultura, structuri, procese, efecte):

Subsistemul politic:

context: capacitati si asteptari ale maselor si ale elitei;

cultura: ideologii;

structuri: grupuri de interese, partide, guverne, birocratii etc.;

procese: consens, represiune, rebeliune etc.;

efecte: guvernare sau violenta.

Subsistemul economic:

context: modele economice;

cultura: doctrine economice;

structuri: consumatori si producatori;

procese: productia si distribuirea de bunuri si servicii;

efecte: prosperitate sau saracie.

Subsistemul social:

context: asteptari sociale si traditii;

cultura: valori, norme, atitudini, identitate si personalitate;

structuri: statusuri si roluri sociale;

procese: interactiuni sociale;

efecte: echitate sau inechitate.

Subsistemul cultural:

context: imagini ale lumii fizice si sociale, experiente colective;

cultura: axiologie, teleologie, deontologie, coduri etice si morale;

structuri: structuri de educatie formala si informala;

- procese: invatare;

efecte: instruire sau ignoranta.

Subsistemul ecologic:

context: mediul natural;

cultura: ecocultura (locul atribuit mediului in viziunea comuna);

structuri: distributia resurselor si a spatiului;

procese: epuizarea sau regenerarea resurselor naturale;

- efecte: sustenabilitate sau reducere.

Se observa ca aceasta "disectie" a sistemului global este deosebit de utila pentru analiza de securitate, desi nu include si un subsistem militar, caz in care ar fi acoperit toate dimensiunile securitatii.

2.2. Dimensiunile nonmilitare ale securitatii - perspective teoretice

Fiind date aceste componente ale sistemului global, analiza lor pune accentul pe unul sau altul dintre elemente, in functie de cadrul teoretic folosit. In analiza de securitate exista doua teorii contemporane ce s-au afirmat: neorealismul si postmodernismul. Neorealismul accentueaza importanta rolului statului ca furnizor de securitate, in timp ce postmodernismul accentueaza interdependentele dintre actorii nonstatali.

Neorealistii, reprezentanti de Barry Buzan[3], afirma ca abordarea securitatii doar din punct de vedere al dimensiunii militare, promovata in timpul Razboiului Rece, nu a facut altceva decat sa prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost largita prin introducerea in analiza a noi dimensiuni ale securitatii - politica, economica, sociala si ecologica -, cu mentiunea ca statul suveran ramane principalul obiect de referinta al analizei de securitate.

Postmodernistii (Ken Booth[4]) sunt si ei de parere ca este nevoie de largirea sferei de definire a securitatii, insa ca nu statul detine principalul rol in realizarea starii de securitate, ci actorii nonstatali, precum indivizii, grupurile culturale si etnice, blocurile economice regionale, corporatiile multinationale, organizatiile nonguvernamentale etc. Conceptul de securitate este largit atat pe verticala, cat si pe orizontala, avand in centru ideea conform careia securitatea umana este diferita de securitatea statului si cu mult mai importanta decat ea. Postmodernistii si, in special Booth, considera ca statele si guvernele nu constituie principalele obiecte de referinta ale securitatii intrucat, desi se presupune ca ar trebui sa reprezinte furnizorii de securitate pentru cetateni, ele au devenit surse de insecuritate pentru oamenii de care sunt responsabile.

Ambele abordari se adreseaza in special dimensiunilor nonmilitare ale securitatii, iar diferenta principala dintre ele consta in natura obiectului de referinta identificat in analiza de securitate. Punctul de vedere neorealist plaseaza securitatea umana alaturi de cea a statului, ca obiect de referinta identic in teoria si practica de securitate: analiza de securitate este preocupata de "soarta" colectivitatilor umane; acestea sunt constituite din cetateni ai statului, astfel ca statul devine obiectul de referinta al securitatii. In acelasi timp, postmodernistii afirma ca ideea de securitate a statului era folosita de guverne pentru a camufla realitatea si a ascunde adevaratele probleme de securitate, care, de fapt, erau problemele regimului si ale partizanilor sai, din acest motiv, abordarea promovand conceptul de securitate umana.

In acelasi cadru se inscrie si abordarea Organizatiei Natiunilor Unite. In anul 1993, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare a publicat Raportul anual asupra dezvoltarii umane, in care a introdus notiunea de securitate umana, ce, in anii urmatori, a devenit un reper pentru un nou model de securitate, o noua paradigma a securitatii. Conform viziunii ONU, societatea umana trebuie sa se inscrie rapid intr-un proces de transformare pe doua niveluri, al carui rezultat sa fie pe de o parte transferul centrului de greutate de la securitatea teritoriala la cea a oamenilor, iar pe de alta parte, transferul mijloacelor de realizare a securitatii de la achizitia de armament la dezvoltarea umana sustenabila. Securitatea umana necesita, in acest caz, contracararea unei largi game de amenintari la adresa oamenilor, grupate astfel:

securitatea economica - asigurarea unui venit minim necesar fiecarui individ;

securitatea hranei - garantarea accesului fizic si economic la hrana de baza;

securitatea din punct de vedere al sanatatii - garantarea protectiei minime fata de boli si un stil de viata nesanatos;

securitatea ecologica - protejarea oamenilor fata de deteriorarea mediului si dezastrele naturale;

securitatea personala - protejarea oamenilor de violenta fizica, oricare ar fi sursa acesteia;

securitatea comunitatii - protejarea oamenilor de pierderea relatiilor si valorilor traditionale, de violenta etnicasi sectara;

securitatea politica - furnizarea unui mediu de viata bazat pe respectarea in societate a drepturilor omului.

In ansamblu, cadrul in care ONU promoveaza securitatea umana este definit de rapoartele Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare ce sunt implementate in diverse domenii de actiune, in special prin mentinerea pacii, interventia umanitara, sprijinul acordat refugiatilor etc. Cu toate acestea, se pare ca oficialii ONU au pierdut din vedere in ultimii ani problema securitatii umane, intrucat conceptul nu a fost utilizat nici in cursul Summit-ului Mileniului, nici in Declaratia Mileniului. Probabil ca motivul principal consta in caracterul eterogen al conceptului, dar si in lipsa de entuziasm manifestata de tarile care au promovat agenda de securitate umana in contextul reformelor generale initiate in cadrul Organizatiei.

Analizand aceste curente existente in domeniul studiilor de securitate, alaturi de componentele sistemului global, pot fi sintetizate urmatoarele dimensiuni ale securitatii:

dimensiunea militara;

dimensiunea politica;

dimensiunea economica;

dimensiunea sociala;

dimensiunea culturala;

dimensiunea ecologica.

Chiar daca unii dintre teoreticienii securitatii, in special Scoala de la Copenhaga, includ dimensiunea culturala in cea sociala, optam pentru clasificarea de mai sus, intrucat, in opinia noastra aspectele legate de cultura sunt deosebit de importante pentru studiul securitatii, iar alaturarea lor problemelor demografice sau celor referitoare la roluri si statusuri sociale, cuprinse de dimensiunea sociala, nu ar face altceva decat sa le arunce intr-un plan secundar.

Asadar, toate cele sase dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea starii de securitate si, mai mult, ele interrelationeaza. Astfel, dimensiunea politica vizeaza atat relatia dintre stat si cetatenii sai, cat si relatiile internationale ale statului respectiv. Dimensiunea economica are in vedere fundamentarea economica a puterii militare, dar si componenta pur economica a securitatii la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este si cel vizat de dimensiunea sociala a securitatii: securitatea statului este extrem de importanta, insa nu poate fi realizata fara a avea la baza securitatea indivizilor. Dimensiunea culturala priveste delicatele probleme legate de etnie si religie, sursele unora dintre cele mai importante conflicte ale ultimelor decenii. In fine, dimensiunea ecologica, o problema mai nou aflata in studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de razboi, resursele naturale a caror posesie sau control poate naste dispute internationale si catastrofele naturale.

3. DIMENSIUNEA POLITICA

In cadrul multitudinii de schimbari ce au marcat sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, exista o constanta ce traverseaza aceasta perioada de timp: nevoia de democratizare si dezvoltare nu numai a fostelor tari comuniste, ci si a altor tari slab dezvoltate din toata lumea. Intensitatea acestei nevoi a variat in functie de paradigmele existente intr-un moment sau altul al istoriei recente, atingand punctul culminant, nu odata cu declansarea conflictelor interetnice din Balcani, ci atunci cand SUA si NATO au initiat ample operatii militare in Orientul Apropiat si Mijlociu, dupa momentul 11 septembrie 2001.

Toate acestea sunt repere pentru dimensiunea politica a securitatii, ce poate fi analizata pe doua niveluri: cel intern, in care conceptele de buna guvernare si proasta guvernare au un rol central, si cel extern, raportat la securitatea internationala sau la dreptul international.

Dimensiunea politica a securitatii este reflectata si in strategiile de securitate ale anilor '90. Pe langa lupta impotriva terorismului si integrarea europeana si euroatlantica, statele europene si nu numai (de exemplu SUA, ca unica superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potential risc, sau buna guvernare, ca deziderat si modalitate de realizare a starii de securitate. Mai mult, organizatii internationale, precum ONU, Comisia Europeana sau Banca Mondiala, au inceput sa se preocupe din ce in ce mai mult de identificarea si rezolvarea problemelor de guvernare. Buna guvernare a devenit o conditie esentiala pentru asistenta de dezvoltare furnizata de agentiile internationale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezinta una dintre principalele tinte ale Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului, agenda ONU pentru reducerea saraciei si imbunatatirea conditiilor de viata.

In continuare ne vom opri asupra celor doua concepte mai sus mentionate intrucat analiza lor presupune raportarea nu numai la nivelul intern, ci si la cel extern al studiului dimensiunii politice a securitatii.

3.1. Guvernare. Buna guvernare vs. proasta guvernare

Guvernarea reprezinta, in sens larg, procesul decizional si cel prin care sunt sau nu implementate deciziile. Conceptul este folosit intr-o multitudine de sensuri si domenii ale vietii societatii. Figura nr. 1 ilustreaza acest lucru:

Activitate

Figura nr. 1

Sursa: Hyden, Goran si Julius Court, Governance and Development, in "World Governance Discussion Paper 1", United Nations University, 2002

Cele doua linii demarca partea esentiala, teoretica a continutului guvernarii, de cea ce reflecta caracterul sau practic. De-a lungul liniei orizontale, sunt plasate punctele de vedere referitoare la guvernare, ca set de reguli ale conducerii sectorului public, si cele care considera guvernarea modalitatea de supraveghere si control a aceluiasi sector. Abordarea bazata pe reguli tinde sa sublinieze determinarile institutionale ale deciziilor, in timp ce cealalta se concentreaza pe modalitatile in care sunt implementate aceste decizii. De-a lungul liniei verticale, guvernarea este privita, pe de o parte, ca proces, iar pe de alta parte, ca activitate. Ca proces, guvernarea este un fenomen in desfasurare, dificil de surprins, dar identificabil prin rezultatele sale, iar ca activitate, este reflectata in intentiile si actiunile umane. Figura prezentata mai sus identifica tocmai cele patru abordari ale guvernarii si felul in care acestea sunt utilizate in societate. De exemplu, cei din administratia publica au o viziune complementara cu cea a agentiilor internationale de dezvoltare, considerand ca guvernarea este supraveghere si control, dar nu ca activitate, ci ca proces. De asemenea, abordarea agentiilor este diferita de cea a specialistilor in relatii internationale , care se raporteaza la guvernare ca la un proces centrat pe reguli. Ei considera ca aceasta, in plan national, modeleaza cadrul in care actioneaza cetatenii si decidentii politici, iar in plan international, este un proces ce implica multipli actori ai arenei internationale, care produc norme si reguli noi cu scopul cooperarii in sensul rezolvarii problemelor globale.

Agentiile internationale de dezvoltare si, implicit, principalele organizatii internationale, considera ca guvernarea este o activitate al carei scop este supravegherea si controlul societatii pentru a urma o anumita directie ce reflecta nevoile lor programatice. Banca Mondiala defineste guvernarea prin traditiile si institutiile pe baza carora, intr-o tara, este exercitata autoritatea cu scopul realizarii binelui comun . Aceasta include: procesul prin care sunt selectionati, monitorizati si inlocuiti cei care detin autoritatea; capacitatea guvernului de a gestiona eficient resursele si de a implementa politicile; respectul cetatenilor si al statului pentru institutiile care guverneaza interactiunile economice si sociale dintre ei.

Comisia Europeana, ca principal forum al UE pentru rezolvarea problemelor de acest tip, considera ca guvernarea se refera la capacitatea statelor de a-si "servi" cetatenii, la regulile, procesele si comportamentele prin care sunt exprimate si gestionate interesele si prin care este exercitata in societate puterea[7]. In ciuda caracterului sau larg si deschis, guvernarea este un concept practic, strans legat de aspectele de baza ale functionarii oricarui sistem politic sau social.

In acceptiunea ONU, guvernarea este acel sistem de valori, politici si institutii prin care o societate isi gestioneaza problemele economice, politice si sociale[8]. Astfel, societatea se organizeaza pe ea insasi pentru a lua si implementa decizii, prin acord mutual si actiune reciproca. De asemenea, guvernarea include toate mecanismele si procesele folosite de cetateni pentru a-si articula interesele, rezolva divergentele si exercita drepturile si obligatiile legale.

Actiunea agentiilor de dezvoltare si a organizatiilor internationale este destinata instituirii unei bune guvernari. Este evident faptul ca existenta acestui concept implica nu numai existenta celui de proasta guvernare, dar si a unei metodologii de evaluare a guvernarii.

Ce inseamna buna guvernare si ce inseamna proasta guvernare? Cum pot fi masurate, identificate? Care norme trebuie sa prevaleze in masurarea guvernarii? Este democratia liberala singurul etalon al guvernarii?

Pare dificil sa raspundem la aceste intrebari, insa, daca stabilim un sistem de referinta familiar, problemele par a se clarifica. Asadar, intrucat, in opinia noastra, fiinta umana constituie punctul de plecare al unei astfel de analize, vom considera ca domeniul drepturilor omului ofera cea mai buna abordare. In acest sens, sunt importante nu numai reglementarile ONU referitoare la drepturile omului si la dezvoltare, ci si teoriile psiho-sociale referitoare la nevoile umane, ce trebuie satisfacute pentru a asigura dezvoltarea acestora. Sintetizam, astfel, doua abordari ale dezvoltarii: cea bazata pe drepturi si cea bazata pe nevoi .

Prima, cea bazata pe drepturi, este construita pe urmatoarele afirmatii:

drepturile sunt realizate;

intotdeauna, drepturile implica si obligatii;

drepturile omului sunt universale;

drepturile pot fi realizate numai daca sunt luate in considerare atat rezultatele, cat si procesele;

drepturile sunt indivizibile intrucat sunt interdependente;

in perspectiva aceasta, actiunile caritabile sunt obscene. Abordarea bazata pe nevoi nu ofera indicatori clari pentru

guvernare, intrucat este intemeiata pe principii mult mai ambigue decat cele anterioare:

nevoile sunt intrunite sau satisfacute;

nevoile nu implica sarcini sau obligatii;

nevoile nu sunt neaparat universale;

nevoile pot fi satisfacute prin strategii care vizeaza rezultatele actiunii;

nevoile pot fi clasificate in functie de prioritati;

nevoile pot fi satisfacute prin actiuni caritabile si bunavointa.

Afirmam ca aceasta abordare nu este potrivita pentru scopul stabilit, deoarece, chiar daca am opta pentru o anumita teorie a nevoilor, de exemplu cea a lui Maslow[10], ea ramane ambigua din cauza complexitatii naturii umane si a lipsei unor reglementari coerente in domeniu.

Spre deosebire de abordarea bazata pe nevoi, cea centrata pe drepturi ofera mai multe avantaje, din cel putin trei motive. In primul rand, isi centreaza atentia pe cetateni, buna guvernare fiind considerata un bun public la care acestia au dreptul. In al doilea rand, acorda o deosebita atentie drepturilor si proprietatii si recunoaste faptul ca saracia nu este doar o consecinta a deprivarii economice, ci mai ales a nerespectarii drepturilor cetatenilor. In fine, aceasta abordare aduce in prim-plan importanta normelor si a regulilor prin care societatea este guvernata si este realizat procesul de dezvoltare a acesteia.

3.2. Putem masura buna guvernare? Dar proasta guvernare?

Specialistii in stiinte economice, politice si sociale au reusit sa dea un raspuns pertinent la aceasta intrebare. Astfel, unii dintre acestia au propus urmatoarea grila de analiza, formata din sase indicatori ai bunei guvernari[11]:

participarea - gradul de implicare a decidentilor;

decenta - gradul in care crearea si implementarea legilor tine cont de demnitatea umana;

corectitudinea - gradul in care regulile se aplica tuturor la fel, indiferent de statutul social;

responsabilitatea - gradul in care oficialii publici, alesi sau numiti, isi asuma responsabilitatea pentru actiunile lor si raspund cerintelor formulate de public;

transparenta - gradul in care deciziile luate de oficialii publici sunt clare si deschise votului cetatenilor sau reprezentantilor acestora;

eficienta - gradul in care regulile faciliteaza procesul decizional rapid si la timp.

In unele analize[12], sunt folositi tot sase indicatori, insa de o alta natura. Observam ca prima propunere urmareste cuantificarea numai a aspectelor pozitive ale guvernarii, in timp ce aceasta din urma introduce si posibilitatea existentei unor probleme sociale ce trebuie controlate si rezolvate de catre guvernanti, facand trecerea spre conceptul de proasta guvernare:

voce si responsabilitate - masoara drepturile politice, civile si umane;

instabilitate politica si violenta - masoara posibilitatea declansarii unor manifestari violente, inclusiv terorism / schimbari in guvernare;

eficienta guvernarii - masoara competenta birocratiei si calitatea serviciilor publice;

calitatea procesului normativ - masoara incidenta politicilor de piata neprietenoase;

domnia legii - masoara nivelul respectarii legii, dar si posibilitatea declansarii unor actiuni violente/criminale;

controlul coruptiei - masoara exercitiul public al puterii in scopuri private, inclusiv mita si coruptia la nivel inalt.

O analiza mai detaliata ar putea combina elemente ale acestor doua metodologii, deja aplicate de catre creatorii lor[13], adaugand si altele, ce rezulta din definitiile conceptului de guvernare. Astfel, putem sintetiza opt caracteristici majore ale bunei guvernari:

Participarea la guvernare atat a femeilor, cat si a barbatilor, atat directa, cat si prin intermediul institutiilor sau reprezentatilor. Participarea trebuie sa fie informata si organizata, ceea ce inseamna existenta libertatii de expresie si de asociere, a unei societati civile bine conturata.

Domnia legii, ca summum al cadrului legal just implementat in mod impartial. De asemenea, necesita si protejarea drepturilor omului, in special a celor ale minoritatilor.

Transparenta, care presupune urmatoarele: luarea deciziilor si implementarea lor este in concordanta cu regulile si normele existente; informatia circula liber si este disponibila celor care sunt vizati de aceste decizii; informatia este furnizata in forme si prin mijloace comprehensibile etc.

Promptitudine, ca o conditie a bunei guvernari de a furniza tuturor decidentilor un plan de actiune rezonabil, in conformitate cu promisiunile facute si interesele cetatenilor.

Orientarea spre consens a tuturor formatorilor de opinii din societate. Buna guvernare necesita medierea diferitelor interese exprimate in societate, pentru a realiza consensul asupra ceea ce este spre binele societatii si asupra modalitatii de realizare a acestuia.

Echitate si includere pentru toti membrii societatii. Aceasta presupune ca tuturor grupurilor sociale, in special celor vulnerabile, sa li se acorde sansa de a se dezvolta.

Eficienta, din punct de vedere atat al rezultatelor proceselor si institutiilor de guvernare, cat si al folosirii resurselor naturale si protectiei mediului.

Responsabilitate, ca o caracteristica a activitatii nu numai a institutiilor guvernamentale, ci si a sectorului civil si privat al societatii. Responsabilitatea este strans legata de transparenta si de domnia legii.

Asadar, guvernarea poate fi masurata. Putem folosi tipuri diferite de date, atat obiective, cat si subiective, insa nu este atat de usor pe cat pare. Pe cat de simplu este sa inregistrezi indicatori ai cresterii economice, ai fortei de munca sau ai caracterizarii sistemului de invatamant, pe atat de dificil este sa creezi si sa aplici indicatori unanim recunoscuti ai fenomenului politic la scara larga, precum guvernarea sau drepturile politice.

Totusi, ce inseamna buna guvernare? In mediul international, exista tendinta de a considera acest termen drept sinonim cu democratia liberala. Organizatiile internationale au ridicat caracteristicile guvernarii specifice sistemelor politice occidentale la nivelul de deziderate universal-valabile. Motivatia isi are originile in colapsul sistemului comunist, moment in care democratia s-a afirmat ca singura solutie viabila. Totusi, in lume exista o multitudine de tari, care, desi pretind ca sunt democratii liberale, au probleme serioase de guvernare. Cetatenii si, adesea, liderii acestor tari isi cer dreptul la buna guvernare, creand astfel conditii favorabile extinderii influentei occidentale pe scena internationala. Aceasta situatie ofera avantaje majore, intrucat buna guvernare constituie baza dezvoltarii economice, care, la randul sau, este o conditie esentiala a asigurarii securitatii si, in consecinta, a crearii cadrului favorabil dezvoltarii umane.

In ceea ce priveste proasta guvernare, la o prima vedere, reprezinta, evident, opusul bunei guvernari, insa unde se opreste aceasta din urma si unde incepe prima?

Toate caracteristicile guvernarii, enumerate mai sus, pot fi intrunite cu greu si nu in totalitate. Foarte putine tari se apropie de standardele stabilite de diferitele organizatii si agentii internationale de dezvoltare si, in general, cele mai sarace tari ale lumii constituie subiectul proastei guvernari.

Intr-un sondaj realizat de ONU, referitor la problema guvernarii intre anii 1996-2000[14], tarile lumii au fost impartite in trei grupe: tari cu guvernare dezvoltata, tari cu guvernare medie si tari cu guvernare slaba. Pentru aceasta, a fost folosita chiar metodologia propusa de Goran Hyden si Julius Court, prezentata anterior. Surprinzator, in prima grupa au intrat tari precum Chile, India, Iordania, Mongolia, Tanzania si Thailanda, al caror scor de agregare a celor sase indicatori a fost peste 90 (maxim 150, minim 30 puncte). Surprinzator este nu numai punctajul ridicat, ci mai ales diversitatea acestui grup: de la una dintre cele mai sarace tari africane (Tanzania) la o tara asiatica nou industrializata (Thailanda), o mare putere a lumii (India) si un regat islamic (Iordania).

In cel de-al doilea grup au intrat tarile cu un punctaj intre 80 si 60: Indonezia, China, Peru, Argentina si Bulgaria. Si aici avem de-a face cu o larga diversitate: tari aflate in tranzitie (Bulgaria, Indonezia, Peru), o tara in criza, in momentul realizarii sondajului (Argentina) si o tara in dezvoltare accelerata (China).

In fine, tarile cu punctaj scazut (sub 60 puncte) - Togo, Pakistan, Rusia, Kyrgyzstan si Filipine - constituie obiectele proastei guvernari. Punctajul redus indica importanta scazuta a normelor si regulilor existente atat pentru decidentii politici, cat si pentru mare parte a societatii civile. Atunci cand primii abuzeaza de puterea dobandita, ignorand, in special, drepturile cetatenilor, scorul guvernarii scade dramatic, indicatorii enumerati primind un punctaj foarte redus.

Asadar, si proasta guvernare este masurabila, insa fiind plasata la polul opus al bunei guvernari. Ea vizeaza masura in care NU sunt intrunite caracteristicile de baza ale guvernarii si, la fel ca buna guvernare, este definita in mare masura subiectiv. Afirmam acest lucru intrucat, dincolo de indicii si indicatorii obiectivi, lumea este definita in functie de background-ul nostru genetic si cultural, de contextul social si istoric in care traim. Structura realitatii sociale este complexa si invizibila. Lumea in care traim are caracteristici atat intrinseci, cat si dependente de observator. Obiectele din jurul nostru exista independent de atitudinea pe care o avem vis-à-vis de ele, insa descrierea lor este pur subiectiva. In consecinta, oamenii raspund nu doar la aspectele obiective ale unei situatii, ci si la cele subiective. Odata ce aceste intelesuri au fost atribuite, comportamentul este determinat de sensul asociat. Aceste idei le putem aplica si in analiza guvernarii, mai ales in cazul in care aceasta este privita drept generator de securitate sau, dimpotriva, de insecuritate. Existenta instabilitatii politice, a coruptiei, a nivelului scazut de trai, lipsa libertatii de actiune si de exprimare, marginalizarea grupurilor minoritare, reunite sub numele de proasta guvernare, sunt cauzele izbucnirii unor conflicte violente, de genul celor care au tulburat lumea in ultimii 10-15 ani.

4.CONCLUZII SI PROPUNERI

¾        Este evident faptul ca procesul prin care starea de insecuritate a oamenilor din cadrul unei natiuni se poate propaga la nivel zonal, regional sau global, dand nastere unui conflict armat international porneste de la nivelul individului. Securitatea, de la nivelul national pana la cel international, nu poate fi analizata numai in termeni de state natiune si interesele lor, ci, in ultima instanta, depinde de indivizii umani si interesele lor, cu alte cuvinte de securitatea umana.

¾        Securitatea umana se manifesta in special in cadrul dimensiunilor nonmilitare ale securitatii, intrucat dimensiunea militara vizeaza, in mare parte, capacitatea guvernului de a contracara pericolele si amenintarile militare interne si externe, dar si folosirea fortei militare pentru a apara statele sau guvernele impotriva pericolelor si amenintarilor nonmilitare la adresa existentei lor. Cu toate acestea, dimensiunile nonmilitare ale securitatii si cea militara sunt profund interdependente, orice risc, pericol sau amenintare manifestat(a) intr-una dintre ele afectandu-le si pe celelalte.

¾        Problema securitatii umane se refera, de fapt, in practica de zi cu zi la insecuritatea umana, intrucat existenta vulnerabilitatilor, riscurilor, pericolelor si amenintarilor ne face sa constientizam nevoia de securitate. Astfel, cauzele insecuritatii umane afecteaza gradual toate nivelurile societatii, produc reactii internationale, inclusiv recurgerea la forta armata de catre un stat sau un grup de state, ajungandu-se, in final, la declansarea unui conflict armat.

¾        Analizand aceste aspecte ale securitatii, observam ca definitia conceptului s-a schimbat drastic. Cadrul care a determinat, in mare masura, transformarea sa este globalizarea.

Din cauza transformarii caracteristicilor mediului international de securitate, relatia dintre diferitele dimensiuni ale securitatii s-a schimbat, in sensul modificarii prioritatilor.

Centrarea atentiei pe dimensiunea militara a securitatii nu este suficienta pentru a castiga razboiul impotriva terorismului sau a celorlalte tipuri de amenintari asimetrice.

¾   Realizarea securitatii depinde de abordarea concomitenta a tuturor celor sase dimensiuni ale sale: militara, politica, economica, sociala, culturala si ecologica. Mai mult, la nivel global, interdependentele s-au dovedit a fi mai mult decat economice si militare, comportand si aspecte politice, sociale, culturale si chiar de mediu.

¾   Ca o consecinta a globalizarii, ea insasi o sursa de tensiune intre cei care beneficiaza si cei care sunt dezavantajati prin efectele sale, interesele actorilor statali, zonali si regionali au devenit inseparabil legate de cele ale actorilor nationali si internationali din alte zone si regiuni, de stabilitatea si securitatea intregii lumi.

¾   Cu alte cuvinte, securitatea unui actor este dependenta de securitatea altuia, de aici luand nastere nevoia de cooperare internationala multilaterala.

¾   In fata acestor transformari, statul acorda atentie sporita uneia dintre cele mai importante functii ale sale, anume asigurarea securitatii. Statele democratice nu isi militarizeaza politicile, economia sau viata societatii, in ansamblul sau, ci, dimpotriva, mentin echilibrul intre calitatea vietii si capacitatile militare ale statului si intre societatea civila si cea politica, pe de o parte, si fortele armate, pe de alta parte. Astfel, aceste state mentin controlul civil democratic asupra politicilor militare, armatei si bugetului de aparare. Propunem ca, dupa o analiza a utilitatii realizata de catre forurile competente in domeniu, aceasta tema a controlului civil democratic asupra armatei sa fie dezvoltata cu scopul intelegerii nuantate a importantei acestei caracteristici definitorii a statului de drept.

Totusi, securitatea nationala devine si responsabilitatea aliantelor internationale. In ultimii ani, din ce in ce mai multe domenii de responsabilitate a statului intra in sfera guvernarii globale, devenind internationale si transnationale. Astfel, desi deciziile cheie asupra problemei pacii si razboiului sunt luate, la nivel national, de catre elita politica, cu suportul populatiei, iar la nivel international, de catre organele de conducere ale gruparilor institutionalizate de state, rolul acestora din urma in rezolvarea conflictelor interne este in crestere.

¾  In viitor, pentru a raspunde cerintelor de securitate formulate de catre gruparile de state, preconizam orientarea politicilor de securitate in special catre nivelurile zonal, regional si global, cu o sporire a atentiei acordate dimensiunilor nonmilitare, insa fara a reduce din importanta acordata celei militare. In consecinta, dimensiunea militara a securitatii nu poate fi trecuta pe locul doi in agenda internationala, chiar daca redefinirea securitatii subliniaza aspectele nonmilitare ale acesteia.

Din aceste motive, sugeram sa fie analizata utilitatea continuarii studiului acestei teme in cadrul unui grup de lucru format din specialisti atat militari, cat si civili, cu scopul dezvoltarii unui model pertinent al relatiilor dintre dimensiunile securitatii.

Bibliografie:

1. Andrei Miroiu,Radu Sebastian - Ungureanu,2006 Manualul de Relatii Internationale,Ed. Polirom Iasi;

2. Veaceslav Berbeca,Tim Bird,Stuart Croft,Sandra Dungaciu,Teodor Melescanu,Dan Moga,Valentin Naumescu,Simona Neuman,George Poede,Dana Radler,Revista Studii De Securitate;

3. General Locotenent Dr. Eugen Badalan,General Locotenent Dr. Teodor Frunzete,Forte si Tendinte in Mediul de Securitate European,Ed.Academiei Fortelor Terestre "Nicolae Balcescu" -Sibiu-2003;

4. Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse,Relatii Internationale,2008 Ed. Polirom Iasi;

5. Barry Buzan, Popoarele, Statele si Tteama,1991 Ed. Cartier;

6. Court, Julius; Goran Hyden, Ken Mease, Governance Performance: The AggregatePicture, in "World Governance Survey Discussion Paper 3", United Nations University, 2002;

7. Holsti, K.J., Governance without Governement: Polyarchy in the 19th Century, European International Politics, 1992;

Resurse Internet:

https://www.unescap.org

https://info.worldbank.org/governance/wgi/index.asp

www.ier.ro