De la stiinta moderna la sociologie - Fondatorii sociologiei

De la stiinta moderna la sociologie.

Primele stiinte care si-au propus cercetarea realitatii naturale, au aparut, practic, in secolul al XVII-lea. Domeniul uman, ca si cel social, au intrat in aria de cuprindere a stiintei moderne mult mai tarziu, abia in secolul al XIX-lea. Constituirea unei stiinte a societatii reprezinta un demers incomparabil mai dificil decat acela al constituirii stiintelor naturii, domeniul socio-uman fiind unul cu mult mai complex, datorita dimensiunii subiective pe care o incumba demersul de cunoastere a omului si a societatii.

In stiintele sociale cercetatorul este el insusi parte a realitatii pe care o studiaza, realitate careia ii sunt specifice elemente ce nu sunt prezente in cadrul realitatii fizice. Actiunile oamenilor in societate sunt caracterizate de constiinta de sine, de vointa, ele sunt guvernate de valori si norme. Toate aceste elemente nu pot exista la nivelul lumii fizice. Electronul, atunci cand are miscarea de rotatie in jurul propriei axe, asa numita "miscare de spin", nu are constiinta acestei miscari, si nici intentia sau vointa de a se misca. Realitatea fizica, pe de alta parte, nu se transforma in baza unui registru valoric sau intentional si, din acest motiv, nu este nevoie sa intelegem transformarile, de undeva, din interiorul acestei realitati. Este intotdeauna suficient sa observam lumea fizica din exterior, din afara obiectelor analizate.

Studierea vietii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, cercetatorul apartine lumii sociale pe care o cerceteaza sau, cel putin, traieste intr-o lume care are elemente specifice comune cu cele ale obiectului sau de studiu. El trebuie sa inteleaga transformarile sociale, nu ca observator extern, ci din spatiul intern al subiectivitatii actorilor implicati. Actiunile sociale ale indivizilor nu pot fi intelese fara a patrunde in sfera interna a subiectivitatii acestora. Spre exemplu, o reactie chimica este asa cum este, respectiv un proces care are un caracter obiectiv. Interactiunea dintre doi actori sociali are un fundament comunicational, se bazeaza pe un schimb de semnificatii, pe valori, pe modele subiective de raportare si intelegere a realitatii, pe definitii subiective ale situatiilor de interactiune pe care le au fiecare din cei doi actori, definitii care nici macar nu sunt identice. Toate aceste procese subiective sunt prezente deopotriva atat la subiectul sau subiectii cercetati, cat si la cercetatorul care ii studiaza.

La inceputul secolului al XIX-lea fizica, in special mecanica cereasca, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasa, un exemplu pentru modul de constituire al celorlalte stiinte. Chiar daca, in mod evident, existau elemente specifice care marcau diferentele majore dintre realitatea naturala si cea sociala, modelul stiintelor naturii devenise central pentru toti ganditorii epocii. Succesele fizicii erau incontestabile si, mai mult, ele erau traduse deja in tehnologii, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci cu nici o alta forma de cunoastere stiintifica. Totodata stiintele naturii ajunsesera sa faca predictii privind evolutia fenomenelor si proceselor. In acest fel, noul mod de a face stiinta parea a reprezenta, pentru ganditorii acelei epoci, singura modalitate de dezvoltare a cunoasterii.

Ceea ce permitea, in fond, stiintelor naturii, spre exemplu, mecanicii ceresti[1], sa poata prezice miscarea corpurilor, inclusiv descoperirea unei planete noi (este vorba de planeta Neptun) fara ajutorul vreunui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hartiei si evident a legilor fizicii exprimate in formule matematice , era tocmai metoda noua propusa de fizica pentru cunoasterea lumii. Noua metoda presupunea cunoasterea empirica a realitatii, se baza pe masurarea fenomenelor si reprezenta o noua forma de cunoastere, forma denumita in epoca cunoastere "pozitiva".

Astfel, apare evident de ce cercetatorii din alte domenii vor incerca sa aplice metodele de cunoastere consacrate deja in fizica, propriilor domenii de investigatie. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizica, implicit de astronomie si de celelalte discipline dezvoltate deja in secolul al XIX-lea, pentru alte tipuri de domenii de cunoastere mai putin dezvoltate.

Fondatorii sociologiei

Prima astfel de incercare, concretizata intr-un demers teoretic inchegat, in cazul stiintelor sociale, a fost aceea a sociologului francez Auguste Comte (1798-1857), acesta propunand termenul de pozitivism pentru noua modalitate de cunoastere. Pentru Comte, cheia dezvoltarii oricarei stiinte o reprezenta metoda. Mai precis, evolutia metodelor de cunoastere se identifica, in opinia sa, cu evolutia stiintelor. Pentru el, forma suprema de cunoastere era reprezentata de metoda pozitiva. Perspectiva lui Comte este evolutionista, deoarece el considera ca evolutia cunoasterii, a stiintelor, dar si a omului si a societatilor se face in mod legic, intr-o suita de stadii. Din acest motiv, nucleul teoretic al conceptiei sale s-a bazat pe ceea ce el a denumit "Legea celor trei stadii".

Evolutia societatii, a omului si a cunoasterii in general, se baza pe o trecere prin trei stadii universale. Era vorba de stadiul teologic, de stadiul metafizic si, in final, de ultimul stadiu, cel al gandirii pozitive. Trebuie sa recunoastem ca am putea privi istoria universala destul de usor, cel putin ca moderni, intr-o asemenea maniera. Vremurile indepartate ale istoriei si preistoriei sunt dominate de credinte religioase si de sacerdoti, sfarsitul evului mediu si modernitatea ne-au adus metafizica, speculatia ne-teologica, in timp ce lumea contemporana s-a apropiat, tot mai mult, de spiritul pozitiv. Chiar si dezvoltarea omului pare a trece prin astfel de stadii, unul al credintelor profunde si non-rationale, in copilarie, cand adevarul este dat de credinta in ceea ce spun parintii, profesorii sau altii, unul meditativ metafizic in adolescenta si in final, la maturitate, stadiul pozitiv, bazat pe cunoastere empirica.

De fapt, Comte nu demonstra, ci mai degraba postula acest model. Trebuia sa existe o lege fundamentala a evolutiei societatii, asa cum exista la Newton o lege universala a miscarii corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii, reprezenta pentru el aceasta legitate universala, care, tocmai din acest motiv, primise si numele de lege a celor trei stadii.

Perspectiva sa teoretica este evolutionista, la fel ca cea a secolului in care a trait si a scris. In cursul sau de filozofie pozitiva publicat in anii `30 ai secolului al XIX-lea el propune initial, pentru noua stiinta, termenul de fizica sociala. Aceasta noua stiinta era, de altfel, constituita "dupa chipul si asemanarea" fizicii newtoniene cuprinzand chiar doua parti mari: una de statica si alta de dinamica sociala.

Termenul de "sociologie" este propus tot de Comte, datorita monetizarii in epoca a termenului de fizica sociala, intr-o alta acceptiune. Noul termen nu a fost poate foarte inspirat pentru un rafinat om de cultura, cum era Comte, deoarece pentru un erudit al secolului al XIX-lea, el era un barbarism, intrucat provenea din doua cuvinte cu origini diferite, de la latinescul "socios"- multime, populatie, societate - si grecescul "logos", care insemna cunoastere, stiinta. Noul termen va face insa cariera, iar din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, el se va impune ca numele stiintei care studiaza societatea. Pentru Comte sociologia reprezinta stiinta cea mai complexa dintre toate celelalte aparute in istoria cunoasterii si, tocmai din acest motiv, o considera "regina stiintelor".

Este evident ca modelul teoretic final la care ajunge Auguste Comte este departe de modelul de plecare. In fapt, sociologul francez nu a facut decat sa inceapa un drum si nicidecum sa il finalizeze. Stiinta societatii doar incepe sa se constituie prin Comte. Avem deja numele noii stiinte, dar va mai fi un drum lung de parcurs pana cand vom putea vorbi de sociologie ca despre o stiinta moderna.

Un al doilea moment important in acest proces de constituire a sociologiei il reprezinta cel marcat de un alt ganditor al secolului al XIX-lea, de data aceasta un englez, Herbert Spencer (1820-1903). Aparent, demersul lui Comte pare sa se repete. Spencer cauta aceleasi legi universale ale evolutiei societatilor. Instrumentul metodologic de sprijin in demersul sau, nu il mai constituie insa fizica, fiind considerata mult prea simpla pentru un domeniu atat de complex. Din acest motiv, Spencer pleaca de la modelul evolutionist al selectiei naturale propus in biologie. Societatile, considera el, evolueaza asemanator speciilor, mergandu-se in istorie spre societati tot mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest motiv, teoria sa a mai fost denumita si darwinism social.

Trebuie sa spunem insa ca nu este vorba de o aplicare a darwinismului in sociologie, asa cum s-ar parea la prima vedere. In fapt, Spencer incepe sa publice ideile sale despre evolutia societatilor la inceputul deceniului sase al secolului al XIX-lea, iar prima parte a lucrarii sale fundamentale, "Principii de psihologie" apare in 1855, inainte deci de celebra lucrare "Originea speciilor" a lui Charles Darwin (1809-1882), aparuta doar in 1859. In realitate, atat Darwin, cat si Spencer, se bazeaza pe o paradigma culturala evolutionista, consacrata si omnipotenta pe parcursul intregului secol al XIX-lea.

Este drept ca, ulterior, in dezvoltarea propriei teorii, Spencer s-a raportat si la lucrarile lui Darwin, insa nu a fost vorba niciodata, in fapt, de un darwinism autentic. De o paradigma biologista, ca si de o perspectiva evolutionista putem vorbi cu certitudine. Societatile, in teoria lui Spencer, se comporta asemanator unor organisme: cresc, se dezvolta, imbatranesc si chiar dispar.

Dominanta centrala a acestei evolutii a reprezentat-o, in istorie, pentru Spencer, trecerea de la societatile militare la societatile industriale si, la fel ca la Comte, trebuie sa spunem ca aceasta trecere a reprezentat procesul esential in constituirea societatii moderne. Modelul biologist al lui Herbert Spencer nu este nici el unul suficient sustinut empiric si nici macar foarte consistent teoretic. Cu toate acestea, el depaseste mecanicismul simplist propus de Comte si se apropie mai mult de natura socialului.

Un autentic pas inainte il va realiza insa un german celebru, desi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. Este vorba de Karl Marx (1818-1883). El este primul care propune un model al constructiei teoretice a sociologiei, care are o baza autentic sociala. Abordarea sa, care este una economica, presupune ca fortele ce pun in miscare societatea isi au originea, dar si natura, in societate. El renunta chiar la conceptul de societate, care este considerat de el ca fiind mult prea "filosofic", si utilizeaza in schimb conceptul de formatiune social-economica.

Marx cauta si el o legitate universala a evolutiei societale. Aceasta este legea concordantei dintre fortele si relatiile de productie. Fiecare societate istorica, formatiune social-economica, pentru Marx, este caracterizata de un mod de productie, acesta compunandu-se tocmai din dialectica relatiei conflictuale dintre fortele si relatiile de productie. Nu mai avem, evident, de-a face cu un model fizicalist si nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Desi teoria sa, pe care o vom prezenta detaliat in alte capitole, are si ea o dimensiune evolutionista, Marx este considerat in istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste deoarece, pentru el, la baza dinamicii vietii sociale sta conflictul social.

Motorul vietii sociale pentru Marx il reprezinta conflictul, in esenta fiind vorba de conflictul de clasa. In fiecare formatiune social-economica exista doua clase aflate in relatii antagonice, prin urmare, situate intr-un conflict permanent. Natura antagonica a relatiei este data de natura proprietatii asupra mijloacelor de productie. Evolutia sociala este data, in principal, de dialectica raporturilor conflictuale dintre cele doua clase.

Marx utilizeaza insa, ca si predecesorii, si oarecum in aceeasi maniera, conceptul de "forta", ca si cel de "lege". Si el vorbeste de "legi universale", de "forte", utilizand o terminologie consacrata in spatiul stiintelor naturii, insa, este foarte adevarat, intr-o maniera relativ diferita de cea proprie acestor stiinte.

Demersul constituirii sociologiei nu se opreste insa nici la Karl Marx. De altfel, ca si predecesorii sai, el este revendicat deopotriva nu doar de sociologie, ci si de filosofia sociala. Desi se aproprie de social, el nu cuprinde si nu asuma pe de-a intregul natura specifica acestuia. Acest lucru se va realiza prin intermediul unui alt ganditor german, Max Weber (1864-1920).

Weber renunta din start la intreaga constructie metodologica naturista. Stiintele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia, insa pentru Weber nu poate fi postulata relevanta lor metodologica pentru stiintele sociale. Metodele de cunoastere a realitatii sociale nu pot sa fie reduse la instrumentarul metodologic al stiintelor naturii. Este nevoie de o constructie metodologica proprie sociologiei. Weber este autorul sociologiei interpretative, adica a sociologiei care considera ca procesul de cunoastere a vietii sociale trebuie sa plece de la comprehensiune, respectiv de la intelegerea actiunilor sociale. Sociologia nici nu mai este, pentru el, o stiinta a societatii, obiectul sau de studiu fiind actiunea sociala.

Actiunea sociala nu poate fi insa cercetata in afara intelegerii subiective, a cuprinderii semnificatiei pe care ea o are pentru subiectii care actioneaza. Simpla observatie asupra actiunilor pe care o persoana le savarseste nu iti poate spune mare lucru, daca nu intelegi si semnificatia pe care o are pentru acel subiect actiunea sau actiunile in cauza. Stiinta sociala trebuie constituita deci altfel. Pornind de la subiecti, de la indivizii care constituie atomii vietii sociale si nu de la ideea generica si mult prea abstracta de "societate". Daca Comte refuza cu totul indivizii in analiza societatii, considerand ca sociologia ar trebui sa plece doar de la familie, care, pentru el, era cea mai simpla componenta de natura sociala, Weber porneste exclusiv de la indivizi si din acest motiv metodologia sa a fost numita si individualism metodologic.

Odata cu Weber si cu sfarsitul secolului al XIX-lea, putem spune ca procesul constituirii sociologiei s-a incheiat. Se intra astfel intr-o noua etapa. Secolul al XIX-lea a impus noua stiinta a societatii, si, mai mult decat atat, el a impus mai multe moduri de a face, de a constitui aceasta stiinta. In paragrafele anterioare am mentionat de mai multe ori perspectivele sociologice si am nominalizat cel putin doua, pe cea evolutionista si pe cea conflictualista. In continuare vom vorbi atat de perspectivele sociologice, cat si de abordarile existente in aceasta stiinta.

Principalele perspective si abordari in sociologie.

In sociologie exista mai multe perspective de raportare, analiza si interpretare a vietii sociale. Toate aceste perspective pot fi asumate, la modul general, in cadrul a doua mari tipuri de abordari. Pe de o parte, este vorba de abordarile obiective, fundamentate metodologic pe modelul stiintelor naturii, iar pe de alta parte, este vorba de abordarile interpretative, lansate odata cu modelul propus de Weber. Fiecare din aceste tipuri mari de abordari implica mai multe modele particulare, care se constituie ca si perspective concrete de abordare a socialului. Este vorba de modele teoretice si metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. Istoric, primul astfel de model, prezentat deja, apartine abordarilor obiective, cantitativiste. Este vorba de evolutionism.

Perspectiva evolutionista, in sociologie, a reprezentat    o dominanta culturala a intregului secol al XIX-lea. Atat Comte cat si Spencer, partial chiar si Marx propun modele evolutioniste, respectiv modele care urmaresc sa explice nu atat societatea, cat evolutia acesteia. Temele predilecte ale evolutionismului sunt date nu de intrebarile privitoare la natura socialului, la procesele si modalitatile in care se structureaza acesta, ci de intrebarile privitoare la cum evolueaza si cum se schimba in timp realitatea sociala. In multe cazuri, nici macar intrebarea de ce evolueaza societatea nu era prioritara. Evolutionismul a surprins un aspect incontestabil al lumii moderne. Transformarea si evolutia rapida a societatilor, de maxima dinamica in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, a facut ca schimbarile majore din societate sa fie, pentru prima data in istoria umanitatii, percepute foarte clar la nivel generational. Cu alte cuvinte, societatea a inceput sa se schimbe major la nivelul tehnologiilor, al modului de viata si al culturii in cadrul unei singure generatii. In istorie schimbarea sociala a fost, aproape mereu, putin perceptibila la nivel social, cu exceptia episoadelor punctuale ale unor revolutii si acestea multe, in fapt, in epoca moderna. Din acest motiv, pentru majoritatea ganditorilor din secolul al XIX-lea, evolutia era mai importanta decat analiza proceselor si fenomenelor sociale. Chiar si pentru Marx, asa cum am prezentat mai devreme, evolutia formatiunilor economice a ocupat un loc important in modelul sau explicativ.

Cu toate acestea, Karl Marx este fondatorul unei alte perspective in sociologie, a doua din punct de vedere istoric. Este vorba de conflictualism. Si pentru Marx societatile evolueaza, insa, in cadrul modelului sau, ideea de evolutie nu este centrala, aceasta fiind doar un rezultat al functionarii sociale. Pentru el, la baza vietii sociale sta conflictul social. Acesta este inainte de toate conflictul intre clasele sociale antagoniste, adica intre clasa proprietarilor si cea a neproprietarilor de mijloace de productie. Acest tip de conflict fundamental, care pune in miscare toate societatile, este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. In fapt, Marx nu face altceva decat sa se inspire, oarecum la fel ca si predecesorii sai, din realitate. El a trait si a lucrat precumpanitor in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, perioada dintre cele mai tensionate in istoria Europei. A fost contemporan, desi doar copil, cu Revolutia franceza din 1830, a fost martor la marile miscari ale anului 1848, a trait experienta Comunei din Paris ca si a marilor miscari muncitoresti din acel secol zbuciumat. Conflictul si critica sociala fac, astfel, parte, in mod natural, din modelul sau.

Cu toata reputatia incontestabila a ganditorului german, conflictualismul nu a avut dupa Marx, un impact deosebit in sociologie. Cei mai importanti conflictualisti fiind neomarxistii, iar singurul sociolog semnificativ istoric, in secolul al XX-lea, care apartine acestei perspective conflictualiste este americanul Wright Mills (1916-1962). O soarta asemanatoare avut-o toate modelele sociologice lansate in secolul al XIX-lea. Evolutionismul este si el o perspectiva de analiza a socialului mai degraba istorica, apartinand quasi-exclusiv secolului al XIX-lea Chiar si modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectiva distincta, care sa faca cariera in secolul al XX-lea.

Secolul al XX-lea a adus alte noi perspective de analiza a vietii sociale. Doua dintre acestea, apartinand celor doua mari tipuri de abordari, au avut o cariera cu mult mai semnificativa in stiinta sociala. Este vorba, pe de o parte, de functionalism, sau structural-functionalism, ca tip de abordare obiectiva si, pe de alta parte, de interactionalism, ca tip de abordare interpretativa.

Perspectiva functionalista a fost lansata la mijlocul secolului al XX-lea si a fost monetizata de doi mari sociologi americani. Este vorba de Talcott Parsons (1902-1979), si de Robert K. Merton (1910-2003). Functionalistii au preluat conceptul de functie din biologie si l-au utilizat alaturi de cel de structura, care, la randul lui, fusese propus initial in studiile lingvistice, iar mai apoi in antropologie.

Societatea este gandita de catre functionalisti ca un ansamblu de structuri, care indeplinesc anumite functii, totul putand fi reductibil, teoretic si explicativ, la aceste doua concepte. Pentru structural-functionalisti nu mai conteaza evolutia societatii, nu mai conteaza daca ea se dezvolta istoric, nu mai conteaza chiar istoria ca atare, ci doar analiza structurilor sociale si a functiilor atasate acestora.

Nu mai putem vorbi nici de conflict social, ci, cel mult, de disfunctionalitati, care, insa, nu pot fi considerate dominanta vietii sociale. Modelul de analiza propus de functionalisti este nu doar ispititor, ci si unul prolific pentru cercetarea sociala. Din acest motiv, el a si fost utilizat ca model paradigmatic pentru multe din teoriile sociologice lansate in secolul trecut. Noi il vom prezenta mult mai detaliat in capitolele urmatoare.

Istoric cel putin, inaintea functionalismului s-a impus, oarecum in doi timpi, o alta perspectiva semnificativa de analiza a socialului. Este vorba de interactionalism. Printre precursorii acestei perspective ar trebui sa-l mentionam pe Charles Horton Cooley (1864-1929) cel care propune, in lucrarea "Natura Umana si ordinea sociala" aparuta in 1902, o teorie de factura interactionalista, "Teoria sinelui oglinda", potrivit careia sinele individului este format doar in interactiunea cu ceilalti, acesti "ceilalti" fiind asemanatori unor oglinzi in care un individ se observa pe sine. Pentru Cooley, si apoi pentru ceilalti interactionalisti, nu este importanta functionarea socialului, ci doar modul in care actorii sociali construiesc si isi reprezinta realitatea sociala. Se impune astfel ideea constructiei socialului de catre actorii sociali, mai mult decat atat, fiind vorba de o constructie subiectiva, care poate determina un anumit curs al evolutiei realitatii obiective.

In acest sens, ilustrativa este legea lui Thomas, propusa de un alt precursor important al interactionalismului, Isaac William Thomas (1863-1947), lege care mai este denumita si lege a definirii situatiei. Ea spune ca, daca o situatie este definita ca reala, atunci ea va deveni reala prin consecintele ei. Cu alte cuvinte, daca o persoana, sau mai multe isi definesc o anumita situatie ca fiind, sa spunem, conflictuala, fara a fi astfel in realitate, acea situatie va deveni tensionata, doar pentru ca a fost astfel definita. Un exemplu celebru il ofera chiar Thomas intr-o lucrare aparuta in 1928, prezentand cazul real al unui barbat care ucisese mai multe persoane care vorbeau pe strada pentru ca, din miscarea buzelor, acesta isi definise faptul ca acele persoane il injurau. Prin urmare, se comportase ca si cum acest lucru era adevarat, iar consecintele definitiei sale, desi pur subiective si fara acoperire in realitate erau, in final, aceleasi cu cele in care situatia ar fi fost reala in plan obiectiv.

Legea lui Thomas a capatat o alta forma de exprimare, cateva decenii mai tarziu, prin Robert Merton, in cadrul "legii profetiilor care se auto-realizeaza", speculandu-se aceeasi caracteristica esentiala a socialului, aceea de a genera, la nivel obiectiv, ceea ce nu a existat initial decat la nivelul subiectivitatii.

Cu alte cuvinte, o profetie se realizeaza tocmai pentru ca a fost facuta, iar exemplul profetiei comunismului, lansat de ideologia marxista, este cel putin interesant pentru analiza. La un nivel mai mic putem da exemplul anuntului falimentului unei banci, care are sanse sa se realizeze tocmai pentru ca s-a formulat public o asemenea profetie.

Adevaratul creator al interactionalismului, cel care propune o teorie consistenta, este, insa, sociologul american George Herbert Mead (1863-1931). Lucrarea sa fundamentala "Mind, Self and Society", aparuta in 1934, dupa moartea sa, ca, de altfel, toate celelalte lucrari ale sale, propune o noua perspectiva in sociologie, perspectiva care pleaca de la ideea ca societatea este formata si este reductibila la interactiuni. Sunt preluate, in mod fundamental, ideile teoretice centrale ale sociologiei lui Weber, insa ele se articuleaza la Mead intr-o maniera mult mai armonioasa. El este preocupat prioritar de felul in care realitatea sociala este construita de catre subiecti, in cursul interactiunilor reciproce dintre ei.

In vremea respectiva, anii '20-'30 ai secolului trecut, Mead, desi profesor la Universitatea din Chicago, a trecut relativ neobservat. Interactionalismul va deveni o perspectiva majora de analiza in sociologie, aproape doua decenii mai tarziu, o data cu lucrarile lui Herbert Blumer (1900-1987), care da si un continut mai precis ideii de interactiune, definindu-i, in primul rand, natura comunicationala.

Va fi astfel monetizat si apoi consacrat termenul de interactionalism simbolic pentru denumirea acestei perspective, care este si astazi, alaturi de structuralism, una dintre cele mai importante perspective de analiza a vietii sociale. Sintagma "simbolic" a fost adaugata pentru ca interactiunile dintre oameni sunt, in fond, interactiuni in care se produc si se schimba semnificatii. In cursul interactiunilor, oamenii produc si isi schimba semnificatiile, iar lumea este cunoscuta, fie la nivel natural, fie social, tot prin intermediul semnificatiilor generate de interactiunile dintre ei.

Toate aceste perspective au fost descrise succint si analitic. Este evident ca, de la un sociolog la altul, uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiasi sociolog exista numeroase variatii si conditionari metodologice. In celelalte capitole vom surprinde si vom particulariza perspectivele prezentate.

Nu putem incheia acest capitol, nu doar teoretic, ci intr-o mare masura si istoric, fara a mai mentiona doua momente semnificative in procesul constituirii si impunerii sociologiei ca disciplina stiintifica.

Primul moment este marcat de sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917), cel care a propus si a sustinut primul curs universitar de sociologie, care este si autorul primei lucrari de sociologie ce propune o teorie bazata exclusiv pe date empirice. Ne referim la lucrarea "Sinuciderea", aparuta in 1897. In aceasta lucrare autorul francez analizeaza datele statistice privitoare la rata sinuciderilor in diferite regiuni si la diferite categorii de populatie din Franta si Germania, tara in care facuse cercetari in perioada 1895-1896.

Al doilea moment semnificativ il reprezinta lansarea cercetarilor de teren la nivelul orasului, in anii '20 in SUA. Este vorba de prima mare scoala de sociologie din America, Scoala de la Chicago, ale carei baze le vor pune Robert Ezra Park (1864-1944), care a fost totodata si primul presedinte al Asociatiei Internationale de Sociologie, creatorul unei directii noi de studiu in sociologie, aceea a ecologiei umane, Louis Wirth (1897-1952) si Ernest W. Burgess (1886-1966). Scoala de la Chicago a propus cercetarea unui tip special de comunitati umane si a unui mediu special de viata al acestora, mediul urban, considerand orasul un "laborator social". In capitolul dedicat sociologiei urbane vom detalia contributia acestei scoli la istoria sociologiei in secolul al XX-lea.

Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica - sociologie stiintifica si sociologia simtului comun

Am observat in paragrafele precedente ca intregul proces de constituire a stiintei sociale a fost unul centrat pe dimensiunea metodologica. Pentru a putea vorbi de aparitia unei stiinte sociale, a fost necesara o separare metodologica, impusa prin evolutia istorica a gandirii sociale in secolul al XIX-lea, fata de filosofia sociala.

Pentru a vorbi insa de stiinta nu este suficienta separarea metodei de cunoastere a realitatii de tip pozitiv, cum ar spune Comte, de metodologia de cunoastere speculativa a filosofiei. Este necesar sa asumam si o alta diferenta, tot de natura metodologica, data de o diferentiere care poate asigura, chiar la modul general, statutul de stiinta unei anumite forme de cunoastere. Metodologia stiintei nu ne ajuta doar sa diferentiem cunoasterea stiintifica de cea speculativa, specifica filosofiei, ci si de cunoasterea obisnuita, de cunoasterea comuna, sau a simtului comun.

Fiecare om are capacitatea innascuta si perfectionata in decursul vietii de a cunoaste realitatea inconjuratoare. Este vorba atat de cunoasterea lumii fizice, cat si a celei sociale. In afara unor asemenea competente de cunoastere omul nu ar putea trai nici in natura si nici in societate. Prin urmare, cunoasterea comuna este esentiala pentru dezvoltarea umana si nu poate fi niciodata inlocuita de cunoasterea stiintifica.

Cu toate acestea, pentru a avansa real in cunoasterea lumii, stiinta a propus, prin demersurile sale metodologice, un tip complementar de cunoastere, cea stiintifica. Aceasta forma de cunoastere este superioara celei comune datorita principalelor ei atribute, care o si diferentiaza fata de aceasta:

      Se bazeaza pe evidente verificabile. Cunoasterea stiintifica isi propune, ca obiectiv esential, verificarea informatiilor cu care opereaza si respinge, din start, orice tip de informatii care nu se pot verifica.

      Are un caracter mijlocit. Fata de cunoasterea comuna, care este intotdeauna nemijlocita, "hic et nunc", adica "aici si acum", cunoasterea stiintifica este mijlocita intotdeauna de concepte, de metode si tehnici, de instrumente de masurare. Ea nu se poate desfasura in afara acestor tipuri de mijloace.

      Este precisa, sistematica si acumulativa. Instrumentele si metodele ii asigura cunoasterii stiintifice o mult mai mare precizie, un caracter inalt cuantificabil si, nu in ultimul rand, informatiile obtinute sunt sistematizate si acumulate intr-un corpus de cunostinte, care permite astfel evolutia si progresul cunoasterii stiintifice. Principiile de sistematizare a cunoasterii stiintifice exista si la nivelul cunoasterii comune, numai ca, in acest caz, este vorba nu de principii logic - rationale, ci de interese pragmatice, de experienta, de nevoile imediate ale subiectilor.

      Este obiectiva. Cea mai importanta caracteristica a cunoasterii stiintifice este obiectivitatea. Cunoasterea comuna este intotdeauna a unui subiect particular si este conditionata de orizonturile valorice, de preferintele si atitudinile acestuia, de interesele pragmatice. Uneori chiar si perceptia este astfel influentata. Sa ne gandim doar la banala situatie, in care atunci cand mergem la piata sa cumparam morcovi, identificam extrem de usor aproape toate persoanele care vand asa ceva, iar daca cineva ne intreaba dupa ce plecam din piata daca am vazut marar, spre exemplu, de care nu aveam nevoie, constatam ca nu stim sa fi vazut pe cineva, sau ne amintim vag de doua trei persoane desi in realitate numarul celor care vindeau marar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi.

Cunoasterea comuna este subiectiva. Aceasta este cea mai importanta limita a sa, care o diferentiaza esential de cunoasterea stiintifica, situata la polul opus prin obiectivitatea care o caracterizeaza. Acest statut al cunoasterii stiintifice face ca ea sa fie independenta de subiectul care utilizeaza mijloacele de cunoastere respective. Obiectivitatea asigura echivalenta produselor de cunoastere in raport cu subiectii cunoscatori, respectiv persoane diferite utilizand aceleasi metode si instrumente de cunoastere, asupra aceleiasi realitati, vor ajunge la aceleasi produse de cunoastere.

Rezumat