Definitia securitatii sociale si riscurilor sociale

Definitia securitatii sociale si riscurilor sociale

Securitatea sociala reprezinta una dintre cele mai importante ramuri de drept, prin implicatiile sale majore asupra securitatii si protectiei cetatenilor impotriva saraciei, a marginalizarii acestora si riscurilor care pot interveni de-a lungul vietii, prin implicatiile majore asupra bunastarii oamenilor, asupra societatii in general si nu in ultimul rand cu implicatii extrem de importante chiar asupra economiei nationale. Toti cetatenii, intr-o forma sau alta, sunt vizati de normele dreptului securitatii sociale, astfel incat reglementarile in acest domeniu trebuie sa tina cont pe de o parte de interesul general al societatii, iar pe de alta parte de interesul, extrem de variat, al fiecarui individ. [1]

Cuvantul securitate isi are originea in latinescul securitas (in franceza - sécurité, in engleza security); el inseamna protectie, aparare, stare de siguranta, faptul de a fi pus la adapost de orice pericol.

"Protectia sociala" constituie un fenomen caracterizat prin aparitia si ulterior dezvoltarea indivizilor si a grupurilor familiale a unei securatati materiale, datorita accesului acestora la bunuri si servicii considerate vitale.

Expresia securitate sociala semnifica reparatia consecintelor unor evenimente diverse, calificate in genere riscuri sociale, concluzie rezultata din importante documente internationale, inclusiv din Conventia nr.102/1952 a Organizatiei Internationale a Muncii. Aceste documente se refera la evenimente care determina puterea statala sa asigure protectie populatiei sale.

Astfel de evenimente sunt: boala, maternitatea, invaliditatea, batranetea, accidental de munca sau boala profesionala, decesul (protectia urmasilor), sarcinile familiale, somajul.

Willial Beveridge a definit securitatea sociala ca fiind un ansamblu de masuri adoptate de stat pentru a proteja cetatenii impotriva riscurilor care se vor concretiza individual si care nu vor inceta niciodata sa existe, oricat de buna ar fi situatia ansamblului societatii in care acestia traiesc.

Securitatea sociala, in acesta definitie, inseamna prevenirea si solutionarea situatiilor de dezastru care pot afecta individul ca membru al societatii si pe care aceasta este incapabila sa le evite intr-o prima faza de risc, desi poate solutiona si intr-o anumita masura, preveni trasnformarea lor in dezastru.

Securitatea sociala este un mecanism interpus intre o situatie potentiala de risc mereu prezent si o situatie corigibila si poate evitabila, de dezastru, adunand resurse care sa garanteze mecanismul.

Din acest punct de vedere, securitatea sociala se defineste, prin raportarea sa la unele riscuri, la un mecanism care se stabileste pentru protectia sa si la o atribuire sau redistribuire a mijloacelor care au acelasi scop.

Riscurile sociale sunt acele riscuri inerente vietii sociale. Aceste riscuri sociale sunt generate de evenimentele care au incidenta comuna asupra situatiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau prin cresterea chltuielilor.

Riscurile sociale pot fi riscuri fizice si riscuri economice.

Riscurile fizice se intalnesc atunci cand forta de munca este alterata, redusa sau pierduta. Aceste riscuri pot fi de origine profesionala si anume in caz de accident de munca sau boala profesionala si de origine extraprofesionala, de exemplu: maternitate, invaliditate, boala, batanete, vaduvie si deces.

Riscurile economice sunt generate de situatii in care forta de munca este alterata, este imposibil de exercitat datorita lipsei de locuri de munca, exemplu: somerii.[5]

Din punct de vedere al aspectelor teoretice ale securitatii sociale, presupune o clarificare a conceptelor si principiilor de baza sau a diverselor abordari urmarite in orice sistem de securitate sociala, pe baza careia se poate releva importanta deosebita si evolutia pe plan international a securitatii sociale.

In general, lucrarile de specialitate pe tema securitatii sociale sau a dreptului securitatii sociale au in vedere unul sau mai multe sisteme de securitate sociala asemanatoare sau diverse instrumente juridice internationale referitoare la securitatea sociala. De aceea, voi incearca aici o prezentare evolutiva a teoretizarii securitatii sociale, urmarind aparitia si evolutia conceptului pe plan international, cresterea gradului de complexitate si a importantei securitatii sociale de la o etapa istorica la alta.

De asemenea, voi urmari prezentarea comparativa a evolutiei securitatii sociale si comentarea diverselor abordari, nuantari sau conotatii care au fost asociate acestui concept in diverse state sau de catre diferiti autori. Voi completa clasificarea teoretica a notiunii generale de securitate sociala, cu aspecte legate de cazul particular al lucratorilor migranti.

Deoarece intre libera circulatie a lucratorilor si securitatea sociala exista o legatura directa, protectia sociala a lucratorilor migranti reprezinta o parte importanta a securitatii sociale europene.

La nivel international, conceptul de securitate sociala cunoaste o diversitate de interpretari, in functie de contextul istoric sau de conditiile specifice fiecarei societati. De aceea, voi avea in vedere compararea diverselor abordari si a modului in care acestea s-au reflectat in cadrul sistemelor nationale sau al diferitelor instrumente internationale relevante in domeniu. Am in vedere o astfel de abordare pentru a surprinde esenta conceptului de securitate sociala, considerand ca o astfel de analiza ar trebui sa conduca la identificarea genului proxim si a diferentelor specifice. Aceasta deoarece nu exista in dreptul international o definitie exacta, unanim acceptata, a securitatii sociale, ceea ce face ca majoritatea autorilor sa aiba o viziune proprie asupra continutului conceptului de securitate sociala.

Securitatea sociala este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale in prezent si, totodata, o preocupare constanta a statelor moderne.

De la inceputurile sovaitoare din cateva tari, in primele decenii ale secolului al XIX-lea, securitatea sociala a devenit rapid unul din factorii importanti in viata a miliarde de oameni din intrega lume.

Una dintre principalele preocupari ale oamenilor este sa se apere impotriva diverselor riscuri. Pentru o lunga perioada de timp s-a optat, ca solutie, fie pentru sprijinul familial, fie pentru cel al bisericii sau al intreprinderilor.

Aceasta forma de acoperire a riscurilor a variat de la o epoca la alta, de la un context cultural la altul. Insa dimensiunea riscurior si nevoilor sociale a impus crearea si dezvoltarea altor forme de protectie sociala, bazate pe o solidaritate mai ampla, precum securitatea sociala.

Cu toate acestea, formele traditionale de protectie impotriva riscurilor nu au disparut complet.

In opinia lui J. H. Richardson, scopul esential al securitatii sociale este acela de "a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate intr-o imprejurare din cauza careia sunt lipsiti, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenta sau ingrijire medicala de baza" . Colectivitatea strange de la membrii sai, pe cat posibil proportional cu capacitatea contributiva a acestora, cotizatii care alimenteaza fondurile de ajutor, securitate si pensii, in beneficiul respectivilor membri si al persoanelor care fac parte din familiile acestora

Acest sistem permite o compensare intre riscurile si costurile inegale care privesc fiecare membru al respectivei colectivitati si, prin aceasta, acordarea unor prestatii mai mari decat cele care ar putea fi obtinute din economii individuale.

Totodata, contributiile fiecarui membru sunt mai mici decat intr-un sistem individualist.

In viziunea Organizatiei Internationale a Muncii , "intrucat statul este o asociatie a cetatenilor care exista pentru a le asigura acestora bunastarea generala, promovarea securitatii sociale este atributul propriu al statului." Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate sociala au la baza legislatia care indreptateste anumite categorii de persoane, in anumite conditii, sa primeasca prestatii.

Aceste sisteme sunt gestionate de obicei de institutii ale statului, ceea ce nu exclude, insa, existenta si functionarea in acest domeniu si a unor societati de asigurare private.

Securitatea sociala reprezinta un obiectiv de atins al societatii. Asa cum aratau Jacques Doublet si Georges Lavau , "scopul securitatii sociale este acela de a asocia tot avutul social unei actiuni sistematice de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, saracie, boala si batranete".

In Preambulul Constitutiei franceze din 1946 se arata: "Natiunea asigura individului si familiei conditiile necesare dezvoltarii. Ea garanteaza tuturor si in special copilului, mamei si lucratorului varstnic, protectia sanatatii, securitate materiala, pauze de lucru si concedii. Orice persoana care, datorita varstei, starii sale fizice sau psihice, situatiei economice se afla in incapacitate de munca are dreptul de a obtine de la colectivitate mijloace convenabile pentru existenta."

De asemenea, Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 mentioneaza:

"Art.22 - Orice persoana, in calitate de membru al societatii, are dreptul la securitate sociala; aceasta este indreptatita sa obtina satisfacerea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile demnitatii si dezvoltarii libere a personalitatii sale, datorita efortului national si cooperarii internationale, tinand cont de organizarea si resursele fiecarei tari.

Art. 23 - 1. Orice persoana are dreptul la munca () si la protectie impotriva somajului ()

3. Orice munca are dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare () intregita, daca este cazul, de orice alte mijloace de protectie sociala.

Art. 25 - 1. Orice persoana are dreptul la un nivel de viata care sa-i asigure sanatatea si bunastarea sa si a familiei sale, in special in ceea ce priveste hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirile medicale, precum si serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate in caz de boala, invaliditate, vaduvie, batranete sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, ca urmare a unor circumstante independente de vointa sa.

2. Maternitatea si copilul au dreptul la sprijin si asistenta speciala. Toti copiii, nascuti din sau in afara casatoriei se bucura de aceeasi protectie sociala."

Deci, securitatea sociala are la baza efortul national, presupunand existenta si functionarea unui sistem de compensare nationala. Modul de organizare si resursele existente in fiecare tara justifica marea varietate in stabilirea tehnicilor utilizate si a prioritatilor in ceea ce priveste anumite riscuri sau costuri. Insa, aria foarte mare a riscurilor, care fac obiectul securitatii sociale, nu ar putea fi acoperita fara cooperarea internationala (daca avem in vedere, spre exemplu, strainii imigranti, lucratorii transfrontalieri etc.).

Inainte de revolutia industriala, protectia sociala se realiza prin intermediul asistentei si actelor de caritate ale bisericii.

In Anglia, conflictul dintre regalitate si biserica a determinat statul sa-si asume acest rol caritabil in 1601, prin legea saraciei, care asigura asistenta bolnavilor si infirmilor.

In Franta, Henri IV cerea "sa se colecteze de la fiecare mina o suma destinata remunerarii unui medic si achizitionarii de medicamente, astfel incat ranitii saraci sa fie ingrijiti gratuit"

Termenul de securitate sociala a fost utilizat, pentru prima data, in SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Ideea de securitate sociala este contemporana nasterii drepturillor omului

Desi termenul a aparut pentru prima data in legea americana din 1935, mentionata anterior, introducerea notiunii a fost pregatita prin diverse proceduri de asigurare contra riscurilor sociale si, in special, prin legea germana a lui Bismarck.

Se considera ca statul nu are doar misiunea defensiva de a proteja drepturile existente, dar si pe cea de a promova, prin institutiile corespunzatoare si utilizand mijloacele colectivitatii de care dispune, bunastarea tuturor membrilor sai si, mai ales, a celor aflati in nevoie.

Legea americana privind securitatea sociala din 1935, opera lui Roosvelt, era un efort "de a infrunta in bloc problema nevoii in societate si de a-i gasi un ansamblu de solutii coordonate" .

In cadrul sistemului neo-zeelandez din 1938 apare pentru prima data idea eliminarii statului de provenienta. Prestatia nu mai era conditionata de origine, ci era deschisa oricarei persoane.

Celebrul Raport Beveridge din 1942 sustinea lupta activa contra saraciei. Securitatea sociala viza ansamblul populatiei si nu doar clasa muncitoare. Autorul raportului insista, de asemenea, asupra aspectului de prevenire a riscului.

Cat priveste definitia securitatii sociale, raportul precizeaza: "Prin securitate sociala se intelege garantarea unui venit determinat."

In anii '60 devenise clar ca, dupa al doilea razboi mondial, se dezvoltasera doua tipuri de sisteme de securitate sociala. Pe de o parte, abordarea Beveridge, in care sistemul de securitate sociala a fost elaborat ca raspuns la traditionala lege a saraciei. Chiar daca sistemul se baza pe scheme de tipul asigurarilor sociale, accentul se punea pe protectia venitului minim pentru intreaga populatie.

Pe de alta parte, abordarea Bismarck se referea la sistemele de securitate sociala bazate pe ajutorul reciproc si asigurari sociale diferentiate pe categorii de populatie. Accentul se punea pe definirea clara a categoriilor de populatie, pentru care se elaborau scheme de prestatii corespunzator castigurilor salariale.

In aceeasi perioada incep sa se manifeste tendinte de convergenta a celor doua abordari. Aceasta, insa, se atenueaza, ajungand chiar sa inceteze si sa se manifeste tendinta contrara in timpul crizei din anii '70 - '80. Dorinta de a considera securitatea sociala drept instrument de suprimare a saraciei generalizate culmineaza in instrumentele juridice internationale privind drepturile omului.

Astfel, securitatea sociala este legata de demnitatea umana si drepturile care permit dezvoltarea personalitatii . De-a lungul timpului au existat, deci, numeroase incercari de a defini conceptual securitatea sociala.

In unele tari, acesta este definit in legislatie, in alte state insa doctrina este cea chemata sa clarifice conceptul. Definitiile traditionale ale securitatii sociale incep cu enumerarea riscurilor sociale si continua cu descrierea programelor si schemelor acoperite. Incercarile ulterioare de a defini conceptul nu se mai concentreaza, insa, pe lista riscurilor care ar trebui acoperite, ci incearca sa stabileasca faptul ca securitatea sociala reprezinta un set de instrumente politice care sa raspunda unui scop anume .

Unii autori au incercat sa defineasca securitatea sociala ca o compilatie a prestatiilor in bani si in natura, inclusiv servicii, acordate unor persoane.

In Raportul O.I.M. "In secolul al 21-lea: Dezvoltarea securitatii sociale" se descrie securitatea sociala ca raspuns la nevoia acuta de siguranta in cel mai larg inteles al acesteia, mai degraba decat ca un conglomerat de mecanisme de garantare a acestei sigurante, in timp ce alti autori opteaza pentru acest obiectiv de "asigurare a securitatii".

Mai recent, autori ca Sinfield sau Berghman abordeaza intr-o maniera mult mai larga conceptul de securitate sociala, definindu-l fie ca "protectie totala contra pierderii resurselor", fie ca "protectie totala contra pagubelor/pierderilor umane".

Consider, insa, ca nici o astfel de definitie nu este acoperitoare. Se poate intelege ca este vorba despre acoperirea totala a unor riscuri; ori securitatea sociala nu ia in considerare doar riscuri (discutia ar porni, deci, de la aspecte terminologice).

Este vorba nu doar de riscuri, de pierderi, ci si de spijin acordat in cazul unor evenimente care, desi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucratorului, putand cobori sub un anumit nivel de viata garantat.

Societatea in sine este cea care trebuie sa se protejeze, intern, prin scheme obligatorii, impotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, impotriva vointei sau responsabilitatii acestora .

Cetatenii sunt incurajati sau chiar obligati de guvern sa se asigure impotriva unor riscuri sociale. Si aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetatenilor, ci si pentru a evita transformarea

acestora intr-o povara pentru restul societatii .

Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflecta asupra intregii societati: de la influente culturale si motivationale asupra copiilor celor aflati in astfel de situatii, pana la instabilitate politica si miscari sociale. Acesta este motivul pentru care statele cauta sa se apere impotriva acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc "sociale" si de aceea trebuie acoperite prin sisteme de asigurare obligatorii .

Asigurarea sau dreptul la prestatii depind in mare masura de activitatea lucrativa, sunt conditionate (acolo unde este cazul) de dorinta de a munci a beneficiarilor. Deci, se poate spune ca "securitatea sociala dezvolta etica muncii" . Nici legislatia internationala nu ofera o definitie a securitatii sociale.

Instrumentele de drept international sau supranational se refera doar la domeniul lor de aplicare si numai ca exceptie ofera o definitie a continutului securitatii sociale . La nivel international, termenul de securitate sociala se refera la cele noua ramuri ale asigurarilor sociale stabilite in Conventia nr. 102 (1952) privind securitatea sociala (norme minime) a Organizatiei Internationale a Muncii: boala; maternitate; invaliditate; batranete; urmasi; accidente de munca si boli profesionale; deces; somaj; alocatii familiale.

In acest sens, termenul nu include, in mod normal, asistenta sociala

O astfel de descriere a continutului securitatii sociale limiteaza, insa, posibilitatea de adaptare la problemele sociale care ar putea sa apara, deci s-ar putea considera ca ingradeste dezvoltarea conceptului, nelasand loc pentru raspunsuri viitoare la noi riscuri ce ar putea sa apara. In plus, apare si cazul unor societati in care un element de insecuritate, considerat ca atare de o lunga perioada de timp, sa fie declarat risc social (spre exemplu, aranjamente prin care se acorda sprijin financiar studentilor).

O definitie de lucru destul de cuprinzatoare a fost formulata de Danny Pieters care considera securitatea sociala drept "corpul aranjamentelor vizand solidaritatea cu persoana care se confrunta cu o lipsa de venituri sau cu costuri speciale."

In sistemele legislative nationale ale statelor moderne industrializate, legislatia privind securitatea sociala reprezinta un set de prevederi care reglementeaza asigurarile sociale, asistenta sociala si diverse ramuri ale compensarilor sociale. Aceste reglementari stabilesc reguli care vizeaza transferul in bani sau in natura de la unitatile publice catre cetateni .

In esenta, securitatea sociala este reglementata in dreptul intern. Fiecare stat stabileste nivelul prestatiilor, conditiile care trebuie indeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se platesc prestatiile. Deci, sistemele de securitate sociala sunt administrate de institutii nationale, guvernate de reguli si reglementari nationale, iar eventuale litigii care pot aparea in acest domeniu sunt solutionate in cadrul sistemului judecatoresc national.

Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate sociala este limitata, de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumita regiune din acesta. In cadrul teritoriului respectiv se pot stabili reguli care sa dea dreptul la prestatii doar cetatenilor sau rezidentilor statului in cauza. Se contureaza, deci, doua principii care pot genera dificultati in ceea ce priveste obtinerea drepturilor de securitate sociala: teritorialitatea si nationalitatea.

Sistemele de securitate sociala s-au dezvoltat in conditiile specifice fiecarui stat, ceea ce inseamna ca reflecta caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar daca au existat conditii asemanatoare sau influente reciproce intre doua state, sistemele lor de securitate sociala nu sunt identice

Cele doua principii care au ca rezultat diversitatea securitatii sociale pot determina anumite probleme in cazul persoanelor care circula, din diverse motive, dintr-un stat in altul.

In ceea ce priveste migratia, este evident ca acest fenomen, in special migratia fortei de munca, nu a disparut, insa a inregistrat schimbari si a capatat noi forme.

In prezent, procesele migratorii se desfasoara simultan si sunt in crestere in multe tari ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evolutii ar putea fi aparitia societatilor multiculturale, tinzand spre noi concepte ale cetateniei sau statului national. Fenomenul migratiei fortei de munca a stimulat politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocuparii, ci si la ameliorarea si modernizarea sistemelor de securitate sociala existente si, astfel, la evolutia catre statele bunastarii

generale din Europa de Vest, bunastare care in prezent reprezinta un element esential al "modelului social european" aplicat de Uniunea Europeana.

De la crearea sa, in 1957, promovarea liberei circulatii a lucratorilor a fost unul din pilonii Comunitatii Economice Europene. Libera circulatie a fost mereu considerata ca fiind favorabila dezvoltarii economice a Statelor Membre, acestea beneficiind de alocarea optima a fortei de munca.

In cadrul procesului de integrare economica, migratia reprezinta una din cele mai semnificative dimensiuni care vor fi influentate de extinderea Uniunii Europene.

In ultimii cincisprezece ani, transformarile economice si sociale din tarile fostului bloc socialist au readus in atentie problematica migratiei. Ca urmare a exprimarii dorintei statelor din Europa Centrala si de Est de a adera la Uniunea Europeana, interesul pentru libera circulatie a cetatenilor necomunitari si pentru problemele cu care acestia se confrunta a sporit .

Cu toate acestea, disparitatile conditiilor economice, politice, sociale si demografice dintre tarile Europei Centrale si de Est si Statele Membre ale Uniunii Europene pot oferi contextul pentru migratia actuala si viitoare, dar nu o cauzeaza in mod independent. Migratia poate fi considerata mai degraba rezultatul interdependentei dintre tarile de origine si tarile gazda in cadrul economiei politice a pietei mondiale, iar in Europa in cadrul procesului de integrare europeana. Mobilitatea sporita a capitalurilor in economia globala este un factor determinant suplimentar al mobilitatii fortei de munca.

Pentru a asigura exercitarea dreptului la libera circulatie a persoanelor - unul dintre principiile si libertatile fundamentale ale Uniunii Europene - pe langa garantarea dreptului la rezidenta si a dreptului la munca pentru cetatenii Statelor Membre, era necesara o protectie sociala adecvata.

Atunci cand cetatenii isi exercita dreptul fundamental la libera circulatie este posibil ca, la un moment dat, sa apara unul din riscurile sociale reglementate de legislatia de securitate sociala. In contextul integrarii europene, o protectie sociala adecvata, reglementata de prevederile comunitare specifice, este o premisa a exercitarii efective a dreptului la libera circulatie a lucratorilor.

Un cetatean comunitar poate, in principiu, sa se stabileasca pe teritoriul oricarui alt stat din Comunitate pentru a-si desfasura activitatea, in cautarea unui loc de munca, pentru studii sau doar pentru a-si petrece o parte din viata .

De aceea, mobilitatea lucratorilor nu trebuie sa fie limitata de obstacole artificiale.

Desigur, in prezent, aceasta mobilitate nu este aceeasi la nivel comunitar ca pe pietele nationale ale muncii. Exista diferente lingvistice, de nivel si mod de viata etc., insa acestea nu impiedica un numar mare de persoane sa-si desfasoare activitatea, intr-o anumita perioada a vietii, pe teritoriul unui alt Stat Membru. Este cazul lucratorilor transfrontalieri, lucratorilor sezonieri, a celor detasati de angajator, pentru o anumita perioada de timp, pe teritoriul unui alt Stat Membru sau al lucratorilor care s-au stabilit definitiv pe teritoriul altui Stat Membru.

Asigurarea protectiei sociale necesare, prin intermediul prevederilor comunitare, este o premisa a exercitarii efective a dreptului de libera circulatie a lucratorilor, astfel incat persoanelor care isi desfasoara activitatea in alt stat sa le fie asigurat acelasi statut, din punctul de vedere al securitatii sociale, ca si cand ar fi ramas in tara lor. Daca nu ar exista o astfel de protectie sociala, diferentele existente intre sistemele de securitate sociala ale diferitelor state ar avea consecinte negative asupra persoanelor care lucreaza succesiv sau altenativ in mai multe State Membre, acestia riscand pierderea totala sau partiala a drepturilor dobandite sau in curs de dobandire, conform legislatiei nationale, atunci cand isi parasesc tara pentru a lucra in alt Stat Membru al Uniunii Europene.

Ca urmare, coordonarea sistemelor de securitate sociala a doua sau mai multor state a fost un raspuns la migratia persoanelor dintr-o tara in alta, in cautarea unui loc de munca.

In acest sens, cei care se deplaseaza in interiorul Uniunii Europene sunt integrati in sistemul de securitate sociala al statului primitor, deci li se aplica prevederile legislatiei acestui stat .

Astfel, persoanele care isi exercita dreptul la libera circulatie in Uniunea Europeana beneficiaza de aceleasi drepturi de securitate sociala ca si cetatenii statului gazda.

Sistemele de securitate sociala sunt adaptate si construite in functie de specificul fiecarei tari in parte, fiind rezultatul unei traditii indelungate si reflectand identitatea culturala a fiecareia.

Coordonarea nu afecteaza caracteristicile distinctive ale diferitelor sisteme nationale de securitate sociala. Sunt evitate, totusi, acele reglementari interne dezavantajoase pentru lucratorii migranti sau pentru lucratorii independenti.

Specialistii care in anii '50 s-au ocupat de pregatirea si elaborarea Tratatului, s-au confruntat cu faptul ca intre sistemele de securitate sociala ale Statelor Membre existau, de mai multe decenii, diferente substantiale. Trebuia, insa, sa se evite ca aceste disparitati sa constituie un obstacol in calea liberei circulatii a lucratorilor.

Acesta a fost motivul care a stat la baza elaborarii articolului 51 al Tratatului asupra CEE, care solicita Consiliului sa adopte "in domeniul securitatii sociale, masurile necesare pentru realizarea liberei circulatii a lucratorilor". Chiar din 1958 Consiliul a actionat in acest sens, demonstrand importanta deosebita care s-a acordat de catre Comunitate problematicii coordonarii sistemelor de securitate sociala.

Pentru asigurarea liberei circulatii a lucratorilor sunt necesare masuri active, cu precadere in domeniul securitatii sociale, avand in in vedere faptul ca acestia vor evita sa plece in strainatate daca acest fapt ar avea efecte negative asupra drepturilor lor de securitate sociala.

Astfel de efecte negative apar, de exemplu, in cazul in care legislatiile nationale de securitate sociala fac deosebire intre solicitanti pe baza cetateniei, doar cetatenii respectivelor tari fiind indreptatiti la prestatii.

O alta regula dezavantajoasa, prevazuta de multe sisteme nationale, stabileste ca prestatiile sunt platite numai persoanelor care domiciliaza in tara respectiva. Deci, migrantii care locuiesc in alte state, in special dupa pensionare, nu beneficiaza de aceste prestatii.

De asemenea, exista reglementari conform carora dobandirea sau calcularea prestatiilor este conditionata de realizarea unor perioade de asigurare, angajare sau domiciliu, numai perioadele realizate in conditiile legislatiei acelei tari fiind luate in considerare. Astfel, lucratorul migrant poate sa nu fie indreptatit la prestatii sau poate primi o prestatie mai mica decat daca ar fi ramas in tara de origine.

Intr-o societate internationala mobila, caracterizata de un grad inalt de mobilitate pe termen scurt sau lung, aceste restrictii nu mai sunt justificate. Este necesara cooperarea internationala pentru a le depasi .

Aceasta cooperare se realizeaza prin incheierea de acorduri internationale, care urmaresc sa asigure coordonarea internationala a legislatiilor nationale privind securitatea sociala.

Tratatele bilaterale si multilaterale, adica acordurile privind asigurarile sociale sau cele privind securitatea sociala, sunt instrumente juridice relevante ale dreptului international.

Initial, prevederile referitoare la coordonare erau inserate in acorduri bilaterale comerciale, ceea ce reflecta faptul ca astfel de prevederi erau considerate necesare in special pentru evitarea concurentei neloiale; se urmarea prevenirea situatiei in care un stat trebuia sa plateasca si pentru pauzele inregistrate in perioadele de asigurare a unui lucrator, iar alte state nu suportau astfel de costuri. Fara astfel de reglementari s-ar fi ajuns la distorsiuni competitionale. In acorduri se prevedea ca cetatenii unui stat parte sa beneficieze de aceleasi drepturi ca si cetatenii statului in care sunt solicitate respectivele drepturi. In prezent, astfel de acorduri se pot incheia intre doua sau mai multe state, dar pot fi elaborate si de organizatii internationale.

Acordurile internationale vizand coordonarea trebuie sa indeplineasca doua functii. In primul rand, ele trebuie sa realizeze coordonarea prevederilor din legislatiile nationale, astfel incat sa nu apara nici situatii de lipsa de protectie, nici de cumul de protectie, ca urmare a aplicarii prevederilor legislatiilor nationale privind securitatea sociala.

In al doilea rand, aceste acorduri trebuie sa garanteze fiecarui cetatean mentinerea drepturilor obtinute in conformitate cu un sistem national de securitate sociala, atunci cand persoana respectiva locuieste permanent sau temporar in afara tarii, iar protectia sociala asigurata de un sistem national de securitate sociala va fi garantata indiferent de locul de sedere.

In vederea realizarii acestor obiective, se stabilesc o serie de prevederi in cadrul acordurilor internationale bilaterale sau multilaterale privind securitatea sociala, convenite intre state.

Asa cum se va arata mai pe larg intr-un alt subcapitol, problemele sociale constituie o preocupare si pentru organizatiile internationale; cu cat mai importante sunt astfel de probleme pentru anumite state, cu atat mai semnificative devin si pentru comunitatea internationala.

De aceea, in ultimul timp, s-au intensificat eforturile de a exercita o influenta asupra evolutiilor inregistrate la nivel national prin diverse mijloace, cum ar fi conventiile, recomandarile, etc.

S-au creat si organizatii specifice, cum este Organizatia Internationala a Muncii, in vederea coordonarii evolutiilor in domeniul social prin emiterea de instrumente juridice.

Cu cat mai omogene sunt sau incearca sa fie aceste institutii, cu atat mai importanta devine identitatea lor politico-sociala. Organizatiile internationale regionale, cum sunt Consiliul Europei si Uniunea Europeana, sunt in mod special preocupate de coordonarea in domeniul securitatii sociale.

Uniunea Europeana inca se confrunta cu o problema nerezolvata: este posibila realizarea unei zone economice integrate fara granite interne in conditiile mentinerii, in cadrul acestei zone economice, a unor sisteme diferite de protectie sociala?

O abordare alternativa in vederea eliminarii tuturor impedimentelor din calea liberei circulatii este greu de conceput. Din acest motiv s-a apelat la coordonarea sistemelor de securitate sociala, pentru a influenta reglementarile nationale in domeniu, astfel incat sa se elimine problemele de securitate sociala ale migrantilor.

Coordonarea internationala a diferitelor sisteme nationale de securitate sociala este delimitata, deci, de instrumente juridice, in absenta carora coordonarea nu ar fi posibila.

In interiorul Comunitatii Europene, cadrul legal al coordonarii s-a realizat prin Regulamentul 1408/71 referitor la aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor, lucratorilor independenti si membrilor familiilor acestora care se deplaseaza in interiorul Comunitatii.

Acesta este un instrument juridic aplicabil prin sine, adica este valid fara a fi ratificat de parlamentele nationale. Regulile de coordonare au fost definite ca reglementari ale legislatiei internationale in domeniul securitatii sociale care urmaresc ajustarea schemelor nationale de securitate sociala una in functie de alta (precum si fata de alte reglementari internationale), in scopul reglementarii problemelor transnationale, avand ca obiectiv protectia sociala a lucratorilor migranti, a membrilor familiilor acestora si altor grupuri similare de personae .

Aceasta definitie mentioneaza nu doar ajustarea reglementarilor nationale de securitate sociala, ci si adaptarea la reglementarile internationale. Coordonarea trebuie sa urmareasca, de fapt, si coordonarea tratatelor internationale deoarece, de exemplu, pe langa regulile de coordonare ale Uniunii Europene, si Acordurile Interimare Europene ale Consiliului Europei, dar si conventiile Organizatiei Internationale a Muncii sau acordurile bilaterale pot contine reguli de coordonare aplicabile acelorasi persoane.

Prevederile comunitare privind securitatea sociala nu inlocuiesc diferitele sisteme de securitate sociala cu unul comun european, tocmai datorita faptului ca acestea au caracteristici proprii, care nici nu ar permite o astfel de armonizare.

Astfel, extinderea prevederilor comunitare privind coordonarea urmareste o adaptare a legislatiei si nu o armonizare, cu respectarea caracteristicilor sistemelor nationale si avand ca scop principal evitarea pierderii drepturilor de securitate sociala ale lucratorilor migranti care se deplaseaza in interiorul Uniunii Europene.

Altfel spus, fiecare stat isi poate stabili in mod individual, la nivel intern, prestatiile acordate in conformitate cu legislatia nationala, modul de calcul al acestora si contributiile ce trebuie platite, cu conditia respectarii dreptului la libera circulatie a persoanelor.

Aspectele privind principiile si procedurile de realizare a coordonarii sistemelor de securitate sociala vor fi analizate in cadrul capitolului al III-lea.

In concluzie, exista suficiente motive pentru realizarea unei cercetari asupra securitatii sociale in context european.