Delicventa- Delicventa forma a deviantei

Delicventa

I.1. Delicventa forma a deviantei

Conceptului de "devianta" i se poate stabili cu precizie atat data aparitiei si consacrarii in limbajul stiintific, cat si paternitatea.

Astfel, in 1938, sociologii americani T. Sellin si R. K. Merton, preocupati de definirea obiectului de studiu al sociocriminogenezei, au formulat pentru prima data cateva definitii ale comportamentului deviant:

T. Sellin a definit devianta ca fiind ansamblul comportamentelor indreptate impotriva normelor de conduita sau a ordinii institutionale [1]

R. K. Merton a desemnat prin "comportament deviant" o "reactie normala a oamenilor normali, plasati in conditii anormale"[2]

Spre deosebire de definitia lui Sellin, cea a lui Merton face trimitere implicita la doua caracteristici definitorii ale deviantei, si anume relativitatea si universalitatea comportamentului deviant: fiecare dintre noi, aflat intr-o situatie frustranta, constrangatoare sau doar inedita, poate reactiona printr-o conduita devianta.

Asadar, devianta desemneaza ansamblul comportamentelor ce incalca normele existente intr-o cultura data, norme care corespund unor roluri si staturi bine definite, si prin aceasta pot ameninta echilibrul sistemului.

Sensul cel mai larg al notiunii de "devianta" este cel de incalcare al normelor de orice natura; deviantul este cel care rezolva o situatie sau un conflict contrar expectantelor morale, sociale, culturale, religioase ale comunitatii sau grupului de care apartine.

Citandu-l pe E.Durkheim, este "social orice comportament care nu se datoreaza hazardului, ci este reglat prin norme si asteptari instituite si inevitabile", iar "deviant" este acel comportament care depaseste limitele institutionale si sociale acceptabile de catre societate, considerata ca fiind un mediu moral.[3]

In toate definitiile date deviantei intervin cel putin trei elemente constante:

Norma sau prescriptia comportamentului

Normele sunt judecati de valoare cu privire la modalitatile de comportament adecvate in anumite situatii sociale.

Coeziunea si functionarea unui grup sunt reflectate printr-un complex normativ exprimat in notiuni precum: obligatie, regula, datorie sau norma, care stabilesc legitimitatea si indezirabilitatea altora.

Norma sociala are urmatoarele functii importante:

asigura organizarea vietii sociale pe baze rationale, obligind societatea sa functioneze ca o constiinta colectiva, independenta de vointele individuale, prin stabilirea legitimitatii/ilegitimitatii unor actiuni sau conduite, care se vor fixa si transmite de la o generatie la alta;

exercita asupra membrilor societatii o constrangere, o presiune colectiva, care asigura consesul social, coeziunea si ordinea sociala, stimulind respectarea unor valori precum: solidaritate, responsabilitate, participarea la realizarea obiectivelor comune.

Asadar, norma reprezinta regula sociala de conduita, modelul standard de comportament, definit prin asteptarile sau consensul unui grup social fata de un anumit tip de comportament dezirabil.

Norma contribuie la reducerea gradului de incertitudine al indivizilor plasati in situatii sociale noi, ambibue.

Din aceasta perspectiva, devianta apare ca o actiune ce dezamageste o expectanta, ce violeaza o norma sociala sau neaga o valoare promovata de grup.

Ca forma de abatere de la cerintele normative, devianta presupune adoptarea de catre indivizi fie a unui model antinormativ, fie a unuia nondominant.

• Conformitatea.

Se defineste prin compatibilitatea comportamentului cu norma, concretizata in elaborarea unor raspunsuri normale, prescrise de norma.

Conformitate cu normele sociale este o rezultanta a actiunii conjugate a cel putin patru factori:

presiunea grupului social, exercitata asupra individului , pentru a-l determina sa se integraze/conformeze, prin procesul de influentare sociala;

procesul de socializare si de invatare sociala a normelor de catre individ: prin acest proces, normele sunt internalizate, devin o parte din eul social al persoanei, iar conformitatea cu norma ii asigura stima de sine;

constientizarea faptului ca incalcarea normelor conduce la sanctiuni represive, in timp ce conformitatea reprezinta un proces socialmente normal, recompensat pozitiv; scopul oricarei sanctiuni-pozitiva sau negativa- este de a realiza conformitatea cu normele considerate legitime si dezirabile intr-o societate;

faptul ca unii indivizi nu constientizeaza posibilitatea alegerii unor alternative de comportament in raport cu cel conformist.

Fenomenul conformismului poate fi interpretat ca un rezultat al unui proces de interactiune-negociere ce se desfasoara intre individ si grupul sau de apartenenta.

Devianta nu mai apare ca o proprietate inerenta unor comportamente, ci ca o calitate atribuita de anturaj, fiind deci produsul judecarii unei conduite sau atitudini.

Criteriul major al deviantei este deci reactia pe care o provoaca: mustrarea aspra, sarcasm, condamnare, denuntare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate, executie etc. Cand un act judecat altadata ca deviant nu mai provoaca reactii, inseamna ca a incetat sa mai fie deviant.

Procesul de interactiune-negociere dintre individ si grupul de apartenenta a fost demonstrat experimental prin ceea ce a ramas cunoscut in psihologia sociala, sub denumirea de "efectul Asch".

Acesta a confirmat faptul ca aparitia conformismului se produce deoarece constiinta unui dezacord intre subiect si ceilalti membri ai grupului determina aparitia unui conflict generator de incertitudine, anxietate, care se rezolva prin negocierea unei relatii de dependenta fata de ceilalti.

• Devianta.

Consta in nonconformitatea cu normele sociale sau in conflictul normativ cu standardele comportamentale ale comunitatii.

Din perspectiva sociologica, devianta nu se confunda cu nonconformitatea; astfel, ea se refera la nonconformitatea cu normele sociale generale, dar implica si conformitatea cu normele proprii unui subgrup social sau cu cele ale unei subculturi. Devianta include acele comportamente care se abat de la sau intra in conflict cu standardele acceptate social sau cultural in cadrul unui grup.

Devianta este un fenoment cu o etiologie complexa si o simptomatologie extrem de diversa, care se preteaza la multiple abordari si interpretari.

Literatura de specialitate opereaza cu mai multe criterii de definire a deviantei:

• Criteriu static- societatea creeaza devianta pentru ca stabileste si impune reguli/norme, definind gradul de libertate individuala in interiorul acestor reguli.
• Criteriul normativ- definiste devianta ca incalcarea normelor sociale.

Potrivit acestui criteriu devianta nu apare ca o trasatura intrinseca a comportamentului indivizilor care incalca normele sociale, ci ca o caracteristica atribuita acestora de catre norme, care stabilesc ceea ce este dezirabil sau indezirabil, licit sau ilicit, normal sau deviant.

• Criteriul magnitudinii si gravitatii actului comportamental- defineste ca deviante numai conduitele care se abat semnificativ de la expectantele normative ale celorlalti si care sunt considerate periculoase.

Aici devianta nu se refera la orice variatie in conduite, ci la variatii care se situeaza in afara campului conduitelor tolerante in mod curent de grup pentru o norma sau alta.

• Criteriul reactiei sociale - considera ca devianta apare in legatura cu intensitatea reactiei emotionale a publicului in fata unei anumite conduite nonconformiste, care utilizeaza diferite definitii in caracterizarea unui act ca fiind deviant sau nondeviant.

Dincolo de variabilitatea criteriilor de definire a deviantei, care e de natura sa creeze o anumita ambiguitate in perceperea fenomenului, trebuiesc retinute doua criterii specifice ipostazei de deviant produse de H.Becker: a fi diferit de majoritatea si a fi devalorizat.

I.1.1. Caracterizarea comportamentului deviant

Suportul teoretic al abordarilor psihologice ale deviantei il constituie, in cea mai mare parte, orientarile inspirate din doctrina psihanalitica. S.Freud a stabilit o relatie intre inconstient si devianta prin descoperirea rolului mecanismelor/prelucrarilor inconstientlui in viata psihica a individului si a conceput frustrarea, respectiv agresivitatea, ca efecte directe ale esecului rezolvarii conflictului oedipian in familie.

Psihotraumele copilariei, care reapar la varsta adolescentei, favorizeaza dezvoltarea unei crize de identitate care poate genera comportamente deviante prin aceea ca indivizii isi proiecteaza agresivitatea spre exterior.

Frustarea este o stare psihica tensionala cauzatoare de reactii ce apar in prezenta unui obstacol care se interpune in calea atingerii scopurilor propuse, o experienta afectiva a esecului, o traire mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei.

Sentimentul nerealizarii unor trebuinte interne genereaza frustrari prin aceea ca individul se vede blocat in accesul lui la realizarea acestor trebuinte de catre exigentele mediului social.

El traieste acest blocaj sub forma unui conflict emotional. Acest mecanism de producere a frustrarii evidentiaza faptul ca frustrarea este generata, de regula, de stari conflictuale si, la randu-i, genereaza conflicte.

In ceea ce priveste problema relatiei frustrare-agresivitate, sunt evidentiate cateva orientari:

una dintre ele absolutizeaza relatia frustrare-agresivitate. Se considera ca orice frustrare produce o tendinta catre agresivitate, si invers, orice manifestare de agresiune este un indiciu al frustrarii anterioare. Agresivitatea ca raspuns la frustrare fie se manifesta printr-o descarcare exploziva, violenta, fie se interiorizeaza/se refuleaza/se comprima in ura, care amana descarcarea violenta;

s-a constatat ca intre frustrare si agresivitate exista o legatura de determinare relativa, in sensul ca frustrarea nu se declanseaza automat, in toate imprejurarile, un comportament agresiv, ci suscita o stare de anxietate si de tensiune afectiva care in unele cazuri declanseaza reactia agresiva, iar in altele nu;

s-a pus in evidenta faptul ca in anumite situatii frustrante actul agresiv poate fi inhibit prin deplasarea tintei agresivitatii, ceea ce permite descarcari fara incalcarea normelor si interdictiilor;

Orientarile teoretice de factura psihanalitica acorda substratului psihopatologic al personalitatii rolul hotarator in geneza delicventei.

Aceasta considera infractiunea ca un produs sublimat al frustarilor si al oprelistilor, impuse individului de catre societate. In interpretarea lor, agresivitatea si brutalitatea reprezinta reactii instinctive ale individului la excitatiile si la frustrarile provenite din ambianta.

• Teoria frustrarii sociale, elaborata de M B.Clinard, arata ca manifestarile antisociale apar pe fondul situatiilor de frustrare a anumitor indivizi, din dorinta de compensare a acestora.

Fiecare individ are, in functie de structura sa psihica si de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumita toleranta la frustrare care il ajuta sa suporte frustarea fara a recurge la raspunsuri inadecvate.

Gradul si intensitatea tolerantei ii influenteaza sensibil comportamentul, actionand fie ca factor favorizant, fie ca un obstacol in realizarea intereselor sale pe cai legitime sau ilegitime. Aceasta stare, oarecum normala, nu produce nici un fel de stres sau de conflict la majoritatea oamenilor, in timp ce la altii poate declansa anxietate, nevroze si comportamente agresiv-violente.

• Teoria rezistentei la frustrare, elaborata de W. Reckless, ofera un model al delicventei care sa inlature din criminologie ideea de cauza.

El respinge corelatia dintre frustrare si agresivitate si avanseaza ideea ca societatea si individul dispun de o serie de mecanisme de rezistenta la frustrare, care previn incalcarea si abaterile de la normele sociale, asigurind o descarcare a "incarcaturii emotionale" a indivizilor in directii nondeviante. Rezistenta externa isi are ca sursa mediul extern imediat (familia, rude, prieteni).

Rezistenta interna se constituie din componentele eu-lui precum: imaginea favorabila de sine, constiinta identificarii de sine, gradul ridicat de toleranta la frustrare, normele si componentele etice, puternic interiorizate.

In conditiile armoniei intre rezistenta interna si cea externa, individul se va comporta intotdeauna normal, in sensul ca se va orienta in conduita sa dupa normele socialmente acceptate si agreate.

• Teoria disonantei cognitive.

In urma cercetarilor mecanismelor psihologice ale frustrarii si ale influentei acesteia asupra actului deviant, L. Festinger a ajuns la concluzia ca procesul de socializare in familie si in cadrul altor grupuri sociale este frecvent insotit de anumite fenomene dezarmonice, tensionale, cauzate de diferente semnificative in planul judecatii morale, in comunicarea interpersonala sau la nivel de individ-grup.

• Teoria societatii criminogene si a personalitatii criminale

dezvoltata de J. Pinatel,prezinta o abordare originala a criminalitatii, si sustine ca infractiunea este rezultatul exclusiv al ocaziei sociale.

Dat fiind ca aceste ocazii se inmultesc din ce in ce mai mult pe masura evolutie societatii, criminalitatea creste in mod obiectiv si inevitabil, deci poate fi interpretata ca o maladie morala a progresului.

In descrierea personalitatii criminale accentul cade pe unele trasaturi de personalitate precum: egocentrismul, orientarea instinctuala in spatiul social, labilitatea, absenta inhibitiei, imprevizibilul comportamentului, agesivitatea si indiferenta afectiva.

In societatea inchisa, dominata de credinte si tabuuri imuabile si de necontestat, orice interventie umana, orice libertate individuala considerata a fi perturbatoare si demolatoare este inecata de un colectivism care un lasa loc asumarii responsabilitatii personale.

In schimb, societatea deschisa respinge autoritatea absoluta a traditiei. Oamenii se pot raporta cristic la tabuuri, putindu-si intemeia deciziile pe autoritatea propriei inteligente. Evolutia spre acest nou tip de societate are ca suport ideea ca viata si viitorul nostru depind de alegerile, de hotararile si de actiunile individului.

De aceea, intr-o societate deschisa, democratica, sursa fundamentala a edificarii fiecarui destin in parte o constituie libertatea personala. Esential este modul cum fiecare isi intelege libertatea si ce face cu ea.

Viata ne cere tot mai mult un efort si un discernamant continue, straduinta de a ne autosupraveghea si de a ne asuma responsabilitati, uneori de a lasa nesatisfacute anumite nevoi emotionale.

Aceasta stare conduce inevitabil la amplificarea sentimentului angoasei. Nelinistea, teama si nesiguranta devin dominante ale psihicului individului.

Astfel se poate afirma ca procesul trecerii de la o societate inchisa la o societate deschisa se asociaza cu unul de "degradare", de "erodare" a personalitatii umane si a moralei in general.

ortamentului delicvent. e in legatura stricta particularitatile psihice innascute sau chiar dobandite ale personalitI.1.2. Clasificari ale devierilor de comportament

Clasificarile uzuale ale devierilor de comportament se intemeiaza pe diveste criterii, cum ar fi: frecventa pe grupe de varsta, desfasurarea pe faze, semnificatia sociala, de unde numarul mare al acestora.

D.Ozunu in lucrarea "Psihopedagogia comportamentului normal si deviant", distinge doua orientari fundamentale in calsificarea devierilor de comportament: orientarea psihiatrica si orientarea psihologica-biopsihologica.

Imbinarea criteriului etiologic cu cel psihopedagogic il conduce pe autor la urmatoarea clasificare a devierilor de comportament:

devieri de comportament care tin de constitutia psihopatoida

Aici intra copii, care din punct de vedere clinic, apartin tipurilor clasice de perversi, schizoizi, cicloizi, epileptoizi si diferitelor combinatii ale acestora.

Manifestarile din aceasta categorie sunt de origine organica si sunt greu de tratat. Copii pot fi recunoscuti dupa: inafectivitate sau hiperafectivitate, autism, amoralitate sau labilitate morala accentuata, impulsuri de a schingiui animalele, da a-i chinui pe fratii mai mici sau pe alti copii, lingusire, minciuna, exaltare, atitudini obscene, perversiuni sexuale, tendinte de a se constitui in bande etc.

devieri de comportament ce tin de modificarile structurii neuropsihice,dobandite prin suferinte encefalice pre- sau postnatale, proprii unei categorii restranse numeric si partial educabile.

Sechelele psihice ce stau la baza manifestarilor de acest tip se datoreaza unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infectioase, unor afectari morfofunctionale ale sitemului nervos central.

Caracteristice sunt manifestarile precum: neliniste motorie, dispersie si labilitate psihica, hiperexcitabilitate, negativism, manifestari isteroide, refuz al sarcinilor de lucru, tendinte de chiul, vagabondaj, minciuna.

devieri de compotament ce ducurg din schimbarile negative survenite in conditiile de mediu fizic si social

Manifestarile de aceasta sorginte se structureaza in : precaracteriale, caracteriale si caractereopatii.

Factorii cauzali se regasesc in carentele mediului familial, in influenta negativa a prietenilor, in dezacordul dintre educatia scolara si cea familiala sau in regimul de viata inadecvat, dezorganizat al individului.

devieri de comportament ce tin de schimbarile patologice produse in ambii termeni(individ-mediu), ce determina manifestari greu recuperabile.

In acest caz factorii endogeni si cei exogeni isi conjuga efectele distructive.

Devierile de comportament pot fi localizate dupa cum urmeaza:

In sfera relationala- copii cu indisponibilitate de comunicare ( egoisti, capriciosi, lipsiti de tact, evitati si respinsi ca atare de colectiv).

Aceste manifestari sunt catacteristice copiilor unici sau celor neglijati afectiv in familie.

In sfera afectivitatii- copii cu reactii afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerti.

Cercetarea factorilor cauzali indica puternice traume psihice traite anterior.

In sfera dezvoltarii intelectuale- copii cu ostilitate fata de invatatura, cu interes scazut pentru cunoastere si fara dorinta de a invata.

Retardarea intelectuala si ritmul lent de evolutie fac sa apara manifestari de tipul: deselor conflicte cu parintii, cu profesorii si cu colegii , chiulul, absenteismul si vagabondajul, minciuna, furtul, consumul de alcool si de droguri.

In sfera volitionista- ca urmare a tutelarii excesive sau a lipsei de control asupra copilului.

Ele produc manifestari precum: incapatanare, capricii, lipsa de vointa, indisciplina, dezordine.

Surprinse in evolutia lor, ce comporta grade diferite de fixare, devierile de comportament trec prin trei stadii , care sunt:

tulburarile de comportament usoare, care sunt permanentizate in conduita; depistati la timp si intervenind prin actiuni educative pentru a nu se fixa la nivelul comportamentulului, acesti copiii pot fi integral recuperati;

tulburari de comportament mijlocii, manifestarile deviante ale copilului se integreaza in compotament, de aceea ele se corecteaza mult mai greu, necesitind colaborarea mai multor persoane;

tulburari de comportament grave- aici sunt inclusi elevii delicventi, viciosi, turbulenti, deviati moral; relatiile interpersonale sunt puternic conflictuale, astfel incat acestia un pot sa traiasca si sa activeze intr-un colectiv scolar obisnuit si sunt cuprinsi pentru reeducare in institutii specializate.

Contributii importante la clasificarea, definirea si caracterizarea comportamentului deviant au adus T. Bogdan[4] si T. V. Dragomirescu .

Dupa cel de-al doilea autor, comportamentul deviant poate fi manifestat fie ascuns/latent, fie in anumite limite tolerabile sau, dimpotriva, poate depasi aceste limite de toleranta; el poate fi acceptat de catre membrii grupului in cazul in care nu pune in pericol existenta acestuia sau respins si sanctionat daca atenteaza la bunul mers al vietii si activitatii grupului.

Dupa opinia multor psihologi, paleta tulburarilor de compotament este larga, ea cuprinzind atat modificari comportamentale mai putin grave sub raport juridic, dar suparatoare, de tipul: minciuna, violente verbale, copiat la ore, fumat ostentativ, cat si abateri grave de la normele morale si de la legislatia penala, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau de talharie, consumul curent de alcool sau de droguri, prostitutia etc.

Profesorii se confrunta, de obicei, cu tulburari de conduita mai usoare, neinfractionale, dar in ultimul timp destul de raspandite sunt si abaterile severe de conduita, care cer mult timp si efort pentru a fi eradicate.

I.2. Abordarea multidisciplinara a fenomenului delicvent

Delicventa, ca forma a deviantei sociale constituie o problema sociala complexa, rezultanta a interactiunii conjugale intre individ si mediu.

La nivelul oricarei societati apar, intr-o proportie mai mare sau mai mica, manifestari de transgresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma deviantei sau delicventei.

Amploarea fara precedent, a miscarilor contestatare ale tineretului in lumea contemporana, proliferarea"subculturilor" nonconformiste (etichetate de juventologi ca forme de "devianta radicala") si protestarea specifice acestei categorii de varsta, si , nu in ultimul rand, constributia hotaratoare a tinerei generatii la schimbarile profunde care au modificat structura social-politica a societatilor din Europa de est reprezinta o problema de un deosebit interes pentru cercetarea stiintifica.

In epoca noastra, tineretului, ca puternica forta creativa, i se recunoaste, din ce in ce mai mult dreptul de a revendica o identitate proprie in "societatea adultilor", de a participa cu drepturi depline la procesul politic si social-economic, de a-si afirma idealurile si aspiratiile sale in conformitate cu propriile optiuni.

Asa cum au subliniat deseori sociologii, pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, tineretul constituia o categorie socio-demografica nediferentiata in cadrul populatiei, care nu ridica probleme deosebite si a carei participare la viata sociala era temperata de un sistem de valori centrat pe autoritatea celor varstnici.

A trebuit sa treaca mai multe decenii pana ca societatea adultilor sa inteleaga sensul "autentio" al comportamentului nonconformist juvenil, faptul ca tanara generatie din epoca noastra se caracterizeaza prin noi idealuri de viata, prin valori deosebite si chiar opuse fata de generatia predecesoare, ceea ce face din conflictul intre generatii, atat de contestat altadata, o realizare.

In prezent valorile nu mai sunt aceleasi, iar structura familiei traditionale a disparut in istorie. Ca urmare, functia de educatie morala nu se mai localizeaza strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare intre mai multe institutii sociale face ca procesul educativ sa devina parte integranta a unui program comun de actiune elaborat de catre intreaga societate.

Tineretul, majoritatea copiilor de astazi, afirma multi adulti, este mai libertin si mai autohton fata de altadata, se revolta mai usor contra interdictiilor impuse de varsta copilariei si nu mai respecta pe cei varstnici.

Aceasta parere pare confirmata de o serie de fapte, atitudini si conduite ale tinerilor, de dificultatile provocate procesului educativ, de catre tendintele tot mai insistente ale acestora de a-si afirma dreptul la o identitate proprie si la o mai mare autonomie morala.

Pe de alta parte, adultii, sau cel putin o parte din ei, inteleg din ce in ce mai bine faptul ca tineretea trebuie, in mod firesc, asociata cu o stare de spirit innoitoare, caracterizate prin indrazneala, deschidere fata de nou, actiune, creativitate si prin alte trasaturi care se opun prudentei exagerate, inchistarii, spiritului conservator, prejudecatilor si cliseelor care-i distrug pe o serie de varstnici.

Aceasta nu inseamna, desigur, ca nu pot exista si tineri"batrani" sau invers, batrani"tineri", din punct de vedere al mentalitatilor si atitudinilor fata de viata, al starii de spirit definitorii pentru fiecare din aceste doua grupuri de varsta despartite de dimensiunea temporalitatii si, deci, de rodul existentei de viata.

Cea mai mare parte a vietii tinerilor-sublinia un mare filosof al antichitatii- este plina de speranta; speranta se refera la viitor, in timp ce amintirea la trecut, iar pentru tineri viitoarul este lung, trecutul este scurt; batranii, dimpotriva, traiesc din amintiri, trecutul lor este lung , iar viitorul scurt.

Un comportament delicvent comporta, dupa opinia lui E.H.Sutherland

urmatoarele caracteristici:

are o serie de caracteristici sociale negative, in faptul ca prejudiciaza interesele intregii societati;

face obiectul unor intedictii sau constrangeri formulate de legea penala;

prezinta o intentie antisociala deliberate , urmind un scop distructiv;

cuprinde fuzionarea intentiei cu actiunea culpabila;

fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.

Astfel, dupa cum se observa, delicventa apare ca fiind o fateta cu caracter penal al sferei mai cuprinzatoare care defineste conduitele deviante.

In functie de aceste caracteristici, delicventa este un fenomen deosebit de complex, incluzind o serie de aspecte si dimensiuni de natura juridica, statistica, sociologica, psihologica, prospectiva si culturala.

I.2.1. Delicventa ca fapt statistic

Delicventa, ca fenomen normal, include ansamblul de acte, fapte si conduite intrate in conflict cu legea penala, are o anumita evolutie in timp si in spatiu, precum si anumite regularitati, frecvente si intensitati care pot fi masurate si evaluate sistemic.

Aceste evaluari urmaresc:

evolutia temporala a criminalitatii , pe anumite perioade de timp, pentru a se observa tendintele de stagnare, crestere sau descrestere a fenomenului;

evolutia spatiala a criminalitatii, pe arii si zone geografice in vederea identificarii unor zone criminogene locale cu potential ridicat sau scazut de criminalitate si a cartografierii acestora;

frecventa si intensitatea criminalitatii releva care din delictele comise, intr-o perioada de timp si intr-o anumita zona sau arie geografica, sunt cele mai frecvente si au o periculozitate sociala sporita si in raport cu altele;

indicele de criminalitate este calculat la 10.00 sau 100.000 de locuitori, prin raportarea numarului de infractiuni la totalul populatiei cu raspundere penala, pe diferite perioade de timp.

Pe baza evaluarilor statistice pot fi identificate anumite corelatii intre evolutia fenomenului de delicventa si alte variabile socio-economice sau culturale.

In pofida acestor limite, procesele statistice de inregistrare a delictelor si crimelor a reprezentat prima incercare de masurare a frecventei si intensitatii in diverse arii geografice si perioade de timp, in functie de anumiti indicatori.

Printre promotorii acestei orientari au fost A.Quetelet si A. Guerry, ale caror preocupari s-au concentrat cu prioritate asupra semnificatiilor statistice ale delicventei, prin initierea unor corelatii semnificative intre distributia spatiala a actelor antisociale si o serie de caracteristici economice, sociale si culturale.

De asemenea, E. Ferri , reprezentant al scolii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat un rol important studierii factorilor sociali si individuali generatori de criminalitate, incercind sa surprinda anumite legitati statistice.

Ferri a elaborat legea saturatiei criminale conform careia intr-un anumit mediu social exista un numar stabil si determinat de infractiuni, numarul crimelor variind in functie de modificarea conditiilor mediului.

Studiul statistic al faptelor si fenomenelor sociale si juridice a stat la baza cercetarilor scolii sociologice franceze fondate de E. Durkheim.

Sociologul francez a utilizat aceasta metoda in studiul fenomenului sinuciderii, ajungind la anumite legitati, regularitati si concluzii care se regasesc in fenomenul sinuciderii din zilele noastre.

Dimensiunea statistica evidentiaza starea si dinamica delicventei in timp si spatiu, prin evaluarea si masurarea in procente, medii, serii de distributii si indici a diferitelor delicte si crime si corelarea acestora cu o serie de variabile si indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic(arii geografice si culturale, grupuri de populatie, zone urbane sau rurale, sisteme

penale ).

I.2.2. Perspectiva asupra normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de trasaturi specifice, care se regasesc in majoritatea sistemelor legislative[7]

reprezinta o fapta, o actiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal prin care sunt violate si prejudiciate anumite valori si relatii sociale;

fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si responsabil( are raspundere penala);

fapta respectiva este incriminata si sanctionata de legea penala.

Delictul este o fapta antisociala, ilicita, care lezeaza o serie de valori si relatii sociale, fapte imputabile anumitor persoane si constitutiva de efecte juridice, adica de raspundere penala. De aceea, numai in prezenta unei anumite fapte considerata ilicita sau ilegala, norma prevede sanctionare persoanei vinovate.

Raspunderea penala apare atunci cand exista o fapta antisociala reala savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in al doilea rand, fapta trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta unei sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilegalitatea, vinovatia, incriminarea) conduce, practic, la inexistenta delictului sau crimei ca atare.

Principiul legalitatii delictului si sanctiunilor este inscris in mare majoritate a legislatiilor penale moderne, reprezentind suprema garantie a respectarii drepturilor si libertatilor individuale.

Sistemul nostru penal nu cunoaste nici diferentierea actelor antisociale cu caracter penal in delicte si crime si nici impartirea acestora in delicte politice si delicte de drept comun.

Fata de alte sisteme panale, Codul penal roman nu utilizeaza notiunea de delict sau crima, ci pe cea de infractiune.

Din punct de vedere criminologic, Gassin[8] definiste infractiunea ca o realitate umana si sociala, anterioara oricarei incriminari, ce consta intr-o agresiune a unei persoane sau a unui grup indreptata impotriva celor mai importante valori ale grupului social.

Definirea conceputului de infractiune a putut sa fie amplificata (prin adaugarea si a altor trasaturi esentiale ) ori a putut sa fie comprimata ( prin contopirea unora dintre trasaturi), dar niciodata nu s-a putut face abstractie de existenta trasaturilor fundamentale[9].

Prin art. 17 din Codul penal roman infractiunea este considerata ca o fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

Prima trasatura aceea de pericol social, se refera la aspectul material obiectiv al infractiunii, a doua priveste aspectul moral sau subiectiv al acesteia, iar a treia include aspectul legal al infractiunii.

Anumite opinii formulate in literatura juridica de specialitate, considera ca distinctia mentionata in actualul cod penal dintre "fapta prevazuta de legea penala si infractiune este artificiala, iar notiunea de pericol social este o notiune imprecisa, inexacta, capabila sa dea nastere la arbitrar"[10]. In acest sens, s-a recomandat ca reglementarile penale sa dezincrimineze o serie de fapte care nu sunt periculoase, urmind a fi considerate contraventii si sanctionate cu amenda (cesetoria, vagabondajul).

Deasemenea se recomanda incriminarea si sanctionarea cu severitate a anumitor actiuni, antisociale comise prin frauda, complicitate, santaj, coruptie, evaziune fiscala, escrocheri si inselatorie.

Actiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale si in cazul carora exista pedepse pentru cei care le comit sunt considerate devinte din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor.

Autorul unui delict este delicvent. Prin urmare, devianta legala reprezinta delicventa.

Pe langa delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, rapirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore difera de la societate la societate, in raport cu dinamica legislativa. Ceea ce este considerat devianta in sensul larg variaza istoric si geografic.

Cand delictul vizeaza minori, vorbim de delicventa juvenila in clasa careia intra pe langa acte ce definesc delicte in general si altele care sunt specific legate de varsta, cu ar fi "starea de neascultate" sau "chiulul de la scoala".

Termenul de delicventa juvenila desemneaza conduite inadecvate ale tinerilor care nu au implinit varsta majoratului, fiind aplicat celor care transgreseaza legea, ca si celor abandonati fiind de parinti si educatori se integreaza in anturaje potential delicvente avind un comportament de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul scolar, vagabondind, celor care au tulburari de comportament.

Punctul de vedere legal reduce delicventa la raportul cu norma penala si urmarile vatamatoare ale actiunilor care sunt sanctionate juridic.

Intre devianta sociala si cea penala, delicventa, limitele sunt mai riguros conturate, fara a fi insa absolute se are in vedere dinamica sistemului legislativ.

I.2.3. Perspectiva sociologica asupra delicventei

Pentru majoritatea sociologilor, delicventa reprezinta o problema sociala, intrucat ea include o discrepanta semnificativa intre sistemele de referinta valorice si normative ale societatii si asteptarile indivizilor.

Orice societate se confrunta cu aspecte de delicventa si criminalitate, intrucat notiunea de crima este implicata in insasi ideea de societate.

E.Durkheim considera ca "nu exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, crima aparind ca un fenomen normal, cu conditia ca ea sa nu depaseasca anumite limite care fac imposibila functionarea societatii si convietuirii indivizilor"[11].

Fiind legate de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, delicventa include acele abateri si incalcari ale normelor de conduita care ofenseaza acele sentimente colective, ceea ce impune adoptarea unor masuri de aparare sociala si de reprimare a conduitelor periculoase.

Prin generarea unor consecinte negative asupra structurii si stabilitatii grupurilor sociale, delicventa conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei intre indivizi.

Una dintre cele mai importante categorii juridice cu care opereaza dreptul penal este aceea de responsabilitate, care exprima un act de angajare a individului in procesul interactiunii sociale, prin asumarea consecintelor fata de rezultatele faptelor sale.

Spre deosebire de aceasta notiune, cea de raspundere ne indica o obligatie impusa din afara, individul percepind si resimtind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior.

In felul acesta, sensul juridic al termenului este privit numai din perspectiva incalcarii, nu si a respectarii normei, raspunderea intervenid post factum, ca un factor ce actioneaza pe terenul raului deja facut, ca urmare a nerespectarii prescriptiilor normativului penal.

Ea presupune insa capacitatea individului de a intelege caracterul faptelor sale si de fi stapan pe ele, de a le voi sau nu, de a fi tras la raspundere.

Identificarea raspunderii cu sanctiunea imatura tocmai latura psihologica a raspunderii, intrucat, in timp ce sanctiunea vizeaza doar aspectul tragerii la raspundere din punct de vedere al reactiei sociale fata de fapta comisa, raspunderea penala reprezinta o capacitate psihofizica, care include atat un aspect intelectiv, cat si unul volitiv.

Aspectul intelectiv presupune capacitatea persoanei de a intelege pericolul social al faptei comise si urmarile produse prin savarsirea ei, iar aspectul volitiv exprima capacitatea aceluiasi individ de a voi comiterea faptelor dinainte stabilite in vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate.

In lipsa celor doua aspecte ne aflam in prezenta unei incapacitati psihofizice, implicit a starii de iresponsabilitate penala sau de lipsa de raspundere penala.

Iresponsabilitatea si minoritatea faptuitorului ridica o serie de aspecte si probleme controversate in literatura juridica, medicala si penala, intrucat se refera in mod direct la notiunea de discernamant, prezenta sau absenta acestuia putind conduce la inlaturarea sau nu a vinovatiei faptuitorului si, implicit, la exonerarea sau sanctionarea penala.

Stabilirea starii de iresponsabilitate este o problema extrem de importanta pentru individualizarea pedepsei si a sanctiunii, fiind necesar sa se determine fie existenta unei boli psihice care genereaza aceasta stare, fie existenta insasi a iresponsabilitatii in momentul comiterii faptei, intrucat nu intotdeauna si in mod necesar simpla constatare a unei boli psihice a faptuitorului implica iresponsabilitatea sa.

In stabilirea starii de iresponsabilitate se cere medicului psihiatru sa constate post factum, prin intermediul diagnosticului clinic, o asa-numita capacitate psihofizica, intelictiva sau volitiva, existenta sau nu in timpul comiterii faptei antisociale.

Odata cu interventia notiunii de "discernamant" campul normativitatii juridice se transfera in domeniul altei normativitati, a unei competente alternative, circumscrisa unui alt perimetru stiintific.

Notiunea de discernamant nu este expres definita de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul ca, pana la proba contrarie, orice individ care a savarsit o fapta penala se presupune ca a actionat cu discernamant, avind, in consecinta, responsabilitate si putind fi tras la raspundere penala. Psihiatri sunt de parere ca discernamantul reprezinta o aptitudine de a deosebi binele de rau, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge, prevedea si anticipa faptele proprii si a alege solutii morale.

In ceea ce priveste regimul de sanctionare a minorilor delicventi, conform art.50 din Codul penal, se considera ca nu este infractiune fapta savarsita de un minor care in momentul comiterii ei nu indeplinea conditiile legale pentru a avea raspundere penala.

Stipularea acestei dispozitii este facuta pe considerentul ca minorii, pana la o anumita varsta, nu au raspundere penala deoarece prezinta o insuficienta maturizate psihica, neputind sa isi dea seama de caracterul antisocial si periculos al faptelor comise sau sa fie receptivi fata de sanctiunile penale.

In evaluarea faptelor antisociale comise de minori, ca si in stabilirea si individualizarea sanctiunii se au in vedere si alte criterii, precum: gradul de pericol social al faptei savarsite, starea fizica a minorului, dezvoltarea sa intelectuala si morala, conditiile in care a fost crescut si educat, conduita si comportarea lui anterioara comiterii faptei.

Cu toate acestea, varsta si discernamantul sunt cele care decid, de cele mai multe ori, raspunderea penala si sanctionarea minorului.

Definitia etiologica a delicventei juvenile este tributara unei optici reductioniste, care exclude orice particularitate a conduitelor si a motivatiilor antisociale specifice pentru adult si pentru adolescent.

In prezent, analiza etiologica este marcata de prezenta a doua orientari principale, cea psihologica si cea sociologica.

Orientarea sociologica pune accentul pe conditiile si propritatile mediul social si cultural, considerind fenomenul de delicventa ca un efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.

Orientarea sociologica cuprinde o serie de directii si de perspective teoretice, punind in dependenta tendinta spre delicventa nu atat de caracteristicile climatului familial, cat mai ales de cele ale mediului social si cultural.

Din acest punct de vedere, mai mult decat o forma de inadaptare la mediu, delicventa juvenila este o forma de exprimare a conflictului tanarului cu valorile sociale in ansamblul ei.

Plasat intr-un mediu familial defavorizant, adolescentul tinde sa aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, in mod sitematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.

Delicventa reprezinta, in consecinta, un mijloc ilegitim si ilicit, o forma de protest contra inegalitatilor intre clase in ceea ce priveste puterea, bogatia, prestigiul si securitatea existentei.

Deoarece integrarea lor adecvata in societate este compromisa prin incapacitatea si imposibilitatea de a-si juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescentii se unesc in grupuri antisociale in care exista posibilitatea desfasurarii unor veritabile relatii intre rolurile dorite. Respectarea normelor grupului, contrarea celor societatii, dobandeste o importanta fundamentala, deoarece participarea in cadrul sau permite instaurarea unui proces de integrare care ofera sentimentul identitatii si al responsabilitatii, orientind pe membrii spre tinderea obiectivelor la care aspira prin mijloace nepermise.

In raport cu aceasta perspectiva teoretica, delicventa juvenila este considerata, in mod esential, ca un fenomen urban, avind ca premiza conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala.

Deplasarile masive de populatie din rural in marile orase, izolarea sociala, caracterul impersonal al raporturilor sociale din perimetrul urban, slabirea controlului social exercitat de familie sunt numai cateva elemente perturbatoare care maresc riscul de delicventa, mai ales pentru cea de-a doua generatie de imigrati care, in contact cu valorile si normele culturii urbane, este nevoita sa renunte la modul de viata traditional al parintilor.

I.2.4. Delicventa din perspectiva psihologica

Punind accentul pe caracterul socialmente periculos al delictului si responsabilitatea delicventului, criteriul normativului penal trebuie completat de cel sociologic care vizeaza semnificatia si reactia sociala a incalcarii normelor juridice, dar si de cel psihologic, care incearca sa reliefeze si sa explice rolul personalitatii individului delicvent si nondelicvent.

Perspectiva psihologica a delicventei incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva si volitiva, capabila sa mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Delicventul apare astfel, ca un individ cu suficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste.

Pe aceasta baza, se incearca sa fie puse in evidenta atat personalitatea delicventului, cat si mecanismele interne care declanseaza actul delicvent ca atare.

Unele orientari psihologice au considerat ca personalitatea este un tip aparte de personalitate, ce prezinta particularitati neidentificabile personalitatii nondelicvente.

Alti autori sustin ca impulsurile si instinctele antisociale coexista in acelasi individ, alaturi de cele sociale, intr-o forma mai mult sau mai putin latenta.

O alta categorie de autori apreciaza ca diferenta intre personalitatea delicventului si cea a nondelicventului consta in gradul diferit de intensitate a anumitor trasaturi specifice.

Anumite trasaturi care caracterizeaza personalitatea delicventului

(egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva), pot sa explice trecerea la comiterea de delicte, care se produce mult mai rapid in cazul acestuia.

Din perspectiva psihologica, delicventa apare ca un produs ineluctabil al personalitatii individului, ea incluzind acele comportamente care violeaza normele juridice, intrucat indivizii respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta si de a li se supune.

Din acest motiv, unii psihologi sunt tentati sa considere delicventa ca o forma de ajustare a unei inferioritati fizice sau a unei frustrari, ceea ce genereaza propensiunea individului catre agresivitate si violenta.

De aceea, capacitatile functionale ale indivizilor trebuie apreciate nu numai in raport cu standardele normale, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociata controlului motivatiilor individuale si responsabilitatii individului implicat in actul antisocial.

Prin transgresarea normelor si valorilor sistemului social, individul poate fi atat o persoana insuficient maturizata sub raport social sau neintegrata social, cat si o persoana care refuza sau nu poate sa se supuna normelor juridice ale colectivitatii.

Conform acestei perspective, comportamentul delicvent se datoreaza fie unor dificultati de adaptate, care il impiedica pe individul respectiv sa actioneze conform prescriptiilor normei, fie existentei unei personalitati perfect normale care este incompatibila cu standardele de normalitate si moralitate ale grupului sau colectivitatii din care face parte.

Psihologii refuza identificarea delicventilor cu deficientii mintali, admitind ca delicventa nu poate fi explicata doar pe baza lipsei de cunoastere si acceptare a regulilor si normelor juridice si morale stabilite, ci este necesara asocierea cu o serie de trasaturi ale celor care comit delicte (agresivitate, impulsivitate, violenta, egoism, lipsa de sensibilitate si afectivitate).

Abordarea psihologica pune in legatura stricta particularitatile psihice innascute sau chiar dobandite ale personalitatii si comportamentului delicvent; accentul cade asupra comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului delicvent, incapabil de adaptarea la mediu datorita unor tulburari de natura psihopatologica.

Cele mai cunoscute teorii cu privire la personalitatea delicventului sunt "teoria personalitatii criminale" a lui J. Pinatel, "teoria disocialitatii" a lui R. Mucchielli si "teoria autocontrolului", elaborata de T. Hirschi si M. Gottfredson.

Din perspectiva psihologica, teoria psihopatiei este cea mai veche tentativa de explicare a delicventei.

Un inventar al trasaturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului si, prin extensie, al delicventei de mare periculozitate este obtinut de un grup de psihiatri canadezi. Profilul psihopatic al delicventului s-ar caracteriza prin:

neputinta de a profita de experienta altora;

lipsa responsabilitatii si a sentimentului de responsabilitate;

imposibilitatea de a inter-relationa cu semnificatie si de durata;

un slab control si chiar absenta controlului asupra impulsurilor;

simt moral puternic diminuat sau chiar absent;

imaturitate emotionala;

purtare pregnant anisociala si distructiva;

imaturitate emotionala;

egocentrism puternic;

lipsa de semnificatie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului

Teoria disocialitatii a lui Mucchielli interpreteaza delicventul in context social, caracterizind delicventul prin disocialitate, distanta sau divergente fata de mediul social.

Unii dintre specialistii in problema delicventei pun accentul pe deficitul maturizarii sociale si implicit pe deficitul dezvoltarii personalitatii. G.Canepa enumera ca trasaturi ale imaturitatii psihosociale urmatoarele:

toleranta scazuta la frustrare;

autocontrol deficitar, impulsivitate si agresivitate;

egocentrism;

subestimarea gravitatii greselilor si actele antisociale comise;

nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social;

evitarea efortului voluntar, dorinta realizarii usoare, fara munca, opozitie fata de normele juridice, morale, etc.

Analizele de orientare psihanalitica atribuie tanarului delicvent o structura nevrotica manifestata prin conflicte intra- si inter-personale generate de esecul rezolvarii complexului Oedip.

Carentele afectivitatii materne, sau absenta identificarii cu tatal, ar genera un traumatism care reapare la varsta adolescentei sub forma crizei de identitate generata de acte impulsive si agresive, proiectata asupra celor din jur. Infractionalitatea apare ca produs al sublimarii frustrarilor. Frustrarea si agresivitatea sunt originale

In pulsiunea mortii, in Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vietii, cu Erosul.

Cu siguranta o teorie nu poate acoperi toate nivelurile explicative in domeniul delicventei, dar abilitatile teoretice dobandite de lucratorul social, in special de ofiterul de probatiune, vor constitui fundamentul deciziilor de interventie.

I.3. Specificul delicventei juvenile

Utilizarea termenului de delicventa juvenila a creat ample dispute, atat datorita dimensiunii normative care este incalcata si restrictionata de caracterul responsabilitatii penale a minorului, cat si din punct de vedere psihologic si sociologic, prin indentificarea unor paterne comportamentale total diferite ale adultilor.

O prima radacina terminologica o regasim in cuvantul francez delinquance juvenile , care isi plaseaza originea in latinescul deliquere juvenis , care desemneaza ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savarsite de minorii pana la 18 ani.

O alta opinie care are ca punct de plecare regimul majoratului prevazut prin dispozitiile dreptului civil apartinind fiecarui stat, intelege delicventa juvenila ca fiind totalitatea infractiunilor savarsite de tinerii majori, de la acordarea prin lege a majoratului civil pana la implinirea varstei de 27 ani.

Conditia biopsihica a copiilor si adolescentilor reflecta o stare particulara care isi regaseste o reflectare corespunzatoare si in planul reglementarilor juridice, inregistrindu-se prin urmare un statut juridic aparte al acestora fata de cel rezervat persoanelor adulte, exprimat din mai multe puncte de vedere: ocrotirea minorului, sistemul educational, raspunderea penala.

Regimul raspunderii juridice a minorului este influentata de caracteristicile biopsihice ale acestuia, problema esentiala care se pune fiind stabilirea limitei inferioare a varstei de la care ar putea fi socotit ca avind capacitatea de a intelege , de a discerne intre ceea ce este bine si ceea ce este rau in relatiile socio-umane , si, in consecinta, de a-si putea dirija in mod constient vointa si actiunile.

Atentia acordata minorilor delicventi se datoreaza atat amplificarii fenomentului in toate societatile contemporane, dar mai ales faptului ca o fapta penala savarsita la o varsta frageda, sanctionata cu un anumit tip de pedeapsa, va conduce la implementarea unor paterne criminale care isi vor gasi cu greu cai de rezolvare atunci cand individul se va dezvolta.

In prezent exista diferente semnificative ale legislatiilor nationale in ceea ce priveste raspunderea penala a minorului.

Astfel varsta maxima la care orice infractor minor suporta rigorile dreptului comun este la 18 ani in Austria, Belgia, Franta, Germania, Elvetia, Italia; de 17 ani in Grecia, Anglia, Polonia; de 16 ani in Spania, Portugalia si Scotia, iar in Cipru si Suedia, pragul de varsta de la care intra sub incidenta dreptului comun este de 15 ani.

Tara cu cel mai scazut prag al majoritatii penale este Norvegia cu 14 ani.

In Codul penal roman se prevede: Fata de minorul care raspunde penal se poate lua masura educativa ori i se poate aplica o pedeapsa. La alegerea sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fízica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, in conditiile in care a fost crescut si in care a trait si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului[12]

Rezolvarea problemelor minorilor delicventi s-a incercat in majoritatea tarilor, evidentiindu-se variate masuri preventive si curative.

Masurile educativ- preventive s-au materializat prin infiintarea Caminelor de zi, Asociatiilor educative, Asociatiilor sportive, Cantine, Ateliere Scoala, Scoli Profesionale, iar masurile educativ-curatine au acceptat sa dezvolte o institutie reprezentativa pentru aceasta categorie de varsta: Tribunalele pentru minorii delicventi, al caror scop este inlaturarea masurilor represive, care nu fac decat sa accentueze precesele de dezechilibru psihic al copiilor, cu masuri educative, urmand a fi redati societatii ca elemente apte de a se adapta normal in cadrul ei.

I.3.1. Factorii psihologici si sociali implicati in fenomenul de

delicventa juvenila

Abordarea fenomenului de delicventa juvenila, a mecanismelor sale de producere si manifestare isi justifica actualitatea si pertinenta prin caracterul mai mult sau mai putin intens al acestui fenomen, al carui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate de sociologi, medici, psihiatrii, juristi, criminologi.

Reprezentind ansamblul incalcarilor si abaterilor tinerilor de la normele de convietuire sociala, delicventa juvenila se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi generale si comune, ceea ce implica identificarea factorilor si a conditiilor care genereaza acte antisociale in randul tinerilor si adoptarea unor masuri adecvate de prevenire si recuperare sociala a acestora.

Ca fenomen social, delicventa juvenila se caracterizeaza, totodata, printr-o serie de trasaturi si note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care deriva atat din conditiile socioeconomice si culturale ale societatii respective, cat si din modalitatea de concepere, sanctionare si tratare a delictelor comise de adolescenti si tineri.

In prezent, in mai multe tari, asistam la multiplicarea formelor de crima organizata si la proliferarea subculturilor delicvente, violente si organizate in randul tinerilor.

Recunoscand ca dezvoltarea societatii contemporane a condus la cresterea generala a bunastarii sociale a unor categorii si grupuri, cercetatorii semnaleaza intensificarea formelor de inadaptare, instrainare si marginalizare a multor tineri, datorita efectelor negative ale crizelor economice, inegalitatilor sociale si nationale, somajului etc.

Intrucat majoritatea studiilor si cercetarilor efectuate in diverse tari au demonstrat ca aceeasi structura sociala si culturala poate genera atat comportamente normale, cat si conduite deviante si delicvente.

In randul tinerilor, se accepta tot mai mult ideea conform careia aparitia manifestarilor antisociale juvenile nu poate fi inteleasa si explicata in functie de un singur factor, ci in functie de un complex de factori aflati in interactiune reciproca.

Implicand analiza contextului individual si sociocultural in care traieste tanarul delicvent, un asemenea mod de abordare presupune utilizarea unor metodologii diferentiate, alternative sau chiar divergente.

Desi, delicventa juvenila este considerata ca un fenomen cu profunde implicatii negative pentru structura si coeziunea grupurilor sociale de tineri, problema identificarii factorilor care genereaza sau conditioneaza manifestari antisociale continua sa suscite interesul unei largi categorii de specialisti si cercetatori.

Pentru o parte dintre acestia, factorii psihologici sunt considerati ca fiind la fel de importanti ca si cei sociali, reducerea fenomenului de delicventa juvenila la o singura perspectiva de abordare saracind si unilateralizind analiza etiologica.

In evaluarea diferitelor manifestari delictuale ale tinerilor trebuie tinut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustrare", de instabilitatea afectiva si comportamentala, ca si de egocentrismul si impulsivitatea ce caracterizeaza varsta adolescentei, factorii care influenteaza, in mare masura, socializarea si integrarea in societate adultilor.

Din aceasta perspectiva sunt privite drept cauze ale delicventei juvenile decalajul dintre maturitatea fizica si cea psihica, ostilitatea si chiar agresivitatea fata de generatia precedenta, reactiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice etc.

In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o tulburare a personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta conditiilor in care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor structurii sociale, al conflictelor existente in cadrul sistemului social.

Un factor care nu trebuie ignorat in abordarea delicventei juvenile este legislatia cu privire la minori si tineri care poate determina modificarea unor raporturi si comportamente si influenta reactia sociala fata de diferitele abateri si incalcari comise de tineri.

In consecinta, unii autori considera ca punctul de plecare in abordarea delicventei juvenile trebuie sa il constituie procesul de elaborare a legilor si normelor, de incalcare a acestora si reactia sociala fata de diferitele abateri si delicte comise de tineri.

Delicventa juvenila ar reprezenta deci, relatia procesuala intre tinerii care se angajeaza in anumite tipuri de comportament si comunitatea care evalueaza, defineste si sanctioneaza aceste comportamente; in consecinta, un comportament deviant sau delicvent este acela pe care indivizii si grupurile sociale le eticheteaza ca atare.

In pofida diferentelor de opinie si puncte de vedere, aceste orientari au adus o contributie incontestabila la studiul deviantei si delicventei juvenile, inlocuind explicatiile monocauzale cu explicatii multicauzale, care au permis o mai buna cunoastere a factorilor si mecanismelor generatoare de infractionalitate juvenila.

Delicventa juvenila a fost si continua sa fie analizata in mod diferentiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii explicative, unele excluzindu-se, altele completindu-se reciproc, toate urmarind identificarea si evaluarea cauzelor si a mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor.

Deoarece fenomenul de delicventa juvenila are o serie de conditionari si determinari cauzale multiple, in cadrul diferitelor abordari intervin si se conjuga multiple definitii si explicatii apartinind mai multor discipline stiintifice, fiecare dintre ele valorind o anumita perspectiva teoretica, motiv pentru care in momentul de fata, exista atat de multe tentative si modele etiologice in acest domeniu.

Una din cele mai reprezentative teorii privind fenomenul de delicventa juvenila ar fi teoria care supraliciteaza importanta cauzelor individuale, psihologice, considerind ca manifestarile delicvente ale tinerilor rezida in comportamentul individual.

Intemeindu-se pe constatarea ca unii tineri devianti sau delicventi se caracterizeaza prin tulburari de personalitate sau prin mentalitati specifice varstei adolescentei, perspectiva deviantei comportamentale considera ca actele si delictele sanctionate penal sunt comise, cu predilectie, de tineri deficienti care violeaza normele sociale si juridice, neavind capacitatea de a li se supune si a le respecta.

I.3.2. Factorii de socializare morala in

perioada juvenila

Printr-o actiune conjugata a instinctelor educative- familie, scoala, grup de prieteni- marea majoritate a tinerilor isi insusesc principalele exigente ale conformismului de grup, comportandu-se in limitele reperelor deziderabile.

La nivel social exista mai multe instante cu rol educativ important in socializarea tinerilor.

Printre acestea, o pozitie de varf o ocupa familia, care in mod firesc asigura un climat afectiv, pe fundalul promovarii unui stil educativ specific familiei, cu permisivitatile si sanctiunile parentale cunoscute.

Tot bine cunoscuta este si existenta unor familii cu un stil deficitar, realizand o "subsocializare" morala, lipsind tanarul de un model valorizat pozitiv.

In completarea instantelor de socializare, scoala reprezinta un valoros factor educativ care faciliteaza invatarea si interiorizarea de catre tineri a normelor si conduitelor sociale.

Prin structura sa functionala, scoala apeleaza la modalitati de socializare sistematica prin dezvoltarea unor convingeri morale durabile, facilitand integrarea sociala a tinerilor.

De multe ori, procesul de socializare al scolii este ingreunat, in realizarea unei socializari individuale, de carente sau deformari educative de provenienta familiala cu care copiii vin din medii culturale sau morale familiale diferite.

Tinerii vin in contact cu diverse grupuri de referinta care ii creeaza camp liber afirmarii de sine neincorsetat de regulile scolare si chiar familiale.

In aceste grupuri se realizeaza o dezvoltare benefica a personalitatii prin cadru propice de manifestare libera in care se poate afirma si remarca, dezvoltandu-i caracteristici de dreptate, onestitate, responsabilitate.

O problema de actualitate si cu implicatii in procesul socializarii o constituie in etapa sociala actuala identificarea criteriilor de evaluare a eficientei diferitelor actiuni educative.

In mod traditional, se considera dihotomia socializarea- nesocializarea tinerilor in concordanta cu doua directii de interpretare si anume: tinerii proveniti din familie organizata si cu rezultate scolare bune erau considerati socializati, iar tinerii proveniti din medii dezorganizate sau hiperpermisive si cu rezultate scolare slabe erau considerati nesocializati.

Semnul de alarma, referitor la aceasta modalitate facila de incadrare a tinerilor sub raportul socializarii, l-au tras specialistii prin semnalarea cresterii procentului de delicventi minori din randul familiilor organizate social, cu statut profesional si cultural ridicat.

Un alt semn de sensibilizare, vizand eficienta criteriilor de evaluare si interventie educativa in socializare, este prezenta unor forme de deficienta educativa reflectate in comportamente de tipul abandonului scolar, evaziunea scolara, vagabondajul.

Acestea, de regula, sunt precedate de abateri repetate ce par insignifiante, dar care, prin caracterul lor repetitiv, angajeaza conduite ce agraveaza comportamentul tanarului: absente scolare repetate, rezultate scolare slabe, sustragere de la diferite activitati extrascolare, hoinareala, vagabondajul.

Aceste manifestari comportamentale negative sunt determinate de urmatoarele carente educative: disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu socializarea morala a tinerilor; lipsa de cooperare a institutiilor sociale implicate in socializarea tinerilor.

Din lipsa de coroborare a influentelor celor doua surse fundamentale educative- familia si scoala- pot aparea situatii problematice de tipul neconcordantei sensului educativ.

Tinerii care provin dintr-un anumit mediu familial si fac parte din mai multe grupe sociale (grup scolar, de prieteni, de strada) pot fi supusi unor influente educative contradictorii, care-i dezorienteaza.

Astfel, un mediu familial hipertolerant creeaza inabilitati in insusirea regulilor disciplinare scolare, ca o lipsa de consens educativ familie-scoala.

Multiplicarea relatiei familie-scoala, a modalitatilor importante si eficiente de socializare morala a tanarului inlatura incongruentele dintre influentele educative, "inductiile" negative ale comportamentelor stradale, si se intensifica, prin conjugarea influentelor benefice, socializarea pozitiva.