Delimitari conceptuale ale delincventei juvenile si ale agresivitatii

Delimitari conceptuale ale delincventei juvenile si ale agresivitatii

Prima problema care se ridica privind delincventa juvenila este legata de necesitatea utilizarii acestui termen in loc de alti termeni consacrati juridic si folositi pentru adulti care incalca normele juridico-penale. Acest termen provine de la cuvantul francez delinquance juvenile care, la randul lui isi are originile in latinescul delinguere juvenis si el desemneaza ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savarsite de minori pana la 18 ani.

Desigur, este absolut necesar sa diferentiem in cadrul categoriei largi de minori cateva subcategorii, distinctie facuta clar de sistemul nostru juridic. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei comit infractiuni, pentru ei se iau masuri de ocrotire deosebite, acestia fiind incredintati familiilor sau altor persoane pentru supraveghere deosebita si in unele cazuri acestia sunt internati in centre de reeducare. Cei cu varste intre 14- 16 ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste in cadrul expertizei medico-legala psihiatrica ca ei au avut discernamant in momentul comiterii faptei. Minorii cu varsta intre 16-18 ani raspund in fata legii, avand discernamant.

Pentru a intelege mult mai bine fenomenul de delincventa juvenila este necesar sa se faca o caracterizare psihologica si psihocomportamentala a minorului, a adolescentului. In cadrul dictionarului Webster, de exemplu, copilul este definit a fi "persoana tanara ce apartine oricaruia dintre cele doua sexe, ce se afla ca varsta intre perioada prunciei si cea a tineretii."

Deci pana la 18 ani (sfarsitul minoratului), persoana nu are varsta legala a persoanei adulte, de aceea ea trebuie sa fie tratata mai mult ca delincventa (desigur atunci cand comite acte antisociale), decat ca personalitate criminala. Motivul principal il constituie imposibilitatea asumarii responsabilitatii depline precum in cazul adultului. Intre copil si adult sunt o multime de deosebiri, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

copiii parcurg cateva stadii ale dezvoltarii care sunt diferite calitativ; aceste stadii sau etape manifesta tendinta de a amana intrarea in perioada maturitatii (adulta) pana la 20 de ani si chiar mai tarziu.

pe tot parcursul acestor stadii sau perioade, copiii prezinta caracteristici, mai ales de ordin calitativ, total diferite fata de adulti: in timp ce adultii muncesc si sunt responsabili, copiii se joaca mai mult si sunt iresponsabili; adultii sunt mai rationali si mai controlati, in timp ce copiii sunt mai emotivi si mai irationali; adultii au o viata sexuala regulata in timp ce copiii nu au o viata sexuala etc. (Schiopu & Verza, 1981)

pana la deplina maturizare fizica, morala, emotionala si a deprinderilor rationale, locul potrivit pentru copii este in casa parinteasca, in scoala, impreuna cu colegii si in locurile speciale pentru recreere.

La fel ca si in cazul infractorului adult , cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului, au ajuns la evidentierea unui "profil psihologic" al acestui (Popescu-Neveanu, 1978):

a)   inclinatia catre agresivitate fie latenta, fie manifesta, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;

b)   instabilitatea emotionala, generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea Eu-lui;

c)   inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul cauta sa-l suprime, de exemplu prin schimbarea frecventa a domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si activitate;

d)   duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: cel al comportamentului tainic, intim in care se prepara infractiunea si nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea;

e)   dezechilibru existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurda a banilor etc.

Evidentierea caracteristicilor psihice specifice personalitatii delincventului minor prezinta o mare importanta pentru organizarea activitatii recuperative, care trebuie sa intervina in directia restructurarii si rearmonizarii profilului acestuia. Influentele educative, reeducative si recuperative trebuie sa patrunda adanc in substructurile de personalitate ale minorului delincvent, depasindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activa si adecvata a unor metode si procedee eficiente terapeutic- suportive si constructiv- operatorii.

Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru, cooperare, toleranta, comportamentul agresiv poate fi considerat drept o caracteristica a formelor de comportament orientat in sens distructiv, care se regaseste ca forme de "varf" ale manifestarii la nivelul delincventei si infractionalitatii. In acest sens, restrans, agresiunea defineste atacul brutal, brusc, neprevazut asupra unei persoane. In sens mai larg, notiunea de agresivitate vizeaza tendintele distructive si autodistructive.

In opinia lui J. Ranschburg (1979), agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, ce are drept scop producerea intr-o forma directa sau simbolica a unei pagube, jigniri sau dureri. Legata de problematica originii tendintelor agresive exista mai multe teorii:

Potrivit teoriei psihanalitice, dezvoltarea constiintei morale sau a supraeului depinde de relatia afectiva cu un adult in perioada copilariei timpurii. Copiii normali interiorizeaza valorile parintilor (care sunt in general valorile societatii), pentru ca vor sa fie ca parintii lor si se tem de pierderea dragostei parentale daca nu se comporta in conformitate cu aceste valori. Un copil care nu primeste dragoste de la nici un parinte nu se teme de pierderea ei; copilul nu se identifica cu parintii care il resping si nu interiorizeaza regulile lor. Chiar daca aceasta teorie pare rezonabila, ea nu este conforma cu toate datele de cercetare. Multi copii respinsi nu dezvolta comportamente agresive, iar altii care le dobandesc, au fost rasfatati in copilarie.

Potrivit teoriei invatarii, comportamentul agresiv este influentat de tipurile de modele parentale si de tipul de comportament pe care acestia il recompenseaza. Un copil poate dezvolta comportamente agresive daca el invata ca pedeapsa poate fi evitata prin farmec, dragalasenie si cainta. Un copil care este capabil sa evite pedeapsa in mod constant pretinzand ca ii pare rau si ca nu va mai trebui sa faca ceva pentru o recompensa, nu va invata sa tolereze frustrarea.

In 1962-1968, Bandura lanseaza teoria invatarii sociale a agresivitatii, demonstrand rolul adultului ca model in insusirea agresivitatii la copii. Bandura (apud Petcu, 1999) a efectuat un experiment: un actor a dat un spectacol intr-o gradinita. In timpul spectacolului s-a comportat violent, agresand o papusa mare din plastic. Copii au fost pusi, in zilele urmatoare, in situatia de-a avea ei insisi de a face cu o serie de jucarii printre care si papusa respectiva. S-au comportat si ei agresiv, comparativ cu copii care nu au asistat la spectacol. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand modelul a fost recompensat. Astfel, chiar daca copii nu sunt expusi la agresiuni, ei invata din experienta proprie prin reintarirea sau imitarea persoanelor semnificative sau cu statut de autoritate.

Considerata ca dimensiune comportamentala invatata, agresivitatea angajeaza o viziune mai optimista prin faptul ca daca este invatata poate fi mai usor controlata si prevenita, reducand violenta, care se exprima prin comportamente agresive.

Asa cum am mentionat mai sus copii care nu invata sa tolereze frustrarea vor manifesta in adolescenta o toleranta scazuta la frustrare si ca urmare atunci cand vor atinge un blocaj in atingerea scopului propus se vor simti frustrati, iar aceasta la randul ei poate produce suparare, o stare de pregatire pentru agresare, asa cum sublinia Leonard Berkowitz in 1988, (apud Petcu, 1999). Persoana frustrata insa poate da curs furiei ajungand in anumite conditii pana la manifestari agresive.

1. Influenta carentelor familiale asupra conduitei deviante in adolescenta

Fiind grupul primar cel mai coeziv si factorul care exercita influentele cele mai persistente asupra personalitatii, familia educa spiritul de comunicare si cooperare, faciliteaza transmiterea obiceiurilor, atitudinilor si valorilor de la parinti la adolescenti, ghideaza din punct de vedere moral conduitele acestora.

Exista din pacate cazuri in care functiile familiei si scopurile mai sus mentionate nu sunt indeplinite, iar in acest caz normalitatea vietii de familie e alterata. Absenta uneia dintre aceste functii, datorata unei organizari deficitare a structurii familiei, are o serie de implicatii. Odata cu schimbarea compozitiei familiei se schimba rolurile familiare, continutul acestora, precum si calitatea interactiunilor intre membrii. In aceasta situatie, familia ca intreg se dezorganizeaza, performantele ei devin minime, iar climatul ei se deterioreaza, ajungand sa influenteze negativ toti membrii grupului familial.

Astfel este descrisa familia "predevianta", ale carei conflicte macina pilonii ei de existenta si careia membrii ii contesta identitatea si unitatea, facand-o sa "pluteasca" in deriva, sa se destrame, sa ridice probleme intregii societati. In cadrul unei astfel de familii se produc cele mai dureroase rani si traume individuale, cele mai mari tulburari psihice, morale si materiale, unitatea ei apare destramata, fiind marcata in permanenta de insatisfactii, conduite conflictuale, tendinte de devianta a minorilor, incalcarea normelor morale de catre adulti, toate aceste manifestari fiind initial mascate sau disimulate, din ratiuni diferite, in raport cu opinia publica.

Desi dezorganizarea familiei reprezinta un element conditional puternic pentru aparitia unor disfunctii morale, se poate considera totusi, in acord cu alte date ale unor cercetari, ca nu dezorganizarea familiei ca atare reprezinta un factor determinant al inadaptarii sociale a minorului sau adolescentului, ci incapacitatea educativa a familiei, manifestata in carentele procesului de socializare si incapacitatea indeplinirii unor functii de baza. In acest sens, deteriorarea climatului conjugal (lipsa de coeziune morala si afectiva dintre soti, conflictele si modelele comportamentale negative, deficientele stilului educativ al familiei, lipsa de supraveghere a minorului si control parental, absenta autoritatii sau autoritatea excesiva, ignorarea petrecerii timpului liber si a anturajului minorului, frustrarea afectiva materna, lipsa de unitate si orientare in aplicarea recompenselor si sanctiunilor etc.) cat si atitudinile antisociale ale mediului familial (alcoolism, parazitism, conduite violente, antagonism parental extrem, savarsirea unor fapte sanctionate de legea penala) sunt factorii principali care influenteaza conduita minorului, determinandu-l in anumite conditii, sa comita si sa reitereze acte cu caracter predelincvent si delincvent.

S-a demonstrat faptul ca lipsa relatiilor afective dintre parinti si tineri influenteaza in cea mai mare masura, formarea si structurarea personalitatii tinerilor, lipsa lor, la fel si relatiile conflictuale, conducand cel mai adesea la aparitia sentimentului de singuratate, neliniste sau "instrainare", la scaderea tolerantei la frustrare si la cresterea predispozitiilor adolescentului spre agresivitate si delincventa.

Copilul, dar in special adolescentul, reprezinta expresia cea mai vizibila a dificultatilor si carentelor familiale. Influenta patogena a a unei familii dezorganizate, la fel ca si efectele nefaste exercitate de conflictele parintilor asupra personalitatii copilului se concretizeaza atat la nivelul unor tulburari psihopatologice mai mult sau mai putin grave, cat si la nivelul comportamentelor cotidiene pe care le vor detine mai tarziu ca persoana matura. Prin rolurile si functiile lor diferite, dar corelate intre ele, ambii parinti formeaza o unitate comuna de directie si organizare a vietii de familie ce ofera repere identificatorii copilului, orientandu-i comportamentul.

Un camin dezechilibrat, lipsit de armonie, cu conflictele puternice intre parinti, disocierea si dezorganizarea familiei vor marca profund viata copilului facandu-l sa traiasca sentimente intense de insecuritate si sa dobandeasca chiar o conceptie falsa asupra vietii. Cea mai mare parte din tulburarile de comportament si cele caracteriale ale adolescentului, demonstreaza studiile psihologiilor, rezulta din perturbatiile evolutiei afective determinate de carentele familiale, de disensiunile si disocierile parentale.

Departe de a se identifica numai cu imaginea dezorganizarii si disocierii caminului, notiunea de carenta familiala acopera o multitudine de situatii caracterizate prin deficit afectiv, educativ, material, intelectual, moral si social. Ea se aplica deci, comunitatii familiale careia ii lipseste capacitatea de a oferi copilului un camin in adevaratul sens al cuvantului. Carenta afectiva nu inseamna, astfel, numai absenta afectivitatii manifestata fata de copil sau adolescent, ci si directionarea gresita a acestei afectiuni intr-un sens care ignora propriile trebuinte afective ale copilului si nevoia sa acuta de securitate. La randul sau, carenta educativa poate aparea in absenta unei orientari educative clare, care sa faca capabil copilul sau adolescentul a-si insusi exigentele vietii sociale. Vagabondajul este forma cea mai cunoscuta de manifestare a inadaptarii copiilor, ca rezultat a unui mediu care prezinta carente educative (Bus, 2005). Aceste deficite se agraveaza in conditiile existentei unor carente familiale grave, constand in disensiuni, conflicte, disocieri si separari ale parintilor, care, in marea majoritate a cazurilor, sunt generatoare de importante tulburari caracteriale si comportamentale ale adolescentului, mergand pana la puternice reactii de inadaptare sociala si acte antisociale:

a)   afective: anxietate, depresie, stari de excitatie si hipomaniacale, reactii psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate;

b)   caracterologice: exacerbarea trasaturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism, detasare, perfectionism, suprasensibilitate;

c)   cognitive: esecuri ale performantei scolare;

d)   psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificare negativa (revolta contra parintilor, efortul brutal pentru a slabi legaturile de dependenta fata de parinti etc.)

Pentru a putea preveni delincventa in adolescenta, dar si comportamentele antisociale ale acestora, trebuie sa se inceapa chiar cu familia, cu perfectionarea vietii acestei, pentru sporirea potentialului educativ al parintilor si pentru pregatirea lor adecvata in directia unei desfasurari optime a procesului de socializare morala a tineretului.