Devianta si control social

Sa ne gandim la cateva exemple de crima. Un omor, savarsit de un nebun aflat in criza, o crima a unui tanar dintr-o banda de cartier, torturarea si moartea unui detinut politic si, in fine, omorarea unei multimi de oameni intr-un atac terorist.

Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranta moartea uneia sau mai multor persoane este numitorul comun. Exista diferente? Cineva ar putea sa spuna ca o crima ramane tot o crima, numai ca lucrurile pentru cercetatorii sociali nu stau chiar asa. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Unele se refera la o crima savarsita la nivel individual, altele au o dimensiune grupala (in sensul ca este vorba de grupuri deviante sau infractionale) si, in fine, exista un nivel institutional al deviantei, ca in exemplele in care aveam de a face cu o actiune terorista sau cu o institutie care isi propune eliminarea fizica a unor persoane.

Nici unei societati nu "ii place" insa sa recunoasca nivelul institutional sau grupal al deviantei, aceasta fiind inteleasa ca orice     incalcare a normelor sociale. Din acest motiv, orice societate incearca sa trateze fenomenele deviante de tip institutional sau grupal la un nivel individual, dat fiind faptul ca indivizii pot fi sanctionati mult mai repede si mai eficient. Pe de alta parte, aceasta transgresare a deviantei de la planul institutional la cel individual este mai acceptabila pentru sistemele politice. Este mult mai "confortabil" sa consideri ca ai de-a face cu o persoana care incalca normele si nu cu grupuri, organizatii sau institutii sociale, pentru ca in aceste conditii se poate pune legitim problema justetii normativitatii sociale.

Atunci cand vorbim de criminalitate, ca un tip major de devianta, nu ne referim in sociologie doar la omor, ci la fel ca si in spatiul juridic, la orice infractiune sociala grava. Daca dumneavoastra lucrati la un calculator, aveti cu siguranta pe acesta diferite soft-uri pentru care, daca nu aveti licenta, ceea ce statisticile din Romania ne arata ca nu este improbabil, atunci si dumneavoastra sau proprietarul calculatorului sunteti criminal, pentru ca ati incalcat legea proprietatii intelectuale, soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu v-a permis sa il utilizati. Juridic, dar si sociologic, nu exista de fapt o diferenta intre a utiliza un soft fara autorizarea proprietarului si a utiliza o masina fara acordul detinatorului legal al acesteia.

Pe de alta parte, observam ca nu orice comportament care poate fi considerat o crima, chiar un omor, este privit astfel de societate. De fapt, unele crime sunt acceptabile, cum este de exemplu, omorarea unor inamici in razboi, altele, cele mai multe, nu sunt acceptabile. Pe de alta parte, cei care sunt inchisi ca si criminali pot fi la randul lor foarte diferiti. Intre un criminal de drept comun incarcerat pentru omor si un detinut politic precum Constantin Argetoianu (1871-1952), prezentat in una din fotografiile de pe prima pagina, exista cu siguranta o diferenta uriasa.

Devianta si criminalitate

Devianta reprezinta abaterea de la normativitatea sociala. Un act deviant reprezinta un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se incalca o norma sociala determinata. Dupa cum se observa, incalcarea oricaror norme sociale constituie acte deviante. Si daca ne imbracam altfel decat ne recomanda normele sociale pentru o anumita situatie particulara, si daca depasim viteza legala cu autoturismul personal, si daca furam un anumit bun, incalcam norme si deci actionam intr-un mod deviant.

Este destul de evident faptul ca normele sociale sunt extrem de diverse si nu au toate aceeasi importanta in viata sociala. Spre exemplu, normele care reglementeaza salutul dintre colegi nu au aceeasi importanta precum cele care reglementeaza traficul rutier sau cele care privesc moralitatea. Dincolo de importanta lor diferita, normele mai pot sa fie diferentiate in functie de forma in care sunt prezente in viata sociala. Putem distinge spre exemplu, intre normele formale si cele informale, in sensul in care primele sunt exprimate standardizat, prestabilit si totodata fixate intr-o anumita forma (sunt scrise intotdeauna), in timp ce normele informale nu au o expresie scrisa, ele reglementand actiunile oamenilor in diverse situatii, fiind respectate pe baza faptului ca au fost asimilate si interiorizate in urma unor procese de socializare.

Normelor le sunt asociate adesea si sanctiuni[1], prevazute pentru situatia in care ele nu sunt respectate. Aceste sanctiuni pot fi, la randul lor, severe sau usoare (la limita pot lipsi chiar), pot fi exprimate formal, ca in cazul amenzilor prevazute pentru incalcarea regulilor de circulatie, sau pot sa functioneze informal, ele functionand in aceste situatii pe baza tratamentelor, reactiilor pe care ceilalti membri ai unei comunitati le au in raport cu o persoana devianta.

Cu alte cuvinte, exista forme foarte diferite de sanctiune pentru incalcarea normelor. Sanctiunile dure pot sa mearga pana la condamnarea la moarte, privarea de libertate, sau excluderea din comunitate pe baza oprobriului public, care insoteste de obicei incalcarea unor norme morale grave.

La polul opus exista situatii in care sanctiunea este una usoara sau chiar lipseste. Daca nu saluti atunci cand intri intr-un birou, nu primesti de regula o sanctiune formala sau informala pentru incalcarea normei de salut.

Avand doua criterii de clasificare a normelor (expresia formala si duritatea sanctiunii) putem construi o matrice care ne poate reliefa tipologia actelor deviante.

Tabel 10.1 Matricea tipologiei normelor in functie de caracterul formal si de tipul de sanctiune.

Sanctiuni asociate severe Sanctiuni asociate usoare

Norme formale    Legi penale Legi civile

Norme informale Morala Obiceiuri

Dupa cum se observa, in matricea de mai sus, atat normele formale, cat si cele informale, pot avea prevazute sanctiuni puternice sau slabe. Se poate observa ca am facut distinctia intre normele juridice, la modul general, si normele morale si cutumiare (care se refera la obiceiuri).

Incalcarea normelor juridice, exprimabile in forma scrisa, pentru care societatea prevede sanctiuni majore, reprezinta un tip special de devianta, care poarta numele de criminalitate. Emile Durkheim a utilizat primul o definitie in acest sens. Pentru el "crima" reprezenta orice act care este susceptibil de a primi o condamnare in baza unei legi. Criminalitatea, ne aducem aminte de ceea ce am afirmat la inceputul acestui capitol, nu se refera in sociologie la omucidere, asa cum la nivelul limbajului comun utilizam acest termen frecvent. Criminalitatea reprezinta orice incalcare a unei norme juridice scrise pentru care sistemul juridic al statului administreaza sanctiuni severe. Crima este asociata uzual cu domeniul normativ penal, in sensul ca incalcarea legilor penale este considerata o crima.

Cu toate acestea, trebuie sa spunem ca notiunea de crima este una cu care opereaza in cea mai mare parte persoane care nu ii cunosc definitia strict conceptuala. Practic, oricine utilizeaza notiunea comuna, insa chiar si specialisti din alte domenii, inclusiv din institutiile de control social, politie, parchet, justitie etc. folosesc sensuri care sunt mai largi sau mai restranse pentru acest termen. Spre exemplu, se face adeseori distinctia dintre crima si situatiile de devianta in care se produc daune care pot fi "reparate" de cel care le-a produs (pe baza unui cod civil) sau situatiile de nerespectare a unor contracte, chiar daca pentru situatiile respective exista de fapt norme juridice scrise si sanctiuni formale severe. Introducerea anumitor tipuri de acte deviante in categoria codului penal nu tine in fapt de natura acestora, ci de o optiune a legiuitorilor dintr-o societate. Spre exemplu, in Romania calomnia a fost considerata in momente diferite o abatere care tinea de codul civil, iar in altele de codul penal. Sanctiunea severa este pe de alta parte, o caracteristica care are un anume grad de imprecizie, dat fiind ca nu putem spune decat ca tendential sanctiunile civile sunt mai putin dure decat cele penale.

Studiul criminalitatii, adica al comportamentelor deviante care vizeaza incalcarile normelor cu caracter penal este de importanta vitala in stiintele sociale, dat fiind ca incalcarea acestor norme reprezinta pentru orice societate un pericol major pentru mentinerea functionalitatii societatii si pentru stabilitatea ordinii normative.

Devianta nu este insa o calitate a unor comportamente sau actiuni particulare. Ea este intotdeauna relativa, fiind legata de anumite norme instituite intr-o societate sau chiar intr-un grup. Actul deviant este denumit asa doar prin raportarea la anumite norme particulare si depinde total de existenta acestora.

Sociologul american Howard S. Becker (n. 1928), unul din teoreticienii importanti in acest domeniu, considera spre exemplu, ca nu actul in sine este deviant, ci reactiile celorlalti sunt cele care vor defini actul ca unul deviant. Cu alte cuvinte, nu conteaza actul in sine, ci reactia sociala fata de acesta. Din acest motiv, unul si acelasi act poate fi considerat deviant sau nu doar in baza unor norme care sunt instituite la nivelul unei colectivitati. De exemplu, omorarea unei persoane nu este considerata crima decat in anumite situatii. Actul in sine al curmarii vietii unei persoane nu reprezinta o crima. Dimpotriva, in anumite situatii cel care omoara o persoana poate fi considerat nu criminal, ci chiar erou (de exemplu in razboi) sau poate fi privit ca o persoana care si-a facut datoria (un politist spre exemplu) etc. Rezulta ca devianta, implicit criminalitatea, nu pot fi considerate independent de normativitatea si implicit de dinamica acesteia intr-o societate data.

Dimensiunea relativa a deviantei nu se refera doar la diferentele de situatie sau la cele date de tipurile diferite de ordine normativa specifice unei comunitati, ci si la diferentele istorice intre modalitatile de raportare la aceleasi actiuni sau comportamente in perioade diferite din istoria unei societati. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerata aproape pretutindeni in trecut o infractiune grava, sanctionata in consecinta. Astazi, in multe tari din Europa si din lume, ea nu mai este considerata o crima, ci doar o incalcare a unor reguli morale.

Devianta trebuie diferentiata de anormalitate. Acesta este un concept care apartine psihopatologiei si se refera la comportamentele si cazurile care ies din sfera normalitatii psihice (boli psihice, handicapuri etc.). Putem spune, intr-o dimensiune sociala, ca aceste persoane au un stigmat, adica un atribut de depreciere publica, dar nu putem vorbi de acte deviante pentru ca nu este vorba de incalcarea unor norme sociale, ci doar de deviatii de la normalitatea psihologica sau de la anumite dezirabilitati sociale fata de modul in care trebuie sa arate si cum trebuie sa se implice un individ in viata sociala. Stigmatul, concept propus in sociologie de Erwin Goffman (1922-1982), se refera inclusiv la elemente de ordin social, care au capacitatea de a deprecia individul, spre exemplu, o anumita ocupatie, care este privita depreciativ intr-o comunitate. Este evident insa ca cineva care are un stigmat, sa spunem o boala psihica, in masura in care ajunge sa incalce o norma din cauza acesta, sa spunem ca devine violent si ataca pe cineva, devine o persoana devianta.

Comportamentul criminal mai este denumit deseori si delincventa. Acesta concept se refera la comportamentele particulare care incalca normele juridice care definesc crima. Persoana care are astfel de comportamente se numeste delincvent. Cel mai adesea insa atat in practica sociala, cat si stiintific, termenii de delincventa sau de delincvent se utilizeaza pentru cazurile speciale ale tinerilor care incalca legile, utilizandu-se foarte des sintagma delincventa juvenila. Este foarte adevarat ca aceasta sintagma este utilizata in unele situatii, chiar in perimetrul analizelor stiintifice, si pentru acte care, in cazul unor adulti, nu sunt considerate neaparat crime. Termenul este extins in cazul tinerilor si asupra unor comportamente care incalca mai degraba anumite valori si nu norme juridice. Spre exemplu, tinerii care au o vestimentatie atipica, fac zgomot, provoca scandal sunt etichetati adesea ca delincventi. Pe de alta parte, trebuie mentionat faptul ca predispozitia spre devianta si criminalitate este mai mare la tineri, in special la baieti, iar multi autori au considerat ca aceste comportamente deviante ar trebui studiate in mod separat de criminalitatea adultilor.

Devianta in perspectiva istorica si culturala

Asa cum am precizat la inceputul capitolului, devianta nu poate fi gandita decat in raport cu normativitatea sociala existenta intr-o societate particulara. Mai mult, ordinea normativa a unei societati se schimba in timp, ceea ce face ca acelasi tip de acte sa fie considerate in mod diferit datorita evolutiei normativitatii. Pe de alta parte, supravegherea sau controlul incalcarii normelor si sanctionarea indivizilor devianti a fost istoric, in primul rand, un subiect privat, care tinea de o dimensiune a vietii de familie, a vietii comunitare si mult mai rar un subiect al activitatilor statului. De fapt, atat presiunile pentru respectarea normelor, cat si administrarea sanctiunilor erau functii indeplinite in toate epocile premoderne prioritar de catre grupurile de apartenenta ale indivizilor. Familia avea in primul rand sarcina sa isi apere membrii, dar si sa sanctioneze pe cei care incalcau normele.

In societatile vechi, normativitatea nu era exprimata intr-o forma scrisa, ci se baza pe continuitatea unor practici si pe cutume internalizate de indivizi prin socializare. Din acest motiv, nu putem vorbi in astfel de societati de norme formale. Primele legi scrise au aparut cu cel putin 4000-4500 de ani in urma in Mesopotamia. Istoricii pun in evidenta inceputurile codurilor de legi scrise in orasul mesopotamian Ebla (in jur de 2400 I.C.), de asemenea in Ur, unde apare codul lui Nammu (sec al XXI-lea I.C.) si mai tarziu, in Babilon, codul babilonian al lui Esnunna, cel care a precedat codul lui Hammurabi. Toate aceste coduri incercau sa confere o forma scrisa unor practici si unor norme existente de foarte mult timp la nivel informal in societatile respective. Importanta codurilor de legi, dincolo de cea de document istoric, este aceea ca forma scrisa va reusi conservarea unor modele normative si performarea mai eficienta a controlului social.

Cel mai cunoscut cod de legi antic este cel al lui Hammurabi, rege al Babilonului in prima dinastie (1792-1750 I.C.). Acest cod a fost unul referential pentru o perioada de mai multe secole, in toata Mesopotamia, el inspirand in realitate majoritatea codurilor de legi ulterioare.

Vechii romani in secolul al V-lea I.C. au inceput sa utilizeze Legea celor douasprezece table (451-450 I.C.), care a reprezentat de altfel punctul de plecare al dreptului roman. Dreptul Roman a fost redefinit de Imparatul Iustinian (483- 565) in secolul al VI-lea D.C., intre 529 si 565, si va fi utilizat in spatiul occidental chiar si dupa caderea Imperiului Roman de Rasarit (1453). In istoria sistemelor juridice, dreptul roman reprezinta principalul moment referential in constituirea sistemului juridic.

Dezvoltarea permanenta a statelor a condus peste tot la o presiune majora in directia exercitarii controlului social si a administrarii sanctiunilor la nivel statal, de regula in dauna puterii exercitate de familii. Epoca moderna a definit normativitatea, controlul respectarii ei si implicit administrarea sanctiunilor ca o prioritate absoluta a statelor. In ceea ce priveste normativitatea exprimata informal, astazi aproape peste tot, a ramas o problema a comunitatilor si a familiilor. In ceea ce priveste insa normativitatea formala, fie ca este vorba de crima, fie ca este vorba de spatiul normelor civile, administrarea sanctiunilor este un apanaj al statelor.

Este insa evident pentru oricine ca exista legi, norme, care se pot schimba cu usurinta (spre exemplu, limita maxima de viteza pe un drum public) si norme care au o mare stabilitate si un grad inalt de generalitate.

In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, miscarea iluminista a propus teoria dreptului natural (a legilor naturale), legi care deriva din caracteristicile naturale ale omului. Cu alte cuvinte, se face distinctia dintre normele care au o baza naturala si cele care sunt facute de om. Drepturile omului sunt naturale, tin de natura sa, in timp ce legile sunt instrumentate de cei care detin puterea. Crima, in aceasta perspectiva de raportare, se refera astfel la incalcarea drepturilor naturale, in timp ce ilegalitatea la incalcarea unei legi. Rezulta deci ca poti fi ilegal fara a fi criminal si invers, crima poate sa nu presupuna ilegalitate. Pentru criminalitate si pentru ilegalitate iluministii foloseau doua sintagme latinesti diferite, 'malum in se' (rau in sine) si 'malum prohibitum' (rau interzis). Spre exemplu, dreptul la viata este un drept natural, iar incalcarea lui este o crima, in timp ce o lege privitoare la o taxa este impusa de cei care detin puterea, iar incalcarea ei exprima o ilegalitate. Aceasta distinctie clasica a ramas valabila mult timp in spatiul occidental. Este insa evident ca pot sa am drepturi naturale care sunt protejate prin legi si atunci crima poate sa fie si ilegala. Asa cum o sa vedem, abordarile sociologice asupra deviantei pun in discutie paradigma dreptului natural.

Teorii asupra criminalitatii

Criminalitatea, asa cum am precizat, a fost si este un subiect de analiza foarte disputat. Teorii care isi propun sa explice fenomenul criminalitatii au fost lansate o data cu dezvoltarea stiintelor sociale si umane in secolul al XIX-lea. Abordarile teoretice ale criminalitatii nu au fost propuse doar de catre sociologi, ci de catre toti cei implicati in studierea criminalitatii, psihologi, juristi, criminologi, medici etc. Primele incercari teoretice care si-au propus explicarea criminalitatii din societate au plecat de la ideea ca exista un determinism biologic al comportamentelor de tip criminal. Acest tip de teorii sunt, din acest motiv, considerate a fi teorii de factura biologista.

Vom incepe prezentarea cu "teoria criminalului innascut", elaborata de Cesare Lombroso (1835 - 1909), la sfarsitul secolului al XIX-lea. Lombroso, profesor de psihiatrie si spre sfarsitul vietii de antropologia criminalitatii, a lansat o teorie potrivit careia criminalii au un profil biologic predeterminat. Experienta lui Cesare Lombroso de psihiatru si, din 1871, chiar de director al spitalului de psihiatrie de la Pesaro l-a facut sa ia in consideratie relatia directa dintre psihopatologia criminalitatii si aspectul si defectele fizice ale indivizilor. Este de altfel stiut ca multe tipuri de afectiuni psihice sunt asociate si cu anumite caracteristici fizice ale respectivelor persoane. In aceasta directie Lombroso considera ca tendintele criminale sunt determinate de aspecte biologic constitutive si ca ele pot fi de altfel identificate la nivelul fizionomiei si caracteristicilor fizice ale persoanelor. Criminalii au o fizionomie specifica, care ii distinge de oamenii obisnuiti, pentru Lombroso spre exemplu, criminalul innascut are fruntea tesita si proeminenta, sprancenele groase, parul roscat, maxilarul puternic etc.

xxxxxxxxxxxxxx

Cesare Lombroso este italian, de formatie psihiatru. A studiat la Padua, Viena si Paris. A fost profesor de psihiatrie din 1862, iar din 1876 profesor de medicina legala si igiena la Universitartea din Turin. A introdus in Italia studiile de antropologie criminalistica. Cele mai importante lucrari ale sale "L'uomo delinquente" (1876; "Omul criminal") si "Le Crime, causes et remèdes" (1899; Crima, Cauzele si remediile sale).

xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Lombroso s-a bazat in lucrarile sale pe studiile asupra criminalilor efectuate de el vreme de cateva decenii. Cu siguranta, teoria sa este interesanta si destul de ispititoare. Ea este insa destul de usor atacabila, cel putin pentru motivul ca aceeasi practica criminalista desfasurata in Italia sau oriunde altundeva, ne evidentiaza existenta in realitate a unei tipologii extrem de vaste a tipurilor de criminali.

Tot o teorie de factura biologista, dar mult mai consistenta din punct de vedere al bazelor sale teoretice, a elaborat William Sheldon (1899 - 1977), in prima parte a secolului trecut. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constitutiei lor somatice, considerand trei tipuri umane fundamentale. Tipul ectomorf, este tipul somatic inalt, slab, cu membre lungi, iar ca structura de personalitate este introvertit, fragil, predispus spre meditatie. Tipul endomorf este dimpotriva tipul somatic mic de statura, gras, cu membre scurte, iar ca structura de personalitate este relaxat, jovial, sociabil. Al treilea tip, cel mesomorf, este tipul atletic, cu osatura si muschiulatura puternice, cu proportii optime de inaltime si greutate si cu o structura de personalitate marcata de energie puternica, dorinta de afirmare, curaj. Cercetarile lui Sheldon asupra raportului dintre structura somatica si profilul de personalitate l-au condus la ideea corespondentelor dintre acestea, cum sunt si cele prezentate anterior. Pentru el, tipul mesomorf prin personalitatea sa este totodata tipul uman predispus la criminalitate intr-o masura mai mare decat celelalte doua categorii.

xxxxxxxxxxx

William Herbert Sheldon este un important psiholog american, cunoscut pentru studiile sale asupra tipologiilor somatice si asupra antropometriei. Lucrarea fundamentala pentru teoria sa asupra tipurilor somatice este "The varieties of human physique: An introduction to constitutional psychology" (1940) ("Varietatile tipurilor umane: O introducere la psihologia constitutiei fizice")

vvvvvvvvvvvvvvvvvv

Desigur, si abordarea propusa de Sheldon este atacabila, cel putin pentru faptul ca ea propune ca explicatie teoretica un lucru de bun simt. Este pe undeva firesc ca persoanele puternice sa utilizeze mai degraba forta in relatiile cu altii, cel putin comparativ cu cei care nu pot avea un asemenea avantaj. Putem pe de alta parte observa destul de usor faptul ca, in realitate, criminalitatea care se bazeaza pe utilizarea violentei este insa doar un tip de criminalitate.

O teorie biologista mult mai moderna, elaborata mai recent, este o teorie care porneste de la ideea de determinant genetic al criminalitatii. Este vorba de teoria cromozomului suplimentar. Geneticienii au descoperit inca la inceputul anilor 50 ca o parte a barbatilor detine un cromozom Y suplimentar. Studiile arata ca in medie la 1000 de barbati unul are un cromozom Y in plus, adica are o baza cromozomiala de tipul XYY, in loc de XY (in mod normal barbatii au cromozomi XY, iar femeile XX).

Tendinta cercetatorilor a fost imediat aceea de a-i considera pe acestia super-barbati, iar primele statistici efectuate de specialisti au aratat ca acesti barbati sunt mai agresivi si mult mai predispusi la acte deviante decat ceilalti. Spre exemplu, in anii 60 s-a descoperit ca incidenta cazurilor de barbati din inchisori care au astfel de cromozomi este mai mare decat incidenta cazurilor de "super-barbati" de la nivelul populatiei. Cu alte cuvinte, exista o corelatie intre prezenta cromozomului Y suplimentar si criminalitate.

Aceasta teorie genetica este, desigur, mult mai consistenta stiintific decat precedentele. Insa analizele si cercetarile ulterioare, efectuate pe alte tipuri de populatii, au pus totusi la indoiala primele date obtinute. Spre exemplu, intr-un studiu efectuat in Danemarca pe aproximativ 31 400 de barbati care au fost selectati in functie de inaltime (au fost selectati doar cei mai inalti, pentru ca se presupune uzual ca extra-cromozomul Y duce la o inaltime mai mare) au fost gasiti printre acestia doar 12 barbati cu un cromozom Y suplimentar si nici unul dintre ei nu comisese acte de violenta.

xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Edwin H. Sutherland este un sociolog american de formatie interactionalista. A fost profesor la Indiana University, unde a creat o adevarata scoala de criminologie. A propus termenul de criminalitate a gulerelor albe inca din 1939, an in care a ajuns Presedinte al Asociatiei americane de sociologie. A propus de asemenea teoria asocierii diferentiale, ca teorie a deviantei, potrivit careia expunerea la comportamente deviante conduce, in baza interactiunilor, la invatarea acestor comportamente. Lucrarea cea mai importanta este monografia "White-Collar Crime" aparuta in 1949, dar este autorul si al altor lucrari de referinta: Twenty Thousand Homeless Men (1936), The Professional Thief (1937), Principles of Criminology (1939 ed. a treia)

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

In concluzie, despre toate aceste abordari biologiste putem spune ca au o limita fundamentala comuna, care le face inoperante in explicarea criminalitatii. Ele, de fapt, asuma un postulat tacit, care in realitate este doar o teza falsa si anume faptul ca agresivitatea ridicata a unei persoane implica in mod necesar criminalitatea. O anumita predispozitie agresiva, data de un anume profil somatic sau de anumite caracteristici fizice sau psihice, nu implica in mod necesar un profil de criminal. Exista doua tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordari. Pe de o parte, o mare parte a actelor criminale, in special in lumea contemporana, nu implica agresivitatea sau forta fizica, ci mai mult inteligenta. Putem vorbi chiar de o criminalitate a "gulerelor albe", concept propus de sociologul american Edwin Sutherland (1883 - 1950), pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educational ridicat, care utilizeaza mijloace si instrumente speciale (tehnici, procedee administrative, dar astazi si tehnici informatice, economice etc.) pentru actiuni de tip criminal si care nu corespund sub nici o forma profilelor indicate de abordarile prezentate mai de vreme.

Al doilea si cel mai important argument este acela ca, in absolut toate cazurile, criminalitatea este definita social. Asa cum am mai spus, criminalitatea are o dimensiune relativa, care este data de un context comunitar sau societal. Mai mult decat atat, societatea ofera celor care eventual au un anumit profil somatic, un anumit tip de personalitate puternica, anumite predispozitii agresive, mai multe variante de cariere sociale si nu doar pe cea de criminal. Ne putem intreba foarte simplu de ce cineva cu o predispozitie agresiva trebuie sa ajunga criminal si nu politist, militar, boxer, sportiv in general?

Este evident ca un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat in societate in forme variate, cele mai multe acceptate si chiar valorizate pozitiv. La urma urmei de ce trebuie sa credem ca daca cuiva nu ii este frica de foc, ori este de-a dreptul fascinat de el, trebuie sa ajunga piroman si nu pompier?

O alta categorie de teorii care isi propun explicarea deviantei si criminalitatii sunt cele de factura psihologica si psihanalitica. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al existentei unei baze psihice pe care o au actele criminale. Exista, dupa cum stim, criminali psihopati, care au anumite tulburari de personalitate, unele din acestea avand chiar baze genetice, altele fiind dobandite social. Cu alte cuvinte, exista temeiul de a considera ca exista corelatii directe intre anumite aspecte de ordin psihologic si criminalitate, cel putin in anumite cazuri.

Psihanaliza, in special prin Freud, a propus chiar o teorie a personalitatii psihopate, personalitate care are baze ce se regasesc in anumite conflicte si tensiuni produse la nivelul experientei individuale frustrante traita de indivizi, in special in copilarie.

Nu ne propunem sa dezvoltam acest tip de teorii, trebuie doar sa spunem ca ele isi propun sa explice, nu criminalitatea, ci doar anumite tipuri de criminalitate, cele de natura psihopatologica. Contrar credintelor pe care le au multi oameni, datorita mai ales mass mediei si cinematografiei, trebuie sa spunem ca ponderea acestor cazuri in cazuistica criminalitatii este una extrem de redusa.

Abordarea sociologica a criminalitatii

Criminalitatea este un fenomen intotdeauna semnificativ social si are o incidenta universala, fiind prezent la nivelul tuturor formelor de organizare sociala. Din acest motiv, criminalitatea si mai larg devianta, au preocupat in permanent cercetatorii sociali. Practic, in toate perspectivele traditionale de analiza sociologica s-au dezvoltat teorii asupra criminalitatii. Vom incerca in continuare sa prezentam cateva asemenea teorii, pe care le putem considera clasice. Vom incepe cu o teorie referentiala, apartinand perspectivei structural - functionaliste, propusa de sociologul american Robert K. Merton (1910-2003).

La mijlocul secolului trecut, Merton a propus o teorie asupra criminalitatii care avea ca punct de plecare teoria anomiei propusa de Durkheim. Sociologul francez a utilizat conceptul de anomie pentru a desemna starea de disolutie normativa, adica acea stare in care normele nu mai au forta comunitara sau societala si deci nu mai sunt respectate. Trebuie sa spunem ca o astfel de situatie apare cu referinta nu la anumite norme particulare, ci ca o caracteristica a ordinii normative dintr-o societate.

Contrar unei pareri pe care o avem la nivelul vietii obisnuite, devianta nu este considerata de Durkheim, ca si de majoritatea sociologilor care au studiat-o dupa el, inclusiv Merton, ca ceva rau, ca ceva care este in afara societatii, ceva care este de evitat si care se poate eventual evita daca, sa presupunem, controlul social ar fi mai bun. Pentru Durkheim, spre exemplu, un act deviant precum prostitutia, furtul sau crima sunt fapte sociale, la fel ca oricare altele. Faptul social este pentru sociologul francez orice mod de a actiona, fixat sau nu, in stare sa exercite asupra individului o constrangere exterioara, sau care este general pe intreg cuprinsul unei societati date, avand o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale.

Tot ceea ce oamenii fac in societate, 'manati" de o presiune data de mecanismele sociale este un fapt social. Crima nu este ceva in afara societatii, ci c face parte integranta din viata sociala. In aceasta perspectiva, pentru functionalisti, crima, ca si devianta mai general, au functiile lor sociale. Aceasta pentru ca:

      Devianta clarifica si reliefeaza pentru indivizi normele sociale, marcandu-se astfel jaloanele normative ale societatii.

      Devianta, prin reactiile pe care le genereaza la nivelul comunitatilor, conduce la cresterea solidaritatii sociale. (Tocmai din acest motiv, administrarea justitiei se face in mod public, in toate societatile cunoscute)

      Devianta este un factor major al schimbarii sociale, majoritatea inventiilor umanitatii au fost initial simple comportamente sau actiuni deviante.   

Robert K. Merton a preluat conceptul de anomie utilizat de Emile Durkheim si l-a definit din perspectiva incapacitatii oamenilor de a utiliza in actiunile sociale mijloace institutionale legitime sau/si de a avea scopuri culturale acceptate social.

Pentru Merton, in orice actiune sociala avem definite pe de o parte, o serie de scopuri, iar pe de alta parte, mijloace care permit indeplinirea respectivelor scopuri. Atat scopurile, cat si mijloacele pot fi acceptate si considerate astfel legitime intr-o societate sau, dimpotriva, pot sa nu fie acceptate si sa le consideram atunci ca fiind ilegitime. Spre exemplu, scopul de "a produce bani" este unul legitim, deci este acceptat in societate, in timp ce scopul de a da foc unei scoli nu este unul acceptat. Mijloacele pot fi si ele acceptate, de exemplu, comertul este un mijloc legitim de a produce bani, in timp ce furtul sau talharia, desi sunt mijloace de a produce bani, ele nu sunt acceptate social.

Daca luam in calcul faptul ca exista posibilitatea de a opera toate combinatiile intre scopuri si mijloace, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice in care sa avem prezente toate situatiile posibile de actiune sociala:

Figura 11.1 Matricea tipurilor deviante la Robert Merton

Tipul uman Scopuri Mijloace Devianta

Conformistul Legitime Legitime Nedeviant

Inovatorul Legitime Ilegitime Deviant

Ritualistul    Ilegitime Legitime Deviant

Anarhistul    Ilegitime Ilegitime Deviant

Revolutionarul Ilegitime/legitime Ilegitime/legitime Deviant /nedeviant

Primul tip propus de aceasta matrice de analiza este cel al conformistului. Acesta, in actiunile sale, isi defineste atat scopuri, cat si mijloace legitime si, prin urmare, este un tip nedeviant. Cel care isi defineste scopuri legitime, dar utilizeaza alte mijloace decat cele acceptate social, este un inovator, pentru ca inventeaza mijloace noi pentru achizitia unor scopuri acceptate social. In aceasta categorie poate intra insa atat cel care descopera o noua modalitate de a castiga bani (sa zicem tranzactii on-line pe internet), cat si hotul, pentru ca si acesta utilizeaza mijloace nelegitime pentru a indeplini un scop legitim (achizitia de bani). Evident inovatia, in aceasta acceptie, este un tip de devianta.

Ritualistul este persoana care, desi utilizeaza mijloace legale, nu are pentru actiunile sale scopuri legitime. Cel mai adesea se intampla acest lucru in cazul activitatilor care nu mai sunt necesare, dar care se savarsesc in continuare. Actiunile respective spunem ca sunt ritualice pentru ca ele se produc fara a exista un temei pentru ele (adica ele nu au scopuri acceptate). Spre exemplu, completarea unor formulare pentru obtinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat in nenumarate locuri, la angajare, la depunerea unor dosare de bursa etc.). Acesta este un mijloc acceptat social, comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondentei personale, care desi reprezinta evident mijloace de achizitie a unor informatii despre persoane, nu sunt acceptate in societate. Prin urmare, completarea unor formulare reprezinta un mijloc legitim. In vechiul regim astfel de formulare erau utilizate, spre exemplu, si pentru inscrierea la concursurile de admitere in invatamantul universitar. Datele care erau cerute tineau de un scop legitim in acel moment, de a afla informatii despre familia candidatului, despre scoala pe care a urmat-o, despre situatia politica, civica, profesionala atat a candidatului cat si a familiei sale. O parte importanta a informatiilor respective astazi nu mai constituie un scop de informare pentru institutiile de invatamant superior. Cu toate acestea, multe dintre ele mai sunt solicitate in numeroase cazuri, desi nimeni nu are nevoie si nu se uita peste ele vreodata (tocmai pentru ca date precum profesia tatalui sau a mamei nu mai sunt necesare astazi nimanui). Prin urmare, scopul achizitiei acestor date nu mai este legitim, dar mijlocul utilizat, formularul, poate fi. Din acest motiv, si astfel de actiuni pot fi considerate ca deviante.

Anarhistul este cel care nu accepta nici scopurile si nici mijloacele legale definite pentru o anume actiune. Devianta in acest caz este evidenta si nu necesita comentarii speciale. Un criminal care urmareste sabotarea unei organizatii, de care este nemultumit, prin utilizarea armelor de foc, ori prin incendierea cladirii, ori in alt mod ilegal, constituie un exemplu, in care nici scopul si nici mijloacele nu sunt legitime in societate. Multe crime apartin acestei categorii.

Cazul revolutionarului este insa mai interesant. In multe situatii in viata sociala exista posibilitatea ca normele care reglementeaza legitimitatea mijloacelor si a scopurilor sa se schimbe, tocmai datorita actiunilor deviante. In acest mod, ceea ce a fost considerat ilegitim, ca scop sau mijloace, devine acceptat dupa o anume perioada de timp si astfel actul deviant initial se redefineste ca unul normal. In Decembrie 1989, in timpul regimul comunist, contestarea administratiei politice era un scop ilegitim social. Mijlocul de protest, manifestatia de strada, era si ea considerata ilegitima. Actiunile din Decembrie 1989 au condus insa la schimbarea ordinii normative si la reconsiderarea legitimitatii. Astfel, protestul impotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim, iar manifestatia de strada, ca mijloc de contestare a unei administratii politice, la randul ei, a devenit legitima.

Dupa cum se observa, diferenta dintre anarhist si revolutionar este una conjuncturala si contextuala, adica ea tine de conjunctura si contextul social si nu de calitatea intrinseca a scopurilor sau mijloacelor actiunilor respective. Prin urmare, orice revolutie este ilegala pana invinge, iar daca nu invinge in mod necesar si normal participantii vor fi considerati criminali.

Teoria etichetarii. O teorie sociologica care a avut si are un rol foarte important in cercetarile dedicate deviantei este teoria etichetarii, teorie propusa intr-o maniera sistematica, la inceputul anilor ´60, de sociologul american Howard Becker (1928 - ). Student al unor reputati interactionalisti precum Herbert Blumer (1900-1987) sau Everett Hughes (1897-1983) a plecat in teoria sa de la elementele bazale ale paradigmei interactionaliste propusa de George Herbert Mead. Mai mult, el a preluat conceptul de "definire a situatiei" propus de Thomas, considerand ca devianta este un produs al modului in care noi definim actele savarsite de ceilalti. Elementul forte al abordarii sale il reprezinta ideea ca devianta este un produs al interactiunilor dintre oameni, prin intermediul carora se eticheteaza comportamentele indivizilor, fiind alocate astfel etichetele de devinat sau de criminal.

xxxxxxxx

Howard Saul Becker este un celebru sociolog, cantaret de jazz si fotograf american. Si-a facut studiile la Universitatea din Chicago, iar in tinerete a fost pianist profesionist. De altfel este un pionier al unei intregi ramuri a sociologiei, sociologia artei, fiind printre primii care au propus o astfel de disciplina academica. Lucrarea sa fundamentala, care propune de altfel teoria etichetarii, a fost publicata in 1963 "Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance". A mai publicat numeroase articole si lucrari in domeniul sociologiei vizuale, a sociologiei artei, ca si in privinta scrierii academice, lucrarea sa "Writing for Social Scientists: How to Start and Finish Your Thesis, Book, or Article" este considerata de referinta in multe dintre universitatile americane.

xxxxxxxxxxxxxx

Etichetele functioneaza independent de natura devianta, "in sine" a comportamentelor, fiind date de modul in care in interactiunile lor oameni definesc anumite comportamente sau persoane ca deviante sau nu. Daca intr-un grup cineva primeste o anumita eticheta din partea celorlalti, acestia se vor comporta fata de respectiva persoana ca si cum eticheta este adevarata, ne contand daca in realitate persoana respectiva corespunde sau nu etichetei. Altfel spus, vorba unui proverb romanesc, "hotul neprins este negustor cinstit"

Pe de alta parte, insa, aplicarea etichetelor de deviant (persoana certata cu legea, turbulent, hot, agitator etc.) genereaza la randul ei comportamente conforme cu cele etichetate ca deviante, pentru ca aplicarea etichetelor va insemna pentru un subiect particular un proces de definire a situatiilor relationale in care acesta se afla, iar in final vom avea consecinte reale, generate de definitiile subiective cu care acesta opereaza, adica acte de tip deviant. Devianta nu doar ca este data de un proces de etichetare, proces care este partial independent de actul in sine savarsit de un individ, dar procesul acesta genereaza o presiune de conformare a indivizilor etichetati, la eticheta propusa, determinand ca si consecinta actiuni de tip deviant.   

Exista, in ceea ce am prezentat, doua componente. Pe de o parte, avem ideea ca orice act deviant este considerat astfel doar in masura in care societatea il eticheteaza in acest mod, iar pe de alta parte, mai mult, aceasta eticheta odata aplicata va presa indivizii, grupurile sau institutiile care o primesc sa se comporte in conformitate cu ea. Cu alte cuvinte, dincolo de relativismul deviantei, etichetarea va produce comportamente de acelasi tip cu cele care sunt etichetate astfel in societate.

Etichetarea, desi este un proces subiectiv, functioneaza insa doar pe baza interactiunilor permanente dintre oameni. Cu alte cuvinte, nu doar ca aplicam etichete anumitor persoane, dar ne si comportam fata de acestea in baza respectivelor etichete. Daca noi credem, de exemplu, ca o anumita persoana a furat ceva, atunci ii vom aplica eticheta de hot si ne vom comporta ca atare, indiferent daca acest lucru este sau nu adevarat. Putem rationa si intr-o maniera inversa, daca cineva care a furat nu este etichetat ca hot, nestiindu-se acest lucru, ne vom raporta la respectiva persoana ca fata de un om cinstit. Cu alte cuvinte, intotdeauna comportamentele noastre fata de ceilalti si implicit interactiunile pe care le construim cu acestia sunt determinate exclusiv de etichetele pe care le dam celorlalti si nu de caracteristicile pe care acestia le au "in realitate". In general, in viata sociala aplicam permanent etichete si ne comportam fata de cei din jur in baza acestora. Rezulta prin urmare, ca prin etichetarea unei persoane ca deviante, noi vom avea comportamente si relatii cu aceasta ca si cand aveam de a face real cu o persoana devianta, iar aceste comportamente ale noastre vor fi reale chiar daca definitia a fost strict subiectiva. Mai mult, raspunsul la interactiuni al persoanelor etichetate nu pot depasi eticheta acordata, ci dimpotriva, adesea persoanele tind sa confirme aceste etichete. Daca un copil la scoala este izolat de ceilalti pentru ca i s-a pus eticheta de bataus sau hot, el va fi izolat in realitate si cel mai probabil isi va insusi in timp eticheta respectiva prin valorificarea oricaror aspecte pozitive ce decurg din etichetarea in cauza.

Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele avand propria dinamica. Ele depind de natura si volumul interactiunilor dintre oameni. Rezulta deci ca etichetele se invata si ca devianta este dependenta intotdeauna de numarul celor care eticheteaza anumite actiuni ca fiind deviante. Prin urmare, una din formele de reducere a deviantei o reprezinta inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult, etichetarea este un proces intotdeauna contextual si situational, prin urmare, inclusiv devianta, are un asemenea caracter.

Controlul social

Controlul social se refera la totalitatea institutiilor, practicilor si procedeelor prin care o societate particulara mentine respectul fata de normele sociale si incearca sa reduca actiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare, controlul social se refera la mecanismele prin care este asigurata respectarea ordinii normative intr-o societate. Controlul social este fundamental pentru existenta oricarei societati sau comunitati si din acest motiv, el este asigurat prin functionarea mai multor tipuri de institutii sociale.

Trebuie sa distingem de la bun inceput intre institutiile de control social si institutiile care au functii de control social. Primele sunt institutii care au ca obiectiv central, implicit au ca functie principala, realizarea controlului social. Spre exemplu, institutii precum politia, tribunalele, inchisorile sunt institutii care isi propun prioritar realizarea controlului social. Exista alaturi de acestea un numar cu mult mai mare de institutii, care au alte functii majore, dar care indeplinesc secundar si functia de control social. Familia, spre exemplu, este o institutie sociala fundamentala care are multiple functii, inclusiv pe aceea de control social. Ea realizeaza aceasta functie, atat prin modul in care gestioneaza procesul de socializare, cat si prin exercitarea directa a controlului asupra propriilor membri.

Comunitatile teritoriale (de dimensiuni mici, in special cele rurale) au si ele numeroase mecanisme institutionale prin care realizeaza si exercita controlul social asupra membrilor (institutii religioase, culturale, civice). Din acest motiv, spre exemplu, in procesele de migratie din Romania anilor '70-'80, au aparut extrem de multe probleme (de tip infractional sau contraventional) la nivelul populatiei care a migrat din mediul rural spre orasele sau platformele industriale, tocmai datorita faptului ca pentru respectivele persoane a disparut in mod brusc controlul social traditional realizat de institutiile de la nivelul comunitatilor de origine, in primul rand cele ale familiilor, vecinatatilor, bisericii etc. Este foarte adevarat ca si astazi asistam la un fenomen similar, legat de actele deviante pe care unii cetateni romani care emigreaza le savarsesc in strainatate.

Mass media are si ea functii importante de control social, in primul rand in ceea ce priveste descurajarea actelor deviante. Mai mult, institutiile media sunt principalele institutii care ar trebui sa asigure astazi caracterul public al desfasurarii actelor de justitie, care prin definitie, asa cum am aratat, trebuie sa aiba un asemenea caracter.

Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de institutii, dintre cele mai diverse, care au functii de control social, putand porni de la armata, scoala, institutii economice pana la asociatia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier.

Mecanismele prin care se realizeaza controlul social sunt multiple. Nu trebuie sa reducem controlul social doar la actiunile de sanctionare a celor care incalca normele. Controlul social priveste inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea unui caracter public actelor de administrare a justitiei, promovarea mecanismelor prin care se asigura vizibilitate normativitatii sociale. Tot de controlul social se leaga toate procedeele si practicile prin care se cultiva atitudinea de respect a normativitatii, ceea ce se realizeaza spre exemplu, cu prioritate in institutiile religioase si cele de tip militar.

Probleme ale managementului institutiilor de control social

Putem deduce usor din paragraful anterior ca rolul central in administrarea controlului social il au institutiile care isi propun in mod prioritar un asemenea obiectiv, cum sunt institutiile care administreaza justitia sau ordinea sociala spre exemplu. Studiul acestor institutii este relativ recent, preocupari sistematice de cercetare sociologica a acestor institutii existand in special dupa al Doilea Razboi Mondial.

Trebuie sa spunem insa ca cea mai importanta reforma a inchisorilor, produsa in secolul al XIX-lea a apartinut unui sociolog, istoric si politolog francez, Alexis de Tocqueville (1805 - 1859). Ganditorul francez, renumit pentru lucrarea sa fundamentala, "Democratia in America", a calatorit in tanarul stat american pentru a studia de fapt nu viata politica americana, ci sistemul penitenciarelor de acolo. De altfel celebra sa carte asupra relatiilor politice din societatea americana a fost mai degraba un produs conjunctural al vizitei in Statele Unite.

Tocqueville a propus o reforma radicala pentru organizarea penitenciarelor, reforma a carei principii de baza sunt prezente si astazi ca elemente importante ale managementului acestor institutii. Spre exemplu, pana in secolul al XIX-lea, inchisoarea clasica avea pereti foarte grosi, usi foarte solide la celule, fara vizibilitate exterioara, detinutii neavand contact vizual intre ei si nici cu gardienii. Acest sistem reclama un numar apreciabil de gardieni si de regula nu permitea o supraveghere reala, permanenta, a detinutilor. Tocqueville a aratat ca o inchisoare trebuie organizata, de fapt, exact invers, adica pe principiul vizibilitatii, fiind foarte important, spre exemplu, ca detinutul sa stie ca poate fi observat in orice moment, chiar daca in realitate el nu este in permanenta monitorizat.

xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Alexis de Tocqueville, ganditor francez de origine nobiliara, bunicul sau, Chrétien de Malesherbes (1721-1794) fiind un importat politician cazut victima a Revolutiei Franceze. A decis sa lucreze in administratie inca din tinerete, optand chiar pentru o carierea politica. Are ocazia sa calatoreasca in America pentru a studia sistemul penitenciarelor, unde impreuna cu bunul sau prieten Gustave de Beaumont sta noua luni, intre 1831 si 1832, si pune bazele atat ale lucrarii "Sistemul de penitenciare din Statele Unite si aplicarea lui in Franta" (1833), cat si ale cartii sale capitale "Democaratia in America", publicata in patru volume intre 1835 si 1840.

xxxxxxxxxxxxxxxxx

Modelul propus de el, al inchisorii circulare, cu celule cu gratii care permit accesul vizual permanent asupra celor inchisi este un model larg raspandit astazi in lumea occidentala. Acest sistem nu doar ca este mai sigur, mai economic, dar este si mai functional si acceptabil psihologic pentru detinut.

Cercetarile sistematice asupra penitenciarelor si mai general asupra institutiilor de control social apartin insa exclusiv secolului al XX-lea. In cele ce urmeaza prezentam doar doua din problemele centrale care au preocupat specialistii din acest domeniu. Prima dintre acestea, este aceea a asigurarii caracterului public al justitiei. A doua se leaga de rolul social pe care il detine un tip particular de institutie sociala, inchisoarea.

Caracterul public al justitiei se refera la faptul ca, pentru a fi utila din punct de vedere social, administrarea justitiei ar trebui sa aiba un caracter public. Orice sanctionare a unui comportament infractional ar trebui sa fie valorificata social. Justitia nu isi propune niciodata doar sanctionarea unor criminali, ci intotdeauna ea trebuie sa mai indeplineasca si alte cateva functii cum ar fi:

. reafirmarea si revalidarea normativitatii incalcate prin actul deviant,

. potentarea la nivel general a increderii in ordinea normativa,

. oferirea unei satisfactii atat victimelor, cat si comunitatilor in care s-au produs actele deviante.

Aceste obiective nu se pot realiza decat daca administrarea justitiei are un caracter public. Intotdeauna in istorie, in orice societate, asigurarea caracterului public al justitiei a fost considerata o problema mai importanta decat oricare alt aspect al functionarii sistemului judiciar. Cel mai adesea in istorie chiar administrarea sanctiunii avea un caracter public, decapitarea, arderea pe rug, biciuirea sau alte tipuri de sanctiune exercitandu-se in public.

In societatea contemporana, mass media reprezinta principalul instrument care poate da un profund caracter public justitiei. Din pacate, in Romania, exista numeroase aspecte discutabile privitoare la modul in care acest lucru se realizeaza. Tendinta contemporana, nu doar la noi, este mai degraba aceea de a mediatiza actele deviante ca atare si mai putin procesul administrarii justitiei.

Un posibil indicator al normalitatii functionarii sistemului juridic il reprezinta natura produselor mediatice care privesc fenomenele infractionale. Spre exemplu, in majoritatea societatilor occidentale, media (in primul rand cinematografia, televiziunea, teatrele, etc.) prezinta politistii, judecatorii, procurorii, avocatii, detectivii, etc. ca personaje pozitive, cel mai adesea intr-o dimensiune chiar eroica in raport cu viata comunitatilor respective. La noi, acest lucru nu se intampla decat cu totul sporadic. Mai mult, in cultura noastra media, aceste personaje sunt mai degraba negative, si putem sa ne gandim cel putin la personajul politistului. Intr-o societate in care media propune personajul politistului in principal ca un fals erou care este prost, incompetent, incapabil, putem afirma in mod cert ca sistemul justitiei si implicit controlul social functioneaza prost.

O a doua problema pe care dorim sa o prezentam a starnit numeroase dispute in ultimele decenii intre specialisti. Este vorba de functia pe care o detin inchisorile, ca institutii fundamentale de control social, in procesul de preventie a infractionalitatii.

Inchisoarea moderna este o forma relativ noua de control social. Ea a aparut in secolul al XVII-lea, mai intai sub forma unor "case de munca", locuri in care erau stransi, dar si izolati totodata de societate, toti aceia care erau considerati "anormali". Era vorba de criminali, dar si de persoane cu hadicapuri majore, de bolnavii incurabili, persoane foarte batrane, care nu erau ingrijite de nimeni etc. Cu alte cuvinte, aceste "case" erau ceva intre inchisoare, lagar, spital si azil de batrani.

Trebuie sa precizam faptul ca au existat institutii similare inchisorii si pana la modernitate, insa acestea au avut in general un rol minor in sistemul de control social, deoarece majoritatea sanctiunilor in perioada premoderna, asa cum am precizat anterior, erau sanctiuni directe, administrate public. Fie ca era vorba de omorarea prin diverse mijloace a unor criminali, fie ca era vorba, pentru infractiuni minore, de schingiuire, bataie, biciuire etc., toate aceste tipuri de sanctiuni se administrau in spatiul public, relativ la scurt timp dupa prinderea infractorului. Detentia, desi era posibila si a existat inca din antichitate, nu era o sanctiune in sine, cat mai ales o modalitate de a retine pe termen scurt, pentru ancheta, un criminal, ori un mijloc de a-l constrange sa isi onoreze niste angajamente. In alte situatii, cei inchisi erau tinuti in detentie perioade scurte doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor institutii sau in comunitate. O alta forma de detentie istorica era cea care retinea o persoana pentru ca, fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social si politic), fie din varii motive nu exista un drept de sanctionare mai severa a acestora.

Inca din secolul al XIX-lea, cand deja putem spune ca existau inchisori autentice (in sensul actual) in toate statele europene, ca si peste ocean, s-a ridicat problema utilitatii acestor institutii. Pe masura ce cea mai mare parte a sanctiunilor justitiei s-au concentrat asupra privarii de libertate, s-a pus tot mai mult problema rolului acestui sistem in preventia si controlul infractionalitatii. Multi din cei care au studiat inchisorile au constatat adesea ca acestea erau in fapt nu centre de corectie a comportamentelor, institutii ale socializarii si integrarii in societate, ci dimpotriva adevarate "scoli ale infractionalitatii". Cei mai multi dintre cei care treceau prin aceste institutii recidivau, cel mai adesea ajungand la crime chiar mai grave. Prima explicatie care s-a dat unei astfel de disfunctionalitati, disfunctionalitate pentru ca menirea inchisorilor este aceea de a preveni si diminua infractionalitatea, a fost de natura ecologica. Contactul cu un mediu de tip infractional poate conduce la o socializare de acest tip, iar pentru cei care nu savarsisera infractiuni majore, resocializarea poate conduce chiar la o maximizare a comportamentelor deviante.

Din aceste motive s-a afirmat treptat, in secolul al XX-lea, o politica de reforma a sistemului penitenciarelor centrata pe ideea de a ridica permanent calitatea ecologica a inchisorilor (a mediului social al acestora). Astfel a inceput o adevarata campanie de "umanizare" a conditiilor de viata din inchisoare. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor detinutilor, a libertatilor lor spirituale, a nevoii de confort, ajungandu-se de multe ori in cazul unora dintre detinuti sa se asigure conditii de viata mai bune decat cele avute de ei in libertate, ceea ce a condus adesea la cresterea ratei de intoarcere in penitenciare.

Statele care au initiat astfel de reforme au inceput totodata sa cheltuiasca pentru detinuti sume mai mari decat cele pentru alte categorii sociale aflate in grija lor, cum ar fi copiii din orfelinate sau batranii din aziluri. Efectele acestor politici sunt insa discutabile. Aceasta pentru ca, in realitate, socializarea negativa se produce datorita unor tipuri de relatii sociale, datorita influentei unor oameni si doar secundar datorita mediului fizic. Atat timp cat mediul este compus din infractori, care au aceleasi seturi de valori, aceleasi tipuri de comportamente deviante, este dificil de gandit ca procesele de socializare negativa, de intarire a comportamentelor infractionale, si chiar de specializare infractionala, au cum sa dispara doar pentru ca exista conditii de confort in inchisoare.

Rezumat

Una dintre componentele fundamentale ale oricarei societati este normativitatea sociala. In raport cu aceasta, comportamentele indivizilor pot sa fie mai mult sau mai putin conforme sau, altfel spus, mai mult sau mai putin deviante. Orice abatere de la normativitatea sociala poarta numele de devianta. La randul lor, normele conteaza diferit intr-o societate, asadar si sanctiunile pentru incalcarea acestora vor fi, corespunzator, mai usoare sau mai severe. In functie de natura normelor respectate intr-o societate (formale si informale), sanctiunile pot fi exprimate formal (de exemplu, amenda) sau informal (respingerea persoanei deviante la nivelul comunitatii, grupului din care face parte, etc.). Astfel, in functie de normele incalcate si de tipul de sanctiune asociat acestora, distingem intre: legi penale (normele formale carora le sunt asociate sanctiuni severe); legile civile (normele formale carora le sunt asociate sanctiuni usoare); morala (normele informale carora le sunt asociate sanctiuni severe); obiceiuri (normele informale carora le sunt asociate sanctiuni usoare).

Un tip special de devianta il reprezinta criminalitatea, aceasta referindu-se la situatia in care sunt incalcate normele juridice pentru care societatea prevede sanctiuni majore. Crima reprezenta pentru Emile Durkheim orice act care este susceptibil de a primi o condamnare in baza legii. Ceea ce este extrem de important in analiza sociologica a deviantei este dimensiunea ei relativa, in sensul in care semnificatiile actiunilor si comportamentelor considerate deviante intr-o societate variaza in functie de anumite sisteme valorice si de raportare care sunt valabile in anumite contexte sau in anumite momente istorice. A omori pe cineva poate fi o crima care atrage dupa ea o pedeapsa severa, dar poate fi si un act eroic (in razboi) sau de indeplinire a datoriei sociale. Asadar, normativitatea sociala este cea care determina valorizarile noastre asupra a ceea ce consideram a fi deviant sau nu. Criminalitatea este definita asadar intotdeauna social.

In stransa legatura cu conceptul de devianta, se folosesc alte cateva concepte, care se impun a fi clar diferentiate de acesta. Este vorba despre anormalitate, un concept apartinand psihopatologiei si care se refera la comportamentele si cazurile care ies din sfera normalitatii psihice. Un alt concept folosit pentru ilustrarea comportamentului criminal este cel de delincventa. Delincventa se refera la comportamentele particulare care incalca normele juridice care definesc crima. La nivelul practicii, termenul este cel mai adesea folosit cu referire la cazurile speciale ale tinerilor care incalca legile, in formula de delincventa juvenila.

Primele teorii asupra criminalitatii au fost cele de factura biologista, explicand asadar comportamentul criminal pe baza unui determinism biologic. Relevanta din acest punct de vedere este "teoria criminalului innascut" a lui Cesare Lombroso. Potrivit acestuia, criminalii au un profil biologic innascut, ei avand o serie de caracteristici fizice care ii deosebesc de ceilalti oameni, cum ar fi: fruntea tesita si proeminenta, sprancenele groase, parul roscat, maxilarul puternic.

O alta teorie de aceeasi factura ii apartine lui William Sheldon care propune o clasificare a oamenilor in trei tipuri fundamentale in functie de constitutia lor somatica. Acestea sunt: tipul ectomorf (inalt, slab, cu membre lungi, introvertit, fragil, dispus spre meditatie), tipul endomorf (mic de statura, gras, cu membre scurte, relaxat, jovial, sociabil) si tipul mesomorf (atletic, cu osatura si muschiulatura puternice, cu proportii optime de inaltime si greutate, marcat de energie puternica, dorinta de afirmare, curaj). Potrivit teoriei lui Sheldon, tipul mesomorf este cel mai predispus la criminalitate comparativ cu celelalte doua tipuri.

O alta teorie biologista mult mai recenta, care incearca explicarea comportamentului criminal este teoria cromozomului suplimentar. Potrivit acestei teorii, criminalitatea este determinata genetic, astfel ca barbatii care detin un cromozom Y suplimentar sunt mult mai agresivi si mult mai predispusi la savarsirea de acte deviante.

Toate aceste abordari biologiste care incearca sa explice criminalitatea sunt inevitabil limitate, caracteristicile fizice, constitutia somatica ori elementele genetice neputand sa explice in intregime varietatea si complexitatea actelor criminale. Daca mai adaugam la aceasta si instrumentarul contemporan in domeniul criminalitatii, pornind de la gradul de inteligenta, educatie si ajungand la tehnologii rafinate, limitele explicative ale teoriilor enumerate mai sus apar ca evidente.

In perspectiva sociologica, o contributie deosebita la dezvoltarea teoriilor privind criminalitatea a avut-o sociologul francez Emile Durkheim. El propune un concept cheie in analiza normativitatii, acela de anomie. Conceptul se refera la disolutia normativitatii sociale. Pentru Durkheim, devianta este parte constitutiva a conditiilor care definesc existenta oricarei societati. Ea este inteleasa ca un fapt social echivalent, din punct de vedere sociologic, cu oricare alt fapt social.

O dezvoltare consistenta in planul teoriilor criminalitatii apartine lui Robert K. Merton. La baza teoriei sale, Merton pleaca de la conceptul de anomie al lui Emile Durkheim. In conceptia sa, in orice tip de actiune sociala pentru atingerea anumitor scopuri, exista definite anumite mijloace. Privite din punct de vedere al normativitatii sociale, atat scopurile, cat si mijloacele pot fi legitime sau ilegitime. Pornind de la aceste premise teoretice, Merton propune o matrice a 5 tipuri umane, privite din punct de vedere al caracterului deviant al actiunilor lor: conformistul, care isi defineste scopuri si mijloace legitime; inovatorul, care inventeaza mijloace nelegitime pentru atingerea unor scopuri acceptate social; ritualistul, care utilizeaza mijloace legale pentru atingerea unor scopuri ilegitime; anarhistul, care nu accepta nici scopurile, nici mijloacele legale definite pentru o anumita actiune; revolutionarul, definitoriu pentru situatia in care caracterul legitim al mijloacelor si scopurilor se schimba tocmai ca urmare a unor actiuni deviante.

Una din teoriile sociologice extrem de pertinente in explicarea deviantei, propusa in cadrul interactionalismului simbolic este teoria etichetarii. Potrivit acestei teorii, dezvoltata la inceputul anilor '60 de sociologul american Howard Becker, devianta este un produs al interactiunilor in cadrul carora oamenii eticheteaza actiunile indivizilor, deci si pe acestia, in concordanta cu felul in care oamenii definesc anumite situatii. O consecinta directa a etichetarii unor comportamente ca fiind deviante consta chiar in generarea unei conformari comportamentale a indivizilor la eticheta propusa.

Devianta si in special criminalitatea este controlata si redusa in societate printr-un ansamblu de institutii care formeaza controlul social. Exista, pe de o parte, institutii de control social cum sunt politia, tribunalul, inchisorile. Pe de alta parte, exista institutii care indeplinesc functii de control social. Este vorba despre familie, scoala, institutiile religioase, organizatiile civice. De asemenea, una dintre institutiile cu un important rol de control social, din ce in ce mai pregnant in zilele noastre, este mass-media, probabil cea mai importanta institutie care poate asigura caracterul public al desfasurarii actelor de justitie si care, totodata, poate descuraja actele deviante printr-un alt rol major al sau si anume cel de agent de socializare.

Concepte cheie

Devianta; Delincventa juvenila; Crima; Criminalitate; Legi penale; Legi civile; Anormalitate; Stigmat; Etichetare; Control social; Inchisoare