Efecte perverse si schimbare sociala

EFECTE PERVERSE SI SCHIMBARE SOCIALA

de RAYMOND BOUDON

IN MATERIE DE SCHIMBARE SOCIALA, sociologia pare sa provina, privind in urma, din secolul al XIX-lea. Pentru unii, lupta claselor continua sa fie factorul dominant al unei evolutii conceputa ca necesara. Pentru altii, "progresul' tehnologic conduce inevitabil la o transformare globala a societatilor, in functie de inclinatia fiecaruia, dezvoltarea mijloacelor de comunicare in masa, progresul biologiei moleculare, multiplicarea firmelor multinationale, intelectualii si cei care detin cunoasterea, sunt prezentati pe rand ca purtatori a ceea ce Hegel numea Geschichdichkeit - istoricitatea.

Este clar ca schimbari localizate au provocat reactii in lant interminabile. Pare a fi fost deja demonstrat ca aparitia plugului cu brazdar de fier a provocat schimbari importante la nivelul societatilor globale. Este adevarat ca, atat conflictele sociale, cit mai ales conflictele intre clasele sociale, san, mai precis, intre "organizatii" reprezentand mai mult sau mai putin direct clasele sociale, au provocat in anumite conjuncturi istorice efecte de iradiere ce au cuprins societatile in ansamblul lor. Este de asemenea adevarat ca, in anumite circumstante, anumite categorii de agenti sociali pot juca un rol deosebit, de important, ca, de exemplu, studentii in cursul anilor '60. Desi importanta lor este incontestabila, aceste cazari nu pot totusi sa constituie baza unei teorii generale a schimbarii sociale.

In afara efectelor de iradiere, conflictelor provocate de opozitia dintre interesele grupurilor sociale, o sursa importanta a schimbarilor sociale o constituie efectele perverse. Criza din domeniul educatiei din anii '60 este cu siguranta, in mare parte, rezultatul unor astfel de efecte: convingerea ca intensificarea masiva a educatiei nu putea aduce decat binefaceri, a fost dezmintita de fapte. In particular, egalizarea sanselor scolare nu a adus si egalizarea sanselor sociale. Teorii naive au facut din aceasta contradictie produsul opozitie dintre clasa dominanta si clasa dominata. Se poate demonstra inutilitatea ipotezei, precum si faptul ca aceasta contradictie deriva mai degraba din efectele perverse.

Asa cum demonstreaza si sociologia politica moderna, starile de tensiune sau de criza politica reprezinta adesea in aceeasi maniera manifestarea efectelor perverse. Fara indoiala tensiunile politice rezulta cateodata din opozitia intereselor. Dar aici nu este vorba decat de un caz particular important. Michels, mai apoi Olsn, au aratat ca adesea tensiunile politice iau nastere din tendinta institutiilor reprezentative spre oligarhie. Aceasta tendinta este urmarea efectelor perverse. Intr-o maniera generala, Rousseau, si, mai aproape de timpul nostru, Hotelling, Hirsch-man, Buchanan si Tullock au aratat ca este imposibil sa definesti institutii care sa garanteze o reprezentare corecta a intereselor fiecaruia. Nedreptatea, inegalitatile, conflictele, nu sunt neaparat reflectarea fenomenelor de dominatie. Adesea, ele sunt produsul interdependentei intre agentii sociali si al imposibilitatii de a defini o organizare optimala a interdependentei.

Domeniul educatiei, ca si al politicii demonstreaza astfel adesea ca crizele sociale si schimbarea sociala nu rezulta din efectul mecanic al factorilor "dominanti' sau din conflictele avand structura unui joc fara miza, ci din efectele perverse generate de interdependenta agentilor sociali.

Acest text a fost pregatit pentru cel de-al IV lea Congres International- "Mutatii: biologie si societate' organizat de Universitatea Rene - Descartes (Paris V) (The International Oreanisation for the Study of H uman Development, Paris, februarie, 1977).

Istoria nu mai este nimic daca nu e activitatea oamenilor in urmarirea obiectivelor lor.

Karl Marx - Sfanta. Familie.

Sociologia este permanent pandita de o utopie: gasirea cheii schimbarii sociale si, de aici, reducerea incertitudinii viitorului. De unde eforturile variate de a determina pretinsele legi ale istoriei, observate in secolul al XIX lea. Kark Popper, aratand caracterul contradictoriu al acestei notiuni, a facut definitiv dreptate a aceste tentative. O alta obsesie a sociologiei a fost aceea de a cauta, pe linga legile de negasit ale istoriei, factorul fundamental al schimbarii. Organizarea productiei de bunuri, distribuirea inegala a bogatiei si a puterii au fost propuse pentru acest loc fiind considerate fiecare cu sanse diverse de a-l detine. Astazi majoritatea sociologilor sunt convinsi ca aceasta cautare a legilor istoriei si a factorilor dominanti ai schimbarii constituie un drum ce nu duce nicaieri.

Singura directie eficace de cercetare, care astazi este in general urmata, consta in identificarea proceselor de schimbare tipice, sperand ca in timp aceste caruri particulare se vor putea integra in cadrul teoretic general. Gabriel Tarde² vedea in procesul biologic de contagiune un model general pentru schimbarea sociala. Astazi, stim ca anumite schimbari sociale provin din acest tip de structura, dar nu toate. Unii au vazut in inovatia tehnica si stiintifica mobilul principal al schimbarii. Datorita lucrarilor lui Lynn White putem masura mai bine cascada schimbarilor sociale provocate de inventia brazdarului de fier.

Un studiu clasic al lui Henri Mendras arata schimbarile in lant provocate de introducerea porumbului hibrid. Dar acest tip de schimbare prin iradiere, pornind de la un centru de inovare nu este, in ciuda frecventei sale, decat un caz particular. Numerosi autori au vazut in conflictele de interese cauza principali a schimbarilor. Unii, precum Marx, credeau ca cele mai semnificative conflicte, adica cele ce aveau cea mai mare potentialitate de schimbare, sau, cum spun filozofii germani, cele mai bogate in Geschicbtlichkeit, priveau proprietatea mijloacelor de productie. Astazi exista tendinta de a se atribui mai muha importanta conflictelor ce tin de distribuirea puterii sau autoritatii. Lucrarile lui Alaine Touraine si mai ales ale lui Ralf Dahendorf sunt semnificative in aceasta privinta. De fapt, conflictele create de distribuirea puterii nu sunt singurele posedand posibilitatea crearii unor schimbari sociale nici macar in societatile industriale moderne. Numeroase conflicte actuale se refera la trasarea frontierei intre public si privat (de exemplu, privatizarea avortului si in general, declinul reglementarilor publice in materie sexuala, morala si culturala). Este deci imposibil de a transforma o clasa particulara de conflicte in sursa privilegiata a schimbarii sociale. Dar putem merge si mai departe: desi schim­barea sociala este adesea asociata conflictelor de interese, aceasta asociere nu este indispensabila. Aparitia rotii a fost o sursa de schimbare probabil la fel de importanta ca si proprietatea privata asupra mijloacelor de productie. De asemenea, schimbarea rezulta adesea dintr-un decalaj intre moravuri si institutii si in consecinta dintr-un conflict intre institutii si grupuri sociale mai degraba decat dintr-un conflict care sa opuna grupurile sociale intre ele, in acest caz, "conflict' semnifica o incompatibilitate, nu o confruntare.

In functie de caz, schimbarea sociala poate fi datorata conflictelor sau opozitiilor de interese, decalajelor sau conflictelor (aici cu sensul de contradictie) intre institutii, schimbarilor localizate generatoare de efecte de iradiere. Pluralitatea procese­lor de schimbare poate parea cu alte cuvinte ireductibila.

In cele ce urmeaza, as vrea sa izolez un mecanism esential si prin aceasta sa prezint un capitol important din analiza schimbarii sociale: mecanismul efectelor perverse. Pentru a rezuma aceasta notiune in cateva cuvinte, am putea spune ca exista efecte perverse atunci cand doi indivizi (sau mai multi) aflandu-se in cautarea unui obiectiv dat, creeaza o stare de fapt "neurmarita' ce poate fi neplacuta fie pentru unul dintre ei, fie din punctul de vedere al fiecaruia.

Am putea ilustra aceasta notiune printr-un exemplu clasic imprumutat din opera politica a lui Jean Jaques Rousseau. Sa recitim de exemplu partea ce povesteste vanatoarea, ce joaca un rol esential in al doilea Discurs si care furnizeaza tocmai cheia contradictiilor (in sensul logic ai termenului) intre Discurs si Contract, contradictii de care Rousseau a fost acuzat, dar pe care le-a negat mereu cu vehementa: doi salbatici, egoisti, hedonisti, rationali, decid sa-si schimbe menu-ul, in mod normal compus din carne de iepure si sa plece la vanatoae de cerbi.

Desi suntem intr-o societate a abundentei, se presupune ca un singur om salbatic nu poate prinde un cerb. Cei doi vanatori, cazand la un acord in ceea ce priveste obiectivul lor si fiind indeajuns de rationali pentru a cunoaste mijloacele necesare pentru atingerea lui, trec la actiune. Dar, cum sentimentul de loialitate este presupus inexistent conform axiomaticii omului salbatic adoptata de Rousseau, vanatoarea esueaza: primul dintre cei doi salbatici care vede trecand un iepure abandoneaza obiectivul principal. Astfel, in ciuda claritatii obiectivului fixat, in ciuda rationalitatii lor desi natura nu restransese bunurile puse la dispozitie si in ciuda lipsei de ostilitate in relatiile dintre ei, cei doi sunt incapabili sa-si atinga obiectivul principal. Analiza releva un efect pervers de o puritate didactica. Corolarul teoremei lui Rousseau este evident: chiar in aceste conditii opti­male, cooperarea presupune loialitate. Cu alte cuvinte, este necesar ca fiecare dintre cei doi colaboratori sa se angajeze sa nu deroge de la scopul initial. Mai precis, fiecare are interesul de a accepta sa fie sanctionat in cazul in care ar fi tentat sa o faca. Pe aceasta teorema a Discursului se bazeaza mai apoi Contractul social. Prima dintre aceste lucrari este departe de a fi un elogiu al starii naturale asa cum a doua nu este un elogiu al starii sociale, ci o urmare logica a primei. Si faimoasa expresie "a forta omul sa fie liber' este o contradictie, nu in sens logic, ci in cei dialec­tic: structura interactiunii pe care o presupune axiomatica din "Discurs despre originea inegalitatii' are drept consecinta faptul ca cei doi salbatici nu pot fi siguri ca vor atinge obiectivul pe care au decis liberi sa-1 urmareasca, decat in cazul in care accep­ta sa fie fortati sa-1 realizeze. Eliminarea efectelor perverse ge­nerate de starea naturala este obtinuta prin introducerea constrangerii in cazul in care ar fi nerealist sa ne asteptam la aparitia loialitatii (ca si cum am avea de-a face nu cu doi ci cu mai multi actori).

Este util sa subliniem legatura dintre aceste dezvoltari esentiale ale teoriei politice a lui Rousseau si ceea ce noi numim astazi teoria jocurilor. Putem deci incerca sa formalizam demonstratia Discursului in urmatorul mod: sa ne imaginam ca, pentru fiecare din cei doi actori, un iepure are o valoare egala cu 2 si o jumatate de cerb o valoare egala cu 3. Fiecare dintre ei dispune de doua strategii: una de cooperare si una de derogare de la scopul initial. Matricea retributiei are atunci structura urmatoare: daca cei doi actori coopereaza, fiecare obtine o jumatate de cerb. Daca al doilea renunta la scopul initial, reorientandu-se spre cel secundar, in timp ce primul nu-si schimba scopul, primul va obtine o retributie nula, in timp ce a celui de-al doilea va fi egala cu 2. In cazul in care strategiile sunt inversate, se va intampla acelasi lucru si cu retributiile, in cazul in care amandoi se indeparteaza de scopul initial, fiecare va obtine o retributie egala cu 2. Putem atunci sa ne imaginam ca - starea naturala excluzand dupa Rousseau loialitatea - fiecare din cei doi actori este nesigur de comportamentul celuilalt. Ceea ce putem interpreta presupunand ca fiecare va estima ca echiprobabila adoptarea de catre celalalt a celor doua strategii posibile, in aceste conditii, actorul l are o speranta de castig de (3 x 0,5} + (O x 0,5) = 1,5 alegand strategia de cooperare si de (2 x 0,5) + (2 x 0,5) = 2 alegand-o pe cealalta, in mod normal, acelasi lucru este valabil si pentu cel de-al doilea, astfel incat fiecare va avea interes sa nu coopereze. Dar, astfel, fiecare obtine o retributie inferioara celei pe care ar fi primit-o cooperand. Paradoxul nu se producea daca nu am fi atribuit jumatatii de cerb si iepurelui valori mai indepartate, ca l si 4. Analiza nu arata ca partida de vanatoare va esua neaparat, ci ca poate esua in anumite conditii, in aceiasi timp impotriva si prin vointa actorilor. O modalitate buna de a preveni pierderea ar fi ca cei doi sa-si interzica necooperarea, adica sa-si creeze o garantie impotriva tentatiei de cooperare acceptand ca aceasta interdictie este insotita de sanctiuni.

ACTOR2
Cooperare Derogare

Cooperare

ACTOR l

Derogare

De fapt, se observa ca structura interactiunii ilustrate de partida de vanatoare din Discurs despre inegalitate estre similara cu o structura de interactiune bine cunoscuta in teoria jocurilor - dilema prizonierului. Ori o iesire clasica pentru actorii cazuti in aceasta capcana este acceptarea libera a constrangerii care sa-i oblige sa coopereze. Bineinteles, constrangerea (care poate, in functie de caz, sa ia o forma publica sau privata) nu este singura iesire posibila din dilema prizonierului. Loialitatea ar fi o alta alternativa, dar nu este verosimila in toate situatiile.

Sa rezumam: analiza lui Rousseau demonstreaza ca o schimbare sociala fudamentala, si anume institutionalizarea constrangerii, poate rezulta din efectele perverse generate de starea naturala, adica de situatiile in care fiecare actioneaza dupa placul sau.

Un caz interesant de efecte perverse sau cum poate egalitatea sa conduca la inegalitate

Exemplul lui Rousseau este de natura teoretica. Dar este usor sa ilustram relatia dintre efectele perverse si schimbarea sociala prin exemple numeroase relevand procesele concrete caracteristice societatilor industriale.

Ma voi opri mai intai asupra catorva detalii despre un exemplu imprumutat din sociologia educatiei. El sugereaza ca aceasta criza ce caracterizeaza sistemele educationale din societatile industriale in ultimii aproximativ zece ani si care nu a disparut este datorata unei acumulari de efecte perverse pe care le-a generat dezvoltarea educatiei, aiaturi de efectele sale pozitive.

Analiza consecintelor dezvoltarii considerabile a procentului de scolarizare, ce caracterizeaza majoritatea tarilor in ultimele decenii, este una dintre cele mai dificile si mai controversate. Se stie ca sociologii, ca si oamenii politici, au vazut / pentru mult timp / in dezvoltarea educatiei instrumentul privilegiat al unei politici a egalitatii sociale. Economistii educatiei raman inca adesea fideli ideii ca dezvoltarea educatiei conduce la o reducere a inegalitatii salariale. Alta data, sociologii vedeau in cresterea procentului de scolarizare un mijloc de crestere a mobilitatii sociale.

Nu-mi propun sa tratez problema consecintelor cresterii procesului de scolarizare in ansamblul sau. In ceea ce priveste influenta acestui factor asupra distribuirii veniturilor ma voi multumi sa-i recomand cititorului lucrarile lui Thurow. El arata ca presupunand structura locurilor de munca determinata intr-o mica masura de modificarea in timp a / stocului educational/, marirea medie a timpului de scolarizare conduce nu la reducerea, ci la cresterea inegalitatii economice. Mai precis, daca ne limitam la distinctia intre cele 3 tipuri clasice de invatamant (primar, secundar, superior) descoperim ca 1) variatia salariilor caracteristice fiecaruia dintre aceste nivele are o tendinta des­crescatoare; 2) mediile salariilor de pe cele 3 nivele au tendinta de a se indeparta unele de altele.

Punerea in evidenta a acestui efect pervers ce contrazice propunerile avansate frecvent de catre economistii educatiei rezulta din ipoteza - rezonabila la prima vedere - conform careia structura locurilor de munca {mai exact structura salariilor) se modifica mai lent decat ceea ce numim noi structura scolara - distribuirea indivizilor in functie de nivelul de scolarizare.

Fundamentul solid al ipotezei Iui Thurow este demonstrat a posteriori de faptul ca are consecinte conforme observatiei, in cazul care il intereseza, acela al Statelor Unite, in perioada 1949-1969, in aceasta tara se observa:

O reducere a inegalitatilor scolare. Pentru a o masura, Thurow utilizeaza procedura Gini-Pareto: fie N numarul total al anilor de educatie ce caracterizeaza o populatie la un moment dat si n,, n₂, ,.-n₁₀, numarul total al anilor corespunzatori la 10% din populatie, respectiv cei mai putin scolarizati, apoi la 10% cei imediat superiori si, in final, 10% cei mai scolarizati. Se constata astfel ca partea din stocul total de educatie de care dispun cei 10% mai putin scolarizati creste intre 1949 si 1969, in timp ce partea celor 10% foarte scolarizati descreste.

O crestere a inegalitatilor economice. Intre 1949 si 1969, proportia masei salariale care revine celor 10% mai putin favorizati are tendinta de a descreste, in timp ce partea celor 10% favorizati creste. Astfel dezvoltarea procentului de scolarizare este insotita in acelasi timp de o reducere a inegalitatilor scolare si de o crestere a inegalitatilor economice.

Pe de alta parte statisticile americane arata ca, conform con-ecintelor rezultand din ipoteza lui Thurow asistam, 1949-1969 la: 1) o reducere a variantei salariilor atasate fiecaruia dintre cele 3 nivele scolare si 2) o divergenta a mediilor salariilor corespunza toare celor 3 niveluri.

Sa luam acum in considerare influenta expansiunii procentului de scolarizare asupra nobilitatii sociale.

Concluzia lui Thurow este ca dezvoltarea sistemului educational nu este insotita neaparat de o atenuare a inegalitatii economice, ba dimpotriva, in mod analog putem arata ca nu exista nici un motiv sa se antreneze o crestere a mobilitatii, chiar daca se presupune o atenuare a inegalitatii sanselor scolare.

Fragmentul subliniat cere o clarificare. Se admite cateodata, in sociologia numita critica, faptul ca efectul sistemului scolar nu este de a atenua, ci de a accentua Inegalitatile datorate nasterii si ca, in consecinta, expansiunea procentului de scolarizare nu are nici un motiv pentru a fi insotita de o democratizare a invatamantului. Este adevarat ca se pot face anumite statistici relative la unele tari si privind de preferinta perioadele foarte scurte de unde rezulta ca inegalitatea sanselor in invatamant nu manifesta o tendinta de atenuare. Dar atunci cand luam in considerare perioade de douazeci de ani, de zece sau mai putin, si daca ne straduim sa avem o privire de ansamblu a evolutiei inegalitatilor scolare in societatile industriale, observam o atenuare generala a inegalitatilor scolare imposibil de negat, in acest punct, demonstratia lui Thurow in cazul Statelor Unite poate fi criticata, in masura in care ea nu tine seama de evolutia structurii demografice a populatiei americane intre cele doua perioade luate in consideratie. Dar impresionanta documentatie statistica reunita de OCDE asupra acestei probleme nu lasa loc nici unei indoieli: in societatile industriale si mai ales in societatile industriale liberale, inegalitatile scolare manifesta o tendinta constanta de atenuare.

Problema este atunci de a sti de ce expansiunea procentului de scolarizare, pe de o parte, si atenuarea inegalitatii sanselor in educatie pe de alta nu au antrenat o atenuare a inegalitatii sanselor sociale sau, daca se prefera un limbaj mai didactic, o crestere a mobilitatii sociale.

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, am dezvoltat in Inegalitatea Sanselor o teorie pe care imi este desigur imposibil sa o expun aici in detaliu: ma voi multumi sa prezint in linii mari modelul la care ea conduce. Modelul se compune, grosso modo, din trei parti inlantuite logic, sau daca preferati, din trei momente.

1) intr-un prim moment, se presupune ca distribuirea indivizilor dintr-o populatie in raport cu reusita scolara variaza in functie de clasa sociala de origine. Se admite de altfel ca fiecare clasa sociala este asociata unui camp de decizie care determina probabilitatile ca un individ apartinand unei anumite clase sociale si avand un nivel de reusita scolara dat - o intarziere sau un avans scolar date, etc, sa aleaga, la un moment sau altul al cursului scolar, o cale sau alta, (de exemplu: intrarea in invata­mantul secundar de lunga durata in loc de invatamantul superior de scurta durata, continuarea studiilor in loc intrarea in viata activa, etc). in plus, se presupune ca etapele cursului scolar si, in general, structura punctelor de bifurcatie care jaloneaza acest curs pot varia de la un sistem scolar la altul si pot evolua in timp.

Fara sa intram in detalii, sa spunem ca formalizarea propu­nerilor pe care tocmai le-am prezentat pe scurt se va finaliza printr-un model care sa permita reconstituirea devenirii scoiare a unei cohorte ipotetice. Astfel, sa presupunem trei clase sociale (superioara, medie, inferioara); sa ne imaginam ca o cohorta de 100 000 de elevi soseste la sfarsitul studiilor elementare la un moment dat si sa presupunem ca, printre acesti elevi, 10 000 sunt de clasa superioara, 30 000 apartin clasei medii si 60 000 celei inferioare. O formalizare convenabila a propunerilor precedente si o alegere potrivita a parametrilor permit sa determinam numarul de indivizi care, in fiecare clasa sociala, ating fiecare dintre nivelele determinate de sistemul scolar considerat.

TABEL 1

Nivelul de studiu in functie de clasa sociala

Tabelul I da rezultatul aplicarii modelului intr-un caz simplu: sase nivele scolare au fost distinse in total. Coloanele l, 3 si 5 dau proportia indivizilor care, in fiecare clasa sociala, ating fiecare dintre nivelele de invatamant. Celelalte 3 coloane dau proportiile cumulate din jos in sus.

Se remarca faptul ca rezultatele acestui model sunt structural conforme datelor furnizate de statisticile scolare: inegalitatile privind invatamantul secundar care diferentiaza cele 3 clase sociale sunt considerabile; inegalitatile privind invatamantul superior sunt si mai bine marcate.

2) Al doilea moment in construirea modelului permite trecerea de la static la dinamic. Se presupune o schimbare de caracteristici a campului de decizie in timp. In cel mai simplu caz se admite ca probabilitatile de supravietuire pe calea scolara ce duce la invatamantul superior cresc, in plus, se presupune ca aceasta crestere este cu atat mai rapida cu cat probabilitatea la care ea se aplica este mai mica. Astfel, sa ne imaginam ca pentru un nivel dat de reusita scolara, o varsta data, etc, probabilitatea de supravietuire la un punct dat de bifurcatie este, la un moment dat, egala cu p. Putem presupune ca ea este, la momentul urmator, egala cu p + (l -p) a, unde a este un coeficient po­zitiv inferior lui 1. Tablourile IIa, llb, llc prezinta principalele rezultate' pe care le-am extras din model, atunci cand utilizam ipotezele si parametrii ce conduc ia tabloul l si daca introducem in plus ipoteza dinamica pe care tocmai am enuntat-o. Cele trei parti ale tabloului II corespund distributiilor obtinute pentru trei perioade succesive. Astfel, sa spunem ca tabloul I corespunde perioadei t₀ si tablourile IIa, llb, llc corespund perioa­delor t₁, t₂ si t₃.

Aceste tablouri reproduc proprietatile structurale pe care le putem observa li nivelul statisticilor scolare atunci cand acestea permit obtinerea unor date diacronice. Se remarca mai ales ca 1) de la o perioada la alta, probabilitatea de a atinge nivelele inalte ale sistemului scolar este marita de un coeficient cu atat mai mare cu cat originea sociala este mai joasa; 2) dar numarul suplimentar de indivizi care, de la o perioada la alta ating invatamantul superior (dintr-un numar de o mie de indivizi), este mult mai mic in clasele inferioare decat in celelalte. Aceste doua rezultate sunt in conformitate cu statisticile scolare.

Nu vom mai insista asupra primelor doua momente ale modelului. Ele nu ne privesc aici decat in masura in care ne permit sa determinam:

TABEL II

Nivele de studia in functie de clasa sociala in trei perioade succesive t1, t2, t3.

1) evolutia in timp a efectivelor corespunzand diferitelor nivele scolare; 2) evolutia in timp a compozitiei sociale de efective corespunzand fiecarui nivel scolar.

Sa abordam al treilea moment al procesului, care priveste direct problema care ne intereseaza: aceea a influentei asupra mobilitatii sociale pe care o au dezvoltarea procentului de scolarizare si reducerea inegalitatilor in invatamant. Primele doua momente ale modelului permit stabilirea distributiilor caracteristice pentru cohortele succesive din punctul de vedere al nivelului de instructie. Al treilea moment defineste mecanismul prin care indivizii dotati cu un nivel de instructie primesc un statut social dat.

Ce ipoteze putem enunta in aceasta privinta? O prima ipoteza se impune de la sine, si anume aceea ca societatile industriale sunt toate, la un anumit grad, meritocratice. Cu alte cuvinte, se presupune ca, toate lucrurile fiind egale, cei care au un nivel de instructie mai ridicat au tendinta de a avea un statut social mai ridicat. Vom vedea mai departe cum se poate da o forma precisa acestei propuneri.

O a doua ipoteza este ca, toate lucrurile fiind egale, cei a caror origine sociala este mai ridicata tind sa obtina un statut social mai ridicat, in particular, putem admite, daca facem referire la numeroase rezultate ale anchetelor, ca indivizii ce poseda acelasi nivel de instructie au mai multe sanse de a atinge un statut social ridicat daca originea lor sociala este mai ridicata. Vorbim in acest caz de un efect de dominanta.

Daca obiectivul nostru ar fi fost acela de a stabili o teorie exhaustiva a mobilitatii, ar fi trebuit sa introducem si alti factori. Astfel, stim bine ca, la nivelul instructiei egale, indivizii se orienteaza spre tipuri de cariera asociate mai mult sau mai putin unor sperante sociale ridicate: tinerii de origine sociala medie care au terminat cu succes studiile secundare se orienteaza mai putin frecvent spre carierele prestigioase din medicina sau drept decat condiscipolii lor de origine sociala superioara.

Pe de alta parte, este clar ca factorii contextuali afecteaza procesele de mobilitate: doua persoane ale caror caracteristici individuale sunt similare (acelasi tip de origine sociala, acelasi nivel de instruire, acelasi tip de scolarizare etc.) au toate sansele sa obtina un statut social diferit in functie de apartenenta la un mediu sau altul. Statisticile reunite de OCDE demonstreaza existenta unor importante variatii regionale in sansele scolare, chiar atunci cand caracterele individuale sunt controlate.

In ceea ce urmeaza, sa consideram cazul cel mai simplu. Sa presupunem ca mobilitatea geografica este indeajuns de importanta pentru ca factorii contextuali sa poata fi considerati ca neglijabili. Pe de alta parte, cum problema consista in determinarea masurii in care mobilitatea sociala este afectata de cresterea procentului de scolarizare si de atenuarea inegalitatilor scolare, putem neglija efectul de dominanta evocat mai sus. Ne vom plasa deci in ipoteza unei structuri pur meritocratice. Daca dezvoltarea invatamantului si atenuarea inegalitatii sanselor scolare trebuie sa aiba un efect asupra mobilitatii sociale, este un lucru bun intr-o societate de asemenea tip.

Problema este atunci de a formaliza ipoteza meritocratica. Sa presupunem, pentru a simplifica, sa presupunem deci ci dis­tingem ca si mai inainte trei tipuri de statuturi sociale ierarhizate: C₁ (statut inalt), C₂ (statut mediu) si C₃ (statut scazut). Sa presupunem ca structura sociala este relativ imobila in timp, cu alte cuvinte distributia indivizilor in raport cu cele trei tipuri de statut este aproape constanta, in prima si a doua pane a modelului, am presupus ca o cohorta ajunsa la finalul studiilor elementare a fost distribuita astfel: 10000 C_1, 30 000 C₂ si 60 000 C₃. Vom admite, pentru a simplifica, faptul ca aceasta cohorta trebuie sa-si imparta un total de 100 000 de pozitii sociale, dintre care 10000 sunt de nivel C_1, 30 000 de nivel C₂ si 60 000 de nivel C₃

Normal, nu este realist sa presupunem ca indivizi ajunsi la finalul ciclului elementar se vor gasi in acelasi timp in cormpetitie pe piata muncii: in functie de nivelul lor de instructie, vor intra de fapt pe piata muncii la momente diferite. Sa spunem pur si simplu ca ar fi mai usor sa complicam modelul, astfel incat indivizii presupusi in situatie de concurenta sa intre pe piata locurilor de munca in mod sincronizat. Dar acest lucru nu ar modifica concluziile analizei.

Pentru a traduce ipoteza meritocratica, este suficient sa consideram ca indivizii vor primi statutul social de destinatie in cursul unui proces inegalitar ce ii privilegiaza pe cei cu un nivel de instruire mai ridicat. Astfel, !a momentul t₀, 10 000 de locuri sunt disponibile in C₁ in timp ce (conform tabelului I): 0,1967 x 10000 + 0,0340 x 30000 + 0,0053 x 60000 = 3305 indivizi din cohorta de plecare ce ating nivelul scolar cel mai ridicat. Presupunem ca o proportie insemnata din acesti indivizi, de exemplu 70%, primesc pozitii sociale de tip inalt (C₁ ).Vor ramane deci 10000-(3305 x 0,70) = 7686 pozitii disponibile in C₁ Vom presupune in continuare ca 70% din aceste pozitii va reveni indivizilor care au atins nivelul scolar imediat inferior celui mai inalt nivel. Daca ne raportam la tabelul I, vedem ca este vorba de indivizi care nu au terminat studiile superioare. Vom continua astfel sa afectam pozitiile disponibile in C₁ prelevand succesiv candidatii la nivele de instructie din ce in ce mai joase.

Dupa aceea, vom urmari in acelasi fel pozitiile sociale disponibile la nivelul C₂ (statut social de nivel mediu) luand succesiv candidatii posedand nivelul scolar cel mai ridicat, apoi nivelul de instruire imediat inferior si tot asa pana Ia cel mai jos nivel. Normal, ar trebui sa tinem cont de faptul ca anumiti candidati au fost deja plasati la C₁ .Din nou, vom presupune ca ceea ce putem numi parametru meritocratic este egal cu 70%.

Mecanismul de distribuire este dupa cum vedem, foarte simplu si este fara indoiala inutil sa-1 prezentam mai detaliat. Sa notam totusi ca in anumite cazuri, numarul de pozitii disponibile la un nivel social dat poate sa fie inferior celui de candidati.

Astfel e usor sa vedem, raportandu-ne la tabelul I, ca, la perioada t₀, numarul de indivizi care nu au depasit nivelul primului ciclu al invatamantului secundar, este (0,2775 x 10000) + (0,3609 x 30000) + (0,3072 x 60000) = 32 035 si este superior numarului de locuri disponibile in C₂ atunci cand toti indivizii avand un nivel de educatie mai bun au fost serviti. Fie x acest numar. In cazul acesta vom presupune ca, pentru notiuni logice pe care le putem detalia in cadrul acestui articol, parametrul meritocratic se aplica la x. Numarul de pozitii de tip C, care va reveni indivizilor care nu au atins decat priinul ciclu al invatamantului secundar va fi deci egal cu 0,70 x.

Aplicarea demersului care a fost descris conduce la rezultatele prezentate in tabloul III. Acesta da numarul indivizilor care, avand un nivel dat de instruire, ating fiecare dintre cele trei tipuri de statuturi sociale si cele 4 perioade considerate. Parametrul meritocratic a fost presupus in mod uniform egal cu 70% in cele 4 perioade. Singurul element care variaza de la o perioada la alta este deci distribuirea nivelelor de instructie ce caracterizeaza fiecare din cele 4 cohorte.

Consecintele cresterii generale a nivelelor de instructie pe fondul relatiei intre nivelul scolar si statutul capatat sunt relativ complexe. Examinand tabelul III se observa ca:

nivelele scolare superioare (S₁: studii superioare terminate si S₂: studii superioare incomplete) sunt asociate unei structuri asanselor care va ramane stabila in timp;

structura sanselor asociate nivelului scolar S₃ (final destudii secundare) este mai intai constanta si la fel de favorabila ca aceea ce caracterizeaza cele doua nivele mai ridicate. In acelasi timp, in ultima perioada, aceasta structura devine brusc defavorabila: indivizii care nu depasesc acest nivel scolar isi vad sansele de a atinge statutul social cel mai ridicat considerabil reduse, in timp ce sansele de a atinge un nivel social intermediar si nivelul inferior sunt prin compensatie crescute;

3) structura sanselor asociate la nivelele inferioare, fie S₄ (al doilea ciclu al invatamantului secundar) S₅ (primul ciclu al invatamantului secundar) si S₆ (studii primare) se degradeaza continuu in timp. Se remarca totusi ca aceasta degradare este cu atat mai puternica cu cat nivelul de instruire este mai ridicat. Astfel, in prima perioada nivelul de instruire S₄ este asociat unei probabilitati ce nu este de neglijat (0,2920) de a atinge nivelul social C_r in a patra perioada, aceasta perioada este cu mai mult de zece ani mai mica (0,0249).

TABEL III

Efectivele si proportia indivizilor care ating fiecare dintre cele trei nivele

sociale in functie de nivelul scolar in patru perioade t₀ > t₃

In schimb, degradarea structurii sanselor asociate la nivelele S₅ si mai ales S₆ este mai lenta.

In mod normal ar fi posibil sa obtinem aceste rezultate printr-o analiza abstracta. Am preferat sa utilizam metoda simularii (analiza aritmetica a modelului), pentru a face expunerea mai concreta. Vedem foarte bine, dintr-un punct de vedere intuitiv, motivele fenomenelor care au fost observate: structura sociala (distribuirea statutunlor sociale disponibile) a fost presupusa stabila in timp; dealtfel, structura scolara (distribuirea indivizilor in functie de nivelul scolar) are tendinta de a se deforma spre partile sale superioare, cresterea efectivelor fiind mai puternica de la o perioada la alta decat este considerata la nivele de instructie mai ridicate. Rezulta de aici ca pozitiile disponibile la nivelul social superior sunt distribuite cu o frecventa crescatoare indivizilor al caror nivel scolar este cel mai ridicat. Aceasta antreneaza dupa un anumit timp o degradare brutala a structurii sanselor asociate nivelelor scolare medii, degradare ce se repercuteaza lent asupra nivelelor inferioare.

Ne ramane atunci sa examinam consecintele modelului din punct de vedere al mobilitatii sociale. Tabelul II ofera, la fiecare perioada, proportia indivizilor care, avand o origine sociala data, ajung la un nivel social dat. Tabelul III, la randul sau, da proportia indivizilor care, avand un nivel scolar dat, ajung la fiecare din cele 3 tipuri de statut social. Cum am pornit de la ipoteza ca statutul de destinatie era determinat exclusiv de merit si ca efectele de dominanta sunt neglijabile, este suficient, pentru a obtine matricele mobilitatii intergenerationale corespunzatoare fiecareia dintre cele patru perioade, sa multiplicam intre ele matricele tabelelor II si III corespunzatoare fiecareia dintre cele 4 perioade.

Rezultatul este prezentat in tabelul IV. Am putea face, privitor la acest tabel, urmatoarele remarci:

1) Se observa, mai intai, asa cum am anuntat, ca structura mobilitatii evolueaza putin de la momentul t₀ - prima perioada considerata, ia t₃ - ultima perioada. Probabilitatile continute in fiecare din cele patru tabele sunt aproape identice de ia o perioada la alta. Acest rezultat ce se justifica matematic are o aparenta aradoxala. Sa ne reamintim ca rezultatele tabelului IV sunt consecinta unui model ce presupune intre t₀ si t₃, in acelasi timp: a) o crestere puternica a efectivelor scolarizate la nivelele cele mai ridicate ale ierarhiei nivelelor scoare; b) o atenuare demna de luat in consideratie a inegalitatii sanselor in ceea ce priveste invatamantul; c) o modificare importanta in timp a structurii scolare contrastand cu fixitatea structurii sociale.

Intuitiv, suntem tentati sa conchidem ca acesti factori diferiti conduce la schimbari in structura mobilitatii. Analiza arata totusi ca gresim. Modelul genereaza simultan schimbari importante in structura scolara si o atenuare semnificativa a inegalitatii sanselor privind invatamantul; dar aceste schimbari nu pot modifica structura mobilitatii.

2) Sa luam acum in considerare schimbarile minore care apar totusi in structura mobilitatii intre momentele t₀ si t₃ intre t₀ - t₂ se observa o usoara tendinta de crestere a autorecrutarii la nivelul clasei C₁ in acelasi timp, mobilitatea descrescatoare de la C₁ (clasa superioara) la C₃ (clasa inferioara) creste si ea usor. Dimpotriva, intre t₂ si t₃ autorecrutarea caracteristica in structura mobilitatii este in acelasi timp de amplitudine slaba si de aparenta intermitenta.

De ce acest lucru? Fara a aborda analiza matematica a acestui fenomen putem incerca sa-i descoperim motivele intr-un mod intuitiv. Sa consideram de exemplu indivizii de origine sociala inalta si sa examinam efectele schimbarilor structurale postulate de model asupra sanselor lor sociale, intre momentele t₀ - t₃ intre cele doua perioade extreme, indivizii acestei categorii ating in medie nivele scolare mai inalte. Astfel, in t₀ , din 10000 de tineri de origine sociala superioara, 1967 ating nivelul scolar cel mai inalt (studii superioare complete); in t₃, ei sunt 2689 (tabelele I si II). Aceasta are ca efect evident faptul ca numarul celor care nu ating nivelele de studii cele mai inalte tinde sa descreasca. Dar, in acelasi timp, prin efectul maririi generalizate a cererii de educatie, structura sanselor asociata nivelelor scolare inferioare si mai ales medii tinde a se degrada in timp. Ori numarul indivizilor de origine sociala superioara care ating numai nivele scolare medii ramane considerabil intre t₀ si t₃ Se produce insa un fel de efect de compensatie care genereaza o stabilitate in timp a structurii mobilitatii caracteristice indivizilor de clasa sociala superioara. Normal, am putea reproduce acelasi tip de analiza in cazu! indivizilor de origine sociala medie sau inferioara, in toate cazurile stabilitatea aproape completa a structurii mobilitatii rezulta din faprul ca cresterea generalizata a cererii de educatie antreneaza efecte complexe de compensatie.

3) Sa revenim acum la tabelul III (probabilitati de obtinere a unui nivel social C_i cand s-a atins un nivel scolar Sj). Acest tabel arata ca structurile sanselor ce caracterizeaza nivelele scolare tind sa se diferentieze in timp. Astfel structura sanselor asociate nivelelor S₁ si S₂ ramane stabila; pe de alta parte, structura asociata nivelelor S₅ si S₆ se degradeaza. Acest rezultat este conform concluziilor lui Thurow: relatia dintre sperantele sociale si nivelul scolar tinde a fi din ce in ce mai marcata. Acest factor este fara indoiala in parte la originea cresterii generalizate a cererii de educatie ce caracterizeaza societatile industriale. Totusi efectele de compensatie declansate de aceasta crestere au ca rezultat faptul ca structura mobilitatii ramane practic neschimbata.

TABEL IV

Tabele de mobilitate generate de model in patru perioade de la t_Q ia t₃

Concluzia principala a analizei este ca nu exista nici un motiv pentru a se astepta ca marirea considerabila a cererii de educatie la care am asistat in societatile industriale sa fie asociata unei cresteri a mobilitatii societatii, desi ea a fost insotita de o reducere incontestabila a inegalitatii sanselor in ceea ce priveste invatamantul. Modelul precedent arata dimpotriva ca, in conditii foarte generale, oscilatiile ce caracterizeaza structura scolara sunt normal asociate unei stabilitati ridicate a structurii mobilitatii Pentru a infirma aceasta concluzie, ar trebui sa introducem propuneri mai putin realiste: sa admitem, de exemplu, ca reducerea inegalitatilor in ceea ce priveste invatamantul a fost mult mai rapida decat a fost de fapt; sau sa presupunem ca schimbarile din structura sociala, datorate mai ales evolutiei tehnologice, au fost extrem de rapide (avand acelasi ritm cu acela ce a caracterizeaza structura scolara).

Sa notam cu privire la acest ultim punct ca in prezentarea modelului am presupus ca structura sociala era fixa in timp. Aceasta ipoteza este excesiva. Evolutia tehnologica este evident capabila sa antreneze modificari in structura socio-profesionala, reducand de exemplu proportia locurilor de munca manuala cu caracter repetitiv. Dar ceea ce este important este ca modelul precedent are concluzii ce isi pastreaza veridicitatea, chiar daca presupunem o modificare in timp a structurii sociale. Astfel, putem introduce ipoteza ca, de Sa o perioada la alta, numarul de posturi disponibile la nivel social superior (C₂) creste, in timp ce numarul pozitiilor la nivel inferior (C₃) descreste. Dar, daca nu cumva presupunem ca schimbarile structurii sociale sunt ia fel de rapide ca cele ale structurii scolare, vom ajunge la concluzia ca structura mobilitatii trebuie sa ramana practic stabila in timp.

Rezumand in conditii extrem de generale, dezvoltarea educatiei nu antreneaza reducerea acestei forme in acelasi timp particulara si esentiala de inegalitate care este inegalitatea sanselor sociale (dependenta a statutului social al fiului de statutul social al tatalui), chiar daca este insotita de o reducere a inegalitatii sanselor scolare. Poate ca acest rezultat contribuie la explicarea concluziei, si ea neasteptata, a celebrelor lucrari ale lui Lipset si Bendix despre mobilitatea sociala: atunci cand acesti autori au incercat, la sfarsitul anilor '50, sa compare mobilitatea in diferitele societati industriale, ei au ajuns la concluzia ca exista similaritati intre ratele de mobilitate in interiorul unei natiuni care contrastau puternic din multe puncte de vedere, ale caror sisteme de stratificare erau diferite si unde educatia era foarte inegal dezvoltata. Dupa mai mult de 10 ani, intr-un articol din Public Interest, Lipset confirma acest rezultat.

Nu pot, pentru a incheia, decat sa-mi insusesc concluzia lui Thurow: "In any case, I would argue that our reliance on education as the ultimate public policy for curing all problems, economic and social, is unwarranted at best and in all probability ineffective.' Putin eficace, daca urmam analiza lui Thurow, din punctul de vedere al reducerii inegalitatii economice, expansiunea educatiei nu este probabil mai eficienta nici din punctul de vedere al reducerii imobilitatii sociale. In aceasta privinta, efectul principal al cresterii cererii de educatie pare a fi acela de a cere individului o scolarizare a carei durata ar creste mereu, in schimbul unor sperante sociale care raman neschimbate.

Poate - este ipoteza contrala la care ajunge aceasta analiza - aceste efecte in acelasi timp neasteptate si perverse sunt cauza profunda a crizei sistemelor de educatie in societatile industriale. Prin faptul ca au fost neasteptate, ele au provocat o imensa deceptie privind virtutile sociale si politice ale educatiei. Fiind perverse, ele au provocat un sentiment de indoiala asupra finalitatilor sistemelor de educatie si de neputinta privind mediul de gestionare a lor.

Alt caz:cum ne putem dezinteresa de propriul interes

Al doilea exemplu pe care-1 voi oferi trateaza despre ceea ce putem numi logica participarii. Una dintre sursele conflictelor sociale si, in consecinta, a schimbarii sociale rezida in opozitiile de interes intre grupuri. Dar mai important poate fi efectul pervers care, in conditii foarte generale, conduce, dimpotriva, membrii unui grup la a accepta pasiv o situatie contrara intere­sului lor.

Studiul acestui efect pervers este obiectul cartii lui Mancur Olson, The Logic of Collective Action. Afirmatia impertinenta pe care Olson incearca sa o demonstreze in aceasta carte este de fapt urmatoarea: un grup dezorganizat de persoane avand un interes comun, constiente de acest interes si avand mijloacele de a-1 realiza, nu va face in conditii generale, nimic pentru promovarea acestui interes. Comuniunea de interes, chiar atunci cand este o coordonata evidenti pentru toti, nu este suficienta pentru a provoca actiunea comuna permitand promovarea interesului tuturor. Logica actiunii colective si logica actiunii individuale nu sunt acelasi lucru, ci doua lucruri distincte.

O astfel de propozitie nu 1-ar fi surprins nici pe Rousseau, nici pe Marx sau Michels, nici un mare numar de alti filozofi si sociologi clasici. Nu ar soca nici un economist. Teoria lui Olson este in fapt o aplicare ingenioasa a rezultatelor bine cunoscute in economie ale fenomenelor in mod normal considerate ca apartinand de resortul sociologiei sau stiintei politice.

Pentru a va introduce in demonstratia lui Olson, voi relua unul din exemple pe care le utilizeaza aplicand o metoda de analiza simplificata comparativ cu a sa.

Problema este de a sti daca un grup dezorganizat, avand constiinta interesului sau, dispunand de resursele necesare pentru a-1 promova si al carui interes nu este contradictoriu cu acela al altui grup va actiona pentru a-si promova interesul asa cum ar face o persoana in circumstante similare.

Sa remarcam mai intai ca limbajul utilizat in paragraful precedent este incorect incepand cu momentul in care se respin­ge metafizica indentificarii grup-persoana: nu putem atunci vorbi de "grup avand constiinta interesului sau si nici folosi o expresie care sa faca implicit din grup o entitate independenta de persoanele care-1 compun si transcendenta in raport cu ele. Corect retradusa problema lui Olson este urmatoarea: sa presupunem un grup imaginar de persoane avand toate un interes comun, constiente de acest interes si putand fiecare sa contribuie la realizarea lui: vor actiona ele efectiv in sensul acestui interes comun ?

Pentru a fixa ideile sa luam un exemplu simplu si care are avantajul de a fi putin incarcat emotional. Acest exemplu este unul din acelea pe care Olson insusi le utilizeaza. Sa ne imaginam ca un ansamblu de proprietari au interesul sa obtina o reducere a procentului de contributie funciara. Grupul comporta N = 10 membri. Fiecare are o proprietate in valoare de 10 F. Fiecare proprietar trebuie sa plateasca 4 F impozite funciare, Sa ne imaginam atunci ci, daca ar cauta sa declanseze o campanie in favoarea lor sau sa faca presiuni de o maniera sau alta asupra autoritatii fiscale, ei ar putea obtine o reducere a impozitelor. Sa admitem, pentru a fixa ideile, ca, daca fiecare ar fi participat la actiunea colectiva ei ar fi obtinut o reducere a impozitului de 50% si ca reducerea obtinuta este in functie de numarul de participanti la actiunea colectiva, astfel incat, la n participanti, procentul de reducere este egal cu 5n%. Ceea ce inseamna: daca 9 membri ai grupului participa la actiunea colectiva, fiecare din cei 10 membri va obtine o reducere de 45% din taxa initiala de 4 F; de asemenea, daca numarul participantilor este de 8, 7, 6, l, O reducerea pentru fiecare din cei 10 membri va fi de respectiv 40, 35, 30, 5, si 0%. In sfarsit, presupunand ca participarea la actiunea colectiva implica costuri (pierdere de timp, participare financiara, etc.), pe care le vom presupune masurabile si egale cu l F pentru fiecare individ.

Astfel, daca toti membrii participa la actiunea colectiva, ei vor obtine impreuna un bun de valoare totala de 20 F (pentru ca fiecare din membrii grupului isi va vedea contributia fiscala trecand de la 4 F la 2.F) care ii va costa in total 10 F (l F de persoana).

Daca grupul ar fi putut fi asimilat unei persoane, este clar ca grupul-pcrsoana ar fi avut avantajul de a plati 10 F pentru un bun in valoare de 20 F. Dar un grup, chiar compus din persoane avand toate acelasi interes, nu este o persoana. Vedem de fapt rationamentul pe care il va realiza unul din membrii grupului: Ego. El are doua optiuni: sa plateasca cota sa parte, adica sa contribuie !a actiunea colectiva sau nu. Desigur, avantajul pe care-l va avea din una sau cealalta dintre strategii depinde de comportamentul celorlalti. Mai intai sa analizam ipoteza conform careia 9 membri ai grupului, altii decat Ego contribuie la actiunea colectiva, in acest caz, daca Ego insusi nu isi aduce contributia, reducerea impozitului va fi de 45%, adica Ego va plati o taxa de 4 - (0,45 x 4) = 2,20 F. Necontribuind la actiunea colectiva, el castiga deci 4 F - 2,20 F - 1,80 F. Daca contribuie, reducerea impozitului va fi mai importanta pentru toti: cu 10 persoane ce piatesc impozit acesta se reduce cu 50%. Taxa scade de la 4 la 2 F si fiecare castiga 2F. Ego castiga si el 2 F sub forma reducerii impozitului; dar participarea la actiunea colectiva costandu-1 l F, beneficiul lui net in cazul in care, ca si ceilalti 9, participa la actiunea colectiva, este de l F. Este clar ca, in cazul in care ceilalti 9 participa la actiunea colectiva, Ego insusi are interesul de a nu participa.

Sa presupunem acum 8 platitori de impozit (8 participanti la actiunea colectiva) altii decat Ego. Daca Ego nu participa la actiune, va beneficia de reducerea de 40% obtinuta de cei 8. Daca participa si el, reducerea va fi pentru fiecare, la 45%, adica 1,80 F. Dar atunci Ego trebuie sa deduca costul participarii sale la actiune: beneficiul net este deci in acest caz de 0,80 F.

Continuand rationamentul in aceeasi maniera, vom vedea ca, oricare ar fi numarui membrilor (altii decat Ego) care participa la actiune, Ego are interesul sa nu participe la ea. Dar cum Ego este presupus a nu se distinge in nici un fel de ceilalti este clar ca, daca e! are in toate cazurile avantajul de a nu plati, va fi valabil si pentru toti ceilalti. Astfel, fiecare are interesul de a nu participa la actiunea colectiva la care fiecare ar avea interes ca toti sa participe. Spre deosebire de ceea ce ar face o persoana, grupul ar trece de partea unei afaceri profitabile care reprezinta achizitia pentru 10 F a unui bun colectiv in valoare de 20 F.

Este evident ca acest rezultat tulburator nu este produsul particularitatilor aritmetice ale exemplului ales: aritmetica nu are aici alta functiune decat aceea de a facilita rationamentul. De fapt, paradoxul provine din aceea ca actiunea colectiva are ca efect producerea unui bun (reducerea impozitului) de care am presupus ca, prin natura sa, beneficiaza toti membrii grupului.

O obiectie pe care i-o putem adresa lui Olson este ca postulatul conform caruia membrii grupului s-ar comporta de maniera rationala este o perspectiva a spiritului irealist. La aceasta putem raspunde ca un calcul strict rational utilizat in exemplul precedent nu implica nici o ipoteza conform careia, in realitate, indivizii ar fi avut o imagine exacta a costurilor si avantajelor implicate de participarea lor eventuala la o actiune colectiva si ar fi fost capabili sa analizeze beneficiile eventuale pe care le-ar avea dintr-o linie sau alta de conduita. Ipoteze mult mai realiste (rationalitate limitata) ar conduce la acelasi rezultat global dar ar complica inutil demonstratia.

De fapt, demonstratia nu presupune mai mult decat adeziune la principiul conform caruia, in numeroase cazuri, dar nu in toate, exista avantajul incercarii de a explica comportamentele indivizilor in societate presupunand ca ei cauta in principal sa serveasca in mod satisfacator propriul interes. Cum insusi Olson subliniaza, acest postulat este frecvent neadecvat. Dar este de asemenea indispensabil in explicarea a numeroase fenomene sociale. Este motivul pentru care il gasim folosit explicit si sistematic de catre numerosi sociologi, dintre cei mai importanti. Dar este inutil de a incerca sa-i conferim teoriei lui Olsan legitimitatea ce decurge din autoritate. Numeroasele sale aplicatii sunt suficiente pentru apararea sa. Ea explica de exemplu de ce impozitele sunt mereu coercitive: desi ar fi in interesul cetatenilor sa dispuna de bunurile colective produse din impozite, nimeni nu ar fi participat la aceasta productie daca nu ar fi fost constrans, chiar in cazul in care ar fi existat unanimitate in privinta folosirii impozitului de catre autoritatea publica. Deducem de asemenea din-aceasta teorie o explicare posibila a caracterului relativ "nedureros' al impozitului indirect prin raport la cel direct. De fapt, primul este incorporat individual in pretul marfurilor care fac obiectul consumului individual; achitat cu ocazia cumpararii de bunuri sau servicii individuale, functia sa de finantare a bunurilor colective devine invizibili, in contrast cu impozitul direct ce nu e asociat achizitiei de bunuri individuale. Aceasta distinctie intre cele doua forme de impozite are evident consecinte perverse din punctul de vedere al justitiei sociale, dat fiind caracterul adesea regresiv al taxelor pe consum.

Un alt paradox usor solubil in cadrul teoriei lui Olson si de care sociologia politica traditionala s-a lovit mult timp este urmatorul: cum sa explicam ca partidele politice nu reusesc niciodata sa recruteze un numar de militanti care sa reprezinte mai mult decat un procent modest din numarul electorilor care voteaza pentru ei cu ocazia alegerilor? Raspunsul lui Olson este simplu: un partid politic poate fi considerat esentialmente ca un furnizor de bunuri colective, in consecinta, daca admitem ca inscrierea intr-un partid si a milita reprezinta costuri, de exemplu in timp si bani, teona lui Olson se aplica: fiecare dintre membrii grupului latent interesati de productia de bunuri colective oferite de catre partid are interesul de a-i lasa pe ceilalti sa plateasca pretul, atata timp cat partidul este incapabil sa exerseze o constrangere asupra clientelei potentiale.

Cum sa explicam atunci ca un partid poate totusi sa determine anumite persoane sa se inscrie si eventual sa militeze in favoarea sa, chiar daca aceste persoane reprezinta in general o minoritate in raport cu electoratul partidului. Raspunsul lui Olson este ca un partid furnizeaza in general nu numai bunuri colective dar si bunuri individuale. Astfel, un partid este capabil a le oferi membrilor sai pozitii de responsabilitate politica in interiorul sau si, cu o incertitudine descrescatoare cu puterea partidului, pozitii elective in viata politica locala sau nationala. Normal, numarul pozitiilor pe care un partid le poate oferi este intotdeauna mic in raport cu numarul electorilor sai. Astfel incat pretendentii, membrii partidului, chiar daca sunt mai numerosi decat locurile disponibile (mai exact precum candi­datii la Scoala politehnica sunt mai numerosi decat cei admisi), trebuie in mod normal sa fie mai putin numerosi decat electorii: aceia care se multumesc sa profite de bunurile colective furnizate de partid, dar nu au nici un interes sa plateasca pretul, (Bineinteles, teoria lui Olson nu cauta deloc sa demonstreze ca nimeni nu devine niciodata militant din altruism, dar numai ca, daca presupunem militantii partidelor in general mai mult egoisti decat altruisti, se explica usor numarul de date empirice globale care se explica dificil prin ipoteza inversa).

Furnizarea paralela a bunurilor individuale reprezinta o prima iesire din paradoxul lui Olson: ea explica de exemplu puterea anumitor organizatii profesionale, ca Asociatia americana a Medicinei, cu privire la care dezvoltarea teoriei lui Olson este absolut stralucita. Aceasta putere este datorata, dupa Olson, calitatilor bunurilor individuale furnizate de asociatie membrilor sai, in particular asistenta legala in caz de gresala profesionala. Teoria acelor selective incentives conform careia o buna strategie pentru o organizatie in criza de ascensiune consista in a asocia bunurilor colective pe care ea Ic furnizeaza bunurilor individuale, permite de asemenea explicarea anumitor date obscure in materie de afiliere sindicala. Cum se explica de exemplu faptul ca, in ciuda beneficiilor evidente pe care sindicatele le obtin pentru persoanele al caror interes il servesc, procentul de sindicalizare in tari diferite precum Franta si SUA nu depaseste 20%, in medie? Raspunsul lui Olson este inca o data ca: atat timp cat o organizatie furnizeaza exclusiv bunuri de care (marirea salariilor, de exemplu), beneficiaza toti odata obtinute, nimeni nu are interesul de a plati pretul corespunzator achizitiei acestor bunuri. Aceasta afirmatie explica faptul ca procentul de sindicalizare poate fi scazut, chiar in cazui in care actiunea sindicala este de o eficacitate ce nu comporta indoiala. Pe de alta parte, procentul global de sindicalizare nu este nul si media, de 20% pe care o observam in Franta si in SUA este asociata unei puternice dispersii, anumite ramuri avand rate de sindicalizare aproape de maxim, iar altele aproape de minim. Pentru a explica aceste fenomene diferite este suficient sa observam, dupa cum crede Olson, natura bunurilor individuale pe care, in acest caz sindicatele sunt in masura si pot prin pozitia lor sa le furnizeze, in afara bunurilor colective a caror furnizare face parte din ratiunea lor de a fi. Daca aceste bunuri individuale corespund numai posturilor responsabilitatii sindicale, procentul de sindicalizare va fi in mod normal moderat. Daca asemenea cazului asistentei juridice in caz de eroare profesionala, sindicatul poate furniza un bun individual de valoare importanta de caic fiecare poate avea nevoie, vom observa un procent de sindicalizare crescut. Aceste motive si altele determina nivelul scazut al procentului de sindicalizare in randul studentilor in Franta, in acest caz, sindicatul furnizeaza bunurile colective: in cazul in care o revendicare pentru cresterea burselor este eficace, participarea unui student oarecare nu face decat sa creasca sensibil pentru fiecare student posibilitatea obtinerii unei burse. De cealalta parte, ne asteptam sa observam un procent de sindicalizare ridicat intr-un context unde un sindicat furnizeaza, de exemplu, in afara actiunilor in vederea cresterii salariilor (bunuri colective), o asigurare de aparare in caz de amenintare de pierdere a locului de munca (bun individual), sau o garantie impotriva accidentelor de munca.

In afara acestor posibilitati de aplicare si de interpretare noua pe care numeroasele fenomene sociale si politice le ofera, teoria lui Olson deschide si o cale reinterpretarii unor autori clasici. Olson prezinta o lectura foarte stimulanta a teoriei schimbarii sociale a lui Marx si, in remarci incidente, a teoriei lui Durkheim. Atunci cand Marx concepe interesele capitaliste ca fiind contradictorii cu interesele proletariatului, el intelege prin aceasta ca proletariatul si capitalistii constituie doua grupuri latente, fiecare compus din persoane avand acelasi interes, care este contradictoriu cu interesul comun al celuilalt grup. Dar, obiecteaza Olson, proportia conform careia conflictul de interese conduce neaparat la un razboi al claselor este incompatibila cu utilitarismul coerent: in calitate de grupuri latente, clasele sunt incapabile de a intreprinde actiuni colective destinate sa le promoveze interesul. Existenta claselor, da, razboiul claselor, nu. La aceasta putem raspunde ca nu este la fel de sigur cum spune Olson ca Marx nu a intrezarit problema: distinctia intre clasa in sine si clasa pentru sine, ezitarile infinite ale lui Marx asupra notiunii de constiinta de clasa, dezvoltarile asupra organizarii politice a claselor arati ca el era cel putin in mod implicit constient de paradoxul lui Olson. Aceasta nu este surprinzatoare: toata filosofia politica a secolului al XVIII-lea, toata economia sfarsitului de secol al XVIII-lea si a inceputului secolului XIX cu care Marx era alimentat gravitau in jurul paradoxurilor actiunii colective.

Dar consecinta cea mai interesanta, poate, ce se desprinde din teoria lui Olson din punct de vedere al schimbarii sociale, este propozitia careia Robert Michels ii daduse numele de legea de fier a oligarhiei. Sa presupunem ca un numar important de indivizi dezorganizati au interes in productia unui bun colectiv. Conform teoriei lui Olson, in conditii generale, acesti indivizi ar fi incapabili sa produca bunul mentionat. Daca este cazul, nevoia colectiva astfel creata ar putea incerca crearea unui intreprinzator in sensul schumpeterian al termenului. Acesta va pune pe picioare o organizatie destinata sa exploateze si in acelasi timp sa satisfaca aceasta nevoie colectiva. Coerciziunea sau furnizarea bunurilor individuale paralele ar permite intreprinzatorului sa-si capteze publicul potential. Dar, organizatia o data creata, nu exista nimic care sa asigure ca interesele indivizilor pe care ea le reprezinta vor fi efectiv satisfacute. De fapt, presupu nand ca membrii organizatiei iau masuri sau adopta o politica pe care cei ce l-au delegat le-ar dezaproba daca ar fi consultati, deducem din teorema lui Olson ca, in afara cazului in care sunt explicit consultatie, ei nu-si vor manifesta opozitia in privinta politicii urmate. O astfel de manifestare ar corespunde productiei unui bun colectiv. Ori teorema arata ca un grup dezorganizat este, in conditii generale, incapabil sa produca un bun colectiv. In grupul mandatantilor este atunci dezorganizat in raporturile sale cu organizatia (daca facem abstractie de mecanismele de control electoral ale organizatiei, prin "baza', care sunt prin esenta intermitente si adesea simbolice) Cu alte cuvinte, in cazul in care organizatia care ii reprezinta urmeaza o politica ce se indeparteaza sensibil de interesele mandatandlor, acestia sunt, in general, incapabili sa-si manifeste opozitia. "Solutia' acestei stari latente de criza este adesea intruchipata de un nou intreprizator, care sa exploateze in profitul sau "piata' creata prin discordanta si creeaza fie o noua organizatie orientata spre acelasi public potential, fie o opozitie interna in vechea organizatie, in multe cazuri, teorema lui Olson arata ca se ajunge la o gestiune oligarhica a intereselor mandatandlor si in cea mai buna ipoteza la o rivalitate intre oligarhiile concurente.

Bineinteles, aceasta lege de fier a oligarhiei, pe care Michels o descoperise printr-o analiza erudita a istoriei partidelor socialiste europene in secolele XIX-XX si care apare ca un corolar (de altfel ne-extras de Olson) al teoriei olsoniene a actiunii colective, are, din punctul de vedere ce ne preocupa, consecinte considerabile. Plecand de la momentul in care organele reprezentative ale intereselor de grup au tendinta de a lua o forma oligarhica, rezulta de aici tensiuni si dezechilibre ce aduc, in mod normal, schimbarea sociala.

Asa cum indica Olson insusi, este clar ca teoria sa este departe de a fi aplicabila fara restrictie la toate tipurile de situatie: exista cazuri in care costurile actiunii colective sunt neglijabile, nule sau negative. Participarea la o manifestatie politica poate fi o placere in sine, sa alunge plictiseala cotidiana, sa dea actorului un sentiment de importanta, in ansamblul situatiilor justificate de o analiza utilitarista, teoria lui Olson este relevata doar de cele ce implica efectiv costuri pozitive. Pe de alta parte, exista desigur grupuri care nu releva o analiza utilitarista decat indirect sau cu pretul unei stangacii a notiunii de interes sau de utilitate, terminand prin a o face lipsita de esenta si tautologica. Caritatea, bineinteles, nu numai ca incepe prin sine insasi, dar se opreste adesea la sine. Nu este mai putin adevarat ca analiza utilitarista a grupurilor religioase de exemplu nu conduc foarte departe. Aici in intervalul unei limite precise teoria lui Olson isi gaseste aplicatia.

Cum pot relele sociale sa nu fie datorate nimanui si sa nu serveasca nimanui

In cele doua sectiuni precedente am prezentat in detaliu doua teorii care au aratat cum stari de criza, de dezechilibru sau de "tensiune' sociala pot rezulta din aparitia efectelor perverse, adica a efectelor "neurmarite' de catre actorii sociali si care nu rezulta din opozitia intereselor sau din conflictele ce deriva de aici. inca o data, nu pretind ca aceste efecte perverse sunt in toate cazurile cauza schimbarilor sociale. Exista alte tipuri de procese ce conduc la schimbarea sociala: iradierea in lant plecand de ]a un centru localizat, contradictia (in sensul de: joc cu suma nula) intre interesele unor grupuri de dimensiuni importante precum clasele sociale, perimarea institutiilor, razboi, ocupatie, etc. Dar procesele de schimbare datorate aparitiei efectelor perverse poseda un interes particular. Mai intai pentru ca ele sunt foarte frecvente. Apoi pentru ca adesea trec neobservate. In sfarsit, pentru ca sunt teoretic mai complexe decat alte tipuri de schimbari. Contradictia intre interesele opuse este imediat inteligibila. Este clar ca in unele conflicte sociale castigul pentru unul dintre parteneri corespunde unei pierderi a celuilalt. In acest caz contradictia intre interese ia forma unei simple contradictii logice (incompatibilitate de interese) unde, cum se spune in limbajul teoriei jocurilor, ia forma unui joc cu miza nula (castigurile unuia sunt egale exact cu pierderile celuilalt). Efectele perverse constituie prin contrast contradictii de un grad de complexitate mai ridicat, in partida de vanatoare a lui Rousseau cei doi parteneri pierd. Faptul ca fiecare unitate familiala manifesta o cerere scolara superioara aceleia pe care o familie comparabila cu prima ar fi manifestat-o intr-o perioada anterioara are ca efect castigarea statutului social de catre fiecare cu un cost mai ridicat, pe care democratizarea sanselor scolare nu 1-au influentat, asa cum nu au facut-o nici inegalitatea sanselor sociale (sau imobilitatea sociala), nici inegalitatea veniturilor. Logica actiunii colective in vederea productiei de bunuri colective are ca efect generarea unei structuri oligarhice de reprezentare ce pot avea consecinte negative pentru toti. Toate aceste efecte perverse au structura jocurilor cu miza non-nula. Sa notam ca aceste structuri fundamentale pentru analiza schimbarii sociale sunt bineinteles ignorate de cei care fac din conflictele ce opun grupurile sociale (jocuri cu miza nula) motorul exclusiv al schimbarii.

In aceasta ultima sectiune as vrea sa prezint, intr-o maniera mai succinta decat in cazurile precedente, cateva exemple suplimentare ce permit sa masuram vastul domeniu al aplicarii efectelor perverse.

1) Abandonarea si protestul lui Hirschman Cartulia lui Hirschman Exit, Voice and Loyalt s-a nascut dintr-o observatie banala in sine, dar de o mare fecunditate, fiind contradictorie cu o teorie clasica: teoria concurentei perfecte ne spune ca, atunci cand o firma incearca sa-si vanda produsul deasupra pretului de echilibru, rezulta o reorientare a consumatorilor spre firmele concurente care o constrange sa revina la pretul initial. Ea trebuie deci sa imagineze mijloacele care sa-i permita sa reduca costurile de productie, de exemplu ameliorand gestiunea si marind productivitatea.

Ori, iata ci, in cursul cercetarii sale asupra dezvoltarii Hirschman intalneste pe teren un caz particular total opus: atat timp cat beneficiaza de o situatie de monopol, caile ferate nigeriene functionau convenabil. Cand au fost expuse concurentei soselelor, situatia lor a inceput sa se degradeze ireversibil. Explicatia fenomenului e simpla: aparitia concurentei rutiere a privat caile ferate nu de o fractiune aleatorie a utilizatorilor sai, ci de cei mai pretentiosi, in consecinta trecerea de la situatia de monopol la cea de concurenta va aduce pentru caile ferate nu aparitia (cum ar dori teoria) ci disparitia incitarii la modernizare.

Putem trage concluzia in acest caz ca actiunea benefica a "mainii invizibile' nu implica in mod necesar o situatie de concurenta. Ea poate aparea si intr-o situatie de monopol. Dar - si aici este tema centrala a cartii lui Hirschman - caile sale sunt atunci diferite. In cazul concurentei ea opereaza provocand abandonul consumatorului. Daca abandonul afecteaza aleatoriu consumatorii, si daca firma vizata este in masura sa actioneze, efectul este benefic. Daca una sau alta din cele doua conditii nu este realizata, poate rezulta ca in cazul cailor ferate nigeriene, un efect nefavorabil. In cazul monopolului, mana invizibila actioneaza provocand, de aceasta data, nu abandonul, prin ipoteza imposibil, ci protestul.

Abandonul si protestul : acestea sunt deci cele doua tipuri fundamentale ale reactiei la declinul nu numai al firmelor, dar, in acelasi timp, cum indica si subtitlul cartii, al organizatiilor de orice natura.

In aceasta privinta stiintele sociale, noteaza Hirschman sunt caracterizate de o diviziune a muncii cu totul aparte: singurul mecanism de care teoria economica tine cont este deci abandonul; cat despre stiinta politica, ea pare sa admita ca doar protestul ii capteaza interesul. Hirschman se intreaba daca nu ar fi pai folositor sa desprinda o teorie care, transgresand frontiera dintre economic si politic, sa studieze conditiile aparitiei abandonului si protestului, care sa le analizeze dozajul in functie de tipurile de organizare si in acelasi timp care sa le evalueze eficacitatea ? in loc sa studiem efectele abandonului asupra firmelor si a protestului asupra organizatiilor, de ce sa nu studiem complementaritatea celor doua mecanisme?

Una din aplicatiile cele mai inspirate ale cuplului aban­don/protest apare in critica data de Hirschman celebrului model al lui Hotelling, Cum se stie, Hotelling propusese in 1929, _sa se asimileze un sistem de partide politice unui ansamblu de firme cautand sa imparta o piata, in cazul cel mai simplu, modelul presupune ca electorii sunt distribuiti pe o continuitate ideologica lineara si ca voteaza pentru acela dintre partide care adopta pozitia cea mai apropiata de a sa. Figura de mai jos (unde am presupus doua partide A si B) permite sa ghicim cu usurinta ce se va intampla. Sa consideram, de exemplu, partidul A: toti alegatorii situati ideologic intre O si M (mijlocul segmentului AB) sunt mai aproape de A decat de B. Deplasandu-se ideologic spre stanga (spre O) A ar pierde un anumit numar de electori: cei care ar deveni, prin aceasta plasare, mai aproape de B decat de A. Dimpotriva, deplasandu-se spre dreapta, el poate reduce o parte din electorii lui B. Deasemenea, B nu poate spera sa preia din electorii concurentului sau decat deplasandu-se spre stanga. De unde concluzia ca, la echilibru, cele doua partide trebuie sa aiba pozitii asemanatoare ideologic.

Este de inteles interesul pe care modelul lui Hotelling l-a suscitat: el furnizeaza o explicatie proximitatii ideologice a celor doua mari partide americane; el explica faptul ca partidele revolutionare nu pot pretinde o clientela numeroasa decat negociindu-si idealul de reformism moderat; el explica fenomenul frecvent dar straniu al impartirii electoratului in doua parti sensibil egale in sistemele bipolare.

New Deal va antrena o corectie, datorata lui Downs, adusa modelului lui Hotelling: pentru a explica divergenta ideologica a celor doua partide din epoca respectiva, Downs introduce ipoteza ca electorul captiv (orice elector situat la stanga de A sau la dreapta lui B) poate fi sensibil la distanta care il separa ideologic de partidul cel mai apropiat si se poate abtine daca aceasta distanta depaseste un anumit prag. In limbaj economic, el presupune, contrar lui Hoteliing, ca elasticitatea votului raportata la distanta ideologica nu este neaparat nula.

Nu este remarcabil, noteaza atunci Hirschman, ca buni economisti precum Downs sau Hotelling introduc exclusiv in modelele lor mecanisme de abandon ? Nu este rezonabil sa presupunem ca, atunci cand electorii captivi vad crescand distanta ideologica ce-i separa de partidul cel mai apropiat, recurg la protest? Daca acceptam ipoteza, putem intelege mai bine, de exemplu fenomenul de over-shooting ce caracterizeaza alegerile prezidentiale americane din 1964 si 1968: protestul ar explica astfel ca (Goldwater) candidatul republican a fost ales prea la dreapta in 1964, iar candidatul democrat McGovern, prea apropiat de stanga in 1968. O alta explicatie stralucitoare a cuplului protest/abandon este interpretarea pe care Hirschman o da legii de fier a oligarhiei a lui Michels: intr-un sistem politic bipartit, argumenteaza el, distanta ideologica intre partide este in medic mai mare decat intr-un sistem pluripartit. Pe de alta parte, proportia membrilor captivi trebuie sa fie mai importanta in primul caz decat in al doilea.

In consecinta, protestul va juca, in raport cu abandonul, un rol important in primul caz. Analog, abandonul joaca un rol cu tat mai important comparativ cu protestul cu cat numarul partidelor este mai ridicat, in consecinta, sistemele pluripartite, prin minimizarea rolului protestului, favorizeaza, cum a demonstrat Michels, aparitia oligarhiilor politice. Dar, remarca Hirschman trebuie sa ne dam seama ca, enuntand faimoasa sa lege, Michels, se baza mai ales pe experienta sa in sisteme politice pluripartite din Europa continentala de Vest.

Aceste remarci si altele sugereaza ca institutiile sau, dupa caz, organizatiile implica chiar prin structura lor, un anumit dosaj intre protest si abandon: daca nu sunt satisfacut de distribuitorul meu de mirodenii, este probabil ca voi avea tendinta sa-1 abandonez mai degraba decat sa protestez, in cazul in care nu detine monopolul; daca nu sunt satisfacut de partidul pentru care votez de obicei, il voi parasi cu usurinta daca pot gasi un partid concurent care sa se conformeze mai bine dorintelor mele; dar daca sunt militant pentru un partid in care m-am angajat dupa o reflectie profunda, este probabil ca abandonul sa nu intervina decat dupa epuizarea resurselor protestului. Dozajul protest/abandonare variaza deci in functie de costul intrarii in organizatie, de costul iesirii, de prezenta sau de absenta organizatiilor care sa furnizeze un produs sau un serviciu de substituire, de facilitatea accesului la acele organizatii concurente si de alte variabile pe care Hirschman le introduce in cursul exemplelor sale.

A treia notiune importanta ce apare in titlul cartii este aceea de loialitate: ea este introdusa pentru a explica in principal situatiile in care costul de iesire dintr-o organizatie este ridicat sau protestul este, in sine, costisitor si ineficace. In acest caz voi accepta fara ezitare un anumit grad de dezacord cu organizatia careia ii apartin: ii voi ramane loial in ciuda distantei ce ne separi Cu cat costurile de iesire sunt mai ridicate, costurile protestelor mai prohibitive si eficacitatea protestului mai redusa, cu atat localitatea are, prin forta lucrurilor, tendinta de a se dezvolta. De aceea sovinismul este atat de raspandit chiar si la aceea ce sunt foarte critici la adresa societatii in care traiesc: de aceea si decizia de emigrare (abandonare) este tot timpul dramatica.

Suntem departe, dupa cum se vede, de caile ferate nigeriene, desi cazul particular ce a inspirat lucrarea se regaseste textua! in societatile industriale: astfel abandonul claselor mai bogate ce se indreapta spre scolile private a provocat in Statele Unite o degradare aparent ireversibila a sistemului de scoli publice; in acelasi mod, concurenta telegrafului si telefonului a privat serviciile postale de elita clientelei lor si a generat o deteriorare accelerata a acestui serviciu public. Dar varietatea exemplelor la care aplica Hirschman conceptele fundamentale ale abandonului, ale protestului si ale loialitatii arata intinderea generala a schemei sale teoretice.

Astfel, in ciuda formei de schita ce ii este proprie, schema teoretica a lui Hirschman permite intrevederea prin exemplul societatii americane, a unei explicatii interesante a "inactivitatii sumbre' a societatilor industriale. Indicatiile sale in aceasta privinta, sunt fugitive si nuantate: uniformizarea progresivi a mediului urban in SUA are ca efect reducerea posibilitatilor de abandon, de unde intensitatea crescatoare a protestului si elo-cinta etalata in denuntarea universului suburbiilor. Puterea neagra: inlocuirea abandonului cu protestul din momentul in care a devenit clar ci abandonul prin mobilitate era o iluzie. Am putea adauga pentru a relua o tema evocata mai sus: din momentul in care s-a constatat ca egalizarea sanselor in privinta educatiei nu antrena efectele operate din punctul de vedere al mobilitatii. Miscarea ecologica: s-a dezvoltat din momentul in care cei mai favorizati neputand abandona inconvenientele poluarii, au inceput sa protesteze. Asociatiile pentru protectia consumatorilor: au cunoscut o mare popularitate cand, din cauza imbogatirii generale, bunurile durabile au ocupat o parte crescatoare a bugetului familial: ori, daca abandonul este mai putin costisitor in cazul bunurilor perisabile, protestul se impune in cazul bunurilor durabile. Importanta politica a luptei impotriva criminalitatii ea s-a impus atunci cand criminalitatea s-a extins pana in suburbii facand imposibil abandonul claselor medii. Urmand analiza lui Hirschman, am putea prelungi la infinit lista si i-am putea adauga reinnoirea regionalismelor si particularismelor, fara sa le uitam pe cele legate de grupele de varsta, fenomenele de contra-cultura si multe altele. Toate aceste schimbari pot fi analizate plecand de la dialectica efectelor perverse, in aceasta imprejurare, efecte perverse negative, frecvent, dar nu neaparat (conform "mainii invizibile' a lui A. Smith) generate de logica abandonului.

Costurile de organizare conform lui Buchanan si Tullock. Cartea lui Buchanan si Tullock The Calculus of Consent reia problema pusa de Jean-Jacques Roussean in Contractul social: ce tip de organizare reprezentativa trebuia adoptat pentru ca efectele perverse de tipul dilemei prizonieratului sa fie eliminate ? Raspunsul lui Buchanan si Tullock consta mai intai in remarcarea faptului ca atunci cand este vorba de a se elimina un efect pervers, trebuie sa luam in considerare costurile acestei eliminari, Asa cum stim din timpul lui Rousseau, aceste costuri pot fi ridicate: omul salbatic trebuie, pentru a avea acces la libertatea civili, sa abandoneze libertatea sa naturala adica sa accepte sa se supuna constrangerilor si sanctiunilor prevazute de contract. Interesul cartii este de a relativiza propozitiile lui Rousseau: in anumite cazuri, eliminarea unui efect pervers poate fi mai neplacuta si mai costisitoare decat este efectul pervers in sine. Astfel, sub un anumit prag al circulatiei automobilelor este preferabil sa nu se instaleze semafoare: independent de costurile de instalare avertizarile inutile dinaintea semafoarelor pot fi in final mai insuportabile decat inconvenientele rezultand din absenta lor. Normal, dincolo de acest prag, situatia se inverseaza.

Atunci cand circulatia este foarte densa, majoritatea automo bilistilor accepta fara a protesta constrangerea semafoarelor. Desi aceasta constrangere este evident dezagreabila, ea este totusi mai putin neplacuta decat inconvenientele rezultand din absenta sa. Dificultatea consta bineinteles in imposibilitatea de a masura pragul plecand de la care una dintre solutii trebuie sa fie abandonata in favoarea celeilalte. Pentru a spune adevarul, este mai realist sa substituim notiunea de prag cu aceea de zona de incertitudine, in aceasta zona, nu putem afirma cu certitudine ca una dintre solutii este preferabila celeilalte.

Consideratii analoge se aplica unei probleme de organizare mai complexe decat aceea a semafoarelor. Atunci cand un nu­mar mic de indivizi coopereaza pentru realizarea unei sarcini, o organizare de tip democratic in cadrul careia fiecare are o fractiune de l/H din puterea de decizie poate fi eficace, in sensul in care ea minimizeaza costurile interdependentei: sarcina este distribuita de o maniera adecvata, eliminarea divergentelor de viziune nu este foarte costisitoare (in timp, de exemplu}. Pe de alta parte, este clar ca atunci cand n creste, acordul este mult mai dificil de obtinut. O repartitie asimetrica a puterii de decizie, revenind la instaurarea unui mecanism al autoritatii, va cores­punde atunci unui nivel mai scazut al costului de interdepen­denta decat solutia democratica. Sa ne imaginam de exemplu ca in materie de reglare a circulatiei, se doreste adoptarea unei solutii democratice care ar consta in a cauta un consens intre automobilisti mai degraba decat solutia autoritara general adoptata (semafoarele): ar rezulta de aici costuri de interdependenta de un asemenea nivel ce ar parea repede ca insuportabil.

Normal, de fiecare data cand se pune o problema de organizare, se intalneste dificultatea mentionata mai sus, adica tipul de organizare optim nu poate fi determinat decat in situatii extreme. Intre aceste extreme, cadem in zone de incertitudine caracterizate de imposibilitatea de a determina "obiectiv' daca o "solutie' este preferabila alteia. Rezulta ca aceste zone de incertitu-dine sunt inevitabil zone de conflict: ele antreneaza formarea unor partide care incearca sa impuna adoptarea unei solutii sau alteia. Notiunea de congestiune este astazi clementul de legatura intre cei ce doresc minimizarea costurilor de interdependenta prin atenuarea asimetrici distributiei autoritatii. Cartea lui Buchanan si Tullock demonstreaza ca, chiar daca se petrece astfel in unele cazuri, nu este rezonabil sa afirmam ca egalizarea distributiei autoritatii se finalizeaza intotdeauna si in principiu Cu o atenuare a costurilor de interdependenta. Regasim aici notiunea lui Rousseau conform careia costurile de interdependenta pot fi mai mari in starea naturala decat in cea sociala. Tradusa in limbajul modern, aceasta propunere se enunta: relatia intre distributia autoritatii si nivelul costurilor de interdepe-deina (intensitatea efectelor perverse) este complexa si variabila conform cazurilor particulare considerate. Daca adaugam faptul ca notiunea unei distributii optimale a autoritatii nu are sens in oeneral in materie de existenta a marilor zone de incertitudine, putem trage concluzia ca orice problema de organizare sociala este in mod normal un loc de conflict.

Astfel interpretata si prelungita, analiza lui Buchanan si Tullock poate fi apropiata de teza sociologului german Ralf Dahrendorf conform careia conflictele societatilor industriale sunt mai ales conflicte relative la distributia autoritatii. Daca, asa cum se intampla cateodata si cum chiar Dahrendorf invita sa se faca, aceasta teza este interpretata ca semnificand ca o distributie inegala a autoritatii este mereu arbitrara si nelegitima derivand in principal din raportul de forte intre grupurile sociale, teza este cu siguranta falsa. Dar i-am putea da de asemenea tezei lui Dahrendorf o interpretare generoasa: in afara cazurilor extreme, este dificil sa demonstrezi ca o asemenea forma de organizare si mai ales de distributie a autoritatii este din punctul de vedere al societatilor, superioara oricarei alteia. Rezulta de aici ca problemele de distributie a autoritatii sunt, in mod normal, adica foarte frecvent, obiectul credintelor si al conflictelor.

Dar aceasta lupta in jurul distribuirii autoritatii nu antreneaza adevarul credintei in superioritatea neconditionala a distribuirii egalitare a autoritatii.

Ipoteza fundamentala a studiului lui Buchanan si Tullock esce in rezumat ca orice organizatie vizeaza sa elimine costul pe care fiecare il impune celuilalt in orice situatie de interdependenta. Aceasta se rezuma la a spune ca functia principala a organizarii sociale este eliminarea efectelor perverse. Dar aceasta nu este niciodata gratuita. Ea antreneaza la randul sau costuri ce variaza pe de o parte odata cu natura efectului pervers ce trebuie eliminat, pe de alta cu tipul de organizatie ales. Din pacate trebuie sa adaugam propozitiilor lui Buchanan si Tullock propozitia conform careia determinarea costurilor nu poate fi, fara exceptie, stabilita "obiectiv'. Rezulta ca aceasta solutie nu poate fi obtinuta decat pe un teren practic, prin opozitia si confruntarea punctelor de vedere. Idealul leibnizian, non disputemus, sed calculemus, este apicabil, in ciuda titlului cartii lui Buchanan si Tullock The Calculm of Consent.

3) In sfarsit, as lua in considerare pe scurt lucrarile lui Thomas Schetling despre segregarea ce furnizeaza un alt exem­plu stralucit al relatiei intre efectele perverse si schimbarea sociala. Rezultatul fundamental al acestor lucrari este ca feno­menele de segregare sociala sau rasiala nu rezulta neaparat din atitudinile segregationiste. Cu alte cuvinte, segregarea poate fi rezultatul pervers al comportamentelor non segregationiste ele-insele. Pentru a pune in evidenta acest efect de compunere, Schelling a recurs la un model simplu: sa consideram un esicher si sa dam de exemplu 20 de piese de 10 centime si 10 piese de l F simbolizand indivizi apartinand respectiv de doua grupe sociale {de exemplu clasele sociale) sau etnice. Sa dispunem acum intr-o maniera aleatorie de cele 20 de piese pe esicher. Am putea interpreta situatia rezultanta ca o simulare a ansamblului de relatii de proximitate rezidentiala. Sa admitem atunci ca membrii fiecaruia dintre cele doua grupuri, desi nu au nici ostilitate si nici dorinta de segregare impotriva membrilor celuilalt sunt jenati de faptul de a se gasi in situatie de minoritate. Am putea simula acest sentiment presupunand ca fiecare dintre lesele gasite pe esicher in situatie minoritara se va deplasa pana la a fi inconjurata de cel putin 50% dintre piesele de aceeasi categorie. Atunci cand aceasta situatie de echilibru este atinsa, se nresupune ca piesa in cauza este "satisfacuta' si inceteaza miscarea (in afara de cazul cand, vecinii sai deplasandu-se in acelasi scop de gasire a echilibrului, piesa se gaseste din nou in minoritate). Este usor sa jucam acest joc deplasand piesele pe esicher. Structura de echilibru este contraintuitiva. in fapt, acest proces genereaza un fenomen brutal de segregare. Desi fiecare dintre indivizi, departe de a manifesta ostilitate fata de membrii acestui crup, tolereaza destul de bine faptul ca o jumatate din vecinii sai apartin unui alt grup, este creat un efect de segregare considerabil: piesele de l F formeaza un fel de gheto survenit intr-un mediu populat cu piese de 10 centime. Astfel, dorinta fiecaruia de a nu se regasi in situatie de minoritate genereaza un efect de compunere ce caracterizeaza preferintele individuale: desi nefi-ind in nici un fel ostila pieselor de 1F, eu, ca piesa de 10 centime, posed dorinta naturala de a nu ma gasi in situatie de minoritate. Este suficient pentru fericirea mea ca jumatate din vecinii mei sa-mi semene. Aceasta dorinta "naturala' va genera, din momentul in care ea este exprimata de toti indivizii, un efect de auto-amplificare nedorit: piesele de l F se vor regasi intre ele, ca si cele de 10 centime.

Aceasta demonstratie este de o mare importanta, aratand cum stari sociale indezirabile pot rezulta dintr-o amplificare, nedorita de nimeni, a comportamentelor individuale "naturale'. Eliminarea acestor efecte perverse implica, bineinteles, in afara costurilor eventuale, interferenta elementelor exterioare cu libertatea de actiune si de decizie a indivizilor. O stare sociala nedorita si indezirabila cere in mod natural eliminarea sa. Dar costurile eliminarii sale pot fi considerabile, in acest caz, este probabil ca o situatie de tensiune sociala sa apara, sa se formeze fractiuni, ideologiile sa-si urmeze cursul. Continuand alegoria morala a lui Schellmg, un partid se va forma pledand eliminarea cu orice pret a efectelor perverse care sa conduca la segregare si optand pentru eliminarea sau restrangerea libertatii de miscare a pieselor monetare, in timp ce un alt partid va proclama caracterul sacru al acestei libertati. Pe scurt, am putea garanta ca se va ajunge la o opozitie ideologica transanta, Ia conflicte si eventual la schimbari sociale.

Ce am putea extrage din acest tur de orizont? Ma voi limita la cateva enunturi ce mi se par esentiale. Primul este ca starile de dezechilibru social, de tensiune sociala, si, prin urmare, schimbarea sociala pot rezulta nu numai din conflictele intre interesele contradictorii, dar si din efectele perverse generate de majoritatea structurilor de interdependenta. Starile sociale indezirabile nu rezulta neaparat din capacitatea unui grup dominant de a impune vointa si interesele sale grupurilor "dominante'. Aceasta structura de joc fara miza nu este, fara indoiala, nici cea mai caracteristica nici cea mai importanta, desi poate caracteriza ocazional viata sociala. Unul din progresele cele mai considerabile inregistrate de sociologia moderna, in explicarea conflictelor sociale si a schimbarii sociale este descoperirea simultana de catre numerosi autori a importantei structurii de joc cu miza nula in analiza situatiilor de interdependenta. Cei ce continua sa creada in virtutile opozitiei simpliste intre conflict si consens si care concep conflictele ca avand neaparat structura jocurilor cu miza nula amintesc deja medicii lui Mohere.

In al doilea rand, am vazut ca situatiile de dezechilibru si de tensiune sociala sunt intrucatva normale. Efectele perverse sunt omniprezente in viata sociala. Dar, in maniera foarte generala, nu ne putem astepta sa observam un consens asupra valorii relative a dezutilitatii lor in raport cu costurile eliminarii lor. Cazul particular al distributiei autoritatii este semnificativ in aceasta privinta si concluziile la care conduce pot fi cu usurinta generalizate. Dahrendorf a sesizat bine, dar nu a reusit sa exprime la fel. O distributie data a autoritatii nu poate, in conditii generale, sa nu fie constatata: notiunea unei distribuiri optimale a autoritatii este in general golita de sens, fiind in majoritatea cazurilor nedeterminata. Ca orice proces de organizare presupune bineinteles adoptarea unei contributii definite a autoritatii; aceasta va rezulta in mod normal din conflictele intre grupele interesate si va fi in mod necesar purtatoarea unor noi conflicte. Sa notam, deasemenea, caracterul normal al fenomenului ideologic, in absenta unei solutii "obiective' (adica o solutie care sa poata fi considerata, in unanimitate, ca optimala) ideologiile furnizeaza sisteme de criterii pseudo-obiective.

Remarcile precedente arata in al treilea rand, pe un plan mai general, ca analiza schimbarii sociale nu poate recurge fara circumspectie la modele analogice imprumutate din alte discipline. Analogia cu contagiunea epidemica preferata de Tarde nu este utilizabila decat in cazuri particulare. Analogia chimica, preferata de Durkheim, cu societatea-sinteza nu are o mare utilitate. Analogia biologica a adaptarii unui pretins organism social la un mediu schimbator, modelele cibernetice trebuie inca, in materie de sociologie, sa-si dovedeasca fecunditatea. Analizele precedente arata ca interesul limitat al acestor analogii este datorat faptului ca este dificil a analiza cazuri tipice de tensiuni sociale, de dezechilibre sociale, de schimbare sociala fara a considera ca atom logic individul cu capacitatile lui specifice de intentionalitate, eventual de rationalitate, in orice caz de actiune. Acest punct fiind recunoscut, rezulta de aici ca analogiile fizice nu ar avea in sociologie decat un interes restrans. Schimbarea sistemelor sociale nu se poate asemana cu schimbarea sistemelor fizice decat in privinta analogiilor indepartate de o valoare euristica slaba.

Cat despre pretinsele legi ale istoriei care au fost atat de populare pe langa sociologii secolului XIX si care continua sa seduca cativa sociologi ai secolului XX, miza poate fi rediscutata, fara nici un inconvenient. Nici un spirit absolut nu vegheaza asupra destinului uman. Bineinteles, se pot observa regularitati statistice si procese cumulative: fazele culturale ale lui Sorokin nu sunt lipsite de fundament; multe fenomene iau in timp o alura logistica sau exponentiala. Dar aceste regularitati nu pledeaza in favoarea valorii euristice a analogiilor fizice sau epidemiologice. Caci este vorba tot pentru sociolog, o data ce a constatat ca un fenomen prezinta un anumit tip de regularitate in timp, sa explice de ce lucrurile se intampla astfel. Ori explicatia revine mereu la a regasi actiunea individuala in spatele regularitatilor pe care le observam la nivel macro-sociologic.

BOUDON RAYMOND, 1998, EFECTE PERVERSE SI ORDINEA SOCIALA, Bucuresti,

Editura EUROSONG &BOOK, pag. 33 - 82