Etnie, rasism si discriminare

ETNIE, RASISM SI DISCRIMINARE

2. Inegalitate sociala. Inegalitate rasiala si etnica.

2.1. Inegalitate sociala.

Problematica inegalitatii sociale este clasica pentru sociologie, ea fiind abordata in mod privilegiat in sociologia educatiei, sociologia culturii, sociologia mobilitatii sociale.

Inegalitatea sociala este inteleasa ca "notiune ce evidentiaza deosebirile intre pozitiile ocupate de indivizi sau grupuri sociale pe o scara ierarhica atasata unei caracteristici (variabile) sociale" ("Dictionar de sociologie", 1993, 296). In lucrarile de sociologie se face distinctia intre ierarhiile naturale (rezultate pe baza unor factori innascuti ce conduc la inegalitati de natura fizica sau psihica) si ierarhiile sociale, acestea fiind instituite si consacrate de catre societate, prin institutii, valori si norme morale si juridice. Numai in raport cu ierarhiile sociale se poate vorbi despre inegalitati sociale.

Inegalitatilor sociale li se atribuie, de catre unii sociologi - un rol social destabilizator, generator de transformari sociale (un exemplu in acest sens este teoria marxista pentru care inegalitatea sociala dintre clasele antagoniste este o sursa generatoare de conflicte). O alta parte a analistilor sociali vad in inegalitatile sociale un fapt necesar pentru functionarea oricarui sistem social (este cazul traditiei functionaliste), si deci ii atribuie acesteia un rol pozitiv.

2.2. Etnie. Etnicitate. Grupuri etnice. Identitate etnica.

2.2.1. Istoricul conceptului de etnie. Limite.

Neologism francez, versiune moderna a cuvantului grec "ethnos" (cu sensurile de triburi, provincie, turma, popor strain), etnia este definita (in varianta antropologiei culturale) ca ansamblu de oameni, istoric constituit, ce prezinta particularitati comune de cultura, relativ stabile. Etnia presupune o constanta a unitatii si alteritatii unui grup in raport cu ansambluri umane asemanatoare. In viziune substantivista, etnia se axeaza pe cercetarea trasaturilor ce determina identitatea unui grup etnic. In viziune sociologica, acest concept subliniaza relatiile de solidaritate care implica un ansamblu de norme si traditii, precum si o fidelitate a grupului etnic. Pentru behavioristi, etnia include mecanisme de insusire a valorilor ce modeleaza personalitatea etnica.

In perioada Greciei Antice, "ethnos"-ul era folosit in sensul de trib, adica de unitati social-politice care nu erau natiuni. Astfel, Homer foloseste ethnos-ul cand se refera la grupurile nediferentiate de animale si razboinici, Eschil cand se refera la grupurile de persani, Sofocle cand vorbeste de grupurile de animale salbatice iar Aristotel cand vede in ethnos pe de o parte, grupurile barbare opozante elenilor si pe de alta parte, natiile straine.

In secolul al XIX-lea, termenul de etnie incepe sa fie folosit cu sensul de grup de indivizi ce dispun de aceleasi trasaturi. Analizand comunitatile umane neeuropene, Chavannes foloseste notiunea de ethnos pentru a le defini ca natiuni. V. de la Bouge atrage atentia ca, pentru analiza grupurilor umane nu trebuie folositi termenii de rasa, popor, natiune, nationalitate, ci doar cel de etnie. "In cadrul unui stat in care grupuri sociale diferite vorbesc o limba comuna si sunt supuse aceleiasi dominatii, indivizii ajung sa se apropie psihic" ("Selectiile sociale

In 1906, F. de Saussure, examinand relatia consangvinitate - identitate lingvistica, ajunge la concluzia ca relatiile religioase de cunoastere si aparare comuna creeaza intre popoare rasial diferite o unitate numita etnism. "Nu exista o legatura rasa-limba, spune Saussure, dar exista o legatura etnie-limba datorita faptului ca, coeziunea sociala determina constituirea unei comunitati de limba, limba jucand rolul social de creare a etnismului.

In al doilea deceniu al secolului al XX-lea, subliniind confuzia dintre rasa (categorie pur anomica) si etnie (ce are caracteristici si implicatii psihice), Regnault propune denumirea comunitatilor lingvistice termenul de etnie. Din perspectiva antropologiei culturale, Shirogoraff defineste etnia ca grup de persoane, de limba, cu obiceiuri si organizare sociala comuna si care admit ca au aceeasi origine si ca se manifesta intr-un cadru cultural distinct. In acest sens, etnia apare ca un fenomen dinamic ce actioneaza atat in sensul diferentierii oamenilor, dar si in cel al consolidarii raporturilor dintre acestia. Dintr-o alta perspectiva, Muhlmann pune accent pe factorii psihici ai formarii etniei : autodiferentierea, constiinta comuna si vointa colectiva. Etnia, spune Muhlmann, este un element al relatiilor interumane ce da distinctie unei comunitati.

La nivelul mentalului comun, fiecare etnie cauta sa-si reproduca existenta in contextul existentei celorlalti. Ea se defineste relational, in relatia dintre omul liber si omul strain (adica intre cel nascut intr-un grup si care are toate drepturile sociale si cel nascut in afara grupului - si care nu are nici un drept) sau in relatia om - neom. Intr-o forma extrema, strainului i se refuza insusi atributul de om. Extrem de interesanta este relatarea lui Zinton referitoare la membrii unui trib din Insulele Marchize. Acestia considerau drept crima sa-l manance pe un semen de-al lor. In schimb, vanau cu pasiune si se hraneau cu indivizi din alte triburi.

In literatura sociologica au existat numeroase critici aduse intelesului conceptului de etnie. Una dintre ele se refera la faptul ca "etnic" este un substantiv abstract, derivat prin procese morfologice nonvernaculare ("ceea ce nu exista") dintr-un proces care nu exista. O a doua critica se refera la intelegerea etniei ce fenomen subsumat studiului general de clasificare a institutiilor. Pentru a depasi acest punct critic, Francis propune termenul de "demos" ca desemnand unitatea multietnica, pe cel de "stat" pentru a numi natiunea si termenul de "loos" pentru a circumscrie "poporul de jos". A.Vocher conceptualizeaza etnia ca tip particular de organizare politica informala. A.Ebstein defineste etnia ca insusire reflexiva a averii culturale, istorice, a dreptului si politicilor corespunzatoare. In sfarsit, o a treia critica ce i se aduce etniei este aceea ca ea capata sens doar intr-un context dat de situatii relative.

Solutia pe care o propun unii sociologi este aceea de a inlocui conceptul de etnie cu cel de traditionalism (prin considerarea nediferentiata, necritica a valorilor traditionale si prin respingerea ideii de civilizatie), de culturalism (un accent deosebit punandu-se, in acest caz, pe specificitatea culturala considerata ca obicei al grupului social in opozitie cu natura).

2.2.2. Etnicitate. Dimensiuni.

Fenomen subsumat studiului general de autoclasificare a indivizilor sau clasificarii facute de altii, etnicitatea poate fi vazuta fie ca un fenomen social universal, fie ca un construct social modern a carui conceptualizare se face in mai multe directii de cercetare. Astfel, Ebstein conceptualizeaza etnicitatea ca aspect al identitatii personale. Pentru Marx, etnicitatea este un produs al colonialismului si capitalismului. O definitie concisa a etnicitatii o reprezinta ca pe un ansamblu de caracteristici particulare ale unei unitati etnice raportate la spatiu, timp si structura ei social istorica. Se disting trei dimensiuni ale etnicitatii.

a)- Din perspectiva ecologica, etnicitatea reflecta numarul, volumul si rolul resurselor biosociale ale unitatii etnice in relatiile cu parametrii mediului uman, artificial si tehnologic. Formarea etnicitatii este consecinta adaptarii selective a unitatii sociale la mediul uman creat treptat si care se impune ca o a doua natura.

b)- Dimensiunea cronologica a etnicitatii reflecta treptele de organizare interna si de imprumut din afara ale unei unitati etnice.

c)- Din punct de vedere procesual, etnicitatea este subordonata factorilor social-economici si se dezvolta, in primul rand, prin migratie. Acest ultim fenomen provoaca distributia populatiei, mutatii atunci cand populatiile provin din schite genetice diferite. In America Latina si S.U.A., migratia a avut drept consecinta producerea unui mixaj de populatie si, in acelasi timp, a unui mixaj cultural.

2.2.3. Identitate etnica. Grupuri etnice.

Identitatea etnica reprezinta setul de inzestrari si identificari pe care fiecare individ le impartaseste cu altii din momentul nasterii prin locul nasterii, familia de provenienta si timpul dat. Ea presupune apartenenta la o etnie, de la cere "primeste" un nume. Individul capata identitate etnica prin socializarea raportata la normele si valorile grupului etnic, la nationalitatea, limba si religia dominante, la sistemul de valori, geografia si topografia grupului etnic, la mostenirea grupului etnic (tradusa in rituri specifice).

Simbolurile identitatii etnice sunt corpul, teritoriul si numele. Corpul este componenta intrinseca a fiecaruia, ce nu poate fi schimbata. Este aspectul cel mai profund al modului cum ne vedem pe noi, pe altii si altii pe noi. Corpul este o eticheta a personalitatii. Teritoriul este elementul esential al nationalitatii, iar numele reprezinta simbolul primar pe care il are o persoana unica.

Din perspective comportamentale externe, identitatea etnica se refera la comportamentul observabil : vorbirea intr-o limba etnica si practicarea traducerilor etnice; participarea la retele personale etnice (familie, prieteni); participarea la organizatii etnice (biserica, scoala, mass-media); participarea in asociatiile voluntare etnice (grupuri, societati sau organizatii de tineret); participarea la actiuni sponsorizate sau sustinute de organizatii etnice.

Din perspective comportamentale subiective, identitatea etnica se refera la imagini, idei, atitudini si trairi, avand din acest punct de vedere, o tripla dimensiune. Cunoasterea mostenirii grupului etnic contureaza dimensiunea cognitiva : aceasta se refera la imagini proprii despre sine si grup (stereotipuri despre sine si grup). Dimensiunea morala a identitatii etnice se refera la importanta pe care o persoana a ataseaza grupului sau si la consecintele morale pe care grupul le are fata de comportamentul persoanei. In ultima instanta, dimensiunea morala se refera la sentimentele si atitudinile fata de obligatii si datorii (ca de exemplu, importanta invatarii limbii etnice de catre copil, casatoria in grupurile etnice etc.). In sfarsit, dimensiunea afectiva a identitatii etnice se refera la sentimentul si atasamentul fata de grup, la simpatia si preferinta pentru un grup impotriva altor grupuri si la atasarea de modelele culturale ale unui grup impotriva altor grupuri.

Grupul etnic este un grup social special in care este important sentimentul etnicitatii. El poate fi definit ca populatie distincta ce traieste in cadrul unei societati mai largi, cu o cultura diferita de a sa. Grupurile etnice sunt ascriptive, calitatea de membru dobandindu-se. Membrii grupului etnic se deosebesc de ceilalti membri ai societatii prin trasaturile atribuite (sau pe care si le atribuie). Exista mai multe clasificari ale grupurilor etnice. Cea mai frecventa insa este distinctia dintre grupurile etnice primare si cele secundare.

Grupul etnic primar este alcatuit din membri ce stabilesc un asemenea tip de raporturi incat acestea permit o evaluare autonoma fata de societatea globala. Membrii sunt mai putin influentati de mediul primitor, relatiile sunt mai stranse, asemanatoare celor familiale. Grupul etnic secundar este alcatuit din indivizi apartinatori unei etnii, dar care sunt izolati, depinzand in intregime de societatea primitoare, pentru satisfacerea nevoilor.

Minoritatile sunt grupurile lipsite de putere, supuse discriminarii. Fie ca sunt minoritati religioase, lingvistice, sociale, minoritatile raman adesea intr-un singur loc, avand o pozitie subordonata majoritarilor si fiind obligate sa se integreze normelor stabilite de majoritari.

Se disting urmatoarele caracteristici ale grupurilor minoritare :

a)- Grupurile minoritare sunt alcatuite din indivizi care cunosc segregarea, discriminarea, agresiunea si persecutia din partea grupului social dominant ;

b)- Membrii grupului minoritar au trasaturi fizice si/sau culturale diferite de cele ale grupului dominant ;

c)- Membrii grupului minoritar au constiinta singularitatii (au suferinte si greutati comune) ;

d)- Pentru majoritari, grupurile minoritare sunt stimuli si factori iritanti ce provoaca schimbarea sociala.

e)- De multe ori, minoritarii se unesc in partide, dezvoltandu-si concomitent elite.

2.2.4. Evolutii ale relatiilor etnice. Asimilare etnica, oala etnica si pluralismul cultural.

Trei modele ale unei posibile evolutii etnice au aparut in S.U.A.

1)- Primul este asimilarea etnica. Definita ca fuziune culturala in care doua grupuri etnice se amesteca, rezultatul fiind includerea unei etnii in cealalta, asimilarea se poate realiza fie pe cale naturala (are loc in contactul direct - de exemplu, prin istorie - intre grupurile eterogene si apare din nevoia intaririi si consolidarii vietii sociale), fie pe cale fortata, ca o consecinta a unor masuri guvernamentale (din invatamant si din alte sfere sociale). Prin aceste masuri se urmareste accelerarea artificiala a procesului de asimilare, limitand sau chiar reprimand utilizarea limbii si a culturii minoritatii. Este o presiune sistematica asupra grupului etnic pentru a renunta la identitatea proprie. In S.U.A, imigrantii isi abandoneaza obiceiurile si practicile originare, adaptandu-si comportamentul la valorile si normele majoritatii. Generatii intregi de imigranti au fost supusi presiunilor pentru a fi "asimilati" astfel, iar drept rezultat multi dintre copiii lor au devenit mai mult sau mai putin complet "americanizati".

2)- Al doilea model este acela al oalei etnice.

In loc ca traditiile imigrantilor sa fie dizolvate in favoarea celor dominante din randurile populatiei preexistente, totul devine un amestec intr-o forma noua, creatoare de structuri culturale. "Intr-o anumita masura, acest model este o expresie exacta a evolutiei culturale americane. Desi cultura "anglo" a ramas predominanta, in unele privinte caracterul ei reflecta impactul numeroaselor grupuri diferite care compun in prezent populatia americana" (A.Giddens, 1997/2001, 260).

3)- Al treilea model este al pluralismului cultural, definit prin pastrarea identitatii fiecarui grup etnic si sustinerea afirmarii acestora. In teoria pluralista despre etnie se mentioneaza ca "grupurile etnice fuzioneaza nu intr-o singura societate, ci in cateva MELTING-POT-uri, fiecare distinct unul fata de celalalt".

Statele Unite reprezinta de multa vreme o societate pluralista, dar diferentele etnice au fost in mai mare parte asociate cu inegalitati decat cu participarea egala, dar independenta, la comunitatea nationala.

In ultimii ani s-a pus accentul mai mult pe cea de-a treia dintre aceste solutii, prin care identitatile etnice diferite sunt acceptate ca fiind la fel de valabile in contextul culturii generale.

2.3. Rasa. Constiinta de rasa. Relatiile dintre rase. Prejudecata rasiala.

Dosarul imigratiei secolului al XX-lea care ocupa un loc important in dezbaterile contemporane este plin de conotatii rasiste. "pe fundalul mutatiilor urbane si al crizei scolii a aparut fara sa ne dam seama, o segregare . prejudecatile rasiale se exprima din ce in ce mai deschis" (Michael Wieviorka, 1991-1994, 9).

Se contureaza din ce in ce mai pregnant o forma de rasism impotriva negrilor - activa si vizibila unde africani, haitieni si antilezi iau locul valurilor anterioare ale imigratiei. In 1989, in noiembrie, la Aix-les-Bains, alesii opozitiei declanseaza un scandal rasunator, criticand evreii din oras pentru neintegrarea lor in viata sociala, pentru caracterul lor diferit si fatis. In mai1990, la Carpentras au fost profanate morminte din cimitirul evreiesc. A renascut "gandirea revizionista" ce neaga camerele de gazare. Fenomen planetar cu o consistenta istorica remarcabila, rasismul e definit uneori intr-un mod foarte larg, ca sinonim al excluziunii sau refuzul alteritatii.

Doi poli fundamentali, doua experiente, mai multe decat altele, marcheaza spatiul rasismului : experienta europeana a antisemitismului si experienta americana a rasismului inradacinat intr-o structura sociala ce vizeaza o populatie de negri, in mare masura, dominata. Sociologia rasismului, aminteste C.Guillaumin, nu se poate construi decat parasind definitiv studiile si polemicile referitoare la rasa : "rase imaginare si rase reale joaca acelasi rol in cadrul procesului social si sunt deci identice din acest punct de vedere ; aceasta e o problema sociologica" (1972, 63).

In opinia lui M.Wieviorka, stiintele sociale au contribuit in mare masura la inventarea rasismului, la structurarea sa intr-o forma doctrinara si savanta. "Desigur, fondatorii acestora nu merita toti epitetul de rasisti in sensul pe care il intelegem azi . un precursor ca Gobineau, de exemplu - trebuie judecat cu prudenta fiindca multe evenimente, ca de pilda, experienta nazista, le depasesc cu mult ideile si poate i-ar fi ingrozit" (1991/1994, 21). Pentru noile stiinte sociale ale secolului al XIX-lea rasa devenise o categorie ce reflecta structura, schimbarea sau chiar evolutia istoriei. Daca Tocqueville si Weber n-au acceptat acest punct de vedere, A.Comte a facut-o. In "Le Catéchisme positiviste" (1852), Comte constata ca diferitele rase umane nu au acelasi creier (fara insa sa ajunga la vreo concluzie ce poate fi suspicionata de rasism). In opinia lui Christian Delacampagne (1983, "L'invention du racisme") ideea existentei de rase superioare si rase inferioare, precum si ideea ca rasa modeleaza cultura si fundamenteaza diferentele culturale trebuie cautate la grecii din epoca elenistica. Majoritatea analistilor ideii de rasism plaseaza insa perioada ei de avant in secolul al XIX-lea, "in acel amestec de colonialism, dezvoltare a stiintei si industriei, urbanizare, imigrare si amestec de populatii, dar, in acelasi timp, de individualizare si manifestare a nationalismului" (ibidem, 22).

Renan studiaza originile ariene ale Occidentului si modeleaza un antagonism intre semiti si arieni, care inclina in avantajul teoretic al arienilor. Gustave Le Bon (1894) opune rasele superioare - toate de origine indo-europeana - raselor primitive, intre care s-ar putea situa rase intermediare, "medii" : mai ales chinezii si popoarele semite.

In "Essai sur l'inégalité des races humaines" (1852/1940) Arthur de Gobineau lanseaza tema degenerescentei prin amestecul raselor si cultiva un tip de gandire pesimista. Din punctul sau de vedere, forta unei natiuni sau a unui popor consta in capacitatea de a absorbi alte popoare sau natiuni, fapt a carui consecinta va fi insa amestecul si decadenta. Concluzia lui Gobineau este ca, in acest ultim caz, umanitatea se indreapta in mod ineluctabil spre distrugere. In 1899, Georges V. de Lapouge ("L'Aryen. Son rol social") incearca sa creeze o antropologie in care obsesia metisarii este intarita cu ajutorul biologiei si antropologiei fizice. Folosind concluziile lui Drawin asupra deosebirilor rasiale, Francis Galton promoveaza un eugenism, care insa, in acea perioada, nu era monopolul extremei drepte si al gandirii conservatoare, ci reprezenta o expresie a curentelor de reforma sociala.

In 1902, Houston Stewart Chamberlain - fiu de amiral britanic si ginere al lui Richard Wagner - dezvolta in Germania o teorie asupra "haosului raselor", subliniind influenta din ce in ce mai mare a evreilor in comert, drept, literatura sau politica. Intreaga Europa a sfarsitului de secol XIX manifesta interes deosebit fata de dimensiunea craniilor si a oaselor, de pigmentarea pielii, culoarea ochilor si a parului. Se elaboreaza clasificari rasiale si se trece de la un antiiudaism religios la un antisemitism nationalist si politic.

Insisi intelectualii evrei din Franta, apeleaza in aceasta perioada, la antropologia fizica astfel incat prin masuratori si standarde sa poata face elogiul rasei evreiesti. Chiar si in ajunul celui de-al doilea razboi mondial mai pot fi intalniti intelectuali evrei care promoveaza o gandire rasiala referitoare la evrei. Arthur Ruppin, de exemplu, demograf la Agentia evreiasca din Palestina, recurge la antropologia fizica pentru o definire a identitatii evreiesti care sa nu fie caracterizata de religie (1934, "Les juifs dans le monde moderne"). Ceea ce este insa mult mai important decat studiile evreilor despre superioritatea rasei lor este insa modul in care evreii, ca grup etnic, concep transmiterea caracterului iudaic : caracterul iudaic este de ordin biologic si se transmite prin mama. Concluzia studiilor din acest secol XIX rezida in credinta ca, prin cunoasterea raselor, "se va gasi explicatie diferentelor morale, culturale si sociale, se va intelege evolutia generala a omenirii si modul de a patrunde cauzele decadentei" (ibidem, 23). Acest curent de idei culmineaza cu nazismul care creeaza posibilitatea - unica in istorie - de promovare si punere in practica. Arheologia insasi confera legitimitate istorica nazismului.

Wieviorka are o conceptie interesanta privind aparitia rasismului european : acesta "a fost creat, avant la lettre, pe de o parte prin intalnirea cu Celalalt, pe care l-a dominat adesea (colonialism) si, pe de alta parte, prin inventarea - pe fundalul aplicarii nationalismului - a antisemitismului modern, numit astfel in 1893 de Guillaume Marr" (ibidem, 24).

Pierre-André Taguieff (1988, 395) analizeaza pozitia unor analisti sociali care cred ca rasele inferioare pot fi ameliorate cu ajutorul progresului, religiei dau educatiei. Taguieff numeste acest curent un "rasism universalist-spiritualist". Versiunea principala a rasismului universalist e data pe de o parte de ideologia coloniala a celei de a treia Republici Franceze si, pe de alta parte, de socialisti. De exemplu, socialistul Léon Blum, sublinia, in 1925, ca misiunea raselor superioare, datoria lor, este de a duce raselor inferioare stiinta si industria si de a le ridica la un grad mai inalt de cultura. In opozitie cu rasismul universalist, Gabriel Tarde (1895/1979 "Les Lois de l'imitation. Étude sociologique") considera ca "fiecare civilizatie isi faureste in timp propria rasa, care este, deci, generata de cultura si de societate. Aceasta perspectiva este insusita de Claude Lévy-Strauss care, in 1971 arata ca "formele de cultura pe care le adopta oamenii intr-un loc sau altul, modul de viata care a dominat sau mai domina inca si azi sunt cele care determina in foarte mare masura ritmul si orientarea evolutiei lor biologice. Departe de a trebui sa ne intrebam daca intr-adevar cultura este sau nu functie de rasa, descoperim ca rasa - sau ceea ce se intelege in general prin acest termen - este o functie, printre altele, a culturii" (1983, 36).

O alta pozitie este circumscrisa studiului lui Ludwig Gumplowicz asupra raselor. Ceea ce el a numit "rasa" corespunde cu intelesul cotidian al conceptelor de natiune sau etnie. Gumplowicz descrie evolutia umanitatii ca dirijata de lupte nemiloase care, pe masura ce se soldeaza cu distrugerea sau disolutia anumitor grupuri umane, omogenizeaza grupurile dominante si le transforma in rase. Desi nu si-a exprimat niciodata opinia in problema rasei, fiul de rabin, É.Durkheim, schiteaza o analiza a rasismului intern al unei societati in raspunsul pe care l-a dat in 1894 la un chestionar despre semitism : "Cand societatea sufera, ea simte nevoia sa gaseasca pe cineva caruia sa-i poata imputa raul, cineva pe care sa se razbune pentru deziluzia sa" (apud Yves Chevalier, "L'Antisémitisme", 1988, 48). Teoria sugerata de catre Durkheim este cea a mecanismului tapului ispasitor, care se declanseaza pornind de la criza sau disfunctia societatii si vizeaza un grup uman definit printr-o reprezentare fara nici o legatura, sau aproape nici una, cu caracteristicile sale obiective.

Alexis de Tocqueville respinge categoric falsele si odioasele doctrine rasiste, care isi propun legitimarea sclaviei negrilor prin natura lor, criticandu-l extrem de sever pe Gobineau. In "Despre democratie in America", preocupandu-se de consecintele emanciparii negrilor, Tocqueville pleaca de la ideea ca problema nu este cea a diferentelor biologice (el nu pune la indoiala faptul ca, in conditii favorabile, negrii au capacitatea de a ajunge la un inalt nivel de civilizatie). Problema, spune Tocqueville, este de natura sociala si politica ."Fie, sugereaza el, sunt eliberati negrii, dar atunci albii se amesteca cu ei, fie se mentine sclavia cat mai mult timp posibil. Daca nu, "orice alte solutii intermediare par sa conduca in curand la cel mai cumplit dintre toate razboaiele civile si poate chiar la distrugerea uneia dintre cele doua rase" (1835/1992, 203).

Desi nu si-a definit ferm pozitia intre sclavie si dominatie coloniala, Tocqueville propune, fara indoiala, o adevarata analiza a rasismului american impotriva negrilor. "Oamenii albi din Nord se indeparteaza de negri cu atat mai mult cu cat legiuitorul marcheaza mai putin separatia care trebuie sa existe intre ei . In Nord, cand albii se tem ca vor ajunge sa se contopeasca cu negrii, se tem de un pericol imaginar. In Sud, unde pericolul ar putea fi real, nu cred ca teama a fost mai mica" (ed.cit., 199).

Max Weber propune o analiza a rasismului "albilor sarmani" pe linia deschisa de Tocqueville : "albii din Sudul Statelor Unite care nu posedau nimic si care duceau adesea o viata mizerabila cand nu aveau posibilitatea de a munci undeva erau, in perioada sclaviei, adevarati purtatori ai antipatiei rasiale - total straina plantatorilor - pentru ca "onoarea" lor sociala depindea direct de declasarea negrilor" (1921/1971, 418-419). Weber refuza, asadar, tezele rasiste, atacandu-l vehement pe Chamberlain si opunandu-se fondatorului teoriei igienei rasiale, dr. Ploetz (care asociaza afirmarea rasei cu cea a ordinii sociale). Exista rasa, spune Weber, daca exista constiinta de rasa ancorata intr-o apartenenta comunitara si care poate sa conduca la o actiune, la dispret sau segregare, de exemplu, sau, din contra, la teama fata de cealalta specie. Constiinta de rasa nu este datorata unor diferente ereditare, ci unui habitus : repulsia fata de raportul sexual intre rase, spune Weber, este in S.U.A. "conditionata social". Sociologul german nu respinge existenta unor diferente biologice intre rase ; aceste diferente insa, trebuie sa devina un factor care sa contribuie la formarea grupurilor etnice. In acest sens, Weber propune inlocuirea conceptului de rasa cu cel de relatii etnice. Primele tratate de sociologie publicate in S.U.A. in 1854 incearca sa justifice sistemul sclavagist, insistand asupra valorilor morale si civice ale acestui sistem si facand apel la ordinea autoritara si disciplina crestina. In 1920, G. Dow face apel la segregarea gradata ce ar avea ca efect instalarea negrilor intr-un singur stat.

Imigrantii aparuti in S.U.A. in primele doua decenii ale secolului al XX-lea, alimenteaza dezbateri politice aprinse traduse in politici ale emigrarii. Lucrari "de spiritualitate" descriu criminalitatea mare a nou-venitilor si dezvolta ideea ca imigrantii si candidatii la imigrare sunt marcati de deosebiri rasiale ce fac asimilarea lor indezirabila.

In 1906, William Sumner cere sa nu mai fie atribuit rasei ceea ce apartine moravurilor si ethosului popoarelor. Prin introducerea notiunii de casta, Charles Cooley (1897) deschide calea unei analizai pertinente a "relatiilor rasiale". Iata de ce, in primele doua decenii ale secolului al XX-lea vor aparea doua mari orientari ce vor defini primele abordari sociologice ale rasismului, avand ca tema pe de o parte, castele si prejudecatile rasiale si, pe de alta parte, relatiile concrete intre rase. Prima si cea mai importanta schimbare radicala in analiza rasismului este determinata de sociologia americana fundata pe doua idei centrale : deplaseaza cadrul de referinta al rasei catre cultura si pune accentul pe relatiile interculturale intre grupuri (si mai putin pe trasaturile innascute sau dobandite ce caracterizeaza un grup uman). Din momentul sosirii in masa a negrilor americani in marile metropole industriale din Nord, sociologia se transforma intr-o "sociologie a race relations) ce are ca obiect de studii cercetarea concreta a realitatilor sociale si interculturale, realitate care cuprinde raporturile dintre negri si albi in interiorul unei societati. Militant pentru cauza negrilor, W. du Bois (1899) publica un studiu despre negrii americani, incercand sa confere acestora o istorie, o cultura si un rol in edificarea democratiei in S.U.A.

Robert E. Park - fondatorul, impreuna cu E.Burgess a "Scolii de la Chicago" - subliniaza ca "race relations" sunt rodul expansiunii europene "care a fost mai intai comerciala, apoi politica si religioasa, inainte de a aduce lumii intregi industrializarea si capitalismul si, mai ales, inainte de a determina dislocari enorme de populatii" (apud M.Wierviorka, ed.cit., 33). Park dezvolta o gandire evolutionista globala in momentul in care afirma ca o data cu afirmarea modernitatii, diferentele dintre populatii se vor baza din ce in ce mai mult pe munca si cultura si mai putin pe rasa si mostenire : "in lumea moderna, care este sau va fi o singura si unica societate, conflictele dintre rase se vor contopi in viitor din ce in ce mai mult cu conflictele de clasa si vor fi chiar depasite de acestea" ("Race and Culture" apud F.Frazier, 1950, 269-270). Park realizeaza in S.U.A. o analiza a race relations in perspectiva istorica. Initial, ca o consecinta a starii de sclavie a negrilor, nu existau probleme de rasa intre acestia si albi pentru ca sclavii negri erau exclusi din domeniul competitiei sociale.

A doua etapa istorica o reprezinta aparitia sistemului de caste, care nici el nu presupune existenta relatiilor sociale dintre rase. In societate incepe sa se instaleze ordinea sociala fundata pe "eticheta" care reglementeaza strict raporturile dintre grupurile de rasa sau de culoare. Preluand ideea de la B.Doyle, Park intelege prin eticheta insasi "esenta sistemului de caste, un ansamblu de ritualuri, un fel de procedeu social in care fiecare face ceea ce se asteapta de la el, pastrandu-si in acelasi timp, libertatea individuala" (ibidem, 184). Sociologul american precizeaza ca aceasta este "solutia naturala" in sistemul castelor. Fiecare rasa dispune de un monopol al indeplinirii sarcinilor sale; "atunci cand acest statut este acceptat de poporul dominat, asa cum se intampla acolo undele castele sau sclavia sunt pe deplin asezate, concurenta dintre rase inceteaza, iar animozitatea rasiala are tendinta sa dispara". Fiecare este la locul sau, "nu exista nici un obstacol in calea cooperarii rasiale" (apud F.Frazier, 1950, 227).

A treia etapa este cea a relatiilor dintre rase si debuteaza cu dezintegrarea sistemului de caste, cu migrarea negrilor din Sudul rural in Nordul industrial si urban si cu cresterea nivelului de educatie al acestora. "Din acest moment, problema negrilor este cea a unei societati democratice si liberale, care pune in valoare competitia individuala in cadrul careia, teoretic, fiecare are aceleasi sanse de mobilitate ascendenta, dar in care apare tendinta pentru cei care sunt deja in cursa - albii - sa restranga accesul celor care nu au fost inca admisi, dar ameninta sa patrunda - negrii. Din aceasta perspectiva, prejudecata rasiala are o functie instrumentala, serveste la impiedicarea sau intarzierea intrarii negrilor in competitie" (ibidem). Considerand etapa "race relations" ca o faza de tranzitie, Park previzioneaza o a patra etapa in care deosebirile de clase ar trebui sa slabeasca. In discursul sau despre rasa si relatii rasiale, R.Park introduce un nou concept : pe cel de constiinta de rasa.

Relatiile dintre rase sunt cele care exista "intre popoare care se deosebesc prin caractere de origine rasiala, in special cand aceste diferente rasiale patrund in constiinta unor indivizi si grupuri astfel diferentiate si determina in acest sens conceptia pe care fiecare individ o are despre sine insusi si despre statutul sau in cadrul comunitatii. Constiinta de rasa . trebuie considerata ca un fenomen de acelasi fel cu constiinta de clasa sau de casta relatiile dintre rase . nu sunt atat relatii intre indivizi de diferite rase, cat intre indivizi constienti de aceste diferente" (ibidem, 81). Fundamentand o sociologie aplicata, studiul relatiilor dintre rase elaborat de Scoala de la Chicago, se ocupa cu precadere de adaptare, colonizare, invazie, izolare, migratie, parazitism, segregare. Sunt descrise, astfel, patru moduri de interactiune : competitia, conflictul, cooperarea si asimilarea, studiul race relations inscriindu-se intr-o ecologie urbana (ce considera orasul ca unitate fizica in interiorul careia pot fi remarcate procese de segregare spatiala si mecanisme individuale de adaptare la mediul inconjurator).

Catre sfarsitul anilor '30 se simte in sociologie o tranzitie de la sociologia relatiilor de rasa la cea a prejudecatii rasiale. In "Caste and Class in a Southern Town" (1937), John Dollard descrie studiul in situ al modului in care un sistem de caste modeleaza viata economica, politica si personala intr-un orasel din sudul Statelor Unite. El ajunge la concluzia ca prejudecata se reproduce, ca este inradacinata intr-o situatie, intr-o relatie intre rase. Pentru Dollard, prejudecata reprezinta "o atitudine defensiva, destinata sa pastreze prerogativele albilor in cadrul castei si sa reziste agresiv la orice presiune din partea negrilor care ar avea drept scop modificarea pozitiei lor de inferioritate" (1937/1988, 441). Conform opiniei lui Dollard exista trei concepte-cheie ce definesc prejudecata rasiala :

a)- cel de agresiune generalizat, sau nefixata, legata de frustrarile albilor ,

b)- cel de model social de permisivitate fata de rasism, care face posibila izolarea in societate a unui grup detestat si fara aparare, catre care va fi orientata ostilitatea ;

c)- in sfarsit, cel de identificare uniforma, care inseamna ca pot fi recunoscuti fara dificultate cei pe care este normal sa nu-i iubesti.

Desi teoretizarea lui Dollard poate fi supuse unei analize severe (apud M.Wieviorka, ed.cit., 40), meritul sociologului american este acela ca a mutat centrul de greutate al analizei de pe o relatie intre rase pe insusi actorul rasist. Din aceasta perspectiva, "prejudecata nu mai reprezinta rationalizarea instrumentala a unei dominari, ci devine un mod de rezolvare a problemelor si tensiunilor a caror origine se afla in alta parte decat in contactul dintre rase, si anume in experienta traita a membrilor grupului ce circumscrie rasial si care vor gasi in grupul circumscris rasial derivatul dificultatilor lor sociale si psihologice" (ibidem).

In literatura sociologica exista cateva incercari de definire a prejudecatii :

a)- atitudine rigida, emotionala privind un grup de indivizi ;

b)- atitudine negativa despre un grup a unei persoane din afara grupului ;

c)- set de credinte rigide, de stereotipuri si emotii puternice, tipic negative, despre un grup de indivizi, ce predispune pe cineva sa actioneze intr-un anumit mod. Pentru Allport, prejudecata etnica este o "antipatie bazata pe eroare si generalizare inflexibila". Etimologic, cuvantul prejudecata are radacini latine, provenind din cuvintele "pre-judicum" - "inainte-judecata". Din intreg evantaiul de descrieri si explicatii date prejudecatilor rasiale, se disting trei dimensiuni constante ale acesteia : cunoasterea, emotia si predispozitia la actiune in mod prestabilit.

De unde provine insa prejudecata, care ii sunt radacinile?

Exista, spun analistii sociali, cel putin cinci preconditii ale aparitiei prejudecatii: etnocentrismul ; preluarea judecatii altora despre ceea ce noi stim putin ; generalizarea unei experiente personale avute cu oamenii din alte grupuri ; selectia stereotipurilor ce dau suport credintelor noastre despre relatiile cu grupurile straine de noi ; tendinta de a dezvolta prejudecata impotriva celor care concureaza cu noi. In forma simplificata si rigida, prejudecata se transforma in stereotip. Stereotipurile sunt imagini mentale, simple, nesofisticate despre ceea ce ne inconjoara. Ele sunt simple generalizari cu privire la complicatele variatii ce exista in orice grup rasial. Exista o tendinta raspandita a oamenilor de a reduce varietatea tipurilor umane la categorii simple si rigide, pornind de la trasatura specifica unei etnii si generalizand-o.

In prejudecata sunt implicate sentimente negative intense. In acest sens, teoriile cognitive emit ipoteza potrivit careia "credinta in prejudecata este premergatoare trairilor in legatura cu grupurile etnice". Cu alte cuvinte, prejudecata implica o pregatire bazata pe credinta si pe sentimentele despre anumite grupuri ce urmaresc discriminarea altor grupuri. Exista un tip de personalitate deschis la prejudecata, sustin Adorno si Brunswitt. Pe de o parte "modelat" de spaima repetarii unui fenomen de tip nazist, si pe de alta parte, preocupat de eradicarea rasismului la nivelul formarii personalitatii, Theodor Adorno realizeaza in 1950 unul dintre cele mai celebre studii asupra personalitatii autoritare ("The Authoritarian Personality"). Ipoteza lui Adorno este ca toate convingerile unui individ, fie ele economice, sociale sau politice, formeaza un ansamblu relativ simplu si coerent, un "patern" care este "expresia tendintelor profunde ale personalitatii" (1950, 6). Personalitatea se formeaza in copilarie, mai ales in cadrul familiei si prin intermediul educatiei, dar nu este data o data pentru totdeauna, ci "evolueaza sub impactul mediului social" (ibidem). Rasismul - mai exact antisemitismul - tin de un anumit tip de personalitate autoritar, antidemocratic, conservator, orientat politic catre dreapta si modelat de o ideologie puternic etnocentrista.

Personalitatea autoritara manifesta o atitudine de supunere neconditionata fata de autoritate si isi exprima dorinta ca societatea sa fie condusa de un lider autocratic. Personalitatea autoritara este deci, foarte conformista, putin capabila sa-si recunoasca - si deci, sa-si controleze - tendintele impulsive, sa-si exprime teama, slabiciunea, sexualitatea, ceea ce conduce la transferarea amenintarii, a slabiciunii asupra altora. Personalitatea autoritara minimalizeaza conflictele parentale si reproduce disciplina familiala cunoscuta in copilarie si traita in acel moment ca arbitrara. In sfarsit, personalitatea autoritara este intalnita la persoanele care afirma ca au o anumita filiatie religioasa, mai ales in cazul in care acceptarea religiei reflecta supunerea fata de un mod distinct de autoritate parentala.

Prin cercetarile de teren efectuate (chestionand peste 2000de subiecti) Adorno isi fundamenteaza empiric enuntul teoretic potrivit caruia prejudecata este parte a sindromului de personalitate si nu o trasatura psihologica izolata. O parte a sociologilor, in special a celor din sociologia functionalista, critica teoria personalitatii autoritare a lui Adorno, considerand ca aceeasi atitudine poate avea baza motivationala diferita la indivizi diferiti.

Pentru Daniel Katz, prejudecata este o atitudine emotionala rigida a unui individ fata de un grup sau fata de o alta persoana. Din aceasta perspectiva. Prejudecata capata patru functii : instrumentala (de adaptare), de autoaparare (prejudecata este mijlocul ideal de a inlocui ura si ostilitatea cuiva cu un "tap ispasitor"), de cunoastere a atitudinilor si de generare a unei valori expresive.

In sfarsit, o alta explicatie a prejudecatii ce s-a conturat in literatura sociologica porneste de la premisa ca toate grupurile sociale lupta pentru bogatie, putere si privilegii. De multe ori, aceasta lupta ia forma discriminarii etnice. In acest context, prejudecata se refera la sentimentul de supunere, la credinta despre trasaturile rasiale innascute, la reclamarea unui privilegiu. Prejudecata exprima astfel pozitia grupului precum si raportul dintre grupurile rasiale si cele etnice. In consecinta, prejudecata isi are originea nu in compozitia personalitatii, ci in relatiile istorice dintre grupuri, prejudecata este un element social.

2.4. Rasismul : ideologie si mit. Spatiul empiric al rasismului.

Pentru Hannah Arendt, rasismul se plaseaza in randul marilor probleme politice ale secolului al XX-lea. In "Originile totalitarismului" (1951/1994), el descrie ideologia rasista ca un fenomen profund, modern si occidental si pune in evidenta modul in care s-a realizat aceasta miscare in cadrul unor procese distincte in Franta, Anglia si Germania. Daca pentru Franta rasismul apare ca ideologie care sa propavaduiasca "o rasa a aristocratilor impotriva unei natiuni a cetatenilor", in Germania, rasismul apare ca solutie privind "unitatea rasei ca substitut al emanciparii nationale" iar in Anglia s-a conturat ca ideologie care sa apere "drepturile englezilor impotriva Drepturilor Omului".

In Franta inceputului de secol XVIII, descrie Arendt, contele de Boulainvilliers pune bazele unei gandiri rasiale a nobilimii care-i permite sa se opuna, pe de o parte, poporului si burgheziei, si, pe de alta parte, monarhiei absolute. Inainte de izbucnirea Revolutiei din 1789, nobilimea franceza se simtea amenintata : ea nu putea accepta ca doar regele si monarhia se identifica cu intreaga natiune, si pe de alta parte, simte dezvoltarea starii a treia (poporul). Boulainvilliers a interpretat istoria Frantei ca fiind a doua natiuni diferite, din care una, de origine germanica ii cucerise pe mai vechii locuitori, "galii", isi impusese legile asupra lor, le luasera pamanturile si stabilise drept clasa conducatoare "nobilimea" ale carei privilegii supreme se intemeiau pe "dreptul cuceririi" si "necesitatea supunerii datorate intotdeauna celui mai puternic" (1727, vol.1, 33, Histoire de l'Ancien "Gouvernement de la France" apud H.Arendt, 1951/1994, 219). Pentru recastigarea primatului necontestat pentru nobilime, contele a propus nobililor "sa-si nege originea comuna cu cea a poporului francez, sa rupa unitatea natiunii si sa pretinda, pentru ei, o distinctie originala si, deci, vesnica" (Arendt, ed.cit., p.cit.). El considera ca locuitorii originari ai Frantei sunt "indigeni", "supusi" nu ai regelui, ci ai tuturor celor ce aveau avantajul ca descind din poporul cuceritor cei care, prin dreptul nasterii, aveau sa se numeasca francezi.

In anii '40 ai secolului al XIX-lea, Augustin Thierry mai adera inca la identificarea claselor si raselor si facea o deosebire intre o "nobilime germanica" si o "burghezie celtica". Contele de Rémusat proclama originea germanica a aristocratiei europene. In sfarsit, contele Arthur de Gobineau a dezvoltat o opinie - deja general acceptata in randul nobilimii franceze - intr-o doctrina istorica articulata, pretinzand ca ar fi descoperit "legea secreta a decaderii civilizatiilor si ar fi exaltat istoria la demnitatea unei stiinte naturale" (Arendt, 1951/1994, 222).

In "La Philosophie de l'Impérialisme" (1903-1906, 4 vol.), Ernest Seillerè scria: "A existat un fel de intoxicare; civilizatia moderna a crezut ca si-a descoperit pedigree-ul . si s-a nascut un organism care a imbratisat intr-o singura si aceeasi fraternitate toate natiunile a caror limba arata vreo afinitate cu sanscrita" (prefata, vol.I, p.XXXV apud Arendt, ed.cit., 217). Si tot Seillerè continua : "Arianismul istoric isi are originile in feudalismul secolului al XVIII-lea si a fost sprijinit de germanismul secolului al XIX-lea" (op.cit., vol.I, 2 apud Arendt, ed.cit., 222). Cu Gobineau, spune Arendt, gandirea rasiala si-a incheiat prima faza si a inceput in al doilea stadiu, ale carei influente aveau sa se simta pana in anii '20 ai secolului al XX-lea.

In 1853, contele de Gobineau si-a publicat "Essai sur l'inegalité des Races Humaines". Cu 50 de ani mai tarziu, aceasta carte avea sa devina "biblia" teoriilor rasiste ale istoriei. E adevarat ca, din timpuri imemoriale, omenirea a dorit sa stie cat mai mult posibil despre culturile trecutului, imperiile cazute in ruina, popoarele moarte; dar "nimeni inainte de Gobineau nu s-a gandit sa gaseasca un singur motiv, o singura forta in functie de care, intotdeauna si pretutindeni, civilizatia sa se dezvolte si sa decada". Autorul este fascinat de decaderea si foarte putin interesat de cresterea civilizatiilor. Gobineau prevede cu precizie "stiintifica" nimic mai putin decat disparitia definitiva a Omului - sau, in cuvintele lui, a rasei umane - de pe fata pamantului. Dupa patru volume in care a rescris istoria umana, el conchide: "Am putea fi ispititi sa atribuim o durata de mii de ani dominatiei umane asupra pamantului, o era divizata in doua perioade: prima a trecut si poseda tineretea, . cea de-a doua a inceput si va fi martora cursului descendent catre decrepitudine" (apud Arendt, ed.cit., 231). In mijlocul ideologiilor progresului, al a profetizat apocalipsa, sfarsitul omenirii, printr-o catastrofa lenta, naturala.

Gobineau a identificat ruina castei sale cu decaderea Frantei, apoi cu a civilizatiei occcidentale si a intregii omeniri. Astfel a facut el descoperirea aceea, pentru care a fost atat de admirat de scriitorii si biografii de mai tarziu, si anume ca ruina civilizatiilor se datoreste unei degenerari a rasei si ca decaderea rasei e pricinuita de un amestec de sange. Aceasta implica faptul ca, in orice amestec, rasa inferioara este intotdeauna dominanta. Ceea ce Gobineau cauta, in fapt, a fost definitia si crearea unei "elite" care sa inlocuiasca aristocratia. In locul unor printi, a propus o "rasa a printilor", arienii, care, spunea el, erau in primejdie de a fi coplesiti, pe calea democratiei, de clasele inferioare neariene. Conceptul de rasa permitea sa se organizeze "personalitatile innascute" ale romantismului german, sa le defineasca pe acestea ca membri ai unei aristocratii naturale destinata sa domine asupra tuturor celorlalti. O data cu primul razboi mondial, insotit de altfel de un val de filosofii ale mortii, opera lui Gobineau a capatat a larga popularitate. "Dupa razboi", subliniaza Clement Serpeille, "am remarcat ca, pentru aproape intreaga generatie tanara, operele lui Gobineau devenisera o revelatie" (articol in revista franceza "Europe", 1923, apud Arendt, 1951/1994, 233).

In Germania, unitatea rasei este perceputa ca substitut al emanciparii nationale. Intrucat gandirea rasiala germana a insotit incercarile, multa vreme frustrate, de a uni numeroasele state germane, ea a ramas atat de strans legata, in primele ei faze, de sentimentele nationale mai generale incat este mai degraba dificil sa se faca o distinctie intre simplul nationalism si rasismul definit limpede ca atare. "Sentimentele nationale inofensive se exprimau in ceea ce noi stim astazi ca sunt termeni rasisti, astfel incat istoricii care identifica tipul german de rasism din secolul al XX-lea cu limbajul aparte al nationalismului german au fost, in mod ciudat, impinsi sa confunde nazismul cu nationalismul german, contribuind astfel la subestimarea ecoului international urias al propagandei lui Hitler. Aceste conditii speciale ale nationalismului german s-au schimbat doar cand, dupa 1870, unificarea natiunii avusese de fapt loc, iar rasismul german, laolalta cu imperialismul german, se dezvoltase pe deplin. Totusi, incepand de pe atunci, au supravietuit nu putine caracteristici care au ramas semnificative pentru tipul specific german de gandire rasiala" (H.Arendt, 1951/1994, 233).

Initial, gandirea rasiala s-a dezvoltat ca o arma a anumitor nationalisti - din afara nobilimii - care doreau unirea popoarelor de limba germana si insistau asupra unei origini comune definita printr-o limba comuna. Dupa 1814 insa, aceasta origine comuna a fost descrisa in termenii "rudeniei de sange", a legaturilor de familie, a unitatii tribale si a originii neamestecate. Definitiile naturalist-organice ale popoarelor constituie o caracteristica proeminenta a ideologiilor germane si a istorismului german.

Pentru Joserh Goerres "orice rasa este un intreg complet separat" (1814 apud Arendt, ed.cit., 224). Referitor la doctrina organica a lui Goerres, Arendt constata ca "a fost inventata de oameni care aveau nevoie de definitii ideologice ale unitatii nationale ca substitut pentru sentimentul politic al apartenentei la o natiune" (1951/1994, 224). Un an mai tarziu, in 1815, F.L. Jahn defineste germanii ca stirpea pura, neamestecata, "un popor adevarat" (apud H.Arendt, ed.cit., p.cit.). Insistenta asupra originii comune tribale ca fiind o caracteristica esentiala a apartenentei la natiune, formulata de nationalistii germani inainte si dupa razboiul din 1814, si accentul pus de romantici asupra personalitatii innascute si a nobletei naturale au pregatit, din punct de vedere intelectual, drumul pentru gandirea rasiala in Germania. De la primii a pornit doctrina organica a istoriei cu legile ei naturale; de la ceilalti, s-a ridicat la sfarsitul secolului grotescul homunculus al supraomului, al carui destin natural este sa conduca lumea. "Atata vreme cat aceste tendinte au evoluat paralel, ele au fost doar mijloace temporale de a evada din realitatile politice. Odata ce s-au unit, ele au format insasi baza rasismului ca ideologie constituita" (H.Arendt, ed.cit., 229).

In Anglia, rasismul se dezvolta odata cu nationalismul si este asemanator, ca gandire, cu ideologia germana. Atat Anglia cat si Germania "aratau o tendinta de discriminare la adresa ideilor de Libertate-Egalitate-Fraternitate, ca fiind inventii straine" (p.236). inegalitatea sociala fiind baza societatii engleze, conservatorii britanici se simteau stanjeniti cand s-a ajuns la problema "drepturilor omului". Potrivit unor opinii larg alimentate de conservatorii secolului al XIX-lea, inegalitatea facea parte din caracterul national englez. Benjamin Disraeli gasea ca "exista ceva mai bun decat Drepturile Omului in drepturile englezilor", iar pentru Sir James Stephen, "putine lucruri in istorie [pareau] atat de jalnice ca gradul in care francezii si-au permis sa se lase excitati de asemenea lucruri" (apud Arendt, ed.cit., p.cit.). Este unul din motivele pentru care ei isi puteau permite sa dezvolte gandirea rasiala pe traiectorii nationale pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, in vreme ce aceleasi opinii, in Franta, si-au aratat inca de la inceput adevaratul lor chip antinational.

Pentru Edmund Burke, natura libertatii rezida in insasi mostenirea ei : aceasta inseamna directa acceptare a conceptului feudal al libertatii ca suma totala a privilegiilor mostenite laolalta cu titlul si pamantul. Burke a extins principiul acestor favoruri pentru a include intreg popor englez, instituindu-l ca un fel de nobilime a natiunilor. De aici si-a luat el dispretul fata de cei care-si proclamau emanciparea de drepturi ale omului, drepturi pe care el le vedea susceptibile de a fi pretinse doar ca "drepturi ale englezilor". Astfel, in Anglia conceptul de mostenire a fost acceptat aproape neschimbat si aplicat intregii "stirpe" britanice. Consecinta acestei asimilari a standardelor nobile a fost ca modul englez de gandire rasiala a fost aproape obsedat de teoriile mostenirii si de echivalentul lor modern, eugenia.

Arendt atrage atentia ca "abolirea sclaviei in posesiunile englezesti in 1834 si discutiile care au precedat razboiul civil american, au gasit in Anglia o opinie publica . confuza, ceea ce a constituit un sol fertil pentru diferitele doctrine naturaliste".

a)- Prima doctrina a fost reprezentata de poligenisti. Acestia au sustinut ca Biblia ar fi o carte plina de minciuni pioase, si ca nu exista nici o legatura intre "rasele" umane (pentru ca insasi legea naturala nu exista). Desi el nu stipula o superioritate rasiala predestinata, poligenismul a izolat in mod arbitrar popoarele unele de altele prin adanca prapastie a imposibilitatii fizice de intelegere si comunicare umana. Poligenismul explica de ce "Estul este Est si Vestul este Vest. Si niciodata acestea doua nu se vor intalni"; el a contribuit mult la a impiedica mariajul in colonii si la a promova discriminarea impotriva indivizilor metisi. Potrivit poligenismului, asemenea oameni nu sunt cu adevarat fiinte omenesti; ei nu apartin unei singure rase, ci sunt un fel de monstri in care "fiecare celula este teatrul unui razboi civil" (A.Chartill, 1924, 158 apud H.Arendt, ed.cit., 239).

b)- A doua doctrina - darwinismul - a pornit, de asemenea, de la principiul mostenirii, dar i-a adaugat principiul politic al secolului al XIX-lea, progresul, de aici ajungand la concluzia opusa, dar mult mai convingatoare, potrivit careia omul este legat nu numai de om, ci si de viata animala, ca existenta raselor inferioare arata limpede ca doar niste deosebiri graduale separa omul de animal si ca lupta dura pentru existenta domina tot ceea ce traieste. Darwinismul obtinuse un succes atat de coplesitor intrucat el furniza, pe baza mostenirii, armele ideologice pentru dominatia atat de rasa cat si de clasa si putea fi folosit in favoarea, ca si in defavoarea discriminarii rasiale" (Arendt, ed.cit., p.cit.).

Pentru discutiile politice, darwinismul oferea doua concepte importante: lupta pentru existenta, cu asertiunea optimista a necesarei si automatei "supravietuiri a celor apti", si posibilitatile nedefinite, din viata animala, care pareau sa se gaseasca in viata omului si care lansasera si noua "stiinta", cea a eugeniei. Eugenia promitea sa depaseasca dificultatile doctrinei "supravietuirii celor apti", si sa ofere natiunii mijloacele pentru a crea aptitudinile vesnic dainuitoare. Aceasta ultima idee a fost accentuata in Germania de catre Otto Bangert (1927). Germanul insista asupra faptului ca procesul de selectie al oamenilor - si al popoarelor - nu trebuie lasat numai in "mana naturii" ci ca el trebuie sa se schimbe "dintr-o necesitate naturala, care sa lucreze prin spatele oamenilor, intr-o unealta fizica "artificiala" aplicata in mod constient". Bestialitatea a fost intotdeauna inerenta in eugenie - atentioneaza Arendt - iar remarca timpurie a lui Ernst Haeckel ca moartea din mila ar economisi "cheltuieli inutile pentru familie si pentru stat" este foarte caracteristica (1951/1994, 240).

Atat Herbert Spencer - care a tratat sociologia ca parte a biologiei - cat si toti ceilalti evolutionisti si darwinisti timpurii aveau credinta in selectia prin mostenire ca rezultat al "geniului ereditar" (F.Galton, 1869 apud H.Arendt, ed.cit., 241). Aristocratia era socotita a fi produsul natural, nu al politicii, ci al selectiei naturale, al unei stirpe pure. "Sa transforme intreaga natiune intr-o aristocratie naturala, din care exemplare de soi aveau sa se dezvolte in genii si supraoameni, a fost una din multele "idei" produse de intelectualii liberali frustrati in visurile lor de inlocuirea vechilor clase guvernante cu o noua "elita" prin mijloace nepolitice"(Arendt, ed.cit., p.cit.). Arendt subliniaza ca gandirea rasiala engleza si-a avut originea printre scriitorii din clasa mijlocie si nu din randurile nobilimii, "ca s-a nascut din dorinta de a extinde binefacerile criteriilor nobile la toate clasele si ca s-a hranit cu adevarate sentimente nationale foarte asemanator cu felul in care s-au petrecut lucrurile in Germania, nationalismul englez s-a nascut si a fost stimulat de o clasa mijlocie care nu se emancipase niciodata cu totul de nobilime si purta deci primii germeni ai gandirii rasiale (ed.cit., 242-243). Aceeasi concluzie e impartasita si de Michael Wieviorka (1991/1994, 52-53) care pune in relatie rasismul cu afirmarea nationalismelor, "fie ca aceasta se petrece in sens participativ (Germania, Anglia) sau reactiv (Franta).

In 1987, in "Essais sur l'individualisme", Louis Dumont face o analiza atenta a rasismului , ca "sistem de idei si valori caracteristice societatii moderne" (p.19). Indepartandu-se la Arendt, Dumont isi bazeaza cadrul conceptual pe opozitia dintre individualism si holism. In societatile holiste, bazate pe un principiu ierarhic, individul e subordonat grupului, care ii confera un statut; din contra, functionarea societatilor individualiste poate fi inteleasa pornind de la individ, definit prin egalitatea sa in drepturi cu orice alt individ, si nu prin locul pe care il ocupa sau printr-un statut predeterminat. Pentru Dumont, holismul reprezinta regula iar individualismul exceptia care apare in secolul al XVIII-lea in Europa Occidentala. Trecerea de la holism la individualism deschide calea rasismului. "Ideea poate fi formulata in termeni sociologici : rasismul se dezvolta in Statele Unite", noteaza Dumont, "o data cu suprimarea sclaviei si disparitia distantei pe care aceasta o implica si doar rasismul o poate reconstrui . Rasismul ia nastere o data cu amplificarea egalitarismului si destramarea convingerilor holiste, el reprezinta fructul otravit al Epocii Luminilor, un produs specific al epocii moderne si al individualismului" (1987, 19-28).

Analizand "maladia totalitara" si pe Adolf Hitler, Dumont vede in nationalism-socialism un fenomen modern. In Germania lui Hitler, totalitarismul si, in interiorul sau, rasismul antisemit reprezinta, "intr-o societate in care individualismul este predominant si profund inradacinat, incercarea de a-l subordona caracterului primordial al societatii ca totalitate". "In aceasta lupta intre holism si individualism, nu e greu de inteles cum au devenit evreii obiectul privilegiat al urii si violentei : nu simbolizeaza ei oare individualismul si modernitatea, nu sunt ei oare in ochii lui Hitler, "agenti ai distrugerii, individualisti purtatori a tot ceea ce el ura in modernism, banii anonimi si aducatori de profit, egalitarismul democratic, revolutia marxista si bolsevica" (1987, 162). Pentru Dumont, atat Hitler (asa cum se exprima el in "Mein Kampf") cat si societatea germana "traiesc aceeasi sfasiere sociala si psihologica", aceeasi tensiune proiectata asupra evreilor. Perspectiva mitologica aduce un nou mod de abordare a rasismului.

In "Le Mythe aryen" (1971), Léon Poliakov studiaza "miturile fondatoare ale rasismului". Rasismul, spune sociologul francez, se bazeaza pe elaborari mitice care constau "in integrarea intr-o singura si unica imagine a diferitelor elemente constitutive ale unei culturi nationale si in organizarea unei reprezentari a originilor acesteia" (apud M.Wieviorka, ed.cit., 57). In acest sens, Poliakov "reconstituie" formarea mitului arian a carui nastere o dateaza inca din antichitate. Dar un mit are o istorie a lui, nu e stabilizat o data pentru totdeauna, ci, din contra, evolueaza pe parcursul tensiunilor istorice carora le da nastere : "Toate reprezentarile nationale sunt simbolic purtatoare de conflicte", explica Poliakov, care precizeaza ca miturile originare sunt "perfect sectare" si au o mare capacitate de reactivare. Aceleasi mituri pot sa apara in alta parte decat acolo unde au luat nastere: "Sub infatisari diferite, aceste mituri continua sa produca agitatie nu in Europa, ci in tarile din lumea a treia - sau pe masura ce ne apropiem de aceste tari". (ibidem, 58)

Dar nu toate miturile genereaza rasism, ci doar acelea in care gandirea mitica aduce o explicatie in termeni de "cauzalitate diabolica" ce se afla "la originea persecutiilor". In aceasta viziune, antisemitismul apartine miturilor demonologice care atribuie unor grupuri umane proiecte demonice de conspiratii sau practici de vrajitorie, chiar daca uneori, dovezile lipsesc cu desavarsire. Pentru ca, spune Poliakov, prin definitie, eficacitatea unei societati secrete se masoara cel mai bine in functie de secretul cu care stie sa-si inconjoare activitatile. Cea mai mare inselaciune a Diavolului nu este oare aceea de a ne face sa credem ca el nu exista? ("Histoire de l'antisémitisme", vol.4, 46).

Astfel, Poliakov defineste un curent al "noii istoriografii" care studiaza mitologia complotului, societatile secrete, fortele raului pe care o societate le inventeaza cand se deda unor acuzatii de vrajitorie sau de infanticid sau cand ii acuza pe evrei ca vor sa controleze intreaga lume. Pentru M.Wieviorka, atat perspectiva ideologica cat si cea mitologica sugereaza ca rasismul este o constructie imaginara ce face posibila o categorie biologica a grupului circumscris rasial. "Ceea ce deosebeste cel doua notiuni rezida mai ales in procesele care actioneaza in producerea unei perceptii imaginare si de circumscriere rasiala a Celuilalt. Notiunea de ideologie pune accentul pe sensul actului si al discursului rasist, pe functia de justificare si motivare rationala a masacrului, a exploatarii sau a negarii Celuilalt pe care o aduce rasismul; notiunea de mit insista mai ales asupra unui mecanism specific, de conciliere intr-un registru imaginar a unor elemente mai mult sau mai putin disparate sau contradictorii, in unificarea acestora intr-o singura reprezentare" (Wieviorka, ed.cit., 59). Sociologul francez deosebeste patru niveluri ale rasismului (p. 68-69).

1)- Primul nivel este cel al "infrarasismului" ca fenomen minor si, aparent, dezarticulat. Se remarca prezenta doctrinelor, propagarea prejudecatilor si a opiniilor xenofobe (si mai putin rasiste). Violenta apare difuza si localizata - in general in jurul unor enclave in care mizeria si somajul rivalizeaza cu marginalizarea grupurilor etnice.

2)- La al doilea nivel, rasismul ramane tot fragmentat, dar este mult mai manifest. Doctrina este mai raspandita, apare in publicatii, in grupuri de influenta. Rasismul este exprimat cu claritate si este masurabil in sondajele de opinie. Violenta este suficient de repetitiva pentru a nu mai fi privita ca un fenomen secundar. Segregarea este mai marcata si mai perceptibila.

3)- La al treilea nivel, rasismul devine principiul de actiune al unei forte politice sau parapolitice; cand "devine el insusi politica, insufletind dezbateri si manifestari de violenta, mobilizand sectoare ample ale populatiei, creand contextul favorabil unei violente amplificate sau utilizand el insusi aceasta violenta ca instrument intr-o strategie de preluare a puterii" (p.68). In acest stadiu, miscarea politica se inscrie intr-o traditie ideologica ce atrage intelectualii autentici. Masurile discriminatorii sunt concrete.

4)- La al patrulea nivel, statul insusi se organizeaza pe baza unor orientari rasiste, "dezvolta activitati politice si programe de excludere, de distrugere sau de discriminare masiva . mobilizeaza resursele sistemului judiciar pentru a-si afirma categoriile rasiale, structureaza institutiile in functie de aceste categorii" (ibidem). In masura in care conducatorii statului reusesc sa-i subordoneze totul (stiinta, institutiile, economia, tehnica, valorile morale si religioase, armata), rasismul devine total.

In Anglia anilor '80 ai secolului al XX-lea, Martin Barker lanseaza conceptul de "noul rasism" (1981 "The New Racism"), in viziunea aceasta, imigratia este perceputa ca un factor de distrugere a natiunii britanice (desi, are grija sa sublinieze Barker, fiecare comunitate nationala sau etnica nu este nici superioara si nici inferioara, ci numai diferita).

Pe aceeasi linie se inscrie si Pierre-André Taguieff atunci cand se afirma adeptul rasismului "diferentialist" pe care il regasim in discursul identitar si in promovarea dreptului la diferenta de identificare" (apud M.Wieviorka, ed.cit., 73). Exista, spune Wieviorka, nu un singur rasism ci doua. Primul considera ca nu exista decat un singur criteriu universal : cel al rasei dominante, careia toate celelalte rase nu pot decat sa i se supuna in cadrul unor raporturi de dominare; cel de-al doilea, postuleaza ca sunt tot atatea criterii universale ca si culturi, iar, in spatele fiecarei culturi, rase. "Nu putem ierarhiza sau compara criterii universale, care reprezinta fiecare tot atatea amenintari potentiale pentru celelalte, iar rasismul nu mai inseamna, in acest caz, raporturi de dominare, ci mai degraba izolare, excludere si, la limita, distrugerea raselor considerate amenintatoare". (ed.cit., 74)

Numai prin intelegerea acestor doua logici ale rasismului, subliniaza Wieviorka, se pot intelege paradoxurile istoriei. In practica istorica, aceste doua tipuri de rasism - cel inegalitar si rasismul de identitate - pot functiona fie separat, fie prin juxtapunere. "De asemenea, se poate constata uneori ca una din cele doua logici succede celeilalte si, ca, de exemplu, o forma de rasism inegalitar, bazat pe raporturi de exploatare economica, lasa locul unui rasism de identitate, cand aceste raporturi se dizolva.

In S.U.A., prejudecata rasiala "este inscrisa in structura sociala", iar din anii '60 imbraca forma "rasismului simbolic". In acest nou tip de rasism, exista ideea ca negrii violeaza sau pervertesc valorile americane - ca abuzeaza, de exemplu, de welfare state, in loc sa participe la competitia individuala si sa conteze mai intai pe ei insisi si pe propriile lor merite -, ca mobilizeaza in exces si in avantajul lor guvernul si mass-media.

2.5. Segregare si discriminare. Violenta rasista.

Desi ambele sunt manifestari concrete ale rasismului, segregarea si discriminarea trebuie disociate. Segregarea tine grupul circumscris rasial la distanta, ii rezerva un spatiu anume, pe care acesta nu il poate parasi decat in anumite conditii, mai mult sau mai putin restrictive. Discriminarea supune grupul circumscris rasial unui tratament diferentiat in diferite domenii ale vietii sociale la care participa intr-un registru care il inferiorizeaza.

2.5.1. Segregarea. Segregarea etnica. Segregarea rasiala. Segregarea totala.

Marcand organizarea geopolitica a unei tari sau a unui oras, segregarea traseaza figuri spatiale, fie prin intermediul unor mecanisme sociale spontane (comportamente individuale in care mobilitatea sociala si mobilitatea rezidentiala se intrepatrund pe fundalul rasismului), fie prin intermediul interventiei institutiilor locale sau nationale, al legilor si al regulamentelor.

Segregarea nu este in mod necesar rasiala si nici impusa. Pe masura ce se impun alte categorii sociale si economice mai degraba decat biologice sau fizice, notiunea de rasa devine secundara. Primii care au studiat in mod concret fenomenele de segregare spatiala au fost sociologii Scolii de la Chicago care, intr-o perspectiva ecologica, au propus modele de ocupare a spatiului urban si uneori chiar adevarate legi de dezvoltare a orasului. In celebra formula de "ipoteza zonala" (ce explica dezvoltarea urbana pornind din centrul de afaceri), W.Burgess percepe in expansiunea orasului un "proces de distribuire care selectioneaza, clasifica si resitueaza indivizii si grupurile in functie de resedinta si meserie. Rezulta de aici o impartire diferentiata a orasului in zone" (apud Yves Grafmeyer, 1990, 139). Perceputa in termeni etnici, segregarea este, in acest caz, comandata de miscari migratorii, iar regruparea cvasispontana a nou-venitilor se face in functie de comunitatea lor de origine (italiana, poloneza etc.). Se defineste astfel fenomenul de "non melting pot" american, in care diferite minoritati etnice coabiteaza intr-un spatiu in care fiecare se poate defini in termeni comunitari.

Fenomenul, explica Burgess, este perceput in sens pozitiv : "segregarea ofera grupului, si prin aceasta chiar indivizilor care il compun, un loc si un rol in organizarea totala a vietii urbane" (ibidem, 140). Din aceasta perspectiva, ghetoul evreiesc invita la o apreciere favorabila, comparabila cu oricare alte cartiere specifice altor minoritati. Extinzand studiul ghetoului la Europa, si mai exact, la Europa Medievala, Louis Wirth (1928) subliniaza ca acesta nu este rezultatul uneidecizii politice a statului sau a bisericii. Ghetoul reprezinta "cristalizarea inconstienta a nevoilor si a practicilor inradacinate in obiceiurile si traditiile religioase sau laice ale evreilor insisi. Cu mult inainte ca acest lucru sa le fie impus, evreii traiau separati din propria lor dorinta" (1928/1980, 40).

In acest caz, segregarea pe criterii etnice este un proces cvasinatural, dorit chiar de cei care constituie sau reconstituie o anumita comunitate care le confera resurse economice, politice si protectia unei culturi vii. Continuand ideea lui Burgess, Robert Park descrie segregarea ca fiind o deschidere catre modernitate si participare, ca vand tendinta de a facilita mobilitatea indivizilor. Procesele de segregare instaureaza distante morale care fac din oras "un mozaic de mici lumi care se ating fara a se intrepatrunde. Aceasta da indivizilor posibilitatea de a trece cu usurinta si rapid dintr-un mediul moral in altul si incurajeaza aceasta experienta fascinanta, dar periculoasa, care consta in a trai in mai multe lumi diferite, contigue, desigur, dat, cu toate acestea, foarte deosebite" (Yves Grafmeyer, I.Joseph, 1990, 125).

Segregarea este deci, spatiul unde se poate reveni la nevoie, subliniaza Wieviorka, iar Louis Wirth (1928/1980) evidentiaza faptul ca, cu cat evreii se departeaza spatial de ghetou, cu atat ei trec, in domeniul religios, de la ortodoxie, la conservatorism, apoi la reforma. Segregarea numita "etnica", adica inscrierea in spatiu a unor comunitati definite inainte de toate in termeni culturali, constituie un model pluralist, ce nu exclude tensiuni sau chiar violente intercomunitare, dar care acorda fiecarui grup, cat timp ramane definit in termeni culturali, o participare comparabila cu a celorlalte grupuri la viata sociala si politica.

Segregarea pare sa se inscrie intr-un ciclu pe care Emory S. Bogardus (1930) il pune in evidenta atunci cand constata ca in California, relatiile dintre albi si chinezi, japonezi, filipinezi sau mexicani trec prin sapte faze : curiozitate si amuzament, bunastare economica, antagonism industrial si social, masuri restrictive si atacuri politice si legislative, tendinta catre fairplay, calm si, in sfarsit, problemele generatiei a doua (apud Wieviorka, ed.cit., 90).

Dupa 1930, sociologia americana devine constienta ca segregarea negrilor era diferita de segregarea generata de celelalte minoritati si ca imbraca o forma rasiala. Rezultatul segregarii rasiale este izolarea rezidentiala, la capatul unui proces de patru etape: patrunderea (cativa negri ajung intr-o zona alba); invazia; consolidarea; supraaglomerarea (O.Duncan, 1965 apud M.Wieviorka, ed.cit., p.cit.). Duncan incearca sa calculeze "pragul critic" care corespunde momentului empiric in care procentajul de negri din cadrul populatiei totale determina segregarea : "pana la 10%, negrii se pot , in general, dispersa in comunitatea urbana, dar, dincolo de aceasta cifra, intra in functiune, in mod ineluctabil, un mecanism de segregare" (ibidem). Negrii se concentreaza in spatii segregate, parasite de albi. Pana in anii '60 ei au fost exclusi din viata politica, locala si nationala. De la un anumit moment, segregarea rasiala se extinde pe baze sociale si economice : "se formeaza in interiorul unor enorme enclave de mizerie, un subproletariat de culoare a carui soarta se explica mai putin decat inainte in termeni de rasism. In consecinta, segregarea rasiala . genereaza un alt fenomen - ghetoul negrilor, cartier mizerabil - ce constituie o mostenire a carei evolutie nu mai are nevoie, ca inainte, de rasism pentru a se perpetua si a amplifica mizeria si excluderea din societate" (Wieviorka, ed.cit., 91).

"Hiperghetoul" de astazi al negrilor nu mai are nici o legatura cu imaginea clasica a ghetoului descris de Wirth, subliniaza Wieviorka (citandu-i pe L.Wacquant si W.Wilson). "Este un loc impresionant ca intindere, caracterizat prin saracia crescanda, locuintele degradate, scoala mediocra, . somaj, excludere economica" (ibidem). In egala masura, hiperghetoul inseamna familia destructurata, monoparentala si raritatea unei slujbe. Este o jungla in care bandele organizate impun violenta si drogurile, "este combinatia dintre segregarea spatiala si excluderea sociala si economica", locul de formare si de reproducere a underclass-ului (subproletariatul de culoare).

Referitor la situatia generala a negrilor - din care exclude acel microsegment de "blackbourgeoisie" ce apartine paturii sociale mijlocii - E.F.Frazier (1957) ajunge la concluzia ca problema negrilor nu este aceea ca albii ii domina, ii exploateaza si ii segrega, ci ea rezida dintr-o situatie care se autoalimenteaza, ca si in schimbarile generale prin care societatea americana intra in epoca post-industriala.

Atunci cand posibilitatile sociale si economice sunt insuficiente (lipsa de locuinte, numar redus de scoli etc.) rasismul are nevoie de institutionalizare - adica de legi, regulamente si de interventia puterii publice. Trecerea de la actiuni disparate la o cristalizare politica a segregarii rasiale se realizeaza in modalitati diferite, fie ca "presiune politica rezultata dintr-o dizlocare a raporturilor sociale anterioare", fie ca institutionalizare a segregarii "ca rezultat al unor procese complexe, in care presiunile sociale se adauga altor semnificatii comunitare si de inspiratie nationalista".

Prima varianta apartine S.U.A. din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, cand "albii sarmani" din sudul S.U.A., speriati de negrii care le fac concurenta in mine sau pe culturile de bumbac, cer cu un maximum de insistenta masuri care sa instaureze segregarea rasiala in diferite domenii publice (cai ferate, etc.). In perioada 1887-1891, statele din sudul S.U.A. vor ratifica aceste masuri.

A doua varianta se identifica cu istoria apartheid-ului circumscrisa perioadei 1948-1990. Aici, rasismul este sustinut de o forta politica, de miscari sau de partide care acced la puterea de stat sau care sunt suficient de influente pentru a obliga statul sa mearga in sensul in care doresc. Astfel, daca in 1948 apartheidul era un solgan si un program, la inceputul anilor '60 apare ca o "teorie unificata" al carei principal purtator de cuvant este primul ministru al Africii de Sud, Verwoerd. La inceputul anilor '70 el dobandeste un cadru legal, excluzandu-i pe negri de la cetatenie (apud B.R.Ringer, E.R.Lawless, 1989, 113-117).

Daca segregarea rasiala difuza se construieste spontan, fara constrangeri majore, "cand ajunge insa la nivel politic, pentru a se impune, mentine si dezvolta, segregarea recurge la violente paraetatice, chiar etatice - referitor la care . Africa de Sud a oferit imagini dramatice, in special in cazul represiunii sangeroase a revoltelor de la Soweto, in 1976-1977" (Wieviorka, 1994, 95).

2.5.2. Discriminarea rasiala si rasismul institutional.

Listele propuse de ONU cuprind un inventar al locurilor in care se remarca discriminarea rasiala.

1)- In refuzarea inchirierii de apartamente membrilor unui grup circumscris rasial sau in impunerea unor constrangeri descurajatoare (obligandu-i sa plateasca mai scump pentru o calitate egala), particularii sau agentiile imobiliare adopta o atitudine discriminatorie ce se va solda cu o segregare de fapt.

2)- Oferindu-le copiilor din grupul circumscris rasial o scoala mediocra, li se pregateste - indirect - un viitor mai dificil, sanse minime de ascensiune sociala, ajungandu-se astfel la marginalizarea sau excluderea lor.

3)- Discriminarea rasiala se remarca in ocuparea locurilor de munca (atunci cand patronul da prioritate criteriilor rasiale) si in intreprindere, unde franeaza carierele celor discriminati.

4)- Politia ii trateaza in mod diferentiat pe membrii grupurilor circumscrise rasial (arestari ilegale, retineri arbitrare etc.), iar justitia este plina de cazuri de discriminare rasiala, dupa cum o demonstreaza literatura ce examineaza infractiunile comise de albi sau de negri. Astfel, pentru albi, alcoolismul si delicventa juvenila se soldeaza cu integrarea in circuite de reabilitare. Pentru negri insa pedeapsa o reprezinta includerea in institutii mult mai represive.

5)- In sfarsit, in inventarul locurilor propus de ONU in care se remarca discriminarea rasiala figureaza insasi presa, prin finalitatea ei. De exemplu, grupurile de negri sunt prezentate fie numai din perspectiva crimelor si actiunilor negative, fie ca imagine alienata "cea a negrului cumsecade, tip unchiul Tom care ne lauda o anumita marca de orez, sau mai modern, cea a negrului agil, dar si foarte animalizat, care se strecoara pe bicicleta prin aglomeratie" (M.Wieviorka, ed.cit., 96).

Analizand lista propusa de ONU, Wieviorka ajunge la concluzia ca, in ansamblu, discriminarea rasiala capata un caracter institutional. In acest caz, institutionalizarea "nu inseamna ca in mod necesar rasismul declarat e prezent in constiinta celor care, uneori par sa fie mai degraba agenti decat actori" (ibidem). Atunci cand isi are radacinile in functionarea organizatiilor, rasismul devine, in opinia lui Robert Blauner (1972, 9-10) un "fenomen obiectiv, localizat in dominatia si ierarhia sociala". Se dezvolta, astfel, notiunea de rasism institutional. In acest sistem generalizat al discriminarii, doi poli joaca un rol decisiv : scoala si locuinta. De la ele se initiaza si la ele se inchide cercul vicios al discriminarii : accesul la piata muncii, la salarii bune, dar si la locuinte degradate, somaj, subculturi delicvente. Toate concura la aparitia rasismului inteles drept consecinta a unei functionari mecanice care asigura reproducerea intarita a sistemului.

Dezvoltand aceasta idee, R.Friedman cere sa nu fie luati in considerare indivizii, ci fortele care coordoneaza si dirijeaza activitatile acestora. Rasismul american, explica Friedman, functioneaza pe patru niveluri. El este mai intai structural, inscris in structura sociala; apoi procedural, adica transcris in politici si proceduri; sistemic, ceea ce inseamna ca apare in diferite sectoare care formeaza sisteme (locuinte, educatie, etc.); si, in sfarsit, ideologic, adica exprimat prin reprezentari care sunt adesea false sau eronate (apud M.Wieviorka, ed.cit., 97). Din aceasta perspectiva, rasismul, afirma Friedman, "poate fi constient sau inconstient, intentional sau nu . Este insa un fenomen deosebit de prejudecata, care denota atitudini rasiale negative (ibidem).

2.5.3. Violenta rasista.

Pentru Serge Moscovici (1985, 181), "nucleul dur" al rasismului este violenta generata sau autorizata de acesta : pogromuri, asasinate, linsari. Trei mari paradigme s-au conturat in sociologia generala a violentei.

1)- In termenii comportamentului de criza, comportamentele violente sunt consecinta a acestei crize sociale sau politice.

a)- o prima varianta insista asupra pierderii sau slabirii controlului social, fapt care impulsioneaza agresivitatea instinctuala a multimii (G. Le Bon, S.Freud, G.Tarde). Este asa numita teorie a tapului ispasitor. "Ea crede ca descopera, explica Serge Moscovici, ca un grup sau altul, evreii sau negrii, conspira, o ameninta. Ea inventeaza crime fictive ale acestora (omoruri rituale, violuri etc.), atata zvonurile si se dezlantuie in final intr-un pogrom sau un linsaj".

b)- o a doua varianta pune accent pe masificarea societatilor moderne care, urbanizandu-se, isi pierd structurile si formele de organizare anterioara. Pentru W.Kornhauser (1959) "distrugerea legaturilor comunitare si a grupurilor intermediare favorizeaza trecerea catre comportamente extreme, catre totalitarism. Violenta, inclusiv cea rasista, este atunci comandata de atomizarea corpului social si de spatiul pe care-l deschide politicilor de masa.

c)- a o a treia varianta a abordarii violentei in termenii comportamentului de criza este reprezentata, spune Wieviorka, fie de functionalismul clasic fie de neofunctionalismul lui Ted Gurr. Pentru acesta, violenta exprima frustrarea relativa a unui actor social dezamagit in aspiratiile sale si care a devenit agresiv. Dinamica sa psihologica este valabila pentru toate tipurile de violenta civila din lume, spune Gurr. "Rasculatii negri americani si antagonistii lor albi, spune Gurr, par sa aiba aceeasi dinamica psihologica de baza cu taranii francezi in greva, cu gherileros din Guatemala si studentii care se revolta in Indonezia: majoritatea se simt frustrati in raport cu obiectivele lor, ceea ce-i manie si, tinand seama de contextul social nemijlocit, ei se simt suficient de liberi sau disperati pentru a actiona pe baza acestei manii" (apud A.D.Grimshaw, ed., 1969, 371).

2)- O alta mare paradigma considera violenta o actiune instrumentala, comandata de interesele sau calculele participantilor. Este un punct de vedere utilitarist care sugereaza ca violenta este legata de speranta unui castig pentru protagonistul sau. Un exemplu clasic il constituie revolta populatiei albe din Nordul Americii, soldata cu asasinarea a numerosi negri. Scopul revoltei era de a intrerupe concurenta acerba de pe piata muncii si a locuintelor, indusa de afluxul masiv de negri.

3)- Din punct de vedere actional, violenta rasista este un mode de rezolvare a tensiunilor care se descarca asupra unui tap ispasitor. Esential este faptul ca acest fenomen se produce ca urmare a unei pierderi de repere sociale si culturale sau a unei amenintari ca apasa asupra acestora, ca urmare a unei destructurari a raporturilor sociale, politice sau comunitare sau doar a unui risc de acest tip, real sau imaginar. "Prejudecata este o forma blanda a acestui proces sau o forma moderata de starea sistemului politic si de stat. Violenta reprezinta forma radicala a prejudecatii, in stare pura, cand constrangerea politica sau morala e slaba sau slabita, cand puterea este de partea sa sau toleranta" (M.Wieviorka, ed.cit., 105).

Oricat de minora ar parea, violenta este intotdeauna dependenta de contextul politic in care apare. Este, spune Wieviorka, "o scara care duce la acte de violenta cvasiizolate, fara caracter politic, la masuri de stat reglementate si, in cazul nazismului, plasate sub pecetea . partiala, a secretului de stat" (ibidem, 107). Cu alte cuvinte, violenta este conditionata de starea sistemului politic sau ea insasi poate deveni politica. La un ultim nivel, violenta poate fi institutionalizata intr-un stat, transformandu-se in principiul central de functionare a acestuia.

1)- In punctul ce mai indepartat de stat si de sistemul politic, subliniaza Wieviorka, violenta rasista poate sa apara, in ciuda interdictiilor morale si politice, in situatii foarte localizate - fie ca acestea scapa de sub orice control si constituie locuri de tranzit (trenuri pustii noaptea, culoare de metrou), fie ca se produce o tensiune anume (cu ocazia unui incident : o incaierare intr-un bar sau la intrarea unui local de noapte, de exemplu). (1991/1994, 107)

2)- Violenta rasiala poate fi determinata de slabirea locala a controlului de stat sau politic sau de degradarea sa. In acest caz, violenta se poate manifesta pe fundalul coruptiei puterii municipale (ca in cazul rascoalelor rasiale de la inceputul secolului al XX-lea din S.U.A.) sau ca o consecinta a incapacitatii statului de a impiedica anumite practici politiste (care degenereaza in violenta fizica).

3)- La nivelul sistemului politic, violenta rasista insoteste o actiune sau presiuni cauzate de forte politice sau morale. In acest punct exista o mare apropiere ideologica intre multimile care organizeaza un pogrom si fortele care intervin la nivel politic (este cazul pogromului de la Kielce din iulie 1946 cand 42 de evrei au fost masacrati de catre polonezii majoritari).

4)- Urmatorul nivel incepe din momentul din care "violenta structurata, inscrisa in programul sau proiectul uneia sau mai multor forte constituite e dotata cu o anumita stabilitate in timp" (ibidem, 109). In centrul actiunii se situeaza rasismul, asa cum se intampla in cazul Ku Klux Klan-ului american si al grupurilor de "Skinheads" britanice (din anii '60). Acestia afirma ca nu este suficient un rasism impotriva negrilor si asiaticilor, ci este necesar un antisemitism crescand, de inspiratie neonazista. Violenta, in acest caz, poate fi actiunea unor organizatii secrete sau a unor ramificatii clandestine, bratul inarmat al unei miscari importante, instalata in legalitate sau legitimitate, in care rasismul e prezentat prudent.

5)- Se trece la o noua etapa atunci cand violenta rasista este recunoscuta, acceptata si instrumentata de puterea de stat. In acest caz, Wieviorka distinge cel putin trei situatii.

a)- intr-o prima situatie, rasismul constituie un instrument utilizat de un regim in criza sau slabit, pentru a-si ascunde neputinta sau dificultatile. Exemplul clasic este al Rusiei sub ultimii tari care - prin intermediul Politiei politice - au manipulat antisemitismul popular pentru a masca anumite esecuri militare. Evreul este intotdeauna acuzat de nenorocirile care lovesc Rusia.

Iata cum descrie in 1988, in "La Destruction de Juifs d'Europe", Raoul Hillberg situatia evreilor din Rusia : "exclusi din numeroase activitati economice, supusi la numerus clausus in licee si universitati, constransi sa locuiasca doar in regiunile periferice ale tarii, numeroase orase fiindu-le practic interzise, obligati, in plus, la un serviciu militar foarte lung, evreii platesc astfel cu sange contrarevolutia din 1905, in virtutea cuvantului de ordine lansat in 1881, dupa asasinarea lui Alexandru al II-lea : "Fiti cu ochii pe evreu!" In perioada de razboi, armata si guvernul nu organizeaza doar propaganda antisemita, ci lanseaza si apeluri la pogrom, atunci cand nu-l pregatesc, intr-un mod foarte concret. "Neamt sau jidan, totuna e, toti sunt niste tradatori. Asa a spus seful", explica in 1914 soldatii rusi in fata unui soldat evreu care apartine aceleiasi armate, care apara aceeasi patrie. (apud Wieviorka, 1991/1995, 110)

b)- o a doua situatie este aceea in care statul este garantul unei ordini sociale care functioneaza pe baza unui principiu dublu de discriminare si segregare. Un exemplu elocvent este cel al apartheidului sud-african in care "violenta, monopol legitim al statului, este folosita in scopuri represive pentru a mentine ordinea, intr-o maniera politieneasca si militara care se poate invecina cu teroarea" (ibidem).

c)- o a treia situatie este cea in care violenta statala "se orienteaza dupa o spirala pur si simplu de exterminare si distrugere". Principala referinta ultracunoscuta o constituie experienta nazista. O alta este experienta stalinista care, din fericire, a fost intrerupta in 1953 odata cu moartea lui Stalin.

"Minoritatile etnice sunt inca percepute de catre multi oameni ca o amenintare: o amenintare pentru slujbele lor, siguranta lor si pentru "cultura nationala". Folosirea minoritatilor drept tap ispasitor este o tendinta constanta. In timp ce tinerii din Europa occidentala intretin asemenea prejudecati preluate de la generatiile vechi, minoritatile etnice din majoritatea tarilor au de infruntat un viitor caracterizat prin continuarea discriminarii, intr-un climat social plin de tensiuni si anxietati" (A.Giddens, 1997/2001, 260). Astazi, in majoritatea tarilor din Europa s-au dezvoltat multe organizatii anti-rasiale, iar majoritatea guvernelor promoveaza masuri menite sa duca la reducerea discriminarii.