Familia cadru fundamental de dezvoltare a personalitatii adolescentului

Familia cadru fundamental de dezvoltare a personalitatii adolescentului

In toate societatile si in toate timpurile familia a detinut si detine rolul principal al formarii si socializarii copilului, reprezentand cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile sale psihologice si sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere si dezvoltare. Familia este primul intermediar cu societatea si tot ea constituie matricea care ii imprima primele si cele mai importante trasaturi caracteriale si morale. Ea exercita cele mai persistente influente in viata copilului, oferindu-i acestuia protectie, afectiune si modele adecvate de socializare si integrare sociala.

Dependenta completa a copilului, mai ales in primii sai ani de viata, de parinti si de grupul familial reprezinta o etapa obligatorie a ciclului sau de viata in cursul careia sunt dobandite principalele motivatii si deprinderi ale viitorului adult, care il vor face apt sa raspuda cerintelor sociale si sa se integreze activ in viata societatii de care apartine. Ulterior, orice experienta de viata, orice reactie afectiva sau comportamentala vor fi resimtite in functie de bazele socializarii oferite de familie.

Intreaga actiune de modelare a personalitatii copilului constituie o opera educativa de anvergura, care antreneaza toate directiile cresterii si dezvoltarii sale: fizica, psihica, afectiva, morala si sociala. In aceasta actiune rolul parintilor are o importanta deosebita, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat si educat decat intr-o ambianta caracterizata de afectivitate si dragoste. Relatia parinti-copii detine un rol deosebit, atat in fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cat si in asigurarea unei conditii psihologice normale (Schiopu, 1967). O asemenea relatie nu trebuie desfasurata la intamplare, ci presupune norme precise, care corespund obiectivelor ce stau la baza rolurilor parintilor si asteptarilor copiilor.

a) Dragostea parinteasca presupune incredere si siguranta din partea copilului, afectiune si intelegere din partea parintilor, dar ea nu trebuie exagerata pentru a nu a provoca o serie de dificultati evolutiei psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiti de dragostea parinteasca sunt timizi, instabili, interiorizati si complexati, in timp ce capriciul, rasfatul, lipsa de vointa si fermitate.

caracterizeaza de cele mai multe ori copiii ale caror relatii cu parintii sunt exagerate din punct de vedere afectiv.

b) Asigurarea unor raporturi relationale, juste si echilibrate. Parintii trebuie sa ofere modele de conduita corespunzatoare, calitatile atitudinile lor avand o influenta formativa decisiva; dimpotriva, divergenta intre act si cuvant, intre atitudine si conduita antreneaza incertitudini si lipsa de discernamant in aprecierea raului sau binelui de catre copil. Fiind primele fiinte cu care copiii se identifica si fata de care isi manifesta afectivitatea, parintii trebuie sa fie atenti atat la ceea ce spun, cat si la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau nonconcordante provoaca dezorientare si deruta, cu efecte negative asupra dezvoltarii personalitatii copilului.

c) Complementaritatea rolurilor parentale. In calitate de ghizi, educatori si modele de urmat, parintii trebuie sa alcatuiasca in raport cu copilul o unitate inseparabila care-si imparte insa rolurile si sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatalui si ale mamei trebuie sa se completeze reciproc: mama in calitate de factor afectiv al caminului, iar tatal in calitate de factor instrumental inzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare, deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul si-o face in legatura cu comportamentele si actele obisnuite ale mamei sau tatalui, aceasta fiind o sursa de dificultati psihologice, care se imprima in comportamentul ulterior al copilului.

Daca aceste obiective nu sunt indeplinite sau daca sunt aplicate in mod unilateral de parinti, procesul educativ implica o serie de discordante.

Din cele mai sus mentionate, reiese ca nu simpla existenta a familiei permite un proces adecvat de dezvoltare a personaltatii copilului, ci doar acea familie ale carei functii sunt indeplinite in mod normal de ambii parinti. O familie normala inseamna pentru copil un mediu afectiv, un mediu ocrotitor si un mediu eterogen. Caracterul afectiv al mediului, noteza Berge (1977), in "Profesiunea de parinte", este fara indoliala, cea mai mare forta a sa si totodata punctul sau slab. Cea mai mica tulburare in echilibrul sau afectiv al parintilor provoaca tulburari in psihicul copiilor, atat iubirea tiranica, cat si indiferenta afectiva fiind resimtite profund de copil.

Cercetarile psihologice desfasurate asupra perioadei primei copilarii evidentiaza ,de altfel ca, copiii lipsiti de dragostea materna devin mult mai fragili si vulnerabili decat cei carora mama le asigura un suport afectiv deplin. Relatiile afective stabilite cu mama, dar si cu celelalte persoane din familie (tata, frati, bunici) sunt esentiale mai ales in prima parte a dezvoltarii si procesului de crestere, in absenta lor viata relationala fiind profund alterata. Cele mai multe din responsabilitatile parintilor sunt definite, in orice societate, de norme specifice, care reglementeaza conditiile si modul lor particular de indeplinire, in fiecare dintre cele trei etape ( dependenta absoluta, dependenta relativa, independenta) prin care trece copilul in cursul formarii personalitatii sale.

Fiecare societate incredinteata parintilor si familiei, ca intreg, misiunea extrem de importanta de a transmite copiilor norme si reguli morale de conduita si de a asigura interiorizarea acestora sub forma de convingeri, atitudini si motivatii. In acest sens, pe langa comunicarea verbala nemijlocita, care favorizeaza dezvoltarea unor atitudini si reprezentari corespunzatoare asupra notiunilor de "bine" si "rau" comportamentul nemijlocit al parintilor, exemplele personale oferite de acestia, exercita o influenta deosebit de importanta asupra conduitei copilului. Se poate considera, din acest punct de vedere, totalitatea manifestarilor comportamentale adecvate ale copilului este in functie de integralitatea functionalitatii familiei, iar orice conduita morala pozitiva prezentata de copil poarta pecetea influentelor favorabile exercitate de anturajul sau familial. Exista insa si situatii in care absenta realizarii unor functii ale familiei (in special a celei pedagogic-formative) determina tendinte neconformiste cu normele de conduita valorizate pozitiv de societate. In acest caz copilul manifesta tendinte de marginalizare si devianta, care au un impact negativ asupra dezvoltarii armonioase a conduitei. Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau caracteriale provin din absenta realizarii functiilor familiei si responsabilitatii parintilor, familia reprezentand din acest punct de vedere, asa cum am mai amintit, o "personalitate colectiva", a carei armonie sau dizarmonie are rezonanta in structura personalitatii copilului, in sanatatea si echilibrul sau psihic.