Familia in societatea medievala

Familia in societatea medievala

1. Caracteristicile societatii medievale

Desi la prima vedere acest aspect pare sa-si fi gasit mult mai bine locul intr-un capitol referitor la rolul jucat de catre femei in societate am considerat totusi ca tratarea acestui aspect - chiar si intr-o formula lacunara deocamdata- este indispensabila in conditiile in care la baza societatii se afla tocmai familia. Doar intemeierea familiei permite existenta si perpetuarea structurilor sociale. Ca atare se impune abordarea lor in acelasi context incat - familia si societatea - sunt pana la urma elemente inseparabile ale aceleiasi realitati. In conditiile in care ca toate organismele vii, societatile omenesti poarta in ele o pulsiune fundamentala care le incita sa-si perpetueze existenta, sa se reproduca in cadrul unor structuri stabile[1]. Se explica de ce familia si societatea apartin aceluiasi tablou cu atat mai mult in societatea medievala care poate fi caracterizata ca fiind o increngatura de relatii de familie. Din aceasta perspectiva, avem deci o societate in care rudenia era conceputa mai ales ca mijloc de intrajutorare, grupul ori familia contand mult mai mult decat membrii sai luati unul cate unul, ba mai mult forta neamului a fost unul dintre elementele esentiale ale societatii feudale: slabiciunea sa relativa explica de ce a existat o feudalitate .

Atare tip de societate a fost - dupa cum au subliniat istoricii - o societate dominata de barbati, o societate a barbatilor. Intr-adevar, masculinului ii apartine in societatea aceasta tot ceea ce inseamna oficial, tot ceea ce inseamna viata publica, incepand cu scrisul: numai barbatii din vremea aceea sunt oarecum vizibili, si ei ascund restul, cu precadere femeile .

Asadar, in societatea medievala elementul feminin nu isi gaseste, la prima vedere, locul si in nici un caz nu locul pe care il are femeia in societatea contemporana. Situatia este in linii mari similara si in spatiul romanesc. Nu lipsesc insa nuantarile determinate de stadiul de dezvoltare si mai ales de influentele externe care si-au lasat amprenta asupra societatii romanesti, referindu-ne cu precadere la influenta bizantino-slava.

Desi nu ne-am propus aici sa redam o analiza cuprinzatoare a societatii feudale - romanesti si occidentale - se impune a sublinia un ultim fapt si anume ca ele au creat un "discurs oficial", o imagine artificiala a femininului tocmai prin prisma si datorita intaietatii masculinului in societate. Asupra acestui aspect vom reveni insa in paginile viitoare.

2. Familia - delimitari conceptuale

"Familie" - neologism de origine neolatina

Abordarea conceptuala impune prudenta deoarece termenul nu a fost folosit cu aceeasi acceptiune in diversele societati ale timpului. Dupa cum nota si V. Scurtu termenul "familie" este "un cuvant relativ nou in limba romana"[4]. Din punct de vedere lingvistic cuvantul familie este un neologism de origine neolatina.

In lumea romana prin familie se intelegea ansamblul persoanelor care traiau sub acelasi acoperis: stapan, sotie, copii, sclavi si servitori[5]. Aceeasi observatie pare valida inca in societatea romaneasca a secolului al XVIII-lea in care, "ramasa inca profund tributara modelului romano-bizantin familia nu se restrangea strict la persoanele legate prin rudenie ci cuprindea si servitorii si alti apropiati" . In schimb, pentru familia, in sensul contemporan al cuvantului, erau utilizati termenii: neam si casa. Chiar verbul care exprima intemeierea unei familii - a se casatori - vine in romaneste de la substantivul casa, mostenit din latina. Familia restransa, de sange, in evul mediu romanesc era casa. Uneori, in chip eronat, casa din textele vechi romanesti a fost insa receptat in timpurile noi drept loc de trait, bordei, constructie, adapost.

Familia veche romaneasca asa cum reiese si din terminologia de rudenie a avut un caracter nuclear si anume de familie butuc, copiii dupa casatorie mutandu-se in propria casa cu exceptia ultimului nascut care avea rolul de a ingriji pe parintii varstnici si a asigura permanenta neamului in locurile originare. Aceasta structura este, potrivit dreptului, specifica familiei romanesti fiind legata de ocupatia pastoral-agrara din evul mediu si deosebita de comunitatea casnica patriarhala obisnuita in unele zone la populatiile sud-dunarene si intalnita pana in secolul nostru la ceangai, tatari etc.[7]

Din relatiile de familie rezultau anumite consecinte privitoare la 1. puterea parinteasca, tutela, averea copiilor minori, 2. drepturile succesorale ale copiilor in averea parinteasca si reciproc ale fratilor si surorilor si ale descendentilor lor[8].

Familia evului mediu romanesc este prin esenta familia crestina. Biserica Ortodoxa Romana a fost aceea care a definit-o, i-a reglementat si fixat raporturile dintre membri etc.

Asadar in privinta familiei, familia traditionala romaneasca apare ca fiind una de tip lastar, cu sistem patrilinear si patrilocal si cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica, deosebita nu numai calitativ, ci si cantitativ de comunitatea casnica patriarhala, generatoare de exogamie vicinala[9].

3. Institutii de drept familial

3. 1. Logodna

Pentru intemeierea unei familii era nevoie de parcurgerea mai multor etape - similare in toate societatile medievale si premoderne - unele dintre care fiind inca si astazi valide.

Un prim pas era bineinteles formarea cuplului. In general, dupa cum decurge si din caracterul masculin al societatii, initiativa porneste de la familia baiatului, dar fara ca aceasta sa fie o regula unanim respectata. Faptul esential de retinut este acela ca initiativa le apartinea parintilor.

Logodna, inscrisa atat in dreptul scris, dar identificabila si in cel obisnuielnic, a fost definita ca o promisiune de casatorie. Este vorba insa nu doar despre o simpla promisiune verbala, ci de un veritabil angajament, deoarece ea producea efecte juridice atat in ce priveste situatia tinerilor cat si a bunurilor avansate cu aceasta ocazie[10] (de exemplu daruri, inele). Efectele de natura legala decurgeau din faptul ca logodna se incheia in fata autoritatilor bisericesti. Obligativitatea acestei formalitati a fost introdusa in dreptul bizantin de catre imparatul Leon Filozoful si confirmata de catre Alex Comnenul la finele secolului al XI-lea . Ea s-a transmis si in spatiul romanesc, preluata fiind de catre pravilele domnesti.

In sistemul popular, logodna avea de obicei loc cu ocazia petitului, cand se cadea de acord asupra viitoarei casatorii si se schimbau daruri intre tineri si parintii lor, de obicei facandu-se si o petrecere[12].

Nu vom insista insa aici asupra normelor de drept care reglementau logodna ele facand obiectul de studiu al capitolului referitor la statutul juridic al femeilor. Vom reda insa cateva dintre documentele din cuprinsul carora putem identifica modul de contractare al logodnei. O astfel de consemnare ii apartine lui Dimitrie Cantemir care, in Descriptio Moldaviae, consacra un capitol din lucrare ceremoniilor de logodna si de nunta ale moldovenilor. Potrivit carturarului "moldovenii isi casatoresc copiii cand ajung la varsta permisa de sfintele canoane pentru casatorie. Totusi, se considera ca este rusinos ca o fata sa umble sa se marite si obiceiul tarii cere ca tanarul sa-si caute nevasta, iar nu ca parintii fetei sa-si caute ginere"[13]. Dimitrie Cantemir amintea si obligatia ca boierii, la logodna si casatoria copiilor, sa aiba aprobarea domnitorului: "dar cand se casatoresc copiii de boier, nu se poate face nici logodna nici cununie religioasa fara invoirea domnului si fara dovada episcopului" .

Obiceiuri de logodna

Miza logodnei nu era uneori cu nimic mai prejos decat aceea a casatoriei. In conditiile in care la mijloc era familia domneasca ea era cu atat mai mare si cu atat mai pronuntat era si rolul fetei de simplu pion intr-o tranzactie ce implica doar barbati. Un astfel de exemplu este consemnat de Grigore Ureche in Letopiset. Astfel relatand episodul uciderii lui Stefanita voda, cronicarul nota faptul ca in acel an, 1552, "boiarii - aceeiasi care l-au ucis pe domn - cu totii s-au sfatuit si i-au datu pre Roxanda, sa-i fie doamna, fata lui Patru Voda, sora lui Stefanita voda . " .

Despre "schimbul de inele", o practica specifica ritualului logodnelor identificam in scrisoarea lui Petru Voda Schiopul catre Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Din aceasta scrisoare aflam faptul ca vaduva lui Mircea voda a dat spre casatorie "cu stirea puternicului imparat si cu voia pasilor", pe nepoata sa, pe fiica logofatului Ivan. "Tranzactia" a fost pecetluita prin schimbul de inele "inaintea patriarhului .. sub juramant si blestem, ca acela care ar strica aceasta invoiala intre cele doua parti sau ar schimba-o (aluzie poate la cei care au incheiat-o) sa fie afurisiti dupa lege" . Petru voda Schiopul consemneaza in aceeasi epistola (17 februarie 1587) ca se stabilise si ziua nuntii inainte de Postul Pastelui (in ziua lasatului de carne) dar conditiile de iarna au impiedicat savarsirea ei. Acelasi ritual il intalnim si la nobilii maghiari din Transilvania, Ioan Kemény de pilda s-a logodit cu viitoarea sa sotie daruindu-i un inel du aur cu un diamant in forma de inima pe care acesta il primise de la Ecaterina de Brandenburg . Faptul si mai interesant este ca acelasi inel va fi folosit de fiul sau cel mai mare pentru a se casatori: "<inelul> cu care am luat-o in logodna eu insumi pe sotia mea si, dupa mine, si pe sotia baiatului mai mare" .

Logodna, conform normelor juridice si practicii se prezinta astfel:

- ca si un act consfintit de autoritatile Bisericesti

- odata intarita de autoritati ea producea efecte juridice

- ea se prezinta ca si o operatie aranjata de parinti, tutori

3. 2. Casatoria

"Casatoriile umplu pamantul: fecioria, raiul"

Sfantul Ieronim

Reprezinta actul legal al constituirii familiei . Dupa cum notam anterior, aceasta, mostenire a traditiei romane era precedata de logodna care se incheia prin marturisirea iubirii si promisiunea de casatorie, insotita fiind de ritualuri simbolice - sarutarea tinerilor, schimbul inelelor etc. Asadar, precedata de logodna, casatoria reprezinta actul fundamental care intemeia familia. Data fiind importanta sa e lesne de inteles insistenta cu care principalele institutii medievale - Biserica, mai apoi statul - au incercat sa reglementeze aceasta institutie. De la conditiile de contractare, la etapele de parcurs, la normele de conduita intre soti, toate aceste aspecte au fost amplu dezvoltate in textele bisericesti si laice.

3. 2. 1. Conceptualizarea casatoriei in Europa Occidentala

Modul in care casatoria a fost privita in evul mediu dar si pana in zilele noastre este profund impregnat de perceptele credintei crestine. Ca multe alte institutii si structuri ale civilizatiei umane si casatoria - tot ceea ce implica ea - a fost "crestinata", trecuta prin filtrul moralei crestine de unde nu a mai iesit nici in zilele noastre. Vom incerca asadar a fixa itinerariul evolutiv al conceptualizarii casatoriei incercand a intelege in fapt contributiile succesive - de fapt intregul parcurs traversat de casatorie de-a lungul epocilor istorice.

"Nunta la romani. De ce se casatorea lumea?"

Casatoria romana, spre deosebire de cea crestina care impunea intre conditiile de forma publicitatea ei, este un act privat, un fapt pe care nicio putere publica nu este chemata sa il sanctioneze: cei care se casatoresc nu vin in fata vreunui echivalent de primar sau de preot . Nu existau asadar texte scrise care sa o reglementeze. Ea reprezenta un act nescris, o intelegere verbala, chiar un act informal: in ciuda anumitor afirmatii, niciun gest simbolic nu era obligatoriu . Asadar avem de-a face cu o "institutie privata nescrisa si nici macar solemna - era o situatie de fapt care producea insa efecte de drept" .

Au fost insa si incercari de rationalizare a casatoriei - din initiativa senatorilor romani: "cetatenii aveau datoria sa se casatoreasca spre a avea copii legitimi care sa duca mai departe corpul civic, sau ansamblul cetatenilor" .

Treptat s-a inregistrat, la acelasi nivel conceptual, o mutatie: "casatoria monogama s-a vazut integrata intr-o morala" . Prima morala spunea: "casatoria este una dintre indatoririle cetateanului", iar cea de-a doua: "daca vrei sa fi om serios, nu trebuie sa faci dragoste decat ca sa ai copii, casatoria nu are nimic de-a face cu placerile trupesti" . Astfel considera Paul Veyne ca s-a nascut mitul cuplului in care femeia nu apare decat ca fiind pe de o parte, o unealta a cetateanului de meserie, a capului de familie, ea facea copii si sporea patrimoniul, iar pe de alta parte ca "tovarasa de viata" - morala a doua .

Ce a reprezentat asadar casatoria la romani?

un act privat,

o optiune,

o cale de urmat sau de evitat.

Ce a reprezentat sotia in cadrul menajului?

obiectul uneia dintre optiunile sotului,

unul dintre elementele casei, alaturi de fii, de liberti, de clienti si de sclavi,

deopotriva amanta si slujnica,

o subalterna,

"un fel de copil mare, ce trebuie menajat din cauza zestrei sale si a nobilului ei tata"[27].

De la Antichitate la evul mediu. "Cum s-a nascut casatoria crestina?"[28]

Casatoria crestina nu este la fel de veche ca si crestinismului. Ea este, de fapt, o nascocire medievala, iar savarsirea ei de catre un preot nu a devenit o practica obisnuita decat in secolul al XIII-lea . Este vorba de un proces care se inscrie in durata lunga a istoriei, el s-a concretizat nu fara conflicte avand insa drept pionier si promovator institutia Biseric Dupa cum nota Michel Sot "Biserica ramane singura institutie prezenta pretutindeni in Occidentul medieval si care a izbutit sa unifice datini foarte diferite, integrandu-le in modelul sau de casatorie" .

Pentru Sfantul Augustin, De nuptiis et concupiscentia, utilitatea naturala a casatoriei este procrearea . De asemenea, avem de-a face cu o institutie supusa total perceptelor crestine, o uniune in care "masculul si femela sunt uniti unul cu celalalt ca asociati intru procreare" si prin prisma acestui rationament, ei sunt devotati unul celuilalt, "nu se inseala unul pe altul", ea este indivizibila, ea este o taina bisericeasca.

De remarcat la Sfantul Augustin este si corespondenta intre perceptele fundamentale ale credintei - ex. Sfanta Treime - si familia realizata prin casatorie. Aceasta analogie va domina peste secole regasita fiind chiar si in spatiul romanesc al secolului al XVIII-lea in opera lui Antim Ivireanul. Este ceea ce Ecaterina Lung identifica a fi modelul treimic al familiei: "asemenea Tatalui ceresc, barbatul e capul necontestat al familiei . (iar) ierarhia si iubirea trebuie sa guverneze familia pamanteana asa cum aceasta guverneaza raporturile dintre persoanele Treimii" .

Revenind, Sfantul Augustin reia indemnul apostolului "Barbatilor iubiti-va nevestele cum a iubit Hristos Biserica" si astfel cum legatura dintre Hristos si "logodnica" sa Biserica este indisolubila la fel trebuie sa fie si casatoria. "Astfel in perechea conjugala, atata timp cat ei traiesc, legatura nuptiala este o obligatie permanenta, care nu poate fi anulata nici prin separare, nici prin unirea cu un altul" .

Din secolul IX si pana in secolul al XII-lea locul strategic de discutie este principiul indisolubilitatii legaturii conjugale si deci problema insasi a formarii acestei legaturi . Spre exemplu Hugues de Saint Victor (m. 1141) este autorul primului mare expozeu asupra teologiei casatoriei: "Consimtamantul spontan si legitim prin care barbatul si femeia se declara datori unul fata de celalalt: acesta este temeiul casatoriei" . Cativa ani mai tarziu, la 1150, Petrus Lombardus, in Sententiae, trecea definitiv casatoria intre cele Sapte Taine recunoscand propriu-zis existenta unei duble legaturi: "dupa consimtamantul sufletelor si dupa contopirea trupurilor" . Se reia astfel - in secolele XI-XII - discutia pe care o regaseau la Sfantul Augustin cu privire la rolul sexualitatii in casatorie, dezbatere ce trimitea la o alta, privitoare la valoarea comparata a casatoriei si fecioriei . Aici se impune a discuta si despre reforma gregoriana. In pofida profundei critici aduse de catre Biserica medievala timpurie practicilor sexuale necrestine - concubinajul, adulterul, incestul - abia in secolul al XII-lea a aparut o teorie consistenta vizavi de casatorie precum si o liturghie pentru casatoriile obisnuite. Doar in contextul reformei gregoriene Biserica si-a centrat atentia spre intensificarea vietii crestine a laicilor si spre considerarea casatoriei ca fiind mai degraba un sacrament decat un contract civil .

In aceeasi sfera a conceptualizarii casatoriei nu putem omite numele lui Inocentiu al III-lea "autorul" unei serii de epistole despre casatorie si femei. Aceste scrisori sunt cu atat mai importante cu cat ele au valoare de decret - epistolae decretalis. Inocentiu al III-lea porneste de la cazuri concrete de adulter, incest a caror rezolvare parea sa fie menita a se constitui intr-un model de urmat de catre ceilalti prelati in judecarea unor cazuri similare.

Astfel incepand cu 1200 doctrina crestina referitoare la casatorie este din ce in ce mai elaborata, din ce in ce mai raspandita ceea ce prefigureaza marile sinteze din secolul al XIII-lea, iar de acum inainte casatoria crestina va putea inflori .

Dat fiind decalajul intre evul mediu occidental si cel romanesc nu lipsite de interes sunt creatiile cu aceeasi tematica elaborate in Occident intre secolele XV-XV Trebuie mentionat faptul ca ele nu atenteaza la modelul casatoriei crestine medievale ca, cel mult il completeaza sau il intregesc.

Bernardino din Siena in cele doua predici consacrate sotiilor si vaduvelor porneste, in discursul sau, de la trei fundamente: folos, placere si cinste sau virtute. In viziunea predicatorului "dragostea adevarata este ca dragostea pentru Dumnezeu, care are in ea folos, placere si cinste" . Aceste trei fundamente sunt in fapt chintesenta casatoriei: "iata, toate aceste trei lucruri sunt aici . Primul (este) cinstea (adica) "nevasta ta", propria ta nevasta prin lege. Al doilea este placerea, "ca o vita de vie": ce placut lucru este (sa ai) o vita de vie la usa casei! Al treilea lucru este folosul, (adica) "o vita de vie roditoare", bogata in struguri si folositoare. Adevarata dragoste dintre (un) barbat si (o) femeie creste si se sprijina pe aceste trei lucruri" . Aceasta pare-se a fi concluzia lui Bernardino din Siena la spusele lui David: "Nevasta ta va fi ca o vita de vie roditoare, pe marginea casei tale".

Cum apare deci casatoria in discursul occidental?

Concluziile cele mai pertinente se regasesc tot la Bernardino din Siena care isi construieste discursul asupra modelului ideal al casatoriei crestine dupa cum urmeaza:

casatoria este rezultat al vointei divine

sotia este casatorita prin juramant de credinta

ea este hotarata drept sotie de catre Dumnezeu

casatoria este indisolubila - "per vecie"

casatoria inseamna dragoste.

Asadar, reglare, oficializare, control, codificare: institutia matrimoniala se afla prin insasi pozitia sa si prin rolul pe care si-l asuma inchisa intr-o armatura severa de ritualuri si interdictii[43].

Acesta este insa doar modelul ecleziastic, el reprezinta doar o fateta a discursului oficial asupra casatoriei. Daca ne-am limita la acest tipar nu am avea decat o imagine mult prea trunchiata si poate chiar neconforma cu realitatea. Nu putem insa sa neglijam modelul, dar el trebuie abordat cu prudenta deoarece "intregul caracter ascetic, monastic al Bisericii crestine, tot ceea ce o face sa dispretuiasca, sa refuze secolul, dar, de asemenea si tot ceea ce, in bagajul cultural pe care ea l-a mostenit de la Roma, leaga gandirea sa de filosofiile antichitatii, inclina sa condamne casatoria, a carei vina este aceea de a fi in acelasi timp murdarie, tulburare a sufletului, obstacol in calea contemplarii"[44]. Asadar preotii se amesteca putin cate putin in ceremonialul casatoriei pentru a-i sacraliza ritualurile, in special pe cele ale nuntii, strangand in jurul patului nuptial formulele si gesturile menite sa alunge satanicul si sa-i uneasca pe soti in castitate" .

Caracterul casatoriei

In evul mediu occidental, casatoria este in primul rand o "pace" marcand sfarsitul unui proces de rivalitate intre famil Femeia casatorita din aceste rationamente devine deci garantul unei intelegeri bilaterale. Astfel, pe langa grija si teama legate de parasirea caminului parintesc ea trebuie sa aiba permanent in vedere faptul ca orice abatere de la conduita, de la morala, orice ofensa adusa sotului sau familiei acestuia putea sa duca la reinceperea conflictului.

De asemenea, fara a generaliza, dar tinandu-se seama de faptul ca, in general casatoriile nu se incheiau "din dragoste" si ca cele mai multe informatii despre casatorii ne parvin din straturile superioare ale societatii unde mizele - economice, politice, financiare etc. - erau mult mai mari, casatoria era "o afacere" aranjata de barbati prin care se urmarea sporirea faimei si averii contractantilor - a barbatilor mai ales - precum si ascensiunea sociala. Astfel femeia data in casatorie se gasea dintr-o data supusa unei duble miscari: o miscare de translatie, ce o aduce la sotul sau, la care se adauga si o deplasare verticala - in sus - adica spre o familie situata mai sus pe scara sociala, sau in jos .

Realitatea mai sus mentionata contravine perceptelor crestine pe care Biserica incerca sa le impuna. Intr-adevar ea a inregistrat, cel putin la nivel conceptual, o serie de succese. Printre acestea se numara si cel de la jumatatea secolului al XII-lea cand Biserica a reusit sa faca sa fie admisa in inalta aristocratie ideea ca legatura conjugala se realiza pe baza consimtamantului mutual, si toate textele, indeosebi literatura genealogica, afirma cu claritate acest principiu: femeia care este data in casatorie are cuvantul ei de spus. Se ridica insa, si consideram ca pe buna dreptate, intrebarea daca ea il si spune. E greu de crezut un atare fapt, caci femeile se aflau inca din copilarie in puterea barbatilor.

Iata asadar cum decurgea o casatorie in Europa occidentala din momentul in care toate conditiile, toate formalitatile erau indeplinite. Etapizarea foarte sugestiva cuprinde urmatoarele momente:

inainte de logodna se ajungea la o intelegere financiara intre familia miresei si cea a mirelui. Elementul central al negocierilor era bineinteles zestrea miresei reprezentand parte ce decurgea din dreptul ei de mostenire din averea parinteasca.

dupa ce familiile au cazut de acord urmeaza o ceremonie de logodna - nu era obligatorie - care se desfasura in fata martorilor. In functie de interpretare aceasta putea sau nu sa creeze obligat Aceste logodne - cel putin la nivelul familiilor nobile - puteau fi contractate in orice moment al vietii odata ce tinerii au implinit sapte ani.

inainte de derularea efectiva a ceremonialului casatoriei - anuntul evenimentului era in prealabil citit de trei ori la rand in Biserica.

mirii se intalneau in fata bisericii pentru ceremonial. Aici mirele anunta dota pe care mireasa urma sa o primeasca, se schimbau juramintele.

cuplul intra in biserica unde se savarsea ceremonialul religios.

ospatul de nunta.

preotul binecuvanta dormitorul si patul conjugal[48].

3. 2. 2. Casatoria la romani

Importanta pe care institutia casatoriei a avut-o in societatea medievala romaneasca a suscitat deja interesul istoricilor romani. Aflata la baza intemeierii familiei ea a fost considerata, in conceptia populara ca fiind un element obligatoriu in ciclul viet Atare aspect este subliniat si de riturile de inmormantare romanesti - unele supravietuind pana in zilele noastre - in cadrul carora celor decedati necasatoriti li se facea o nunta simbolica.

Dupa cum notam la inceputul acestui capitol familia se intemeia prin celebrarea casatoriei. Aceasta era precedata de logodna care se incheia prin marturisirea iubirii si promisiunea casatoriei. Ea reprezinta asadar - potrivit normelor feudale - invoiala dintre barbat si femeie pentru intemeierea unei familii, dupa regulile nomocanoanelor care faceau din ea o taina bisericeasca .

Guvernata de cutume, de pravile si de unele hrisoave domnesti ea apare ca fiind institutia care a facut ca femeia sa fie - in cadrul familiei - net inferioara barbatului. La fel ca si in cazul casatoriei din spatiul medieval occidental, si in societatea romaneasca, prin casatorie femeia trecea de sub autoritatea tatalui in aceea a sotului, un transfer intre doi barbati deci, in care femeia nu pare a fi altceva decat un "obiect de schimb".

Dar pana la materializarea casatoriei normele dreptului scris au impus respectarea unor conditii de fond si de forma.

Conditiile de fond

O prima conditie inscrisa in teorie, dar arareori identificata in documente, este aceea a consimtamantului sotilor, necesar dar nu suficient. Este vorba, potrivit normelor de drept, in primul rand de consimtamantul parintilor, iar dupa cum nota Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae, in cazul in care casatoria implica copii de boier atunci era necesara si aprobarea domnitorului. Justificarea necesitatii acestui acord domnesc poate fi considerata a fi si o strategie politica a domnitorului aflat in scaun in conditiile in care se urmarea "sa nu se uneasca prin legaturi mai stranse, mai multe neamuri boieresti impotriva vointei domnului"[50].

Spre deosebire de consimtamantul dat de parinti si de domni, care transpare din documente, cel al mirilor, si mai ales al mirese ramane sub tacere.

O alta conditie de fond care trebuia indeplinita era aceea a varstei la care parintii isi puteau da spre casatorie copi Conform dreptului scris aceasta varsta - minima - era de 14 ani pentru baieti si de 12 ani pentru fete.

Tot in aceasta categorie mai pot fi incluse si considerate totodata ca si impedimente la casatorie rudenia, existenta unei casatorii valide sau existenta a trei casatorii desfacute anterior.

Pe langa conditiile de fond normele de drept au inscris in randul reglementarilor si conditii de forma precum: solemnitatea casatoriei, publicitatea ei sau castitatea miresei. In primul caz prin solemnitate se intelege faptul ca mariajul era un act solemn incheiat cu binecuvantarea Bisericii dupa un ritual consacrat[51]. Existenta acestei conditii, care dupa cum rezult si din documente si mai ales din scrierile calatorilor straini, a fost respectata e o certificare a faptului ca respectiva casatorie, contractata in "vazul tuturor" respecta toate conditiile necesare.

O alta conditie de forma, foarte importanta de altfel si care in genere putea sa duca la desfacerea casatoriei si chiar la repercusiuni asupra familiei fetei era castitatea miresei. Aceasta conditie apare inscrisa atat in cuprinsul pravilelor cat si la Dimitrie Cantemir care nota neplacerile suferite de familiile unor fete "necinstite": "daca fata si-a patat cinstea gresindu-se cu altul, a doua zi mirele isi cheama rudele si le spune ca si-a gasit mireasa necurata . . Acestia pregatesc o caruta foarte proasta si cand vin parintii [fetei] ii inhama pe ei in locul vitelor si-i silesc, batandu-i sa-si suie fata intr -insa si sa si-o duca acasa ca pe o femeie stricata"[52]. Aceasta pare sa fi fost insa o pedeapsa suferita doar de tarani, caci boierii "nu numai ca-si tin fetele mai strans, asa incat cu greu li se poate intampla asa ceva, dar, daca afla ca fiica lor n-a fost gasita fata, sau repara prin altii castitatea fetei marindu-i dota cu mai multe sate, ori cu mai multi bani, sau daca ginerele nu vrea sa se potoleasca nicicum, o iau acasa si acestuia ii dau libertatea sa-si ia alta nevasta" .

Asadar cu respectarea tuturor acestor norme casatoria putea fi incheiata. Din acest moment statutul juridic al femeii se schimba, caci casatoria atragea o serie de obligatii noi, obligatii mult mai apasatoare pentru sotie decat pentru sot. Aceste obligatii vor constitui insa subiect de analiza al capitolului consacrat statutului juridic al feme

3. 2. 3. Conceptualizarea casatoriei in Tarile Romane

Data fiind importanta acestui act este lesne de inteles de ce el a fost amplu definit in normele de drept scris. La fel ca si in spatiul medieval occidental si normele romanesti au un caracter religios dar de inspiratie bizantino-slava. Intr-adevar Statul si Biserica sunt institutiile care au exercitat controlul asupra mariajului. In societatea romaneasca a secolelor XVI-XVII Biserica si Statul au colaborat, exclusiv in baza perceptelor ortodoxe, pentru a asigura controlul asupra societatii, impartindu-si responsabilitatile legale referitoare la casatorie[54]. Normele in baza carora s-a exercitat aceasta dubla autoritate sunt cele de inspiratie bizantina. In fapt insasi definitia conceptului casatoriei este de sorginte romano-bizantina. Vom reda aici doar cateva definitii ale conceptului de casatorie urmand a reveni intr-unul din capitolele viitoare asupra urmarilor juridice pe care acest act le producea.

Syntagma lui Matei Vlastares [1335] definea casatoria ca fiind "legatura dintre barbat si femeie si comunitatea intregii vieti, impartasirea dreptului dumnezeiesc, ce se incheie prin binecuvantarea, fie prin cununie, fie prin contract"[55]. Considerata deci ca fiind o taina bisericeasca care impunea consimtamantul reciproc al celor care se casatoresc cat si al celor aflati la putere - aluzie probabil la marile familii boieresti care pentru casatoria copiilor aveau nevoie de aprobarea domnitorului. Aceeasi definitie o regasim si la Harmenopulos (1345) care intelege prin casatorie "unirea pe viata si traiul impreuna al unui barbat cu o femeie cu impartasirea drepturilor dumnezeiesti si omenesti" . Pe langa indisolubilitatea casatoriei, Harmenopulos insista pe necesitatea consimtamantului reciproc la mirilor, dar mai ales pe cel al parintilor: "casatoria ce se incheie fara invoirea parintilor, nu are tarie . " .

Acelasi text neschimbat in spirit il vom regasi in primele codificari de drept romanesc si anume in cele doua pravile scrise din porunca lui Vasile Lupu si Matei Basarab. Asadar Cartea Romaneasca de Invatatura si in Indreptarea Legii definesc casatoria ca fiind impreunarea barbatului si a muerii, adica amestecare, sau amestecare si mostenire intru viata lor[58]. La fel ca si normele anterioare de drept consemnate si aceste pravile insista mai ales pe conditiile in care o casatorie putea fi contractata, pe impedimentele la casatorie. Astfel putem aminti in acest context - ca fiind o conditie de fond - necesitatea mirilor de a indeplini varsta minima/legala pentru casatorie, adica de 14 ani pentru baieti si de 12 ani pentru fete, foarte aspru pedepsite fiind nuntile care se faceau cu "amestecare de sange", adica cele incestuoase. E de subliniat faptul ca dupa ce se facea distinctia intre tipurile de incest posibile, pravilele subliniaza ca femeia acuzata de incest trebuie sa beneficieze de circumstante atenuante deoarece ea era "mai proasta si mai leasne spre cadeare decat barbatul" . Un alt fapt interesant ce apare inscris in aceste coduri de legi este acela referitor la compatibilitatea mirilor. Desi nu este inscrisa ca si o incalcare a normelor de drept totusi autorii pravilelor insista pe varsta mirilor care trebuia sa fie apropriata, comunitatea era cea chemata sa verifice orice deviere de la norma: "drept aceaia trebuie sa cautam sa vedem de va fi bine cum se cade, ce sa zice sa nu fie barbatul de cincizeci si muiarea de doisprezece sau cincisprezece, sau muiarea de cincizeci si barbatul de douazeci" caci "afara de dreptate iaste . sa fie barbatul batran si muiarea tanara sau muiarea batrana si barbatul tanar, care lucru nu iaste numai imputare si batjocura" .

Trebuie mentionat de asemenea ca aceste norme insista si asupra modului de inzestrare al fetelor, conditiei indispensabila pentru incheierea unei casator Asupra acestui subiect vom reveni insa in paginile referitoare la raporturile dintre parinti si cop

Un alt aspect important care urmeaza si el a fi detaliat este acela referitor la divort. Chiar daca in normele de drept casatoria este perceputa ca fiind indisolubila spatiul ortodox a permis - in mod legal - desfacerea casatoriei.

In Transilvania

Data fiind situatia politica din aceasta tara conceptualizarea casatoriei cunoaste mai multe directii: maghiara, saseasca, romaneasca. Incadrata in aria de civilizatie occidentala apare firesc de ce definirea conceptului de casatorie imbraca cam aceleasi forme ca si in Occidentul medieval. Astfel Conciliul din Trento defineste casatoria ca fiind una dintre cele sapte taine ale "legii evanghelice", in SIMS, "nunta sau casatoria este unirea barbatului cu femeia care alcatuieste o legatura de nedespartit in <timpul vietii>[62].

Definita deci tot de formule ecleziastice, casatoria era perceputa in aceeasi maniera: o taina bisericeasca, o legatura indisolubila intre un barbat si o femeie. Cum este si firesc din aceleasi norme nu lipsesc nici conditiile in care ea putea fi contractata precum si impedimentele la aceasta. La fel ca si in spatiul ortodox impedimentele sunt aceleasi: rudenia, deosebirea de confesiune religioasa etc. Se insista de asemenea pe publicitatea casatoriei - indiciu al legitimitatii acestui act. Si in acest caz, desi normele lasa explicit sau implicit sa se inteleaga faptul ca este vorba despre o legatura bazata pe consimtamantul reciproc al celor implicati, al mirilor in primul rand, izvoarele documentare nu prea ne lasa sa intrevedem acest consimtamant. Astfel daca sursele sunt generoase in a detalia ratiunile, desfasurarea ritualului petitului etc. despre consimtamantul fetei nu se spune niciodata nimic. Un atare exemplu ne este oferit de casatoria principelui Gabriel Bethlen cu principesa Ecaterina de Brandenburg. Ioan Kemény pare sa fi fost unul dintre observatorii cei mai atenti ai modului in care s-a perfectat aceasta casatorie. Paginile din Memoriile sale atesta acest lucru. Martor al evenimentelor, el nu spune insa nimic despre consimtamantul principesei. Stim insa foarte detaliat care au fost optiunile mirelui. Acesta a cerut solilor sa ceara pe fiica mai mica deoarece sora mai mare a acesteia "era mai hada <si pe aceasta> principele nu o voia"[63]. Tot Kemény este cel care ne explica si ratiunile care l-au determinat pe principe sa incheie aceasta casatorie, potrivit afirmatiilor acestuia, "<principele care> era un om tare iubitor de demnitati si faima osebita <voia> sa-si mareasca demnitatea si faima, totodata si stapanirea si sa se intareasca prin nemesugul cu regi mari, principi si chiar cu imparatul" .

Caracterul casatoriei romanesti

Se poate observa o unitate a discursului ortodox si cel catolic vizavi de actul casatoriei. Conceptualizarea sa - pornind de la necesitatea definirii legaturii dintre barbat si femeie, sau mai ales de la aceea a circumscrierii raporturilor sexuale a dus la elaborarea unui model: cel al casatoriei crestine, supusa nu controlului autoritatilor laice ci sub acela al autoritatilor ecleziastice.

Intelegerea discursului asupra acestei "casatorii crestine" trebuie sa plece de la intelegerea perceptelor crestine fundamentale in conditiile in care casatoria apare construita dupa modelul relatiei dintre Isus si Biserica, iar dragostea dintre soti, conform moralei crestine nu poate fi altfel decat este dragostea fiului lui Dumnezeu pentru crestini.

Ca atare, avem de-a face, cel putin in teoria si morala crestina, cu o casatorie dominata de elementul religios si, totodata, cu o institutiei controlata in totalitate de catre Biserica: exista un timp pentru casatorie, existau tabuuri sexuale in cadrul casatoriei, toate impuse de Biserica.

Insumand asadar caracteristicile fundamentale ale casatoriei din spatiul romanesc sunt dupa cum urmeaza:

Caracterul casatoriei este poate cel mai bine cuprins in Statutele Municipale Sasesti: "incheie o casatorie legiuita acei care se casatoresc potrivit dispozitiunilor legii: barbatii sa fie puberi, iar femeile, nubile, <si sa aiba> incuviintarea parintilor sau a acelora in a caror putere sunt.

Casatoriile acelor persoane ce sunt in puterea tatalui nu se incheie - potrivit legii - fara vrerea lui, dar o data incheiata, nu se desface" .

De asemenea trebuie sa notam si faptul ca in societatea romaneasca toate normele de drept, civil si mai ales canonic, insista nu atat pe definirea conceptului de casatorie cat pe conditiile de fond si de forma necesare pentru incheierea casatoriei, pe impedimentele la casatorie. De asemenea, foarte detaliate sunt efectele juridice pe care casatoria le produce precum si raporturile dintre soti. Toate aceste norme permit construirea unui tablou cuprinzator a tot ceea ce reprezinta structura menajului incepand de la construirea si pana la desfacerea lui.

Imaginea teoretica asupra casatoriei care ne este oferita de toate aceste texte este insa doar o latura, cea ideala a cuplului construit prin casatorie. Ramane deci sa identificam care a fost modul efectiv de contractare al casatoriei si implicit, in ce masura toate aceste norme au fost sau nu aplicate. Se pune asadar problema gradului de spiritualitate existent in societate, a gradului de educatie si de moralitate crestina al locuitorilor din spatiul romanesc.

Fara indoiala preotii in functie de nivelul lor de educatie si de ce nu si de moralitate au jucat rolul covarsitor in impunerea normelor cerute de catre Biserici - catolica si ortodoxa - in conditiile in care nicio casatorie nu se putea infaptui altundeva decat in fata preotului.

Daca intr-adevar lucrurile s-au desfasurat in aceasta maniera ramane ca analiza documentelor sa vina in sustinerea sau in infirmarea lor.

3. 2. 4. Casatoria la romani: intre teorie si practica

Casatoria, precedata de logodna, care se incheia inaintea forurilor bisericesti statea la baza familiei[68]. In teorie ea era incheiata doar cu acordul celor implicati - miri si parinti - si doar dupa ce se respectau toate conditiile cerute de parintii tinerilor dar si de autoritatile abilitate in legalizarea actului. Ar trebui deci sa vorbim despre un act liber consimtit incheiat intre doi tineri care si-au dorit legalizarea iubirii lor. Si totusi documentele analizate pun sub tacere acest consimtamant, aceasta in cazul in care el a si existat. Data fiind insistenta pe "negocierea" casatoriei intre copii a doua familii, dar mai ales dat fiind numarul mare al litigiilor legate de zestrea insuficienta sau neprimita de catre sot tindem sa credem ca avem mai degraba de-a face cu casatorii in care sentimentele nu prevalau. O atare situatie apare cel mai frecvent in cazul familiilor nobiliare romanesti. Orice analiza a casatoriilor din randul acestor familii atesta preocuparea parintilor de a-si casatori copii in cadrul aceluiasi grup social sau chiar intr-unul superior. Situatia nu este insa o caracteristica a spatiului romanesc, ea poate fi intalnita in toate societatile medievale si moderne europene. Un exemplu foarte relevant in acest sens ni-l poate oferi analiza practicilor matrimoniale ale familiilor nobiliare maghiare. Spre exemplu, Ioan Kemény vorbind despre originea familiei sale, il amintea pe Petru Nagy Kemény care a avut sapte fete, din care "sase au fost luate "<sotii> de catre niste nobili de seama" dupa cum urmeaza: "una dintre ele s-a maritat cu un Haller . alta <a fost luata de sotie> de Bartolomeu Erdélyi . Pe fata acestui Bartolomeu Erdélyi a luat-o ca sotie Ioan Gerendi (aceasta familie Gerendi era ilustra) . De la fiicele acestui Petru Kemény se trag multe persoane de vaza care au devenit fruntasi ai tarii . familiile Apafi, Koncz, Torma, Toroczkai si altele" .

Astfel si mai ales in straturile sociale superioare casatoria insemna nu atat o uniune intre un barbat si o femeie care se iubeau cat mai ales un transfer de putere, de proprietate intre doua familii, transfer in care ratiunile economice si sociale erau mult mai importante decat cele de natura sentimentala. Atare fapt nu demonstreaza insa ca toate casatoriile au fost incheiate tinandu-se seama doar de aceste ratiuni economice, sociale, politice deoarece, chiar daca documentele nu lasa sa se intrevada prea multe chipuri trebuie sa fi existat si tineri curajosi care au reusit sa treaca peste prejudecatile si convenientele societatii pentru a-si implini dragostea. Una dintre modalitatile prin care s-a putut realiza aceasta a fost rapirea fetelor. Vizavi de acest procedeu semnele de intrebare persista. Astfel cum ar trebui de fapt sa privim rapirea? Un ritual premergator casatoriei sau o modalitate de a se opune deciziei parintilor de a-i casatori cu persoane nedorite, opozitie/protest al tinerilor.

Oricare din variante ar fi cea valida cert este ca rapirea nu era permisa de normele de drept, dimpotriva. Ea era aspru pedepsita de catre acestea. Cu toate acestea procedeul pare sa fi fost folosit destul de frecvent in conditiile in care el este surprins chiar si de catre calatorii straini, spre exemplu Anton Verancsics nota "caci pe fetele pe care voiesc sa le aiba ca tovarase de viata ei mai adeseori le rapesc decat primesc sa le fie date in casatorie, socotind ca asa este mai de cale, si ca in chipul acesta legatura intre soti va fi mai tare decat daca ele le-ar fi fost daruite de parinti prin buna invoire, sau de la prima petire. Iar dupa ce lucrul s-a desavarsit ei se prefac ca le pare rau si se impaca fara greutate prin mijlocirea prietenilor si rudelor celor doua parti" . Dupa cum notam anterior, oricare dintre variante ar fi cea corecta cert este faptul ca rapirea nu era premisa de lege. Daca totusi ea a fost practicata, astfel cum sugera Anton Verancsics, prea putine sunt documentele care atesta acest fapt. Daca ea a functionat ca si forma de opozitie fata de decizia parintilor atunci rapirea se facea cu riscuri considerabile in primul rand pentru ca "rapitorii" intrau sub incidenta legii si in al doilea rand pentru ca fata rapita, care alegea singura, accepta actul cu pretul propriei insecuritati economice, sociale etc.

Strans legata de casatorie era zestrea, intelegandu-se prin aceasta ansamblul bunurilor afectate de parinti sau chiar de terti intampinarii sarcinilor materiale ale casatoriei[72]. Analiza acesteia poate fi intreprinsa din cel putin trei perspective. Astfel zestrea poate, si de fapt, trebuie analizata ca fiind conditie indispensabila la incheierea unei casator De asemenea, zestrea poate fi inteleasa ca fiind una dintre manifestarile grijii parintesti vizavi de destinul fetelor, iar o a treia perspectiva ar putea-o constitui statutul juridic al acesteia deoarece toate normele de drept existente in societatea romaneasca medievala si moderna insista asupra cadrului juridic al inzestrarii fetelor la casatorie .

Ne vom opri deocamdata doar asupra primei perspective - zestrea, inzestrarea ca si conditie indispensabila pentru casatorie urmand a reveni asupra celorlalte doua dimensiuni in contextul in care vom vorbi despre raporturile dintre parinti si copii si respectiv a capitolului referitor la statutul juridic al feme

Astfel inzestrarea fetelor la casatorie a reprezentat una dintre preocuparile majore ale parintilor indiferent de categoria sociala careia ii apartineau. Preocuparea parintilor sau a tutorilor e lesne de inteles in conditiile in care numai asa fetele puteau fi casatorite. Inzestrarea isi avea propriile ratiuni si anume, astfel se evita intrarea unui strain in obste si in acelasi timp fetele nu sunt excluse de la mostenirea parinteasca numai ca in loc sa mosteneasca pamanturi - in teorie pentru ca practica ne demonstreaza contrariul - ca si baietii ele primeau partile cuvenite in bunuri mobile. Dat fiind faptul ca zestrea trebuia, in mod obligatoriu, sa reflecte starea sociala a familiei, nu era intotdeauna lesne de indeplinit pentru capul familiei. Inzestrarea trecea de aceea printr-un proces de negociere - ca parte a petitului - intre cele doua famil Se pare ca acest proces al "punerii de acord" avea loc - in Tara Romaneasca in secolul al XVII-lea - in ziua logodnei[74]. Dar documentele atesta faptul ca tatii sau tutorii nu reuseau intotdeauna sa inzestreze fetele in momentul casatoriei. Ca atare ei erau nevoiti sa apeleze la diferite subterfugii precum inzestrarea cu proprietati funciare, de cele mai multe ori era vorba despre proprietati care nu faceau parte din patrimoniul familial, sau le inzestrau prin testament, la sfarsitul vietii lor. Exista insa si multe procese juridice care atesta faptul ca au fost si parinti care nu si-au respectat obligatiile legate de inzestrare iar ginerii sau chiar fetele ii actioneaza in instanta tocmai pentru a-si recupera partea de mostenire cuvenita prin inzestrare. Asadar, exista vizavi de zestre o serie de intrebari de lamurit: Era ea intotdeauna platita integral?, Care era momentul transferarii ei?

Si in spatiul occidental existau obiceiuri specifice acestui moment. Un cortegiu ritual transporta trusoul fetei de la o casa la alta, tineri si tinere insoteau caruta care purta zestrea miresei, cantau si dansau pentru a atrage privirile celorlalti, totul trebuia sa se faca in public pentru a arata tuturor prosperitatea si prestigiul familiei[75]. Pare-se ca procesul se desfasura in acelasi mod si in societatea romaneasca. La inzestrare, cand fata isi lua zestrea cu carul, adica numai bunuri mobile: vite imbracaminte si "scule", se prevedea: "si a inzestrat-o ca pe o fata, cu vite si cu scule" .

Dar "livrarea" nu se putea face intotdeauna imediat dupa nunta. In cele mai multe cazuri transferul avea loc in timp si pe masura ce familia fetei reusea sa procure obiectele promise[77]. Astfel se explica si nemultumirile, intentarile de procese etc.

Daca si acest obstacol era trecut femeia proaspat casatorita isi incepea , in liniste, traiul in familia sotului. Acest transfer presupunea totodata asumarea de obligatii noi: ea este cea care asigura perpetuarea neamului, de fapt principala obligatiei a femeii era tocmai procrearea. Ea este aceea care trebuia sa se ingrijeasca de bunastarea sotului si a familiei in general, de cresterea copiilor, de educarea lor, mai ales a fetelor. In conditiile in care societatea medievala a consacrat inegalitatea intre sexe, aceasta inegalitate s-a materializat mai ales in cadrul intim al familiei, acesta fiind principalul cadru de manifestare al feme

4. Raportul intre membrii familiei

4. 1. Familia intre norma si practica

Familia se intemeia deci odata cu incheierea casatoriei si dupa parcurgerea unor etape clar definite atat in dreptul scris cat si in cel obisnuielnic. Daca ne raportam la dreptul scris este clar ca avem de-a face cu o inferioritate a sotiei in raport cu barbatul. Considerata de pravile "mai proasta" decat barbatul, mai usor coruptibila decat acesta este evident deci ca in familie ca de altfel in societate barbatul era acela care domina si viata de familie. Pana unde mergea aceasta dominatie? Limitele erau foarte generoase spre exemplu pravilele secolului al XVII-lea stipula ca sotul putea sa-si bata sotia sau sa o repudieze fara dificultate. In schimb ea era obligata sa-l insoteasca oriunde ar fi mers pe cand el nu era obligat sa faca acelasi lucru deoarece "nu iaste barbatul datoriu pentru vina muerei, asa cum iaste muiarea datoare pentru vina barbatului"[78].

4. 2. Raportul sot - sotie. Femeia in familia sotului

Dupa cum afirmam anterior raporturile create dupa casatorie erau dominate de regula superioritatii barbatului, a inferioritatii femeii si a inferioritatii copiilor in familie[79]. Aceasta inferioritate era vizibila mai ales in dreptul scris, practica precum si consemnarile unor straini infirmand de mai multe ori teoria. De asemenea ea se evidentiaza nu doar la nivelul societatii romanesti ci la nivelul intregii societati medievale si premoderne.

Odata intrata in familia sotului, femeia trebuia sa isi asume toate obligatiile care decurg din calitatea de sotie. E clar faptul ca este vorba de asumarea unor obligatii noi, suplimentare in conditiile in care ea este cea care trebuie sa asigure pana la urma coeziunea menajului. In aceste conditii si mai ales in virtutea principiului inegalitatii sexelor, responsabilitatile din cadrul menajului sunt foarte clar si strict delimitate. Barbatul/sotul este cel care trebuie sa asigure un acoperis deasupra capului pentru el, sotie si copiii care vor veni, sa plateasca darile catre domnie, sa raspunda in fata comunitatii pentru faptele familiei sale . In schimb sotia este aceea care administreaza gospodaria, conduce armata de slugi - in cazul familiilor boieresti - se ocupa de cresterea si educarea copiilor, pazeste focul din vatra atunci cand sotul este plecat . Din acest tipar nu iese nimeni. Toate familiile, mai ales cele boieresti si nobiliare, nu tolereaza nicio abatere de la norma. Au existat fara indoiala exceptii vizibile mai ales in cazul paturilor sociale mai putin avute. Nesiguranta, incertitudinea traiului au facut ca unele sotii sa intre in slujba familiilor mai instarite. Bineinteles este vorba de slujbe tot specific femeiesti: servitoare, doica etc. Fara a fi in mod necesar o deviere de la norma, nu putem sa nu ne intrebam daca atare situatie a fost sau nu tolerata de soti. Constanta Ghitulescu considera intr-unul dintre studiile sale ca totusi avem de-a face cu o situatie ingrata, caci sotul este mai tot timpul suspicios in ceea ce priveste fidelitatea conjugala a sotiei . Si totusi ne este destul de greu sa credem ca perceptele de morala au dominat pe cele ale insecuritatii materiale. In conditiile in care oricum barbatul era cel care domina atat societatea cat si menajul, de ce s-ar fi mai fi temut de conduita femeii? Acesta este probabil unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale lumii medievale: barbatii doreau sa controleze femeile - camera doamnei, gineceul bizantin ne atesta acest fapt, - sa le supuna unui control permanent, ei le considerau mai slabe in caracter - si nu doar in forta - si totusi ei se temeau de ele. Aceasta teama fata de femei, pe care o putem explica doar prin definitia impregnata de religios care i-a fost data, explica poate si limitele, am spune foarte generoase, ale puterii barbatului asupra sotiei si care se regasesc inca in pravilele veacului modernitat Dupa cum afirmam este vorba despre limite ce par foarte largi, sotul primind putere aproape absoluta asupra sotiei. Atare situatie este probabil cel mai bine ilustrata de glavele care stabilesc limitele si modul in care sotul putea folosi violenta fizica impotriva sotiei, violenta care in fapt era legalizata. Astfel pravilele stipuleaza urmatoarele: "dooa lucruri oaricari sprijinesc pre barbat sa nu sa cearte, candu-si va bate muiarea: cand o va fi batut pre vina ei <si atunci > cand o va bate putintel fara vrajmasie "[83]. Intr-adevar sunt mentionate limitele in care femeia putea fi batuta de sotul ei precum si sanctiunile pe care le primeste barbatul, dar cadrele in care violenta conjugala este permisa depasesc chiar si limitele acceptate ale unei societati dominate de barbati. Caci de-s va bate nestine muiarea cu pumnul sau cu palma nu se chiama ca iaste cu vrajmasie . de o are a bate cat de mult si de des " . Sanctionata era doar acea bataie care se facea "cu vrajmasie" adica "cu toiagul si mai vartos cand se va svarama lemnul sau sa faca cu acesta rane sa marga sange, sau cand o va lovi cu lemnul in obraz, sau in cap" . Cu vrajmasie se chema si bataia atunci cand "o va bate de pururi si de mai multe ori, fara de vina . " .

In plus sotul mai avea si dreptul de a o inchide in temnita in cazul in care ar fi fost suspectata de adulter sau cand sotul isi simtea amenintata viata.

In atare conditii ce mai putea sa faca sotia?

Ea putea, in cazul in care se simtea amenintata, sa ceara de la judecator un zapis ca sotului sa nu i se permita sa o mai bata. De asemenea sotia putea sa sa se desparta de sotul ei invocand motivul violentei conjugale, insa marturia ei nu era suficienta, deoarece potrivit normelor pravilelor "vrajmasia arata vecinii omului sau veastea cumu sau deaca-l graesc oamenii"[87]. In continuare pravilele stipuleaza faptul ca "boacetele muerii si tipetele ce se aud den casa, nu vor putea arata vrajmasia barbatului, nice ochii ei ce vor fi vinet<i>, sau obrazul ce va fi imflat: nu pot aceastea sa arate vrajmasia barbatului; marturii trebuesc la lucru ca acesta pentru sa cunoasca tot adevarul " .

Violenta conjugala constituie doar unul dintre elementele "traiului rau", motiv de divort, frecvent invocat inca in secolul al XVIII-lea. Constanta Ghitulescu notase acest fapt pentru Tara Romaneasca a secolului al XVIII-lea cand din cele 209 de jalbe studiate in 168 se invoca drept motiv de divort tocmai traiul rau[89].

Termenii in care pravilele definesc limitele puterii sotului asupra sotiei sunt intr-adevar foarte largi. Totusi ele trebuie privite ca fiind o incercare de a tempera elanul unor soti violenti. Atare incercare, de a circumscrie sau cel putin de a limita manifestarile violente ale partenerului de viata se inregistreaza si in Occident. In spatiul vest-european prescriptiile de morala ecleziastica ajung in secolul al XVI-lea si al XVII-lea sa considere ca barbatul pacatuieste atunci cand isi bate sotia salbatic, dar nu si atunci cand o dojeneste cu blandete[90].

Insumand, rezulta deci faptul ca tot sotul era acela care conducea si distribuia dreptatea in familia sa. Drept urmare, femeia trebuia sa i se supuna in totalitate si doar atunci cand situatia devenea insuportabila ea putea sa apeleze la ultima solutie - divortul. Asadar, constructia sociala a raporturilor dintre barbati si femei apartine si ea lumii masculine[91].

4. 3. Destramarea familiei. Divortul

Desfacerea casatoriei a fost intotdeauna permisa la ortodocsi. Dupa unele marturii din secolul al XVI-lea divortul se obtinea destul de usor, afirmatie confirmata si de unii calatori straini. Astfel contele Paolo Bonici nota faptul ca "e obiceiul ca episcopii sa dea <hotarari> de despartire. Cand sotii nu mai vor sa <stea> impreuna, ei ofera atatia bani episcopului pana pot cadea la intelegere, despartirea facandu-se pe loc si fiecare se poate casatori inca o data"[92]. Nicolo Barsi consemna si el usurinta cu care era desfacuta casatoria la moldoveni: "cand vreunuia nu-i place sotia sa, fie ca ea este urata, sau ca el nu are tragere de inima sau // dragoste pentru ea, . atunci ia o vaca si o daruieste mitropolitului. Acela le da amandurora voie sa se poata casatori de la doilea cu cine le iaste pe plac" .

Nu trebuie sa ne surprinda aceste consemnari in conditiile in care ele apartin unor calatori veniti din spatiul occidental - catolic unde desfacerea casatoriei nu era permisa. Spiritul critic cu care privesc divortul la romani, exagerarea cu care il consemneaza menita tocmai sa sublinieze devierea/abaterea de la morala crestina caracterizeaza aceste consemnari. In schimb daca ne raportam la documentele interne putem nota faptul ca ele nu consemneaza atat de multe sentinte/procese de divort precum ne lasa sa intuim calatorii straini. Este clar ca nu putem vorbi despre o asemenea usurinta in pronuntarea divortului, desi casatoriile succesive ale boierilor si domnitorilor releva flexibilitatea societatii vizavi de practica recasatoriei.

Din nou generozitatea in detalierea divortului apartine normelor de drept scris. Din nou codurile de legi, pravilele sunt acelea care insista asupra acestui aspect. Dat fiind ca el intra in categoria prevederilor juridice referitoare la femei nu vom insista aici pe cadrul juridic al divortului. Vom reda in schimb cateva dintre cauzele care puteau duce la destramarea unui cuplu.

Astfel Syntagma lui Matei Vlastares inscria printre motivele de divort urmatoarele: "daca impotriva vointei sotului, cheltuieste sau face baie cu barbati, daca petrece o noapte in afara caminului"[94]. Interesant este faptul ca Syntagma face distinctia intre motivele de divort care putea fi invocate de catre sot si cele invocate de catre sotie. Astfel sotia putea trimite scrisoare de despartenie sotului daca acesta se facea vinovate de lezmajestate, atenta la viata sotiei, daca incerca sa o prostitueze, daca se facea vinovat de adulter. Pe langa aceste motive particulare exista si motive comune de divort cum ar fi: ereziile, calugarirea unuia dintre soti, prizonieratul unuia dintre parteneri dar numai dupa trecerea a cinci ani sau in cazul in care nu se mai stia nimic despre el sau ea.

In schimb in Transilvania , in mod oficial, la populatia catolica divortul nu era permis dat fiind faptul ca legatura conjugala era considerata ca fiind indisolubila. De aceea normele de drept nu trateaza acest aspect. Situatia se schimba insa dupa Reforma religioasa cand divortul incepe sa fie ingaduit, uneori cu destula usurinta, ceea ce a provocat riposta unor teologi[95]. Aceasta situatie a determinat initiativa autoritatilor care au incercat sa intervina cu masuri speciale, hotarand reintoarcerea celor ce parasisera familia si traiau in concubinaj si condamnarea lor in caz de refuz. Astfel de initiativa se poate distinge si la sasi in Statute unde apar inscrise posibile motive pentru desfacerea casatoriei. Printre acestea se numara si absenteismul unuia dintre soti .

In ceea ce priveste romanii transilvaneni se pare ca aici au functionat aceleasi norme ca si in Moldova si in Tara Romaneasca stiut fiind faptul ca, in general, familia veche romaneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic in toate provinciile istorice[97]. Bineinteles ca nuantarile nu lipsesc, mai ales in cazul nobilimii romanesti din Transilvania unde se impune a insista asupra caror norme de drept au prevalat cele de drept nobiliar sau jus valahicum?

4. 4. Decesul

Dar nu toate casatoriile se incheiau prin divort. Marea majoritate luau sfarsit o data cu disparitia unuia dintre soti. O atare situatie provoca schimbari majore mai ales pentru femeie. Vaduva, lipsita de acum inainte de protectia directa a unui barbat prelua toate problemele/conducerea menajului. Chiar daca in teorie ea ramanea sub protectia familiei sotului, de cele mai multe ori ea trebuia sa se descurce singura in fata vicisitudinilor viet Insecuritatea-i era cu atat mai pronuntata cu cat familia era mai saraca. Totusi exista si un "castig" si anume, odata cu calitatea de vaduva femeia dobandea capacitate juridica deplina.

Care erau insa optiunile vaduvei si in ce masura ea s-a folosit de aceste drepturi juridice ramane sa detaliem in capitolul referitor la vaduve. De asemenea practica recasatoririi nu era un fapt iesit din norme, mai ales atunci cand decesul unuia dintre soti se petrecea la o varsta frageda. Recasatoria a fost practicata in toate societatile medievale atat de catre femei cat si de catre barbati. Spre exemplu nobilul transilvanean Ioan Kemény este unul dintre cei unsprezece copii din a doua casatorie a tatalui sau, iar una dintre surorile sale, Ana a fost casatorita mai intai cu nobilul Wolfgang Bethlen, prim-capitan de curte, iar dupa decesul acestuia ea a fost luata de sotie de catre un alt nobil, Francisc Mackási[98]