Familia

Familia a avut si are un rol important in viata copilului, o importanta fundamentala fiind acordata relatiei mama-copil. In viata fiecarui copil, familia reprezinta primul mediu de socializare caracterizat prin securitate afectiva, sustinere, sprijin, cooperare, viata comuna, aspiratii si interese comune. In literatura de specialitate sunt analizate si clarificate o serie de concepte sociopsihopedagogice considerate de referinta in intelegerea dinamicii si evolutiei familiei: solidaritatea intre generatii, armonia intrafamiliala, comunicarea intre membrii familiei, negocierea in cadrul familiei, identificarea si autonomizarea persoanei, responsabilitatea coeziunii familiale, calitatea raporturilor si relatiilor parentale, formarea/ educarea parentala etc.

Principalele caracteristici ale familiei care influenteaza in mod fundamental dezvoltarea sociala a copilului sunt:

- legatura biologica de baza a persoanei care ii confera identitate si il sustine in dezvoltarea intelectuala, afectiva si morala;

- primul grup social in care copilul exerseaza comportamente sociale si se descopera pe sine;

- asigura climatul de securitate afectiva necesar dezvoltarii armonioase si echilibrate a personalitatii;

- cadrul optim de dezvoltare a individualitatii si de valorizare a potentialului copilului.

Uneori, despartirea copilului de familie poate duce la ruperea relatiei parinte-copil, cu efecte ireversibile in dezvoltarea psihica a acestuia. In plus in viata oricarui individ, exista anumite perioade mai delicate, cum ar fi: mica copilarie, pubertatea, adolescenta, in care copiii au cea mai mare nevoie de suportul parintilor.

Perceptia sociala a copiilor cu deficiente nu este intotdeauna constanta si foarte favorabila, ea variaza de la o societate la alta, furnizand semnificatii diferite, in functie de cultura si de valorile promovate in respectiva societate. In acest context, cu atat mai mult, copilul diferit de ceilalti se adapteaza destul de greu la relatiile interpersonale, si de aceea parintii trebuie sa intervina si sa joace rolul de tampon, de mediator intre copil si persoanele straine. Din nefericire, uneori parintii pot dramatiza excesiv reactiile inadecvate venite din partea unei persoane straine, identificand la aceasta o falsa rea intentie intr-un gest oricat de neutru. In alte situatii, ei neaga tot ceea ce copilul observa in jurul sau legat de propria-i deficienta, insista pe rautatea si ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivand la copil convingerea ca lumea in care traieste este rea. Pe de alta parte, unii parinti refuza sa tina cont de dificultatile sociale determinate de deficienta, in acest fel impiedicandu-i pe copii sa inteleaga si sa accepte toate aspectele legate de propria deficienta.

Datorita acestui rol suplimentar de mediator, reactiile parintilor in fata unui copil cu deficiente capata o importanta majora; astfel, parintii pot reactiona prin supraprotectie, acceptare, negare sau respingere. Pornind de la aceste tipuri de reactii, in literatura de specialitate intalnim mai multe categorii de parinti (Albu ti Albu ):

parinti echilibrati;

parinti indiferenti;

parinti exagerati;

parinti autoritari/rigizi;

parinti inconsecventi.

Parintii echilibrati au o atitudine matura, plina de realism in tratarea situatiei, ajung rapid in stadiul de acceptare si isi organizeaza viata in asa fel incat sa acorde atentie copilului cu cerinte speciale. Parintii echilibrati sunt calmi, cooperanti, stabili emotional, isi manifesta frecvent dragostea, au o atitudine de deschidere fata de cei din jurul lor, le acorda atentie, tandrete, atasament, isi incurajeaza copiii fara a abuza de un ton critic, de pedepse sau amenintari. In functie de diagnostic si de prognosticul specialistilor, vor gasi resursele necesare pentru a actiona, mai ales ca ei stiu ce este necesar, cand si cum trebuie oferit, ce, cum si cat de mult i se poate cere copilului aflat intr-o situatie mai speciala, datorata deficientei de care sufera. Acesti parinti joaca un rol important in medierea relatei dintre copil si mediul exterior, mentinand un climat de incredere si de egalitate in sanul familiei si in societate.

In cadrul unei familii echilibrate, copilul cu deficiente are drepturi si obligatii in egala masura, in fratie are relatii de reciprocitate si de egalitate cu fratii si cu surorile sale, se regaseste pe acelasi plan afectiv cu acestia; prin urmare, daca se simte egal in familie, el va ajunge sa se simta egal si in societate. Practic, familia joaca rolul unui "laborator" in care copilului cu deficiente i se ofera oportunitatea de a-si gasi locul, de a experimenta situatii de viata autonoma si de a se obisnui cu situatia in care se afla. In acest context, copilul se dezvolta in armonie cu cei din anturajul sau si are sanse foarte mari sa se integreze in activitatile sociale.

Parintii indiferenti reactioneaza prin lipsa de interes si nepasare, lipsa de afectiune si chiar respingerea copilului. Frecvent, acesti parinti sunt reci, ostili, isi cearta copilul, il pedepsesc sau il ignora. In aceste familii au loc frecvent conflicte, iar copilul este antrenat in disputele dintre parinti. In situatii de esec al copilului, parinttii reactioneaza prin reprosuri si chiar pedepse repetate, care duc la aparitia sentimentului de neputinta, incapacitate si inutilitate a efortului, alimentand sentimentul de inferioritate care va determina si alte esecuri, instalandu-se un cerc vicios in care principala victima este copilul deficient.

Parintii exagerati prezinta drept caracteristica de baza supraprotectia; acest comportament ajunge sa impiedice copilul sa-si dezvolte propriul control, autonomia, independenta personala, initiativa si respectul de sine, fiind o sursa de dependenta. Frecvent, parintii respectivi, simtindu-se vinovati, devin exagerat de atenti, transformand copilul intr-un individ dependent si solicitant pentru familie. Uneori, aceasta permanenta solicitare va genera reactii de nemultumire si ostilitate din partea parintilor, reactii care-l vor face pe copil sa devina nesigur. Pe acest fond, atunci cand va fi confruntat cu greutatile vietii, el nu va fi capabil sa le faca fata, deoarece nu si-a format abilitatile necesare cu ajutorul carora sa actioneze si sa se apere.

Parintii autoritari au in general o vointa puternica si manifesta tot o forma de hiperprotectie, controlandu-si copiii intr-o maniera dictatoriala. Acesti parinti stabilesc reguli care trebuie respectate fara prea multe explicatii, iar copilul este transformat intr-o marioneta, dirijat permanent, fara sa poata sa-si asume responsabilitati si initiative si fara sa-si dezvolte capacitatea de decizie si actiune, necesare tn procesul de integrare sociala. Uneori, autoritatea poate evidentia si atentia acordata copilului, si grija pentru o indrumare corespunzatoare.

Parintii inconsecventi sunt cel mai adesea parinti instabili, nesiguri si incapabili de a opta ferm pentru o anumita atitudine in raport cu propriii copii. In alte situatii, copilul este "pasat" la diferiti membri ai familiei, fiind supus unor experiente educative diferite, adesea contradictorii. Astfel, crescuti intr- un mediu inconstant, lipsit de confortul afectiv stabil, copiii devin nesiguri si usor de influentat, fara a-si pune in valoare propria personalitate.

Relatiile interpersonale dintre membrii unei familii pot fi:

relatii de intelegere, dragoste, sprijin, implicare reciproca si educare;

relatii de rasfat si indeplinirea tuturor dorintelor;

relatii de dominare/ dependenta; pe de o parte, dominare, dirijare, control, inhibarea initiativelor, iar pe de alta parte, supunere, acceptare, incapacitate de riposta;

relatii ostile si tensionate - pe de o parte, critica, insulte, sanctiuni; pe de alta parte, riposta si manifestari de violenta, rezultand o continua stare de tensiune;

relatii ambivalente, conflicte si impacari succesive sau inconsecventa si lipsa de logia a sanctiunilor si recompenselor;

relatii de respingere, excludere;

relatii de indiferenta si neglijare ( Lazarescu, 1994) .

Aceste relatii pot fi intalnite intre toti membrii familiei, atat timp cat intre acestia exista o legatura reciproca ce functioneaza efectiv.

Familia este mediul normal in care personalitatea unui copil, cu sau fara deficiente, se dezvolta armonios sub toate aspectele. In momentul in care in familie se naste un copil cu deficienta, majoritatea parintilor se simt vinovati. Prezenta unui copil deficient intr- o familie poate produce o modificare mai mult sau mai putin profunda a relatiilor din cadrul familiei, afectand atat echilibrul interior, cat si echilibrul exterior care vizeaza relatiile familiei cu societatea; unii autori vorbesc chiar despre declansarea unei " crize" familiale. Insanatosirea climatului familial, asanarea lui, interventia terapeutica si consilierea familiei reprezinta prioritatile interventiei in cazul unui copil cu deficiente. Momentul in care familia este anuntata ca are un copil deficient trebuie bine pregatit, trebuie sa se tina seama de structura psihologica a parintilor, precum si de nivelul sociocultural. Unii parinti nu reusesc sa se impace cu acest gand, nu admit aceasta realitate, o resping, se lupta cu ea, se insala pe ei insisi, se amagesc, cauta explicatii, uneori forteaza unele explicatii.

In fata sentimentului de culpabilitate, majoritatea acestora vor adopta cele cinci strategii de aparare despre care tocmai am vorbit: nevoia de reparatie, supraprotectia, culpabilizarea celorlalti, refuzul de a accepta deficienta, nevoia de pedeapsa. Cel mai frecvent, parintii reactioneaza printr-o incercare de reparatie a situatiei date; in fata dificultatilor copilului, incearca sa gaseasca solutii cat mai bune, prin gesturi si cuvinte cauta sa protejeze si sa linisteasca copilul, dand dovada de multa generozitate si rabdare. O alta reactie frecvent intalnita la parinti este cea de supraprotectie; in fata problemelor cu care se confrunta copilul, se simt obligati sa preia controlul total al existentei copilului lor, afectand in mod semnificativ procesul de dezvoltare a autonomiei acestuia. In al treilea caz, parintele prefera sa pozeze in victima si sa dezvolte o atitudine de abandonare a responsabilitatii ingrijirii si cresterii copilului deficient prin identificarea de vinovati in randul persoanelor din jur sau in alta parte( partenerul de viata, rudele apropiate, sistemul social etc. ). O alta solutie folosita de parinti pentru a se autoproteja este refuzul de a accepta deficienta, refuz care poate lua doua forme extreme: o forma pasiva in care traiesc o stare de " anestezie" a sentimentelor fata de copilul cu deficienta (copilul devine un obiect, i se permite sa locuiasca impreuna cu ei, dar nu au nici un fel de sentimente fata de acesta) si o forma activa in care parintii vor sa demonstreze ca, de fapt, copilul lor este normal, tratat precum ceilalti frati, avand aceleasi responsabilitati, chiar daca adesea nu reuseste sa le faca fata. Ultima strategie de aparare a parintilor este reprezentata de nevoia de a fi pedepsiti; au impresia ca au de platit un tribut, ca au o imensa datorie, ca platesc pentru o greseala personala, considera problemele copilului ca fiind un sacrificiu cerut de divinitate pentru a-si dovedi credinta. Copilul devine astfel un fel de pretext care permite intretinerea si permanentizarea unei situatii ce ascunde o incapacitate afectiva a parintilor ( Ringler, 1988) .

Studiind atitudinea adoptata de parinti fata de copilul deficient, unele cercetari demonstreaza ca ea depinde de mai multi factori:

gradul deficientei sau anomaliei pe care o prezinta copilul;

factorii afectivi, sociali si culturali ai anturajului ce conditioneaza modul in care parintii traiesc aceasta realitate;

nivelul de aspiratie familiala;

masura in care copilul satisface asteptarile parintilor in sensul unei realizari sociale sau intelectuale.

Ameliorarea raporturilor parinte-copil se face relativ usor atunci cand parintii stiu sa discrimineze comportamentele si sa reactioneze intr-un mod adecvat, respectiv cand si cum trebuie sa raspunda cerintelor copiilor lor. Invatarea acestei conduite de catre parinti se dovedeste a fi destul de dificila, dar, cu ajutorul unor persoane specializate ( terapeuti, consilieri) si in cadrul unui program de interventie si suport, vor depasi dificultatile.
Spre exemplu, pentru stabilirea unui astfel de program, terapeutul/ consilierul va stabili impreuna cu parintii un inventar de comportamente frecvent intalnite in relatiile pe care copilul deficient le stabileste cu membrii familiei. Pentru fiecare comportament al copilului se stabileste comportamentul de reactie al parintilor. Terapeutul/ consilierul va explica pe larg parintilor cum trebuie sa procedeze si de ce trebuie asa, si nu altfel. Pentru inceput, un asemenea program nu trbuie sa cuprinda decat putine comportamente, in ata fel incat parintii sa le poata urmari si realiza. Pe masura ce parintii acumuleaza o oarecare experienta, planul poate sa includa un numar mai mare de comportamente. In alcatuirea programului se va acorda prioritate comportamentelor grave si periculoase intalnite la copil. Dupa elaborarea unui program, periodic, terapeutul/ consilierul analizeaza si discuta modalitatile de rezolvare a dificultatilor intampinate pe parcurs. In functie de nivelul sociocultural al parintilor, precum si de unele particularitati comportamentale ale copilului deficient, se vor putea organiza, in perioada de interventie si terapie doua sau trei programe, pana cand parintii deprind un mod eficient de gestionare a situatiei si pot asigura conditii optime de dezvoltare si evolutie a copilului in familie.

Unele studii si cercetari recente au evidentiat influenta si importanta catorva factori ai mediului sociofamilial in dezvoltarea copilului; astfel, s-au facut investigatii cu privire la interactiunile specifice ale copilului cu mama, relatia dintre nivelul intelectual al mamei si al copilului, impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare, influenta limbajului mamei asupra dezvoltarii psihointelectuale a copilului, rolul imaginii de sine asupra dezvoltarii copilului in familie etc. Mai multe studii au demonstrat ca nivelul intelectual al mamei reprezinta un predicator important si sigur asupra dezvoltarii inteligentei copilului ( Farran, Ramey si Campbell, 1980) ; acest fapt este mai evident in cazul mamelor cu un IQ mai mic de 80- cu cat coeficientul de inteligenta al mamei este mai scazut, cu atat este mai mare probabilitatea ca scorurile copilului la testele de inteligenta sa fie mai mici ( altfel spus, mamele cu un nivel intelectual scazut creeaza un mediu familial si social mai putin favorabil stimularii si dezvoltarii intelectuale si afective a copilului) .

Alte cercetari ( Farran, Ramey, Campbell, 1980) au pus in evidenta rolul complexului de factori determinat de atitudini, comportamente si interactiuni existente intre mama si copil in primele luni si in primii ani de viata ( scorurile obtinute de copii cu varste de pana la 36 de luni, la itemii scalei Stanford- Binet au confirmat ipotezele referitoare la efectul calitatii interactiunilor specifice existente intre mama si nou-nascut asupra dezvoltarii optime a acestuia) .

Studiile asupra relatiei dintre mediul familial si rezultatele scolare ale copilului au evidentiat efectul global al mediului familial asupra adaptarii scolare a copilului. S-au avut in vedere doua niveluri de analiza: primul se referea la date descriptive asupra mediului familial ( nivelul social si cultural, anumite trasaturi de personalitate ale parintilor, nivelul intelectual al mamei, adaptarea sociala si familiala, atitudini educative in familie ), iar al doilea nivel se referea la practicile educative existente in familie. Alte cercetari au pus in evidenta rolul activ al mamei in invatarea de catre copil a structurilor morfologice si sintactice ale limbii, dezvoltarea gandirii si limbajului, efectul calitatii mediului familial in dezvoltarea si consolidarea imaginii de sine la copil, consecintele in plan comportamental si social ( mai ales in scoala ) ale imaginii de sine a copilului.