Grupul uman si interactiunea sociala

1. Grupul uman si particularitatile sale

In afara de cerintele omului ca fiinta biologica, ce ele insele sunt safisfacute in mod social, exista o serie de alte cerinte, de natura spirituala (cum ar fi nevoia de prestigiu si de recunoastere sociala) care presupun o adaptare progresiva la conditiile vietii colective, transformarea omului in persoana si personalitate sociala. Odata realizat acest proces, prin intermediul invatarii, al comunicarii cu altii, individul trebuie sa isi asimileze cerintele vietii de grup, coordonandu-si si integrandu-si actiunile sale cu actiunile altor indivizi. Gruparea indivizilor in colectivitati mai mult sau mai putin organizate este asadar o cerinta legica pentru existenta si dezvoltarea societatii, a fiintei umane.

Fenomenul gruparilor umane este foarte diversificat. El subsumeaza atat ansambluri naturale (familia, neamul, clanul), genealogic date, cat si pe cele istoric constituite (trib, popor, natiune, clasa sociala); atat grupari spontane (multime), cat si grupari organizate "cu scop", dar mai ales grupuri sociale propriu-zise, bine conturate si structurate. De aceea, vom intelege ca notiunea de "grup social" este foarte abstracta si generica si ca atare este necesara o minima clasificare si analiza a principalelor tipuri de grupuri:

1. dupa ordinul de marime:

a)      grupuri mici (pana la 25-30 de membri) cum ar fi de pilda familia, grupurile de elevi;

b)      grupuri mijlocii (de ordinul zecilor si sutelor);

c)      grupuri mari (grupuri profesionale, clase sociale);

2. dupa natura relatiilor dintre membrii componenti (vezi contributia lui C. H. Cooley):

a)      grupuri primare, in cadrul carora indivizii stabilesc relatii calde, personale, de cooperare (asociere intima, "fata in fata"); rezultatul acestei asocieri intime, psihologice, consta intr-o anumita fuziune a individualitatilor intr-un intreg comun, astfel incat individualitatea unuia devine viata comuna si scopul grupului (apare astfel un fel de simpatie si de identificare reciproca pentru care expresia "noi" este o "expresie naturala" - C. H. Cooley); exemple: familia, grupul de prieteni;

b)      grupuri secundare, ce se definesc prin relatii impersonale, contractuale si formale, lipsite de intimitate si afectiune. Daca in grupurile primare coeziunea dintre membrii grupurilor se bazeaza pe relatii directe si pe o angajare personala reciproca, pe un inalt nivel al identificarii membrilor cu grupul, cele secundare dispun de o coeziune sociala mai slaba, nepersonalizata, intretinuta de cooperarea care rezulta din diviziunea rolurilor si sarcinilor. Astfel de grupuri sunt, de exemplu, asociatiile profesionale, marile organizatii economice, politice etc.;

3. dupa tipul si natura normelor care reglementeaza viata de grup:

a)      grupuri formale, in cadrul carora normele de conduita ale membrilor grupului sunt inscrise in regulamente si statute de functionare iar liderii lor sunt numiti (alesi) potrivit unor reglementari statutare;

b)      grupuri informale, care se dezvolta si functioneaza paralel cu cele formale (uneori se suprapun celor formale, in sensul ca nu stanjenesc activitatea institutionalizata, alteori dimpotriva, intra in conflict cu acestea). Aceste grupuri sunt de marime mica si se constituie spontan pe baza afinitatilor si contactelor personale, urmarind scopuri consonante, paralele sau chiar opuse grupurilor formale in cadrul carora se formeaza. Ele pot actiona in mod organizat, insa dupa norme proprii, neinscrise in acte institutionale. Sunt, in mare masura, grupuri de "opinie", reunind indivizi care impartasesc in comun anumite aprecieri, emotii etc. despre problemele vietii sociale si despre activitatea institutiei. Se reunesc in jurul unor lideri recunoscuti in mod spontan, fara un statut oficial;

4. dupa structura si functiile mediului social-valoric in care indivizii sunt integrati; din acest punct de vedere Robert Merton distinge:

a)      grupul de referinta, prin care intelege un anumit set de statusuri si valori stabilite anterior pe care indivizii le pot adopta (grup de referinta pozitiv) sau le pot respinge (grup de referinta negativ). Grupul de referinta este astfel grupul la care individul se raporteaza psihologic, orientandu-se in raport cu valorile si normele grupului respectiv, care ii serveste individului ca sistem de apreciere a altora si a sa ca sursa a formarii orientarilor sale valorice. Grupul de referinta a devenit astazi o notiune esentiala in intelegerea proceselor formarii autoaprecierilor, fiind larg utilizata pentru a explica fenomene cum sunt: inconsecventele conduitei individului in conditiile unui nou context social, manifestarea criminalitatii in randul minorilor, dilema persoanei marginale, conflictele intra si intergrupale etc. Initial, termenul a fost introdus in anul 1942 de catre M. N. Hyman (adept al orientarii interactioniste in psihosociologie) in legatura cu cercetarea reprezentarilor persoanei despre statusul propriu in comparatie cu statusul altor pesoane. Rezultatul comparatiei este o autoapreciere a statusului pe care Hyman o trateaza ca pe o variabila dependenta, in sensul ca autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de referinta;

b)      grupul de apartenenta este grupul la a carui activitate participa individul si de care, in mod subiectiv, este legat. In stiintele socioumane se mai opereaza si distinctia dintre in-group si out-group, adica cei ce sunt in interiorul unui grup si ceilalti, din afara lui, dintre "noi" si "ei". Distinctia - asa cum apreciaza Petru Ilut (2004, p. 138) - nu indica o simpla separare fizica, o apartenenta formala, ci incumba un complex de reprezentari si sentimente, ce determina comportamente specifice. Astfel, o serie de experimente au demonstrat faptul ca se confirma existenta efectelor de favorizare a imaginii in-group-ului, inclusiv in procesele atributionale: ratarile si insuccesul celorlalti sunt datorate trasaturilor lor interne (lene, prostie, neseriozitate etc.), pe cand succesele se datoreaza factorilor externi (ajutorul dat de altii, norocul etc.) si invers, pentru "noi" (justificam nerealizarile prin ghinion, "conspiratii", iar succesele le trecem in contul nostru).

In literatura psihosociologica vom intalni, desigur, si alte clasificari sau aprecieri cu privire la esenta si specificul grupului social. Concluzionand insa, vom aprecia, ca si P. Ilut (op. cit. p. 138), ca grupul este socotit o unitate sociala constituita din mai multi indivizi ce au ca note caracteristice:

Ø      relatii nemijlocite ("fata in fata") de interactiune si dependenta reciproca;

Ø      scopuri si activitati comune care presupun structurarea in statusuri si roluri diferite;

Ø      dezvoltarea de valori si norme comune, care regleaza comportamentele membrilor sai;

Ø      constiinta apartenentei la grup, sentimentul de "noi".

Din aprecierea anterioara rezulta si o alta concluzie, la fel de importanta si anume ca orice grup social presupune cu necesitate procese de interactiune umana, cat si exercitarea unor influente de la unitatea grupului spre individualitatile grupate.

2. Interactiunea sociala - forta interna a actiunii colective

Termenul de interactiune a fost consacrat de catre reprezentantii Scolii de la Chicago (R. E. Park, E. W. Burgess, G. H. Mead, W. Thomas) si desemneaza adecvarea reciproca si continua a actiunilor (comportamentelor) "actorilor" aflati intr-o situatie interactionala pe care ei o definesc in termenii unui sistem de simboluri impartasite; interactiunea presupune o relatie ego-alter in care "actorul" interpreteaza (atribuie semnificatii) atat comportamentul celuilalt, cat si propriul comportament, iar pe baza acestei interpretari isi acomodeaza reactia la comportamentul partenerului; interactiunea implica, asadar, producere, prelucrare si comunicare de semnificatii si "materializarea" acestora in conduite observabile (E. Stanciulescu, 1996, p. 200).

In cadrul oricarui grup, in functie de modurile de influentare reciproca, se disting trei forme de influentare sociala: cooperarea, opozitia si acomodarea. Cooperarea se produce atunci cand interesele si orientarile actiunilor individuale sunt similare sau comune, pe cand opozitia se constituie in conditii de diferentiere si divergenta. Opozitia poate lua forma competitiei sau conflictului. Acomodarea este interactiunea sociala care rezulta din modificarea sau ajustarea actiunilor in vederea cresterii gradului lor de compatibilitate. Aici intervine un proces de negociere intersubiectiva implicita sau explicita menit sa reduca divergentele de orientare si sa sporeasca gradul de "cuplare" a actiunilor individuale.

Toate cele trei forme de influentare sociala pot fi mai bine evidentiate daca, pe baza unei analize structural-sistemice a grupului social, vom surprinde principalele tipuri de interactiuni ce iau nastere in cadrul sistemului: grup social. Astfel, analiza noastra va porni de la aprecierea conform careia orice grup social este un sistem complex de procese si fenomene care prezinta aceleasi caracteristici pe care le poseda orice sistem cu autoreglare, adica:

Ø      caracterul dinamic (are capacitatea de modificare a starii sale interne ca rezultat al influentei factorilor externi, ca efect al interactiunilor dintre elementele componente);

Ø      caracterul deschis (sau relativ deschis) vizeaza disponibilitatea grupului de a realiza schimburi energetice si informationale cu mediul in care fiinteaza, fapt care ii asigura o functionalitate normala si dezvoltarea capacitatii de adaptare;

Ø      caracterul complex exprima faptul ca in cadrul grupului se manifesta o diversitate de procese si fenomene care interactioneaza si se determina reciproc. Complexitatea este data atat de numarul mare al elementelor si factorilor care intervin in viata de grup, cat si de multitudinea conexiunilor existente intre aceste componente;

Ø      caracterul selectiv in raport cu starile posibile, semnifica tendinta grupului de a manifesta o anumita selectivitate in raport cu aceste stari, tinzand sa se delimiteze de mediu si sa isi conserve propria identitate.

Intrunind caracteristicile unui sistem deschis, grupul social poate fi reprezentat grafic sub forma unui model teoretic ce va cuprinde, in conformitate cu teoria sistemelor cibernetice cu autoreglare, patru componente principale:

Ø      un ansamblu de intrari;

Ø      un ansamblu de iesiri;

Ø      un operand care transforma intrarile in iesiri;

Ø      sistemul legaturilor inverse (feed-back-urile) care asigura echilibrarea si autoreglarea sistemului-grup.

A)    Intrarile reprezinta ansamblul influentelor externe care se exercita asupra grupului, precum si unele caracteristici ale mediului fizic si social care apar pentru membrii grupului ca date obiective de care trebuie sa tina seama si la care sa se adapteze. Una dintre marimile principale de intrare o constituie sarcina grupului si cerintele acestuia si are in vedere:

tipul sarcinii, care determina structura relatiilor functionale din cadrul grupului;

exigentele cantitative si calitative referitoare la realizarea sarcinii;

locul si rolul pe care sarcina il are in cadrul unor obiective mai largi;

B)     Operandul reprezinta acea parte a sistemului care permite transformarea intrarilor in iesiri, asigurand functionarea acestuia; intr-un sens mai restrans, el corespunde grupului propriu-zis (membrilor grupului si interactiunilor dintre acestia). Se disting trei niveluri ale operandului:

a)      compozitia care se refera la:

marimea grupului;

personalitatea membrilor grupului;

caracteristicile sociale ale membrilor grupului (mediul social de provenienta, gradul de instruire, situatia familiala, sistemul relatiilor extragrupale etc.);

b)      structurile proceselor de grup

structura activitatii (procesul realizarii sarcinii);

structura cognitiv-axiologica (procesul de cunoastere si valorizare);

structura socio-afectiva (procesele afective interpersonale);

structura comunicatiei (procesul de comunicare);

structura puterii (procesul de influenta interpersonala);

structura motivational-atitudinala (procesele motivationale si de elaborare a atitudinilor membrilor grupului);

c)      fenomenele de grup

stilul de conducere al liderului;

climatul psihosocial al grupului;

coeziunea;

conflictele intragrupale;

conflitele de rol etc.

C)    Iesirile desemneaza, de regula, functiile generale ale sistemului; in cazul nostru, functiile grupului ar consta in:

realizarea sarcinii;

satisfacerea trebuintelor individuale ale membrilor grupului;

mentinerea si dezvoltarea grupului (adaptarea sa din ce in ce mai adecvata la conditiile in continua schimbare ale mediului intern si extern);

relationarea cu mediul extern (influentele pe care grupul le exercita asupra mediului extern, social si natural si in raport cu care se constituie puterea si prestigiul grupului).

Marimile de iesire se interconditioneaza reciproc, astfel incat, in final, se realizeaza un echilibru dinamic care asigura functionalitatea sistemului-grup.

D)    Legaturile inverse sunt cele care asigura autocorectia si echilibrarea sistemului-grup, atat in plan intern, intre diferitele componente ale sale, cat si in plan extern, in raport cu mediul social si natural.

Functionarea si, respectiv, echilibrarea sistemului-grup, va fi optima atunci cand ansamblul de interactiuni ce iau nastere in cadrul acestuia vor fi orientate spre realizarea scopului general pe care grupul il urmareste. De altfel, pornind de la aceasta idee, dar si de la o analiza sistemica a grupului (considerat "un ansamblu de elemente in interactiune dinamica, organizate in functie de un scop"), cativa psihologi si sociologi canadieni au introdus notiunea de grup optimal (vezi Yves Saint-Arnaud in "Dinamica grupurilor", Editura Polirom, 2001, p. 266; autori: Pierre De Visscher si Adrian Neculau). Aceasta notiune este opusa notiunii de grup ideal si doreste sa evidentieze necesitatea studierii grupului real, din viata cotidiana, pus de fiecare data in situatia de a rezolva probleme, de a depasi o situatie data prin optimizarea interactiunilor ce ii sunt proprii.

Cunoscuta sub denumirea de "teoria grupului optimal", ea afirma ca interactiunea se manifesta in jurul a doi poli: in relatiile dintre membri si in perceperea unei tinte comune. Din aceasta perspectiva, grupul uman este definit ca fiind "campul psihologic produs de interactiunea a trei sau mai multe persoane reunite printr-o relatie directa in cautarea, definirea sau urmarirea unei tinte comune: interactiunea fiecareia dintre aceste persoane cu tinta comuna si interactiunea persoanelor intre ele" (Yves Saint-Arnaud, 2001, p. 272). Modul in care se constituie si functioneaza aceste interactiuni va putea fi pus insa mai bine in evidenta daca se vor analiza, in profunzime, structurile si procesele de grup ce iau nastere in cadrul acestuia.

Aplicatii si teme pentru reflectie

1. Enumerati cel putin trei note definitorii ale conceptului de "grup social".
2. Explicati in ce consta specificul grupului de referinta.
3. Explicati in ce consta distinctia intre in-groupsi uot-group.
4. Argumentati si exemplificati deosebirea dintre cele trei forme principale de influentare sociala: cooperarea, opozitia si acomodarea.
5. Comentati cele sapte caracteristici "obligatoriu de luat in seama" de catre cel care doreste sa califice un conglomerat de persoane drept "grup restrans".

a)      o unitate de timp si de loc care presupune o relativa proximitate si o distanta interindividuala minimala;

b)      o ratiune de a fi si de a ramane impreuna;

c)      un destin relativ comun;

d)      posibilitatea formarii unei perceptii si a unei reprezentari a fiecaruia dintre membri despre ceilalti;

e)      perceperea unei anumite "grupalitati" observata de membrii grupului si/sau de persoanele exterioare;

f)        posibilitatea unei interactiuni si a unei comunicari efective, verbale sau nonverbale;

g)      o durata suficienta pentru ca un eventual proces de institutionalizare sa poata fi demarat.

(dupa J. C. Abric, 2002, p. 79).

6. Realizati o analiza din perspectiva structural-sistemica a grupului scolar si a grupului de munca tinand cont de continutul celor patru subsisteme care le compun (subsistemul intrarilor, subsistemul iesirilor, subsistemul operandului, subsistemul conexiunilor inverse).