Hristologia

Hristologia

Scurte reflectii asupra conceptului si controverselor

(Nota: pentru deciziile sinodale (textul) vedeti documentul trimis in format pdf)

Hristologia (gr. Hristos, cel ce a primit ungerea, Unsul). Invatatura ortodoxa despre cele doua firi si persoana unica a lui Hristos care in forma ei definitiva a fost elaborata de catre Sinoadele ecumenice, in special I, IV, VI, prin sinteza datelor Noului Testament si teologia patristica. Tot in aceasta perioada s-a elaborate si vocabularul hristologic: persoana, unire ipostatica sau enipostazierea naturii umane in persoana Cuvantului; comunicarea idiomelor, perihoreza sau intrepatrunderea reciproca, indumnezeirea firii omenesti.    

Dinamismul reflexiei hristologice se naste din asadar din efortul depus pentru a ajunge la intelegerea iconomiei divine (planul divin) introdus de Mantuitorul in lume si a provocat desfasurarea misiunii Sale rascumparatoare. Avem astfel faptul ca Iisus si “taina” lui Iisus face parte din: iconomia manturii cu acea dispensation Dei (aducere a lui Dumnezeu in umanitate).

Erezia implica conceptii particulare fie despre Sfanta Treime, fie despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omeneasca, sau despre raportul dintre cele doua firi in ipostasul dumnezeiesc, acestea fiind cunoscute sub denumirea de erezii hristologice. Se cunosc si erezii pneumatologice (controverse legate de Duhul Sfant), sub denumirea de subordinatianism pneumatologic (cei care nu recunosc deofiintimea si egalitatea in rang , cu celelalte doua persoane, a Sfantului Duh).   

I. Arianismul (subordinatianism; nu face distinctia intre trinitarianism iconomic si trinitarianism ontologic)

Denumirea de arianism a fost data gruparii care s-a format in jurul ideilor teologice ale preotului alexandrin Arius. Arius a trait intre 256-336. In 318 in face cunoscute ideile carora Alexandru al Alexandriei se opune. Intensificarea ereziei duce la convocarea unui Sinod, de catre Alexandru al Alexandriei, in 320/321, in care invatatura lui Arius este condamnata.

1. surse literare care prezinta teologia lui Arius: (1) Scrisoarea lui Arius catre Eusebiu al Nicomediei (2)    Scrisoarea enciclica a lui Alexandru al Alexandriei (3) Profesiunea de credinta a lui Arius trimisa lui Alexandru al Alexandriei (4) Formula de credinta trimisa Imparatului Constantin (5) Thalia (6) Blasfemiile lui Arius.

2. concepte si formule cheie in teologia ariana: “A fost un timp cand Fiul nu era” (exegeza si hermeneutica scripturistica) si “ Afla ca exista Monada si ca Diada nu era inainte ca ea sa intre in existenta” (posibile influente din filosofia neoplatonismului).[1]

Controversa ariana l-a determinat pe imparatul Constantin cel Mare sa convoace Sinodul de la Niceea. Conciliul de la Niceea s-a intrunit in anul 325, incepand cu luna mai pana la sfarsitul lunii iulie a aceluiasi an. Este pentru prima data cand se incearca convocarea unui sinod general la care sa participe cat mai multi reprezentanti ai Imperiului Roman. Se cunoaste faptul ca initial Constantin a fixat sinodul la Ancyra. Probabil ca nu a intentionat sa fie prezent, dar mai tarziu a realizat ca trebuie sa controleze sinodul si astfel a luat hotararea in consecinta. La Niceea s-a dezbatut controversa ariana. Oponentul cel mai inversunat al lui Arius a fost Athanasie cel Mare. Pana la moartea sa in 373, Athanasie se va dedica combaterii arianismului. Athanasie ne spune ca in momentul in care partida pe care el o considera ortodoxa la Niceea a vrut sa-l declare pe Fiul „asemanator Tatalui“ si „exact ca si Tatal in toate lucrurile, imuabil si totdeauna in Tatal“, arienii au protestat spunand ca toate acestea pot fi aplicate creaturilor nu lui Dumnezeu. Acesta a fost si motivul pentru care s-a inserat termenul homoousios in Crezul de la Niceea, pentru ca Fiul nu este o creatura. Adoptarea acestui cuvant, homoousios, pentru mentinerea caruia se vor purta in curand lupte aprige, marcheaza o data memorabila in istoria doctrinara a crestinismului. Inserand astfel in marturisirea de credinta un termen nou, a carui origine nu mai este scripturala ci savanta, Sinodul de la Niceea recunostea fecunditatea efortului propriu-zis teologic de lamurire a revelatiei daruite, si acredita prin autoritatea sa, progresul realizat in explicitarea continutului credintei.

II. Apolinarismul (negarea sufletului in gr. nou/j yuch. - uman in Hristos; umanitate incompleta)

Apolinarie (315-390) a fost episcop de Laodiceea. El si tatal sau erau in relatii stranse cu Athanasie inclusiv cu Vasile cel Mare. Apolinarie era un niceea convins, aparator al consubstantialitatii (homoousios) si in 361 devine episcop de Laodiceea, in Siria.

Surse. Apolinarie: Scrisoarea catre imparatul Iovian

Intre timp problemele generate de teologia eretica a lui Apolinarie sunt dublate de cele ale macedoneenilor. Termenul vine de la Macedonie, un semiarian, episcop al Constantinopolului. El punea sub semnul intrebarii dumnezeirea Sfantului Duh. Nu numai ca in 360 a fost depus dar la Sinodul de la Constantinopol, 381, hotararile dogmatice s-au indreptat si inspre clarificarea acestei controverse. Desigur, Sinodul din 381 va afirma deplina umanitate a lui Hristos, negand astfel apolinarismul. Cel mai important rol in elaborarea teologiei postniceene il vor avea Parintii Cappadocieni.

Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din anul 382, trimisa papei Damasus, ne informeaza astfel asupra definitiei sinodale:

[] sa fie crezuta o dumnezeire, o putere si o fiinta a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, de o cinstire egala si de imparatie impreuna vesnica, in trei ipostasuri desavarsite sau in trei persoane complete, ca sa nu gaseasca loc nici erezia lui Sabelie, care amesteca ipostasurile si inlatura astfel insusirile fiecarui ipostas, si nici sa intareasca astfel blasfemia eunomienilor, arienilor si pneumatomahilor, dupa care substanta sau firea sau dumnezeirea se desparte si se introduce astfel in Treimea cea necreata, deofiinta si impreuna vesnica, ceva facut mai tarziu sau creat, sau de alta fire.

Grigorie de Nazianz ne spune urmatoarele: „eu n-am preferat niciodata altceva si nici nu pot prefera fata de credinta de la Niceea, formulata de sfintii Parinti ce s-au intrunit acolo pentru nimicirea ereziei ariene, ci sunt si voi fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru credinta aceea niceeana, intregind ce s-a spus de ei, mai putin cu privire la Duhul Sfant [] deoarece trebuie stiut ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt o singura Dumnezeire, cunoscand ca Sfantul Duh este Dumnezeu“.

Athanasius la vremea sa, combatandu-l pe Apolinarie, a afirmat ca „ceea ce nu a fost asumat nu poate fi mantuit”. Deci pentru a ne mantui, Hristos trebuia sa-si fi asumat o omenitate integrala, inclusiv un suflet rational.

Nestorianismul (problema ridicata de Nestorie: cum sunt unite cele doua firi in Hristos, cea dumnezeiasca si cea umana? Controversa legata de teotokos, teoria persoanei la Teodot si Nestorie)

Nestorie a fost patriarh al Constantinopolului din 380 pina in 440. A fost discipol al lui Teodor din Mopsuestia, care atribuie lui Hristos doua persoane: una divina, Logosul sau Cuvantul si cea umana. Natura divina este distincta si independenta; de aceea in Hristos exista doua subiecte. Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup si suflet si vointa, ci a avut eu-l ei genuin, autentic, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvantului. Unirea n-ar fi decat o simpla asociere sau cooperare a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi.

Controversa a inceput atunci cand Nestorie nu a corectat afirmatia, dintr-o predica de-a prietenului sau Atanasie, care spunea ca „Maria nu poate fi numita nascatoare de Dumnezeu”.   

Ceea ce a inteles Nestorie si compania lui cu privire la Ioan 1:14 este legat de modul in care Cuvantul (Iisus Hristos) si-a luat un trup omenesc. Sfantul Chiril, care il va combate pe Nestorie, spune ca Nestorie separa cele doua firi, asezand pe Dumnezeu, singur, pe de o parte, si pe om, singur de alta parte. Nestorie aserta ca in Iisus sunt doua firi, doua ipostase unite prin bunavointa, intr-o singura persoana. De asemenea, Nestorie intelegea ca trupul pe care si l-a asumat Iisus Hristos este de fapt un templu. Dumnezeu Logosul, Cuvantul locuia in trup ca si cum ar locui intr-un templu dar unirea nu este esentiala ci nominala. Nestorie spunea : „altul este templul facut de Sfantul Duh si altul este Dumnezeu care sfinteste templul”, prin acesta incercand sa arate o delimitare stricta, concreta intre trup si Logos; astfel nu avem un singur Iisus Hristos cu cele doua naturi unite in ipostasul Cuvantului ci ideea unei a treia persoane, „persoana unirii” (tertium quid), care le leaga pe celelalte doua. Tot din modul in care intelege unirea dintre cele doua naturi Nestorie neaga ca ceea ce s-a nascut din Maria este Dumnezeu: Dumnezeu este numai ceea ce era in trup (asa cum Dumnezeu este in Tenplu). Concret, Nestorie sustinea in hristologie dioprosopismul („dio” “prosopon”, adica ca in Hristos sunt doua persoane) si aceasta deoarece nega unirea reala a celor doua firi. Apoi intrucat Fecioara a nascut doar pe omul Iisus (nu si pe Fiul lui Dumnezeu, care locuia in trupul uman ca intr-un templu si care potrivit lui Nestorie nu poate avea decat o nastere, cea din Tatal, nu si o nastere umana) rezulta ca Fecioara Maria nu e nascatoare de Dumnezeu adica Teotokos, ci doar nascatoare de om sau de Hristos. Nestorie accepta ca Maria sa fie numita “hristotokos”.    Dioprosopismul ca erezie nestoriana poate fi inteleasa din cuvintele lui Nestorie: “Ador pe cel purtat din cauza celui ce poarta, ma inchin celui vazut din cauza celui ascuns”. Din nou se poate observa ca erezia nestoriana nu poate sustine o teologie corecta despre Iisus Hristos datorita modului in care Nestorie intelege unirea dintre divin si uman.

Sinodul de la Efes din 431 si Sinodul de la Calkedon din 541 vor dezbate erezia nestoriana avand la baza teologia lui Chiril al Alexandriei (Anatematismele) si papei Leon (Tomosul lui Leon).

Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie (sunt doua persoane in Hristos. O persoana nu poate avea doua naturi. Daca sunt doua naturi atunci sunt doua persoane: Dumnezeu si om, in trupul lui Hristos. Acest Sinod il defineste pe Hristos ca Intrupare a Cuvantului lui Dumnezeu si Maria ca Teotokos.

Monofizismul (mono-physis: o singura fire; daca Hristos e o persoana atunci El nu poate avea doua naturi)

Este vorba de o erezie care a aparut ca reactie radicala la nestorianism. Calugarul constantinopolitan Eutihie (378-454) este cel care proclama conceptia despre o singura fire in Hristos. Corpul Lui ar fi avut aparenta umana, dar firea Lui era divina. Doar inainte de unirea ipostatica se poate vorbi de doua firi nu si dupa unire cand firea umana a fost absorbita de cea divina.

Cel care va combate monofizismul este Leontiu din Bizant (485-543). El observa ca pentru nestorieni, in Hristos erau doua naturi si doua ipostasuri, iar pentru monofiziti, o natura si un ipostas. Ambele erezii identifica natura cu ipsotasul.

Imparatul Zenon, pentru a rezolva controversele, propune o formula de credinta numita HENOTIKON care in general este ortodoxa dar era orientata monofizit, desi sustinea Anatematismele lui Chiril (facea apel la modul confuz in care aparea termenul fire in teologia lui Chiril).   

In ce consta problema evidentiata de monofiziti? Am vazut ca este legata de o singura fire, cea divina. Monofizitii se impart in doua tabere: eutihienii si severienii. Primii sunt monofizitii radicali.

Care este raspunsul oferit de Leontiu? Leontiu evita confuzia dintre unirea dupa ipostas si unirea dupa natura si aduce in discutie enipostazierea. Pentru a intelege modul de unire a lui Dumnezeu cu omul, Leontiu arata ca desi in natura creata nu vietuieste o fire fara un purtator (ipostas) al ei, adica ea este in mod normal individualizata, Dumnezeu Tatal a hotarat ca Dumnezeu-Fiul sa preia in ipostasul Sau firea nepersonificata, neindividualizata a omului. Leontiu afirma ca daca dumnezeirea si umanitatea, cand sun unite in esenta lor, nu ar pastra chiar si dupa unire,proprietatea naturala a fiecareia, atunci el ear fi amestecate impreuna si ele nu ar mai ramane nici dumnezeire nici umanitate. In unirea ipostatica, firea omeneasca nu mai are un centru sau subiect omenesc fiintial autonom, aceasta nu din cauza ca este anipostatica, adica lipsita de centru sau subiect, ci pentru ca este enipostaziata, adica centrata in persoana Cuvantului, asumata in subiectul Acestuia (adica ea exista inlauntrul ipostasului Logosului preexistent la intrupare. Prin ipostasul Logosului, find centrata in acesta, putem vorbi de fire umana si divina), fara sa fie absorbita (cum sustineau monofizitii).

Astfel, la Sinodul de la Calkedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian (450-457), care a participat la Sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in biserica Sfanta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana - <<hypostasis>> si natura - <<physis>>, afirmand ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decat o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparand doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care <<pentru noi si pentru a noastra mantuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrand, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgand intr-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostasa>>, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a pus sfarsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calkedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna monofizismul, marturisind credinta <<in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana>>.    Ideea monofizitilor era ca divinitatea si umanitatea erau una. Divinitatea devine dominanta, umanitatea fiind absorbita ca o picatura de apa intr-un ocean. Acest Sinod il defineste pe Hristos Dumnezeu si Om intr-o singura persoana.

Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calkedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire, amintit deja, <<Henotikon>>, propunand o formula de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru, patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare Calkedonului sunt obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict (imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre Principii), prin care condamna cele <<Trei Capitole>>, si pe cei trei teologi care apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Virgiliu, impotriva modului in care imparatul voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care participa 165 de episcopi ci care condamna cele <<Trei Capitole>>. Cu toate acestea, sinodul se tine si anatemizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele <<Trei Capitole>>. Sinodul se pronunta in mod clar pentru <<unirea ipostatica >> si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos este <<in doua firi>>, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, <<o natura intrupata a Cuvantului dumnezeiesc>>, afirmand ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica <<Domul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat>> si condamna invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa Virgiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic al acestui sinod. Hristos avand atat umanitate cat si divinitate. Se reconfirma doctrina Trinitatii.

Monothelismul, monoenergismul (daca Hristos in doua firi are una sau doua vointe)

Controversa a fost initiata de ideile teologice asupra vointei unice, promovate de patriarhul Serghios al Constantinopolului (610-838). Serghios il sfatuieste pe imparat sa primeasca formula monothelita. Se pare deja ca aceasta formula era acceptata in Egipt. Formula monothelita sustine ca Dumnezeul-om, cu doua firi, a facut totul cu o singura energhie (si de aici monoenergism — putere de actiune, lucrare) divino-umana. Papa Honorius (625-638) este si el de acord cu aceasta formula prin care se sustinea numai o singura vointa. Aporia sugerata de monotheliti: cum pot exista doua vointe si doua lucrari ale Hristosului in doua firi? (problema fiind desigur rezultata din sustinerea celor doua firi). Se sugerea astfel abandonarea celor doua energhii in Hristos-ul in doua firi prin Ektesis-ul imperial din 638.

Patriarhul Sofronie al Ierusalimului si marele teolog Maxim Marturisitorul s-au ridicat impotriva monothelitilor si un Sinod    apusean din 641, condamna monotelismul.

Problema celor doua vointe era desigur conflictul dintre cele doua vointe. Maxim Marturisitorul afirma: conflictul intre cele doua vointe este exclus pentru ca omenitatea se supune liber vointei divine, al carei continut este stabilit de Logosul intrupat.    

Al treilea Sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monothelismului (thelisisi = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, mentionata deja <<Ektesis>>, compusa de patriarhul Serghios si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura <<energie>> (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calkedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfantul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681), condamna pe Sergios si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghios, acuzandu-l de a fi monothelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura <<parintilor>>, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avand vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu. Se afirma adevarata umanitate a lui Iisus, insistand asupra vointei si actiunilor Lui de origine umana.