INSTITUTII SOCIALE

INSTITUTII SOCIALE

Folosit de juristi, economisti, politologi, sociologi, termenul de institutie are un inteles polisemantic: institutio = "instituire", "asezamant", "intemeiere", "infiintare", dar si "obicei", "regula de purtare", "deprindere".

Institutiones era titlul dat de jurisconsultii romani tratatelor elementare de drept. Prin "instituire", un popor, o colectivitate sociala treceau de la "starea de natura", de la actiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la "starea sociala", la organizatii create de o autoritate exterioara intereselor individuale, dar recunoscuta ca necesara pentru satisfacerea acestor interese, pentru mentiunea unei colectivitati sociale deosebite.

In limbajul comun, termenul de institutie pastreaza sensul initial, juridic, desemnand organizatiile care au statut, reguli de functionare stabilite prin regulamente si/sau legi, avand rolul sau functia sociala de a satisface anumite nevoi colective. In acest sens, exemplul tipic de institutie este statul, cu organizatiile sale administrative, politice, militare etc.

Definite, in general, ca structuri ce reprezinta mai multe fatete, durabile social, formate din elemente simbolice, activitati sociale si resurse materiale, institutiile isi evidentiaza proprietatile specifice:

. sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991);

. au tendinta sa se transmita din generatie in generatie, sa se mentina si sa se reproduca (Zucher, 1977).

Dupa cum afirma Giddens (1984), "Institutiile sunt prin definitie elementele cele mai stabile ale vietii sociale . conferind «soliditate» sistemelor sociale in timp si spatiu".

Sistemele de reglementare, sistemele normative si cele cultural-normative au fost identificate, de unul sau altul dintre teoreticienii din domeniul stiintelor sociale, ca o componenta vitala a institutiilor (W. Richard Scott, 2004). Cele trei elemente creeaza o miscare continua "de la constient la inconstient, de la ceea ce este intarit prin lege la ceea ce este considerat implicit" (Hoffman, 1997).

O posibila abordare ar fi analiza tuturor acestor fapte ca elemente ce contribuie, in moduri interdependente si reciproc consolidante, la un puternic cadru social, care inglobeaza si demonstreaza forta si flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectiva integratoare, institutiile par sa fie sisteme supradeterminate.

a) Pilonul reglator. In sensul cel mai larg, toti cercetatorii subliniaza aspectele reglatoare ale institutiilor: ele constrang si reglementeaza comportamentul. Cei care sustin aceasta perspectiva acorda o importanta majora proceselor de reglementare explicite: activitati de stabilire a regulilor, de monitorizare si sanctionare. In conceptia lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de catre ceilalti si, daca este necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse, intr-o incercare de a influenta comportamentul viitor al participantilor. Aceste procese pot functiona prin intermediul unor mecanisme difuze si informale, implicand traditii si cutume ori pot fi foarte formalizate si atribuite unor instante specializate.

In aceasta perspectiva, institutia apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere si pe puterea de a sanctiona.

b) Pilonul normativ. In acest caz, accentul se pune pe regulile normative, care introduc in viata sociala dimensiunea prescriptiva, dimensiunea evaluarii si cea a necesitatii sau obligatiei. Sistemele normative includ atat valori, cat si norme.

Valorile sunt conceptii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum si la elaborarea unor standarde in cadrul carora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate si evaluate.

Normele specifica in ce fel trebuie facute lucrurile. Ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspiram.

Sistemele normative definesc scopuri si obiective, dar desemneaza si caile cele mai potrivite pentru a le atinge.

Unele norme si valori se pot aplica tuturor membrilor unei colectivitati, altele se aplica numai anumitor tipuri de actori sau pozitii. Ultimele dau nastere rolurilor, care sunt moduri de concepere a scopurilor si activitatilor adecvate unor anumiti indivizi sau unor pozitii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipari sau predictii, ci perspective normative asupra modului in care ar trebui sa se comporte anumiti actori. 

Sunt multi sociologi care au adoptat o viziune normativa asupra institutiilor. De la Durkheim la Parsons si Selznick, sociologii au incercat sa-si concentreze atentia asupra acelor tipuri de institutii, cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase si asociatiile de voluntari, in care existenta convingerilor si valorilor comune este mai probabila.

De fapt, teoreticienii care adopta o viziune normativa asupra institutiilor subliniaza influenta stabilizatoare a convingerilor si normelor sociale, care sunt, in egala masura, asumate si impuse de altii. Reprezentantii acestei perspective, printre care si Parsons, considera ca normele si valorile impartasite constituie bazele unei ordini sociale stabile.

c) Pilonul cultural-cognitiv. Reprezentata, in primul rand, de antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer, Zucker), aceasta categorie de institutionalisti a pus in evidenta pozitia centrala detinuta de elementele cultural-cognitive ale institutiilor: conceptiile impartasite, care constituie natura realitatii sociale, si cadrele prin care se produce semnificatia.

Potrivit exponentilor acestei perspective, actiunea de mediere intre lumea stimulilor din exterior si raspunsul organismului individual se constituie intr-o acumulare de reprezentari simbolice internalizate ale lumii. "In paradigma cognitiva, ceea ce face o fiinta este, in mare parte, o functie a reprezentarii interne a fiintei respective despre mediul in care traieste" (D'Andrade, 1984).

Simbolurile - cuvinte, semne, gesturi - au efect prin conturarea semnificatiei pe care o atribuim obiectelor si activitatilor. Semnificatiile se ivesc in interactiune si sunt mentinute si transformate, intrucat sunt utilizate pentru a da sens cursului neintrerupt al evenimentelor.

Potrivit lui Max Weber, pentru a intelege sau a explica o actiune, trebuie sa tinem cont nu doar de conditiile obiective, ci si de interpretarea lor subiectiva de catre actorii sociali. El considera actiunea ca fiind sociala numai in masura in care actorii asociaza semnificatii comportamentului.

In opinia lui Berger si Kellner (1981), "orice institutie umana este, cum a fost intotdeauna, o sedimentare de semnificatii sau, ca sa folosim alta imagine, o cristalizare a semnificatiilor in forma obiectiva". Atributul de "cultural-cognitiv" reprezinta acceptarea faptului ca procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele culturale externe.

Prin urmare, o conceptie cultural-cognitiva asupra institutiilor accentueaza rolul fundamental jucat de constructia mediata social a unui cadru comun de semnificatii. Din punct de vedere sociologic, institutia reprezinta un "ansamblu de reguli care organizeaza societatea sau unele din instantele acesteia" (Gilles Ferréol si altii, 1998), reguli de influentare si control social ale comportamentelor individuale, modele specifice si stabilite de organizare si desfasurare a interactiunilor dintre indivizi si grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de baza, valori si interese cu importanta esentiala, strategica pentru mentinerea colectivitatilor sociale, a societatii.

In acceptia data de E. Durkheim si scoala sa, institutiile sunt moduri de a actiona, a gandi si a simti, care, ca orice fapt social, au o influenta constrangatoare asupra individului, venita din exteriorul acestuia, au o existenta proprie, independenta de manifestarile individuale, sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate de toti membrii acestuia.

Comportamentele individuale institutionalizate sunt, in aceasta interpretare, sanctionate in mod explicit si eficient de catre o autoritate special desemnata de colectivitate in acest scop.

1. Familia, rudenia si casatoria

In sens larg, familia este un grup social ai carui membri sunt legati prin raporturi de varsta, casatorie sau adoptie si care traiesc impreuna, coopereaza sub raport economic si au grija de copii (Murdock, 1949), iar in sens restrans, este un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia. Legaturile de rudenie sunt relatii intre indivizi, stabilite fie prin casatorie, fie prin descendenta, care intemeiaza legaturi de sange (mama, tata, copii, bunici etc.). Rudenia biologica poate fi considerata consangvina (bazata pe legaturi "de sange") sau afina, de rudenie spirituala (nasia, fratia de cruce etc.), care este o relatie de tip conventional, dar care poate reglementa atat raporturi sociale, cat si raporturi biologice.

In comunitatile arhaice, reteaua de rudenie detine o importanta capitala, ea suprapunandu-se cvasiintegral structurii sociale a grupului uman respectiv (C.C. Harris, 1998).

La randul sau, casatoria poate fi definita ca o modalitate, acceptata la nivel social, prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie.

Casatoria poate comporta un aspect juridic (sanctionare formala de catre o institutie legitima a uniunii maritale) si un aspect religios (sanctionare formala, prin sacralizare, de catre o institutie religioasa legitima a uniunii maritale). In ambele tipuri de sanctionare, esentiala este recunoasterea sociala a uniunii maritale.

Cand doi oameni se casatoresc, ei devin rude. Legatura casatoriei largeste aria relatiilor de rudenie. Dupa casatorie, parinti, frati, surori si alte rude de sange devin si rude ale partenerului. Relatiile de familie sunt intotdeauna recunoscute in cadrul mai larg al gradelor de rudenie. Putem identifica, practic in toate societatile, ceea ce sociologii si antropologii numesc nucleu familial (familia nucleara), adica doi adulti care locuiesc impreuna cu proprii lor copii sau adoptati. In multe societati traditionale, nucleul familial a fost o parte a unei retele mai largi de rudenie de un tip sau altul. Atunci cand rude apropiate, altele decat perechea de soti si copiii lor, locuiesc in aceeasi gospodarie sau se afla intr-o relatie apropiata si continua, putem vorbi despre familia largita (familia extinsa).

O familie largita poate include bunicii, fratii si sotiile lor, surorile si sotii lor, matusile si nepotii. In societatile occidentale, casatoria - si, deci, si familia - este asociata cu monogamia. Este ilegal ca un barbat sau o femeie sa fie casatorit(a) cu mai mult de o persoana in acelasi timp. Monogamia nu este tipul de casatorie cel mai obisnuit in lume. Intr-o comparatie faimoasa a mai multor societati din zilele noastre, George Murdock a evidentiat ca poligamia, care permite unui sot sau unei sotii sa aiba mai mult de un partener, era acceptata in peste 80% din cazuri (Murdock, 1949). Exista doua tipuri de poligamie: poliginia, in care un barbat poate fi casatorit cu mai mult de o femeie in acelasi timp, si poliandria, mai rar intalnita, in care o femeie poate avea doi sau mai multi soti simultan.

In prezent, in majoritatea societatilor din lume, forma cea mai raspandita de familie este cea nucleara. Fiecare individ face parte din doua familii nucleare:

. familia parintilor sai sau familia de origine, in care el detine rolul

de copil;

. familia pe care si-o constituie prin propria casatorie sau familia de procreatie, in care el are rolul de sot sau sotie.

Antropologul George Peter Murdock (1949) a subliniat faptul ca familia nucleara este universala. Ea permite realizarea a patru functii fundamentale pentru viata sociala umana:

a) sexuala;

b) economica; 

c) reproductiva;

d) educationala.

Transmiterea mostenirii unei familii (proprietate, nume, status) se poate realiza in trei forme:

. patrilinear (pe linia tatalui);

. matrilinear (pe linia mamei);

. bilinear (liniile paterna si materna au acelasi rol).

In majoritatea societatilor europene sau de cultura europeana, transmiterea se face in sistem bilinear, desi numele de familie se retransmite, in majoritatea cazurilor, pe linie paterna.

Stabilirea rezidentei unui nou cuplu familial se face in mod diferentiat de la o societate la alta. In sistemul patrilocal, noul cuplu isi stabileste resedinta in familia sau comunitatea din care a provenit sotul. In sistemul matrilocal, noul cuplu isi are resedinta in familia sau localitatea din care a provenit sotia. In societatile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformeaza sistemului nelocal. In acest caz, fixarea resedintei se face in afara familiilor sau comunitatilor din care provin sotii.

In raport cu modul de exercitare a autoritatii in cadrul familiei, sistemele familiale pot fi:

. patriarhale: autoritatea in cadrul familiei este detinuta de barbatul cel mai in varsta (familia largita sau extinsa) sau de sot (familia nucleara);

. matriarhale: autoritatea este detinuta de femeia cea mai in varsta sau de sotie;

. egalitare: puterea si autoritatea sunt relativ egal distribuite intre sot si sotie. Acest sistem este foarte raspandit in societatile europene sau de cultura europeana.

Trebuie subliniat ca, in diferitele societati din lume, continua sa existe o mare diversitate de forme familiale. In unele zone, cum ar fi cele mai indepartate regiuni din Asia, Africa si Oceanul Pacific, sistemele familiale traditionale au suferit mici schimbari. Dar in majoritatea tarilor au loc schimbari ample.

Dupa cum evidentiaza Anthony Giddens (2001), "aceste schimbari creeaza o miscare mondiala catre mentinerea familiei nucleare, desfiintand sistemele de familie largita sau alte tipuri de grupuri bazate pe grade de rudenie".

Cele mai importante schimbari care au loc in lume sunt urmatoarele, potrivit lui A. Giddens:

. influenta familiilor largite si a altor grupuri bazate pe relatiile de rudenie este in curs de scadere;

. se manifesta o tendinta generala de libera alegere a partenerului marital;

. drepturile recunoscute ale femeilor au o deschidere tot mai mare, atat in privinta initierii mariajului, cat si in cea a luarii de decizii in interiorul familiei;

. casatoriile intre rude sunt tot mai putin frecvente;

. in societatile care erau altadata foarte restrictive se observa o mai mare libertate sexuala;

. se manifesta o tendinta generala de extindere a drepturilor copiilor.

2. Viata economica si munca

Pentru cei mai multi dintre noi, munca ocupa, in viata noastra, o parte mai ampla decat orice alt tip de activitate. Adeseori, munca este asociata cu corvoada, o serie de sarcini le dorim minimalizate si, daca se poate, total absente. Oare aceasta este atitudinea majoritatii oamenilor fata de munca lor? Iar daca nu, care este motivul? Studiile au demonstrat ca munca prezinta mai multe avantaje decat corvoada. Altfel, oamenii nu s-ar simti atat de descurajati, dezorientati, stresati, atunci cand devin someri.

In societatile moderne, a avea slujba este un lucru important in vederea asigurarii stimei fata de propria persoana. Chiar si atunci cand conditiile de munca sunt relativ neplacute, iar sarcinile de serviciu plictisitoare, munca are tendinta de a fi un element structurant in alcatuirea psihologica a oamenilor si reprezinta nucleul ciclului activitatilor zilnice.

In sens general, munca este activitatea de producere a bunurilor materiale si spirituale, iar in sens restrans, constituie activitatea de producere de bunuri si servicii recunoscute social si care reprezinta o sursa de venit pentru cei care o presteaza.

Potrivit lui A. Giddens (2001), in stransa legatura cu munca, sunt relevante urmatoarele aspecte:

. Ocupatia - tip de activitate sociala aducatoare de venit, desfasurata de catre o persoana intr-una din ramurile economiei. Ea se refera la producerea de bunuri materiale si spirituale, la efectuarea unor prestatii de servicii recunoscute si recompensate in cadrul societatii, ceea ce ii asigura individului sursele de existenta. In decursul istoriei, pe baza diviziunii sociale a muncii, s-a constituit o structura complexa de ocupatii, trecanduse de la activitatile primare, nediferentiate, prin care se asigura existenta personala, la o munca specializata. Pe masura adancirii diviziunii muncii s-a realizat o crestere tot mai substantiala a eficientei acesteia, ceea ce a condus la progresul mai rapid al societatii, dar si la sporirea considerabila a interdependentelor intre producatori, adica la o structura ocupationala complexa. In epoca contemporana, ocupatiile cunosc o dinamica deosebita, ca si un proces de profesionalizare, necesitand o pregatire prealabila;

. Bani - Salariul constituie principala sursa de care depind multi oameni pentru a-si satisface nevoile materiale si spirituale. Temerile referitoare la existenta au tendinta de a se multiplica fara un astfel de venit;

. Nivel de activitate - Pentru dobandirea si exersarea calificarilor si competentelor, munca ofera o baza solida. Chiar atunci cand munca este de rutina, ea ofera un mediu structurat in cadrul caruia energiile personale pot fi absorbite;

. Varietate - Munca face posibil accesul la contexte care difera de cadrul domestic. Chiar si atunci cand sarcinile sunt relativ monotone, in mediul de la locul de munca indivizii au posibilitatea de a realiza ceva deosebit fata de activitatile de acasa;

. Structura temporala - Pentru cei angajati, de obicei ziua este organizata in jurul programului de lucru, oferind un sentiment al directiei in activitatile zilnice. Cei care nu au o slujba considera plictiseala o problema majora si resimt un sentiment de apatie in privinta timpului;

. Contacte sociale - Adesea, cadrul de la locul de munca ofera ocazii de a participa la activitati comune cu ceilalti si posibilitatea de a stabili raporturi de prietenie. Cercul de posibili prieteni si cunostinte se poate restrange serios, atunci cand nu exista cadrul oferit de locul de munca;

. Identitate sociala - Munca este pretuita datorita sentimentului de identitate sociala pe care il ofera. Lipsa unei slujbe poate submina, prin urmare, increderea indivizilor in valoarea lor sociala.

In toate societatile, munca reprezinta baza economiei. Sistemul economic consta din institutii care asigura productia si distributia bunurilor si serviciilor. In societatile moderne, acest sistem depinde de productia industriala. Industria moderna difera in mod fundamental de sistemele premoderne de productie, care se bazau preponderent pe agricultura. Ea se afla intr-o permanenta schimbare, determinata, in principal, de modificarile tehnologice. Tehnologia se refera la aplicarea practica a cunoasterii prin intermediul tehnicilor (ca ansamblu de instrumente, metode si norme), utilizate in activitatile productive. Ea are trei dimensiuni esentiale:

a) materiala, care se refera la ansamblul de unelte, instalatii, masini, aparate si dispozitive, folosite in anumite activitati sociale, productive prin excelenta;

b) normativa, care cuprinde normele de utilizare, ca si retetele de organizare asociate unei tehnologii; 

c) sociala, reprezentata de ansamblul de abilitati si comportamente individuale si colective, ca si de normele sociale generate de utilizarea unei anumite tehnologii.

Intre dimensiunea sau componenta materiala a unei tehnologii si cea sociala exista un anumit decalaj in timp, in sensul unei lipse de adaptare la o noua tehnologie. Subliniind acest aspect, sociologul W.F. Ogburn (1964) a elaborat teoria decalajului cultural, potrivit careia problemele si conflictele sociale sunt datorate, in principal, incapacitatii institutiilor sociale de a tine pasul cu schimbarile tehnologiei.

Una dintre cele mai distincte caracteristici ale sistemului economic din societatile moderne o reprezinta existenta unei diviziuni a muncii extrem de complexe.

Diviziunea muncii poate fi definita ca "diferentierea si separarea activitatilor sociale sau muncii pe sectoare specializate, in conditiile existentei unei coordonari de sarcini si a unor interactiuni sau relatii de schimb de bunuri si servicii" (Lazar Vlasceanu, 1993).

Realizata pe doua axe - economica si sociala -, care sunt complementare, diviziunea muncii poate fi:

. diviziunea economica a muncii, care consta in separarea activitatilor de subzistenta sociala pe sectoare si a muncii din cadrul acestora pe operatii specializate;

. diviziunea sociala a muncii, care semnifica delimitarea, in plan social, de categorii recunoscute social si specializate functional in forma ocupatiilor si a unitatilor productive.

Intr-o economie industriala se disting trei sectoare:

. primar (agricultura, minerit, pescuit etc.);

. secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manufacturiera);

. tertiar (servicii manageriale, educationale, medicale etc.).

Complexitatea tehnologica si diviziunea economica a muncii sunt interdependente. Pe de o parte, cresterea complexitatii tehnologice este determinata de gradul de diferentiere a diviziunii muncii. Pe de alta parte, adancirea diviziunii muncii este generata de dezvoltarea tehnica si tehnologica.

In acest context, mentionam ca, potrivit lui Alain Touraine, istoria relatiilor dintre om si masina poate fi descompusa in trei etape. Prima etapa (faza A) corespunde inceputurilor revolutiei industriale. In acest caz, masinile sunt universale, capabile sa fabrice diferite piese.

Muncitorul este stapanul muncii sale. Formarea are loc in atelier si poate dura ani intregi. In ateliere domneste o etica a constiintei profesionale. 

In a doua etapa (faza B) intra in scena taylorismul. Masinile devin din ce in ce mai specializate. Cronometrul impune respectarea ritmurilor de lucru, care sa conduca la maxima eficacitate.

Ultima etapa (faza C) este cea a masinii autonome. Sarcinile care trebuie executate nu mai sunt decat sarcini de control, de supraveghere sau de intretinere.

In prezent, chiar daca s-a ajuns la o coordonare a principiilor de eficienta economica a muncii si de producere a tehnologiilor adecvate acestora, inca n-au fost inlaturate, ba uneori au fost accentuate, sursele de instrainare umana in procesul strict specializat de practicare a unor ocupatii productive.

O viziune sociologica interesanta asupra diviziunii muncii ne ofera Emile Durkheim (1893). Potrivit sociologului francez, chiar daca diviziunea muncii presupune o specializare a sarcinilor si o crestere a productivitatii muncii, ea este un fapt de organizare sociala sau de solidaritate, care se bazeaza pe coordonarea sarcinilor specializate pentru realizarea complementaritatii necesare functionarii armonioase, organice a societatii.

3. Politica, putere, autoritate, stat, democratie, partid politic Politica reprezinta "procesul prin care un grup uman, cu opinii si interese initial diferite, ajunge la decizii si optiuni colective, care se impun intregului grup" (Nicolae Lotreanu, 1993). Politica priveste mijloacele prin care este folosita puterea pentru a duce la indeplinire scopul si continutul activitatilor guvernamentale. Guvernarea se refera la punerea in practica a politicilor si hotararilor de stat de catre functionarii unui aparat politic.

Notiunea de politica implica deliberarea, optiunea, diferentierea atitudinilor, lupta sau consensul. Ea presupune diversitatea opiniilor, chiar daca acestea difera doar in ce priveste mijloacele si nu obiectivele vizate.

Cand oamenii sunt spontan de acord cu privire la modalitatile de a actiona sau, si mai mult, ajung la unanimitate in procesul decizional, fara a fi constransi, atunci nu mai au nevoie de politica. Grupurile de prieteni sau comunitatile stiintifice pot ilustra acest ideal de consens apolitic. Politica are implicatii asupra modalitatii in care se elaboreaza sau se adopta o decizie, ceea ce comporta trei caracteristici principale:

. persuasiunea (rationala);

. negocierea;

. executia, ca mecanism de realizare efectiva a deciziei.

 Politica exclude rezolvarea conflictelor prin forta. Ea inceteaza atunci cand intervin armele sau forta. Politica se asociaza cu exercitiul puterii, singurul care poate asigura realizarea deciziilor. Chiar daca este de neconceput fara o autoritate intrinseca, politica este inseparabila de putere, puterea politica reprezentand tocmai asocierea dintre structurile deliberative ale unei societati si birocratia statala.

Pentru studiul vietii politice, esentiale sunt si urmatoarele concepte: putere, autoritate, stat. Intreaga viata politica, intr-un fel sau altul, se confrunta cu puterea: cine o detine, cum este obtinuta si in ce mod este folosita.

Puterea reprezinta "capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-si impune propriile interese si preocupari, chiar atunci cand ceilalti se opun" (A. Giddens, 2001). Poate cea mai frecvent citata definitie a puterii este cea apartinand lui Max Weber: "Puterea inseamna orice sansa folosita pentru a-ti impune propria vointa in cadrul unei relatii sociale, chiar impotriva unor rezistente si indiferent de elementele pe care se bazeaza aceasta sansa" (Max Weber, 1971). Puterea apare ca o dimensiune esentiala a anumitor relatii de interdependenta sociala, ceea ce face din ea un conceput relational. Nu se poate afirma despre o persoana sau un grup ca "are putere", fara a se specifica in relatie cu cine si ce anume ii confera acest atribut. Puterea este mai degraba un proces decat o entitate sau o structura fixa.

Definitia weberiana a puterii nu se refera in mod deliberat la resursele care pot face posibil exercitiul puterii. In ultima instanta, orice confera unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce altii au nevoie si doresc poate fi considerat ca o resursa de putere. Studiile si cercetarile sociologice au avut in vedere diferite asemenea resurse: capitalul, venitul, prestigiul conferit de status, cunoasterea, indemanarile deosebite si rare, virtutile magice, charisma etc. Ceea ce functioneaza socialmente ca o resursa de putere depinde de tipul de societate. De exemplu, in societatile arhaice, controlul ritualurilor magice a constituit o sursa de putere, in timp ce capitalul are o importanta preponderenta in societatile capitaliste moderne.

Distinctia lui Max Weber intre clase, grupuri de status si partide se refera la tipuri diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de putere:

. cele economice, in cazul claselor;

. prestigiul, in cazul grupurilor de status;

. accesul la aparatul politico-administrativ, in cazul partidelor. 

Distributia diferitelor resurse de putere tinde sa fie organizata si institutionalizata in structuri de dominatie relativ stabile pentru fiecare tip de societate.

Puterea se poate exercita prin:

. coercitie - utilizarea fortei sau amenintarea cu forta;

. autoritate - cand puterea este considerata legitima si este respectata ca atare.

Puterea acceptata ca legitima de catre cei asupra carora este exercitata devine autoritate.

Max Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate:

a) charismatica, intemeiata pe "sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ relevat sau impus de aceasta persoana";

b) traditionala, avand la baza "credinta inradacinata in suprematia traditiilor imemoriale si in acele persoane carora aceste traditii le confera legitimitate";

c) rational-legala, bazata pe "credinta in legalitatea reglementarilor impuse si in dreptul celor plasati in pozitii de autoritate prin asemenea reguli de a emite ordine" (Calin Anastasiu, 2003).

In marea majoritate a societatilor cunoscute, una dintre trasaturile stabile ale puterii, ca fenomen social, consta in distributia sa inegala intre membrii societatii. Sociologii explica acest fapt in mod diferit:

. teoriile functionaliste considera ca, data fiind complexitatea deosebita a societatii, este normal ca unii indivizi sa detina putere asupra celorlalti;

. teoria marxista evidentiaza ca puterea este acumulata in mainile

capitalistilor, datorita disparitatii resurselor economice, cu scopul de a prezerva interesele grupurilor respective, acest fapt generand conflicte sociale;

. teoriile elitelor considera, de asemenea, ca puterea este

monopolizata de un numar redus de oameni, dar apreciaza ca acest lucru nu se poate schimba, indiferent de sistemul politic;

. teoriile pluraliste, mai recent, vad puterea ca fiind dispersata in societate, distributia si sursele ei fiind intr-un continuu proces de renegociere si schimbare.

Statul este cea mai importanta institutie politica, distingandu-se de celelalte prin faptul ca detine monopolul asupra utilizarii legitime a fortei. Fara a fi o institutie universala, intrucat sunt cunoscute in istorie societati fara stat, acesta reprezinta institutia politica cea mai insemnata pentru societatile moderne, in care statele sunt organizate tot mai mult pe baze nationale.

Putem vorbi de mai multe tipuri de state:

. democratic, daca autoritatea deriva din lege si este inradacinata in consensul popular;

. autoritar, cand conducerea (guvernul) centralist(a) nu admite existenta pluralismului politic (a mai multor partide de orientari diferite);

. totalitar, atunci cand guvernul central controleaza activitatea tuturor institutiilor economice, politice, culturale etc.

Sistemele politice democratice incearca sa instituie mecanisme pentru schimbarea pasnica a ordinii politice (existenta mai multor partide politice rivale, alegeri libere, alte forme de participare politica, existenta unor grupuri de interese diferite), care sa ofere posibilitatea participarii membrilor societatii la procesul politic.

Democratia isi are originea in termenul grecesc demokratia (demos = popor; kratos = conducere). "Democratia, in sensul ei de baza - subliniaza A. Giddens (2001) -, inseamna, de aceea, un sistem politic in care poporul si nu monarhii (regi ori regine) sau aristocratii (oameni de vita nobila, cum sunt lorzii) se afla la conducerea tarii". Altfel spus, democratia reprezinta modalitatea de conducere a unui sistem social caracterizata prin participare, in diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conducere.

Democratia politica moderna a luat contururile actuale in secolul al XIX-lea, bazandu-se pe cateva principii fundamentale: parlament reprezentativ, separarea puterilor in stat, domnia legii, garantarea drepturilor civile. Ea este un instrument de conducere capabil sa realizeze doua functii esentiale:

a) mecanisme de negociere, de asamblare si armonizare a pluralitatii de interese ale colectivitatii intr-o conducere unitara si coerenta. Din acest punct de vedere, reprezinta un cadru in care fiecare grup si clasa sociala semnaleaza celorlalte interesele sale, devine constient de interesele celorlalte grupuri si clase si de interesele comune, asigura luarea in considerare, intr-o masura sau alta, a intereselor proprii;

b) mecanism social de comunicare a cunostintelor si informatiilor distribuite in masa colectivitatii, de cumulare si verificare reciproca a lor.

Efectul cel mai important al democratiei este realizarea, prin intermediul procedeelor sale specifice de negociere si comunicare, a unui grad substantial de consens. 

Democratia reprezinta o forma de conducere pentru care societatea actuala a optat cu claritate, desi "democratia se afla in dificultate aproape peste tot in lume" (A. Giddens, 2001).

De regula, in favoarea eficientei superioare a democratiei sunt invocate urmatoarele argumente:

. superioritatea gandirii colective asupra celei individuale, mai ales in

solutionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate;

. crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicata in conditiile participarii la luarea acestora;

. motivare: participarea la luarea deciziei ridica substantial gradul de implicare, de responsabilitate, in timp ce sistemele nedemocratice genereaza pasivitate, rezistenta, ostilitate, apatie, alienare;

. exista o relatie certa intre procedeele democratice si creativitatea sistemului;

. democratia este o baza necesara pentru orientarea flexibila, deschisa, pentru experimentare, analiza critica. In contrast, sistemele nedemocratice sunt rigide, inchise la realitate;

. democratia reprezinta singura modalitate de promovare constructiva si consensuala a pluralitatii intereselor care caracterizeaza o colectivitate si, de aici, gradul relativ redus de conflictualitate si de alienare;

. control eficient asupra exercitarii conducerii de catre intreaga colectivitate.

Dincolo de avantajele sale certe, democratia prezinta si dificultati:consum de timp, blocarea deciziei, permite proiectia unor interese particulare in procesul decizional.

Democratia implica, prin definitie, existenta mai multor partide politice. Asociata cu extinderea democratiei si cu cresterea interesului maselor pentru viata politica (sufragiul universal, sistemele parlamentare (etc.), afirmarea partidelor politice s-a produs indeosebi in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Un partid politic poate fi definit ca fiind "o organizatie constituita in scopul obtinerii controlului legitim al guvernarii in urma unui proces electoral" (A. Giddens, 2001) sau ca reprezentand "o organizatie al carei obiectiv final este cucerirea sau influentarea puterii guvernamentale, in vederea promovarii intereselor politice, economice, ideologice, culturale etc. ale unor grupuri, clase sau fractiuni de clasa, comunitati locale, etnice, religioase" (Calin Anastasiu, 1993).

4. Educatia

Educatia, o alta institutie fundamentala a societatii, poate fi definita, in sensul cel mai general, ca "orice activitate sociala vizand transmiterea catre indivizi a mostenirii colective a societatii in care acestia se insereaza" (Gilles Ferréol, 1998). In campul sau de cuprindere sunt incluse, astfel, socializarea copilului in familie, instruirea primita in institutii cu scop educativ explicit sau in cadrul diferitelor grupuri, influenta grupului de prieteni, a mass-media etc. La limita, campul educatiei este atat de vast, incat nici o actiune care vizeaza o transmitere a culturii si valorilor unei societati nu poate fi exclusa.

Sociologia educatiei, ramura specializata a sociologiei, utilizeaza termenul intr-un sens mai restrans. Dintre institutiile educative este avuta in vedere scoala, in calitatea ei de organizatie profilata in formarea si transmiterea de informatii. Obiectul actual al sociologiei educatiei este, in primul rand, sistemul scolar, in particular cel stabilit si dezvoltat incepand cu revolutia industriala.

In ultimele doua secole, amplele procese sociale de industrializare si urbanizare au transformat intreaga retea institutionala a societatilor occidentale. Educatia a cunoscut, in acest sens, doua tendinte majore, si anume, trecerea de la o educatie a elitelor la o educatie de masa si sporirea birocratizarii.

Folosirea crescanda a materialelor scrise in domenii diferite ale vietii a dus la un nivel mai ridicat al alfabetizarii (capacitatea de a citi si de a scrie la un nivel minim) decat in orice epoca anterioara. Treptat, a aparut educatia, in forma ei moderna, implicand instruirea elevilor in cadrul unor scoli construite special.

Procesul industrializarii si expansiunea oraselor au contribuit la sporirea necesitatii unui invatamant specializat. Cand oamenii lucreaza in multe profesii diferite, calificarile nu mai pot fi transmise direct de la parinti la copii. Dobandirea de noi cunostinte se bazeaza tot mai mult pe gandirea abstracta, mai curand decat pe transmiterea practica a unor calificari specifice. Intr-o societate moderna, oamenii trebuie sa fie inzestrati atat cu notiuni de baza (cititul, scrisul, socotitul), cat si cu cunostinte generale despre mediul inconjurator, social si economic. Totodata, este important ca ei sa stie cum sa invete, in asa fel incat sa poata stapani informatia, atat de coplesitoare in epoca pe care o traim.

Din punctul de vedere al gradului de organizare, putem distinge intre:

. educatia formala, realizata prin actiuni de predare si instruire proiectate si infaptuite de personal specializat pentru conducerea invatarii pe baza unor obiective prestabilite in institutii scolare ierarhic structurate, dupa criterii de varsta si de performanta, in cadrul unui sistem de invatamant (sau scolar);

. educatia nonformala, realizata prin actiuni educative, filiere de instruire si retele de invatare organizate in afara sistemului de invatamant, ca raspuns la cerintele sociale si nevoile individuale de permanentizare a invatarii. Educatia nonformala s-a dezvoltat rapid incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, incluzand institutii educative destinate mai ales tinerilor si adultilor (universitati deschise sau populare, colegii comunitare, case de educatie, cultura sau creatie etc.). Acestea sunt, uneori, complementare cu institutiile scolare, pentru ca, alteori, sa ofere solutii alternative de formare profesionala sau general-culturala sub semnul exigentelor educatiei permanente. Sunt mai putin structurate organizatoric decat institutiile scolare, pe care uneori le iau ca model, mai flexibile in organizarea timpului, centrate pe realizarea unor scopuri imediate de informare sau chiar de dobandire a unor calificari;

. educatia informala: procesul permanent de asimilare voluntara si involuntara de atitudini, valori, modele de comportare sau cunostinte vehiculate in relatiile si interactiunile sociale din mediul personal de viata, din familie, munca, mass-media etc. Aria de extindere a educatiei informale in timp si in spatiu depinde de receptivitatea individuala si presiunea sociala, incluzand socializarea, aculturatia, propaganda si alte actiuni sociale cu efecte educative, care au si functii de modelare a constiintei.

Granitele dintre institutiile si actiunile sociale specifice celor trei tipuri de educatie nu sunt stricte, existand, de fapt, un continuum dinspre formal spre nonformal si informal. Impreuna, aceste tipuri circumscriu sistemul educational al unei societati, in cadrul caruia sistemul de invatamant este cel mai reprezentativ.

Ca si in sociologie, in studierea problemelor educatiei se pot distinge abordari teoretice particulare, care tind, uneori, spre convergenta, alteori spre contestari reciproce. Intervine, totodata, si contextul social specific, cu dilemele si contradictiile sale, intr-o epoca sau alta si intr-un spatiu geografic sau altul. Dincolo de diversitate, insa, pot fi identificate cateva axe polarizante de structurare a abordarii in functie de centrarea acestora pe:

. generarea si reproducerea ordinii sociale sau conflictul si contradictia dintre categorii (clase) sociale;

. intelegerea practicilor vietii cotidiene si a principiilor care le reglementeaza sau definirea tehnicilor, metodelor si procedeelor de masurare si prelucrare a datelor empirice de tip cantitativ;

. specificarea sistemelor, structurilor si a relatiilor structurale intra si

intersisteme sau caracterizarea modului de constructie a realitatii social-educative prin relatiile si interactiunile care vehiculeaza simboluri si semnificatii;

. orientare macrosociala sau microsociala.

Abordarile tind sa se situeze pe o pozitie sau alta a uneia sau mai multor axe, desi aspiratia este de a ajunge la o tipologie a sistemelor educationale in relatie cu structura sociala, tinand cont de tendintele schimbarii sociale si de dinamica dezvoltarii educatiei. Finalitatea acestei tipologii principale este de a identifica si caracteriza practici modelatoare pe baza explicarii mecanismelor de structurare a constiintei individuale si sociale. Unitatea de baza a analizei este relatia dintre generatii, asa cum aceasta se exprima prin institutii, continuturi si interactiuni de productie, transmitere si reproductie culturala. Acestea se realizeaza in contexte specifice, prin moduri vizibile sau invizibile, in conditii de distribuire a puterii si realizare a controlului social, care sunt specifice unei societati date.

In analiza fenomenelor educationale s-au conturat diferite orientari teoretice, mai ales in ultima jumatate a secolului al XX-lea.

. Paradigma functionalismului structuralist, initiata de T. Parsons. El a publicat un studiu, in care a adaptat teoria sa generala la domeniul educatiei, in special al clasei scolare. Scopul analizei, subliniaza Parsons, implica o dubla problema: "prima se refera la modul cum functioneaza clasa pentru a face pe elevi sa interiorizeze atat angajarile, cat si capacitatile necesare realizarii cu succes a viitoarelor roluri de adult, iar a doua la modul in care ea functioneaza pentru a aloca aceste resurse umane in structura de roluri a societatii de adulti" (Lazar Vlasceanu, 1993).

. Intrarea in umbra a abordarilor functionaliste coincide, la sfarsitul deceniului al saptelea al secolului trecut, cu o proliferare deosebita a directiilor de cercetare din sfera educatiei. Ca urmare a dezvoltarii metodologiilor de cercetare empirica, in special a tehnicilor de culegere, prelucrare si interpretare a datelor cantitative, se afirma, in aceasta perioada si mai tarziu, asa-numita orientare a "aritmeticii politico-sociale". Scopul sau este dublu:

a) pe de o parte, descrierea unei stari a sistemului de invatamant in

conditiile specifice unei societati date;

b) pe de alta parte, formularea unor directii de schimbare sau reformare sociala si scolara.

. O alta directie de studiu si analiza a fost orientata spre dezvaluirea aspectelor invizibile ale organizarii sociale si a proceselor de transmitere a continuturilor educatiei, precum si spre cercetarea modului de constructie a identitatilor personale ale elevilor in scoala.

. In contrast cu aceasta directie, teoriile reproductiei s-au orientat catre domeniul macrosocial al educatiei si au imbinat fundamentarea teoretica si analiza empirica. Aceste teorii fac efortul de a contribui la elaborarea unei teorii sociologice generale a educatiei, fie ca ilustreaza perspectiva conflictualista (Louis Althusser), fie ca preiau unele idei si principii din teoriile clasice ale lui Durkheim sau Weber (B. Bernstein, P. Bourdieu, S. Bowles, H. Gintis).

O directie productiva de cercetare este propusa de P. Bourdieu si J.C. Passeron (1970) si de catre B. Bernstein (1978), pentru dezvoltarea unei teorii a reproductiei culturale, si de catre S. Bowles si H. Gintis, pentru elaborarea unei teorii a reproductiei sociale.

5. Stiinta

Stiinta a parcurs secole de dezvoltare si de maturizare, patrunzand tot mai adanc in esenta intima a lumii inconjuratoare. In ultimele decenii, stiinta si-a indreptat atentia, intr-un mod tot mai organizat si sistematic, asupra ei insesi. Numerosi savanti si multe discipline stiintifice se concentreaza asupra cercetarii stiintei. Stiinta este, in acelasi timp, sistem de cunostinte, teorii si metode si forma a constiintei sociale, produs spiritual general al dezvoltarii sociale si sfera specifica a diviziunii sociale a muncii, institutie sociala si instrument de conducere a dezvoltarii sociale etc. In ultimele decenii, stiinta a devenit obiect al unor intense cercetari, in calitatea ei de forta de productie nemijlocita, fapt datorat intrarii directe a stiintei in sfera productiei.

Unii autori incearca sa sintetizeze aceasta multilateralitate a stiintei si sa reduca cercetarea ei, in principal, la urmatoarele trei aspecte:

a) aspectul teoretic, care vizeaza stiinta ca sistem de cunostinte, ca forma a cunoasterii sociale;

b) ca gen anume al diviziunii sociale a muncii;

c) ca aplicare practica a rezultatelor stiintei, adica rolul social al acesteia.

Aceste trei aspecte, inseparabil legate intre ele, nu pot fi intelese corect daca sunt privite izolat.

John Bernal, marele cunoscator al stiintei, care a consacrat opere fundamentale cercetarii acesteia, considera inutile incercarile de a defini stiinta.

In locul unei definitii a stiintei, el s-a multumit sa ofere o imagine cuprinzatoare a trasaturilor si aspectelor ei principale, sa stabileasca legitatile ei fundamentale. In conceptia sa, stiinta trebuie inteleasa o data ca institutie, adica organizatie de oameni care indeplinesc in societate anumite sarcini, apoi ca metoda, adica ansamblu de principii si de reguli necesare pentru dezvaluirea unor aspecte si legitati noi ale naturii si societatii, in al treilea rand ca acumulare de traditii in stiinta, in al patrulea rand ca factor important pentru dezvoltarea productiei si, in fine, ca izvor de idei generale si principii filosofice despre lume (John Bernal, 1964).

Istoria stiintei a fost confruntata in repetate randuri cu asemenea situatii. Matematica, sociologia, epistemologia o dovedesc elocvent.

Situatia devine si mai complexa datorita noilor si importantelor trasaturi ale stiintei aparute in etapa actuala, in special datorita transformarii ei in opera colectiva.

Alaturi de termenul de stiinta, se foloseste tot mai mult cel de activitate stiintifica. Acesta este un indiciu atat al faptului ca cercetarea stiintei devine tot mai complexa, cat si al unei mai mari patrunderi in profunzimea ei. Dificultatile rezida, in acest caz, in insuficienta precizare a ceea ce este comun si ceea ce este distinct in continutul celor doi termeni, in faptul ca, de regula, acestia sunt folositi alternativ, fara delimitarile necesare.

Acesta este motivul pentru care propunem acceptia potrivit careia "stiinta este o forma specifica de activitate umana, un proces creator de dobandire (cu ajutorul metodelor corespunzatoare) a noi cunostinte, de elaborare a unor idei noi care reflecta lumea in mod obiectiv si sunt verificate in practica" (Niko Iahiel, 1984), pe cand activitatea stiintifica sintetizeaza atat specificul stiintei ca sistem de cunostinte care slujesc ca "material", ca baza pentru acumularea de noi informatii stiintifice, cat si insusi specificul productiei acestor informatii.

Prin urmare, nu trebuie sa opunem stiinta, ca sistem de cunostinte, activitatii stiintifice, ca proces de "producere" a cunostintelor.

Ca parte componenta a structurii societatii, stiinta este o forma specifica de activitate umana, o productie de un tip aparte, care creeaza noi cunostinte stiintifice. Cunostintele stiintifice constituie, totodata, o parte din elementele fundamentale ale acestei activitati sociale specifice.

Din punct de vedere sociologic, stiinta nu este, deci, simpla cunoastere, ci o institutie sociala specifica, in care se realizeaza activitatea stiintifica si in cadrul careia se stabilesc anumite relatii sociale. Aceste relatii se manifesta in structura activitatii stiintifice, intre activitatea stiintifica si diferitele componente ale structurii societatii, intre activitatea stiintifica si sistemul vietii sociale ca intreg.

Stiinta nu este ceva exterior societatii, ci o componenta a ei esentiala si necesara. Sistemul vietii sociale exercita o influenta atat asupra dezvoltarii stiintei ca proces de cunoastere, cat si asupra elementelor stiintei ca institutie sociala, asupra intregii ei structuri.

In prezent, dar si in viitor, ponderea specifica a stiintei in structura societatii va creste continuu, interactiunile ei cu toate celelalte domenii se vor consolida, functiile ei sociale se vor amplifica, va spori influenta ei asupra functionarii si dezvoltarii societatii ca intreg. Sistemul social si fiecare componenta a acestui sistem formeaza mediul social, care actioneaza asupra functionarii si dezvoltarii activitatii stiintifice si in care se realizeaza functia sociala a stiintei.

Daca functia euristica a stiintei consta in continuarea valorificarii, in procesul cunoasterii stiintifice, a cunostintelor dobandite in urma activitatii stiintifice de cercetare, functia ei sociala consta in a face utilizabile, in intreaga practica, cunostintele despre legitatile naturii, societatii, gandirii umane. Acest rol functional ii este "predestinat", prin specificul sau si prin locul pe care il ocupa in structura societatii, ca "producator" si "furnizor" de informatie stiintifica.

Intr-un studiu consacrat sociologiei stiintei si sociologiei cunoasterii, G. Namer (1971), distingand si descriind patru directii in dezvoltarea sociologiei stiintei, prezinta si analizeaza, de fapt, insasi sociologia stiintei:

. Prima directie: O sociologie empirica a stiintei. Dezvoltarea sociologiei empirice a stiintei este rezultatul lucrarilor lui R.K. Merton, in care trateaza conflictele dintre stiinta si societate si al cercetarilor empirice intreprinse de T. Parsons asupra institutiei stiintifice. Conceptul de "institutionalizare a stiintei", utilizat de Parsons, este rezultatul cercetarii organizarii activitatii stiintifice si a comunicarii dintre oamenii de stiinta;

. A doua directie: O sociologie empirica a stiintei, care se dezvolta, cum arata Merton (1957), pe baza prioritatii descoperirilor stiintifice. Cu lucrarea Priorityes in Scientific Discovery a lui Merton se reia, pe o baza noua, cercetarea sociologica a stiintei, cu un lung calendar al discutiilor despre prioritatea descoperirilor si se trateaza institutionalizarea stiintei ca factor al recunoasterii acestei prioritati;

. A treia directie: O sociologie a stiintei, care se dezvolta in perioada 1950-1960 si care priveste stiinta ca subsistem social. Remarcam, in acest context, lucrarea lui N. Storer, Sistemul social al stiintei, in care stiinta este inteleasa ca un subsistem al intregului sistem al societatii, in sensul conceptului de sistem social dat de T. Parsons. Storer porneste de la analiza sociologica a stiintei ca profesie, de la cercetarea sociologica a creatiei stiintifice. El construieste un sistem de norme de comportament in stiinta, care a servit ulterior la alte elaborari;

. A patra directie: O sociologie a stiintei dedicata aspectului cognitiv al activitatii stiintifice. Aceasta directie de dezvoltare a sociologiei stiintei este ilustrata cel mai bine de J.M. Ziman (1968). Dupa parerea lui Namer, Ziman depaseste distinctia dintre stiinta ca si cunoastere, ca activitate si ca institutie sociala, folosind conceptul unificator de "consens" (identitate a modului de a gandi). Pentru Ziman, doar cunostintele "unanime" sunt sigure si autentice. Ca urmare, opinia publica reprezinta criteriul adevarului. Aceasta concluzie deriva in special din conceptia autorului potrivit careia o stiinta "mai unanima" este mai adevarata decat o stiinta "mai putin unanima". De fapt, insa, nu "unanimitatea" stabileste continutul de adevar, ci doar din adevar poate izvori unanimitatea autentica.

In ultimul timp, in sociologia stiintei se manifesta o tendinta accentuata reprezentata de dezvoltarea sociologiei cunoasterii stiintifice, ca parte esentiala si in cel mai inalt grad reprezentativa a sociologiei stiintei.

In afara aspectelor deja tratate, se impune atentiei problema, atat de importanta, a institutionalizarii stiintei. Dupa parerea multor oameni de stiinta, elaborarea unei conceptii sociologice asupra stiintei este de neconceput fara a tine seama de unul dintre fragmentele sale esentiale, si anume, interpretarea institutionala.

6. Religia

Nu exista o definitie a religiei care sa se bucure de unanimitate in randul cercetatorilor si unii dintre ei au vorbit chiar de un "Turn Babel" al definitiilor (Y. Lambert, 1991). Intr-adevar, este greu de izolat in totalitate definitia religiosului de analiza acestuia, iar definitiile propuse reflecta in mod inevitabil orientarile de cercetare ale autorilor lor. Pe de alta parte, cum religia se manifesta in moduri diferite, o definitie trebuie sa incerce sa subsumeze unui singur concept o varietate fenomenala a religiosului, adica sa convina analizei diferitelor religii existente si sa nu fie unilateral dependenta de o religie data (de crestinism, spre exemplu).

Etimologia insasi a cuvantului, relegere la Cicero (a relua cu scrupulozitate, a reculege) sau religare la Lactantiu (a relega) este ezitanta, chiar daca unii inclina pentru cea dintai, care permite, dupa cum a aratat H. Hatzfeld (1993), definirea religiei ca "activitate simbolica traditionala". Pe de alta parte, termenul de religie se situeaza intr-un univers semantic in care se defineste prin raportare la alti termeni (superstitie, erezie, credinta, necredinta . ), aceste diferentieri avand de cele mai multe ori rolul de a opune un religios veritabil fata de ceea ce nu pare demn de a primi un asemenea calificativ (religiosul putand el insusi sa fie descalificat in numele credintei). In sfarsit, sunt mai multe puncte de vedere disciplinare posibile pentru a defini religiosul: definitia sociologica a religiosului care ne intereseaza aici nu exclude alte perspective.

In functie de privilegierea a ceea ce face religia, a functiilor sociale pe care le indeplineste, sau a ceea ce este ea, a substantei sale, ajungem la definitii numite functionale sau substantive ale religiilor. Aceste doua registre de definitii, cu avantajele si inconvenientele respective, nu epuizeaza totusi chestiunea si vom spune de ce ni se pare necesar sa depasim aceasta opozitie intre abordarile functionale si cele substantive (referitoare la substanta) ale religiilor.

. Definitii functionale

Din perspectiva antropologiei culturale, Clifford Geertz (1966) defineste religia dupa cum urmeaza:

"Un sistem de simboluri care actioneaza in scopul suscitarii in randul oamenilor a unor motivatii si dispozitii puternice, profunde si durabile, formuland conceptii de ordin general despre existenta si conferind acestor conceptii o asemenea aparenta de realitate incat aceste motivatii si aceste motivari par ca se intemeiaza numai pe realitate".

Potrivit acestei abordari, religia este conceputa mai ales ca un ansamblu simbolic producator de sens, care permite indivizilor sa inscrie evenimente si experiente intr-o ordine a lumii data. Desi de natura neempirica, aceasta ordine presupusa a lumii este considerata de credinciosi ca foarte reala, chiar mai reala decat experientele laice.

Altii merg mai departe in determinarea functiilor religiei. Definind religia ca pe "un sistem de credinte si de practici gratie carora un grup poate suporta problemele ultime ale vietii omenesti", I. Milton Vinger (1970) identifica aceste functii cu tipurile de raspunsuri pe care oamenii le propun chestiunilor referitoare la moarte, la suferinta, la sensul ultim al existentei. Definitiile functionale au un caracter extensiv, permitand cuprinderea sub termenul religie a unor fenomene care nu se prezinta ca atare.

. Definitii substantive

In definitiile substantive, se castiga la intelegere ceea ce se pierde prin extensie. Un exemplu de definitie substantiva a religiei ne este propus de R. Robertson (1970), care intelege prin cultura religioasa urmatoarele: "Un ansamblu de credinte si simboluri (si de valori ce deriva in mod direct din acestea) ce depinde de distinctia dintre o realitate empirica si una supraempirica, transcendenta, aspectele empiricului fiind subordonate semnificatiei nonempiricului". 

Melford Spiro (1966), care intelege prin termenul institutie modele de comportamente si de credinte impartasite sub raport social, vede in religie:

"O institutie care consta in interactiuni modelate in mod cultural cu fiinte supraomenesti postulate tot in mod cultural".

In 1981, Karel Dobbelaere propunea urmatoarea definitie a religiei: "Un sistem unificat de credinte si practici referitor la o realitate supraempirica, transcendenta, care-i uneste pe toti cei care adera la el cu scopul formarii unei singure comunitati morale". Definitiile substantive ale religiei raporteaza, intr-un fel sau altul, religia la transcendent, la supranatural; aceasta este si pozitia adoptata de B. Wilson (1982). In felul acesta, ele sunt in consonanta cu intrebuintarea sociala a termenului religie, cel putin in societatile occidentale. Celalalt avantaj este acela ca permit delimitarea relativ clara a obiectului lor, indepartand din start, din domeniul religiosului, tot ceea ce nu se refera la o forma oarecare a transcendentei. Pentru ca risca sa fixeze religiosul intr-o forma stabilita, o definitie substantiva a religiosului se poate dovedi incapabila sa prezinte schimbarea religioasa: religiile se transforma, si aceasta lume extrem de diversificata de practici simbolice, care este lumea religiei, cunoaste mutatii profunde. Ceea ce se intelege prin religie intr-o anumita epoca poate fi complet diferit de ceea ce se intelege prin ea intr-o alta perioada.

Realitate supraempirica, transcendenta, supranatural: acesti termeni cu continuturi foarte problematice, datorita faptului ca sunt definiti din punct de vedere istoric si cultural, caracterizeaza limitele definitiilor substantive ale religiei. Intr-un fel sau altul, definitiile substantive sunt mereu partinitoare in determinarea a ceea ce este religios si a ceea ce nu este, pornind de la o anumita viziune a religiosului, de cele mai multe ori occidentala. Or, diversitatea extrema a formelor religioase, precum si evolutiile noi pe care religiosul le poate cunoaste trebuie privite cu multa prudenta de cercetator. Este, deci, dificil sa definim din punct de vedere sociologic religia, pe baza unor criterii pur de substanta.

Putem iesi din aceasta dilema incercand sa reunim cele doua abordari. Claude Bovay si Roland J. Campiche (1992), spre exemplu, definesc religia prin imbinarea unor aspecte functionale cu aspecte de substanta:

"Orice ansamblu de credinte si practici, mai mult sau mai putin organizat, referitor la o realitate supraempirica transcendenta, care indeplineste, intr-o societate data, una sau mai multe din functiile urmatoare: integrare, identificare, explicare a experientei colective, raspuns la caracterul structural nesigur al vietii individuale si sociale".

. Teorii despre religie. Tipologia organizatiilor religioase Religia exista in toate societatile cunoscute, desi credintele si practicile religioase variaza de la o cultura la alta. Toate religiile implica un set de simboluri, care presupun sentimente de veneratie, legate de ritualuri practicate de o comunitate de credinciosi. Abordarile sociologice ale religiei au fost influentate cel mai mult de ideile celor trei ganditori "clasici": K. Marx, E. Durkheim si Max Weber. Toti acestia au considerat ca religia este, intr-un mod fundamental, o iluzie. Ei au crezut ca "lumea de apoi", pe care o creeaza religia, este, de fapt, lumea noastra, distorsionata, vazuta prin prisma simbolismului religios.

Pentru Marx, religia contine un puternic element ideologic. Ea ofera justificare pentru inegalitatile de avere si putere existente in societate.

Pentru Durkheim, religia este importanta datorita functiei de coeziune pe care o indeplineste, in special prin aceea ca asigura faptul ca oamenii se intalnesc cu regularitate pentru a-si afirma credintele si valorile comune.

Pentru Weber, religia este importanta datorita rolului pe care il joaca in schimbarea sociala, mai ales in dezvoltarea capitalismului modern.

Toate religiile implica, in fapt, comunitati de credinciosi, dar exista multe diferente in modul de organizare a acestora. Exista patru tipuri principale de organizatii religioase:

. bisericile sunt institutiile religioase cele mai mari recunoscute,

avand, de obicei, o structura birocratica formala si o ierarhie alcatuita din functionari religiosi;

. sectele sunt grupuri de credinciosi de dimensiuni mai reduse si mai putin formale, infiintate, adesea, pentru a revigora biserica recunoscuta;

. daca o secta supravietuieste o perioada mai indelungata de timp si este institutionalizata, dobandeste numele de confesiune;

. cultele se aseamana cu sectele, dar nu se preocupa de revigorarea bisericii recunoscute.

Conceptele de biserica, secta si confesiune pot fi, in oarecare masura, determinate cultural. Organizatiile religioase care exista de ceva vreme tind sa devina birocratice si inflexibile. Dar simbolurile religioase au o extraordinara putere emotionala pentru credinciosi, neacceptandu-se reducerea lor la nivelul rutinei. Cu cat activitatile religioase sunt mai standardizate, devenind acte repetate in mod inconstient, cu atat se pierde latura de sacralitate, iar ritualurile si credintele religioase devin un fel de elemente ale vietii cotidiene. Pe de alta parte, ceremonialurile contribuie la revitalizarea unor calitati ale experientei religioase.

. Religia si functiile sale

Ca orice fenomen social, si religia indeplineste anumite functii intr-un context social determinat. Literatura de specialitate evidentiaza urmatoarele functii importante:

a) Functia cognitiva. Inca din Antichitate, religia a fost inteleasa ca o incercare de explicare a lumii, in absenta unei cunoasteri stiintifice. Ca modalitate de cunoastere, specifica religiei, este forma sa preteoretica, mitologica. Ea are o accentuata orientare antropomorfica, proiectand caracteristicile existentei umane, prima existenta la care cunoasterea umana a avut acces, asupra tuturor celorlalte domenii ale existentei, in vederea explicarii lor. In aceasta perspectiva, antropologul social englez E.B. Taylor ofera o prima teorie sistematica, ce are la baza o mare cantitate de date si informatii. Potrivit lui Taylor, caracteristica religiei este ideea de suflet, care a aparut din incercarea omului primitiv de a explica o serie de experiente, precum aceea a viselor, transei, mortii.

b) Functia actionala. Religia reprezinta o forma de extensie a capacitatii umane limitate de actiune. James Frazer considera ca omul primitiv a incercat sa abordeze lumea prin magie (complex de tehnici prin care omul incearca sa realizeze scopurile sale prin controlul fortelor supranaturale). Religia a aparut in conditiile in care omul a descoperit ca magia este ineficienta. In loc sa caute sa controleze fortele supranaturale prin descantece, ritualuri, formule, omul incearca sa induplece, sa solicite ajutorul fortelor supranaturale, subordonandu-se acestora.

c) Functia de reducere a anxietatii. Bronislav Malinowski a aratat ca magia si religia sunt instrumente de reducere a anxietatii in situatiile care depasesc posibilitatile efective de control. Religia reprezinta o "sacralizare a crizelor vietii umane". Ea nu este o incercare de explicare a lumii, ci un raspuns la tragediile vietii umane, la conflictul dintre proiectele umane si realitati;

d) Functia sociala. In cunoscuta lucrare Formele elementare ale vietii religioase, E. Durkheim evidentiaza faptul ca functia religiei este de a afirma superioritatea morala a societatii asupra membrilor sai, mentinand, astfel, solidaritatea societatii. Dumnezeul clanului nu este altceva decat clanul insusi. In religie, "societatea se sacralizeaza pe ea insasi".

Spre deosebire de Malinowski, A.R. Radcliffe-Brown considera ca religia are, in primul rand, o functie sociala, contribuind la mentinerea ordinii sociale. Cercetarile din antropologia sociala si culturala pun in evidenta faptul ca numeroase tabuuri si prescriptii religioase trebuie interpretate ca modalitati de adaptare a colectivitatilor umane la mediul din care fac parte.

In general, teoriile religioase elaborate de antropologii sociali si culturali au in vedere societatile arhaice.

e) Functia compensatorie. O explicatie aparte asupra religiei in societatile stratificate social o gasim in lucrarile lui K. Marx si F. Engels.

Pe de o parte, religia se constituie intr-un protest impotriva lumii alienate, insa un protest neputincios, ea indeplinind, in acest fel, o functie compensatorie, care face lumea tolerabila in speranta unei compensari in lumea de dupa moarte. Pe de alta parte, tocmai pentru ca religia este o forma de compensare iluzorie a unei vieti inacceptabile, ea reprezinta un puternic instrument utilizat de clasele dominante pentru a mentine organizarea sociala care le favorizeaza.

f) Functia de liant social, de prezervare a identitatii comunitare.

Numeroase studii releva faptul ca religia reprezinta un instrument important al constituirii si prezervarii identitatii unor comunitati etnice sau chiar a unor comunitati constituite exclusiv prin aderenta la o credinta religioasa. Foarte adesea, ea a reprezentat un liant al vietii sociale, un instrument spiritual si institutional al cresterii coeziunii sociale si al mobilizarii resurselor in vederea unei mai bune adaptari la un mediu aflat in continua schimbare. Sunt si situatii in care diferentele dintre optiunile religioase pot sa accentueze tensiunile si conflictele din cadrul unei comunitati.

. Religie si modernitate. Problema secularizarii Ca intentie de analizare a societatii si a evolutiei acesteia la modul cat mai sistematic si mai obiectiv cu putinta, sociologia s-a nascut din schimbarea sociala care a antrenat aparitia societatii moderne. Altfel spus, dezvoltarea sa este chiar un element al modernitatii, iar intrebarile inerente acesteia in legatura cu viitorul si evolutia religiosului in societatile industriale ii sunt constitutive. Prin urmare, nu este deloc de mirare ca, inca de la inceputurile sale, sociologia a fost interesata de fenomenul religios. Deloc surprinzator este si faptul ca a putut sa gandeasca, in calitatea sa de stiinta pozitiva a socialului, ca poate propune bazele stiintifice ale unei morale laice debarasate de elementele mitice de provenienta religioasa (Durkheim) si chiar sa se considere ea insasi o alternativa moderna a religiosului si a metafizicii. Aceasta implicare a sociologiei in procesul de modernizare a avut drept consecinta faptul ca sociologii au avut tendinta de a considera modernitatea un proces opus religiosului. Daca industrializarea, urbanizarea si rationalizarea ar contribui la dizolvarea lumilor religioase, daca modernitatea ar reprezenta o "demitizare a lumii" (Weber), religiosul ar putea sa apara, in aceste conditii, ca o ramasita supravietuitoare menita sa dispara, intr-un termen mai scurt sau mai lung, de pe orizontul societatilor moderne. In directia sensului originar al termenului de secularizare - termen prin care se desemna apropierea bunurilor bisericesti de puterea civila - unii, precum Peter Berger (1971), definesc secularizarea ca pe un "proces prin care unele sectoare ale societatii si ale culturii sunt sustrase de sub autoritatea institutiilor si simbolurilor religioase". Prin urmare, secularizarea cuprinde, pe langa un aspect institutional si juridic, un aspect cultural ce se manifesta prin urmatoarele trasaturi:

. emanciparea reprezentarilor colective fata de toate referintele religioase;

. constituirea de invataturi independente fata de religie;

. autonomizarea constiintei si a comportamentului indivizilor fata de prescriptiile religioase.

Potrivit lui Brayn Wilson (1966), unul dintre cei mai straluciti reprezentanti ai tezei secularizarii in sociologia religiilor, secularizarea desemneaza "procesul prin care institutiile, gandirile si practicile religioase isi pierd importanta (semnificatia) sociala", fiind un proces care afecteaza locul religiei in sistemul social. In opinia lui Wilson (1982), secularizarea este legata de trecerea "de la un sistem cu baza comunitara la un sistem cu baza societala", o trecere care transforma situatia religiei: "In societatea secularizata, religia va ramane marginala, relativ slaba si va continua sa-i reconforteze pe oameni in interstitiile unui sistem social lipsit de suflet, ai carui prizonieri mai mult sau mai putin constransi sunt (acesti oameni)".

Wilson nu identifica secularizarea cu un declin inevitabil al religiei, dupa cum nici nu pretinde ca secularizarea societatii inseamna "ca toti oamenii au dobandit o constiinta secularizata" sau ca "au lasat la o parte orice interes fata de religie". Trebuie sa se faca distinctia intre secularizarea sistemului social si secularizarea actorilor. Dupa parerea lui Wilson, secularizarea rezulta in principal din procesul de rationalizare a organizatiilor moderne si de autonomizare crescanda a institutiilor si a practicilor sociale fata de religie, autonomizare care-i permite omului sa se gandeasca la faptul ca-si poate schimba, prin practica si proiectele sale, conditiile de viata si societatea.

Karel Dobbelaere (1981) a identificat trei dimensiuni ale secularizarii:

. laicizarea la nivel macrosociologic, care priveste procesul de diferentiere structurala si functionala a institutiilor; 

. schimbarea religioasa, care se refera la evolutiile insesi ale universurilor religioase si mai cu seama la tendinta lor de a se moderniza;

. implicarea religioasa personala, care se refera la comportarea individuala si masoara gradul de integrare normativa a persoanelor in grupurile religioase.

Ca si Wilson, Dobbelaere considera ca secularizarea este un proces care priveste in principal sistemul social sau nivelul societal. In acest sens, masurile de participare religioasa nu i se par a fi indicatorii cei mai fiabili ai secularizarii. Diferitele nivele reperate de Dobbelaere permit identificarea utila a evolutiilor nu intotdeauna concordante care afecteaza societatea, organizatiile religioase si indivizii.

In fond, prin secularizare trebuie sa intelegem o mutatie socioculturala globala manifestata prin diminuarea rolului institutional si cultural al religiei, care ar pierde mult din puterea sa sociala. Dintr-un cadru ce ingloba societatea si reprezenta sensul ultim al ordinii sale, ale carui credinte si al carui limbaj se impregnau adanc in viata cea de toate zilele a indivizilor, religia ar deveni un sector ca atatea altele ale vietii sociale si chiar o lume din ce in ce mai straina pentru un mare numar de persoane.