 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Introducere in stiintele sociale
Comunicarea sociala
Comunicarea sociala este un domeniu de studiu care analizeaza modul in care informatiile (mesajele) pot fi percepute, transmise si intelese si impactul pe care felul in care sint intelese il are asupra societatii. Este important clarificam, de la inceput, raportul dintre ceea ce poate fi numit "comunicare individuala" si "comunicare sociala" chiar daca acesta nu poate fi delimitat decit strict teoretic, in masura in care orice comunicare prin intermediul unor semne (simboluri) mizeaza pe intelesuri predeterminate social. Pentru aceasta este nevoie de o distinctie preliminara intre individ si societate, dar cu marcarea clara a interdependentei dintre cele doua entitati.
"Individualitatea" reprezinta un concept cu o autoritate remarcabila in lumea contemporana, ceea ce nu ar trebui sa ne faca sa uitam ca prestigiul sau este si rezultatul unui "precipitat" simbolic recent al paradigmelor socio-politice care il trateaza, inevitabil, ca valoare si mai putin ca realitate sociala. Astfel, orice incercare de a sonda continutul acestui concept trebuie sa tina cont de conditiile sociale ale individualitatii. Chiar si din punctul de vedere al unei filozofii care pleaca de la postularea unei "singuratati radicale" a individului in lume, cum este cea a lui José Ortega Y Gasset, trebuie admis, in fine, ca "ultimul personaj care isi face aparitia in tragicomedia vietii noastre este eul nostru"[1]. Pe de alta parte, trebuie sa ne ferim de interpretarea facila ca individul este exclusiv o creatie a societatii, refuzind astfel sa vedem ca societatea nu capata, de fapt, realitate decit prin intermediul indivizilor. Pentru a intelege mai bine raportul dintre cele doua entitati, apelam la explicatia lui Edgar Morin: "Prin urmare, societatea si individualitatea ne apar ca doua realitati complementare si, in acelasi timp, antagonice. Pe de-o parte, societatea oprima individualitatea, impunindu-i cadre si constringeri, iar, pe de alta parte, ii ofera structurile care ii permit sa se exprime. Ea utilizeaza, pentru propria-i diversitate, diversitatea individuala care, in caz contrar, s-ar dispersa la intimplare in natura, iar diversitatea individuala utilizeaza, la rindu-i, diversitatea sociala pentru a incerca sa se implineasca. Astfel deci, deja la nivelul societatii de primate, nu mai putem considera societatea ca pe un simplu cadru si nici individul ca pe o unitate ce ocupa aici un anumit compartiment, intrucit cadrul este constituit din relatiile interindividuale si nu exista compartimente libere atit timp cit nu exista indivizi pentru a le ocupa. (s.m.R.E.) Altfel spus, si lucrul acesta este capital, societatea si individualitatea nu sint doua relatii separate care se ajusteaza una alteia, ci exista de fapt un ambi-sistem in care, in mod complementar si contradictoriu, individul si societatea sint reciproc constitutive si, in acelasi timp, se paraziteaza reciproc."[2] (s.a.) Ceea ce Morin numeste "parazitare reciproca" poate fi perfect echivalat cu termenul de "interdependenta" sau cu sintagma de "cauzalitate reciproca". Toate aceste explicatii au rostul de a sublinia faptul ca, dincolo de datele genetice ale omului, exista si altele, cel putin la fel de importante, care participa la constituirea unei "naturi sociale" a acestuia si numai dotarea socio-culturala proprie acestei naturi este cel care produce prima si cea mai importanta individualizare: diferenta dintre om si animal.
Dinamica proprie oricarei societati (inclusiv a uneia animale) are la baza doua atitudini generale, in principiu egale ca importanta: cooperarea si conflictul. Caracteristica pentru om dintotdeauna, dar mult mai vizibila astazi, este forma simbolica prin care se exprima cele doua atitudini. Societatea umana, ca ambi-sistem, are ca principiu al evolutiei sale travaliul simbolic asupra realitatii si transmiterea din generatie in generatie, precum si raspindirea sincrona la nivel social, in cadrul aceleiasi generatii, a mostenirii culturale. Insa ceea ce se transmite in timp are nevoie "aici si acum" de validare din partea membrilor societatii, de acceptare, fara a neglija importanta contestarii, prin intermediul careia se testeaza, la nivel social, ceea ce merita sa fie pastrat si transmis. Principalul instrument prin intermediul caruia se realizeaza verificarea si transferul mostenirii culturale este, in sensul cel mai larg al comunicarii, limbajul, iar in sensul restrins al comunicarii sociale - reprezentarile sociale.
Comunicarea, atit la nivel micro, cit si la nivel macro-social are loc prin intermediul unei interfete, constituita din totalitatea cognitiilor sociale (sintagma echivalenta cu cea de "reprezentari sociale" care conecteaza sau, mai bine spus, integreaza ambi-sistemul de care vorbeam mai sus. Principalele elemente constituente ale acestei interfete sint reprezentarile sociale, adica, asa cum spune Teun A. Van Dijk, autor ale carui idei[3] se afla la baza a ceea ce urmeaza, acele constructii mentale semnificative din punct de vedere social (cunoastere, credinte, atitudini, ideologii) care creeaza, nici mai mult nici mai putin, mesajul. De fapt, putem merge cu interpretarea mai departe, caci, de mai multa vreme, Emile Durkheim aratase ca: "gindirea sociala, in virtutea puterii ei imperative, are o eficacitate de care gindirea individuala nu este capabila; prin influenta pe care o exercita asupra mintii noastre, ne poate face sa vedem lucrurile in lumina care ii convine; amplifica sau diminueaza realitatea dupa imprejurari. Exista un domeniu al naturii in care formele idealismului se aplica literal: regnul social. Aici, mai mult decit in alta parte, gindul creeaza realitatea."[4] Durkheim mai adauga faptul ca, desi nu poate actiona decit prin intermediul fiecarui individ in parte, gindirea sociala li se impune acestora din exterior, idee pe care vom avea ocazia sa o dezvoltam in cadrul altui curs.
Dialogismul (conceptia lui Mihail Bahtin)
Am constatat deja ca individul si societatea reprezinta doua entitati interdependente sau, mai bine zis, constituie un ambi-sistem. Este necesar, acum, sa analizam structura comunicarii intre indivizi sau grupuri, prin prisma respectivei interdependente. Vom putea evidentia, astfel, caracteristicile comunicarii sociale.
Mihail Bahtin, un cercetator rus, este cel care a subliniat prima data faptul ca, pentru a intelege sensul comunicarii individuale a cuiva, nu trebuie sa luam expresiile sale ca pe o productie a unui sine izolat de exterior (de lume). Pina la Bahtin, se considera ca un act de vorbire era un act pur si simplu individual. Aceasta idee provenea din presupunerea unei diferente nete intre constiinta individuala (interioara) si actul de vorbire individual (exterior). Se considera ca orice act de vorbire reprezinta traducerea a ceea ce se afla deja in interiorul constiintei. Dar observatiile asupra raportului determinist presupus intre nucleul individual al gindirii si expresia sa exterioara au evidentiat o contradictie: daca sursa exprimarii este constiinta individuala, cum se face ca, ori de cite ori incercam sa ne exprimam gindurile, continutul lor "interior" este nevoit sa-si modifice aspectul, sub presiunea unui material exterior (cuvinte, imagini) care este structurat dupa reguli diferite de cele ale gindirii individuale. In aceasta faza a disputei dintre "interiorul" si "exteriorul" individului intervine Bahtin, care arata ca, pentru a intelege o comunicare a cuiva, nu este necesara distinctia dintre ceea ce este inauntrul constiintei cuiva si forma pe care o ia exprimarea acestei "interioritati". Mai mult, daca trebuie identificate o cauza si un efect, nu interiorul determina exteriorul, ci invers: "Nu activitatea mentala organizeaza expresia, ci, dimpotriva, expresia organizeaza activitatea mentala, modelind-o si determinindu-i orientarea."[5] Astfel, nu expresia se adapteaza la lumea noastra interioara, ci lumea noastra interioara sa adapteaza la posibilitatile de expresie: "Centrul nervos al oricarei enuntari, al oricarei exprimari nu interior, ci exterior: el se situeaza in mediul social care inconjoara individul." Dar, daca sursa oricarei enuntari se afla in exteriorul individului, ce sens trebuie acordat raportului dintre cuvintele sale, pe care el le pronunta, si gindirea sa. Aici intervine noutatea pe care o aduce termenul de dialogism. Conform lui Bahtin, enuntarea individuala are la baza un ansamblu de dialoguri reale sau imaginare pe care individul le poarta cu enuntari sau pronuntari (in sensul unor decizii de interpretare a unui fapt din realitate) anterioare. Elaborarea expresiei individuale presupune ca individul trebuie sa tina seama, pentru a se face inteles, de ceea ce s-a spus, pina la el, referitor la o anumita tema: "Dialogul, in sensul restrins al termenului, nu constituie bineinteles, decit una dintre formele, dintre cele mai importante, e adevarat, ale interactiunii verbale. Dar putem intelege cuvintul "dialog" intr-un sens mai larg, adica nu numai ca schimb de cuvinte cu voce tare si implicind indivizi aflati fata-in-fata, ci ca orice schimb verbal, de orice fel ar fi acesta. () Astfel, discursul scris este, intr-un fel, parte integranta a unei discutii ideologice la scara larga: el raspunde la ceva, respinge, confirma, anticipeaza raspunsurile si obiectiile potentiale, cauta sprijin etc. Toate enuntarile, oricit de semnificative sau complete ar fi prin ele insele, nu constituie decit un fragment al unei comunicari verbale neintrerupte." Prin dialogism, gindirea individuala se conecteaza la gindirea sociala, facind ca activitatea discursiva a unui individ sau a unui grup sa capete sens. Avind in vedere cele spuse in privinta raportului dintre societate si individ, trebuie sa accentuam si aici ca nu exista comunicare sociala fara indivizi, dar nici comunicare strict personala. Pina si un monolog interior al cuiva manifesta o comunicare cu altii (reali sau imaginari), ceea ce arata ca, intr-adevar originea constiintei se afla in exteriorul individului, nu in interiorul sau, iar ceea ce numim "sine" reprezinta un construct social.
Scoala de la Palo Alto
Constituita dintr-un grup de antropologi si psihiatri (dintre care ii amintim pe Paul Watzlawick si Gregory Bateson), Scoala de la Palo Alto ofera una dintre cele mai largi perspective asupra comunicarii. Conform acestor cercetatori, abordarea comunicarii nu trebuie sa fie centrata pe mesaj, ci pe comportamentul semnificativ al celor angajati in comunicare. Iata, mai jos, cinci concluzii foarte importante asupra comunicarii :
Aceste ipoteze intaresc perspectiva conform careia, pentru a intelege comunicarea umana (comunicare eminamente sociala) este nevoie sa luam in calcul relatiile sociale preexistente comunicarii "individuale", daca mai putem vorbi despre asa ceva. Exista chiar ideea ca individul nu comunica: "Un individ nu comunica; el ia parte la o comunicare sau devine un element al acesteia. El se poate misca, face zgomot, dar el nu comunica. El poate vedea, poate auzi, simti, gusta si atinge, dar nu comunica. Cu alte cuvinte, el nu este autorul comunicarii, ci doar participa la ea. Comunicarea ca sistem nu trebuie sa fie conceputa conform modelului elementar al actiunii si reactiunii, oricit de complex i-ar fi enuntul. In calitate de sistem, trebuie sa o observam la nivelul unui schimb."[11] Lasind la o parte radicalismul (exclusiv retoric) al ideii anterioare, apreciem faptul ca ea atrage atentia asupra determinantilor sociali ai comunicarii. De fapt, avem destule motive sa credem ca indivizii si grupurile nu se rezuma la utilizarea comunicarii, ci o imbogatesc incontinuu, chiar prin maniera specifica in care o utilizeaza, in interes propriu sau de grup. Este foarte important sa nu pierdem din vedere ca, la fel ca in cazul societatii, care nu exista, dupa cum spunea Durkheim, decit prin intermediul indivizilor, chiar daca ii depaseste si ii constringe, nici comunicarea sociala nu are realitate decit prin actele concrete de vorbire ale indivizilor care se exprima in nume personal sau in numele unui grup. Comunicarea sociala reprezinta tocmai utilizarea datelor semnificative preexistente in realitate (in sens material sau social) pentru a transmite o definitie asupra unui fapt social.
Sinele ca produs social
Oricit de greu de acceptat ar putea fi, din punctul de vedere al sociologiei si psihologiei sociale, doua dintre cele mai importante discipline care fondeaza teoria asupra comunicarii sociale, sinele este o creatie sociala. Ideea nu ar putea constitui nici o surpriza pentru cei care au cedat deja argumentatiei lui Durkheim din Formele elementare ale vietii religioase, lucrare in care sociologul francez demonstreaza, impecabil, ca ideea de suflet este o constructie sociala, dar consideram ca este potrivit sa reamintim aici, cu ajutorul lui Robert Vion, presupozitiile care fac din sine ceva mai putin individual decit am fi tentati sa credem.
Mai intii, limbajul este indispensabil constituirii sinelui cuiva: "Am vazut deja, studiind dezvoltarea inteligentei, ca limbajul este un proces indispensabil nasterii sinelui. Acesta este, prin natura, diferit de organismul fiziologic propriu. Sinele se constituie progresiv; el nu exista la nastere, ci apare din experienta si din activitatea sociala. El se dezvolta la un individ dat ca rezultat al relatiilor pe care acesta din urma le intretine cu totalitatea proceselor sociale si cu indivizii care sint angajati in acestea."[12] Intr-adevar, sinele nu se poate arata, ci doar se poate exprima, ceea ce nu inseamna ca el nu este sinele "cuiva", ci doar ca are o structura fenomenologica aparte, la care avem acces doar prin expresiile sale "exterioare", realizate prin intermediul comunicarii. Apoi, individul nu are in mod direct experienta propriului sine, ci indirect, prin intermediul celorlalti: "Individul face experienta sinelui nu in mod direct, ci doar indirect, plasindu-se in punctele de vedere diferite ale altor membri ai aceluiasi grup social sau in punctul de vedere generalizat al intregului grup social caruia ii apartine. El intra in propria experienta ca sine sau ca individ nu direct sau imediat, nu devenind subiect pentru el insusi, ci numai in masura in care devine mai intii obiect pentru el, in acelasi fel in care ceilalti indivizi sint obiecte pentru el." In fine, ca o consecinta care ne intoarce in locul din care am pornit demonstratia, sinele apare numai pe fondul comunicarii: "Importanta a ceea ce numim "comunicare" rezida in faptul ca ea furnizeaza o forma de comportament in care organismul, individul, poate deveni un obiect pentru el insusi (). Sinele, in calitate de obiect pentru sine, este, in mod esential, o structura sociala si apare din experienta sociala."
Toate teoriile de mai sus sint menite sa intregeasca perspectiva asupra raportului dintre individ si societate, sine si ceilalti, comunicare "individuala" si comunicare sociala. Asa cum am accentuat chiar de la inceput, pledam pentru o viziune echilibrata asupra acestor raporturi fundamentale si nu dorim sa purtam discutia asupra lor in termeni de "mai important" sau "mai putin important", "cauza" sau "efect", ci doar sa subliniem interdependenta dintre respectivele entitati sociale. In cele ce urmeaza, vom prezenta si alte elemente semnificative care structureaza spatiul propriu-zis al comunicarii sociale.
Cimpul social, o sintagma foarte des folosita in studiile sociale, este constituit din mai multe elemente, cele mai importante fiind prezentate in continuare.
Dominarea reprezinta un abuz de putere sociala, ceea ce inseamna o deviere de la normele acceptate ale interactiunii dintre grupuri, in interesul grupului mai puterinc, rezultind in numeroase forme de inechitate sociala. Spre exemplu, aparatele statale de mentinere a ordinii (cum este politia, in mai multe tari) pot abuza de puterea cu care au fost investite. In acest sens, trebuie in permanenta apreciate, prin dezbatere (comunicare) sociala, cazurile in care folosirea fortei este legitima si cazurile in care aceasta este ilegitima sau abuziva. Aceasta se si intimpla, de altfel, ori de cite ori, politia intervine in forta in cadrul unei manifestatii de strada sau al unui meci de fotbal, in discutie aducindu-se argumente din partea ambelor tabere (a agresorilor si a agresatilor), care incearca sa demonstreze, facind apel la fapte, dar mai ales la interpretari ale faptelor, ca actiunea proprie este justificata. De fapt, exista expresii cum este "legitima aparare" al caror sens este eminamente construit social, iar modul in care se incearca incadrarea unor anumite actiuni in aceasta definitie este un exemplu evident de comunicare sociala (legala).
Dominarea implica, de asemenea, accesul selectiv la diferite forme ale discursului sau ale situatiei de comunicare. Trebuie accentuat totusi ca nu orice ingradire a accesului la discurs sau la o situatie de comunicare reprezinta, automat, un abuz. Spre exemplu, este acceptat, astazi, ca o persoana nu poate ocupa o functie decit daca demonstreaza anumite calitati, ceea ce reprezinta, de fapt, o ingradire legitima a accesului la respectiva functie: pentru a fi senator, trebuie sa ai cel putin 35 de ani, pentru a fi prezentator de stiri trebuie sa ai o dictiune buna s.a.m.d. Desigur, exista o multime de situatii in care accesul la exprimare sau la situatia de comunicare este ingradit pe nedrept, cum ar fi prezentarea privilegiata a perspectivelor sau a intereselor numai ale unui grup asupra realitatii sociale, mai ales atunci cind exista o perspectiva bine intemeiata sau un interes legitim contrare acestora, dar trecute sub tacere. Din grija pentru respectarea corectitudinii unei dezbateri (comunicari) sociale se pretinde jurnalistilor sa asigure accesul la media al ambelor parti aflate intr-o situatie conflictuala.
Cunoasterea sociala reprezinta domeniul care inglobeaza diversele reprezentari sociale. In cadrul acesteia trebuie gindita orice relatie intre discurs si societate, precum si intre participantii individuali la o discutie, iar aceasta din trei motive:
Discursul este, de fapt, de indivizi, dar ei sint capabili de aceasta numai pe baza cunostintelor si credintelor proprii societatii in care traiesc.
Discursul poate influenta structurile sociale doar prin mentalitatea (constiinta sociala) a participantilor la discurs si, invers
Structurile sociale pot influenta discursul numai prin cunostintele sociale.
Trebuie sa facem distinctia intre cunostintele personale si imediate ale unor evenimente specifice - modelele - si cunostintele abstracte, reprezentarile sociale largi sau ale unor grupuri particulare de indivizi - cunoastere, atitudini, ideologii. Desi diferite, cele doua tipuri de cunostinte au sediul in ceea ce se numeste memoria pe termen lung sau, cu alte cuvinte, memoria sociala. Exista insa si operatiile strategice bazate pe aceste cunostinte, ca perceptia, producerea discursului, si intelegerea, care au loc in memoria pe termen scurt sau memoria de lucru. Spre exemplu, in cadrul unei intilniri, un specialist in Relatii Publice evalueaza atitudinea si discursul membrilor organizatiei sale in functie de modelele de cunoastere pe care le stie din teorie sau le-a verificat prin propria experienta, coordonindu-si, in acest fel, propriul discurs astfel incit sa obtina rezultatele pe care le vizeaza. Acelasi specialist, care trebuie sa conceapa un mesaj adresat unui public mai larg, nu are alte puncte de reper decit ceea ce stie despre cunoasterea, atitudinile si ideologia respectivului grup. Toate aceste cunostinte sint transpuse in memoria de lucru si, de aici, in discursul cel mai potrivit situatiei si publicului respectiv. Vom prezenta, in continuare, elementele specificate mai sus.
Modelele
Orice perceptie sau actiune sociala si, drept consecinta, interpretarea oricarui discurs este bazata pe reprezentari mentale ale unor episoade particulare. Aceste evenimente sau modele sint subiective si unice. Modelele reprezinta cunostintele si opiniile actorilor sociali despre un anumit episod din experienta lor. A planifica o actiune (sau un discurs) implica elaborarea unui model al activitatii care urmeaza sa fie realizata. In timpul perceperii unui discurs, modelele despre episoadele asemanatoare sint activate sau noi modele sint construite. Dupa cum spune si Ortega Y Gasset, "toti avem in podul cunostintelor noastre habitualizate o idee practica despre om, despre posibilitatile lui practice de conduita"[16], cunostinte care ne provin din experientele noastre cu altii concreti. Nu numai situatiile sociale obisnuite, in care intilnim diverse persoane, ci si situatiile pe care le prezinta stirile sint intelese tot in functie de modelele create in urma experimentarii personale ale unor situatii asemanatoare cu cele prezentate in stiri. Dat fiind ca nu avem un contact direct, ci numai mediat, cu realitatea la care se refera stirile nu le putem intelege decit activind modelele mentale despre care am vorbit.
Modelele contextuale
Acestea reprezinta constiinta de sine a participantilor la discurs sau la situatie, perceptia imediata asupra actelor lor si a discursului pe care il produc, asupra telurilor, planurilor si conditiilor in care se desfasoara discursul (timp, loc, imprejurari) sau asupra altor proprietati relative ale contextului. Toate acestea influenteaza sensul care este atribuit unei situatii sau unui discurs si, ca atare, propria productie discursiva. Orice modificare a situatiei de comunicare poate determina schimbarea manierei de abordare a comunicarii, fapt experimentat de fiecare dintre noi la un moment dat, atunci cind spunem ca "am fost pusi in situatia de a".
Cunoasterea sociala
Pe linga cunostintele personale, imediate, reprezentate de modelele individuale, membrii unei societati impartasesc si cunostinte mai generale si mai abstracte despre lume. Cunostintele despre limbaj, discurs si comunicare sint, in mod evident, o conditie a interactiunii verbale si pot fi aplicate in modelele contextuale ale unei situatii de comunicare. Asadar, membrii unei societati impartasesc anumite cunostinte sociale, reprezentate de anumite scenarii in legatura cu episoade sociale stereotipe (comportamentul consumatorilor, al calatorilor etc.).
Atitudinile sociale
Opiniile personale, asa cum apar in modelele despre anumite evenimente, pot depinde de contextul actiunii, pot fi interpretari individuale ale opiniilor sociale. Aceste opinii generale pot fi organizate in complexe de opinii, care pot fi denumite atitudini. Fenomenul de persuasiune si rolul sau in activarea si legitimarea dominatiei implica transformarea acestor atitudini sociale.
Ideologiile
Atitudinile se bazeaza pe cadre ideologice constituite din normele generale, valorile si telurile grupurilor si culturilor specifice. Ideologiile sint cele mai stabile cunostinte sociale ale unui grup. Relatia lor cu discursul si cu limba este indirecta. Ele opereaza prin intermediul atitudinilor si modelelor, mai inainte de a deveni manifeste in actiune si discurs.
Strategiile
Acestea reprezinta operatiile mentale (cautarea in memorie, reconstituirea, (dez)activarea, interpretarea, inferenta, clasificarea, evaluarea) care activeaza modelele, cunostintele, atitudinile si ideologiile. Spre deosebire de regulile fixe ale gramaticii, aceste operatii sint strategice deoarece sint rapide, orientate catre un anumit scop, dependente de context, actioneaza in paralel la mai multe niveluri si folosesc diferite tipuri de informatii (adesea incomplete) in acelasi timp. Spre exemplu, intelegerea strategica a unui buletin de stiri implica activarea rapida a scenariilor relevante sau a atitudinilor cunoscute despre situatia prezentata (intilnirea dintre reprezentanti ai diverselor categorii sociale - femei vs. barbati, tineri vs. batrini etc.; atitudini favorabile sau ostile ale grupului de referinta fata de situatia prezentata - politicieni, vedete, minoritati etc.).
Am auzit, de multe ori, vorbindu-se despre o persoana ca "joaca teatru", cu scopul de a crea o anumita "impresie". Am caracterizat-o, de tot atitea ori, drept "ipocrita", bazindu-ne pe un anumit bun-simt, care ne revela ca gesticulatia, cuvintele, mimica sa depasesc limitele unei anumite decente dramatice. Trebuie inteles ca un anumit grad de "joc" in fata altora este nu numai tolerat, ci chiar impus de catre ceilalti, acest joc fiind si cel din care provine expresia "actor social". Scopul nostru este de a arata, in continuare, pe baza conceptiei lui Erving Goffman, ca expresia aceasta nu poarta doar o asemanare superficiala cu actoria propriu-zisa, ci analogia cu teatrul (si cu spectacolul, in general) poate evidentia aspecte nebanuite ale realitatii sociale, in general, si ale comunicarii sociale, in special. Bineinteles, Shakespeare spusese, de multa vreme, ca "lumea este o scena si oamenii sint doar actori", dar nu era sigur cit de functionala este analogia pina ce Erving Goffman nu a evidentiat, intr-un mod magistral, pertinenta ei.
Fiecare dintre noi a avut, la un moment dat, impresia ca aparitia sa in fata celorlalti seamana cu o iesire pe scena, in fata unui public. Goffman ne confirma ca senzatia aceasta nu este deloc intimplatoare. El spune ca "atunci cind un individ se afla in prezenta altora, acestia incearca, in general, sa obtina informatii despre el sau sa scoata la lumina informatii pe care deja le detin. Interesul lor va viza statutul sau socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are fata de ei, competenta sa, daca e de incredere etc." Cu alte cuvinte, ceilalti incearca sa isi formeze, sau au deja, partial, o impresie despre cel ce "evolueaza" in fata lor. Si, probabil datorita faptului ca oamenii au mai multa incredere in ceea ce descopera ei insisi in celalalt decit in ceea ce spune el despre sine, conteaza atit de mult prima impresie. Cind persoana din fata lor le este necunoscuta, oamenii ii evalueaza atitudinea (sau, mai bine zis, comportamentul) si infatisarea, comparindu-o cu persoanele asemanatoare pe care le-au intilnit deja, aplicindu-i inevitabil si unele stereotipuri. Desigur, sint atenti, intr-o buna masura, si la ceea ce spune aceasta, dar cunosc, din experienta ca e mai usor sa minti prin cuvinte decit prin comunicarea non-verbala.
Pe de alta parte, cel care apare in fata celorlalti "poate dori sa-i faca sa creada ca sint apreciati, sa perceapa cu exactitate ce crede despre ei sau, pur si simplu, sa nu obtina nici o impresie definitiva; poate dori sa realizeze un climat de armonie, astfel incit interactiunea sa se realizeze optim sau, dimpotriva, sa-i insele, sa scape de ei, sa le creeze confuzie, sa li se opuna sau sa-i insulte. Indiferent de obiectivul particular pe care il are sau de motivul care conduce la acest obiectiv, interesul sau va fi sa controleze atitudinea celorlalti, in special reactia lor de raspuns la prezenta lui."[17] Astfel, ceea ce face fiecare dintre noi, constient sau inconstient, in toate ocaziile sociale este sa creeze si sa mentina o impresie corespunzatoare cu interesul sau de a fi vazut intr-un anumit fel. Este foarte important sa subliniem ca "impresia" este un termen deseori subevaluat. Se considera, de obicei, ca o comunicare "adevarata" ar trebui sa treaca de impresii si sa atinga un fel de "esential". Numai ca, in comunicarea sociala, nu vom avea niciodata, un contact "esential" cu celalalt, ci numai cu imagini despre "interiorul" acestuia, de unde si inevitabilul "joc" actoricesc in fata publicurilor noastre. De felul in care fiecare dintre noi reuseste sa se "reprezinte" in fata celorlalti depinde succesul sau insuccesul de a arata cine este ca fiinta sociala. Dincolo de ceea ce apare, exista, bininteles o "interioritate", dar aceasta aparitine numai individului. Tot ceea ce am spus pina acum se poate reduce la urmatoarele: fiecare individ incearca sa controleze definitiile pe care ceilalti le dau rolului sau si relatiei dintre el si ceilalti intr-un anumit context social.
Nu numai individul ce apare in fata celorlalti are interesul sa proiecteze o anumita definitie a situatiei in fata celorlalti, ci si ceilalti, chiar daca rolul lor este, in aparenta, pasiv, vor proiecta o definitie a situatiei conforma cu interesele lor. De obicei, publicul si individul care isi "reprezinta" sinele, ca de acord asupra definitiei situatiei de comunicare, dar aceasta nu inseamna, ne avertizeaza Goffman, "ca va aparea tipul de consens care exista atunci cind fiecare individ prezent exprima candid ceea ce simte cu adevarat si e de acord, intr-adevar, cu sentimentele exprimate de ceilalti. Acest tip de armonie este un ideal optimist, dar nu e neaparat necesar bunei functionari a societatii. Mai degraba, fiecare participant isi va reprima sentimentele reale imediate, transmitind o perspectiva asupra situatiei despre care crede ca ceilalti o vor gasi, cel putin temporar, acceptabila."[18] Preluind termenii lui Goffman, vom spune ca individul a proiectat "eficient" o definitie a situatiei, in masura in care ceilalti actioneaza ca si cum el ar fi transmis o anumita impresie.
"Actorul" si publicul nu se implica in definirea situatiei cu aceeasi intensitate in fiecare moment al comunicarii sociale. In mod obisnuit "fiecarui participant ii este permis sa stabileasca regulile oficiale provizorii asupra unor probleme care sint vitale pentru el, dar nu imediat importante pentru ceilalti, de exemplu rationalizarile si justificarile prin care isi motiveaza activitatea trecuta. In schimbul acestei curtoazii, el va ramine tacut sau nu se va angaja in chestiuni importante pentru ceilalti, dar mai putin importante pentru el."[19] Pe scurt, este vorba de a stabili o definitie a situatiei de comunicare convenabila pentru toti participantii. De exemplu, in cadrul unei discutii intre prieteni, fiecare va incerca sa-i ofere celuilalt imaginea interesului si afectiunii fata de chestiunile importante pentru partenerul de discutie, acest "spectacol" intrind in definitia prieteniei. De asemenea, remarca Goffman, in ocupatiile de serviciu, specialistul isi va convinge clientul de implicarea sa dezinteresata in problema clientului, iar clientul va arata semne de apreciere fata de competenta profesionala a specialistului.
Tendinta participantilor de a accepta o definitie a situatiei asa cum este ea initial proiectata se poate transforma dintr-un avantaj intr-un dezavantaj pentru cel care o initiaza. De aceea, este foarte important ca individul sa fie consecvent cu definitia initiala a situatiei, iar eventualele modificari ale raporturilor dintre el si public se decurga natural din ceea ce a fost la inceput stabilit. Cel care a proiectat fara sa vrea o definitie a situatiei dezavantajoasa, pe care ar dori sa o modifice ulterior, se va izbi de opozitia celorlalti.
Goffman subliniaza ca orice definire initiala a situatiei are, pe linga menirea de a oferi un plan al interactiunii, si un caracter moral distinctiv: "Societatea e organizata pe principiul ca orice individ care poseda anumite caracteristici sociale are dreptul moral de a se astepta ca ceilalti sa-l evalueze si sa-l trateze intr-un mod adecvat conditiei sale. De acest principiu se leaga un altul, anume ca un individ care, implicit sau explicit, semnifica faptul ca are anumite caracteristici sociale ar trebui, de fapt, sa si fie ceea ce pretinde ca este. In consecinta, cind un individ proiecteaza asupra unei situatii o definitie si, prin aceasta, are pretentia implicita sau explicita de a fi o persoana de un anumit tip, el exercita, automat, o cerinta morala asupra celorlalti, obligindu-i sa-l evalueze si sa-l trateze asa cum oamenii de genul sau au dreptul sa se astepte. De asemnea, implicit, el inainteaza toate pretentiile de a fi ceva ce nu pare sa fie si, de aici, anticipeaza care ar fi cel mai potrivit tratament pentru indivizi ca el. Ceilalti afla atunci ca individul i-a informat cu privire la ceea ce este el si la ceea ce ar trebui sa vada ei ca "este" el."[20]
Definitiile situatiilor sint, dupa cum ne putem da seama din propria noastra experienta, in permanent pericol de a fi subminate. Pentru a preveni aceste situatii, indivizii au la dispozitie practici defensive si practici preventive: "Cind individul angajeaza strategii si practici care sa protejeze propriile proiectii, ne putem referi la ele ca la "practici defensive" (defensive pracices), iar atunci cind un participant le angajeaza ca sa salveze definitia situatiei, asa cum e ea proiectata de catre altcineva, vorbim de "practici preventive" (protective practices) sau de "tact". () Desi sintem gata sa recunoastem ca nici o impresie cultivata n-ar supravietui daca n-ar fi angajate practici defensive, sintem poate mai putin pregatiti sa observam ca putin impresii ar putea supravietui daca cei care le traiesc nu si-ar exercita tactul in receptarea lor."[21]
Iata, in finalul acestui capitol, definitiile citorva dintre cele mai importante concepte utilizate de catre Goffman in analizele sale.
Interactiune - influenta indivizilor asupra actiunilor celorlalti, atunci cind se afla unul in prezenta fizica imediata a altuia;
Performare - toata activitatea unui anumit participant, data fiind o ocazie anume, care serveste la influentarea, in orice fel, a oricaruia dintre ceilalti participanti;
Rol - modelul prestabilit de actiune, care se desfasoara n cursul unei performari si care poate fi prezentat sau preluat si in alte ocazii; acesta poate fi denumit si "rutina" (routine).
Valoarea observatiilor lui Goffman consta in faptul ca el reuseste sa dezvaluie resorturile psihologice ale atititudinilor, comentind materializarea acestora in expresiile vizibile si, s-ar spune, banale, care sint comportamentele din viata cotidiana. Din observatiile sale se desprinde faptul ca "regia" sociala care guverneaza comportamentele noastre cotidiene este atit de bine interiorizata de catre noi, incit nu mai realizam ca jucam, zilnic, mai multe scene. In acest sens, spune Goffman cu precizie si subtilitate, fiecare dintre noi este propriul sau personaj.
Pornind de la ideea ca individul pune in scena un spectacol in beneficiul celorlalti, Goffman doreste sa evidentieze masura in care "actorul" crede in impresia de realitate pe care incearca sa o induca "publicului". Aceasta problema dezvaluie un strat profund al realitatii sociale si de raspunsul pe care il da Goffman depinde intelegerea faptului ca rolurile pe care le jucam nu sint imanente unui sine care se arata, dupa cum doreste, celorlalti, ci este silit s-o aleaga, dintr-o panoplie de masti, pe cea mai potrivita situatiei de comunicare in care se gaseste. Inainte de a merge mai departe cu prezentarea, este necesara o precizare. Avem tendinta de a considera ca fiinta noastra "interioara", care se dezvaluie numai in anumite momente, numai noua sau celor foarte apropiati este partea "adevarata" a sinelui nostru, in vreme ce fiinta noastra, asa cum se prezinta ea celorlalti, este "mai putin adevarata". Ar fi insa incorect sa caracterizam latura interioara a fiintei noastre ca adevarata, iar pe cea exterioara, ca falsa sau, oricum, mai putin adevarata. Trebuie inteles ca fiinta noastra are, asa cum spune, de exemplu, Sartre, doua laturi constitutive: fiinta-pentru-sine si fiinta-pentru-celalalt. Acestea nu pot fi despartite decit analitic. Ele nu pot fi traite separat de catre un om normal. Astfel, este, poate, interesant sa ne intrebam care este partea noastra "adevarata", dar este periculos sa ne propunem sa optam pentru una sau alta.
Revenim la Goffman. El constata ca pot exista doua situatii: intr-un caz, performerul chiar crede in rolul pe care il joaca, este complet identificat cu personajul sau si numai sociologul sau complexatii social vor avea dubii asupra lipsei de veridicitate a ceea ce este prezentat; in celalalt caz, performerul poate sa nu fie deloc implicat in rolul sau zilnic. Cind individul nu crede in propriul sau "spectacol", va fi numit "cinic", iar in caz contrar - "sincer". Insa nu toti cinicii, spune Goffman, sint astfel pentru ca urmaresc scopuri egoiste. Exista o categorie de persoane care sint chiar obligate, prin statutul lor profesional, sa performeze acte in care nu cred deloc: "Doctori adusi in situatia de a induce efectul placebo, vinzatorii de la statiile de benzina care verifica resemnati si rasverifica presiunea cauciucurilor, pentru femei anxioase aflate la volan, vinzatorii de pantofi care vind un produs potrivit, dar spun clientului ca este marimea pe care si-o doreste el - acestia sint performeri cinici, al caror public nu le permite sa fie sinceri."[22]
Acest termen banal capata, o data cu analizele lui Goffman, o putere expresiva atit de mare, incit este folosit in multe din teoriile contemporane inspirate de catre cercetarile sociologului canadian. Goffman defineste "fata" in felul urmator: "acel aspect din performarea individului, care functioneaza de regula intr-un mod general si fix, pentru a defini situatia in ochii celor care observa performarea. Fata este deci echipamentul expresiv standardizat, angajat intentionat sau nu de catre individ in timpul performarii." Pentru Goffman, fata nu descrie exclusiv mimica unei persoane, ci intregul echipament de care ea dispune, inclusiv obiectele pe care le foloseste in performare. Astfel, o parte standard a "fetei" este "cadrul" (setting), in el fiind incluse mai multe elemente: "mobila, decoratiunile, amplasarea fizica si alte obiecte de fundal care furnizeaza tabloul general, ca si suportii de scena necesari pentru desfasurarea actiunii umane jucata in fata, in interiorul sau pe el. Un cadru tinde sa fie fixat, geografic vorbind, astfel incit cei care vor folosi un cadru anume, ca parte a performarii lor, sa nu-si poata incepe jocul pina nu s-au deplasat la locul potrivit; tot astfel, ei trebuie sa-si incheie performarea cind il parasesc. Numai in situatii exceptionale, cadrul ii urmeaza pe performeri; vedem acest lucru in cortegiul funerar, in parada civila si in procesiunile fabuloase in care sint incoronati regii sau reginele."
Goffman distinge o "fata personala" (personal front), in care include obiectele pe care le identificam cel mai intim cu performerul insusi: insemnele functiei si ale rangului, hainele, caracteristicile legate de sex, virsta, rasa, dimensiunile si aparenta fizica, tinuta corporala, stereotipurile discursive, expresiile faciale, gesturile s.a.m.d. De asemenea, el considera ca este util sa impartim stimulii care alcatuiesc fata personala in infatisare (appearance) si mod de comportament (manner). Infatisarea se refera la "acei stimuli care functioneaza intr-un anumit moment ca sa ne avertizeze despre statutul social al performerului. Tot acesti stimuli vorbesc si despre starea rituala temporara a individului, spunindu-ne daca este angajat momentan intr-o activitate sau o munca sociala formala sau intr-un moment de recreere informala." Modul de comportament este desemnat de acei stimuli care functioneaza intr-un anumit moment pentru a ne avertiza asupra rolului interactiv pe care performerul se asteapta sa il joace in situatia care urmeaza. Astfel, o atitudine trufasa, agresiva, poate da impresia ca performerul se asteapta sa fie el initiatorul interactiunii verbale si cel care ii directioneaza cursul. O atitudine sfioasa, de aparare, poate da impresia ca performerul se asteapta sa-i urmeze pe ceilalti, aflati in top sau, cel putin, ca poate fi determinat sa faca astfel." Desi ne asteptam sa existe intotdeauna congruenta intre semnalele pe care le transmite infatisarea si cerintele pe care le impune atitudinea, in viata sociala se pot gasi imprejurari in care cele doua se contrazic. Spre exemplu, se poate intimpla ca seful unei organizatii sa pastreze o infatisare formala (tinuta formala, postura rigida, asezat in spatele biroului) si, in acelasi timp, sa se adreseze informal subordonatilor, ceea ce, in mod evident, ii va deruta. Un alt exemplu, de data aceasta de buna gestionare a impresiilor pe care le transmite cineva prin congruenta dintre infatisare si mod de comportament, este acela al unui ministru care, invitat la o emisiune de televiziune in care se discuta cariera sa profesionala anterioara rolului de ministru, apare, usor neglijent, dar potrivit pentru situatie, in costum, dar fara cravata, cu camasa descheiata la guler, tocmai pentru a marca, prin infatisare, postura sa informala.
O observatie foarte importanta legata de fata sociala a unu individ este aceea ca informatiile pe care aceasta le poarta au un caracter general si abstract. Un rol social, oricit de specializat si unic ar fi el, tinde sa acumuleze, in cadrul fetei sale, fapte si informatii indeplinite si de alte roluri, oarecum diferite. "De pilda, spune Goffman, multe profesii din domeniul serviciilor ofera clientilor o performare ostentativa a unor expresii dramatizate ale curateniei, ale modernitatii, ale competentei si integritatii morale." Spre exemplu, halatul alb este un element de echipament expresiv folosit atit in serviciile medicale, cit si in unele de alimentatia publica. La fel, boneta sau sapca au nu numai rol functional, ci si unul strict expresiv, prin intermediul caruia se "dramatizeaza" implicarea profesionala intr-un serviciu (cum ar fi servirea in unele magazine, in special cele alimentare). Goffman mai evidentiaza faptul ca exista o tendinta naturala de a exprima un numar mare de acte diferite prin intermediul unui numar restrins de fete. In comunitatile mici, fiecarei persoane i se dedica un loc unic in sistem si o denumire specifica, dar, pe masura ce comunitatea incorporeaza din ce in ce mai multi membri, este necesara o segmentare pe clanuri "ca mijloc de a asigura un sistem mai putin complicat de identificari si comportamente". Aceasta situatie este prezenta si in cazarmi sau alte organizatii de dimensiuni mai mari. De asemenea, se poate vedea ca, in unele spitale mai mari, medicii nu se mai identifica prin halate albe, ci prin unele de alta culoare. Daca altadata, era suficient un stetoscop, o data cu preluarea unor sarcini care altadata apartineau doar medicilor de catre asistente (printre care si masurarea tensiunii), instrumentul respectiv nu mai este suficient pentru a face distinctia dintre roluri. La aceste observatii mai trebuie adaugat ca "o fata sociala tinde sa se institutionalizeze, in termenii asteptarilor stereotipe abstracte carora le da nastere si tinde, de asemenea, sa-si asume un inteles si o stabilitate diferite de sarcinile specifice performate in acel moment in numele ei. Fata devine o "reprezentare colectiva" si un fapt cu drepturi depline." Astfel, se poate vorbi, pe buna dreptate, de o atitudine profesorala a cuiva care nu performeaza rolul de profesor, de un discurs avocatesc al cuiva angajat intr-o disputa personala cu altcineva sau de un raspuns (o atitudine) de tip politic al cuiva la o anumita intrebare.
Atunci cind se afla in prezenta altora, individul trebuie sa dea expresie, intr-un mod teatral, unor fapte concludente ce ar putea sa ramina invizibile sau obscure. "Caci, spune Goffman, daca individul vrea ca activitatea lui sa-l faca semnificativ in ochii celorlalti, el trebuie sa-si mobilizeze aceasta activitate, astfel incit ea sa exprime, in timpul interactiunii ceea ce doreste sa produca." Astfel, nu este de ajuns sa existe preocupare veritabila pentru celalalt, ci aceasta trebuie si aratata. Se folosesc, de obicei, expresii standardizate ale preocuparii (in domeniul serviciilor, de exemplu, o mina relaxata si un zimbet "profesional" sint la fel de necesare ca raspunsul prompt la cerintele clientului, iar cele doua detalii ale "fetei profesionale" nu sint nici adevarate, nici false, ci, pur si simplu, obligatorii pentru rolul respectiv). Mai mult decit atit, individul poate fi fortat sa-si exprime capacitatile, in cursul interactiunii, nu numai in momente anticipate ale acesteia, ci chiar intr-o fractiune a interactiunii, prea scurta pentru a permite activarea, intr-adevar, a acelor capacitati. Astfel, un arbitru de fotbal este nevoit, pentru a lasa impresia ca e sigur pe judecata lui, sa dicteze cu fermitate hotariri prea "spontane" pentru a fi intr-adevar sigur de ele. Cam acelasi lucru vrea sa-l exprime si zicala (cu valabilitate limitata!) ca "un raspuns rapid face cit o mie de raspunsuri logice".
In unele profesii sau pentru unele statute, realizarea dramatica nu ridica nici o problema pentru performer, cum ar fi cazul politicienilor. In cazul acestora, actele instrumental esentiale pentru indeplinirea sarcinilor centrale ale rolului sint excelent adaptate, din punctul de vedere al comunicarii, ca mijloace de a transmite cu pregnanta calitatile si atributele afirmate de catre performer . Insa nu in toate cazurile realizarea dramatica poate fi la fel de usor pusa in scena. Acesta este motivul pentru care comerciantii sint nevoiti sa incarce la pret lucrurile care par scumpe in sine, pentru a compensa cheltuieli mari pe care clientii nu le observa niciodata.
Dramatizarea muncii cuiva nu inseamna numai a face vizibile costurile invizibile, ci si a face invizibile eforturile pentru producerea unor eforturi vizibile. Este cazul persoanelor care trebuie sa caute multa vreme obiecte care sa faca parte din mobilierul sobru, simplu, al locuintei lor sau cazul realizatorilor de emisiuni care trebuie sa-si organizeze atent discursul astfel incit acesta sa para spontan, in momentul pronuntarii.
In privinta rolurilor zilnice ale indivizilor, se poate obsrva ca fiecare isi investeste sinele nu in aceeasi masura in toate reprezentarile de sine. Exista persoane care fac figuri modeste acasa, dar se implica dramatic si total in sfera sociala unde trebuie sa-si expuna competenta profesionala.
Aceasta reprezinta tendinta performerilor de a le oferi celor care ii privesc intepretind un anumit rol o imagine cit mai apropiata de ceea ce se asteapta, in general, de la cineva aflat in respectiva situatie: "cind individul se prezinta pe sine in fata celorlalti, peformarea lui tinde sa incorporeze si sa exemplifice valorile oficial acreditate ale societatii, mai mult decit o face comportamentul sau in ansamblu." Altfel spus, fiecare dintre noi tinde sa le arate celorlalti ca prestatia personala corespunde cit se poate de bine imaginii asociate unui anumit rol. Astfel, un medic, de exemplu, stie ca trebuie nu numai sa gindeasca si sa actioneze ca un medic, ci si sa arate ca un medic. La fel si avocatii, judecatorii, profesorii etc.
Cu cit indivizii incearca sa se adapteze mai bine la valorile general impartasite de catre societate, cu atit ei tind sa transforme interactiunile cu ceilalti in ceremonial. Data fiind dorinta fiecaruia dintre noi de a evolua perfect, dar, totodata, si imposibilitatea de a controla toate detaliile interactiunii, s-ar putea spune, iar Goffman o face exceptional, ca viata sociala este o suita de ceremonii mai mult sau mai putin reusite. Exista, intr-adevar, un ceremonial al initierii unui curs, al primirii intr-un birou, al realizarii unei consultatii medicale, al unei primiri intr-un service auto, al contactului cu clientii la tejghea sau la ghiseu s.a.m.d. Situatiile in care se observa cel mai bine performarea idealizata sint acelea in care evolueaza persoane cu o mobilitate sociala ascendenta . Acestea se staduiesc sa corespunda cit mai bine imaginii idealizate a grupului de statut in care au intrat : "De obicei, mobilitatea ascensionala implica prezentarea unei performari adecvate, iar eforturile de a promova in ierarhie sau eforturile de a te mentine fara sa involuezi sint exprimate in termenii unor sacrificii pentru mentinerea fetei". In aceasta ordine de idei, snobul este o persoana care vrea sa corespunda imaginii unui anumit grup social, dar ofera un "spectacol" neconvingator al pozitiei sale sociale.
Mai interesant este faptul ca pot fi intilnite si idealizari negative, nu numai pozitive. Exista, de exemplu, nenumarate situatii in care performerii joaca un rol care este inferior statutului lor real: o tinara care face pe nestiutoarea in fata prietenului ei, o persoana care monteaza spectacolul "jenei financiare" in fata celorlalti si, spune Goffman, in general, oriunde se intimpla sa apara necesitatea unei testari a resurselor, este probabil ca va fi pus in scena un spectacol al saraciei.
O cerinta generala a idealizarii este urmatoarea: "Daca un individ vrea sa dea expresie unor standarde ideale in timpul unei performari, atunci el trebuie sa anticipeze sau sa ascunda actiunile nepotrivite cu aceste standarde. Cind comportamentul lui necorespunzator il satisface intr-un anume fel, cum se intimpla adesea, atunci se complace in el, pe ascuns; in acest fel, performerul poate "sa si manince piinea, dar sa si ramina cu ea." Exemplele de comportamente considerate inadecvate de catre diversele categorii de public, dar abordate "in culise" sint numeroase: barbati care dispretuiesc, in fata grupului de prieteni, telenovelele, dar le urmaresc pe ascuns, femei care, in fata prietenelor, joaca rolul independentei afective si materiale fata de barbati etc. O categorie speciala de contributie la idealizare este constituita de elementele implicate in construirea unei imagini, dar tinute ascunse: ingredientele ieftine sau de slaba calitate folosite pentru realizarea unor mese importante sau hainele second-hand sint doar citeva exemple din aceasta categorie.
In general, atunci cind cineva recurge la o anumita performare el ascunde mai mult decit cheltuielile mentionate anterior:
Tot idealizarea sta la baza cultivarii si a unui alt gen de impresii. Indivizii ofera, de obicei, senzatia ca rolul in care sint angajati e singura lor "rutina" sau, cel putin, cea definitorie. La rindul sau, publicul presupune ca personajul din fata sa este singura "realitate" a individului angajat in acel rol. Pe de alta parte, indivizii au tendinta de a face din rolul expus in fata publicului un eveniment unic: "Caracterul de rutina al performarii este ascuns (performerul insusi nu este, de obicei, constient de cit de rutinizata este, de fapt, performarea sa) si sint accentuate aspectele spontane ale situatiei. Avind in vedere aceste reflexe "actoricesti", fiecare dintre noi va cauta sa scindeze publicurile, adica sa faca in asa fel incit cei care sint martorii obisnuiti ai unui anumit rol al sau, sa nu vada o alta "fata" a lui. De aici si usoara jena pe care o simtim atunci cind sintem nevoiti sa evoluam corespunzator unui anumit rol al nostru, in fata unui public care cuprinde si alte persoane decit cele din publicul nostru obisnuit.
Faptul ca publicul este dispus, de obicei, sa accepte ca toate elementele care intervin in timpul unei performari, orcit de minore ar fi acestea, fac parte din performare are anumite avantaje, cum ar fi posibilitatea performerului de a le mobiliza in interesul propriei sale imagini, dar si dezavantaje. Astfel, pot interveni unele "accidente expresive" care destrama coerenta definitiei pe care incearca sa o proiecteze individul, amenintind, in permanenta, cu spulberarea impresiei pe care actorul social vrea sa o creeze. "Ca raspuns la aceste accidente de comunicare, performerii incearca, de obicei, sa exercite un soi de responsabilitate metonimica, procedind astfel incit evenimentele minore dintr-o performare, oricit ar fi de neimportante din punct de vedere instrumental, sa se produca intr-un asemenea fel incit sa nu transmita nici o impresie sau sa transmita o impresie compatibila cu definitia de ansamblu a situatiei, asa cum este cultivata ea." Cu alte cuvinte, incercam sa integram toate accidentele expresive din comunicarea noastra in ansamblul performarii, ca si cum acestea ar fi neimportante sau chiar intentionate. Pe de alta parte, publicul trebuie sa se manifeste cu tact fata de inerentele accidente expresive din timpul comunicarii cuiva (sughit, stranut, cascat etc.), facindu-se ca nu le-a observat.
Goffman claseaza accidentele expresive in trei categorii:
Ca performeri sintem, spune Goffman, mai constienti de standardele pe care le-am fi putut aplica in prezentarea noastra dar nu am facut-o, decit de faptul ca in majoritatea interactiunilor aplicam in mod inconstient normele pretinse de rolurile pe care le jucam: "trebuie sa vedem ca impresia de realitate cultivata de o performare este un lucru delicat si fragil, care poate fi zdruncinat de accidente foarte marunte. Coerenta expresiva ceruta in performari subliniaza o discrepanta cruciala intre eul nostru uman si cel socializat. Ca fiinte umane, sintem creaturi cu impulsuri ce variaza, cu stari si energii care se schimba de la un moment la altul. Ca personaje puse in scena pentru un public, nu trebuie sa fim totusi supusi suisurilor si coborisurilor. Este necesara o anumit birocratizare a spiritului, astfel incit sa oferim incredere in realizarea unei performari perfect omogene in fiecare moment programat."[33]
Tendinta publicului de a accepta ca semne toate elmentele care intra intr-o perfomare si care il face pe individul care apare in fata celorlalti sa mentina cu strictete controlul expresiv asupra "jocului" sau, poate pune publicul in postura de a fi pacalit, intrucit majoritatea semnelor pot fi folosite pentru a atesta ceva ce nu exista in realitate. Acesta este motivul pentru care sintem mai atenti la acele aspecte ale performarii care pot fi mai greu trucate (cum ar fi comunicarea non-verbala), fiind, la inceput, neincrezatori fata de pretentiile cuiva de a fi interpretat intr-un anumit fel: "Nu permitem decit cu greu anumitor simboluri ale statutului sa stabileasca dreptul unui performer la un anumit tratament; sintem intotdeauna gata sa ne napustim asupra clinchetului armurii sale simbolice ca sa ii discreditam pretentiile."[34]
Uneori, cind apreciem daca impresia care este cultivata in fata noastra este adevarata sau falsa, ne preocupa mai mult sa stim daca performerul este autorizat sau nu sa faca respectiva performare, fiind prea putin preocupati de performarea in sine. De altfel, ne tememe cel mai mult de impostorii sau escrocii care ne ofera performarile cele mai apropiate de imaginea pe care o avem despre performarile persoanelor "autorizate". Cu toate acestea, blamul social aplicat pefromarilo rfalse nu este egal ca intensitate, pentru orice gen de detaturare: "De pilda, desi se considera o crima de neiertat impotriva comunitatii sa joci rolul unei persoane cu statut sacru (cum ar fi un doctor sau un preot), ne preocupa, deseori, mult mai putin cind cineva joaca rolul unei persoane cu un statut care nu este stimat, neesential, profan, cum ar fi un vagabond sau un muncitor necalificat () De asemenea, nutrim deseori alte sentimente fata de cei care isi schimba identitate pentru a satisface ceea ce cred ei ca sint pretentiile uste ale colectivitatii si fata de cei care o fac accidental sau in joaca, decit fata de cei care o fac numai pentru un cistig personal, psihologic sau material."
Denaturarile cuprind mai multe tipuri de "minciuni". Unele dintre ele, cum sint pretentiile false ale cuiva de a fi intr-un loc anume, intr-un anumit moment, duc la "pierderea fetei" in timpul interactiunii, aceasta avind consecinte nu numai pentru performarea in curs, ci si pentru celelalte, intrucit publicul poate considera ca respectivul nu va mai trebui sa fie niciodata crezut. Altele, sint minciuni "benigne", de genul celor pe care le spun, de multe ori, doctorii sau oaspetii, ele fiind considerate astfel deoarece sint menite sa-i protejeze pe ceilalti, nu propria persoana.
Exista chiar situatii sau organizatii in care nuantele care despart minciuna de adevar, ca si dificultatile la care acestea dau nastere au primit o recunoastere formala. Cazul cel mai cunoscut este al diplomatilor, dar si cei care au profesii mai lumesti, cum sint agentii imobiliri, impartasesc un cod in care se combina indiscernabil adevarul cu falsul. Acestia uzeaza explicit de impresii false, create prin exagerari, declaratii neconvingatoare sau omisiuni. Pe de alta parte, "nu exista, spune Goffman, ocupatie cotidiana legala sau relatie umana, ai carei performeri sa nu se angajeze in practici ascunse, incompatibile cu impresiile cultivate. Desi anumite performari si chiar anumite roluri pot plasa un performer in pozitia de a nu avea nimic de ascuns, undeva, in circuitul complet alactivitatilor sale, va exista ceva despre care el nu poate vorbi deschis."
Presiunile asupra performarii despre care am vorbit (idealizarea, mentinerea controlului expresiv s.a.) constituie restrictii atit de apasatoare, incit transforma, inevitabil, toate activitatile individului in performari. In loc sa isi exprime liber sentimentele si sa isi execute, pur si simplu, sarcina, individul va trebui sa exprime indeplinirea sarcinii si sa transmita in mod acceptabil sentimentele. Ca urmare, "reprezentarea activitatii va diferi, intr-o anumita masura, de activitatea insasi si, prin urmare, o va denatura". De exemplu, munca specialistului in Relatii Publice se va situa undeva intre realitatea "reala" si realitatea "performata". In mod analog cu gestionarea imaginii de sine pe care fiecare dintre noi o realizeaza, astazi, specialistul trebuie sa se ocupe cu gestionarea imaginii diversilor sai clienti, persoane fizice sau juridice, constienti ca nu numai activitatea lor propriu-zisa, ci si "jocul" lor trebuie sa corespunda cerintelor societatii.
Definirea situatiei proiectate de un participant la comunicarea sociala depinde, in majoritatea cazurilor, de cooperarea strinsa a mai multor participanti. Astfel, Goffman descrie "echipa" angajata intr-o situatie data ca "orice grup de indivizi care coopereaza pentru a pune in scena o anumita rutina". Pentru ca efectul de echipa sa fie convingator, participantilor li se poate impune sa joace diverse roluri, care pot presupune ca ei trebuie sa apara intr-o lumina care nu corespunde statutului lor "din afara" situatiei de comunicare respective. Spre exemplu, se intimpla frecvent ca, in anumite situatii, echipa sa se constituie spontan, iar rolurile presupuse de perfoarea acesteia, desi nu au fost dinainte stabilite, sa fie asumate, la fel de spontan, de catre membrii echipei, in virtutea situatiei de fapt. Il putem vedea, astfel, pe seful cuiva care vorbeste invitatilor la o conferinta, turnindu-i apa in pahar sau facind alte mici actiuni necesare in acel moment, derobindu-se, temporar, de rolul pe care il detine in viata cotidiana a organizatiei. De asemenea, se intimpla ca, sotul sa serveasca invitatii, atunci cind acestia sint perceputi ca fiind, in primul rind, ai sotiei, chiar daca, sotia ii serveste, de obicei, pe invitatii "comuni".
Membrii aceleiasi echipe vor fi, inevitabil, intr-o relatie strinsa unul cu celalalt, iar acest fapt are anumite cosecinte. Pe de o parte, orice membru al echipei are puterea de a distruge spectacolul de echipa, printr-un comportament inadecvat, situatie care devine mult mai "riscanta" atunci cind publicul nu este, neaparat, unul binevoitor. Membrii echipei trebuie sa fie constienti de dependenta lor reciproca si sa admita ca este necesar, pentru a pastra impresia de echipa, sa treaca, eventual, peste rangurilor lor formale. De altfel, in toate institutiile sociale in care diferentele de statut au tendinta de a le diviza, echipele performatoare vor incerca sa integreze aceste diviziuni. Pe de alta parte, daca membrii echipei sint nevoiti sa coopereze, ei nu trebuie sa mentina impresia pe care echipa o presupune si atunci cind vor fi, singuri, unii in fata celorlalti: "Complici in mentinerea unei aparente a lucrurilor, sint obligati sa se defineasca unul pe celalalt ca persoane care "stiu" si in fata carora nu poate fi mentinuta o anumita fata." Pentru a intelege necesitatea de a renunta, in culise, la fata necesara pe scena, sa ne imaginam doua studente care doresc sa obtina o bursa in strainatate. Desi ele si-au propus ca, o data ajunse acolo, sa caute si altceva de lucru, pentru a cistiga bani in plus, nu pot expune, in fata comisiei care le intervieveaza, aceasta dorinta a lor, care, chiar daca nu este "ilicita" trebuie sa ramina "secreta". Formind o echipa, ele trebuie sa se sprijine reciproc, pentru ca spectacolul lor "intelectual" de ansamblu sa corespunda pretentiilor comisiei. Dar, o data iesite de pe "scena", ele nu se mai pot comporta, una fata de alta, ca si cum nu ar sti tot ceea ce stiu. Spre exemplu, pretinzind in continuare ca studiu este singurul lor interes, s-ar ofensa una pe cealalta. Un alt exemplu destul de des intilnit este acela in care coechipierii (de obicei angajati ai unei organizatii) joaca unii fata de altii spectacolul "indignarii" fata de reactiile publicului (clienti etc.), chiar daca fiecare dintre ei stie prea bine ca acestea sint intemeiate. Ei fac aceasta pentru a tocmai pentru a consolida situatia "de echipa", etalind probabil cu totul alte opinii, in alte situatii.
Pentru a sustine imaginea de echipa, membrilor ei li se poate solicita sa nu ia pozitii publice pina nu se stabileste pozitia intregii echipe, iar, dupa aceea, toti membrii vor fi obligati sa o respecte, deoarece dezacordul in fata publicului ar avea efecte dezastruoase pentru impresia de unitate pe care trebuie sa o cultive o echipa. Pe de alta parte, daca membrilor li se cere sa astepte decizia cu privire la versiunea oficiala pe care trebuie sa o sustina o echipa, lor va trebui sa li se comunice prompt aceasta versiune, pentru ca ei sa-si poata juca rolul si pentru a simti ca fac parte din echipa: "A-i refuza unui coleg de echipa informatii despre pozitia echipei inseamna, de fapt, a-i refuza personajul, caci, fara sa stie ce pozitie sa adopte, el poate fi incapabil de a-si afirma un eu in fata publicului."
O alta observatie importanta cu privire la performarea de echipa este aceea ca, daca un membru al echipei face greseli in fata publicului, ceilalti trebuie sa se abtina de la critici imediate, asteptind momentul cind publicul nu va mai fi prezent.
In institutiile sociale concrete, se poate observa ca, drept raspuns la performarea pe care o echipa o sustine in fata lor, participantii lasati deoparte se constituie, ei insisi, intr-o echipa, putind aparea intre ei, spontan, o solidaritate vizibila. De exemplu, fiecare a trait, intr-un grup de prieteni, experienta solidarizarii spontane cu aceia dintre ei care au fost lasati "in public", in timpul apropierii sporite dintre perfomeri. Observati cum persoanele apropiate care se tin de mina, de indeparteaza usor una de alta, atunci cind se intilnesc cu un cunoscut "prietenos", pe care il integreaza in echipa.
Urmarind perfromarile de echipa, vom observa ca, de obicei, o persoana a fost investita cu dreptul de a regiza si controla desfasurarea actiunii, ea fiind si cea care domina spectacolul (preotul, in cadrul unei nunti). In majoritatea performarilor trebuie indeplinite doua functii importante care sint, de obicei, atribuite regizorului respective performari:
indatorirea de a aduce "pe linie" orice membru a carui performare devine nepotrivita (arbitru de fotbal, moderator de emisiuni etc.); de multe ori, regizorului i se pretinde nu atit sa inabuse sentimentele necorespunzatoare, cit sa stimuleze implicarea participantilor in spectacol;
indatorirea de a atribui rolurile dintr-o performare, ca si "fata personala" angajata pentru fiecare dintre ele; in majoritatea cazurilor, membrii echipei il vor considera direct raspunzator pentru succesul sau insuccesul performarii, in vreme ce el va impune fiecaruia sa-si asume rolul de care este nevoie pentru ca echipa in ansamblu sa performeze bine; din acest motiv, desi a fost, initial un membru al echipei, regizorul va fi treptat indepartat de catre ceilalti, fiind plasat intr-o postura de intermediar intre echipa si public.
Goffman face distinctia intre dominatie dramatica si dominatie regizorala. De obicei, amindoua tipurile de dominatie sint detinute de aceeasi echipa, dar exista destule situatii in care ele sint atribuite unor echipe distincte. "De cite ori se acorda unor ocupanti neexperimentati sau temprari ai functiei respective o autoritate formala asupra unor subordonati experimentati, observam, cel mai adesea, ca persoana imputernicita formal este mituita cu un rol dominant dramatic, in timp ce spectacolul tinde sa fie regizat de catre subordonati."[36]
In "scenografia" sociala intelegem prin regiuni orice zone delimitate prin anumite bariere ridicate in calea perceptiei, precum si in calea accesului. In acest sens, regiuni sint, de exemplu, cabinele de emisie, birourile dintr-o institutie sau podiumul pe care e ridicata o catedra. Prima distinctie relevanta pentru intelegerea structurii spatiului social este cea dintre regiuni expuse (front regions) si regiuni ascunse (back regions). Alti doi termeni pentru aceeasi distinctie sint cei de "scena" si "culise".
Performarea cuiva intr-o regiune expusa va trebui sa ofere impresia ca persoana respectiva a asimilat si cultiva anumite standarde. Acestea sint de doua tipuri: standarde de politete, care se refera la modul in care performerul trebuie sa trateze publicul, atunci cind se angajeaza intr-o comunicare verbala sau non-verbala cu acesta; standarde de adecvare, care se refera la modul in care se comporta performerul cind se afla in raza vizuala a publicului, fara a fi neaparat angajat intr-o comunicar cu acesta.
In cadrul standardelor de adecvare putem constata aparitia altor doua tipuri de conditii pentru performare: conditii morale, care sint "scopuri in sine si se refera la reguli privind non-interferenta sau non-agresarea altora, la reguli privind proprietatea sexuala, respectul fata de locurile sfinte etc."[37]; ele pot fi exprimate deschis, de exemplu prin anunturi care cer o anumita tinuta sau abtinerea de la fumat; conditii instrumentale, care "nu sint scopuri in sine si se pot referi la indatoriri de genul acelora pe care le pretinde un patron angajatilor sai - grija fata de proprietate, mentinerea nivelului de munca etc.
Nu ambele tipuri de standarde sint supuse aceleiasi presiuni spre conformitate din partea publicului. Standardele de adecvare sint mult mai atent si mai indelung observate de catre public, de aceea performerului i se impune un strict control asupra acestora, pe toata durata aparitiei "pe scena", nu numai in timpul comunicarii verbale. Pe de alta parte, sintem tentati sa credem ca standardele de adecvare specifice unei institutii religioase sint mult mai stricte decit acelea in vigoare intr-o institutie sociala obisnuita; dar aceasta impresie nu este intotdeauna adevarata. Batrinilor li se permite sa se aseze sau sa motaie, dar unei vinzatoare i se pretinde sa mentina un control expresiv mult mai strict, pentru a se adapta la situatia pe care o presupune un magazin.
O forma speciala de adecvare este "fa-te ca muncesti". Astfel, muncitorilor li se poate pretinde nu numai sa-si indeplineasca norma, ci si sa fie pregatiti sa arate o activitate intensa, daca e cazul.
Daca in regiunea expusa ni se pretinde, de obicei, sa accentuam anumite expresii care semnaleaza indeplinirea sarcinii si sa le suprimam pe acelea care ar compromite perfomarea, in regiunea ascunsa scapam de toate aceste constringeri. Aici, impresia cultivata in regiunea expusa este, de regula, contrazisa. In regiunea ascunsa sint depozitate elementele care servesc pentru decorul unei performari sau obiectele necesare pentru fata personala angajata in performare: regiuni ascunse sint, de exemplu, vestiarele, bucatariile etc.
Orice performare presupune impartirea indivizilor care iau parte la ea in trei categorii, conform functiilor pe care le detin in respectiva performare: cei care performeaza, cei penru care se performeaza si intrusii, adica persoanele care nici nu performeaza, nici nu asista la spectacol. Aceste roluri mai pot fi definite si prin prisma informatiilor referitoare la spectacol pe care le detine fiecare categorie. Performerii sint constienti de impresia pe care o creeaza si detin informatiile care pot consolida sau distruge definitia creata.. Publicul cunoaste doar impresia pe care performerul o creeaza, fara a avea acces si la informatiile relevante pentru "aranjarea" spectacolului. In fine, intrusii nu cunosc nici secretele pe care le ascunde o performare, nici realitatea pe care incearca sa o proiecteze aceasta. Rolurile indivizilor dintr-o performare mai pot fi definite si in functie de accesul pe care il detine fiecare la regiunile performarii. Performerii au acces atit in regiunea expusa, cit si in cea ascunsa. Publicul are acces numai in regiunea expusa, iar intrusii sint exclusi din ambele regiuni.
In teorie, exista o corelatie intre functia performativa pe care o detin indivizii in situatiile de comunicare sociala, tipul de informatii care le sint accesibile si regiunile in care au acces. In realitate, congruenta dintre cele trei aspecte definitorii mentionate (functia, informatia si accesul) nu este usor de realizat, iar de aici provin mai multe roluri posibile, pe care Goffman le numeste roluri discrepante.
Inainte de a continua expunerea, trebuie sa precizam ca orice performare depinde atit de ceea ce reuseste sa arate, cit si de ceea ce reuseste sa ascunda. Tinind cont de faptul ca "o realitate pusa in scena printr-o perfomare este fragila si reclama o coerenta expresiva, se intimpla sa existe aspecte care - o data ce este atrasa atentia asupra lor in timpul unei performari - pot discredita, compromite sau face inutila impresia pe care performarea o produce. Aceste aspecte pot fi considerate ca furnizind "informatie distructiva". Asadar, o problema fundamentala a multor performari este controlul informatiei; publicul trebuie impiedicat sa primeasca informatii distructive cu privire la situatia care ii este definita."[38]
Informatia distructiva reprezinta "secretul" echipei care performeaza si este constituita din mai multe tipuri:
Secrete "intunecate", care se refera la informatii de natura sa distruga in totalitate impresia pe care o cultiva o echipa.
Secretele "strategice" sint acelea care au ca scop sa ingreuneze adaptarea echipei adverse la starea de lucruri pe care echipa incearca sa o configureze. Secretele strategice pot aparea in lume aafacerilor sau in cadrul armatelor, dar nu numai in aceste domenii. Secretele strategice nu sint neaparat "intunecate", atita vreme cit echipa care le detine nu neaga existenta lor.
Secretele "interne". Acestea au o functie dubla. Il asigura pe individul din interiorul grupului de statutul sau de membru si ajuta grupul in ansamblu se se simta diferit fata de grupurile care nu cunosc secretele interne: "Secretele interne confera distantei sociale resimtite subiectiv un continut intelectual obiectiv. Intr-o institutie sociala, aproape orice informatie are ceva din aceasta functie de excludere si se poate considera ca nu priveste pe nimeni din exterior."[39]
Rolurile discrepante sint acelea pe care si le insusesc persoanele aflate in pozitia privilegiata de a primi sau surprinde secretele unei echipe, dar indivizii aflati in aceasta postura au, pe linga avantaje, si dezavantaje. Rolurile discrepante cele mai "misterioase" sint acelea care determina o persoana sa se prezinte sub o infatisare falsa intr-o institutie sociala. Ele pot aparea sub mai multe forme:
Iata, in continuare, si alte roluri discrepante, dar mai "specializate", ale caror caracteristici stau la baza unor roluri sociale (si profesionale) diverse, care numai astfel isi pot revela repertoriul comun de strategii de punere in scena. Vom observa cum, sub diversitatea de functii pe care le indeplinesc aceste roluri, se regasesc trasaturile fundamentale ale jocului social relevate, cu admirabila patrundere analitica, de catre E. Goffman.
Primul rol din aceasta serie este acela al specialistului de serviciu. Dupa cum spune Goffman, "acest rol este ocupat de catre indivizi care sint specializati in constructia, reparatia si intretinerea unui spectacol pe care clientii lor il dau in fata altor oameni. Unii dintre ei, cum ar fi arhitectii si vinzatorii de mobila, sint specializati in scenografie; unii - cazul dentistilor, stilistilor si dermatologilor - se ocupa de fata personala; altii, ca echipa de economisti, contabili, avocati, cercetatori, formuleaza elementele factuale ale imaginii verbale a unui client, pozitia argumentativa sau intelectuala a echipei sale." Atragem atentia asupra formularii doar aparent stranii - imagine verbala - care descrie chiar preocuparea de baza a unui specialist in Relatii Publice: acesta trebuie sa alcatuiasca, pe baza unor fapte, o reprezentare (care poate fi vazuta si ca o "reprezentatie") a clientului menita impresionarii unui anumit tip de public. Prin pozitia privilegiata pe care o are, specialistul de serviciu are acces atit in culisele scenei pe care evolueaza persoana in serviciul careia se afla, cit si la unele secrete ale acestei persoane, care i-ar putea compromite performarea. In acelasi timp, clientul nu detine un control echivalent asupra culiselor si secretelor specialistului, situatie din care provine si o anumita putere specifica a celui din urma. Insa accesul specialistului in culise nu ramine fara consecinte. Chiar faptul ca el poate observa ceea ce este menit sa ramina ascuns, ii poate compromite lui insusi performarea.
Un alt rol discrepant este acela al confidentului. Confidentul este persoana care sta la dispozitia unei alte persoane pentru a-i asculta marturisirile unor nereusite, pentru a-i supraveghea discursul inaintea unei iesiri in scena, dar, spre deosebire de specialist, nu primeste bani pentru aceasta.
In fine, ultimul rol discrepant pe care il aducem in discutie este acela al colegului. Rolul de coleg pare a fi cel mai "transparent" cu putinta si cel mai lipsit de probleme, dar aceasta este numai o aparenta. Colegul este cel care ii permite performerului sa obtinta informatii asupra unei performari la care nu asista: "Colegii pot fi definiti ca persoane care joaca aceeasi rutina, in fata aceluiasi tip de public, dar care, spre deosebire de coechipieri, nu performeaza impreuna, in acelasi timp si in acelasi loc, in fata aceluiasi tip de public particular." Chiar daca se pot afla in competitie pentru cistigarea aceleiasi audiente, ascunzind unul fata de altul anumite secrete strategice, intre colegi apare, de obicei, o solidaritate care pare spontana, dar care este bazata pe un deosebit de complex si de subtil ritual social. De asemenea, este interesant de observat ca, atunci cind coechipierii ajung in contact cu un strain care le este coleg, tind sa-i acorde acestuia un statut onorific de membru special ale echipei si, de asemenea, vor stabili imediat contacte mai personale cu acesta decit cu audienta in fata careia joaca, de multa vreme, acelasi rol."
José Ortega Y Gasset, Omul si multimea, traducere din spaniola si note de Sorin Marculescu, Bucuresti: Humanitas, 2001, p. 135.
Edgar Morin, Paradigma pierduta: natura umana, traducere de Iulian Popescu, Iasi, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", 1999, p. 37.
Aceste idei sint expuse in eseul Discourse and Cognition in Society, in volumul Communication Theory Today, Stanford University Press, 1994.
Emile Durkheim, Formele
elementare ale vietii religioase, traducere de Magda Jeanrenaud si Silviu
Lupescu, cu o prefata de Gilles Ferreol,
Mihail Bahtin apud Robert Vion, La communication verbale. Analyse des interactions, Hachette, 2000, p. 30.
Dupa www.wikipedia.org, itemul "Paul Watzlawick"
Paul Watzlawick, Janet Helmick Beavin, Don D. Jackson, Une logique de la communication, Ed. Du Seuil, 1972, p. 60.
Ceea ce inseamna ca trebuie sa evaluam cu grija afirmatia privitoare la omniprezenta minciunii in politica. Rolurile politice majore, cum ar fi cel de presedinte, presupun ca "actorii" sa transmita siguranta, in situatiile dificile, chiar daca ne putem imagina, cu usurinta, ca, in spatele "fetei" se ascunde ezitare, slabiciune sau altceva. Activitatea politica este, in mod esential, una "dramatizata" si simbolica, exact in sensul pe care il da Goffman acestor expresii.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Sociologie | |||
|
|||
|
| |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||
