Introducere in stiintele sociale

Preambul

Sociologia este "fiica legitima" a filosofiei sociale. Desi nu se poate stabili o data exacta la care aceasta sa-si fi primit omologarea din partea comunitatii stiintifice si a publicului, se poate reconstitui drumul acesteia, de la stadiul difuz, de meditatie generala asupra conditiilor in care omul se cunoaste pe sine, si apoi, ii cunoaste pe ceilalti, la nevoia de a stabili, si, totodata, de a stapini, miscarea aparent dezordonata a celorlalti.

Sfirsitul secolului al 18-lea ii punea pe filozofi in imposibilitatea de a mai gasi raspunsuri satisfacatoare pentru problemele care apareau intr-o societate din ce in ce mai complexa. Industrializarea rapida si bruiajul pe care il produceau masele in miscare, refluxurile revolutiilor burgheze, fac sa devina stringenta nevoia unei stiinte care sa "ordoneze" din nou lumea. Astfel incit, Auguste Comte semneaza certificatul de nastere al sociologiei, prin atragerea ei in grupul demn de incredere al tipurilor de cunoastere pozitiviste, cele care au in vedere numai faptele si conexiunile dintre ele.

Din acel moment, sociologia parcurge un traseu destul de greu, pe parcursul caruia reuseste sa isi legitimeze statutul de stiinta. Lasam la o parte disputa care apare periodic intre stiintele exacte si cele "aproximative", de felul sociologiei. Pentru cei interesati de stabilitatea sau sovaiala pe care o manifesta chiar si stiintele considerate in mod traditional exacte, trimitem la lucrarea lui Thomas Kuhn[1], care clarifica acest aspect.

Genealogie

Sociologia reprezinta studiul vietii sociale umane, al grupurilor si al societatilor, precum si al conexiunilor care se stabilesc intre acestea. Ni se pare demna de retinut definitia pe care o da Anthony Giddens[2] acestei discipline, intrucit ea exprima fidel cel mai nou stadiu pe care l-a atins cunoasterea societatii: "Sarcina sociologiei este de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea sociala si transformarea sociala. Reproducerea sociala se refera la felul in care se mentin in timp societatile; transformarea sociala - la schimbarile pe care le sufera acestea". In acest inteles, sociologia se ocupa cu studierea mecanismelor progresului social, conceput ca o rezultanta a fortelor conservatoare si a celor novatoare dintr-o societate.

In momentul actual, sociologia dispune de o vasta retea de specializari, cam tot atitea cite domenii de interes colectiv exista in societate. Putem identinfica o sociologie a familiei, una a educatiei, alta a organizatiilor, o foarte interesanta sociologie a religiilor etc.

Nici un manual de sociologie nu poate intra in subiect fara a invoca numele fondatorilor acestei discipline, incepind cu Auguste Comte, continuind cu Emile Durkheim, si ajungind la Max Weber, cu o oprire optionala la Karl Marx. Contributiile acestora vor putea fi usor decelate din cele ce vor urma.

I. Faptul social

Din momentul in care Auguste Comte situase sociologia (termen pe care chiar el l-a inventat) in descendenta unor stiinte riguroase, ca fizica sau biologia, raminea ca cercetatorii societatii sa delimiteze, intr-o maniera asemanatoare aceleia a stiintelor exacte, cit mai strict, domeniul noii stiinte si sa produca un vocabular de specialitate, cu scopul de a intari pozitia sociologiei ca sistem explicativ al realitatii sociale.

Primele lucrari metodologice ii apartin lui E. Durkheim, care, prin Regulile metodei sociologice si Sinuciderea contribuie in mod decisiv la autonomizarea acestei stiinte, eliberind-o de un oarecare complex de inferioritate fata de alte episteme capabile sa dea diagnostice foarte exacte si sa traduca realitatea prin formulari matematice.

Regulile . stabileste ce este un fapt social, prin analogie cu fenomenele care constituie obiectele de studiu ale stiintelor naturii. Astfel, desprindem doua reguli de baza pentru interpretarea fenomenelor sociale:

Prima regula este aceea de a admite ca exista fapte sociale. Dupa cum spune Durkheim, "faptele sociale sunt moduri de a actiona si de a simti exterioare individului, care sunt dotate in ce-l priveste cu o putere de coercitie si care-i impun respect". In opozitie cu individualismul filozofic, care considera ca individul este singura sursa a actelor sale, Durkheim considera ca sursa acestor acte trebuie cautata in structura materiala si simbolica a societatii. Aceasta nu inseamna ca individului ii este negata orice subiectivitate si initiativa, ci ca dependenta sa de mediul social este atit de mare, incit ar fi o greseala la fel de mare conceperea lui ca stapin absolut al propriului destin, ca si considerarea lui ca total "iresponsabil".

Cea de-a doua regula impune ca "faptele sociale sa fie considerate "obiecte". Desi aceasta afirmatie poate parea exagerata, sensul ei este acela ca faptele sociale au un anumit mod de a se detasa de subiectul infaptuitor si de a se constitui intr-un material aparte, extra-individual, obiect de studiu pentru cercetator.

Aceste doua articole din "constitutia" sociologiei au fost suficiente pentru a o desprinde definitiv de ambitiile si obiectivele altor stiinte care, altfel, ar fi putut-o incorpora foarte usor.

Durkheim si-a aplicat teoriile asupra unuia dintre cele mai "obscure" si mai "intime" fenomene sociale - sinuciderea. Rezultatele cercetarilor sale au fost pe cit de surprinzatoare, pe atit de bine argumentate, iar cartea sa a ramas un studiu de referinta in sociologie. Din lipsa de spatiu, vom lasa la o parte expunerea acesteia, indicindu-le celor interesati traducerea sa in limba romana.[3]

Nu putem depasi acest stadiu fara a mentiona conditiile obligatorii pentru desfasurarea oricarui tip de analiza sociologica. In primul rind trebuie acceptat ca, dincolo de initiativele individuale, societatea produce o serie de norme si cutume, o structura simbolica deosebit de complexa si ca, in al doilea rind, individul isi insuseste aceste norme si actioneaza intotdeauna tinind seama de ele, chiar si atunci cind le incalca. (Studiul faptelor care sfideaza legile sociale constituie obiectul sociologiei deviantei.)

II. Faptul individual

Ne-am putea imagina ca, o data ce eforturile de autonomizare a sociologiei au fost recunoscute, stiinta societatii s-a lansat intr-o intreprindere ferita de turbulente, intr-o munca de slefuire a faptelor sociale si de cuprindere a acestora intr-o schema pur obiectiva, raminind a le cintari si eticheta, apropiindu-se, in cele din urma, de o societate fara secrete.

Numai ca rolul individului in aceasta regie a faptelor sociale nu poate fi redus, fara proteste din partea sa, la cel de executant. Caci, pe linga traditii, cutume, institutii etc., mai precis, la baza lor, sta tot omul, cu instinctele si dorintele sale, ceea ce face ca realitatea sociala sa fie mult mai complexa si introduce o problema de a carei rezolvare depinde insusi statutul sociologiei ca stiinta.

Meritul de a fi lamurit raportul dintre individualitatea umana si mediul social constringator este al lui Max Weber.

El face distinctia intre actiune sociala si actiune individuala, precizind ca prima este "o actiune orientata intr-un mod semnificativ spre celalalt", si ca, de fapt, numai actiunile sociale pot fi intelese de sociologie. Actiunile individuale ramin mai mult sau mai putin misterioase, dar aportul psihologiei si, mai ales, al psihologiei sociale au dezvaluit, in cele din urma, o mare parte a mecanismelor acestora.

III. Clasificarea actiunilor sociale

Precizarile asupra modului in care trebuie intelese actiunile sociale deveneau foarte necesare pentru ca sociologia sa poata avansa intr-o directie recunoscuta de comunitatea stiintifica. Cu precizarea ca actiunile prezentate reprezinta tipuri ideale (i. e. o realitate intuitiva, mai greu sau imposibil de regasit in experienta ca atare, ceea ce nu stirbeste cu nimic din valoarea metodologica a conceptelor propuse, ci, dimpotriva), M. Weber clasifica actiunile sociale dupa cum urmeaza:

Actiunea traditionala - este o conduita "mecanica", in cadrul careia individul se comporta, mai mult sau mai putin inconstient, in conformitate cu unele obiceiuri sau valori pe care el le resimte ca exercitind o constringere "naturala", prin autoritatea pe care o primesc de la o larga si tacita acceptare de catre majoritatea membrilor societatii.

Actiunea afectiva - este, in opozitie cu actiunea traditionala, determinata de un impuls, de un "afect", de un resort pur individual si nu este orientata catre un scop anume.

Actiunea rationala ca valoare - este o manifestare condusa de un puternic sistem de valori, in raport cu acesta capatindu-si caracterul de "rationalitate", dar ignorind eventualele consecinte care pot decurge din ea. Un exemplu in acest sens il poate reprezenta demisia unui jurnalist dintr-un post care ii afecteaza libertatea de exprimare, fara a lua in seama consecintele financiare sau de alta natura determinate de aceasta decizie.

Actiunea rationala ca finalitate - isi capata intelesul in raport cu cea de mai sus, dar, in acest caz, individul este capabil sa stabileasca, pe linga obiectivele pe care le are de atins, si mijloacele pentru a le realiza, precum si "efectele secundare" ale actiunilor sale, care vor primi un tratament logic special.

Raportul dintre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica

In domeniul sociologiei, poate mai mult decit in cadrul altor stiinte, legatura dintre cunoasterea comuna si cea stiintifica este foarte strinsa. In intelesul de aici, cunoasterea comuna nu are nimic peiorativ, fiind astfel inacceptabile conotatiile de "banala", sau chiar "vulgara" care i-ar putea fi adaugate.

Dupa cum subliniaza T. Rotariu si P. Ilut, in lucrarea pe care ei o dedica anchetei sociologice[4], cunoasterea bazata pe "bunul simt" este "un sistem de reprezentari, cunostinte, explicatii si interpretari, obtinute in mod spontan, fara o cercetare sistematica si dupa modele stiintifice, ci doar pe baza activitatilor si in contextele obisnuite (loc de munca, familie, organizatii politice, cercuri de prieteni etc.)".

Cunoasterea comuna reprezinta, in fond, experienta pe care o extrage individul din activitatile sale cotidiene si pe care o actualizeaza ori de cite ori are nevoie pentru a se repozitiona in raport cu un eveniment inedit, sau pentru a da sens relatiilor sale cu ceilalti. Lasind, deocamdata, la o parte valabilitatea cunostintelor pe care individul le stocheaza in acest mod, trebuie subliniat faptul ca, in ceea ce il priveste, orice om le considera ca fiind deosebit de solide si nu este dispus sa le re-considere decit daca este confruntat cu o contradictie evidenta.

Acest fenomen nu este strain nici de "cunoasterea comuna" a ziaristilor, de exemplu, carora "flerul" le dicteaza ca nu este profitabil pentru tiraj sau audienta sa contrazica in mod categoric opiniile publicului, si ca, in general, orice sursa de contrarietate este rezolvata de indivizi, pe calea efortului minim, prin interpretarea sa in functie de datele pe care acesta le detine, sau prin respingerea de plano a acesteia. Atitudinea de acest tip este o expresie a fenomenului de disonanta cognitiva, pus in evidenta de Leon Festinger.

Revenind la legatura dintre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica, "strategiile cognitiei sociale (cotidiene) sunt spontane, neelaborate, incomplete, dar ele au multe puncte comune cu primele (strategiile cunoasterii stiintifice - n.m.R.E.). Cunoasterea comuna in perimetrul socio-umanului nu trebuie asadar subapreciata. Ea este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majoritatii indivizilor."[6]

Cu toate ca similitudinile dintre cunoasterea "de bun simt" si cea stiintifica sunt evidente aici, nu ar trebui sa ne multumim cu teoriile personale care provin din interpretarea faptelor de viata, fiind necesar sa intelegem si limitele cunoasterii comune. Dar motivul pentru care le prezentam si pe acestea nu este acela de a descuraja orice judecata pe care o face un om obisnuit, ci, dimpotriva, de a proteja aceasta cunoastere de o sursa de distorsiune inutila si de a "ascuti" simtul realitatii de care fiecare dintre noi dispune.

Sa urmarim, impreuna cu T. Rotariu si P. Ilut, limitele generale ale cunoasterii comune, iar apoi mecanismele si erorile specifice acesteia.

I. Limite generale

Prima limita a cunoasterii comune este data chiar de caracterul sau subiectiv. Fiecare individ se raporteaza la realitate prin prisma intereselor, aspiratiilor si valorilor sale sau ale grupului din care face parte. Ca urmare, interpretarile de acest tip sunt inexacte sau total eronate, suferind un proces de traducere deosebit de fidel in raport cu credintele individuale sau ale grupului din care facem parte, dar infidel fata de realitate. Un exemplu in acest sens este adevarata arta de a "colora" ideologic informatiile vehiculate de media, din nevoia de a plasa ne-contradictoriu cunostintele noi in sistemul propriu de idei. Astfel, individul obisnuit manifesta un soi de "daltonism" deosebit de convenabil pentru stabilitatea propriilor constructii teoretice, dar daunator pentru intelegerea exacta a realitatii.

In al doilea rind, orice om obisnuit manifesta tendinta de supra-generalizare, ceea ce inseamna transferarea nejustificata a caracteristicilor unui fapt sau fenomen asupra unui intreg grup de fenomene de acelasi tip, pe temeiul propriei experiente sau al unei experiente restrinse. Ceea ce poate fi adevarat despre unii jurnalisti (de exemplu, ca sunt superficiali si indiscreti) nu este valabil pentru intreaga breasla.

In al treilea rind, cunoasterii comune ii lipseste precizia. In mod obisnuit, putem emite judecati care ramin la un nivel vag si care, fara a fi false, sunt inoperante pentru ca le lipsesc unele detalii semnificative. A spune ca presa romaneasca nu este profesionista nu este suficient in nici un context. Este necesara definirea conceptului de profesionalism, si, mai ales, a criteriilor dupa care se poate constitui un cod al profesionalismului.

In cele din urma, cunoasterea comuna opereaza cu o serie de prejudecati si stereotipii, dintre care unele se pot dovedi deosebit de daunatoare. Acestea au infatisarea unor informatii primite de-a gata, pe care individul nu le verifica prin propria experienta, dar pe care uneori le vehiculeaza cu aplombul specific unei cunoasteri stiintifice. Desi nu se poate afirma ca acestea sunt total neadevarate (este posibil ca unele pareri de acest tip sa comprime cu o deosebita precizie caracteristicile unui grup), ele au cel putin o lacuna considerabila, si anume chiar supra-generalizarea de care am vorbit.

II. Mecanisme si erori specifice

Pe linga slabiciunile mai generale ale cunoasterii comune, exista unele mecanisme psihologice a caror intelegere este foarte utila pentru jurnalisti. Cunoscind cu precizie care sunt resorturile mentale care determina formarea unei opinii sau alteia, profesionistii media se vor feri sa contribuie la crearea unor impresii false in rindul publicului si, in plus, vor identifica mai precis forma in care trebuie sa-si elaboreze mesajul pentru ca acesta sa isi atinga obiectivele informative sau persuasive. Nu in ultimul rind, jurnalistii vor putea astfel sa interpreteze corect sondajele de opinie sau chiar sa "citeasca printre rinduri" statisticile pe care le consulta.

Efectul falsului consens. In general, indivizii considera ca gindesc la fel ca majoritatea concetatenilor lor, in ceea ce priveste, de exemplu, dreptul de proprietate, sau chiar admiterea Romaniei in NATO. Daca am avea curiozitatea sa aplicam un chestionar studentilor platitori de taxe in legatura cu marimea acestor sume si i-am ruga sa le caracterizeze pornind de la "foarte mici" la " foarte mari", pe o scala de cinci puncte, iar apoi i-am intreba care cred ca este numarul acelora care au dat raspunsuri asemanatoare cu al lor, am constata ca se va indica o cifra mai mare decit cea inregistrata. Explicatia este aceea ca oamenii presupun ca marea majoritate a celorlalti le impartaseste opiniile, tocmai pentru a-si confirma propriile optiuni. Un rezultat al acestui mod de gindire poate fi acela ca o serie de persoane pot vota un candidat sau partid doar pentru ca presupun ca majoritatea electorilor va face la fel.

Efectul incadrarii. Este fenomenul pe care jurnalistii cu experienta il cunosc foarte bine. Aprecierile oamenilor cu privire la o anumita chestiune depind foarte mult de modul in care aceasta a fost prezentata. Informatiile de un anumit tip, de exemplu cu privire la masura in care un politician este corupt, pot influenta parerea oamenilor despre cinstea acestuia. Daca transmitem unei jumatati din subiectii vizati ca s-a constatat, in urma unui sondaj de opinie, ca 75% din esantion crede ca X este corupt, grupul nostru va raspunde intr-o proportie mai mare ca X este corupt, decit daca am transmite informatia ca 25% dintre cei chestionati cred ca X este cinstit. Asadar, publicul este foarte sensibil la sublinierea unei calitati sau a unui defect, prin modul in care este prezentata informatia.

Efectul ancorarii. Apare in momentul in care aprecierile noastre pornesc de la un anumit reper care ni se ofera. Acest tip de eroare este foarte asemanator cu precedentul. Sa presupunem ca rugam o jumatate din esantion sa ne spuna daca sansa ca guvernul actual sa cada este mai mica sau mai mare de 70%, iar pe cealalta jumatate daca posibilitatea aceasta este mai mica sau mai mare de 30%. Vom constata ca cei ancorati "mai sus" vor da sanse mai mari ca guvernul sa cada decit cei ancorati "mai jos", desi, in absenta acestor "propuneri", sub-grupurile ar fi indicat valori apropiate.

Mecanismele simularii mentale. Acestea reprezinta judecati pe care le emitem in functie de posibilitatea de a imagina scenarii alternative la un anumit fapt. Presupunind ca aflam de la televizor ca doua tinere au fost violate, una in timp ce se intorcea noaptea de la discoteca pe care o frecventa des, iar cealalta ziua, trecind printr-un parc pe care nu l-a putut ocoli fiindca sa grabea, vom simti mai multa compasiune pentru cea de-a doua victima, intrucit aceasta, spre deosebire de prima, care "a cautat-o cu luminarea", ar fi putut sa aleaga un alt traseu.

Tipologia grupurilor umane. Grupurile si sociabilitatea

Cu acest capitol, care urmareste morfologia sociala, ne apropiem in mod semnificativ de specificul sociologiei ca stiinta, adica studierea grupurilor si a relatiilor care se stabilesc intre acestea.

Incepem cu o definitie a grupului social: un ansamblu de indivizi reuniti printr-o comunitate de interese, norme, valori. Insistam asupra faptului ca nota esentiala a unui grup este prezenta interesului, iar nu numarul persoanelor care il compun. Intrebarea daca putem vorbi de grup de la una sau doua persoane "in sus" este secundara in raport cu sensul pe care trebuie sa il dam acestui concept.

Chiar daca cineva ar putea spune ca, avind aceste minime trasaturi ale grupului, ar mai fi nevoie doar de o banala combinatorie intre ele pentru a epuiza capacitatea euristica a sociologiei, cercetatorii, cum este si Jean Baechler, considera ca formarea grupurilor este un fenomen care necesita unele precizari foarte importante.

Pornind de la analiza sa asupra chestiunii in discutie[7], trebuie sa distingem trei stari specifice ale grupurilor:

a.          sodalitatea - "capacitatea umana de a intemeia grupuri, definite ca unitati de activitate: cupluri, familii, intreprinderi, echipe sportive, biserici, armate etc."[8]

b.         sociabilitatea - "capacitatea umana de a forma retele, prin care unitatile de activitate, individuale sau colective, transmit informatiile ce le exprima interesele, gusturile, pasiunile, opiniile: relatii de vecinatate, categorii de public, saloane, cercuri, piete, clase sociale, civilizatii . "[9]

c.          socialitatea - "capacitatea umana de a mentine impreuna grupurile si retelele, de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie in societati: tribul, cetatea, natiunea ca forme de solidaritate sociala ce pot fi numite morfologii."[10]

Observam ca parcurgem teoretic, in acest fel, drumul de la existenta instinctului social la om, pina la "specializarea" acestuia, cind putem vorbi de structuri sociale complexe.

Vom aborda pe rind aceste relatii sociale, incercind sa intelegem conditiile in care apar si relatiile care se stabilesc intre ele.

a.         Sodalitatea

Sodalitatea este modalitatea primara de asociere umana ale carei mobiluri sunt constituite de nevoile, obiectivele si interesele pe care individul nu le poate atinge de unul singur. Cea mai restrinsa expresie a sodalitatii o reprezinta cuplul, iar cea mai larga - umanitatea, presupunind, in legatura cu aceasta ultima forma, dupa cum remarca si J. Baechler, ca specia umana ar putea sa se mobilizeze pentru atingerea unor scopuri comune: disparitia poluarii, a violentei etc. Obiectivele pe care individul nu le poate atinge decit cu ajutorul celorlalti merg de la reproducere, pina la asigurarea securitatii si instaurarea dreptatii.

Totusi, chiar din acest stadiu elementar, trebuie indeplinite anumite conditii de cooperare, intrucit grupul contine sub-grupuri, care, la rindul lor, sunt formate din indivizi, cu propriile lor dorinte, nevoi si aspiratii, astfel incit, avind in vedere multele lucruri care ii despart pe oameni, rezultatul mai natural al interactiunii dintre ei ar fi izolarea sau anarhia. In fapt, exista mai multe modalitati de "a fi in grup":

"- orice grup, indiferent de efectivele sale numerice, are unul sau mai multe scopuri care ii definesc natura, propria rationalitate si structura ca adecvare a mijloacelor la scopuri.

- orice grup este compus, mediat sau nemediat, din indivizi ale caror scopuri personale:

ar trebui sa fie ale grupului, in masura in care ei fac parte din acesta;

pot fi fara nici o legatura cu scopurile grupului;

se pot combina mai bine sau mai putin bine cu scopurile colective;

orice grup este in contact sau in concurenta cu alte grupuri ( . ), orice grup face parte dintr-un    sistem de activitati ce actioneaza asupra lui ca o constringere."

In mod normal, orice individ face parte simultan din mai multe unitati de activitate, lucru pe care il putem verifica din propria experienta. Aportul minim pe care il solicita grupul de la individ, care ia forma unei prestatii conditionate social, se constituie intr-un anumit rol. Legat de conceptul de rol, este cel de statut, dar acesta nu ar trebui confundat cu cel dintii. Statutul reprezinta importanta sociala care se acorda rolului unui individ, adica pozitia acestuia in ierarhia simbolica a grupului.

Cel mai interesant aspect al participari individului la activitatea grupului este coincidenta facultativa a scopurilor individuale cu cele colective. Nu constituie o experienta rara pentru multi dintre jurnalisti situatia in care te poti fi angajatul unui ziar "de dreapta", in vreme ce convingerile tale sunt "de stinga". Potrivit sensibilitatii fiecaruia, efortul de apropriere a unui anumit rol poate fi mai mult sau mai putin traumatic, in absenta unei aderari din convingere la obiectivele grupului.

Dintre formele particulare de sodalitate, ne vom opri numai la grupurile de presiune si la partidele politice, acestea fiind cele mai importante pentru demersul nostru.

a.1. Grupurile de presiune

Aceasta modalitate de asociere reprezinta o importanta deosebita pentru jurnalisti din cel putin doua motive: in primul rind, ei au nevoie sa inteleaga natura grupurilor de presiune din ratiuni profesionale, dar, in al doilea rind, ei insisi se pot constitui in grupuri de presiune specifice, in cadrul campaniilor de presa, de exemplu.

Un grup de presiune (a carui activitate este cunoscuta si sub denumirea de lobby) este "o coalitie ocazionala sau permanenta, formata din actori sociali ce isi propun sa smulga puterii politice unele scutiri sau privilegii."[12] Desi, in mod obisnuit, consideram actiunile grupurilor de presiune ca fiind dezintersate (in afara obiectivului declarat), nu toate acestea sunt de tipul Greenpeace. Grupurile de presiune se constituie pentru atingerea unor obiective colective, dar, uneori, efortul de mobilizare poate proveni si din partea unui numar restrins de indivizi, care urmaresc sa convinga un grup mai mare de necesitatea unei actiuni care serveste, de fapt, numai celor dintii.

Pentru a fixa cadrul in care se desfasoara actiunile grupurilor de presiune, J. Baechler propune o sintagma graitoare, construita prin analogie cu vocabularul economic: "piata politica". La fel cum in cadrul unei piete, in inteles traditional, se tranzactioneaza bunuri si servicii, pe piata politica se tranzactioneaza voturi si legi, iar partenerii de schimb sunt reprezentati de oamenii politici, pe de o parte, si coalitiile care reprezinta diverse interese (economice, politice, sociale, religioase), pe de alta parte. Actiunea concertata a celor interesati de o anumita decizie din partea puterii politice nu este, de obicei, nici atit de altruista, nici atit de necostisitoare, pe cit am fi tentati sa credem. In sistemele democratice, "simbioza" dintre organizatiile de presiune si politicienii care solicita voturi este, de fapt, expresia unui dublu joc de interese, atit din partea politicienilor, cit si din cea a sindicatelor, de exemplu, care nu ar trebui sa se gindeasca decit la binele public. Numai ca, in nenumarate cazuri, indivizii sunt dispusi sa-si negocieze votul pentru avantaje personale, ignorind obiectivele colective ale actiunii pe care o intreprind prin intermediul grupurilor de presiune.

Viziunea de acest tip nu trebuie sa ne descurajeze mai mult decit viciile inerente sistemului democratic insusi. Nu toate grupurile de presiune sunt organizatii cu scopuri oculte. Dar jurnalistul nu isi poate permite sa ignore aceste aspecte "denaturate" ale grupurilor de presiune.

a.2. Partidele politice

Partidul politic este "o coalitie permanenta si organizata, ce are drept obiectiv cucerirea puterii politice"[13]. Partidele reprezinta organismele in absenta carora "jocul democratic" nu ar mai avea sens. Partidul unic pe care l-am cunoscut cu totii, reprezinta o organizatie care solicita in mod democratic votul populatiei, pentru a-si aroga mai apoi dimensiuni si caracteristici nationale. S-au scris o multime de lucrari despre partidele politice si despre modul de functionare al acestora. Pentru cei interesati in mod special de acest subiect, mentionam contributia esentiala a lui Maurice Duverger la studiul acestui deosebit de interesant fenomen al vietii democratice.

Pentru interesele acestui curs, consideram binevenita initiativa lui J. Baechler de a lua in discutie numarul partidelor politice care ar trebui sa activeze intr-o democratie, amintindu-ne ca si Romania s-a confruntat cu intrebarea daca isi permite sa sustina un numar mare de partide, sau daca ar fi mai bine sa existe doua partide puternice care sa isi dispute guvernarea.

In fapt, aspectul sistemului politic provine in mod cit se poate de firesc din maniera in care sunt organizate alegerile. In ceea ce priveste interesele votantilor si modul in care se distribuie puterea, este evident ca trebuie sa existe, intr-un moment initial, cel putin doi poli de interes, care se constituie dupa liniile de forta ale unor opinii diferite (contrare). De exemplu, in functie de optiunile pentru ritmul in care Romania trebuie modernizata, se pot exprima optiunile "mai lent si cu deosebita atentie pentru problemele sociale" sau "rapid si cu ignorarea eventualelor conflicte sociale". Din acest moment, votantii au la dispozitie doua alternative, in afara unei largi reprezentari "de centru" asumata de partidele care, de obicei, nu au un electorat puternic si nici o ideologie bine conturata. Dupa cum spune si J. Baechler, se pare ca prima etapa a oricarei competitii democratice este alegerea intre traditionalele "stinga" si "dreapta".

Pe de alta parte, exista in multe tari sisteme electorale care favorizeaza formarea unui mare numar de partide, uneori pina la cincisprezece. De aceea, trebuie accentuat ca sistemul bipartit nu este neaparat expresia unei constiinte civice de tip special, care ar determina o concentrare automata asupra unui cuplu de optiuni, ci este rezultatul concret al modului in care se desfasoara scrutinul: "Scrutinul majoritar - numit uneori si universal cu un singur tur - duce in mod mecanic la aparitia a doua partide dominante moderate, in timp ce scrutinul proportional sporeste numarul partidelor".[15] In mod cit se poate de firesc, intr-un scrutin proportional, fiecare candidat cu o oarecare sansa de cistig se va prezenta sub sigla propriului partid, avind, in acest fel, mai multe sanse de a cistiga. Intr-un scrutin majoritar, in care pentru a cistiga alegerile este suficienta majoritatea voturilor din circumscriptie, va avea loc un puternic fenomen de canalizare, care va duce la aparitia a doua forte alternative.

b.         Sociabilitatea

Pentru inceput, trebuie sa distingem cu claritate sociabilitatea de sodalitate: "putem vorbi despre sociabilitate de indata ce analizam relatiile pe care le pot intretine indivizi si grupuri, atunci cind aceste relaltii nu sunt rezultatul formarii unui grup susceptibil de a functiona ca unitate de activitate."[16]

Sociabilitatea reprezinta capacitatea indivizilor de a stabili legaturi informale cu alti indivizi, chiar si in interiorul unor organizatii care functioneaza ca unitati de activitate, dar in functie de un criteriu pur personal. Sociabilitatea ii uneste pe colegii de serviciu, de exemplu, care mentin o relatie apropiata si in afara organizatiei si, de asemenea, pe membrii unui club. Exista o puternica permeabilitate a granitelor unui grup la sociabilitate. Astfel, relatiile dintre indivizi, in afara celor strict profesionale, se pot stabili chiar ignorind eventuala competitie dintre gruparile profesionale de care apartin. Nu sunt rare relatiile de prietenie dintre jurnalisti care lucreaza la cotidiane sau posturi de televiziune concurente.

Pe de alta parte, in cadrul sociabilitatii insesi exista diferite grade de "spontaneitate" a relatiilor. Se pot distinge, astfel, retelele, a caror intindere si consistenta se pot constata raspunzind la intrebarea "Cine pe cine frecventeaza?", dar a caror structura se complica vizibil atunci cind sunt luate in calcul legaturile de rudenie, de religie, de clasa etc.

In al doilea rind, exista relatiile dintre persoanele care au un interes anume sa se frecventeze, care se reunesc in cafenele, saloane, cluburi etc., cu alte cuvinte, un tip de sociabilitate circumscrisa la un loc anume. Cafenelele artistilor, locurile de intilnire ale "boemei", cluburile mai mult sau mai putin exclusiviste, reprezinta o marca specifica a sociabilitatii, denumita civilitate.

In ultimul rind, sociabilitatea isi atinge granitele in cadrul civilizatiei, dar, pentru analiza acesteia ar fi nevoie de un spatiu de care nu dispunem, astfel incit, vom detalia numai caracteristicile retelelor si ale civilitatii.

b.1 Retelele

Retelele de sociabilitate sunt foarte greu de cuantificat. Este dificil de stabilit chiar si totalitatea raporturilor pe care un singur individ le mentine cu ceilalti, pentru a nu mai vorbi de raporturile de sociabilitate dintre grupuri. In fond, reteaua sociala trebuie studiata mai degraba ca o predispozitie, ca principiu, iar nu ca intindere. De aceea, cercetatorii au ajuns la concluzia ca trebuie introduse unele repere. Astfel, "ciclul de viata este factorul determinant, in sensul ca variabilele demografice, cum sunt virsta si starea civila si prezenta copiilor, ar stabili trei mari etape in viata sociala a oamenilor, intensa si externa in tinerete, moderata si interna - in sinul sau in jurul caminului - la maturitate, si in declin, pina la disparitie, la batrinete."[17] Concepind sociabilitatea in legatura cu virstele indivizilor, introducem un element de ordine absolut necesar pentru construirea statisticilor, de exemplu. Consideram interesante rezultatele unei anchete desfasurate in Franta, care a urmarit sa surprinda sociabilitatea in act a individului obisnuit. Comportamentele de sociabilitate ramin dependente de impartirea traditionala a rolurilor intre sexe: femeile se concentreaza asupra relatiilor cu cei apropiati - rude, negustori, vecini, dar cele care lucreaza in afara caminului isi diversifica sensibil contactele. Cifrele devin mai interesante atunci cind se constata ca procentul de 10% din populatia activa masculina, compus din profesiuni liberale, artisti, functionari inalti, invatatori etc., totalizeaza 34% din relatiile de prietenie, 35% din relatiile de munca, 24% din relatiile de rudenie si 23% din relatiile cu vecinii, in timp ce 35% alcatuit din muncitori calificati si necalificati nu totalizeaza decit, respectiv, 17%, 15%, 15% si 20% (Héran, 1988). Concluzia este ca "sociabilitatea apare ca un capital a carui acumulare este fara indoiala intr-o corelatie pozitiva cu veniturile dar, in special, cu diploma. Ea are toate aparentele unui capital cultural, a carui gestionare reusita depinde de asimilarea unei culturi ce retine sociabilitatea printre valorile sale privilegiate."

O alta constatare interesanta asupra dinamicii retelelor de sociabilitate este aceea ca retelele sunt cu atit mai inchise cu cit legaturile lor interne sunt mai puternice, deschizindu-se catre alte retele in masura in care coeziunea interna este mai slaba.

b.2 Civilitatea

Pentru a elimina chiar de la inceput o posibila confuzie intre grup ca unitate de activitate si grupul permanent sau ocazional reunit in cadrul unui cerc sau club, trebuie precizat ca grupul ca unitate de activitate constituie propria sa ratiune de a exista, pe cind, in cel de-al doilea caz, el este rezultatul existentei unui loc de intilnire a intereselor individuale. S-ar putea spune chiar ca, in cadrul cercurilor de civilitate este exclusa discutarea problemelor profesionale, religioase, politice, sau, mai bine zis, abordarea lor este permisa doar contextual si la modul general. De asemenea, excesele temperamentale sau de opinie trebuie aduse la un nivel de tolerabilitate. Cu toate acestea, civilitatea nu se atinge printr-un efort deosebit sau prin interventii autoritare, intrucit, constitutiv, oricare club este caracterizat de o accentuata cerinta de egalitate a tuturor membrilor (indiferent de veniturile sau statutul extern al membrilor sai). De la "cluburile" de sah improvizate prin parcuri, pina la cafenelele artistilor, se constata acelasi imperativ al nivelarilor excentricitatilor si privilegierea asocierilor libere si "dezinteresate".

Totusi, chiar daca politica nu este discutata in mod direct, ea este stimulata prin legaturile care se stabilesc intre membri sau intre cluburi, aceasta fiind de fapt una dintre bazele formarii unei opinii comune si, de aici, a unei opinii publice. In fapt, un partid politic "nu este o grupare de indivizi, ci o regrupare a celulelor de sociabilitate."[19]

c.          Socialitatea

Socialitatea este ultima si cea mai greu de definit dintre trasaturile sociale ale individului. Faptul este paradoxal, intrucit ea exprima cea mai generala si cea mai puternica forma de "a fi in societate".

Putem incepe printr-o definire negativa, eliminind grupurile ca unitati de activitate (familiile, intreprinderile, bisericile etc.) si retelele de socialitate (imobile, cartiere, orase etc.). In urma acestora ramine un "ce" inefabil, un fel de solidaritate a carei intensitate este coplesitoare si care constituie baza si refugiul ultim al lui zoon politikon.

Socialitatea ar trebui sa fie obiectul "eteric" de studiu al unei sociologii aflate in cautarea resorturilor instinctului social. Studiul socialitatii se afla la intersectia pozitivismului sociologic cu filozofia. Noi nu putem decit sa reluam, in acest cadru, definitia socialitatii, adica tendinta specific umana de a forma si intretine un grad general de coeziune intre indivizi si grupuri, ceea ce duce la formarea societatilor, de la triburi la natiuni, si de a presupune ca mobilurile prime ale socialitatii pot fi dezvaluite chiar prin studierea incarnarilor sale in diferite forme de societati.

Atitudine si comportament

In cadrul cunoasterii comune nu exista o distinctie clara intre atitudine si comportament. "A lua atitudine", de exemplu, este o forma de reactie care constituie, de fapt, un comportament. Pentru cei interesati de cunoasterea riguroasa a domeniului social, se impune realizarea unei diferentieri intre conceptul de atitudine si cel de comportament.

In cuvinte putine, diferenta dintre cei doi termeni este analoaga aceleia dintre "latent" si "manifest". Nu credem ca este necesar sa insistam asupra cistigului metodologic pe care il aduce o asemenea precizare. Este de ajuns sa amintim ca domeniul social este structurat atit de o serie de acte, de fenomene, cit si de o multitudine de tendinte, sau de potentialitati a caror ignorare ar saraci in mod periculos intelegerea sa si ar face imposibila orice predictie. (Exista voci care atribuie sociologiei un rol exclusiv de diagnosticare, lasind viitorul in seama futurologie sau a hazardului. In ceea ce ne priveste, consideram ca sociologia poate indrazni sa prevada ceea ce deriva cu claritate din rezultatele cercetarilor sale specifice. Ea nu poate fi redusa la rolul de instrument al altor stiinte sau, mai rau, al puterii politice, iar componenta sa eseistica ii confera o demnitate pe care o merita din plin.) Putem da un exemplu relevant: atitudinea cuplurilor fata de procreare are o deosebita semnificatie pentru viitorul oricarei societati. A sti de ce oamenii isi doresc - sau nu isi doresc - copii inseamna a lua masuri concrete pentru a incuraja perpetuarea societatii. De altfel, tocmai pentru ca atitudinile sunt atit de importante, sociologii au ajuns in posesia unui instrument suficient de sofisticat, care ajuta cercetarea in mod indiscutabil: scala de atitudine.

Cel mai bun mod de a defini cele doua concepte este tratarea lor impreuna, ca poli ai aceluiasi continuum.

Atitudinile reprezinta modalitatea de a-ti pune in raport subiectivitatea cu realitatea exterioara, de a reactiona la ea. Ele iau forma unui set de opinii care se coaguleaza intr-un mod de gindi, intr-un complex de reactii pe plan mental la ideile sau evenimentele care ne preocupa. In general, cu cit interesul unui individ pentru ceva anume este mai mare, cu atit atitudinea raportata la acel ceva este mai bine conturata.

Comportamentul reprezinta exteriorizarea unei atitudini (de obicei un complex atitudinal) care este deja formata pe plan mental.

Diferenta dintre atitudine si comportament introduce, de fapt, caracterul de intentionalitate al actelor unui individ. Nu toate comportamentele au in spate o anumita atitudine. Exista acte inconstiente, cum ar fi ticurile, carora nu li se poate gasi un corespondent atitudinal (dar carora psihanaliza le poate descoperi mobiluri interesante).

Pentru jurnalisti este cit se poate de importanta intelegerea cuplului atitudine - comportament. Atitudinea sta la baza formarii opiniei publice, obiect de studiu privilegiat pentru profesionistii mass-media. In cele din urma, este bine de stiut care sunt sansele ca atitudinea agresiva de tipul "i-as impusca pe guvernanti" are sanse sa se transforme in act individual sau intr-o revolutie.

Metode si tehnici de cercetare sociala

Apropierea dintre sociologie si jurnalism este mai evidenta decit oricind daca avem in vedere modul in care profesionistii ambelor domenii obtin informatiile de care au nevoie. Trebuie sa subliniem inca de la inceput ca nu exista o suprapunere totala intre continuturile unor concepte care sunt folosite cu aceeasi denumire in cele doua structuri profesionale. De exemplu, ancheta sociologica si cea jurnalistica se deosebesc atit prin modul de aplicare si de prezentare a datelor, cit si prin frecventa de utilizare (ancheta sociologica este o metoda de lucru obisnuita in sociologie, pe cind in jurnalism ea este solicitata de situatii deosebite).

Si sondajul de opinie este folosit de ambele domenii, dar, pe cind in cazul anchetei nu putem stabili vreo ascendenta a unui domeniu asupra altuia, sau un inteles propriu aici, si figurat dincolo, sondajul de opinie a fost preluat de catre jurnalism de la sociologie, dar, de obicei, cu ignorarea relevantei esantionului, printre altele. Astfel, consideram ca jurnalistii sunt direct interesati a imprumuta din scrupulozitatea metodei sociologice in analiza sondajelor de opinie.

Acestea fiind spuse, recurgem cu deosebita incredere la experienta sociologilor deja citati[20] si cautam sa clarificam unele concepte si practici importante atit pentru sociologi, cit si pentru jurnalisti.

Pentru a contura cit mai clar fundalul analizelor sociologice, incepem prin a spune ca exista o diferenta, poate mai putin vizibila, intre metode si tehnici. Metoda este "o modalitate generala, strategica (din punctul de vedere al mijloacelor de cercetare si nu al teoriei) de abordare a realitatii. Tehnicile sunt formele concrete pe care le imbraca metodele . "[21]. In sociologie, ca si in alte stiinte, exista doua metode generale de abordare a obiectului de studiu: observatia si experimentul. Dar, in vreme ce in alte domenii se apeleaza la ele in mod egal, in sociologie observatia este privilegiata, intrucit experimentul presupune un control eficient al cercetatorului asupra conditiilor in care isi testeaza ipotezele. Cercetatorii merg pina acolo incit considera toate celelalte metode ca fiind variante ale observatiei.

In privinta tehnicilor aplicate in sociologie, noi ne vom opri numai asupra anchetei si a sondajului de opinie (care este, de fapt, o specie a anchetei), considerindu-le cele mai relevante pentru jurnalisti.

Ancheta

Ca stil de abordare, ancheta sociologica si cea jurnalistica sunt dintru inceput diferite. Prima este o investigatie stiintifica de profunzime, iar cea de-a doua seamana mai mult cu ancheta detectivistica. Ne propunem sa evidentiem caracteristicile anchetei sociologice, cautind sa subliniem asemanarile si diferentele in raport cu cea jurnalistica, dar numai in cazul in care acestea nu sunt evidente chiar din prezentare.

a.          Ancheta sociologica are un caracter standardizat, adica numarul, ordinea si formularea intrebarile sunt fixate intr-un plan prealabil, iar abaterile de la schema nu sunt indicate. Ancheta jurnalistica ar trebui sa beneficieze si ea de un plan riguros, dar numarul, ordinea si formularea intrebarilor pot fi modificate. Este chiar contraindicata mentinerea obstinata a unei succesiuni anume a intrebarilor, atunci cind intervin elemente neasteptate si importante pentru obiectivul propus.

b.         Ancheta uzeaza prin definitie de chestionar.

c.          Ancheta urmareste sa satisfaca cerinta de reprezentativitate, in sensul statistic al termenului, a esantionului in raport cu o populatie. Ancheta jurnalistica urmareste, mai degraba, reprezentativitatea unui fenomen care apare ca tipic pentru un ansamblu mai larg de fenomene.

d.         Ancheta se realizeaza pe esantioane mari, pentru asigurarea reprezentativitatii. Ancheta jurnalistica cauta exhaustivul, sau, mai bine zis, reprezentativul pe un teren restrins.

e.          Intrucit ancheta investigheaza in sociologie un mare numar de indivizi, ea colecteaza informatii relativ simple.

Nu am dori ca aceasta comparatie intre ancheta sociologica si cea jurnalistica sa provoace interpretari ilicite, potrivit carora ele ar avea sa-si datoreze una alteia mai mult decit reiese din aceasta prezentare. Sugeram, cu buna credinta, jurnalistilor sa aprofundeze domeniul sociologiei atit cit le este cu putinta, insa nu pentru a transpune de facto cunostintele unei stiinte in cuprinsul unei arte, cum este jurnalismul, ci pentru a extrage informatii care ii pot ajuta si pentru a cunoaste metode care sunt folosite frecvent atit in sociologie, cit si in jurnalism (interviul, de pilda). Cunostintele temeinice stau, in fond, la baza, si fac gloria oricarei arte.

Sondajul de opinie

Daca am intreba un jurnalist care este forma in care se exprima cel mai frust opinia publica in cuprinsul unui ziar, am primi cu certitudine raspunsul: sondajul de opinie. El este cel care reproduce, fara a incerca sa fim tendentiosi, ceea ce numim, in general, "vocea strazii", dar sondajul de opinie nu trebuie confundat cu opinia publica. Primul exprima distributia opiniilor publicului, nimic mai mult.

Sondajul de opinie poate fi regasit, intr-o forma superficiala, in multe dintre ziarele noastre. Fara a dori sa-i descurajam pe jurnalisti de la folosirea acestei metode foarte la indemina, consideram util sa prezentam forma si rigorile pe care le pretinde sondajul de opinie in sociologie.

Sondajul de opinie este, dupa cum subliniaza autorii citati mai sus, o specie a anchetei sociologice, efectuata asupra unor probleme de mare interes public si care urmareste, in principal, sa surprinda opiniile (parerile, atitudinile, evaluarile etc.) oamenilor legate de aceste probleme.

Continutul acestui concept poate fi clarificat printr-o comparatie a acestuia cu ancheta sociologica, pe de o parte, si cu forma sa mai "populara" din jurnalism.

a.          Sondajele de opinie urmaresc, dupa cum arata chiar numele, aspectul opinional al "subiectivitatii" sociale. Ele cauta sa evidentieze ceea ce "cred", "gindesc", "simt" oamenii cu privire la o problema de interes general.

b.         Sondajele de opinie prezinta chestiuni de larg interes public, criteriu care nu este intotdeauna indeplinit de asa-zisele sondaje de opinie care apar in unele ziare. Este greu de argumentant importanta raspunsurilor pe care le dau trecatorii la intrebarea "Cum a inceput ziua de luni pentru dumneavoastra?".

c.          Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronuntat caracter descriptiv. Caracterul lor constatativ este foarte accentuat, iar ambitiile lor explicative sunt minime. Cautind sa surprinda cit mai multe opinii, aceasta nu se poate face decit in detrimentul profunzimii acestora.

d.         Sondajele de opinie se realizeaza, de regula, la comanda unui beneficiar, ale carui interese sunt altele decit cele pur stiintifice. Ele orienteaza activitatea beneficiarului in vederea asigurarii maximului de profit (politic, economic, de notorietate).

e.          Sondajele de opinie sunt, intr-o societate democratica, parte inseparabila din viata societatii, in sensul ca acestea actioneaza pentru puterea politica precum un "seismograf" al miscarilor sociale de adincime, iar pentru societatea insasi ca un fel de oglinda a propriei sale sensibilitati sau rationalitati supra-individuale, daca se poate spune asa. Desi exista unii autori[22] care afirma ca sondajele de opinie stimuleaza un "narcisism" al societatii si descurajeaza gindirea individuala, prin accentuarea unor trasaturi de masa ale societatii, aceste instrumente sunt indispensabile pentru o minima, chiar daca superficiala, auto-cunoastere a societatii.