Liderii si rolul lor in dinamica grupurilor

Nu putem analiza influenta de grup fara a surprinde principalele dimensiuni al conducerii, ale acelui proces prin care "un membru al grupului ii influenteaza pe ceilalti in vederea atingerii unor scopuri specifice ale grupului" (Yukl, 1994). Fenomenul conducerii este unul biunivoc, influenta fiind dinspre lider inspre membrii grupului, dar si invers chiar daca influenta liderului este mai puternica.

Literatura psihosociologica orientata spre studiul liderului si al leadership-ului este foarte bogata intrucat aceasta problematica depaseste cadrul strict al acestei stiinte. Astfel, in ultimele decenii, problematica stilurilor de conducere (tipologizare, diagnoza, factori determinanti, efecte, evaluarea eficientei practicarii lor etc.) si cea a dificultatilor care apar in calea exercitarii activitatii de conducere (cu insistenta tot pe dificultatile de natura psihologica) a facut obiectul unor lucrari ample din domenii apropiate cum ar fi cea al managementului. De pilda, abordand atat problematica leadership-ului, cat si cea a managementului dintr-o perspectiva psihologica (psihoindividuala, psihosociala, psihoorganizationala), Mielu Zlate, in lucrarea sa intitulata "Leadership si management" (2004), reuseste sa surprinda ipostazele si acceptiunile conducerii, cu insistenta pe dimensiunile psihologice ale acesteia. Indiferent insa ce domeniu al activitatii umane este luat spre analiza, rolul conducerii "ca proces de influentare a activitatilor unui grup organizat in vederea atingerii scopului urmarit", nu poate fi pus la indoiala. Acest fapt este evidentiat si de M. Zlate care, incercand sa surprinda acceptiunea psihosociala a conducerii, arata ca orice definitie a ei din aceasta perspectiva "conserva si accentueaza trei elemente esentiale ale conducerii: grupul, influenta, scopul" (op. cit. p. 25). La acest nivel conducerea este analizata doar ca un raport psihosocial, ca un proces de interactiune grupala in cadrul caruia iau nastere relatii intersubiective (de comunicare, de intercunoastere, socioafective, de subordonare, de dependenta etc.) care, organizandu-se si ierarhizandu-se, conduc catre o anumita eficienta a structurilor grupale.

Studiile privind leadership-ul au mers insa, asa cum era si de asteptat, mult mai departe, catre o analiza psihoorganizationala care a luat in calcul si alte variabile. Astfel, in viziunea lui Mc Gregor, conducerea nu mai este inteleasa doar ca un simplu comportament individual al liderului, ci ca un complex de relatii intre variabile diferite ca natura si structura (obiective si subiective; psihoindividuale, dar si psihosociale si psihoorganizationale). In acest mod, unii autori, mentinand conducerea in sfera notiunii de influenta, evidentiaza marea sa complexitate aratand ca ea include totalitatea proceselor de influentare care efecteaza interpretarea evenimentelor de catre membrii grupului, alegerea obiectivelor acestuia, organizarea activitatii de munca in vederea atingerii obiectivelor, motivarea membrilor grupului pentru realizarea scopurilor, mentinerea unei relatii de cooperare si a spiritului de echipa etc. (Yukl, 1998).

Deosebirile ce apar intre diferitele orientari asupra fenomenului conducerii sunt puse mai bine in evidenta in cadrul diverselor teorii care incearca sa desprinda principalele dimensiuni ale acestui fenomen. Astfel, M. Zlate sistematizand teoriile asupra conducerii atat dupa criteriul istoric, cat si dupa logica stiintei, realizeaza o grupare a lor in sase categorii principale:

a)      teoriile personologice conform carora conducatorii (liderii) se nasc si nu devin, iar conducerea se bazeaza pe o serie de trasaturi de personalitate ale acestora care ii diferentiaza de nonlideri. In categoria acestor teorii se includ teoria conducerii si teoria trasaturilor;

b)      teoriile comportamentaliste care nu pun accentul pe trasaturile definitorii ale liderului, ci pe modul in care acesta actioneaza in diverse situatii problematice;

c)      teoriile situationale, conform carora accentul trebuie pus nu atat pe individ, cat pe situatia in care el actioneaza si, mai ales, pe particularitatile acesteia;

d)      teoriile contingentei care incearca sa realizeze o unificare a cerintelor teoriilor personologice si a celor situationale, considerand ca actul conducerii depinde de gradul de adaptare a individului la contextul situational dat. Conform acestor teorii, conducerea trebuie conceputa ca o activitate care este in functie atat de individ, cat si de locul si de situatia in care el actioneaza. Una dintre teoriile care se includ in aceasta categorie este teoria favorabilitatii situatiilor de conducere formulata de catre E. Fiedler care considera ca eficienta conducerii este contingenta (in functie de) cu combinatia a doi factori: personalitatea liderului si variabilele situationale. Liderii pot fi centrati pe relatii sau centrati pe sarcina de munca, iar variabilele situationale sunt: relatiile dintre sef si subordonati, structura sarcinii si puterea pozitiei liderului. Combinand toate aceste variabile situationale, Fiedler obtine opt situatii tipice de conducere, prima fiind cea mai favorabila (relatii sef-subordonat bune, sarcina structurata si puterea liderului mare) si ultima, cea mai nefavorabila;

e)      teoriile cognitive, conform carora conducerea (mai ales eficienta ei) depinde de o serie de factori cum ar fi: stilul decizional al liderului, capacitatea acestuia de a stabili scopuri pentru subordonati, intelegerea si prevederea modului de reactie a subordonatilor la anumite evenimente pe baza cunoasterii cauzelor acestora etc. Intrucat eficienta conducerii se va datora indeosebi modului specific in care liderul ia decizii, conceptualizeaza obiectivele si intelege comportamentele si intentiile altora, se poate spune ca, din aceasta perspectiva, liderul apare ca un procesor de informatii. In categoria teoriilor cognitive asupra leadership-ului se includ:

teoria normativa a luarii deciziei, elaborata de catre Vroom si Yetton, conform careia leadership-ul nu este predeterminat, ci devine o activitate exercitata in cadrul unui sistem de influente in care intervin factori de natura diferita; in acest cadru, un bun lider este cel care stie sa isi adapteze stilul de conducere in functie de caracteristicile proprii, de caracteristicile situatiei si de cele ale grupului;

teoria "cale-scop", conform careia eficienta conducerii este data de posibilitatea liderului de a identifica scopul pentru subordonati si caile de realizare a lui, de a-i ajuta pe acestia sa perceapa corect situatia pentru a-si elabora expectante rezonabile si de a-si ajusta apoi propriul comportament la aceste asteptari;

teoria atribuirii incearca sa explice de ce au loc anumite comportamente, oferind in acest fel o anumita predictibilitate raspunsurilor liderului la comportamentele subordonatilor;

f)        teoriile interactiunii sociale incearca sa depaseasca una dintre limitele teoriilor anterioare - centrarea aproape in exclusivitate pe lider si neglijarea rolului subordonatilor in actul de conducere - si considera ca in realitate conducerea este o interactiune dintre lideri si subordonati. In aceasta categorie se inscriu mai multe teorii insa cea mai frecvent analizata este teoria conducerii tranzactionale. Cel mai cunoscut dintre sustinatorii acestei teorii este E. Hollander care definea conducerea ca un proces care implica o tranzactie, un schimb social intre lider si subordonati presupunand influenta si contrainfluenta. In conducerea tranzactionala liderul ofera recompense, prestigiu etc. si obtine din partea subordonatilor comportamentele asteptate.

Sintetizand aceste teorii ale conducerii, M. Zlate concluzioneaza ca, pe baza lor, se pot construi trei modele ale conducerii, fiecare cu particularitatile sale distincte:

Ø      modelul conducerii ca functie a persoanei;

Ø      modelul conducerii ca functie a situatiei;

Ø      modelul conducerii ca functie a relatiei dintre persoana si situatie.

Ultimul dintre acestea, numit modelul mixt al conducerii este cel mai eficient si cel mai bine reprezentat de teoriile contingentei si cele ale interactiunii sociale. In cadrul acestora, asa dupa cum s-a putut observa, interactiunea dintre lider si situatie este hotaratoare. Aceasta interactiune reprezinta de fapt si punctul de plecare in analiza diferitelor stiluri de conducere pe care liderul le poate adopta in raport de situatia in care este pus sa actioneze sau de alti factori. Si din acest punct de vedere, literatura psihosociologica este destul de bogata.

Prima clasificare a stilurilor de conducere este realizata de catre Kurt Lewin si colaboratorii sai care, pornind de la modul in care este adoptata decizia in cadrul unui grup (organizatie), stabileste binecunoscutele stiluri de conducere: autoritar, democrat, liber (laissez-faire). Mai tarziu, J. Brown admite ideea ca nu putem vorbi de un stil de conducere autoritar pur sau un stil democrat pur si in consecinta descrie trei tipuri de conducatori autoritari (strict, binevoitor, incompetent) si doua tipuri de conducatori democrati (democratul autentic si pseudodemocratul). Chiar daca o asemenea tipologie a stilurilor de conducere pare mai aproape de realitate, alti autori au considerat ca nu este suficient sa stim cine si cum adopta deciziile in grup, ci, mai important este sa cunoastem daca cel care ia decizia este orientat spre productie, spre sarcina, spre problemele personale ale membrilor grupului sau este o persoana echilibrata din acest punct de vedere (este orientat atat spre sarcina, cat si spre relatiile din grup).

Si din acest punct de vedere opiniile sunt impartite, iar problema eficientei unuia sau altuia dintre diversele stiluri de conducere ramane deschisa. De aceea suntem de acord cu M. Zlate care sustine ca "nu un singur factor, oricare ar fi acela, determina instalarea unui stil de conducere" (op. cit. p. 123) si ca mai aproape de realitate sunt acele opinii care iau in considerare multitudinea si varietatea factorilor determinanti ai stilurilor de conducere, succesiunea si interactiunea lor in timp, concomitenta si contingenta lor. Totodata, se face si aprecierea conform careia nu stilul de conducere practicat de catre lider este foarte important in cadrul unui grup, cat mai ales efectele pe care le genereaza deoarece in functie de ele se determina eficienta/ineficienta conducerii.

Diversele studii experimentale realizate asupra acestor efecte au evidentiat cel putin patru variabile-"tinta" asupra carora practicarea diferitelor stiluri de conducere ar putea produce efecte variate:

a)      comportamentele psihoindividuale ale subordonatilor (asumarea responsabilitatilor, gradul de implicare in activitate, participarea la luarea deciziilor, manifestarea initiativei etc.);

b)      particularitatile grupului (consensul, conformismul, autoorganizarea, coeziunea, stabilitatea etc.);

c)      procesele si structurile de grup (realizarea sarcinilor, comunicarea, atractia interpersonala, climatul psihosocial etc.);

d)      rezultatele obtinute (dintre care unele de natura obiectiva, cum ar fi productivitatea membrilor grupului, iar altele subiective precum satisfactia, atitudinile subordonatilor etc.).

Desigur, nu intotdeauna corelatiile dintre stilurile de conducere si una sau alta dintre aceste variabile sunt insa concordante. De aceea, analiza acestor corelatii trebuie facuta in mod diferentiat tinandu-se cont de interactiunile ce exista intre toate aceste variabile, pe de o parte, si intre acestea si stilul de conducere al liderului pe de alta parte. Totodata, fiecare dintre aceste variabile-tinta pot fi influentate prin practicarea unui anumit stil de conducere de catre lider, dupa cum, la randul lor, acestea pot genera schimbari la nivelul stilului de conducere adoptat la un moment dat. De pilda, natura relatiilor socio-afective ce iau nastere intre membrii grupului, si, in general, climatul psihosocial grupal influenteaza nu numai performantele grupului, ci si stilul de conducere practicat de liderul acestuia.

Aplicatii si teme pentru reflectie

1. Cum comentati urmatorul text: "Fenomenul conducerii este unul biunivoc, influenta fiind dispre lider spre membrii grupului, dar si invers, chiar daca influenta liderului este mai puternica"?
2. Formulati cel putin patru argumente in favoarea teoriilor interactiunii sociale privitoare la actul conducerii.
3. Elaborati un eseu de minim 50 de randuri cu tema: "Rolul feed-back-ului in actul de conducere".
4. Realizati un comentariu care sa exprime opinia dvs. cu privire la continutul teoriei conducerii tranzactionale elaborate de E. Hollander.
5. Cum apreciati opiniile lui H. Schaffer cu privire la dualitatea comportamentului uman si dificultatile de ordin psihoindividual ce se pot ivi in actul de conducere? (vezi M. Zlate, 2004, p. 150).
6. Enumerati si analizati cel putin patru argumente in sprijinul afirmatiei: "Si practicarea stilului de conducere autoritar-exploatator se asociaza insa cu un anumit grad de productivitate, si anume cu cel mediu, in timp ce stilul autoritar-binevoitor se asociaza cu o productivitate medie spre buna, desi cu un grad considerabil de absenteism si de fluctuatie a fortei de munca" (din M. Zlate, 2004, p. 129).