Mecanisme de acoperire a riscurilor sociale

Mecanisme de acoperire a riscurilor sociale

Riscurile sociale se caracterizeaza prin trei aspecte: au caracter individual, personal si sunt de natura economica.

Riscurile sociale cu caracter individual au in vederea pe de o parte solutionarea sau imbunatatirea situatiei societatii si pe de alta parte situatia fiecarui individ, din perspectiva, evident sigura, ca desi masurile generale sunt inca in vigoare si au o eficienta maxima, individul nu va inceta sa fie afectat de situatiile de risc, care pot fi rezolvate prin acordarea unui ajutor individual.

Pastrarea integritatii statului, mentinerea ordinii publice, evitarea inegalitatilor economice accentuate, mentinerea unui nivel general de munca acceptabil, o administrare dreapta, rapida si impartiala a justitiei cu privire la cetatean, toate acestea sunt exemple de masuri care, fara sa aiba in vedere un anumit individ, imbunatatesc situatia societatii ca ansamblu; nici una din ele nu inseamna securitate sociala.

Riscurile sociale cu caracter personal au repercusiuni asupra indivizilor si nu asupra patrimoniului lor. Ceea ce se are in vedere este incidenta unui fapt sau a unei intamplari asupra fiintei umane ca atare si nu asupra bunurilor si drepturilor a caror titular este; incidenta riscului asupra patrimoniului se ia in considerare doar in mod indirect, in masura in care aceasta este sursa sau sprijinul individului. Daca diviziunea intre asigurarea lucrurilor si cea a persoanelor s-ar transfera pe acest teren, securitatea sociala s-ar defini sub forma securitatii persoanelor.

Din punct de vedere economic, riscurile pe care securitatea sociala le are in vedere se comporta in asa fel incat, o data devenite dezastre (concretizarea riscului), genereaza o defectiune sau o insuficienta a resurselor economice personale, fie din cauza ca produc diminuarea sau disparitia veniturilor normale sau obisnuite, fie pentru ca produc un exces anormal de cheltuieli care nu pot fi acoperite de aceste venituri; ajutorul acordat prin securitatea sociala evalueaza si compenseaza deficienta si/sau rezolva excesul.

Despre aceste situatii se poate vorbi, prin transfer, ca de niste "situatii de necesitate" si se poate spune ca acestea, si nu riscurile, sunt cele care reprezinta obiectul protectiei , terminologie acceptata numai daca se tine seama de faptul ca, in general, securitatea sociala presupune o nevoie prin insasi producerea riscului.

Altfel, nevoile pot fi intelese prin reducerea la una singura si anume: lipsa de resurse. Riscul trece atunci pe plan secund, favorizand tendinta de a egala - prin crestere sau scadere - protectia in fata necesitatii, independent de riscul care, in concluzie, ar fi principala sa cauza. Riscurile cu efect dublu, sunt numeroase: daca dau nastere unei incapacitati de munca si deci unei problematici a veniturilor derivate din aceasta; boala sau accidentul de munca, prin perioada de timp pe care o implica, creeaza cheltuieli extraordinare legate de recuperarea fizica. Alte riscuri, in schimb, constau in autentice privatiuni ale veniturilor, cum ar fi somajul fortat, in timp ce altele se traduc printr-o simpla crestere a cheltuielor, cum ar fi sarcinile familiale.

Riscurile - individuale, personale si de natura economica, ipotetic vorbind - pe care le acopera securitatea sociala ca fiind cauza producerii situatiei de necesitate, sunt imposibil de determinat fara o referinta la o anumita perioada si intr-o tara anume.

In general, orice perioada istorica are un ideal de acoperire de care incearca sa se apropie sistemul pozitiv al fiecarei tari, multitudinea riscurilor acoperite fiind o tendinta moderna - cel putin incepand cu secolul XX.

In prezent se poate vorbi despre o stabilizare a unui ideal de acoperire care cuprinde accidentul personal, fie sau nu de munca si boala obisnuita - inclusiv maternitatea - si profesionala, acoperind pentru ambele situatii atat asistenta medicala si recuperarea, cat si dereglarile tranzitorii si permanente - invaliditate - ale veniturilor; batranetea sau prelungirea vietii dincolo de varsta la care exista, in mod normal, capacitate de munca; moartea, in cazul in care decedatul are succesori in drepturi/avanzi-cauza care sa depind de el; somajul fortat si sarcinile familiale, concepute in primul rand ca ajutoare pentru cei care au copii de varsta frageda.

Desi nu ar trebui sa se afirme ca stabilizarea se datoreaza faptului ca s-ar fi atins anumite limite impuse de personalitatea riscurilor, de multa vreme tendinta este inclinata, mai degraba, spre prefectionarea acoperirii riscurile deja consacrate, decat spre crearea unor noi riscuri, iar astazi nu se poate vedea ce risc nou poate veni sa se alature idealului de acoperire al securitatii sociale .

"Continutul material" al securitatii sociale apare astazi, intr-un cuvant (poate ca data hotaratoare este cea din 10 decembrie 1948, cand Natiunile Unite au adoptat Declaratia Universala a Drepturilor Omului ), daca nu ca ceva fixat in mod definitiv, in mod sigur ca ceva extrem de stabil.

Pe de alta parte, deficientele sociale diferite de cele acoperite in mod normal de catre securitatea sociala - fie din cauza ca lipsa de resurse din tarile in curs de dezvoltare obliga la o analiza atenta a prioritatilor lor, care poate aseza securitatea sociala pe un plan secund, fie din cauza ca aceasta a atins deja un nivel minim rezonabil de acoperire in tarile dezvoltate - sunt considerate azi mai urgente; asa sunt locuinta si urbanismul, alimentatia, sanatatea in general, transportul in comun, bineinteles ordinea publica, educatia si in final mediul in care individul traieste, caruia ignoranta sau indiferenta pot sa-i produca daune masive si ireparabile existand din ce in ce mai multe dovezi in acest sens.

Intr-un cuvant, exigentele de "bunastare sociala" - inteleasa ca "activitate organizata care isi propune sa sprijine o adaptare reciproca intre indivizi si in interiorul mediului sau social . ; sa rezolve problemele de adaptare ale indivizilor, ale grupurilor si comunitatilor la un model schimbator de societate printr-o actiune cooperanta cu scopul de a imbunatati conditiile economice si sociale" , sunt multiple, iar securitatea sociala este doar una dintre componentele ei.

Altfel, in masura in care securitatea sociala acorda atentie si fonduri pentru prevenirea riscurilor, in materie de sanatate de exemplu, se poate transforma la randul ei in parte integranta nediferentiata de masurile de bunastare sociala; cateva dintre acestea (de exemplu: protectia copilului; promovarea angajarii; sprijin pentru situatiile de catastrofa, inclusiv in caz de razboi si pentru rezolvarea consecintelor sale; subventii pentru locuinta) pot fi alaturate celor de securitate sociala care urmeaza a fi descrise, pentru a obtine un concept cat mai amplu al acesteia.

In cadrul acestui concept numindu-l "idealul de acoperire", lipsa unor resurse poate reclama stabilirea prioritatii acoperirii unor riscuri in raport cu altele, in special in tarile in curs de dezvoltare, mai ales daca se ajunge la situatii in care costul securitatii sociale este mult prea mare in raport cu capacitatea economica .

Riscurile incluse in idealul contemporan de acoperire au existat cu mult inainte sa inceapa sa se vorbeasca despre securitatea sociala, chiar daca, diversele moduri de viata au acutizat cateva dintre ele; asa este de pilda batranetea, fata de care, prin prelungirea vietii, s-a marit numarul de ani al fiecarui individ si numarul proportional de indivizi care se afla in acel moment al vietii, crescand rapid si costurile intretinerii lor, in timp ce dezintegrarea familiei "numeroase" i-a privat pe cei in varsta. Accidentul de munca, prin puterea si pericolul mijloacelor pe care procesul de productie le pune la dispozitia muncitorului, care fac ca o activitate in mod normal "sigur", cum este cea agrara, sa devina, prin mecanizarea muncilor campului, una periculoasa din punct de vedere comparativ, independent de faptul ca largirea conceptului de accident de munca face ca numeroase accidente "comune" sa fie considerate astfel sau ca se descopera cauza acestora sub forma stresului din ce in ce mai mare de la locul de munca.

Exista alte riscuri care si-au redus din intensitate: somajul fortat din tarile industrializate, dimensiunea sa aparte, datorata cresterii fabuloase a randamentului muncii umane, nu sunt comparabile prin efectele lor cu tragediile unui sir de recolte proaste asupra populatiei respective, in mod normal subalimentate sau malnutrite.

Astazi nu exista nimic comparabil nici cu mortalitatea ingrozitoare a epidemiilor din vremurile trecute, nici cu indicele de mortalitate materna sau infantila, oricat de mult s-ar fi intensificat "consumul sanitar" din cauza faptului ca societatea industriala este cu fiecare zi care trece mai patogena: fabrica bolnavi si mentine bolile.

Altfel, nu numai ca riscurile existau, dar ele erau tinute sub control. Intreaga societate, incadrandu-le in interiorul unei filozofii de viata proprii si al ethos-ului epocii lor, a manevrat mereu mijloace, imprumutate din cadrul familiei si care in mare masura inca subzista, in ciuda reducerii drastice a numarului de familii ca unitati de productie si al cresterii "caminelor unipersonale".

In multe zone din Africa, de exemplu, termenul sarac este sinonim cu lipsit de parinti sau prieteni si de institutii religioase sau de breasla care sa acorde asistenta bolnavilor (spitalele gratuite pentru bolnavi, sustinute de patronul preindustrial, breasla, biserici sau entitati publice generale de exemplu, au origini indepartate), batranilor, vaduvei si/sau orfanului, invalidului, probabil pentru ca ajutorul acordat "subalternului" apartine aceleiasi traume a vietii sociale, pentru care deja nu mai constituie atat o regula morala, cat mai degraba o supozitie logica, in sensul ca ar disparea fara ea, ceea ce explica faptul ca s-a vorbit chiar si de altruism ca ingredient genetic al speciei umane sau, cel putin, de un sistem extrem de complex de schimburi sociale din care intretinerea celui nevoias este parte esentiala, deoarece ingrijirea care li se acorda astazi va fi aceeasi pe care sa o primeasca atunci cand riscul se va produce si cea pe care deja au primit-o atunci cand a aparut un risc.

Acest lucru inseamna ca deosebirea specifica a securitatii sociale nu consta nici in existenta unui risc economic individual si nici in atentia acordata lui, ci intr-un mod special de furnizare a acoperirii sale.

Riscul este individual, individul, exceptand situatia in care face parte dintr-o minoritatea privilegiata si in scadere, este lipsit de mijloacele de prevenire si de solutionare a acestuia. Acesta este punctul de plecare: securitatea sociala este necesara daca atunci cand efortul personal nu este suficient .

Capacitatea de economisire individuala si familiala este insuficienta pentru complexitatea si amploarea nevoilor care pentru individ deriva din incidenta riscurilor; atat capacitatea de economisire directa, cat si cea canalizata printr-o operatiune de securitate privata, poate sa fie sau sa inceteze de a mai fi guvernata de dorinta de castig a asiguratorului. Desi operatiunea de asigurare, reduce "costul prevederii" mult sub acela pe care l-ar presupune un contract individual, ceea ce explica utilizarea marginala, desi subzistenta, a securitatii "private" pentru acoperirea riscurilor sociale ale unor colective selectate acesta continua sa fie ridicat in fata incapacitatii sau a indeciziei asiguratorului fata de exigenta de a se baza pe colective a caror marime sa permita o dispersare suficienta a costului pentru cei sinistrati si in consecinta, scaderea pretului securitatii.

Aceast notiune se refera la faptul ca individul trebuie sa astepte de la comunitate un ajutor in fata pericolelor care depasesc posibilitatile sale de prevedere sau ale familiei sale, cel putin atunci cand riscul apare cu o acuitate exagerata.

Aceasta notiune elementara si greu de calificat si-a gasit expresia in binefacerea publica, completand-o pe cea privata, corporatista sau confesionala, dar care la fel ca acestea, inteleasa ca ajutor benevol si liber pentru nevoiasii care isi demonstreaza lipsa, si poate chiar supusa cerintelor de vecinatate si de munca fortata care au caracterizat in anumite tari si perioade, cum ar fi in Anglia, Legile celor saraci, aceasta protectie a conditiei nevoiasului analizata generic. Nu au lipsit institutiile de "ajutor reciproc", in general cu specific de breasla, suportate prin cotizatiile membrilor sai, care acordau imprumuturi rudimentare pentru boala sau deces .

O alta conceptie este aceea ca acoperirea riscurilor sociale nu poate sa excluda actiunea schimbatoare iar inegala a binefacerii "dublei nevoi: de a exista un sentiment generos si ca acela care are acest sentiment sa cunoasca nevoia", cum ar spune Hegel, un partizan hotarat, al ideii ca trebuie ca societatea sa descopere nevoia si solutiile ei si sa se organizeze si sa ia masuri de prevedere pentru acestea; in epoca industriala a carei aparitie o contempla, era pentru Hegel datoria neconditionata a societatii civile, obligatia de a furniza resurse individului (inclusiv somajul fortat) incapabila sa se intretina, idee cu atat mai notabila cu cat era exprimata intr-o perioada in care dominant era faptul ca binefacerea voluntara (privata) era intotdeauna de preferat ajutorului public si chiar si acela conform caruia "clasele muncitoare" trebuiau sa se spijine "pe propria prudenta si industrie", fara sa depinda de binefacerea sistematica sau cauzala si fara a supune persoana care are nevoie de ajutor la probe descurajante ale nevoii lor sau ca ajutorul li se va acorda doar atunci cand acesta se va afla intr-o saracie extrema prin evidenta lamentabila a semnelor exterioare.

Altfel spus se dezvolta istoric ideea ca trebuie sa existe un drept la protectie, ca acordarea de ajutor este exigibila din punct de vedere juridic, drept care deriva din contra ajutorul anterior acordat sub forma de prime sau cote platite de catre beneficiar sau de catre o terta persoana pe socoteala aceluia.

Ne aflam din nou in fata unei operatiuni de asigurari, de fapt asa "s-a organizat si a capatat statut stiintific binefacerea", cum dorea TOYNBEE ; dar cum riscurile trebuie distribuite intre colectivitati largi pentru ca acoperirea sa fie eficienta ceea ce face necesara prezenta unor entitati care, fara sa selectioneze, sa-si asume securitatea, dau nastere astfel unui nou tip de asigurare, asigurarea sociala care desi apare si se mentine uneori ca forma voluntara, cu subventii publice (regim de libertate subsidiara), sa invinga rezistenta nascuta din lipsa de prevedere si din lipsa de solidaritate a oamenilor, pe langa deja semnalata lipsa de capacitate de economisire a multora dintre ei, conducand la asigurarea sociala obligatorie.

In aceasta a constat, in substanta, revolutia bismarckiana, din piatra uscata, a izvorat apa datatoare de viata a asigurarii sociale, lovita de toiagul lui Bismarck, noul Moise, care a produs la sfarsitul secolului XIX, ceea ce continua sa fie o "operatiune" de asigurare cu notele sale fundamentale: selectia riscurilor acoperite, in fata uniformitatii saraciei; caracterul aleatoriu sau nesiguranta individuala a persoanei; formarea unor fonduri mutuale comune cu care sa poata fi ajutat.

Aceste evolutii au loc in perioada in care constiinta sociala a cererilor de a trai in comunitate largeste idealul acoperirii despre care s-a vorbit inainte, incorporand noi riscuri pe langa cele selectate la inceput; dar cum acest lucru s-a produs in timp, tot in timp a aparut si o serie de asigurari sociale relativ sau total independente intre ele.

Obligativitatea extinderii, a intensitatii si a duratei proprii, asigurarile sociale sa fie impuse de altcineva decat de puterea publica; entitati minore pot impune un punct de plecare in respectarea conventiilor proprii contractului si chiar si o intarire daca deriva din apartenenta la intreg sau cvasiobligatorie la colectivitati singulare (colegii, sindicate, asociatii); aceste instrumente au fost folosite pentru acoperirea riscurilor sociale; aceasta este originea si semnificatia mutualitatii, asociatie pentru protectia riscurilor sociale cu origini indepartate.

Intinderea acoperirii, nevoia de a evita discriminari si in cele din urma, de a face ca obligatia sa fie de necontestat, au impus organizarea publica; campul prevederii sociale a fost astfel unul din multitudinea de campuri unde statul socoteste drept incheiata scurta sa perioada abstentionista.

Nu este usor sa precizam in ce anume consta si ca atare nici sa o incadram intr-o anumita perioada tranzitia prevederii catre securitatea sociala; aceasta traseaza, in tonuri mai mult sau mai putin clare in panorama expusa, urmatoarele linii aditionale.

In primul plan, se afla largirea campului personal de asigurare. Aproape din totdeauna asigurarile sociale au inceput prin a fi stabilite pentru muncitorii din sectorul industrial care aveau salarii mici, nucleu a ceea ce atunci s-a numit "chestiune sociala", consecinta umana directa a Revolutiei industriale, despre care s-a crezut ca, in afara nevoii stringente si reale, erau in acelasi timp cei mai in masura sa ceara protectie, iar organizarea acesteia devenea mai usoara. Cu timpul, categoria celor care au fost numiti "slabi din punct de vedere economic" s-a extins si la muncitorii cu salarii mai mari; de la muncitorii din sectorul industrial la cei din sectorul agricol si la functionari; in cele din urma, de la muncitorii supusi unui contract individual de munca la cei independenti.

Aceasta evolutie se indreapta spre protejarea tuturor cetatenilor, chiar si a rezidentilor tarii respective.

Aceasta prima tendinta este fundamentala din perspectiva securitatii sociale: universalitatea personala a acoperirii, aproband "dreptul oricarei persoane la securitate sociala", pe care il proclama articolul 9 din Pactul international de drepturi economice, sociale si culturale.

Extinderile treptate ale acoperirii s-au produs de fapt, mai ales atunci cand s-a depasit cadrul muncitorului industrial care avea incheiat un contract individual de munca, nu prin inglobarea lor in asigurarile sociale deja existente, ci prin crearea altora noi. In timp ce, pe de o parte, diversele asigurari sociale aveau tendinta de a se redefini pentru muncitorii industriali si pentru functionari, a caror asimilare la acelea nu a produs vreo dificultate majora, pe de alta parte apareau sisteme deja reelaborate, dar speciale si diferite fata de noile cadre (pentru muncitorii din sectorul agricol; pentru muncitorii autonomi; aceste doua cazuri sunt cele mai importante si mai cunoscute); caracterul special si diferit a constat nu numai in faptul ca se protejau grupuri personale definite, ci ca protectia era si ea speciala si diferita, si in general inferioara chiar si atunci cand era supusa acelorasi riscuri.

Amestecul de asigurari sociale dispersate in functie de riscuri a fost inlocuit, cu amestecul de asigurari sociale unificate, dar dispersate in functie de colectivele protejate. Tendinta de a elimina aceasta diversitate reprezinta o trasatura a securitatii sociale, cel putin din punctul de vedere substantial, adica al diversitatii protectiei.

Securitatea sociala inseamna ca intreaga populatie asigurata, care acum este ipotetic, toata populatia, sa fie protejata impotriva acelorasi riscuri cu aceeasi intensitate. Totusi, riscurile cuprinse in idealul de acoperire difera intre ele. Exista riscuri generice care afecteaza intreaga populatie, pentru care, tocmai de aceea, este posibil sa se actualizeze cele doua principii de protectie universala si protectie uniforma; riscurile sanitare si cele de sarcini familiale sunt tipice, si de aceea, idealul unui serviciu national de sanatate si al unui sistem general de protectie familiala este continut de securitatea sociala.

Altor riscuri, generice la randul lor, cum ar fi batranetea sau invaliditatea, nu li se poate aplica cu atata usurinta un tratament uniform, dar nu exista un grad de dificultate insurmontabil pentru un regim uniform de protectie a batranilor si nici nu se poate vorbi de un barem in ceea ce priveste gradele de invaliditate.

In schimb, riscurile specifice ale muncitorilor cu contract individual de munca, cum ar fi somajul fortat, accidental si boala profesionala sunt, cu exceptia asistentei sanitare acordate acestora din urma, imposibil de acoperit pentru alte sectoare.

Totusi, aceasta schimbare la nivelul conceptiei riscurilor acoperite poate fi descoperita, iar noua urgenta ar marca ultima trasatura a securitaii sociale. Aceasta ar consta in incercarea ca riscurile sa piarda specialitatea lor originala, somaj, accident, boala, batranete, pentru a crea (ca risc unic redefinit) situatia de nevoie, definind-o drept incapacitate tranzitorie sau definitiva pentru munca sau imposibilitate obiectiva de a obtine un loc de munca, indiferent de cauze, cu efectul corespondent al imposibilitatii obtinerii de venituri. S-ar mentine, universale si uniformizate, protectia medicala si familiala si ar aparea, tot universala si uniforma, protectia economica impotriva starii de necesitate, care ar putea sfarsi prin garantarea unui nivel minim de venituri pentru orice cetaean sau rezident care nu poate sa le obtina singur. O revenire, astfel, la nedeterminarea riscurilor caracteristic binefacerii, mai ales ca acum protectia nu cere evitarea saraciei, ci un minim de bunastare sau de decenta sociala.

Consecinte ale ideilor implicite in securitatea sociala sunt unificarea unitatilor de gestiune, ale "complexului de organe administrative incoerente, actionand in conformitate cu principii diverse" despre care se vorbea in Raportul lui Beveridge, pentru a uniformiza administratia si a reduce cheltuielile si rationalizarea imprumuturilor in natura pentru a evita epuizarea resurselor mereu putine; acest proces contribuie de asemenea la pierderea identitatii asigurarilor sociale, aparand ca imprumuturi ale unei asigurari unice sau totale.

O astfel de securitate sociala, in linii mari, implica atat disparitia asigurarilor sociale independente, cat si a regimurilor de protectie independente, pentru a se fixa pe principiile de baza ale asistentei sanitare si pe situatia de necesitate, cu posibila anexa a protectiei familiale. Acest lucru duce, la randul sau, spre noi teritorii, pe de o parte consecinte necesare, pe de alta parte alternative pentru care un sistem de asigurari sociale trebuie sa se decida.

Procesele de integrare, caracteristice securitatii sociale, au nevoie in mod obligatoriu, asa cum am mai precizat, de o ordine normativa statala; mai au nevoie si de o administrare statala, directa sau prin intermediul unor organisme autonome, sau o puternica tutela si interventie pentru entitatile nestatale care gestioneaza.

Ansamblul de masuri de protectie care formeaza securitatea sociala este costisitor, foarte costisitor deoarece are o extindere medie si nu se poate sustine decat prin creditari pentru impozitele afectate ale caror caractere tind sa adopte primele din asigurari sau generale, (numai statul putand impune aceasta obligativitate), dupa decizia initiala de a stabili protectia si de a stabili numeroasele resurse necesare.

Statul, intr-un fel sau altul, vine sa faca parte din mecanismul securitatii sociale, iar aceasta, in final, se sprijina pe garantia existentei statului; "pe caracterul peren al statului se bazeaza securitatea sociala", s-a spus, si pe suveranitatea populara a statului democratic "doza rationala de securitate sociala adecvata oricarei circumstante" care se ofera.

Administratia statala este compatibila cu descentralizarea sa, apropiind gestiunea de cei protejati si promovand participarea acestora; cu elanul de a evita, pe de o parte, depersonalizarea democratica iar, pe de alta parte, de a remedia abuzul si frauda imprumuturilor.

O prima optiune este cea care se refera la insasi configuratia protectiei, adica, trebuie sa garanteze un nivel minim egal pentru toti sau cel care garanteaza trebuie sa pastreze o relatie sau proportie cu respectivele conditii, in fapt cu salariile sau veniturile, anterioare intamplarii riscului protejat, astfel incat acesta sa nu produca o reducere drastica a acestora.

O alta optiune, legata de cea de dinainte, este cea a surselor de finantare a imprumuturilor. O asigurare sociala conceputa ca o operatie de asigurare sustinuta prin cote pe care asiguratii le platesc proportional cu salariile sau veniturile, l-ar duce prin ea insasi la imprumuturi proportionale la randul lor; in schimb, daca este mentinuta prin creditari din fonduri bugetare ale Statului, egalitatea imprumuturilor rezulta aproape obligatorie. Aceste optiuni, si in general toate cele care au in vedere securitatea sociala, trebuie sa fie pe termen lung, implica resurse pe termen lung si recunoasterea unor drepturi de consolidare lenta si efectivitate intarziat in timp. Deciziile trebuie sa fie strategice, nu tactice.

Pe ideea securitatii sociale merge si protectia sau garantarea unui nivel minim de imprumuturi in contul fondurilor publice. Daca in acelasi timp se doreste mentinerea unei anumite relatii a imprumuturilor cu salariile, acest lucru presupune un al doilea nivel de protectie (primul fiind de natura asistentiala ) si chiar un al treilea pentru protectia aditionala pe care indivizi colectivi i-o pot plati lor in masura in care o pot face, (asigurare sociala voluntara libera).

Pe de alta parte, din aportul de fonduri masive ale statului pentru nivelul minim, nu se urmareste lipsa unor resurse sau impozite speciale pentru finantarea securitatii sociale si nici cererea beneficiarului de a participa la costuri, teme asupra carora vom reveni.

Recenta referire la mentinerea unui venit sau a unui nivel minim care sa acopere statutul de necesitate poate presupune imprumuturi de cantitate inegala.

Poate aparea o exigenta referitoare la restantieri si apare cu atat mai mult cu cat deficienta este generala, lipsa unui loc de munca fiind cea mai clara situatie. Ne aflam astfel in fata unor situatii pentru care lipsa, initial sau ulterioara, a imprumuturilor stricto sensu, face ca primul nivel de protectie sa devina unicul, acceptand securitatea sociala in interiorul sau, de fiecare data cu mai multa generozitate. Vechile si nicidecum disparutele imprumuturi de binefacere, redenumite de "asistenta sociala" sau "ajutor social", fie le ridica la planul de exigibilitate juridica, eliminand caracterul sau benevol sau optativ, fie disimuland prin formulari precum "nivel necontributiv" sau "de asistenta", estompand astfel distinctia intre "asistenta" si "securitate" sociala, ceea ce explica faptul ca in mod normal expresia "securitate sociala" le cuprinde pe amandoua.

Pentru imprumuturile asistentiale, oricare ar fi denumirea lor, situatia speciala de nevoie a subiectului sau situatia sa generala de privatiune sau saracie, trebuie verificata, in conformitate cu un criteriu dat de catre legiuitor; nu se poate determina linia saraciei intr-o forma exacta si stiintifica, drept conditie a dreptului, fata de natura obiectiva si automata a acestuia, stricto sensu, a imprumuturilor "comune", daca despre acestea se poate vorbi in continuare, sistemul orientandu-se din ce in ce mai mult catre cele asistentiale, facand din acestea o forma uzuala a aceluia, cel putin in vremuri precum cele de criza actuala care a fortat descoperirea saraciei in statele europene dezvoltate.

Este clar ca acest sistem presupune determinarea anterioara a nivelului minim mentinut pentru a fixa venitul minim oferit; ceea ce in general se face "in mod intuitiv" intr-o forma generala, astfel ca dovada nevoii nu este fixata dinainte, ci se afla sub incidenta ei.

S-a considerat ca practicarea unei redistribuiri a mijloacelor pentru indeplinirea scopului de protectie este parte integranta din notiunea de securitate sociala. In ceea ce priveste redistribuirea resurselor, se poate rezuma prin faptul ca aceasta opereaza intr-un sens triplu:

- redistribuie resursele fiecarui individ si pe cele ale familiei sale de-a lungul vietii, individul economiseste in timpul perioadelor de activitate pentru a-si furniza fonduri cu care sa preintampine perioadele de inactivitate (in special in timpul anilor de munca pentru anii de pensionare datorita varstei);

- redistribuie resursele intre cei care le au intr-o perioada determinata si cei care nu le au in aceeasi perioada: de la angajat la somer, de la sanatos la bolnav, de la salariat la pensionar etc.;

- redistribuie resurse, acest aspect fiind tipic sistemelor denumite de distribuire/repartitie astfel incat: cei din generatiile prezente cotizeaza pentru a veni in sprijinul nevoilor generatiilor trecute, asteptand ca resursele generatiilor viitoare sa sprijine, atunci cand va veni timpul, nevoile generatiilor de azi.

Aceste procese de retributie, in special ultimele doua mentionate, fac din securitatea sociala un sistem puternic si eficace de solidaritate sociala. Este exact ce trebuie mentinut, cel putin intr-o masura suficienta pentru evitarea caderii sau recaderii in saracie a generatiilor viitoare, sau a generatiilor de azi cu varsta inaintata si pierderea demnitatii umane pe care o astfel de situatie o implica.