Metode de cercetare a realitatii sociale

Masurare si scalare

Orice proces sau fenomen social pentru a fi cunoscut trebuie sa fie masurat, cuantificat, evaluat. Masurarea, la modul general, reprezinta procesul prin care se atribuie anumite valori numerice unor caracteristici variabile ale unui obiect. In sociologie, masurarea sociala, se refera la procedeul prin care, in baza unui model teoretic sunt definite diverse caracteristici variabile ale realitatii sociale, care sunt evaluate cu ajutorul unor instrumente special construite in acest sens. Orice aspect al vietii sociale care tine de comportamentele, credintele, atitudinile indivizilor, ca si toate caracteristicile generale ale proceselor sociale, atat timp cat au proprietatea de a se modifica temporal si situational ori contextual pot fi masurate. O caracteristica masurabila, specifica unui proces, fenomen sau produs social, poarta numele de variabila. Asa cum ii spune si numele ea poate varia, adica poate lua diverse valori intr-un interval dat.

Exista doua moduri in care pot varia aceste valori. Intr-o maniera discreta, adica luand doar anumite valori date intr-un anumit interval sau, dimpotriva, putand lua intr-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete si variabile continue. Un grup poate sa fie caracterizat, de exemplu, de o variabila discreta cum este sexul (sau genul), variabila ce poate lua, la nivelul unui grup sau a unei populatii, doar doua valori barbat si femeie, in timp ce, o populatie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizata de o variabila atitudinala (preferinta, de exemplu, foarte mare, mare, moderata, mica sau foarte mica pentru un anumit lucru), care intr-un interval, sa spunem de la 1 la 5, poate avea orice valoare. Daca intr-un grup de 10 persoane exista sase femei si patru barbati putem spune ca, din punct de vedere al variabilei gen, avem 60% femei si 40% barbati, dar nu putem spune ca variabila gen este 1,4, ca o medie intre 1 si doi. Variabila gen nu poate lua decat una din cele doua valori, barbat sau femeie, iar daca exprimam acest lucru numeric putem conventional sa spunem ca aceste valori nu pot fi decat 1 respectiv 2. Putem, cu alte cuvinte, sa exprimam un raport procentual intre cati subiecti au valoarea 1 respectiv 2, dar variabila nu poate lua alte valori in afara celor doua.

Daca pentru acelasi grup dorim sa masuram variabila "atitudine fata de conducerea unei institutii" pe o scala de note de la 1 la 10, atunci putem avea pentru grupul respectiv o valoare situata oriunde pe scala de la 1 la 10. Un exemplu si mai simplu este cel al variabilei varsta, care poate avea orice valori intre, sa spunem, zero, momentul nasterii si oricare alta varsta dorim. Daca cineva nu poate fi decat "barbat" sau "femeie" poate avea totusi 20 de ani, sase luni, trei zile, sapte ore, x minute etc.

Valorile pe care le poate lua o variabila pot fi considerate intr-o distributie data de toate valorile posibile si atunci vom spune ca ele formeaza o scala. Scala reprezinta un interval in care sunt definite toate valorile posibile pe care le poate lua o anumita variabila. Scalele pot fi in principiu de patru tipuri.

Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relatii de succesiune, ordine sau ierarhie intre valorile pe care le poate lua o variabila. Spre exemplu, lista de bunuri pe care cineva le are in gospodarie (telefon, masina de spalat, autoturism, frigider etc.) poate forma o asemenea scala. Asa cum se observa, intre valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi "achizitii" sau "dotari casnice" nu exista nici un fel de ordonare ierarhica.

Scale ordinale. Sunt scale in care valorile pe care le poate lua o variabila sunt ordonabile dupa un anumit criteriu si prin urmare, scala prezinta o ordonare a acestor valori. Spre exemplu, "aprecierea" unei anumite actiuni intreprinsa de Guvern poate avea urmatoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. Ele se aplica pentru variabile discrete.

Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc masurarea unor variabile continue. Prin urmare, fata de scalele ordinale, cele de interval propun un continuu intre cele doua valori polare (maxim si minim) pe care le poate lua o variabila. Inaltimea pe care o poate avea o populatie data este, spre exemplu, scalabila pe un interval, in sensul ca inaltimea, atat a oricarui membru, cat si media populatiei, poate avea orice fel de valoare intr-un interval dat.

Scale de proportii. Sunt in fapt scale de interval in care exista un punct natural de pornire a distributiei. Este cazul de exemplu al varstei (variabila are un punct natural de pornire zero).

Esantionarea

In stiintele sociale se lucreaza relativ rar cu populatii intregi. Aceasta deoarece este greu sa poti observa, chestiona sau intervieva un numar foarte mare de persoane. Pe de alta parte, deloc de neglijat, investigarea unei intregi populatii implica costuri uriase si, in mare parte, inutile. Inutile pentru ca in baza legilor statistice si al calcului probabilitatilor se pot elabora esantioane, adica grupuri de subiecti alesi dintr-o populatie, grupuri care sa fie reprezentative pentru intreaga populatie studiata.

Metoda poarta numele de esantionare si presupune alegerea prin diverse tehnici, cel mai adesea acestea fiind bazate pe principiul selectiei aleatoare, a unui anumit numar de subiecti care pot fi investigati in locul intregii populatii.

O anumita variabila care caracterizeaza o populatie poarta numele de parametru. Aceiasi variabila, care este masurata concret la nivelul esantionului, poarta numele de estimatie, pentru ca estimeaza, in anumite limite de incredere, valoarea parametrului. Spre exemplu, varsta medie a populatiei de elevi de clasa opta poate fi de 14,3 ani, acesta fiind un parametru al populatiei. Daca facem un esantion de elevi de clasa a opta, varsta medie a elevilor din esantion reprezinta un estimator al varstei populatiei respective. Acesta nu este identic cu parametrul, dar potrivit regulilor statistice se incadreaza undeva intr-un interval in jurul valorii parametrului.

Cu alte cuvinte, legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garanteaza ca alegerea aleatoare (intamplatoare) a unui anumit numar de persoane ne produce un anumit grad de incredere in datele obtinute de la subiectii din esantion si se produce astfel o estimare a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populatiei). Aceste limite ale estimarii sunt date de regula in sistemul +/- n%, adica se defineste un interval limita in care se inscrie valoarea parametrului in raport cu estimatia data din analiza esantionului. Aceste limite mai sunt denumite si marja de eroare a esantionului.

Valoarea acestui procent este dependenta, in principal, de numarul subiectilor din esantion, si nu de volumul populatiei. La un esantion de circa 400 de persoane acest interval este de +/- 5%, adica valoarea parametrului este cuprinsa, in realitate, oriunde in intervalul de +/-5% fata de estimator. Pentru un esantion de 1000 de persoane aceasta limita este de aproximativ +/- 3 %. Este evident ca limita devine zero doar intr-un singur caz, atunci cand volumul esantionului devine egal cu volumul populatiei.

Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. Precizia esantioanelor nefiind data de volumul populatiei, inseamna ca un esantion de o anumita dimensiune are aceeasi precizie fie ca este construit pentru populatia Romaniei, fie pentru populatia Chinei.

Nu trebuie sa ne surprinda insa acest lucru. Si in viata obisnuita lucrurile stau asemanator. Sa spunem ca noi gatim acasa o mancare intr-o craticioara mica, de doi litri spre exemplu. Ca sa vedem daca mancarea este suficient de sarata o gustam luand cu o lingura o mica cantitate. Cu alte cuvinte, luam un esantion de x grame sau un volum de x mililitri din mancare. Daca avem invitati la masa si gatim aceeasi mancare intr-o oala mult mai mare, sa spunem de 20 de litri, pentru a constata ca mancarea este sarata vom lua aceeasi cantitate ca in primul caz, adica vom folosi aceeasi lingura si nu un polonic spre exemplu.

In realitate, nu atat marimea unei populatii conteaza in vederea unei esantionari, ci eterogenitate ei. Daca am dori sa facem un esantion reprezentativ pentru o populatie perfect omogena, atunci am avea nevoie de un singur individ. Daca vrem sa stim cum arata costumul de soldat dintr-o populatie de 100 sau 1000 sau mai multi soldati cu uniforme identice este suficient sa luam unul singur. Daca eterogenitatea este maxima si caracteristica pe care o masuram are valori diferite pentru toti subiectii, atunci ar trebui sa luam in calcul un esantion egal cu populatia. Variabilele pe care le masuram in sociologie au un numar relativ mic de valori, ceea ce face ca la un numar mare de subiecti legile statistice sa poata defini limitele de incredere in esantioane.

Marja de eroare o putem predefini intr-o cercetare dupa cum dorim, ca avand valori de 5%, 4%, 3,5%, 2% sau ori ce alta valoare pe care o consideram acceptabila. Daca volumul intregii populatii il cunoastem, sa spunem ca este de 15 milioane de persoane, atunci putem calcula volumul esantionului pe care trebuie sa lucram pentru a avea o marja de eroare data, pe care o notam cu "e". Formula este urmatoarea:

n = N/(1+ Ne²)

Unde n este volumul esantionului, iar N volumul populatiei. Daca vrem sa avem in cercetare o marja de eroare de 3% atunci n va fi egal cu:

n = 15000000/(1+15000000 x 0,03²) = 1111 persoane

Daca avem o populatie de doar 1500000 de persoane, de zece ori mai mica, atunci n va avea valoarea de 1110 persoane, deci cu doar o singura persoana mai putin. La o populatie de doar 150 000 de subiecti volumul esantionului ar trebui sa fie de 1102 persoane, doar cu opt mai putin. Din acest motiv, putem spune ca, la un volum al populatiei mai mare aproximativ de 10000 de persoane, marja de eroare nu mai depinde decat de volumul esantionului si nu si al populatiei. Spre exemplu, la o populatie de 15000 de persoane pentru aceeasi marja de eroare de 3% avem nevoie de un esantion de 1034 de persoane.

Pentru populatii mai mici de 10000 de persoane putem sa reducem volumul calculat al esantionului cu un factor de corectie care poate fi calculat dupa formula:

Factor corectie = (N-n)/(N-1)

La un esantion de 1000 de persoane si o populatie de 10000 factorul este aproximativ 0,9, deci putem avea circa 900 de subiecti in esantion. Daca populatia ar fi insa de 100000 atunci factorul de corectie este imperceptibil (0,99), deci putem reduce esantionul doar cu 10 subiecti pentru a pastra aceeasi marja de eroare.

Daca volumul populatiei scade sub 500 de persoane in mod normal legile statistice nu mai sunt operabile pe logica probabilista si, prin urmare, avem nevoie de un alt tip de esantionare.

Marja de eroare de 3% inseamna, in fond, ca valoarea reala a parametrului (a valorii care caracterizeaza populatia se afla undeva intre plus sau minus 3 procente fata de estimator. Daca 17% dintr-un esantion sunt de acord cu un anumit lucru, in realitate procentul de la nivelul populatiei care este de acord cu acel lucru este undeva, oriunde, intre 14% si 20%.

Cel mai adesea se utilizeaza esantioane cu un volum intre 1000 si 2000 de persoane pentru ca acestea au, in majoritatea cazurilor, raportul optim de incredere in date raportat la costurile cercetarii. Cel putin intuitiv ne putem da seama ca intr-o cercetare costurile cresc o data cu cresterea numarului de subiecti investigati, de regula direct proportional. Cresterea numarului de subiecti nu duce insa la o crestere a limitelor de incredere in acelasi ritm. Observam ca pentru a creste precizia investigatiei de la +/-5% la +/-3% am crescut esantionul de doua ori si jumatate. Ca sa ajungem la o precizie mai mare sa spunem la o marja de eroare de +/-1%, deci o crestere tot de doua unitati, trebuie sa facem un esantion de zece ori mai mare, adica de 10000 de subiecti. Prin urmare, pentru o crestere a preciziei de doua procente costurile cresc de aproape zece ori.

Esantionarea bazata pe legile probabilitatilor nu este insa singura forma de esantionare. Se poate utiliza in sociologie si esantionare teoretica, bazata pe o selectie a subiectilor care se face in afara regulilor statistice. Ea are la baza cadrul teoretic referential al unui model teoretic pe baza caruia facem selectia persoanelor. In aceste situatii cautam sa identificam subiectii care au anumite tipuri de caracteristici relevante pentru o anumita cercetare. Si pentru acest tip de esantionare avem corespondent chiar la nivelul vietii obisnuite. Spre exemplu, atunci cand mergem in piata si vrem sa cumparam cirese, de multe ori luam una sau doua (un esantion) pentru a le gusta. De regula, nu le luam la intamplare. Alegem una mai putin rosie ca sa vedem ce gust are, deoarece presupunem ca aceasta este mai putin coapta, ori luam una foarte rosie pentru a vedea daca cele mai coapte nu au cumva viermi. De fapt, noi avem o "teorie" despre cirese, in particular, despre ciresele coapte. Potrivit acestei "teorii" alegem fructele respective.

In alte situatii subiectii pe care vrem sa ii studiem au o incidenta mica intr-o populatie, sau o distributie neuniforma, care ii face greu identificabili. Daca vrem spre exemplu, sa studiem pe cei care au avut experiente dramatice in scoala primara, in timpul regimului comunist, cu siguranta ca o abordare statistica bazata pe legile probabilitatilor nu este admisibila pentru ca este foarte probabil sa nu identificam pe nimeni in acest mod. Mai mult, este posibil sa nu existe nici un fel de inregistrari ale unor astfel de persoane si atunci este greu sa alegem aleator dintr-un anumit numar de astfel de persoane care ar fi listate undeva. In aceste cazuri trebuie sa definim o serie de criterii de identificare si putem, pe masura ce descoperim acesti subiecti, sa ii introducem in esantion.

Adeseori se foloseste in acest sens tehnica bulgarelui de zapada, o tehnica prin care se construieste esantionul pe parcursul demersului de cercetare, esantionul (grupul investigat) crescand treptat, asa cum un bulgare de zapada rostogolit se mareste. De multe ori chiar subiectii investigati ne pot trimite la alti subiecti utili pentru cercetare. Principiul de plecare al acestui demers este acela ca subiectii similari au sanse mari sa se cunoasca intre ei. Un posesor de Trabant are sanse mari sa cunoasca un alt posesor al acestui tip de autoturism, spre exemplu.

Principalele metode de cercetare utilizate in sociologie si in stiintele sociale

Esantionarea (cel putin cea probabilista) se utilizeaza, cu precadere, pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Alaturi de acestea, asa cum o sa vedem, exista si metode calitative de cercetare, metode in cadrul carora obiectivul central nu este numararea unor caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt insa cele mai consacrate in cercetarea sociala si de aceea vom insista mai mult asupra lor.

Principalele metode de cercetare sunt:

      Ancheta sociologica

      Observatia

      Experimentul

      Analiza documentelor sociale

Ancheta sociologica

Ancheta sociologica este cea mai raspandita metoda de cercetare, deseori ea fiind chiar identificata cu cercetarea sociala ca atare. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice bazate pe chestionarea populatiei sunt, relativ des, facute publice, tocmai pentru usurinta cu care ele pot fi utilizate si interpretate. In principal, exista doua procedee care sunt utilizate in cadrul anchetei. Este vorba de procedeul chestionarii, care utilizeaza ca instrument chestionarul si de procedeul intervievarii, care utilizeaza ca instrument ghidul de interviu. Evident, distinctia este nuantabila. In principiu, chestionarul, spre deosebire de grila de interviu, are majoritatea intrebarilor inchise, adica intrebari care au variante prestabilite de raspuns si in care subiectul nu poate face altceva decat sa aleaga un raspuns din cele oferite in chestionar. Grila de interviu foloseste prioritar intrebari deschise, respectiv intrebari la care nu exista variante prestabilite de raspuns. Libertatea operatorului de interviu (cercetatorul care aplica grila de interviu) este mai mare in ceea ce priveste desfasurarea interviului, in administrarea intrebarilor, in elaborarea acestora. In aceeasi masura insa si profesionalismul lui trebuie sa fie mai ridicat, deoarece el trebuie sa se implice in procesul coordonarii si sustinerii investigatiei, analizand raspunsurile in timpul interviului si orientand investigatia in functie de raspunsurile primite. Din aceasta cauza, operatorul administreaza si intrebari care nu erau in grila, urmarind clarificarea unor subiecte, sau, dimpotriva, el poate renunta cu totul la intrebari pe care nu le mai considera relevante.

Interviul, in functie de cat de structurata este grila de interviu, poate fi de tip structurat, semi-structurat, sau nestructurat. Cu cat grila este mai putin structurata, in sensul ca ea contine doar ideile cadru ale intrebarilor, care sunt majoritar deschise, cu atat mai mult vom avea o metoda calitativa de investigatie. Structurarea se refera la definirea precisa a intrebarilor si a variantelor posibile de raspunsuri. Cu cat o grila este mai structurata, cu atat operatorul de interviu are mai putina libertate in aplicarea sa. In acelasi timp insa si respondentul are mai multe constrangeri in a formula propriile raspunsuri, dat fiind ponderea majoritara a intrebarilor inchise.

Observam ca ancheta nu este o metoda eminamente cantitativa, asa cum adesea este inteleasa. Ancheta, atunci cand se bazeaza pe chestionar, (intotdeauna structurat si cu majoritatea sau toate intrebarile inchise), reprezinta o metoda cantitativa, deoarece in investigatie, se urmareste masurarea raspunsurilor pre-standardizate ale intrebarilor formulate de cercetator.

In realitate, cercetatorul, in cadrul anchetei cantitative, formuleaza nu doar intrebarile, ci si raspunsurile, subiectii neputand sa faca altceva decat sa aleaga intre variantele de raspuns existente, sau sa le refuze cu totul. In acest caz, in care subiectul nu poate, sau nu vrea sa raspunda la o intrebare, se aloca de cercetator o valoare speciala ca raspuns la acea intrebare, de tipul "nu stiu, nu raspund" varianta de raspuns care, uzual, are codul 9 sau 99 (aceasta este o conventie insa si nu o regula).

In cadrul anchetei calitative cercetatorul formuleaza doar intrebarile si nu mai prezinta variantele posibile de raspuns, lasand subiectii sa raspunda liber. Este evident ca, aceste raspunsuri se apropie mult mai mult de ceea ce respondentul doreste sa exprime, insa dezavantajul major este dat de faptul ca raspunsurile sunt greu de cuantificat si de exprimat sintetic. Raspunsurile pre-formulate pot asigura standardizarea necesara pentru a prelucra cantitativ datele, acestea putand fi adunate si prelucrate statistic pentru un numar oricat de mare de subiecti.

Un tip special de ancheta, focalizata pe o problematica limitata, si care este confundata adesea cu ancheta, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt practic similare, se utilizeaza chestionare administrate unor esantioane reprezentative pentru anumite populatii. Sondajul de opinie este centrat insa doar pe intrebari care vizeaza opiniile subiectilor, mai mult decat atat, se incearca estimarea opiniilor care au caracter public si nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte, atunci cand o problematica se afla in dezbaterea publica, iar cetatenii isi exprima anumite pozitii fata de acea problema, atunci putem spune ca opiniile lor au un caracter public, iar sondajul de opinie exact acest lucru isi propune sa masoare.

Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Daca un anumit subiect nu este de actualitate, el nu reclama opinii care sa aiba caracter public, iar intrebarile unui astfel de chestionar, in aceste conditii, nu pot masura ceea ce nu exista. Daca Guvernul ia o anumita decizie de interes public, sa zicem majorarea accizelor sau a taxelor la anumite produse si servicii, cu siguranta se pot contura opinii cu caracter public fata de aceasta masura. Daca Guvernul ia insa o decizie strict tehnica, de reorganizare a unor servicii proprii, decizie care nu vizeaza interesul larg, atunci o intrebare privind favorabilitatea populatiei fata de respectiva decizie nu poate masura o opinie cu caracter public.

In acest ultim caz, problema nu este aceea ca la o astfel de intrebare nu s-ar obtine raspunsuri, ci tocmai aceea ca poti obtine raspunsuri, chiar daca subiectii nu au opinii prealabile pe acel subiect. Aceasta deoarece numai o parte a populatiei va declara eventual ca nu stie sa raspunda sau nu are opinii. De regula, subiectii in astfel de situatii fac un transfer de la ceea ce nu stiu la ceea ce presupun ca reprezinta intrebarea, concentrandu-se prioritar pe ceea ce cunosc. Daca intrebarea vizeaza, de fapt, o masura a Guvernului pe care ei nu o cunosc, nefiind una de interes public, o parte a subiectilor isi vor exprima mai degraba atitudinea fata de Guvern, decat fata de problema. Pe de alta parte, daca intrebarea este simpla pentru subiect, dar pe acesta nu il preocupa problematica respectiva, apare tentatia de a da un raspuns prin formularea pe loc a unei opinii, care nu preocupa de fapt in mod real respondentul. Daca intrebam, spre exemplu, persoanele dintr-un esantion reprezentativ pentru populatia Romaniei, care este opinia lor fata de fenomenul de imbatranire a populatiei de foci din regiunea arctica, o mare parte a subiectilor este posibil sa aleaga un raspuns pre-formulat, chiar daca, desigur, nu ii preocupa deloc o asemenea problema. Daca adunam raspunsurile putem ajunge la concluzia, sa spunem, ca x % din populatia Romaniei considera ca este un lucru rau ca se intampla un astfel de fenomen. Aceasta, insa, nu este o opinie publica, ci doar o expresie sintetica, statistica, a unor opinii particulare. Pentru a exista o opinie publica trebuie sa existe un interes clar al populatiei fata de respectiva problema si un nivel ridicat al comunicarii si dezbaterii publice privitoare la respectivului subiect.

Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca niste simple "termometre", pentru a lua "temperatura" populatiei in anumite probleme arzatoare si de actualitate. Sunt utilizate, de asemenea, pe scara larga, in campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferintelor electorilor pe o perioada scurta de timp.

Instrumentul cel mai utilizat in cadrul anchetei este chestionarul. Acesta se utilizeaza insa pe o scara mult mai larga decat aceea a cercetarii sociale. Chestionarul este un instrument care contine o serie de itemi, de regula prezenti intr-o forma interogativa, care urmaresc anumite reactii predefinite la respondenti (este vorba de alegerea unor variante de raspuns libere sau preformulate). Ordinea in care sunt prezenti itemii (intrebarile) in chestionar este data de o anumita logica a demersului de investigatie, de considerente care tin de registrul psihologic al relatiei dintre un operator de ancheta si un subiect investigat si tin de tematica care face obiectul investigatiei, ca si de o serie de reguli metodologice specifice anchetei bazata pe chestionar. De regula, chestionarele au intrebari introductive, sau "de spart gheata", au intrebari directe de cercetare, au intrebari explicative si, in final, de regula, au intrebari socio-demografice (respectiv despre respondent si gospodaria sa - varsta, venit, consum, religie, stare maritala etc.).

Trebuie sa intelegem ca nu orice intrebare poate fi acceptabila din punct de vedere metodologic, intr-un chestionar. Pe de alta parte, mai mult, nu orice suita de intrebari constituie automat un chestionar sociologic. Exista reguli precise de formulare a intrebarilor, ca si reguli de ordonare a lor. In tabelul 2.1 sunt precizate succint cateva dintre acestea.

Observatia sociologica si experimentul

Observatia sociologica este o metoda de cercetare preluata din metodologiile specifice stiintelor naturii. Ea este cea mai veche metoda de cercetare stiintifica. Comparativ cu ancheta, metoda focalizata pe analiza atitudinilor si opiniilor indivizilor, observatia, in cercetarea sociala, isi propune analiza comportamentelor verbale si non-verbale pe care oamenii le au, in diferite situatii.

Observatia sociologica, in functie de modul in care se desfasoara si se inregistreaza datele, poate fi:

      observatie structurata

      observatie nestructurata

Observatia structurata poarta acest nume deoarece, in cazul ei, se utilizeaza, in mod obligatoriu, o grila de observatie. Acesta este un instrument relativ simplu in care sunt trecute (intr-o forma organizata, structurata) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observam. Observatia propriu-zisa consta tocmai in notarea ordinii, a numarului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevazut in grila si, eventual, a caracteristicilor specifice acestora.

In cazul observatiei structurate avem de a face evident cu o metoda strict cantitativa in care esential este sa identificam si sa cuantificam prezenta anumitor tipuri de comportamente la persoanele observate. In functie de acuratetea grilei, precizia observatiilor poate fi mai mare sau mai mica.

Cu cat grila este mai structurata cu atat precizia masuratorii va fi mai mare si putem spune, astfel, ca fidelitatea masurarii respective este si ea mare. Aceasta caracteristica, fidelitatea, se refera la precizia unei masuratori. Spre exemplu, in domeniul fizicii, putem masura un obiect si sa ii apreciem dimensiunea, afirmand ca are aproximativ doi metri, sau un metru si optzeci si sase de centimetri sau, putem sa exprimam marimea cu o precizie mai mare, de tipul: 1864,832 milimetri. Este vorba, asa cum se observa, de precizii diferite de masurare.

Din punctul de vedere al unei masuratori sociale putem avea o scala de apreciere cu o precizie mica, de exemplu, cu doua valori: "acord - dezacord", sau putem lucra cu o fidelitate a masuratorii mai mare, utilizand patru valori "acord in mare masura - acord - dezacord - dezacord in foarte mare masura". Putem insa avea si o fidelitatea mult mai mare daca cerem ca subiectii sa isi exprime acordul fata de o problema pe o scala de zece valori, care poate fi una numerica de la 1 la 10. (in care 1 este dezacordul total, iar 10 acordul total).

In cazul particular al observatiei structurate putem avea o grila care exprima doar doua tipuri de posturi (pozitii ale corpului), de exemplu subiectul sta pe scaun - subiectul sta in picioare, sau o grila in care avem trecute multiple tipuri de posturi presupuse de pozitia in picioare sau pe scaun, (de exemplu picior peste picior, aplecat in fata, cu bratele incrucisate, cu capul aplecat intr-o parte, cu mainile la ceafa etc.)

De multe ori, in masurarea unui fenomen sau proces social, fidelitatea se afla intr-o relatie inversa cu validitatea, respectiv cu corectitudinea masuratorii. Validitatea se refera, prin urmare, la valabilitatea masuratorii. Dincolo de intrebarea legata de precizia unei masuratori pe care o facem, se pune o alta, mult mai importanta: Am masurat de fapt ceea ce ne-am propus? Este posibil, de exemplu, ca in grila noastra sa nu surprindem exact un anumit tip de comportament, iar observatorul care aplica grila sa nu poata identifica corect un anumit gest. Exista insa posibilitatea ca grila sa fie extrem de precisa si sa descrie un numar foarte mare de comportamente, insa tocmai din acest motiv identificarea si notarea lor in timp real poate sa devina disfunctionala. De multe ori, cresterea preciziei de masurare poate pune probleme validitate. Daca o scala de masurare are zece valori, precizia este mare si validitatea masuratorii este acceptabila (putem spune ca oamenii pot aprecia corect pe o scala de zece valori un anume lucru). Daca lucram cu o scala de 100 de unitati precizia este mult mai mare, dar este relativ greu de crezut ca exprimarea unei anumite valori, sa spunem 67, este definita foarte clar de respondenti ca diferita de 69. Desi precizia este mare, exista probleme de validitate a masuratorii, oamenii neputand aprecia corect diferentele in propriile atitudini pe scale cu atat de multe valori.

Observatia structurata are doua mari neajunsuri. Primul se leaga exact de caracteristica structurarii. Structurarea presupune o cunoastere prealabila a tipului de comportamente pe care urmeaza sa le masori. In afara acestei cunoasteri prealabile nu poti construi o grila de observatie. Exista insa cazuri in care nu ai suficiente informatii despre comportamentele pe care vrei sa le observi si, astfel, nu poti elabora decat o grila foarte slab structurata, sau nu poti deloc structura observatia cu ajutorul unei grile. Mai mult, observatia structurata nu permite inregistrarea niciunui alt comportament in afara celor predefinite, ea neputand sa releve altceva decat ceea ce este predefinit de cercetator.

Observatia nestructurata este utilizata in situatiile in care fie nu putem folosi o grila capabila sa ne structureze observatia, fie informatiile bazate pe o astfel de grila nu sunt suficiente pentru demersul de cercetare. Observatia nestructurata este prezenta fie in cercetarile unor grupuri sau persoane despre care nu avem o cunoastere prealabila semnificativa, fie in acele cazuri in care este necesara o abordare calitativa. Din acest motiv, ea functioneaza intr-un perimetru al cercetarilor calitative.

Exista domenii de cercetare sociala in care este greu sa produci un instrument de observatie bine structurat. Daca dorim sa cercetam, de exemplu, un grup deviant (care se abate de la normele consacrate in societate) este posibil sa nu stim la ce tip de comportamente ne-am putea astepta in anumite situatii. Mai mult, in alte stiinte sociale, cum ar fi antropologia, unde se studiaza adesea comunitati foarte diferite de cele in care traim noi, s-ar putea sa nu intelegem nici macar limba, cu atat mai putin diferitele tipuri particulare de comportamente. In egala masura, chiar independent de gradul cunoasterii prealabile, exista si situatii in care nu suntem deloc interesati de cuantificarea unor tipuri de comportamente, ci de analiza, explicatia si interpretarea lor. In acest caz, observatia nu are sens sa fie una structurata.

Pentru a observa comportamentele cuiva, intr-o maniera structurata sau nestructurata, este necesar sa fii intr-un anume regim de proximitate cu aceea persoana. Se poate pune insa atunci problema daca nu cumva prezenta observatorului influenteaza comportamentele celui observat. Altfel spus, daca nu cumva in cadrul observatiei un cercetator nu risca sa observe inclusiv reactia persoanei sau persoanelor observate inclusiv fata de el (observator).

Daca vreau sa studiez comportamentul non-verbal al profesorilor in timpul predarii si, evident, asist la ore, atunci se pune problema daca nu cumva, in realitate, profesorul are anumite comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru ca eu, ca cercetator, il observ. Din experienta cotidiana stim ca, practic intotdeauna, oamenii tind sa isi modifice comportamentele atunci cand se stiu observati.

Pentru a elimina aceasta limita a observatiei (in special a celei structurate), de a influenta subiectii observati, chiar de catre cel care face observatia, a fost propusa o tehnica particulara, cea a observatiei ne-distorsionante. Aceasta este un tip de observatie care nu altereaza comportamentele celui observat. Principiul este simplu si rezida in utilizarea unor instrumente speciale, cum ar fi aparatura de inregistrare audio sau video, oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit inchis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricand si oriunde, ci, cel mai adesea, in conditii de laborator. Cu toate acestea, ele ca atare (aparatele, componente ale laboratoarelor) pot fi vizibile pentru cei observati si ii pot totusi influenta astfel. (De exemplu o camera video chiar fara un operator, vizibila subiectilor observati, atrage atentia si genereaza comportamente fata de ea.). Nu in ultimul rand, utilizarea acestor instrumente fara stirea subiectilor ridica probleme de ordin deontologic si din acest motiv persoanele observate sunt trebuie anuntate ca vor fi urmarite sau inregistrate.

Pentru o gama relativ larga de subiecte de cercetare, observatia ne-distorsionanta poate fi insa utilizata cu succes. In plus, trebuie sa mentionam faptul ca ea are si un alt avantaj urias. Posibilitatea inregistrarii video a comportamentelor permite o libertate totala de tip "temporal" si "numeric" a observatiei. Comportamentele filmate pot fi analizate oricand de oricati cercetatori.

Un alt criteriu de clasificare al observatiei tine cont de modul in care se implica cercetatorul in cadrul social in care face observatiile sale. Din acest punct de vedere putem vorbi de:

      observatie participativa

      observatie non participativa

In cazul modelului observatiei ne-distorsionante, la limita, subiectii pot sa nu aiba nici o idee despre faptul ca sunt observati, iar cercetatorul poate fi chiar separat fizic si temporal de cei observati. In exemplul oferit mai devreme, cel legat de observarea comportamentelor non-verbale ale profesorilor in timpul predarii, prezenta unui observator intr-o clasa nu presupune real participarea acestuia la activitatile scolare. In acest caz avem o observatie non participativa.

Exista insa situatii in care, din cel putin din doua motive, implicarea cercetatorului in activitatile derulate de subiectii investigati este necesara. Pe de o parte, implicarea poate fi necesara din nevoia de acceptare in grupul sau mediul social cercetat, deoarece, in numeroase cazuri, oamenii nu doresc sa fie observati din afara cadrului in care actioneaza. Pe de alta parte, implicarea in activitatile indivizilor pe care ii observa, permite cercetatorului intelegerea sensului, a semnificatiei comportamentelor studiate si potenteaza capacitatea explicativa a cercetarii.

Observatia participativa presupune implicarea directa a cercetatorului la activitatile grupului, comunitatii pe care o studiaza. El poate face acest lucru prezentandu-si sau nu calitatea de observator. Observatia participativa, din acest motiv, este tipologizata la randul ei in functie de nivelul implicarii, dar si al caracterului transparent al pozitiei de cercetator la nivelul grupului sau comunitatii studiate. Avem, astfel, patru situatii cadru, in functie de valoarea inalta sau scazuta a acestor variabile:

In primul caz, observatia sub acoperire se refera la situatia in care cercetatorul se implica asemenea unui membru real al grupului sau comunitatii pe care o studiaza si nu isi declina rolul de cercetator. Este evident ca, in calitate de membru, implicarea in activitatile grupului este similara cu a tuturor celorlalti membri.

Tipul "deontologic intern" se refera la cazul in care membrii grupului studiat nu stiu ca sunt observati de cercetator, dar acesta nu se implica decat minimal in activitatile grupului, de regula din motive deontologice. Daca cineva studiaza spre exemplu, un grup marginal, de persoane care se drogheaza, sau chiar un grup infractional, este evident ca implicarea cercetatorului nu poate sa fie totala. Vorbim de caracterul intern deoarece reperele deontologice privesc cercetatorul si nu subiectii. Altfel spus cercetatorul are retineri de ordin deontologic de a se implica in o parte din activitatile grupului.

Observatia deontologic externa se refera la cazul in care grupul cunoaste statutul cercetatorului, iar acesta se implica in activitati ca si ceilalti membri. Numim acest tip extern, pentru ca dimensiunea deontologica priveste grupul studiat, care este informat de faptul ca este observat/cercetat. Reperele deontologice nu vizeaza in acest caz retinerile normative si valorice ale cercetatorului de a se implica in anumite activitati, ci doar nevoia de a informa grupul ca este studiat. Acest tip de observatie este unul des intalnit in studiile calitative dedicate comunitatilor, ca si in antropologie, deoarece, mai ales in acest ultim caz, prezenta cercetatorului nu poate fi una acceptata ca "naturala" in grup.

Tipul neutru este cel in care cercetatorul este vazut de membri ca fiind in afara grupului, iar acesta nici nu se implica in activitati. Acest tip este utilizat de multe ori ca o forma de cercetare de "tatonare" a unui mediu social ce urmeaza a fi studiat.

Observatia participativa rareori este utilizata ca atare, doar ca metoda singulara. In practica, aceasta metoda este regasita intr-o maniera mai complexa, ca cercetare participativa de teren, pentru ca observatorul nu va observa doar, ci, participand la viata grupului sau a comunitatii in cauza, el va realiza, cel putin, interviuri nestructurate cu acei membri. Cercetarea participativa poate presupune si analiza unor documente, realizarea de experimente etc. Cercetarea participativa ne-a condus din nou in domeniul investigatiilor de tip calitativ, ea fiind eminamente calitativa.

Experimentul reprezinta o metoda care deriva direct din observatie si care, din acest motiv, mai este numit si "observatie provocata". In principiu, se realizeaza o observatie, si implicit, o masurare a unei variabile care caracterizeaza un anumit proces, fenomen sau comportament, intr-o situatie controlata de experimentator. Controlul presupune manipularea unui factor (variabila independenta) pentru a observa modul in care variaza caracteristicile pe care le urmarim si care poarta numele de variabile dependente (pentru ca depind de variabila independenta).

Experimentul presupune de cele mai multe ori conditii speciale de realizare, laboratoare, aparatura de inregistrare etc. Se poate realiza insa si in mediul in care subiectii, grupurile studiate, isi desfasoara in mod obisnuit activitatea. Raportat la limite si avantaje, trebuie sa spunem ca, in general, sunt valabile toate comentariile pe care le-am facut deja in cadrul observatiei structurate si a celei ne-distorsionante. Cel mai important aspect, asupra caruia insistam in mod special, se leaga de efectul perturbator pe care il poate produce experimentul insusi.

Acest efect poarta un nume special, efectul Howthorne, dupa numele uzinelor unde a fost descoperit la inceputul secolului trecut de catre unul dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo ( Cercetatorul american a dorit sa realizeze la uzinele amintite un experiment, cu scopul de a cerceta modul in care productivitatea muncii (considerata variabila dependenta) era influentata de diferiti factori de mediu, cum ar fi: nivelul iluminarii atelierelor de lucru, temperatura, umiditatea, nivelul zgomotului etc. (toate acestea fiind considerate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice crestere a variabilelor independente (zgomot, caldura, lumina) ducea la cresterea productivitatii muncii. Dar si orice scadere a acelorasi variabile conducea la acelasi efect.

In realitate, muncitorii respectivi reactionau pur si simplu la schimbarea mediului, devenind mai atenti, din aceasta cauza, si avand, implicit, un randament mai bun. De fapt, putem spune ca experimentul se studia pe sine, pentru ca ceea ce se observa in final, variatiile variabilei dependente (productivitatea muncii) erau datorate exclusiv variatiilor de la nivelul mediului, produse tocmai de experiment. Simplul fapt ca participau la experiment ii facea pe oameni mai atenti si mai eficienti.

Concluzia care decurge este aceea ca, in orice experiment, ca si in cazul observatiei de altfel, este posibil ca datele inregistrate sa fie generate, intr-o anumita masura, tocmai de metoda de investigatie utilizata. De acest efect trebuie sa tinem cont in orice tip de investigatie sociala in care observatorul poate influenta, prin prezenta sa, comportamentul subiectilor pe care ii studiaza.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metoda care ne permite in stiintele sociale sa studiem, nu doar prezentul, ci si procesele, fenomenele si produsele culturale ale societatilor trecute, este analiza documentelor sociale. Evident, acest tip de analiza poate fi realizata pentru documentele sociale ale oricarei societati, inclusiv contemporane. Documentele sociale pot fi:

      publice (de exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, carti),

      oficiale (de exemplu acte, certificate de nastere, de deces, fise medicale, acte de proprietate, hotarari de divort, etc.)

      personale (de exemplu autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc.)

Principala modalitate de analiza a acestor documente este data de tehnica sau metoda analizei de continut. Ea a fost lansata in sociologie in perioada imediat premergatoare primului razboi mondial, dar s-a dezvoltat semnificativ abia in perioada interbelica. Harold Lasswell (1903-1978) este cel care a contribuit decisiv la dezvoltarea acestei tehnici in studiile pe care le-a facut pentru a analiza propaganda nazista, ca si in cele dedicate analizei puterii politice de la Moscova (Fata de URSS a existat o blocada comunicationala pana la mijlocul anilor 30, presa sovietica in acea perioada fiind singurul mod de a afla ceva despre puterea de la Moscova). Analiza de continut a fost utilizata si in al doilea Razboi Mondial, in special in Marea Britanie, unde se infiintase un birou de analiza de continut pe langa Marele stat major al armatei.

Analiza continutului pleaca de la ideea exprimarii cantitative a anumitor unitati de analiza pe care le identificam intr-un anumit document. Unitatile de analiza clasice sunt:

      Spatiul sau timpul - Spre exemplu, lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor subiecte.

      Cuvintele - Presupune cuantificarea aparitiilor anumitor cuvinte intr-un document, (de exemplu de cate ori apare cuvantul "dreptate" intr-un program electoral);

      Temele - Sunt propozitii care exprima anumite idei fata de un subiect dat. (Oferim cateva exemple tot din domeniul comunicarii politice: "monarhia este singura solutie pentru Romania", "Monarhia a distrus cultura romaneasca", "Comunismul este de vina pentru starea natiunii" etc.)

      Personajele - Sunt utilizate ca unitati de analiza, in special in cercetarea unor produse culturale care implica sau accepta interpretari prin prisma unor analize de personaj. Putem, spre exemplu, studia evolutia rolului femeii in societatea americana, studiind personajele feminine dintr-un serial celebrul precum "Dallas", care, pe o perioada de mai bine de un deceniu, a reflectat, de fapt, schimbarile din societatea americana.

      Itemul - Este un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, articolul, editorialul, etc.

Analiza de continut ne poate da o expresie cantitativa precisa a continutului unor document scrise, vorbite sau vizuale. Aria de aplicabilitate este foarte larga, mergand de la analiza presei, unde putem identifica gradul de preocupare al acesteia pentru anumite teme, favorabilitatea pentru anumite personalitati, teme sau probleme, pana la analiza plagiatului in texte literare, ori analiza textelor interviurilor produse de cercetarea sociala. Sa ne gandim, spre exemplu, ca analiza de continut este utilizata in Statele Unite pentru a studia monopolul presei - daca pe o perioada mare de timp, doua publicatii au, pentru un anumit numar de subiecte, un grad de preocupare si un indice de favorabilitate asemanator, atunci concluzia este ca, indiferent de patronatul oficial, exista, in realitate, un monopol, datorat posibilelor presiuni generate de aceleasi grupuri de interese.

La fel, plagiatul este usor de relevat intr-un text, dat fiind ca fiecare persoana are, pe o anumita perioada relativ mare de timp, un anumit numar predefinit de utilizari ale cuvintelor. Spre exemplu, cineva poate ca la 10000 de cuvinte sa utilizeze de 196 de ori cuvantul "daca" si de 600 de ori cuvantul "iar". Daca intr-un text de factura similara, care i se atribuie aceleiasi persoane, descoperim abateri semnificative de la astfel de limite, atunci concluzia este ca textul apartine altcuiva. La fel, daca avem doua texte ale unor autori diferiti, care au insa frecvente foarte asemanatoare pentru un numar mare de cuvinte cheie, rezulta ca avem un plagiat.

Exemplele de utilizare sunt insa mult mai multe. Avantajul cel mai important al acestei metode este insa acela ca ea reprezinta singura metoda de cercetare care poate fi utilizata pentru studierea fenomenelor si proceselor sociale din trecut. Trebuie sa mai mentionam totodata faptul ca exista si o tehnica calitativa de analiza a continutului, care este centrata pe analiza mesajelor vizuale.

Tipuri speciale de investigatii

Nu putem incheia aceasta scurta prezentare fara a aminti cateva tipuri speciale de investigatii, care implica utilizarea mai multor genuri de metode alternative sau complementare. Un astfel de tip de investigatie este cercetarea participativa, pe care am amintit-o deja, in cadrul careia se pot utiliza atat observatia, cat si ancheta pe baza de interviu, sau, la fel de bine, analiza de documente.

Un alt tip de investigatie, derivat din ancheta, este focus grupul. La limita poate fi inteles ca un tip de interviu, respectiv interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mai complex de investigatie in care se pot realiza si experimente (sau pot fi parti ale unor experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (de exemplu asupra continutului comunicarii membrilor in cadrul focus grupului).

Un alt tip de investigatie complexa, in care se pot reunii mai multe metode simultan este studiul de caz. Studiul de caz se realizeaza, evident, asupra unui singur caz, considerat reprezentativ pentru o problematica data. Putem studia, spre exemplu, modul in care s-au format relatiile de munca intr-o comunitate industriala mica studiind, cu diverse metode, pe o anumita perioada de timp, o singura comunitate pe care o consideram reprezentativa pentru acest subiect. Putem utiliza, in acest demers, chestionare, putem realiza interviuri, putem face observatie participativa. Toate metodele si tehnicile aferente utilizate au insa acelasi obiectiv de cercetare.

Ultimele doua tipuri de investigatii complexe pe care le prezentam se leaga de analiza temporala a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinala si de studiul panel. In cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode de cercetare sociala, ideea fiind aceea de a utiliza aceeasi metoda, cu aceleasi instrumente de investigatie, asupra aceleiasi populatii, intr-un anumit interval de timp, pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. Diferenta dintre cele doua tipuri de investigatii este data de faptul ca, in cadrul analizei longitudinale, se utilizeaza acelasi instrument de cercetare (chestionar, grila de observatie etc.) aplicat unor esantioane similare, decupate la nivelul aceleiasi populatii, in timp ce, in cazul panelului, se utilizeaza acelasi instrument in raport cu exact acelasi esantion. Ambele tipuri de investigatii sunt utilizate in analiza dinamicii proceselor sociale, fiind indispensabile in cercetarile care au astfel de obiective.

Rezumat