Metode de cercetare sociologica - Regulile metodei sociologice - Emile Durkheim si Septimiu Chelcea

Universitatea Aurel Vlaicu

Sectia: Stiinte ale educatiei:

Asistenta sociala si Psihologie

Metode de cercetare sociologica

Cuprins:

Regulile metodei sociologice - Emile Durkheim:

Capitolul 1: Ce este un fapt social?

Capitolul 2: Reguli cu privire la distinctia dintre normal si patologic:

Capitolul 3: Reguli cu privire la administrarea probei:

Capitolul 4: Reguli cu privire la observarea faptelor sociale:

Metodologia cercetarii sociologice - Septimiu Chelcea:

Capitolul1: Continutul conceptului de metodologie:

Capitolul 2: Cunoasterea sociologica a realitatii sociale:

Capitolul3: Reguli cu privire la administrarea probei:

Capitolul 4: Documente sociale in cercetarea sociologica:

Metode de cercetare sociologica

Regulile metodei sociologice - Emile Durkheim:

Capitolul 1: Ce este un fapt social?

Inainte de a discuta care este metoda cea mai potrivita in studiul faptelor sociale, este important sa stim care sant faptele pe care le numim astfel. Discutarea problemei este cu atat mai necesara cu cat

acest atribut se foloseste fara prea multa precizie. El este utilizat in mod curent pentru a desemna aproape orice fenomen ce are loc in launtrul societatii, daca el prezinta catusi de putin, cu oarecare generalitate, vreun interes social. Dar, in

acest sens, nu exista evenimente omenesti care sa nu poata fi numite sociale. Fiecare individ bea, doarme, mananca judeca iar societatea are tot interesul ca aceste functii sa se exercite regulat. Daca aceste fapte ar fi sociale, sociologia

n-ar avea obiectul ei propriu, iar domeniul nu s-ar confunda cu acela al biologiei sau al psihologiei.

Definitia noastra     va cuprinde tot ceea ce este de definit daca spunem: Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil sa exercite asupra individului

o constrangere exterioara; sau, mai mult, care este general pentru o intreaga societate data avand an acelasi timp o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale.

Capitolul 2: Reguli cu privire la distinctia dintre normal si patologic:

In acest capitol s-a tras uneori concluzia ca, potrivit noua, mersul ascendent al criminalitatii in timpul secolului al XIX-lea era un fenomen normal. Nimic nu e mai departe de idea noastra. Mai multe fapte pe care le-am indicat cu privire la sinucidere tind, dimpotriva sa ne incredinteze ca dezvoltarea aceasta este In general morbida. Totusi, s-ar putea intampla ca o crestere oarecare a unor anumite forme de criminalitate sa fie normala, caci fiecare etapa a civilizatiei are criminalitatea

sa proprie. Dar despre asta nu putem face decat ipoteze.

Capitolul 3: Reguli cu privire la administrarea probei:

N-avem decat o singura cale pentru a demonstra ca un fenomen este cauza altuia, anume sa comparam cazurile in care ele sant simultan prezente sau simultan absente si sa verificam daca variatiile pe care le prezinta in aceste combina

tii diferite de circumstante dovedesc c" unul depinde de

celalalt. Daca faptele pot fi produse in mod artificial, dupa dorinta observatorului, atunci metoda este aceea a experimentului propriu-zis.

Pe scurt, trasaturile distinctive ale acestei metode sant urmatoarele:In primul rand, este independenta de orice filosofie, deoarece sociologia s-a nascut din marile doctrine filosofice, ea a pastrat obiceiul de a se sprijini pe orice sistem cu care se descopera solidara. Asa se face ca a fost in mod succesiv pozitivista, evolutionista, spiritualista, chiar daca trebuia sa se multumeasca a fi sociologie si atat. Chiar noi

am ezita sa o denumim naturalista, in afara cazului in care termenul ar traduce ideea ca faptele sociale sant explicabile.

Capitolul 4: Reguli cu privire la observarea faptelor sociale:

In primul rand sic el mai important este sa consideri faptele sociale ca lucruri. In al doilea rand daca vrei sa urmezi o cale metodica, trebuie sa pui temelia stiintei pe un teren solid si nu pe nisip miscator. Trebuie sa abordezi regnul social prin zonele in care el ofera cea mai mare priza investigatiei stiintifice. Numai pe urma va fi posibil sa impingi mai departe cercetarea si, prin incercari progresive de apropiere, sa cuprinzi putin cate putin aceasta realitate alunecoasa, pe care spiritul

uman nu va reusi poate niciodata sa o controleze in intregime.

Metodologia cercetarii sociologice - Septimiu Chelcea:

Capitolul1: Continutul conceptului de metodologie:

Sociologia studiaza organismul social ca intreg, ca totalitate. In procesul devenirii sale, ca stiinta autonoma, sociologia incorporeaza in structura sa un ansamblu de modalitati specifice prin care sociologul se raporteaza la natura faptelor sociale atunci cand isi propune sa patrunda in universul specific al acestora.

Metodologia cercetarii sociologice se defineste ca fiind totalitatea demersurilor teoretice, tehnice si epistemologice pe care le intreprinde cercetatorul faptelor sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoaste geneza, evolutia si dispozitia acestui gen de fapte. Etimologic, metodologia desemneaza "stiinta metodelor"; sensul pe care il atribuim metodologiei in acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice si epistemologice pe care le intreprinde un cercetator in vederea cunoasterii stiintifice a unor fapte, fenomeme sau procese sociale.

Definitia prezentata subliniaza faptul ca in continutul conceptului "metodologia cercetarii sociologice" regasim trei niveluri diferite de ordonare a demersurilor pe care le presupune actul cunoasterii stiintifice a faptelor sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnic si nivelul epistemologic.

Demersurile de natura teoretica pe care le intreprinde cercetatorul pentru a desfasura o cercetare concreta a unui anumit domeniu al vietii sociale sunt multiple. El trebuie sa-si clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns cunoasterea sociologica a domeniului pe care il cerceteaza; sa faca o analiza critica a aparatului conceptual in care este reflectata realitatea sociala devenita obiect al cercetarii stiintifice; sa formuleze cu claritate ipoteze generale si ipoteze de lucru in care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului social cercetat si alti factori economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.

La nivelul teoretic avem in vedere functia cognitiva pe care o indeplineste teoria sociologica. In orice cercetare concreta sociologul porneste de la un sistem de concepte care au intrat deja in patrimoniul stiintei sociologice. Sociologul nu-si propune sa redefineasca conceptele cu care opereaza decat in masura in care analizele proprii il duc la concluzia ca nici una dintre definitiile existente in literatura de specialitate nu exprima corect sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemneaza. In aceasta privinta este semnificativa disputa din jurul continutului conceptului de "faptsocial" care a inceput la sfarsitul secolului trecut si nu s-a incheiat nici in zilele noastre. Acesta este insa un caz aparte; in general, exista numeroase concepte, ipoteze, teze, principii si legitati (componente ale teoriei) care au relativ aceeasi semnificatie pentru numerosi sociologi.

Teoria sociologica orienteaza cercetatorul in actul cunoasterii, dar acesta nu se poate limita, in toate cazurile, numai la teorie. Viata sociala presupune existenta unor stari caracterizate prin stabilitate, repetabilitate si rezistenta in timp. Socialul are insa, spre deosebire de toate celelalte forme de manifestare a lumii reale, o accentuata tendinta de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concreta, de teren, asupra modelelor reale de construire si dezvoltare a organismelor sociale este una din principalele surse de imbogatire a teoriei sociologice.

Daca o metoda sau alta, o tehnica sau un procedeu oarecare ne permite sa atingem anumite obiective pe parcursul unei investigatii sociologice, metodologia sociologica ghideaza intregul act al cunoasterii de la delimitarea obiectului de studiu pana la reconstituirea in plan teoretic a realitatii sociale cercetate. Aceasta afirmatie conduce la ideea ca, intr-o cercetare concreta, se folosesc de regula, concomitent, mai multe metode pentru a depasi limitele cognitive ale fiecareia si pentru a evidentia faptele sociale asa cum sunt ele in realitate si nu cum am dori noi - prin prisma propriei subiectivitati - sa fie.

Capitolul 2: Cunoasterea sociologica a realitatii sociale:

Nasterea sociologiei ca stiinta a adus cu sine o serie de intrebari si probleme cu privire la utilizarea simtului comun in interpretarea fenomenelor sociale, precum si cu privire la necesitatea desprinderii de acesta si orientarea catre cunoasterea stiintifica a vietii sociale.

C. Wright Milis identifica, in binecunoscuta sa lucrare Imaginatia sociologica, o serie de probleme pe care le-au abordat sociologii de-a lungul timpului (legate de structura sociala, schimbarea sociala sau raportul individ-societate), pentru a stabili apoi obiectul sociologiei, ca fiind studiul influentelor reciproce dintre om si societate, dintre biografie si istorie.

Astfel, scopul cercetarii din domeniul stiintelor sociale este de a explica aceste relatii dintre indivizi si societate, precum si evolutiile, schimbarile sau conflictele sociale.

In viata de zi cu zi oamenii observa, analizeaza, evalueaza mediul social in care traiesc, dau explicatii si formuleaza predictii asupra unor evenimente, fenomene si procese sociale. Oamenii traiesc si muncesc laolalta, interactioneaza unii cu altii, dobandind astfel o serie de cunostinte privitoare la aceste lucruri si conturandu-se o conceptie, mai mult sau mai putin clara, despre anumite fenomene ale socialului.

Prin experienta de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre noi sa fie un fel de "specialist" in probleme sociale. Functioneaza aici ceea ce se numeste cunoasterea la nivelul constiintei comune, al simtului comun, al bunului simt (sau cunoasterea spontana, cotidiana).

Indiferent de denumirea utilizata, trebuie retinut faptul ca simtul comun reprezinta o constientizare a realului, este rezultatul contactului fiecarui om cu realitatea inconjuratoare, in virtutea capacitatii acestuia de a o reflecta, dar intr-un mod subiectiv.

Cunoasterea comuna se refera la acele credinte, cunostinte, explicatii, interpretari etc. obtinute in mod spontan, fara o cercetare sistematica, fara utilizarea unor metode stiintifice, ci in baza activitatilor practice nemijlocite, contextelor obisnuite (familie, cerc de prieteni, loc de munca etc.) si prin intermediul mijloacelor naturale (simturile, limbajul natural, gandirea obisnuita etc.).

Daca ar fi sa concertam caracteristicile cunoasterii comune, ele ar putea fi exprimate astfel:

a) Realitatea sociala este direct accesibila oamenilor obisnuiti, cunoasterea ei nu necesita utilizarea unor instrumente speciale; fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate direct.

b) Realitatea sociala umana este foarte familiara oamenilor, datorita faptului ca fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup de munca, organizatie etc.), traieste in mijlocul celorlalti si impartaseste cu ei valori, credinte, ganduri comune.

c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizeaza pentru a obtine informatii sunt diverse: ei imbina observatiile proprii cu cele ale altor oameni, pun intrebari, se documenteaza din diferite surse (de exemplu mass-media) si, astfel, ei ajung sa emita idei, sa formuleze ipoteze, sa gene-ralizeze, sa faca predictii, sa puna in legatura anumite cauze cu unele efecte etc.

Dupa cum spunea Petru Ilut in Abordarea calitativa a socioumanului (1997), oamenii, "actorul cotidian [] cauta permanent aplicarea legii minimului efort de gandire, a celui mai scurt drum mental in vederea atingerii obiectivului propus".

In domeniul socioumanului, raportul dintre cunoasterea comuna si cea stiintifica prezinta unele particularitati, in sensul ca nu exista o delimitare foarte clara intre ele, zona lor de intersectie fiind destul de larga. Ca urmare putem vorbi, atat de existenta unei continuitati intre cele doua tipuri de cunoastere, cat si de diferente, deosebiri, care le particularizeaza pe fiecare.

Recunoasterea aspectelor pozitive ale cunoasterii comune impune si evidentierea limitelor acesteia, deloc neglijabile, in scopul depasirii acestui tip de cunoastere si trecerea la un altul, la superior, cunoasterea stiintifica.

Capitolul 3: Etapele cercetarii sociologice:

Fundamentarea stiintifica a deciziilor in conducerea organizatiilor economice si institutiilor sociale solicita studii complexe in scopul determinarii gradului de dezvoltare a caracteristicilor proceselor sociale, a influentei diferitilor factori asupra miscarii intregului organism social, a climatului psihosocial in care se realizeaza actiunea umana desfasurata de grupuri si colectivitati. Aceste studii se realizeaza fie de catre laboratoarele de cercetare ale institutiilor si organizatiilor economice, fie de catre institutii specializate in cercetarea stiintifica a proceselor psihosociale.

In cel de-al doilea caz, cercetarea se realizeaza in baza unui contract, care, pe langa clauzele specifice acestor documente presupune o permanenta cooperare intre cercetatori si conducerea organizatiilor (Director, Consiliu de Administratie etc.). Cooperarea institutionalizata intre cele doua parti are drept consecinta nu numai cresterea rentabilitatii in realizarea obiectivelor propuse, ci si substantializarea insasi a continutului activitatii de cercetare. Organizarea si conducerea colectivitatii umane presupun asigurarea unitatii de actiune, in conditiile existentei unei mari varietati de relatii (economice, juridice, culturale, morale), de interese (individuale, colective, generale), de motivatii, de opinii etc. In acest context, luarea oricarei decizii trebuie sa fie precedata de cunoasterea tuturor aspectelor pe care le imbraca fiecare dintre elementele componente ale organizatiilor si institutiilor sociale. Cercetatorii cunosc, de regula, mai bine conditiile de functionalitate ale modelelor teoretice si raporturile logice (si legice) dintre elementele de structura ale acestora. La randul lor, managerii cunosc mult mai bine factorii stimulatori si elementele disfunctionale ale modelelor de organizare existente.

In acest caz, dialogul dintre cele doua parti interesate permite sa fie retinut intregul camp de atribute semnificativ pentru analiza teoretica si, in acelasi timp, cu o bogata substanta din punct de vedere al practicii sociale.

Capitolul 3: Ancheta sociologica si sondajul de opinie publica:

In cercetarea sociologica concreta ancheta este cea mai cunoscuta si cea mai raspandita metoda. Spre deosebire de alte metode preluate din stiintele naturii - cum sunt, de pilda, observatia, experimentul etc. - si adaptate posibilitatilor de investigatie in domeniile proprii diferitelor stiinte sociale, ancheta apare si se dezvolta in legatura cu evolutia stiintelor sociale si umane.

Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigatie sociologica, atat de complexa incat uneori este identificata, in mod nepermis, cu cercetarea sociologica insasi. Complexitatea ei este data de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de ancheta), a tehnicilor (de codificare, scalare, analiza, prelucrare etc.), pe care le foloseste si de faptul ca adeseori utilizeaza, in mod complementar, alte metode si tehnici de cercetare (observatia, analiza documentara etc.).

Desi face parte dintre metodele mai vechi folosite in cercetarea sociala, importanta anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4 ale secolului nostru, in stransa legatura cu introducerea tehnicilor de analiza cantitativa in stiintele sociale. Aparitia masinilor de calcul, a procedeelor de prelucrare si analiza statistica si perfectionarea tehnicilor de esantionare probabilistica au transformat ancheta dintr-o metoda traditionala putin folosita intr-o metoda moderna, situata pe primul loc in cercetarea sociologica.

Extensiunea larga a anchetelor sociologice in investigatia sociala trebuie explicata si in legatura cu rolul opiniei publice in reglarea vietii sociale. Ancheta constituie una dintre modalitatile de cunoastere stiintifica a opiniilor, atitudinilor, aspiratiilor oamenilor si, totodata, un mijloc de influentare. Se poate spune fara a gresi ca sondajele de opinie fac parte din practica vietii societatii moderne. Populatia este consultata prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de probleme economice si sociale - activitatea comerciala, satisfactiile in raport cu mass-media, utilizarea timpului liber, atitudinile electorale etc. Dupa unii autori, un indicator al nivelului de civilizatie al unei tari l-ar constitui si gradul de familiarizare al cetatenilor sai cu chestionarele de ancheta. Este semnificativa, in acest sens, aprecierea autorului francez J. Antoine, care afirma ca "ancheta prin sondaj a intrat adanc in deprinderile societatii noastre moderne. Ea intereseaza nu doar cateva categorii socioprofesionale, ci, in general, «omul modern» al secolului XX".

Ca si experimentul, ancheta este o metoda activa de cercetare. Aplicarea ei inseamna implicit "actiune sociala", proces de influentare, instruire, educare a subiectilor investigati.

Capitolul 4: Documente sociale in cercetarea sociologica:

Alaturi de observatie, tehnica documentara constituie, dupa unii autori, una din principalele surse de date si informatii sociologice. Prin natura si complexitatea lor, documentele asigura o diversificare a informatiilor si permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale.

Fie ca realizeaza in mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente, le analizeaza, le interpreteaza. Se impune, deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale, cu evidentierea valorii dar si a limitelor.

Inainte de a vedea la ce se refera aceasta tehnica, trebuie sa clarificam intelesul termenului de "document". Asa cum sublinia S. Chelcea (1998, pag. 331), in limbajul comun, termenul de document are intelesul de act oficial.

In sens sociologic, insa, el este utilizat cu intelesul de text sau orice alt obiect care ofera anumite informatii, imagini asupra populatiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social in care a fost construit; documentele sunt marcate atat de specificitatea (particularitatea) epocii in care au fost elaborate, cat si de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.

Actele oficiale, ziarele si revistele, cartile si foile volante tiparite, afisele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, insemnarile zilnice, jurnalele personale, scrisorile, biografiile si autobiografiile, dar si uneltele de munca traditionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca si creatia artistica (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezinta documente sociale, importante surse de informatii in sociologie". (C. Zamfir, L. Vlasceanu, 1993).

Trebuie facuta o mentiune, totusi: desi este o tehnica clasica, indis-pensabila in orice cercetare si oricarui sociolog, documentarea nu poate constitui o sursa unica de investigatie si nu poate inlocui celelalte metode si tehnici.

Sociologia ca stiinta, utilizeaza, in primul rand, metoda observatiei directe a faptelor, fenomenelor si proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie decat o metoda complementara de investigatie.

Capitolul 5: Analiza Continutului comunicarii:

Utilizata pentru prima data in 1886 in Anglia, analiza continutului apare ca reactie la modul subiectiv de analiza al criticii literare. Analiza continutului, ca si critica literara, se apleaca asupra studiului limbii, al stilului, pentru reconstituirea contextului social concret. Spre deosebire de critica literara - in care scopul criticului este acela de a fi cat mai personal, de a aborda opera prin prisma propriei subiectivitati - in analiza continutului se doreste o transgresare a subiectivitatii analistului, pentru a ajunge la concluzii valide privind personalitatea autorului si contextul social.

Tehnica analizei continutului ia amploare in jurul anilor '40 cand au fost intreprinse o serie de studii in S.U.A. asupra propagandei de razboi; in timpul celui de-al doilea razboi mondial analistii tratau sistematic comunicatele difuzate de propaganda nazista ajungandu-se, astfel, la o buna cunoastere a mecanismelor propagandistice ale adversarului. In aceasta perioada, folosindu-se materialele de propaganda, predomina studiile politice si jurnalistice (studii politice apar frecvent in articolele publicate, cu analize de continut) - fiind semnificativa, in acest sens, definitia data de A.Kaplan (1943) tehnicii analizei continutului: "statistica semantica a discursului politic" (dupa Emilian M. Dobrescu, 1998).

In perioada celui de-al doilea razboi mondial sunt de remarcat studiile intreprinse de Harold D. Lasswell si colaboratorii sai in domeniul sociologiei politice - el este cel ce a elaborat principiile analizei, fiind celebra, in acest sens, schema lui Lasswell de analiza:

Cine comunica (transmite mesajul

Ce comunica (care este continutul mesajului

Cui ii este adresata comunicarea ?

Cum s-a transmis mesajul ?

Cu ce efecte comunica ?

In timp, tehnica analizei continutului cunoaste o continua perfectionare: se face trecerea de la descrierea comunicarii la testarea ipotezelor cercetarii, urmarindu-se, indeosebi, efectele comunicarii. Specific acestui tip de analiza este si faptul ca ea nu se aplica numai textelor (documentelor scrise), orice comunicare simbolica putand fi supusa acestui tip de analiza. In mod deosebit, dupa 1950 se constata folosirea analizei continutului comunicarii paraling-vistice: analiza continutului picturii, a expresiilor faciale; analiza continutului unor filme sau benzi desenate. Daca in perioada de inceput a folosirii tehnicii analizei continutului se remarca posibilitatea oferita de aceasta de cuantificare a documentelor scrise, in prezent analiza continutului documentelor sociale (scrise si nescrise; personale si oficiale) imbina analiza cantitativa cu cea calitativa; totodata, analiza continutului nu se opreste la analiza continutului manifest al comunicarii, surprinzand si continutul latent, "ceea ce nu este imediat sesizabil" (S. Chelcea, 1998) in comunicare.

Definitia care surprinde specificul tehnicii analizei continutului si a obiectului ei de investigatie, eliminand "limitele" celorlalte definitii (ce nu acopera intreg spatiu de atribute ale acestei tehnici de investigatie) este data de S.Chelcea (1998): "In stiintele socioumane, analiza continutului reprezinta o serie de tehnici de cercetare cantitativ-calitativa a comunicarii verbale si nonverbale, in scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a continutului manifest si/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul si societatea sau comunicarea insasi, ca proces de interactiune sociala" (S. Chelcea, 1998).