NEGOCIERE SI CONFLICT IN RELATIILE INTERNATIONALE

RAZBOIUL

Introducere

Razboiul reprezinta o disputa internationala caracterizata de violenta intre unitati militare nationale. In lucrarea sa monumentala, On War, Carl von Clausewitz considera razboiul ca fiind "continuarea demersurilor politice, dar cu alte mijloace". Razboiul este o forma de interactiune in care doua sau mai multe armate duc o lupta de interese. Atunci cand se vorbeste de razboi civil, se vorbeste de fapt de o diputa in interiorul unei societati pentru preluarea guvernarii statului si nu pentru mentinerea suveranitatii ca si in cazul unei dispute intre doua state.

Razboiul poate fi considerat si o entitate culturala, iar practica sa nu depinde de nici o singura tipologie de organizare politica sau de o societate. Mai degraba, razboiul este un fenomen international a carui forma si scop sunt definite de catre societatea care il poarta. Modul de purtare a unui razboi se extinde ca un continuum de-a lungul istoriei, de la razboaiele tribale aproape universale care au inceput inainte ca istoria umanitatii sa fie cunoscuta, la razboaie intre orasele-state, natiuni sau imperii.

In cadrul oricarui teatru de razboi pot exista una sau mai multe campanii militare. O campanie militara include nu doar lupta propriu-zisa ci si inteligenta, miscari de trupe, aprovizionare, propaganda, si alte componente. Conflictul continuu este adeseori denumit o batalie, desi aceasta terminologie nu se potriveste in totalitate conflictelor care implica doar avioane, rachete si bombe, in absenta unor trupe terestre sau a unor forte navale. Un razboi civil reprezinta utilizarea fortei pentru rezolvarea diferendelor interne. Este de remarcat faptul ca razboiul nu se limiteaza la specia umana; furnicile si cimpanzeii, si probabil si alte animale, se angajeaza in conflicte masive intra-specie.

Exista un dezacord in literatura de specialitate cu privire la originile razboiului. Unii considera ca razboiul a existat mereu, in timp ce altii subliniaza lipsa unor dovezi clare pentru existenta razboiului in trecutul nostru preistoric, si faptul ca numeroase societati pasnice, non-militare au existat si inca mai exista. Dar, razboiul a inceput de obicei datorita a doua motive: bani si putere. Original, razboiul consta in raiduri de mica anvergura. De la nasterea statului cu aproximativ 5000 de ani in urma, activitatea militara a aparut aproape pe intreg globul pamantesc. Descoperirea prafului de pusca si progresul tehnologic accelerat a dus la modernizarea razboiului. Raportul Human Security Report 2005 mentiona un declin semnificativ in numarul si gravitatea conflictelor odata cu sfarsitul Razboiului Rece la inceputul anilor 1990. Totusi, dovezile examinate in editia din 2008 a studiului Pace si Conflict indica faptul ca declinul numarului de conflicte a stagnat in ultimii ani.

Motivele pentru a purta un razboi sunt extrem de diferite pentru cei care ordona razboiul si pentru cei care cu adevarat sunt prezenti pe campul de lupta. Pentru ca un stat sa poata incepe un razboi trebuie sa aiba sprijinul conducerii, al fortelor sale militare, si al populatiei. Spre exemplu, in al Treilea Razboi Punic, liderii Romei ar fi dorit purtarea unui razboi cu Cartagina cu scopul eliminarii acestui rival rebel, in timp ce soldatii ar fi putut fi motivati de dorinta de a pune capat practicii sacrificarii copiilor. Deoarece numerosi oameni sunt implicati, razboiul poate dobandi o viata proprie din confluenta a numeroase motivatii diferite.

In lucrarea Why Nations Go to War, autorul John G. Stoessinger subliniaza faptul ca ambele parti implicate intr-un razboi vor pretinde ca moralitatea le justifica razboiul. De asemenea, acesta afirma ca motivele pentru inceperea unui razboi depind de o evaluare mult prea optimista a rezultatelor posibile ale ostilitatilor (numar de morti si costuri), si de perceptia gresita a intentiilor inamicului. Aproximativ 90-95% din societatile cunoscute au fost implicate cel putin ocazional intr-un razboi, in timp ce altele luptau constau.

Razboiul apare atunci cand un grup de oameni sau o organizatie percepe ca beneficiile care pot fi obtinute sunt mai mari decat costurile. Razboiul are loc dintr-o varietate de motive:

1. pentru a proteja mandria nationala prin prevenirea pierderii de teritoriu

2. pentru a proteja viata cetatenilor prin prevenirea pierderii de resurse sau prin declararea independentei

3. pentu a-l pedepsi pe cel care a gresit, mai ales atunci cand un stat este perceput ca fiind mai puternic decat celalalt si poate cu adevarat sa fi pedepsit.

Razboiul intre statele care detin arme nucleare este putin probabil sa aiba loc in era moderna, asa cum a fost demonstrat in timpul Razboiului Rece de catre cele doua superputeri, deoarece posibilele beneficii sunt clar depasite de costuri atunci cand vietile a milioane de oameni ar putea fi pierdute si economiile nationale distruse de un razboi nuclear.

Teorii privind aparitia razboiului

a. Teoriile evolutioniste

Razboaiele sunt considerate a fi rezultatul caracteristicilor psihologice evoluate care care sunt aduse la suprafata fie prin atacarea acestora, fie prin perceptia unei populatii cu privire la un viitor sumbru. Aceste teorii pot explica actiunile IRA, organizatia paramilitara din Irlanda, insa produc o viziune limitata asupra razboaielor curente. Studiile privind violenta endemica si razboaiele tribale din tinuturile inalte din Papua Noua Guinee demonstreaza ca razboaiele intertribale sunt mai probabil sa apara in acele parti ale statului unde densitatea populatiei este mai mare si presiunea pentru detinerea de pamant este astfel maxima. In mod similar, dovezile privind razboaiele organizate din lumea antica, in Mesopotamia predinastica si in Egiptul antic, sugereaza ca razboiul sistematic organizat a aparut doar dupa ce densitatea populatiei a crescut, si astfel exista o presiune crescanda asupra resurselor ecologice limitate.

Un aspect critic al tuturor teoriilor evolutioniste cu privire la razboi este ideea ca aproape toate sau toate cauzele proxime ale razboaiele nu sunt mai mult decat scuze pe care mintea noastra le fabrica pentru a justifica actiunile noastre. Aceste justificari iau forme universale la fiecare nivel al conflictului intre grupurile umane. Acestea pot include: a) pretentia ca celalalt grup reprezinta o amenintare in fata careia trebuie sa ne aparam; b) pretentia ca celalalt conflict a provocat conflictul; c) pretentia ca celalalt grup a comis actiuni care violeaza moralitatea (precum furtul de la grupul tau, violarea femeilor etc); d) descrierea celuilalt grup ca fiind animale amenintatoare sau patogene; e) afirmatia ca celalat este rau; f) afirmatia ca celalalt grup este format sau condus de nebuni. Important este si faptul ca teoriile evolutioniste asupra razboiului arata ca procesul de luare a deciziilor este rareori un proces rational, si ca adeseori crezurile umane si procesele de luare a deciziilor nu sunt pe deplin rationale.

Desigur, una dintre parti uneori doar se apara, dar cel mai adesea ambele grupuri trec printr-un proces psihologic similar de justificare, care duce la un ciclu in crestere de actiuni verbale si apoi violente. O astfel de scaladare are loc ca si consecinta a programului nostru de evoluare, de a-l pedepsi pe celalalt pentru greselile sale prin actiuni care incearca sa ii impiedice sa mai greseasca pe viitor.

b. Teorii behavioriste

Psihologi precum E.F.M. Durban si John Bowlby au argumentat ca fiintele umane sunt violente din nastere. In timp ce aceasta violenta este tinuta sub control in societatile normale, aceasta are nevoie sa fie eliberata ocazional prin intermediul razboiului. Aceasta nevoie se alatura altora precum stramutare, adica procesul prin care o persoana transforma suferintele si nemultumirile sale in ura fata de calalalt grup etnic, rasial, religios, national sau ideologic. In timp ce aceaste teorii ar putea avea o anumita valoare explicativa cu privire la motivele pentru care apar razboaiele, nu pot explica cand si cum acestea apar. Aceste teorii nu explica existenta unor persoane complet dezinteresate de razboi. Daca psihologia innascuta a mintii umane nu poate fi schimbata, aceste variatii sunt inconsistente. O solutie adaptata la aceasta problema de militaristi precum Franz Alexander este ca pacea nu exista de fapt in realitate. Perioadele care sunt considerate a fi pasnice sunt de fapt perioade de pregatire pentru un razboi ulterior sau sunt perioade in care razboiul este suprimat de catre o mare putere, cum ar fi Pax Britannica.

Daca razboiul este inerent naturii umane, asa cum presupun numeroase teorii psihologice, atunci exista putine sanse de a scapa de el vreodata. Psihologii au argumentat ca in timp ce temperamentul uman permite aparitia razboaielor, acest lucru are loc doar cand oamenii destabilizati din punct de vedere mental se afla la conducerea unei natiuni. Aceasta scoala de gandire argumenteaza ca liderii care au dorit purtarea unor razboaie precum Napoleon, Hitler, Saddam Hussein sau Hitler nu erau normali din punct de vedere mental, insa nu poate explica de ce oameni liberi si sanatosi mintal au pornit razboaie. Unii psihologi au argumentat ca astfel de lideri sunt o manifestare a nevrozitatii si nebuniei suprimate in societatile moderne si razboaiele apar doar cand acestia au posibilitatea de a-si manifesta anomalitatile mentale. Deoarece oamenii aleg si sprijina astfel de lideri au aparut sugestii ca de fapt foarte putini oameni sunt sanatosi mintal si ca societatea moderna este una nesanatoasa. Oameni de stiinta precum Desmond Morris au afirmat ca stresul reprezinta o cauza majora pentru moartea oamenilor la momentul actual. Esecul in dragoste, obezitatea, tulburarile mentale si o lunga lista de boli au legatura cu stresul. Astfel, se arata ca aparitia liderilor bolnavi mintal se datoreaza unui mediu extrem de toxic in care in mod prezumptiv exista si oameni normali si ca presiunea sociala forteaza oameni sanatosi mintal sa participe la conflicte.

O ramura distincta a teoriilor psihologice ale razboielor este reprezentata de argumentele bazate pe psihologia evolutionista. Aceasta scoala tinde sa vada razboiul ca o extindere a comportamentului animal, precum teritorialitatea si competitia. Totusi, in timp ce razboiul are o cauza naturala, dezvoltarea tehnologiei a acelerat distructivitatea umana la un nivel care este irational si daunator speciei. Aceste teorii au fost criticate de oameni de stiinta precum John G. Kennedy, care sustineau ca razboiul organizat, sustinut al oamenilor difera mai mult decat doar din punct de vedere tehnologic de luptele teritoriale dintre animale. Ashley Montagu respinge puternic aceste argumente instinctuale universale, aratand ca factorii sociali precum socializarea din copilarie sunt importante in determinarea naturii si prezentei razboiului. Astfel, in timp ce agresiunea umana poate avea aparitie universala, razboiul nu este universal ci ar fi aparut ca o inventie istorica, asociata cu anumite tipuri de societati umane.

Psiho-analistul Franco Fornari considera ca razboiul reprezinta proiectia si paranoia jelirii. Natiunea si tara noastra joaca un rol matern inconstient in sentimentele noastre, asa cum deriva si din expresia "patria-mama". Fornari considera ca razboiul si violenta se dezvolta din nevoia noastra de dragoste: dorinta noastra de a prezerva si apara obiectul sacru de care suntem profund atasati, si anume mama noastra si fuziunea noastra cu ea. Pentru persoana adulta, natiunile sunt obiectele sacre care genereaza razboiul. Fornari s-a concentrat pe sacrificiu ca esenta a razboiului: dorinta impresionanta a fiintelor umane de a muri pentru tara lor, de a-si preda corpurile natiunii lor. Fornari a denumit razboiul "constituirea spectaculoasa a unei situatii uman generale prin care moartea dobandeste o valoare absoluta". Suntem siguri ca ideile pentru care murim trebuie sa fie adevarate, iar moartea devine un proces demonstrativ. De asemenea se argumenteaza ca liderii iau rolul de tata iar oamenii iau rolul de copii. Aceasta teorie ar putea explica de ce oamenii sunt ori foarte rebeli fata de societate sau foarte obedienti.

c. Teorii sociologice

Sociologia a fost de mult preocupata de originile razboiului, si mii de teorii au fost avansate, numeroase dintre acestea fiind contradictorii. Sociologia s-a divizat astfel in mai multe scoli. Una dintre acestea, Primatul Politicii Domestice, bazata pe lucrarile lui Eckart Kehr si Hans-Ulrich Wehler, vede razboiul ca fiind un produs al conditiilor domestice, doar tinta agresiunilor fiind determinata de realitatile internationale. Astfel, Primul Razboi Mondial nu a fost produsul unor dispute internationale, a tratatelor secrete sau a balantei de putere ci un produs al situatiei economice, sociale si politice a fiecaruia dintre statele implicate.

Aceasta teorie difera de cea a Primatului Politicii Externe dezvoltata de Carl von Clausewitz si Leopold van Ranke, care sustin ca deciziile oamenilor de stat si situatia geopolitica sunt principalele caze ale unui razboi.

d. Teoriile demografice

Teoriile demografice pot fi grupate in doua categorii, teorii malthusiene si teorii privind abundenta tineretului. Teoriile maltusiene considera expansiunea populatiei si resursele limitate ca fiind sursele conflictelor violente. Papa Urban al II-lea in 1095, in ajunul primei cruciade, nota "Pentru ca acest pamant pe care il ocupi acum, inchis din toate partile de apa si de piscuri inalte, este prea ingust pentru populatia ta; acesta nu ofera destula hrana pentru cultivatorii sai. Astfel veti omori si va veti devora unul pe celalalt, veti purta razboaie, si multi dintre voi vor pieri in luptele civile. Lasati ura sa se departeze de voi; incetati certurile. Veniti pe calea luptei sfinte, luati acel pamant de la rasele mai slabe si puneti-l in proprietatea voastra".

Aceasta este una din exprimarile timpurii a ceea ce a ajuns sa fie cunoscuta drept teoria malthusiana a razboiului, in care razboaiele sunt cauzate de populatiile care se extind si de resursele limitate. Thomas Malthus (1766-1834) scria ca populatiile cresc mereu pana ce sunt limitate de razboaie, boli sau foamete.

Se considera de catre mathusieni ca aceasta teorie poate explica descresterea relativa a numarului razboaielor in ultimii cincizeci de ani, in special in lumea dezvoltata, unde descoperirile din agricultura au facut posibila sprijinirea unei populatii mai mari decat inainte, si unde controlul sarcinilor a incetinit in mod dramatic cresterea populatiei.

Teoriile privind abundenta tineretului difera semnificativ de teoriile malthusiene. Adeptii sai considera ca o combinatie intre o mare cohorta de tineri barbati si lipsa oportunitatilpr de angajare in mod regulat pe timp de pace ca fiind un risc pentru aparitia violentei. In timp ce teoriile malthusiene se concentreaza pe disparitatea intre o populatie in crestere si resursele naturale disponibile, teoria privind abundenta tineretului se concentreaza pe disparitatea dintre excesul de tineri de sex masculin si pozitiile sociale disponibile in cadrul sistemului social de diviziune a muncii.

Cei care au contribuit la dezvoltarea teoriilor privind abundenta tineretului sunt sociologul francez Gaston Bouthoul, sociologul american Jack Goldstone si sociologul german Gunnar Heinsohn. Samuel Huntington si-a modificat teoria privind ciocnirile dintre civilizatii prin utilizarea teoriei abundentei tineretului:

Nu cred ca Islamul este mai violent decat orice alta religie, si consider ca daca toate sunt adunate la un loc, mai multi oameni au fost omorati de catre crestini de-a lungul secolelor decat de catre musulmani. Dar factorul cheie este cel demografic. Vorbind la modul general, oamenii care merg si omoara alti oameni sunt cei cu varste intre 16 si 30 de ani. In anii 1960, 1970 si 1980 au existat rate inalte ale natalitatii in lumea musulmana, si acest lucru a dus la aparitia unei mari populatii tinere. Dar acest numeros tineret va disparea. Ratele natalitatii in lumea musulmana sunt in descrestere; de fapt, au scazut in mod dramatic in unele state. Islamul s-a raspandit initial prin puterea sabiei, dar nu consider ca exista ceva inerent violent in teologia musulmana.'

Teoria privind abundenta tineretului reprezinta o dezvoltare relativ recenta dar se pare ca a devenit influenta in ghidarea strategiei militare si de politica externa a Statelor Unite, deoarece atat Goldstone cat si Fuller au fost consultanti ai guvernului SUA. Inspectorul General al CIA, John L. Helgerson mentioneaza teoria abundentei tineretului in raportul sau din 2002 intitulat "Implicatiile pentru Securitatea Nationala ale Schimbarilor Demografice Globale".

Potrivit lui Heinsohn, persoana care a dezvoltat cel mai mult in forma sa generala teoria abundentei tineretului, acest fenomen apare atunci cand 30-40% din barbatii unei natiuni apartin "varstei luptatorilor" de la 15 la 29 de ani. Vor urma perioade cu rate totale de fertilitate de chiar 4-8 copii pentru o femeie. O rata totala a fertilitatii de 2 copii nascuti de o femeie in timpul vietii acesteia reprezinta o situatie in care fiul va inlocui tatal, fata va inlocui mama. Astfel, o rata totala a fertilitatii de 2 reprezinta nivelul de inlocuire, in timp ce orice rata mai joasa reprezinta o fertilitate sub rata de inlocuire care duce la un declin al populatiei. Ratele totale ale fertilitatii peste 2 vor conduce la cresterea populatiei si la abundenta tineretului. Din moment ce pozitiile respectabile nu pot creste cu aceeasi viteza ca si hrana, cartile si vaccinurile, numerosi oameni tineri nervosi se afla in situatia de a avea tendinte sa escaladeze mania lor adolescentina in violenta. Aceasta violenta poate fi eliberata in sase moduri:

a. crima violenta

b. emigrare (clonizare non-violenta)

c. rebeliune sau puci

d. razboi civil sau/si revolutie

e. genocide (pentru a prelua pozitiile celor ucisi)

f. cucerire (colonizare violenta, care include adeseori genocidul peste hotare).

Religiile si ideologiile sunt considerate a fi factori secundari care sunt utilizati in legitimarea violentei, deoarece acestia nu vor conduce la violenta in absenta unui tineret numeros. In consecinta, teoreticienii din aceasta categorie considera atat trecutul colonialism si imperialismul crestin european cat si actuala agitatie civila din cadrul islamului ca fiind rezultate ale ratelor inalte ale natalitatii care creaza un tineret numeros. In vreme ce in perioada colonialismului european, statele europene aveau rate inalte ale natalitatii si un tineret numeros care alimenta expansiunea coloniala, Afghanistanul actual, care are o rata totala a fertilitatii de 6 copii la o femeie si o rata a somajului estimata la 40%, reprezinta un stat tipic cu un tineret abundent. Fasia Gaza poate fi considerata un alt exemplu de zona in care violenta este cauzata de un tineret numeros, mai ales daca este comparata cu Libanul, un stat geografic apropiat, si totusi remarcabil mult mai pasnic. Din evenimentele istorice notabile care au legatura cu un tineret numeros se poate aminti rolul jucat de cohortele numeroase de tineri in cadrul rebeliunilor si a valurilor revolutionare din Europa moderna timpurie, incluzand in aceasta categorie Revolutia Franceza din 1789, si importanta depresiunii economice care a afectat cohortele de tineri germani in explicarea nasterii nazismului in Germania anilor 1930. Genocidul din Rwanda din 1994 a fost de asemenea considerat ca fiind cauzat de prezenta unui tineret numeros in aceasta tara.

In timp ce implicatiile de securitate ale cresterii rapide a populatiei au fost cunoscute inca de la publicarea Memorandumul privind Studiul Securitatii Nationale in anul 1974, nici Statele Unite si nici Organizatia Mondiala a Sanatatii nu au implementat masurile care au fost recomandate cu privire la controlul cresterii populatiei pentru a micsora amenintarea terorista cu care se confrunta la momentul actual.

Teoria privind abundenta tineretului a fost criticata pe motiv ca ar conduce la discriminare rasiala, de gen si bazata pe varsta.

e. Teoriile rationale

Teoriile rationala privind razboiul presupun ca ambele parti implicate in conflict sunt rationale, ceea ce inseamna ca fiecare parte doreste sa obtina cel mai bun rezultat posibil cu cea mai mica pierdere in vieti omenesti si proprietati de partea sa. Datoria acestei asumptii, daca ambele state ar sti dinainte cum se va sfarsi razboiul, ar fi mai bine pentru ambele sa accepte pur si simplu rezultatele post-razboi fara a trebui sa plateasca efectiv costurile razboiului. Acest lucru se bazeaza pe notiunea, acceptata de majoritatea oamenilor de stiinta incepand cu Carl von Clausewitz, ca razboaiele sunt reciproce, ca toate razboaiele necesita atat o decizie de a ataca cat si o decizie de a se opune atacului. Teoriile rationale ofera trei motive pentru care statele nu pot ajunge la o intelegere si in schimb recurg la razboi: indivizibilitatea chestiunilor, asimetria informatiilor, si inabilitatea de a realiza angajamente credibile.

Indivizibilitatea problemelor apare atunci cand cele doua parti nu pot evita razboiul prin negociere deoarece chestiunea pentru care se lupta nu poate fi impartita intre ei, doar detinuta in intregime de una sau cealalta dintre parti. Chestiuni religioase, precum controlul asupra Templului din Ierusalim, sunt mai probabil a fi indivizibile decat chestiunile economice.

O mai mare ramura a teoriei, avansata de catre teoreticieni ai relatiilor internationale precum Geoffrey Blainey, este axata pe problema asimetriei informatiei care produce impulsuri de a interpreta gresit o anumita problema. Cele doua state pot sa nu fie de acord asupra castigatorului din razboiul dintre ele, sau daca victoria va fi simpla sau nu, pentru ca fiecare parte are propriile sale secrete militare privind propriile capacitati. Acestia nu vor evita esecul unei negocieri prin impartasirea secretelor lor, din moment ce nu pot avea incredere unul in celalalt ca nu vor minti sau nu vor exagera pentru a obtine mai multe concesiuni din partea celuilalt. De exemplu, Suedia a facut eforturi de a induce in eroare Germania nazista cum ca va rezista unui atac nemilos, prin aducerea in discutie a mitului superioritatii ariane si prin a se asigura ca Hermann Goring va vedea doar trupe de elita in actiune, adesea imbracati ca soldati obisnuiti, atunci cand acesta venea in vizita.

Decizia americanilor de a se implica in Razboiul din Vietnam a fost luata in deplina cunostinta ca fortele comuniste li se vor opune, dar nu credeau ca trupele de gherila aveau capacitatea de a rezista o lunga perioada atacurilor trupelor americane.

In al treilea rand, negocierile ar putea esua datorita inabilitatii statelor de a realiza angajamente credibile. In acest scenariu, cele doua state ar putea fi capabile sa vina la o negociere care ar putea amana razboiul doar daca pot sa respecte intelegerea, dar beneficiile negocierii vor face o parte sa fie mai puternica si sa o faca sa ceara mai mult pe viitor, astfel incat partea mai slaba are impulsul de a rezista acestor negocieri inca de la inceput.

Explicatiile rationale ale razboiului pot fi criticate din diferite motive. Asumptiile privind calculele costuri-beneficii devin suspecte in cazurile cele mai extreme de genocid din cel de al Doilea Razboi Mondial, unde singura intelegere oferita era infinit mai grava. Teoriile rationale presupun in mod tipic ca statul actioneaza ca un individ unitar, realizand ceea ce este cel mai bun pentru stat ca intreg; aceasta chestiune este problematica atunci cand, de exemplu, liderul unui stat raspunde doar in fata unui numar mic de persoane, asa cum este cazul intr-o dictatura. Teoriile rationale presupun de asemenea ca actorii sunt rationali, capabil sa estimeze corect posibilitatea lor de succes sau esec, insa proponentii teoriilor psihologice mai sus mentionate combat aceasta afirmatie.

f. Teoriile economice

O alta scoala de gandire considera razboiul ca fiind rezultatul competitiei economice intr-un sistem international competitiv si haotic. Din aceasta perspectiva, razboaiele incep cu scopul de a gasi noi piete, noi resurse naturale sau bogatie. Indisputabil cauza a unor razboaie, de la construirea imperiului britanic la invadarea de catre nazisti in 1941 a Uniunii Sovietice, aceasta teorie a fost aplicata multor aisltor conflicte. Cel mai adesea aceasta teorie este invocata de cei aflati la stanga spectrumului politic, care sustin ca acest tip de razboaie servesc intereselor celor bogati dar sunt purtate de cei saraci. Unii dintre cei aflati la dreapta spectrumului politic ar putea aduce ca contraargument faptul ca saracia este relativa si un sarac dintr-un stat poate fi relativ bogat intr-un alt stat. Astfel de contraargumente devin mai putin valabile odata ce mobilitatea in crestere a capitalului si informatiei uniformizeaza distributia bogatiei in lume, sau atunci cand avem in vedere ca diferentele relative de bogatie, si nu cele absolute, sunt cele care alimenteaza conflictele. Mai sunt si cei din extrema dreapta a spectrumului politic care ofera sprijin, in special fascistii, prin faptul ca insista asupra dreptlui natural al celui puternic asupra a tot ceea ce nu poate fi retinut prin forta de catre cel slab. Unii care se afla la centrul spectrumului politic, capitalisti, lideri mondiali, inclusiv presedinti ai Statelor Unite, isi exprima sprijinul pentru o viziune economica asupra razboaielor.

"Exista vreun barbat, exista vreo femeie, chiar copil care nu stie ca samanta razboiului in lumea moderna se gaseste in rivalitatea industriala si comerciala?- Woodrow Wilson.

g. Teoriile marxiste

Teoriile marxiste privind razboiul argumenteaza ca toate razboaiele iau nastere din lupta de clasa. Acestea considera razboaiele ca fiind actiuni imperiale pentru a creste puterea claselor conducatoare si a diviza proletariatul lumii prin a-i opune pe cei care fac parte din ultima clasa pentru idei precum nationalismul sau religia. Razboaiele sunt consecinte naturale ale sistemului pietelor libere si a claselor, si nu vor disparea pana ce nu va avea loc o revolutie mondiala.

h. Teoriile stiintelor politice

Exista cateva diferite scoli ale teoriilor relatiilor internationale. Adeptii realismului in relatiile internationale considera ca motivatiile statelor pentru a recurge la razboi sunt nevoia de securitate si asigurarea supravieturii. O alta scoala de gandire, care uneori contrazice viziunea realista, sustine ca exista numeroase dovezi empirice pentru a sustine ca statele care sunt democratii nu se razboiesc unele cu celelalte, o idee cunoscuta in literatura de specialitate drept teoria pacii democratice. Alti factori includ diferentele in credintele morale si religioase, dezacordurile economice si in materie de comert, declararea independentei si altele.

O alta teorie majora legata de puterea in relatiile internationale este teoria puterii in schimbare, care imparte lumea intr-o ierarhie si explica razboaiele majore ca parte a unui ciclu de hegemoni care sunt destabilizati de o mare putere care nu sprijina controlul exercitat de hegemon.

Tipuri de razboaie

Razboiul conventional reprezinta o incercare de a reduce capacitatea militara a oponentului prin batalie deschisa. Acesta este un razboi declarat intre state in care armele nucleare, biologice, sau chimice nu sunt utilizate sau sunt utilizate limitat pentru a sprijini scopurile si manevrele militare conventionale. Razboiul nuclear este un razboi in care armele nucleare sunt metoda primara de fortare a capitularii celeilalte parti, un rol opus celui strategic si tactic de sprijin in cadrul conflictului conventional. Opusul razboiului conventional, razboiul neconventional, este o incercare de a dobandi victoria militara prin silire, capitulare sau sprijin clandestin pentru una din partile implicate intr-un conflict existent utilizand mijloace non- traditionale.

Razboiul civil este un razboi in care fortele aflate in conflict apartin aceleiasi natiuni sau entitati politice si doresc obtinerea controlului asupra acelei natiuni sau entitati politice. Razboiul asimetric este un conflict intre doua populatii cu armate dramatic diferite in ceea ce priveste tehnologia, marimea sau capacitatea. Conflictele asimetrice adeseori rezulta in tactice de gherila fiind utilizate pentru a depasi aceste diferente in tehnologie si marime.

Poluarea intentionata a aerului in cadrul unui conflict este una dintre multele tehnici denumite colectiv razboi chimic. Gazul toxic ca arma chimica a fost utilizat in timpul Primului Razboi Mondial, si a produs moartea unui numar estimat de 91.198 de morti si 1.205.655 raniti. Diferite tratate au incercat sa limiteze utilizarea acestuia pe viitor. Armele chimice non-letale, precum gazele lacrimogene, sunt larg utilizate, uneori cu efecte mortale.

Moralitatea razboaielor

De-a lungul istoriei razboiul a fost considerat o sursa pentru intrebari morale serioase. Desi numeroase natiuni antice si unele moderne au vazut in razboi ceva nobil, odata cu trecerea timpului au inceput sa creasca ingrijorarile cu privire la moralitatea razboiului. Astazi, razboiul este considerat de unii a fi de nedorit sau problematic din punct de vedere moral. In acelasi timp, numerosi vad razboiul, sau cel putin pregatirile si disponibilitatea de a se implica in razboi, ca fiind necesare pentru apararea tarii lor. Pacifistii cred ca razboiul este inerent imoral si ca nici un razboi nu ar trebui sa aiba loc.

Viziunea negativa asupra razboiului nu a fost mereu atat de larg impartasita ca si azi. Razboiul a fost adeseori considerat cea mai inalta activitate a umanitatii unde curajul, onoarea si abilitatea erau mai necesare decat in orice alt demers. Si Friedrich Nietzsche a considera ca razboiul este o oportunitate pentru oameni de a afisa eroism, onoare si alte virtuti. Un alt suporter al razboiului, Friedrich Hegel, considera ca acesta este un proces necesar istoriei pentru ca societatea sa progreseze. La izbucnirea Primului Razboi Mondial, scriitorul Thomas Mann scria: "nu este pacea un element al coruptiei civile iar razboiul o purificare, o eliberare, o speranta enorma?". Aceasta atitudine a fost imbratisata de societati de la Sparta si Roma in lumea antica pana la statele fasciste din anii 1930.

Legislatia internationala recunoaste doar doua cazuri de razboi legitim:

1. Razboi de aparare: atunci cand o natiune este atacata de catre un agresor, este considerat a fi legitim ca acea natiune sa se apere in fata agresorului;

2. Razboaie sanctionate de catre Consiliul de Securitate al ONU: atunci cand Natiunile Unite actioneaza ca un organism impotriva unei anumite natiuni. Exemplele includ operatiunile de mentinere a pacii din intreaga lume.

O subcategorie a dreptului international cunoscut drept dreptul razboiului sau dreptul umanitar international cuprinde reglementari privind modul de purtare a unui razboi, inclusiv Conventiile de la Geneva care guverneaza legitimitatea anumitor tipuri de arme si tratamentul aplicat prizonierilor de razboi. Cazurile in care aceste legi sunt incalcate se considera a fi crime de razboi, si de la Porcesele de la Nurnberg de la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial comunitatea internationala a infiintat un numar de astfel de tribunale destinate a rezolva si pedepsi asemenea cazuri.

Totusi, exista anumite aspecte ale razboiului care trebuiesc a fi luate in considerare. Suprapopularea este un astfel de aspect major, deoarece atunci cand au loc razboaie se pierd si vieti omenesti. In timp ce numerosi oameni considera acesta ca fiind un lucru rau, altii il vad ca fiind de bun augur. Pamantul devine suprapopulat, si va continua aceasta tendinta. Razboaiele au ajutat la tinerea sub control a populatiei, dar totusi ratele actuale ale natalitatii exced de departe ratele mortalitatii si astfel populatia globala continua sa creasca. Un alt aspect major este economia. Atunci cand au loc razboaiele, economiile intra intr-o etapa de crestere. Mai multe arme, haine militare etc. sunt necesare a fi fabricate si vandute armatelor. O depresie majora, Marea Criza Economica, a luat sfarsit datorita celui de al Doilea Razboi Mondial. Acest fenomen este denumit economie de razboi. Astfel, se poate afirma ca razboiul are atat parti negative cat si pozitive.

Dreptul razboiului

Dreptul razboiului (sau legile conflictului armat) este dreptul care priveste practicile acceptate cu privire la razboi. In cazuri altele decat razboaiele civile, acesta este considerat a fi un aspect al dreptului international public. Legile razboiului sunt divizate in doua categorii:

- jus in bello, legi privind modul de purtare a unui razboi

- jus ad bellum, legi privind justificarile acceptate pentru utilitatea fortei armate.

Incercarile de a defini si reglementa modul de purtare a razboiului intre indivizi, natiuni sau alti agenti si de a limita efectele cele mai grave ale razboiului au o istorie lunga. In Europa medievala Biserica Romano-Catolica promova invatarea razboiului just, reflectat partial in miscari precum Pacea si Armistitiul Domnului. Dorinta de a restrictiona razboiul, si in special de a proteja vietile si proprietatile non-combatantilor, au continuat cu Hugo Grotius si incercarea sa de a rescrie legile razboiului.

Dreptul umanitar international pozitiv consta in tratate care se preocupa direct de legile razboiului prin angajarea statelor semnatare si obtinerea unui sprijin larg, si include:

- Conventiile de la Haga din 1899 si 1907

- Protocolul de la Geneva din 1935

- Carta Natiunilor Unite din 1945

- Conventiile de la Geneva si protocoalele ulterioare, inclusiv:

a. Prima Conventie de la Geneva privind ameliorarea conditiilor ranitilor si a bolnavilor din fortele armate pe terenul de lupta (1864, actualizat in 1949)

b. A Doua Conventie de la Geneva privind ameliorarea conditiilor ranitilor, bolnavilor si a naufragiatilor membri ai fortelor armate pe mare (1949, sucesor al Conventiei de la Haga din 1907, capitolul X)

c. A Treia Conventie de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de razboi (1922, actualizata in 1949)

d. A Patra Conventie de la Geneva privind protectia persoanelor civile pe timp de razboi (1949, bazata in parte pe Conventia de la Haga din 1907, capitolul IV)

e. Primul Protocol privind protectia victimelor in conflictele armate internationale si

f. Al Doilea Protocol privind protectia victimelor in conflictele armate non-internationale ambele din 1977.

Opusul dreptului pozitiv al razboiului este dreptul cutumiar al razboiului, mare parte a sa fiind explorata la procesele de razboi de la Nurnberg. Aceste legi definesc atat drepturile permisive ale statelor cat si prohibitiile privind modul lor de comportare atunci cand au de a face cu forte neregulate sau non-semnatare.

Interpretarile dreptului umanitar international se schimba de-a lungul timpului si acest lucru afecteaza si dreptul razboiului. De exemplu, Carla del Ponte, procuror sef al Tribunalului Criminal International pentru fosta Iugoslavie amintea in 2001 ca, desi nu exista un tratat care sa interzica in mod specific utilizarea proiectilelor cu uraniu, exista o dezbatere stiintifica care evolueaza si se preocupa in mod expres de impactul utilizarii unor astfel de proiectile si ca este posibil pe viitor sa existe o viziune de consens in cercurile legale internationale ca utilizarea unor astfel de proiectile violeaza principiile generale ale dreptului aplicabil utilizarii armelor in conflictele armate.

A fost adesea subliniat ca crearea unor legi pentru ceva atat de criminal si lipsit de legalitate precum razboiul pare o aburditate. Totusi, bazandu-se pe cutumele internationale acceptate de-a lungul vremii de state, s-a considerat ca, codificarea legilor razboiului va fi benefica. Unele dintre principiile care stau la baza dreptului razboiului sunt:

- razboaiele ar trebui sa se limiteze la atingerea scopurilor politice care au condus la inceperea razboiului (controlul teritorial) si nu ar trebui sa produca distrugeri care nu sunt necesare;

- razboaiele ar trebuie sa ia sfarsit cat de repede posibil;

- persoanele si proprietatea care nu contribuie la efortul de razboi ar trebui protejate in fata distrugerii.

In acest sens, legile razboiului au menirea de a limita relele produse de razboaie prin:

- protejarea atat a combatantilor cat si a non-combatantilor de suferinta care nu este necesara;

- asigurarea anumitor drepuri ale omului fundamentale persoanelor care cad in mana inamicului, in special prizonierii de razboi, ranitii, bolnavii si civilii;

- facilitarea restabilirii pacii.

ISTORIA STRATEGIILOR DE RAZBOI

Introducere: organizarea violentei

Teoria strategica este ramura teoriei sociale preocupata de utilizarea fortei pentru atingerea scopurilor unei comunitati aflate in conflict cu o alta. Aceasta are drept scop o intelegere sistematica a modului in care sunt utilizate fortele armate pentru a atinge interese sociale, politice, economice, culturale sau ideologice. Natura instrumentala a razboiului- subordonarea sa logica si practica fata de obiective aflate infara sa- este in termeni teoretici cea mai importanta caracteristica a sa. Primul pas in analiza strategica este de a intreba, asa cum mentiona Napoleon, "Despre ce este acest razboi?". Daca nu exista un raspuns sau daca raspunsul propus este "pentru nimic" razboiul devine un labirint care poate fi discutat doar in termeni tehnici. Pentru ca razboiul este o activitatea organizata din punct de vedere social, strategia, adica utilizarea rationala a violentei colective pentru atingerea ulterioara a unor scopuri, devine atat posibila cat si necesara.

Cea mai buna descriere a razboiului ca mijloc pentru atingerea unor obiective este realizata de Carl von Clausewitz in lucrarea "On War", lucrarea in care razboiul este identificat ca fiind "un instrument politic, o continuare a activitatii politice prin alte mijloace"- politica fiind descrisa intr-o alta parte a lucrarii ca fiind "reprezentarea tuturor intereselor comunitatii". Trebuie totusi subliniat ca originalitatea lui Clausewitz ca teoretician nu deriva din identificarea razboiului ca instrument politic, ci din faptul ca insista asupra faptului ca politica intervine la toate nivelurile in cadrul actiunii militare. Prin sine, notiunea ca razboiul este o functie a politicii a fost deja cunoscuta, asa cum demonstreaza practica Cardinalului Richelieu (1585-1642), care a popularizat expresia "argumentul final". Aceasta perspectiva a razboiului a predominat in era moderna: razboiul este "argumentul final al regilor", asa cum ar fi spus Richelieu, si daca nu sunt regi, atunci a natiunilor sau a statelor.

Este important a mentiona cat de usor acceptarea acestei afirmatii poate lega razboiul de teoria politica. Razboiul nu este un subiect important al lucrarilor lui John Locke, sau Montesquieu, sau David Hume, sau John Stuart Mill, sau Karl Marx. Din contra, subiectul dominant in gandirea politica occidentala a fost mereu acela privind modul de organizare si legitimare a puterii in cadrul comunitatilor. Ca astfel de comunitati vor lupta intre ele era considerat un lucru firesc, dar acest lucru era dificil de analizat deoarece contextul era mult prea haotic. Cei mai multi scriitori se multumeau sa urmeze traditia lui Locke (si a lui Thomas Hobbes inaintea lui Locke) de a vedea arena internationala ca fiind asemanatoare starii de natura, careia ii lipseste un judecator comun a carui autoritate sa fie recunoscuta de toata lumea. Razboiul servea ca inlocuitor acestui judecator care lipsea. In acelasi timp, caracterul sau crud si arbitrar ilustra ceea ce viata inafara politicii organizate era.

Motivele pentru care guvernele sau indivizii s-ar putea aventura in haosul razboiului au fost mereu supuse scrutinitatii morale. Literatura rezervata justitiei razboiului, si conducerii juste a razboiului, este mult mai extensiva si mult mai impresionanta din punct de vedere intelectual decat aceea cu privire la modul in care razboiul poate fi luptat mai eficient. Chestiunile de moralitate si justitie au afectat extrem de putin teoria strategica, nu pentru ca teoreticienii militaristi sunt indiferenti umanitatii, ci pentru ca astfel de forte externe se afla inafara preocuparilor lor.

Trebuie recunoscut faptul ca intrebarea lui Napoleon, oricat de utila ar fi ca si punct de plecare, este dezamagitoare prin faptul ca sugereaza ca odata ce obiectivele razboiului au fost identificate, realitatea sa devine mai usor de acceptat. Acest lucru este doar partial adevarat. Majoritatea lucrurilor care se intampla intr-un razboi sunt determinate de anumite circumstante unice, cum ar fi: preferintele culturale sau institutionale, resursele economice, realitatile geografice, animozitati etnice, numeroase dintre aceste lucruri fiind slab intelese de catre participanti. Abilitatea teoriei de a explica sau incorpora astfel de influente este limitata.

Totusi, impactul teoriei asupra practicii nu a fost neglijabil. Desi scriitorii care s-au axat pe tematica razboiului sunt prea dispusi sa acorde o importanta exagerata cartilor- ca si cum comandantii militari sau natiuni intregi si-ar fi modificat viziunea asupra razboiului ca rezultat al lecturarii lucarilor lui Clausewitz sau Mahan- tendinta organizatiilor armate moderne de a se asemana foarte mult ne arata importanta puterii de organizare a ideilor. Armatele Chinei, Frantei, Braziliei, Egiptului sau Statelor Unite, toate se aseamana mai mult intre ele decat cu predecesorii lor nationali deoarece, in ciuda diferentelor culturale, toate aceste state impartasesc o intelegere comuna a caracteristicilor de baza si a utilizarii fortelor armate. Aceasta intelegere isi are radacinile in dezvoltarile intelectuale care au aparut in Europa si Statele Unite in ultimele trei secole.

Structura fortei, sistemele armelor, si metodele de lupta ale unor armate bune din secolul al XVII-lea - perioada in care studiul sistematic al razboiului a primit pentru prima data importanta - au fost mult mai diverse decat va fi cazul mai tarziu in istorie. Un numar de factori au contribuit la aceasta convergenta, inclusiv dezvoltarea unor noi tehnologii, si integrarea progresiva din punct de vedere social si economic a Europei. Rezultatele exemplare ale Frantei in timpul Razboaielor Napoleoniene si ale Prusiei in timpul Razboaielor de Unificare a Germaniei au jucat de asemenea un rol hotarator, prin stabilirea unor modele de excelenta militara care urmau sa fie adoptate si de ceilalti. Este de asemenea adevarat ca pana la acel moment soldatii marilor puteri invatau deja sa gandeasca razboiul pe baza unor linii similare; si mai mult decat atat, ca profesia armelor a ajuns sa implice nu doar curaj personal si pozitia sociala buna, dar si pregatire intelectuala.

Arta razboiului in Epoca Ratiunii

Pana la inceputul secolului al XX-lea, armatele occidentale au ajuns la o viziune strategica comuna care, supusa unor modificari in detaliu, va trece prin testul celui de al Doilea Razboi Mondial. In centrul sau statea o harta pe care marile armate se luptau una impotriva celeilalte. Toate aveau acelasi scop: de a concentra forte armate puternice impotriva celor slabe, prin explorarea terenului favorabil, sau prin lovirea inamicului unde acesta era slab, sau in momentul in care acesta era mai putin pregatit.

Astfel de posibilitati se considerau a exista chiar si intre oponenti de acelasi calibru doarece tot ceea ce se lupta pe pamant, de la soldati individuali la armata din care acestia fac parte, este mai puternic pe frontul sau decat pe flancuri sau in spate; mai puternica atunci cand stationeaza decat atunci cand isi schimba pozitia; si depinde de legaturile logistice si de comunicare care sunt mai vulnerabile si mai putin eficiente atunci cand marimea armatei este mai mare. Strategia reprezenta cautarea unuia dintre posibilele avantaje mai sus-mentionate. Era recunoscut faptul ca, datorita puterii armelor de foc, si a faptului ca toate operau in conformitate cu aceleasi metode, rezultatul probabil al luptei dintre ele era un impas, sau probabil un castig de teren modest. Victoria adevarata totusi- adica victoria capabila de a decide chestiuni politice importante- necesita ca fortele inamicului nu doar sa fie reduse, ci distruse. Obtinerea unui asemenea succes era o chestiune de aptitudini profesionale inalte, la care civilii nu puteau avea nici o contributie, si in consecinta a caror potential militar si drepturi legale nu erau luate in considerare.

Acest consens strategic deriva din studiul sistematic al razboiului care a inceput odata cu revolutia stiintifica din era moderna timpurie. Razboiul fusese, desigur, subiectul unor intense dezbateri cu mult inainte de aceasta epoca. Orice lucrari aparute inca din antichitate- de la Iliada lui Homer, istoriile lui Thucydide, si comentariile lui Cezar- tratau foarte intens acest subiect al razboiului. Totusi scopul nu era acela de a dezvolta o intelegere generala a modului in care razboiul trebuia purtat, ci de a comemora evenimente importante si de a inspira curaj si virtute.

In antichitate si Evul Mediu razboiul era studiat in termeni istorici, si ca o meserie in care excelenta era o chestiune de practica si instructie directa. Manualele militare si lucrarile doctrinare existau, dar acestea erau empirice si antice in caracter. Singura care a supravietuit intacta in epoca moderna, Epitoma ri Militaris scrisa de romanul Vegetius in secolul al IV-lea, era un sumar al practicilor traditionale in materie de fortificatii, disciplina, si administrare militara. Lucrarea lui Vegetius era inca citita de soldati o mie de ani mai tarziu, ceea ce justifica in mare parte descrierea acestei carti in Enciclopedia Britanica ca fiind "probabil cel mai influent tratat militar din lumea occidentala". Longevitatea sa, totusi, nu se datoreaza excelentei sale ci mai degraba absentei unor tratate intelectuale rivale. Chiar si lucrarea lui Machiavelli, "The Art of War" (1521), cea mai faimoasa lucrare de razboi aparuta in epoca Renasterii, este o incercare de a recaptura intelepciunea anticilor.

Totusi mai tarziu o noua literatura militara va aparea a carui impuls principal va fi analitic si sistematic mai degraba decat descriptiv. O varietate de influente culturale au ajutat la aparitia acesteia, in special prestigiul in crestere al stiintelor naturale ca forma preeminenta a cunoasterii umane. Vazut din aceasta prisma, razboiul, la fel ca si politica, economia, dreptul, si asa mai departe, putea deveni un fel de activitate stiintifica.

Aceasta noua orientare intelectuala a primit un impuls suplimentar din partea schimbarilor institutionale cunoscute la modul general drept revolutia militara. Componentele sale includeau inlocuirea cavaleriei de infanterie ca cea mai importanta formatiune pe campul de lupta; introducerea armelor de foc; dezvoltarea fortificatiilor capabile sa reziste unui bombardament continuu din partea artileriei; si mai presus de toate infiintarea unor armate mult mai largi decat trupele feudale, militiile urbane si a bandelor mercenare din trecut. Purtarea razboiului cu astfel de instrumente necesita mai mult decat curaj, bun simt, si o asezare stabila pe cal. Unele teorii privind modul de atac erau necesare, iar generalii acestor noi modele de armate au fost cei care le-au dezvoltat.

Una dintre primele incercari de a realiza o redare sistematica a modului de a purta un razboi in noile conditii a fost cea a lui Raimondo de Montecuccoli (1609-1680), un maresal al Austriei habsburgice a carui merite de a manevra trupele pe campul de lupta au fost recunoscute. Asa cum este de obicei cazul cu scrierile despre razboi, viziunea lui Montecuccoli asupra unor chestiuni precum modul propice de a organiza un mars, sau marimea maxima si optima a unei armate nu au fost de interes decat pentru specialisti. Mai degraba structura generala a ideilor sale a fost cea care a exercitat o influenta de durata.

In zilele sale, Montecuccoli era cunoscut pentru faptul ca declarase ca singurul obiectiv al razboiului era victoria, o afirmatie provocatoare deoarece promova o imagine pur militara, abstracta mai degraba decat traditionala a razboiului. Montecuccoli nu a oferit o definitie categorica a ceea ce presupunea victoria, insa a afirmat ca toate mijloacele posibile puteau fi utilizate pentru obtinerea ei. Acesta a insistat de asemenea, la un moment in care nici un guvern nu dispunea de un personal general si un buget militar, ca victoria necesita planificare si pregatire intensa, si sume enorme de bani.

Bazandu-se pe lucrarile recente din dreptul international, Montecuccoli a fost primul scriitor militar care a realizat o distinctie clara intre operatiuni ofensive si defensive, si intre razboiul international si cel civil. A doua diferenta s-a dovedit a fi extrem de critica, din moment ce pana foarte recent, teoria strategica se preocupase exclusiv de conflictele internationale. Respingerea razboiului intern de catre Montecuccoli ca subiect de analiza a reprezentat o simplificare radicala a realitatii. Europa in care traia acesta era, si fusese timp de secole, scena continua a unor lupte, in care confruntarea pereniala dintre monarhia franceza si Imperiul Habsburgic era mult mai importanta decat razboaiele civile, rascoalele taranilor si luptele religioase. Montecuccoli a scris nu pentru a descrie aceasta realitate ci pentru a o depasi. Scopul teoriei pentru el si aproape toti succesorii sai nu era acela de a sistematiza toate formele de conflict social care puteau aparea, ci de a obtine un control practic mai bun in lupta. Strategia va fi cutia in care violenta razboiului va fi stapanita.

O mare parte a muncii lui Montecuccoli este reprezentata de maxime operationale, exprimate in stil aforistic care vor fi imitate, fiind socotite ca modul adecvat de a raporta rezultatele interpelarilor stiintifice. Cunoasterea adevarata, parea sa ia forma unor idei suficient de simple pentru a fi exprimate in cateva propozitii. In ciuda auto-didacticismului, noua teorie militara nu putea ascunde dificultatea enorma cu privire la asamblarea, punerea in miscare si hranirea unei armate moderne, a carei mobilitate nu se imbunatatise in acelasi ritm cu marimea sa.

Afirmatia conform careia secretul succesului militar rezida in legile miscarii si regulile geometriei a primit o atentie speciala in lucrarile unui om cunoscut mai ales pentru complicarea miscarii trupelor armate: Sebastian le Prestre de Vauban (1643-1715), inginer militar sef al lui Louis al XIV-lea, si persoana responsabila pentru crearea sistemului de fortarete care inca mai apara frontiera de est a Frantei la inceputul Primului Razboi Mondial. Fartaretele lui Vauban sunt exemple a ceea ce este numit uneori "bastioane". Aceste bastioane au inlocuit castelele puternic fortificate din Evul Mediu pentru ca erau la fel de rezistente la artilerie cat si la atacurile supriza. Cheia a fost totusi precizia designului. In vechile timpuri singurul lucru care a contat in ceea ce priveste zidurile unui castel era ca acestea sa fie groase si inalte. In fortaretele moderne, unghiurile complexe ale zidurilor, trebuiau sa reziste loviturilor de orice fel, astfel incat chestiunile tactice erau rezolvate cu ajutorul ingineriei.

Aceasi abordare aplicata atacului, unde totul depindea de elaborarea metodologica a transeelor si a fortificatiilor care, daca erau bine realizate puteau sa puna o armata in situatia de a alege singura locul bataliei cu victime minime de partea sa. Toate aceste idei au fost expuse in lucrarile lui Vauban, care a beneficiat de o reputatie enorma, in ciuda caracterului tehnic al lucrarilor sale, deoarece asediile era operatiunile militare caracteristice ale vremii- si deoarece aceasta arta a asediilor moderne exemplifica o abordare disciplinara a luptei pe care comandantii contemporani doreau de mult sa le aplice operatiunilor armate de pe campul de lupta. Razboiul putea deveni ceva asemanator ingineriei. Nevoia pentru violenta efectiva va fi redusa, si inlocuita de tipare de manevre a caror necesitate va fi aparenta ambelor parti. Nu in ultimul rand, erau unii care si-au imaginat ca, daca razboiul ar putea fi supus unei rationalitati strategice transparente ambelor parti, va inceta sa mai fie necesar. Strategia nu doar va organiza violenta razboiului, ci o va inlocui.

Scrierile militare din secolul al XVIII-lea au fost un simplu efort de a aplica gandirea algebrica a asediilor la modul de purtare a razboiului. Acesta a fost un exercitiu care nu a indeplinit sperantele puse in el- chiar si incetele arme ale Vechiului Regim au fost multe prea pline de viata pentru a putea fi tratate ca si caramizi si mortar - desi au produse rezultate de importanta cruciala. Unul dintre aceste efecte importante era legat de efectele sinergetice ale armelor. Armatele acelei ere erau compuse din infanterie, artilerie, si cavalerie, fiecare dintre acestea avand propriile puncte tari si puncte forte in relatie cu celelalte. Fiecare dintre acestea era antrenata separat de celelalte - un fapt social mai degraba decat militar, legat de prerogativele unor corpuri aristocratice de ofiteri si slabiciunea finantelor de stat, dar reprezentand o bariera majora in calea eficientei militare. Cele trei "arme" se miscau la viteze diferite, si erau exagerat de vulnerabile daca trebuiau sa lupte singure impotriva armelor combinate ale inamicului. Aducerea celor trei laolalta pentru a produce bune efecte era o problema foarte dificila, care a fost rezolvata prin dezvoltarea unor noi formatiuni militare- numite mai tarziu "corpuri" sau "divizii"- in care toate armele au fost combinate intr-un organism unic, integrat si destul de larg pentru a opera singur pentru perioade extinse de timp.

Aceasta noua structura de forte a usurat dificultatile logistice determinate de aprovizionarea unei forte largi si concentrate. O armata divizata in unitati destul de mici pentru a supravietui pe teritoriul pe care il traversa avea un avantaj fundamental in fata unor armate de tip tren.

A fost recunoscut de asemenea ca, dintre toate liniile imaginare de miscare si pozitie care ar putea fi desenate pe o harta militara, cea mai critica era aceea care se extinde de la armata la ceea ce astazi am numi "baza sa militara", linia din spate pe care se baza pe aprovizionare, informatii, intariri si asa mai departe. Deoarece armata in sine era mijlocul suprem prin care era aparata baza, indepartarea de aceasta- inspre inamic- era plina de pericole care cresteau nu doar pur si simplu prin marirea distantei, dar si odata ce unghiul format de linia de baza si linia de avansare se modifica. Aceasta geometrie predominanta a devenit un subiect foarte mult analizat, si i-a determinat pe unii sa considere ca stiu momentul la care prudenta era inlocuita de pericole. Daca cineva pune deoparte aceasta precizie, totusi, impreuna cu presupunerea ca disruperea comunicatiilor inamicului este sinonima cu invingerea armatei sale, nu exista dubiu ca noua concentrare pe operatiuni indreptate impotriva bazei inamicului era de o importanta cruciala.

Totusi la modul mai general, din studiul asediului soldatii au dobandit noi cunostinte despre natura victorie: caracteristica sa centrala nu este distrugerea ci dezmembrarea si subminarea acesteia. Un bastion cade nu pentru ca fiecare caramida este luata jos, ci pentru ca integritatea sa structurala este afectata. Acelasi lucru se intampla cu strategia ca si in cazul asedierii unei fortarete, observa tanarul Napoleon. "Concentreaza focul intr-un singur punct: cand bresa este creata echilibrul este distrus; restul constructiei devine inutila". De aici mai este un mic pas pana la observatia mai comprehensiva a lui Clausewitz, ca in razboi "succesele minore ajuta la obtinerea celor majore".

Figura dominanta a traditiei strategice rationaliste a fost Antoine-Henri de Jomini. In termeni biografici Jomini a fost un om al altor vremuri, nascut in Elvetia in 1779, a servit ca ofiter in armata lui Napoleon, si mai tarziu a ajuns la gradul de general in serviciul militar rus. Experienta sa personala militara a a depasit Vechiul Regim, la fel ca si scrierile sale, cel putin la suprafata.

Jomini a fost cel care a interpretat cel mai mult razboaiele napoleoniene, in care inovatiile militare incrementale in ceea ce privea tacticile, logistica, intocmirea hartilor, combinate cu dinamismul politic si social al Revolutiei Franceze au transformat razboiul european, care era inzestrat acum cu o hotarare care ii lipsise in trecut. Pana in ultimii ani ai conducerii sale, armatele lui Napoleon nu erau mai largi decat in trecut - cea mai impresionanta campanie a sa, care a culminat cu Batalia de la Austerlitz din 1805, a fost realizata cu o forta totala de aproximativ 200000 de oameni, din care 75000 au fost prezenti la batalia finala. Nici nu au fost bataliile sale mai insangerate decat altele din trecut, insa bataliile lui Napoleon au fost in mod decisiv mai numeroase si mai importante, si tocmai acest lucru i-a impresionat pe observatori.

Frecventa crescuta cu care armatele lui Napoleon erau capabile sa lupte era un rezultat al mobilizarii revolutionare a societatii franceze, care a introdus serviciul militar universal- o inovatie democratica pe care oponentii conservatori francezi au fost obligati sa o accepte. Fuxul continuu de inlocuire a scazut riscul decimarii armatei in timpul luptelor. Un motiv pentru care acest lucru a avut loc extrem de rar in randul armatelor profesionale ale Vechiului Regim era faptul ca inlocuirea pierderilor era dificila. Bataliile lui Napoleon erau mai impunatoare decat cele din trecut si pentru ca era conduse, la nivel tactic, in moduri special concepute pentru a distruge coeziunea organizationala a adversarului, astfel incat acesta sa nu mai poata opune rezistenta pe viitor. Bataliile secolului al XVIII-lea erau la fel de violente ca si oricare din istorie, dar ele nu au putut decide finalul razboaielor din care faceau parte, deoarece armatele acelor vremuri erau prea fragile pentru a risca modul de lupta in care se specializase Napoleon. Marile batalii ale Razboiului de Sapte Ani (1756-1763), de exemplu, toate au avut loc in timpul primilor patru ani, in timp ce razboiul s-a finalizat prin epuizarea reciproca a tuturor celor implicati. Razboiul din care batalia de la Austerlitz facea parte, din contra s-a finalizat doar trei saptamani mai tarziu, un exemplu de eficienta strategica din care se spera ca multe puteau fi invatate.

Jomini a pus succesul lui Napoleon pe capacitatea acestuia de a pune laolalta un numar mic de principii eterne. Importanta acordata relatiilor spatiale de catre scriitori predecesori a fost mentinuta, si a fost facuta mai flexibila si mai realista prin concentrarea asupra interactiunilor reciproce dintre armatele oponente, mai degraba decat pe obiectivele geografice si caracteristicilor terenului de lupta. Razboiul nu era cucerit prin controlarea unui teren considerat important, declara Jomini, ci prin invingerea oponentului pe campul de lupta. Desi manevra era in continuare cheia victoriei, scopul sau nu era de a inlocui lupta, ci de a o cuceri. Jomini a subliniat superioritatea inerenta a ofensivei, si importanta preluarii initiativei si dominarii inamicului; in acelasi fel era nevoie de viclenie si surpriza. Mai presus de toate, acesta insista ca apogeul execelentei strategice consta in concentrarea fortelor superioare impotriva a ceea ce el a numit punctul decisiv, cu scopul distrugerii armatei inamice.

Nu este mereu usor, datorita importantei acordate de Jomini modului de comportament agresiv si energic, sa recunoastem munca sa pentru ceea ce a fost: o sinteza conservatoare potrivita nevoilor unei ordini internationale post-revolutionare care, departe de a dori reanimarea fantomei lui Napoleon, dorea readucerea spiridusului razboiului inapoi in sticluta strategiei profesionale. In practica, ideile lui Jomini au facut ca modul de purtare a operatiunilor militare decisive sa fie extrem de dificil. Accentul sau pe forte concentrate, planificare metodica, si comunicatii sigure, au facut ca celelalte lucruri pe care le admira- operatiunile ofensive, manevrele, urmarirea viguroasa- sa fie aproape imposibile. El insusi credea ca ideile sale se potriveau cel mai bine armatelor profesionale mici, bine antrenate, de tipul celor pe care revolutia industriala le va face curand inexistente: doar armate masive putea supravietui furtunii otelului declansata de armele moderne. Acesta era un proces a carui inceput Jomini a trait sa il vada- a murit in 1869, la varsta de 90 de ani. Totusi el a continuat sa insiste ca principiile de baza ale razboiului exemplificate de Napoleon, si codificate insusi de Jomini, vor supravietui schimbarilor tehnologice- un punct de vedere care a fost razbunat de evenimente. Toate armatele bune din zilele noastre prefera sa isi bazeze doctrina si metodele operationale pe "principii de razboi" aproape similare cu cele identificate de Jomini.

Jomini este cel mai influent teoretician al strategiei din timpurile moderne. Acest lucru ar putea parea surprinzator, datorita eclipsarii personalitatii sale de catre cea a admirabilului sa contemporan, Clausewitz. Si totusi impactul practic al ideilor lui Jomini nu poate fi supraestimat. Acesta a salvat spiritul stiintific al Iluminismului de mecanitatea rigida care ameninta sa il copleseasca in sfera militara. Insistenta sa asupra faptului ca razboiul trebuie sa se bazeze pe principii universal aplicabile, dar si extrem de adaptabile, mai degraba decat pe un sistem dogmatic de practici aprobate, a reprezentat un avans intelectual de o mare importanta. In acelasi timp, totusi, Jomini a detasat rezultatele lui Napoleon de radacinile lor revolutionare, si a insuflat teoriei militare o naivitate sociala si politica de care aceasta inca incearca sa scape. Lucrarile lui Jomini au vrut sa demonstreze ca esenta succesului militar statea in procesul de decizie rational, cu scopul de a aduce armatele oponente intr-o serie de ciocniri violente a caror implicatie politica va fi imediat aparenta.

Clausewitz si modernizarea razboiului

Pentru Jomini razboaiele lui Napoleon au constituit un moment revelant, in care regulile adunate de cei mai de seama soldati ai vremurilor timpurii au fost in sfarsit facute clare pentru toti. Aceasta a fost o viziune larg persuasiva. Unii totusi, au vazut lucrurile in mod total diferit. Unul dintre acestia a fost Carl von Clausewitz. Clausewitz s-a nascut in Prusia in 1780, intrand in armata ca si cadet la varsta de 12 ani, la apogeul a ceea ce se va dovedi a fi un sfert de secol de razboi impotriva Frantei revolutionare. Dupa aceasta cariera sa a continuat intr-o serie de posturi pe timp de pace, inclusiv o lunga slujba ca sef administrativ al academiei militare din Berlin, un post care nu necesita predarea dar oferea ample oportunitati de a studia. A murit de holera in 1831, dupa ce nu publicase nimic. Printre urmele literare lasate de acesta a fost manunscrisul neterminat la lucrarii "On War", care a fost publicat de vaduva lui Clausewitz la un an de la moartea sa.

Aceasta lucrare este larg considerata ca fiind un text impresionant. O parte a dificultatii analizarii acestui text este faptul ca Clausewitz a murit inainte de a-si termina lucrarea, astfel incat aceasta contine mai multe inconsistente si lipsuri. O parte a acestei perplexitati a textului rezida in modul sau de a-si redacta lucrarea, care face ca uneori textul sa fie extrem de greoi.

O parte a complexitatii acestei lucrari este determinarea lui Clausewitz de a vedea conceptele din toate unghiurile posibile, si de a demonstra aplicarea lor prin detasarea acestora de referintele istorice si metaforice care ilustreaza intelesul sau fara a epuiza subiectul. Un bun exemplu este adesea citata si excelenta analiza de la finalul primului capitol al lucrarii "On War", in care Clausewitz compara tedintele dominante ale razboiului cu o trinitate compusa din:

" volenta primordiala, ura, si dusmanie, care trebuie sa fie vazute ca o forta oarba a naturii. Primul dintre aceste trei aspecte se preocupa in special de oameni; al doilea este legat de comandat si armata sa, iar al treilea de guvern. Pasiunile care se afla in disputa in razboi trebuie deja sa fie inerente persoanelor; scopul depind de caracterul particular al comandantului si al armatei, dat scopurile politice sunt doar afacerea guvernului singur".

Asa cum reiese din acest pasaj Trinitatea la care se refera Clausewitz este formata din popor, armata si guvern; si, in plus, toate acestea trebuie sa fie angajate in razboi, dezechilibrul dintre acestea conducand la pierderea razboiului. Nu exista nici o indoiala ca aceasta intelegere este incorecta. Trinitate lui Clausewitz consta din abstractii: violenta, sansa si ratiune, toate teme care apar in mod repetat in lucrarea sa. Asocierea acestor concepte cu poporul, armata, si guvernul, poate parea rezonabila, si merita a fi analizata mai in detaliu. Studiile lui Clausewitz privind campaniile militare nu lasa nici un dubiu ca forta oarba a naturii care a propulsat armatele franceze in Europa nu a venit de la popor, ci de la insusi Napoleon, in care functiile de armata si guvern s-au combinat. In mod similar, afirmatia lui Clausewitz ca toate elementele Trinitatii merita o importanta egala este atenuata inca o data de observatia ca, in ciuda statului logic egal, nu poate fi stabilita o relatie fixa intre acestea; o avertizare care ar fi facut mai multa impresie daca nu ar fi fost urmata de o referinta inselatoare la o teorie echilibrata intre cei trei magneti, sugerand din nou conditia de echilibru in care nici una nu este necesara; este, dupa toate, perfect posibil a suspenda un obiect intre magneti de putere egala.

In ciuda dificultatii sale retorice, "On War" ramane cea mai mare lucrare pe acest subiect scrisa vreodata. Subiectul sau este totusi razboiul si nu strategia ca atare. Pentru Clausewitz, expansiunea razboiului in timpul vietii sale a reprezentat o chemare spre a reconsidera in primul rand principiile. Desi Clausewitz are multe de spus cu privire la modul de purtare a unui razboi, aceste chestiuni sunt de importanta secundara, si sunt prezentate prin ilustrarea si prezentarea unor argumente mult mai fundamentale. Principalele sale preocupari sunt cognitive si fenomenologiatce. "On War" incepe prin a prezenta ceea ce este razboiul, ceea ce face acesta, si cum poate fi cunoscut. Nu este o carte despre modul de a lupta. Este o carte despre cum trebuie sa ne gandim la razboi.

Un element care diferentiaza lucrari cea lui Calusewitz este atitudinea sa fata de trecut. Asa cum a fost deja sugerat, nasterea stiintelor sociale a revigorat studiul afacerilor umane, prin oferirea unui nou model de rigoare intelectuala si excelenta. De asemenea a ajutat la dizolvarea notiunii, prevalenta in Evul Mediu si in Renastere, ca istoria Occidentului a fost o poveste de declin de la rezultatele din timpul Greciei si Romei antice. Odata cu aparitia noii stiinte, istoria a devenit o poveste a progresului, in care fiecare generatie a profitat de experientele celor dinaintea sa. In acesti termeni Jomini analizase modul de razboi napoleonic; acesta a fost punctul culminant al unui lung proces de analiza si eroare, de "lectii invatate" care au condus in final la o revelatie din care concluzii durabile au putut fi extrase.

Pentru Clausewitz, totusi, schimbarea istorica nu a reprezentat o poveste a progresului. Aceasta era o dovada a instabilitatii afacerilor umane si a limitarilor cunoasterii umane. Trecutul nu a condus la prezent, ci era pur si simplu in sine coerent in termenii sai proprii. Nu era posibil, de exemplu, sa il consideri pe Napoleon ca fiind un general mai bun decat Frederick cel Mare, asa cum facuse Jomini, pentru simplul fapt ca Napoleon cucerise mai mult teritoriu, castigase mai multe batalii, comandase armate mai puternice. O astfel de superioritate perceputa, in opinia lui Clausewitz, a fost produsul conditiilor sociale si politice care nu existasera in vremea lui Frederick, si care nu vor rezista pentru totdeauna. Viitorul va face ca metodele lui Napoleon sa para invechite ca si cele ale lui Frederick cel Mare. Scopul teoriei este astfel nu de a defini forma ideala pe care razboiul ar trebui sa o ia, astfel incat soldatii sa poata lupta. Cel mai bun lucru la care putem spera sunt anumite prevederi teoretice care ar putea imbunatati intelegerea noastra despre razboi asa cum a avut el loc.

Intrebarea pusa de istorie teoriei nu este "Unde conduc toate acestea?" ci mai degraba "Care factori guverneaza razboiul in toate formele sale?". Cel mai important, si punctul de inceput al analizei lui Clausewitz, este violenta: razboiul este o lupta violenta de dorinte, a caror caracteristici definitorii deriva din antagonismul mutual al oponentilor. Daca aceasta propozitie este analizata in opozitie cu dovezile istorice, apare o intrebare asa cum remarca si Clausewitz. Nu exista nimic in ideea de violenta care sa ii limiteze scopul. Totusi violenta in cadrul unui razboi este limitata de un numar de dificultati practice- pe care Clausewitz le caracterizeaza a fi "frictiuni"- si adeseori si de catre obiectivele beligerantilor. In timp ce toate razboaiele au fost o ciocnire de dorinte, chestiunile care se afla la mijloc nu pot intotdeauna justifica utilizarea maxima a fortei. Se pare ca razboaiele avea o natura "duala": majoritatea erau luptate pentru scopuri limitate, si implicau mijloace limitate. Putine dintre acestea au avut drept scop distrugerea totala a inamicului, caz in care violenta ar putea atinge cel mai inalt nivel. In orice caz niciodata nu a fost pus la indoiala statutul subordonat al razboiului: acesta era pur si simplu o continuare a demersurilor politice, prin adaugarea altor mijloace.

In aprecierea propriei sale lucrari, Clausewitz considera ca principala sa valoare nu consta in concluziile sale, ci modul in care s-a ajuns la aceste concluzii. O caracteristica distincta a metodei sale este un pronuntat realism, un refuz de a face lucrurile mai simple decat sunt pentru a le putea analiza. Acest impuls este exemplificat de conceptul de "frictiune", o metafora din lumea ingineriei, prin care Clausewitz cauta sa surprinda un aspect al razboiului care in mod normal era ignorat: tendinta lucrurilor de a merge prost, de a fi mai dezastruoase decat in mod ordinar. Clausewitz observa ca razboiul implica actiunea intr-un mediu rezistent, precum mersul pe sub apa, un lucru extrem de dificil in comparatie cu mersul pe uscat, atunci cand mersul pe uscat este tot ceea ce stii. Chiar si cei care stiu ce este razboiul, pot avea totusi senzatia ca cea mai sigura cale spre claritate necesita ca dificultatile accidentale sa fie ignorate, in acelasi mod in care un om de stiinta care cauta un tipar sau un semnal in cadrul unei imensitati de date are dreptul de a ignora "zgomotul" care il inconjoara. Totusi pentru Clausewitz a fost nerealist sa adopte o astfel de atitudine fata de razboi, in care efectele sansei sunt atat de profunde incat acestea devin semnalul, realitatea centrala, si nu o variabila exogena de care poate sa nu se tina cont.

O abordare similara subliniaza conceptul asoizciat de "geniu", termen utilizat de Clausewitz pentru a descrie elemente ale caracterului si ale intelectului care duc la succesul comandantilor militari. "Geniul" era complimentul teoretic al frictiunii, din moment ce inteligenta si puterea dorintei unui comandant este ceea ce misca masinaria razboiului inainte, in ciuda impedimentelor. Totusi sursele acelei energii motivatoare erau misterioase, si nu puteau fi prescrise in mod sistematic. Pentru Clausewitz "geniul" nu implica abilitate exceptionala. Dimpotriva, chiar si succesul modern intr-un mediu dominat de sansa si pericol nu poate fi obtinut prin aplicare unor reguli si proceduri fixe. Ca si multi alti scriitori preocupati de tema razboiului, Clausewitz compara uneori razboiul cu arta, un alt domeniu in care expertiza tehnica nu este suficienta pentru a asigura succesul. Totusi ideea nu era doar de a afirma ca flexibilitatea mentala este o virtute la soldati, dar si de a insista inca o data pe subordonarea teoriei fata de realitate: "ceea ce face geniul", scria Clausewitz, "este cea mai buna regula, si teoria nu poate face altceva decat sa arate de ce si cum aceasta este situatia". Ca si in arta, excelenta adevarata in razboi nu poate fi invatata ci doar cultivata si studiata cu cat mai putine preconceptii.

Clausewitz a fost intens preocupat de dimensiunea psihologica a razboiului, mergand de la pasiunile primitive si ambitiile politice care animau violenta militara, la frica si curajul care insoteau utilizarea sa, la perspicacitatea sau greselile cu care geniul, sau absenta sa, contribuie la victorie sau la infrangere. Aceasta preocupare este bine ilustrata de o alta obisnuita metafora a sa, aceea a razboiului ca si joc. Analogiile dintre razboi si jocuri au aproape intotdeauna rolul de a surprinde proprietatile formale ale razboiului. Cel mai mare dintre toate "jocurile razboinice" occidentale- sahul- are exact acest caracter. Atunci cand Clausewitz s-a gandit la un joc similat razboiului, nu s-a gandit totusi niciodata la razboi cu subtilele sale strategii de pozitionare, si mereu la pariurile de carti, unde regulile sunt simple si calcularea riscului inseamna totul. Daca prima intrebare a strategiei este "Despre ce este razboiul?", a doua, in spiritul lui Clausewitz, ar trebui sa fie "Cat doresti sa pariezi?".

Convingerea lui Clausewitz ca razboiul era in primul rand si cel mai important un joc definea abordarea sa privind strategia, o strategic in care tensiunea dintre scopurile politicii si violenta instrumentelor sale trebuie cumva reconciliata. Primatul politicii insemna ca nu putea exista o solutie pur militara la orice problema strategica. Obiectivele militare derivau din scopurile politice, iar planurile strategice trebuiau in schimb sa fie definite de catre si sa fie proportionale cu obiectivul. Dar in acelasi timp era devarat ca caracterul de escaladare al razboiului putea uneori sa surmonteze politica. Desi scopurile politice ale uneia dintre parti ar putea justifica doar un efort militar modest, pasiunea inspirata de violenta, deoarece fiecare parte va cauta sa isi invinga oponentul, va impinge aceste limite, conducand la cresterea mizei. Astfel de interactiuni complexe sunt mereu centrale gandirii lui Clausewitz. Riscul si recompensa, atacul si defensiva, frictiunea si geniul, rationalitatea si sansa, strategia si politica - acestea si alte concepte interdependente domina opera sa, si ii ofera structura sa esentiala. Fiecare interactioneaza si este definit de catre celalalt. Niciodata, ar fi considerat Clausewitz, acesti termeni nu trebuie analizati independent.

Daca Jomini reprezinta apogeul traditiei clasice a teoriei strategice, in care structura permenanta, adanca a actiunii militare primeste atentia centrala, Clausewitz este cel mai mare teoretician modern, pentru care, asa cum scria Marx "tot ceea ce este solid se topeste in aer", astfel incat o persoana trebuie sa gandeasca cu ceea ce Clausewitz numea "cantitati variabile". Dintre generatiile de soldati care au urmat gandirea sa, atractia muncii sale a constant in principal in accentul pus de el pe elementele psihologice, si pe rolul preponderent al incertitudinii si sansei in razboi; desi in nici unul din aceste cazuri nu se poate vorbi de incredere de influenta intelectului, cu atat mai putin se poate de o intelegere consistenta si clara. Cresterea rapida a puterii armelor de foc care a urmat introducerii acestora in anii 1840 a insemnat ca armatele vor creste in numar, si in acelasi timp vor adopta metode tactice descentralizate care puneau accentul pe initiativa si gandire spontana la toate nivele de comanda. Pe de alta parte, expansiunea simultana a planificarii militare, prin care se considera ca problema extinderii fara sfarsit a campului de lupta era atenuata, a reintrodus o mare parte a gandirii rigide care fusese desconsiderata de Clausewitz; in timp ce propozitia conform careia moralul superior si curajul de a se sacrifica erau un antidot la letalitatea armelor moderne ar fi fost considerata de el a fi cea mai mare absurditate.

Mecanizarea razboiului a consolidat de asemenea caracteristicile tehnocratice si manageriale ale ofiterilor militari, si odata cu acestea si rezistenta naturala la cea mai esentiala propozitie a lui Clausewitz, aceea ca razboiul este afectat de politica nu doar in ceea ce primeste originile si rezultatele, ci si la oricare nivel al desfasurarii acestuia. Desi soldatii din statele democratice au ajuns sa accepte subordonarea lor fata de o autoritate civila ca fiind un principiu constitutional, introducerea efectiva a consideratiilor politice in planificare si executarea operatiunilor militare este inca privita in mod invariabil ca fiind o interferenta intr-o activitate care ar trebuie cel mai bine lasata pe mana profesionistilor.

Dincolo de lupa pe uscat: puterea maritima

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea mare parte a gandirii cu privire la razboiul pe uscat era dominata de problema pusa de noile tehnologii- armele de foc, cai ferate, comunicatii telegrafice etc.- care au crescut in mod dramatic abilitatea armatelor de a produce pierderi de vieti umane. Fortele mici, bine antrenate care prevalau in perioada post-napoleoniana imediata au fost inlocuite de armatele formate din soldati care faceau stagiul militar obligatoriu, a caror mobilizare initiala rapida era considerata a fi decisiva din punct de vedere strategic. Odata ce un numar vast de cetateni pregatiti in mod nediferentiat au ajuns pe campul de lupta, sansele de a atinge un rezultat politic util erau considerate a fi extrem de mici. Pe de alta parte, daca o armata total mobilizata si echipata cu arme moderne ar fi putut ataca un oponent nepregatit, victoria usoara parea sa fie asigurata. Viteza era extrem de importanta, datorita riscului de a ajunge intr-o situatie de blocaj odata ce liniile defensive erau stabilizate, si datorita costurilor sociale ale razboiului care crescusera intre timp. Aceleasi procese determinate de tehnologie care facusera razboiului sa fie mai fatal au facut ca societatile avansate sa fie mai fragile datorita dependentei lor de pietele si furnizorii internationali, si datorita importantei in crestere a muncitorilor industriali, care puteau utiliza razboiului ca oportunitate pentru a forta schimbari revolutionare.

Povara teoriei strategice in ajunul Primului Razboi Mondial a fost astfel aceea de a prezerva utilitatea razboiului ca instrument de politica in fata presiunii crescande venita din doua surse: tehnologia industriala si capitalismul. Asa cum fusese aplicata razboiului pe uscat, efectul a fost de a concentra atentia asupra chestiunilor tehnice si organizationale. Strategia a ramas o problema de manevra relationala a fortelor regulate in spatiu si timp, in care problema principala era ce sa faci odata cu cresterea spatiului, si o data ce fortele devenisera mai expuse mortii, iar timpul devenise mai scurt. Succesul strategic devenise similar cu succesul tactic, mai presus de toate cu reusita in prima mare confruntare dintre armate la inceputul razboiului, din care toate rezultatele ulterioare vor urma.

Aceste aceleasi forte tehnice si economice au afectat si fortele navale, a caror activitati nu fusesera de mare interes pentru teoreticienii militari inainte. Razboiul naval era o problema tehnica mai complexa decat razboiul pe uscat: construirea, mentinerea, si lupta cu nave de razboi cerea cunostinte specializate si o infrastructura complexa mult mai elaborata decat cea necesara unei armate de uscat. Totusi razboiul naval nu fusese supus analizei comprehensive, din moment ce efectele sale strategice erau considerate a fi destul de bine explicate de un alt domeniu nou aparut in teoria sociala, si anume economia.

Flotele marine fusesera instrumentul cu ajutorul carora se creasera imperiile europene. Apele erau de asemenea singura cale pe care largi cantitati de bunuri putea fi transportate. Aceste fapte defineau rolul de baza indeplinit de nave pe timp de razboi, si anume acela de a perturba comertul pe mari al fortei opuse si protejarea propriului comert naval. Lipsurile acumulate de-a lungul anilor puteau contribui la decizia adeversarului de a incheia pacea, si oricum aceasta strategie era considerata utila atata timp cat resursele si pietele care ii apartinusera odata deveneau acum ale tale. Si totusi mijloacele prin care aceasta presiune era aplicata nu pareau a fi foarte importante.

Razboiul pe mare reprezenta o expresie strategica naturala a competitiei economice dintre state: cresterea comertului dar prin alte mijloace. Aceasta idee se conforma abordarii economice predominante din Europa pre-industriala, cunoscuta drept "mercantilism", care definea succesul economic in termeni de acumulare de bunuri de catre un stat. In absenta cresterii economice sustenabile, viata materiala era considerata un joc cu suma zero, in care interesele tuturor statelor se aflau in competitie. Pentru teoreticienii mercantili precum ministrul de finante al regelui francez Louis al XIV-lea, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), fondatorul fortelor navale franceze moderne, comertul, pirateria si razboiul toate se aflau pe un singur continuum al rivalitatii si conflictului.

Una dintre realizarile economiei capitaliste timpurii a fost aceea de a fi provocat aceste conceptii, si in realizarea acestui demers a condus la o noua intelegere privind relatiile dintre razboi si interesele economice ale unui stat. Teoreticienii pietei libere precum Adam Smith (1723-1823) si David Ricardo (1772-1823) au echivalat succesul economic al unei societati nu cu adunarea bogatiei, ci cu schimbul benefic mutual si circulatia banilor, doua procese care aveau cea mai mare eficienta atunci cand actiunea statului nu le perturba, mai exact cand statul nu interfera.

Curand a devenit evident ca aceste noi idei ar putea forta o reanalizare a gandirii strategice. Capitalistii au calculat costurile razboiului in termeni mult mai putini favorabili decat predecesorii lor mercantili. In plus fata de costurile directe legate de mentinerea fortelor navale si terestre, si cele legate de suferirea unor pierderi si a unor decese, acestia adaugau largi costuri intangibile, cauzate de perturbarea comertului, pierderea investitiilor si tendinta razboiului de a merge mana in mana cu practicile comerciale protectioniste. Acestea erau impreuna o taxa imensa platita pentru violenta organizata, mult mai semnificativa din punct de vedere economic decat suferinta imediata cauzata de razboi. Din punctul de vedere al celor care militau pentru piete deschise, razboiul nu era diferit de alte practici nechibzuite, precum colectarea taxelor sau autorizarea monopolurilor, in care guvernele se angajau doar pentru ca nu erau constiente de adevaratele costuri.

Se subintelege ca cei preocupati din punct de vedere profesional de purtarea razboiului nu erau pregatiti sa accepte ca argumentul final al relatiilor internationale se mutase oarecum de pe campul de lupta la piete. Totusi strategia nu putea decat sa tina cont de noile conditii materiale, din care noua economie era doar o expresie teoretica. Pe uscat, asa cum s-a mentionat deja, raspunsul a fost acela de a concentra atentia pe distrugerea rapida a fortelor organizate inamice, si de a sublinia eficienta noii tehnologii, a carei letalitate crescuta se considera ca va face razboiul mai putin distructiv prin scurtarea acestuia. Totusi, in ceea ce priveste razboiul naval s-a dorit o evaluare mai atenta, din moment ce nu era posibila detasarea completa a razboiului maritim de comertul civil care il inconjura. A fost posibila oferirea pentru prima data a unui suport teoretic pe a caror idei se puteau baza razboiul naval si rationalitatea economica.

Acest suport teoretic a fost rezultatul muncii unui ofiter naval american, Alfred Thayer Mahan, care a cautat sa faca pentru razboiul naval ceea ce Jomini facuse in cazul razboiului pe uscat, si anume sa ii defineasca principiile de baza din care puteau fi derivate metodele operationale. Mahan a propus ca ceea ce el insusi a numit "puterea maritima" reprezenta cheia istoriei lumii, si realitatea centrala a razboiului modern. Nici un stat caruia ii erau intrerupte legaturile cu furnizorii si pietele de peste mari nu putea continua razboiul pentru mult timp. In schimb un beligerant care controleaza marea putea sa faca ceea ce dorea din punct de vedere material, si in acelasi timp sa permita cetatenilor sai sa se bucure de bunurile materiale cu care erau obisnuiti. A controla marile insemna privarea inamicului de acest bun, o sarcina care putea fi indeplinita de o flota de razboi compusa din cele mai bune nave disponibile. Abilitatea unei astfel de flote de a se deplasa oriunde insemna ca odata ce suprematia era asigurata, influenta sa devenea generala. Pasul crucial in asigurarea controlului asupra marilor era astfel de a invinge flota inamica, care trebuia distrusa in batalie la cel mai timpuriu moment posibil.

Concluziile lui Mahan s-au bazat pe studiul istoric, mai cu seama pe invatamintele desprinse din marea competitie pentru suprematie dintre Franta si Marea Britanie care a avut loc intre ascensiunea lui Louis al XIV-lea si decaderea lui Napoleon. Mahan a atribuit triumful final al Angliei pe abilitatea constanta a acestui stat de a infrange flota franceza in batalie. Fara aceste victorii, considera Mahan, ar fi fost imposibil Angliei sa blocheze coastele franceze, sa ii afecteze comertul etc. Aceasta a fost, pentru a nu spune mai multe, o citire selectiva a unei perioade complexe, un punct foarte bine subliniat de scriitorul britanic Julian Corbett.

Corbett, ca si Mahan, a afirmat importanta strategica a fortelor navale, in timp ce a urmat linia lui Clausewitz de a sublinia ca exercitiul efectiv al puterii maritime era o afacere mult mai complexa decat sustinuse Mahan. In nici un moment din perioada analizata de Mahan, flota franceza nu a incetat sa actioneze, in timp ce marea majoritate a bataliilor au avut loc intre nave singulare sau mici divizii navale si nu intre flote mari, iar marile batalii nu au fost considerate a fi decisive la nivel strategic. Ultima "actiune navala" a razboaielor napoleoniene-Trafalgar- a avut loc cu zece ani inainte de batalia de la Waterloo, si a implicat doar o mica parte a navelor disponibile de ambele parti. Pentru marea parte a deceniului care a urmat, Franta si aliatii sai dispuneau de mai multe nave decat Anglia, si doar presiunea continua realizata de diviziile mici britanice au prevenit ca aceste surse sa se coalizeze intr-o forta care ar fi putut avea capacitatea de a ameninta insasi Marea Britanie. Corbett considera ca cea mai mare contributie a puterii maritime a Angliei a fost pe campul de lupta, prin taierea armatei lui Napoleon in Egipt, in timp ce o sustinea pe cea a lui Wellington in Iberia, si mai presus de toate prin protejarea comertului si a posesiunilor coloniale care ofereau banii cu care Marea Britanie platea costurile armatelor continentale, si aceste realitati au fost cele care au condus la infrangerea lui Napoleon. Corbett concluziona ca fortele navale pot avea o importanta cruciala in razboi; dar efectele lor strategice erau indirecte si consumatoare de timp.

Corbett a fost, dincolo de argument, un istoric mai bun si un profet mai bun. Totusi abordarea lui Mahan s-a dovedit a fi mai convingatoare, partial deoarece trecea cu vederea limitarile practice ale navelor de razboi bazate pe abur si otel. Aceste vase posedau avantaje tactice irezistibile fata de predecesorii lor din lemn, dar le lipsea viteza si rezistenta navelor care nu necesitau combustibil. Conceptia lui Mahan cu privire la puterea maritima, oricat de nesatisfacatoare este din punct de vedere al analizei istorice, a oferit o explicatie convingatoare privind motivele pentru care vasele ar trebui sa se lupte intre ele dar sa lase in acelasi timp comertul mondial neafectat.

Lucrarea lui Mahan, mai mult decat a oricarui alt predecesor al sau care a analizat strategia, a atras numerosi cititori printre civilii fascinati de o viziune a politicii mondiale care putea fi creata doar de fortele navale, bazate pe o infrastructura puternic tehnologica constand din canale, statii de aprovizionare cu carbuni, docuri etc. Mai tarziu reputatia sa va intra in declin, deoarece viitorul nu a putut sa raspunda asteptarilor inspirate de cartea sa. Flotele de razboi ale marilor puteri nu au determinat rezultatele Primului Razboi Mondial, in timp ce aparitia submarinelor a salvat comertul de practica istorica, si a transformat-o in ceea ce a parut a fi o strategie de castigare a razboiului. Un sablon care a deviat de la practica istorica a urmat in cel de al Doilea Razboi Mondial, in care razboiul naval al partii invingatoare a constant in principal din protectionism comercial si operatiuni amfibie - doua misiuni considerate de Mahan a fi neimportante din punct de vedere strategic.

Revolutia industriala s-a dovedit a fi mai putin favorabila intereselor fortelor navale decat isi imaginase Mahan. Desi globalizarea progresiva a economiei mondiale a condus la cresterea valorii bunurilor care erau transportate pe mari, si astfel la cresterea valorii controlarii oceanelor pe timp de razboi, a dus si la introducerea a noi cai de transport- cai ferate, drumuri asfaltate, si mai tarziu avioane - care au redus avantajele relative ale transportului pe apa, si au contribuit la cresterea economiilor continentale integrate puternic si rezistente la efectele deprivarii prelungite. Chiar si asa, fortele armate avea mai putine motive de a fi dezamagite cu privire la viitor decat armatele conventionale. Nici unul dintre razboaiele mondiale nu a inceput printr-o ciocnire initiala de mare anvergura a armatelor, si in final victoria in ambele cazuri a apartinut aliantelor care includeau marile democratii maritime, care asteptasera destul de lung pentru a mobiliza o superioritate materiala distrugatoare. Puterea maritima ramane astfel un concept teoretic important, mai putin prin faptul ca posesia sa asigura victoria si mai mult pentru ca absenta sa s-a dovedit a fi asociata in mod disproportionat cu infrangerea.

Puterea aviatica

Investigarea puterii maritime ca subiect al analizei strategice a fost rezultatul teoretic cel mai important al deceniilor care au precedat Primul Razboi Mondial. Dupa aceea, interesul s-a mutat inspre razboiul aerian, cea mai impresionanta inovatie militara a inceputului secolului al XX-lea, si una a carei implicatii teoretice s-au dovedit a fi extrem de provocatoare. Aici poate fi distins un model intelectual unic, in care teoria mai degraba decat analizarea evenimentelor istorice a anticipat adeseori in mod dramatic practica.

Din momentul in care baloanele cu aer au fost inventate in anii 1780, observatorii nu au avut probleme in a le gasi indeletniciri militare, de la descinderea prin surprindere a unor trupe la mari competitii aeriene. Cu exceptia catorva experimente cu baloane de observare, totusi aplicatiile militare au ramas de domeniul fantasticului pentru mai mult de un secol, pana cand masinaria a fost dezvoltata pentru a produce nave aeriene independente de puterea vantului.

Primul Razboi Mondial a oferit experienta practica cu care asteparile puteau fi comparate. Zeci de mii de avioane militare au fost produse intre 1914 si 1918. Majoritatea au fost utilizate pentru activitati de recunoastere, sau pentru atacarea si doborarea avioanelor inamice. Numeroase avioane au fost construite, si pana la sfarsitul razboiului toti beligerantii majori (cu exceptia Statelor Unite) suferisera pierderi de vieti umane printre civili datorate bombardamentelor aeriene. Atacurile la sol cu ajutorul avioanelor au caracterizat in special ultima ofensiva germana din 1918. Avioanele au avut de asemenea un rol si pe mare, pentru livrarea de mine si torpile, localizarea flotelor de suprafata si urmarirea submarinelor. Desi avioanele nu au fost in nici un moment decisive, omniprezenta si versatilitatea lor erau impresionante.

Teoria privind puterea aeriana a aparut din incercarile de a trasa invatamintele din aceste experiente elocvente. Cel mai important comentator timpuriu a fost un ofiter al artileriei italiane, Guilio Douhet, a carui lucrare "Command of the Air" din 1921 a stabilit un numar de propozitii care s-au dovedit a fi centrale tuturor discutiilor urmatoare pe acest subiect. Douhet considera ca Marele Razboi a demonstrat inutilitatea operatiunile ofensive pe uscat, singura forma de actiune militara care a promis vreodata un rezultat strategic decisiv. Totusi, in aer totul il favoriza pe atacator, o concluzie justificata mai putin de puterea de atac inca modesta a avioanelor si mai mult de dificultatea aparenta de a le dobora. Razboaiele pe viitor vor incepe astfel prin ofesive impotriva oraselor inamicului, cu scopul de a provoca un soc psihologic atat de profund incat guvernul sa nu aiba alta sansa decat sa se predea. Desi unii puteau comenta pe marginea inumanitatii unei astfel de actiuni- Douhet era sigur ca nici un beligerant nu va ignora avantajele unei lovituri preemptive, chiar si pentru ca singurul mod de a evita a fi cel care sufera un astfel de atac este de a distruge in totalitate inamicul.

Analiza lui Douhet a ridicat un numar important de intrebari. Nu era evident, spre exemplu, cum efectele psihologice pe care si le-a imaginat, daca acestea apareau, vor fi resimtite de catre guvern, in special de catre un guvern care nu era dependent de opinia publica democratica; nici daca un regim astfel delegitimat va fi capabil a accepta termenii unei negocieri. Cei care militau in favoarea puterii aeriene in state cu traditie maritima aveau inclinatia de a-si imagina bombardamentele strategice in termeni mai putin apocaliptici, ca mijloc de distrugere a resurselor materiale ale inamicului. In aceasta viziune, strategia aeriana ar trebui sa se concentreze pe distrugerea industriilor de razboi si a infrastructurii civile pe o perioada indelungata. O astfel de abordare metodica respingea psihologia sociala speculativa a lui Douhet in favoarea rationalitatii strategice normale: partea invinsa va fi cea care va decide prima ca suferirea unor bombardamente in continuare reprezinta un pret prea mare pentru a fi platit indiferent de interesele aflate la mijloc.

Pe de alta parte, in statele continentale cu traditie indelungata in ceea ce priveste razboiul pe uscat, puterea aeriana era considerata mai putin a fi o alternativa la impasul tactic decat o solutie pentru rezolvarea acestuia. Desi nimeni nu era pregatit sa respinga bombardamentele strategice, strategii din Germania si Uniunea Sovietica erau mai inclinati sa considere avioanele ca fiind o artilerie zburatoare. Puterea aeriana in acest rol putea aduce un angajament decisiv pe uscat inaintea ca efectele bombardamentelor strategice, oricum ar fi fost acestea gandite, sa inceapa a fi resimtite. Puterea aeriana reprezenta pur si simplu o posibilitatea de a revitaliza operatiunile ofensive pe uscat.

Toate aceste promisiuni au fost reconsiderate dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, care a inceput cu risipirea fortelor germane de-a lungul Europei, sprijinite de puternice atacuri la sol lansate de avioane. Totusi razboiul nu a luat sfarsit, si pe masura ce acesta continua, bombardamentul strategic a ajuns sa fie vazut mai putin ca un antidot pentru razboiul de uzura cat unul dintre instrumentele sale. Atacurile de la Nagasaki si Hiroshima au produs exact acel soc moral pe care il prevazuse Douhet. Totusi faptul ca aceste lovituri au fost produse dupa ani de lupta, si produse unui adversar care nu avea mijloacele necesare pentru a raspunde, a facut extrem de dificila patrunderea acestui instrument in molozul general al luptei.

Si marinarii se confruntau cu ambiguitati similare ca si corespondentii lor de pe uscat, recunoscand ca avioanele ar putea fi utilizate pentru a rezolva problemele traditionale- in special recunoasterea si protejarea comertului. In sens mai larg, puterea maritima si puterea aeriana erau considerate a fi conceptii rivale, care concurau pentru onoarea de a fi indepartat fortele terestre din centrul calculelor strategice. Convergenta lor in forma portavioanelor moderne va transforma tacticile maritime dar nu si strategia maritima. In al Doilea Razboi Mondial portavioanele au inlocuit navele de razboi ca cele mai importante nave a marinelor moderne deoarece avioanele puteau indeplini functiile armelor maritime mai eficient.

Razboiul Total, Razboiul Poporului, si Criza Teoriei

O intrebare interesanta este daca bombele atomice lansate asupra Japoniei in August 1945 au fost o expresie a puterii aeriene, puterii navele, sau vitalitatea continua a armelor de razboi terestre combinate. Toate cele trei au fost cu siguranta necesare pentru a duce bombele la tintele lor. Dupa aceea au aparut dubii cu privire la functionarea lor adecvata separata. S-a suspectat destul de timpuriu ca puterea armelor nucleare ar putea face irelevanta orice forma de razboi. Este de amintit totusi faptul ca din cele 15 milioane de oameni care au murit in cel de al Doilea Razboi Mondial doar o foarte mica fractiune au fost ucisi de armele nucleare. Chiar daca acestea nu ar fi existat niciodata, observatorii normali ar fi avut motive sa se intrebe daca nu cumva violenta organizata nu a devenit un oximoron atat de lipsit de speranta incat sa faca inutile pretentiile unei strategii.

De la Montecuccoli la Douhet, promisiunea centrala a teoriei strategice a fost de a prezerva utilitatea politica a razboiului prin limitarea costurilor sale sociale si subordonarea caracterului sau violent controlului rational. Orice expansiuni in termeni de viteza, grad, letalitatea armelor a fost interpretata ca fiind o imbunatatire in eficienta militara, prin care razboiul putea decide "argumentul final" mai eficient. Armatele de masa care au fost necesare pentru a absorbi impactul noilor arme au fost vazute aproximativ in aceeasi lumina. Acestea ofereau asigurari ca razboiul modern va fi scurt si precis prin introducerea unei dinamici sociale care se autolimita: economiile industriale nu puteau suporta surmenajul unui conflict care se prelungea la infinit, ci vor inceta imediat productia militara necesara pentru continuarea razboiului - cu siguranta calculul cel mai gresit al timpurilor moderne bazat in totalitate pe prejudecati si prezumtii.

Dupa razboaiele mondiale a devenit rezonabil a te intreba daca nu cumva toata energia mentala utilizata pentru purtarea razboiului putea face altceva decat sa modifice caracteristicile sale de suprafata. Asa cum s-a desenat pe harta, al Doilea Razboi Mondial a aratat destul de diferit de prima conflagratie mondiala: nu au existat transee pentru memoraliza futilitatea de aceasta data, ci a fost un razboi al focului si al miscarii, cu flote aeriene care innegreau cerul, si mari nave care se jucau cu apele lumii. Totusi rezultatul a fost acelasi: resursele economice superioare si energia sociala s-au dovedit a fi mai importante decat orice strategie la care s-ar fi gandit un stat. Lovitura finala a fost data de o arma a carei putere depasea evident orice cerinte ale unei politici rationale. Oricum s-ar pune problema, esential este ca teoria strategica asa cum era inteleasa in mod traditional nu mai avea nici un rol.
In ceea ce priveste unele aspecte, problema seamana cu cea care aparuse aproape in acelasi timp pentru fizica lui Newton, din care teoria sociala moderna timpurie se inspirase. Newton si colegii sai au crezut ca legile naturii asa cum le-au inteles ei erau valabile pretutindeni: universalitatea pentru ei era implicita in chiar ideea de "teorie" si "lege". Mai tarziu, anumite descoperiri printre care faptul ca marea majoritate a universului consta din spatiu gol, au fost acomodate printr-un proces de inflatie teoretica, prin care noi observatii, care au fost posibile datorita unei tehnologii mai bune si inventivitatii umane, au fost asimilate ca fiind cazuri marginale sau de exceptie intr-o paradigma stabilita.

Drept consecinta, fizica de la sfarsitul secolului al XIX-lea a ajuns sa semene cu un sistem de proasta calitate de descoperiri empirice, si nu cu o structura intelectuala robusta. De-a lungul urmatoarelor decenii, radacinile problemei au fost totusi in final expuse: fizica spatiului interstelar pe de o parte si a particulelor sub-atomice pe de alta parte, s-a dovedit a fi diferita de ceea ce crezuse Newton, si de asemenea diferite intre ele. La momentul actual fizica nu dispune de o teorie care sa fie corespunzatoare tuturor celor trei domenii: a celui foarte larg, a celui foarte mic, si a lumii de marime mijlocie a experientelor normale aflate intre cele doua.

Pentru strategi, domeniul foarte larg este adeseori descris drept "razboiul total", o fraza care acopera cel putin doua posibilitati generale: razboiul cu arme nucleare sau prin alte metode la fel de distructive; dar si razboiul in care cea mai mare a energiilor sociale si a resurselor sunt implicate in efortul militar. Ambele impartasesc aspectul ca mijloacele de lupta ameninta sa copleseasca scopul pentru care sunt aplicate.

Clausewitz, pentru care interactiunea dintre rezultate si mijloace era mereu centrala, a fost printre primii care a recunoscut ca astfel de razboaie ar putea domina viitorul. Clausewitz nu a preconizat razboiul nuclear dar totusi asa cum se poate vedea, acesta a preconizat conditii in care urmarirea intereselor politice lasa cale libera unui lucru care semana cu violenta existentiala, razboaie nu pentru a apara sau promova interesele comunitatii, ci pentru a afirma sau crea identitatea comunitatii. In 1812, cand Prusia a trebuit sa decida intre o alianta cu Franta sau rezistenta in fata unor neregularitati distrugatoare, Clausewitz sugera ca si distrugerea totala era mai buna decat capitularea, deoarece auto-anihilarea curajoasa va semana samanta pentru o viitoare renastere nationala. In astfel de momente, cand raspunsul la intrebarea "Cat doresti sa pariezi?" devine "Totul", categoriile normale de analiza strategica si politica ajung in colaps. Rezultatele si mijloacele inceteaza sa interactioneze, dar converg intr-un singur punct. Planul strategic, decizia militara si consecinta politica devin unul si acelasi lucru.

Daca acelasi lucru este valabil in domeniul cel mai mic- lupte de gherila, lupte ale partizanilor sau ale teroristilor- este mai dificil de afirmat. Acestea sunt de asemenea exemple de razboaie ale poporului in care metodele militare traditionale par sa fie rasturnate in mintile lor, si instrumentele violentei militare scapa controlului profesional. Si aici trebuie sa fim atenti, pentru ca asocierea acestor conflicte cu domeniul foarte mic din fizica nu are intentia de a revigora conceptia din secolul al XIX-lea cu privire la "razboaiele mici" asa cum au fost adeseori numite conflictele coloniale ale epocii. Astfel de razboaie sunt de fapt razboaiele celor slabi, mici in gradul de violenta angajat, dar nu in interesele care pot fi in joc sau in pasiunile pe care le creaza.

Colapsul hegemoniei europene intre 1914 si 1945 a creat conditiile in care razboiul revolutionar si neconventional a primit o noua semnificatie, si a inspirat un pesimism de inteles intre practicienii strategiilor de tip "Newton" bazate pe putere masiva, abundenta logistica, manevra spatiala, si angajament decisiv, care se aflau acum de partea perdanta a conflictului in care pareau, la o prima parere sa se bucure de fiecare avantaj. Totusi nu exista motive sa consideram ca noua importanta a gherilelor revolutionare si a teroristilor va face irelevante fortele armate traditionale. Dimpotriva, orice comunitate capabila a mobiliza astfel de forte va face mereu acest lucru. Costurile sociale ale razboiului poporului sunt intr-adevar extrem de mari, iar scopul perenial al strategiei este de a tine aceste costuri sub control.

In prima jumatate a erei nucleare singura forma de razboi care a fost exclus este chiar razboiul nuclear. Teoria este mereu condamnata a fi surprinsa de evenimentele reale care nu se supun asteptarilor sale. Daca rezultatele in razboi nu sunt niciodata finale, asa cum mentiona Calusewitz, acelasi lucru trebuie sa fie adevarat si pentru cei care cauta intelegerea din punct de vedere teoretic a acestui fenomen.