Nationalism si religie

Nationalism si religie

"Ani in sir am cautat oameni indeajuns de intelepti, capabili sa rezolve

problemele care ma tulburau - nu atit cele referitoare la politica

ori religie, cit cele privind granita schimbatoare dintre ele.'

Nationalismul s-a constituie ca ideologie in urma cu aproape trei secole, in spatiul vestic European si presupune impartirea umanitatii in natiuni separate si distincte, pretinde ca aceste natiuni trebuie sa constituie state suverane si afirma ca membrii unei natiuni sunt liberi si impliniti prin cultivarea identitatii specifice propriei natiuni si prin cufundarea propriei persoane in intregul natiunii. Si inainte de cristalizarea sa ca ideologie, este util sa vorbim de existenta unui nationalism coabitar cu religia, un proto-nationalism religios.[3] Conceptele "poporul ales" si "tara promisa" proprii iudaismului, ilustreaza apropierea religiei de nationalism. Aceasta uniune dintre sfera politicului si cea a religiosului manifestata in forma proto-nationalismului religios nu a fost universal abandonata desi Revolutia Franceza a declansat separarea nationalismului de religie, moment identificat de catre unii ca fiind cel al aparitiei ideologiei nationaliste propriu-zise. Astfel, putem observa astazi un nationalism secular alaturi de un nationalism religios, propriu celor pe care Mark Juergensmeyer le numeste noile state religioase.

Aceasta lucrare isi propune o mai buna intelegere a relatiei dintre religie si nationalism si, totodata, studierea nationalismului religios, mai exact, a felului in care religia si idologia nationalista se juxtapun.

"Dati Caesar-ului ce-i al Caesar-ului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Desi indemnul crestin, transmis de catre Paul trimite catre o separare a politicului de religios, lucrurile nu au fost preluate ca atare, iar dupa convertirea lui Constantin cel Mare la Crestinism, sub imparati crestini, in Imperiul Roman, distinctia s-a facut din ce in ce mai greu. Cuprinzand multe popoare - astazi l-am numi un stat supranational - Imperiul Roman a folosit religia crestina ca si liant intre diferitele popoare cuprinse in granitele Imperiului. Triburile germanice, care au migrat in Europa, au adoptat ulterior Crestinismul, spre a-l folosi in scopul uniunilor tribale, inscrise apoi in succesiunea de noi "popoare alese". Unul dintre "popoarele alese" au fost Francii, dupa cum reiese dintr-un juramant francez din secolul VII - "Dumnezeu ce ii iubeste atat de mult pe franci . "[4] Asadar, mesajul divin nu era transmis altor popoare, ci doar francilor. Lumea Crestina se propune astfel ca urmas al Israelului antic, dar in spatiul crestin devine clar ca unele popoare sunt mai favorizate de catre divinitate de cat altele, fiecare popor figurand in constiinta colectiva proprie ca cel ales de catre Dumnezeu, superior celorlalte popoare.

Cazul Joan d'Arc este relevant pentru ilustrarea fuziunii dintre religie si proto-nationalism in Evul Mediu. Aceasta afirma intr-o scrisoare ca "acela ce va porni razboi impotriva regatului Frantei, va porni razboi impotriva Sfantului Regat al lui Iisus" in timp ce este acuzata de blasfemie fiindca pretinde ca vocile divine auzite in vis au fost in limba franceza, limba vorbita in rai, fiind, fapt ce tinea de domeniul evidentului pentru acuzatorii englezi, limba engleza.

Proto-nationalismul religios devine principala cauza a tensiunii dintre state si Biserica Catolica iar Reforma concentreza o explozie a nationalismului. Conflictele religioase sunt adesea conflicte nationale: luptele din secolul XVI dintre Spania catolica si Anglia protestanta sunt fondate pe protectia acordata Olandei protestante de catre Anglia; razboiul de 30 de ani, ce a implicat puterile majore ale europei secolului al XVII a inceput ca un conflict religios intre protestanti si catolici in Sfantul Imperiu Romano-German. Razboaiele intemeiate pe religie precum si cruzimea si intoleranta Inchizitiei Catolice discrediteaza institutia clericala in fata cetatenilor din paturile superioare. Spiritul noii epoci - Iluminismul - condamna fanaticismul religios si promoveaza toleranta iar cum sursa identificata a fanaticismului si a intolerantei este religia, autoritatea Bisericii se diminueaza treptat in randul celor ce aveau acces la filosofia iluminista. Astfel, pana la 1760, autoritatea Bisericii in randul paturilor educate ale societatii Franceze - aristocratia, burghezia si chiar clerul - aproape disparuse complet[5]. In acel moment legitimitatea celui "mai crestin dintre regi", ce isi obtinea mandatul de la divinitate prin intermediul Bisericii Catolice, precum si a intregului sistem monarhic este pusa la indoiala. Criza de identitate a societatii franceze se rezuma la intrebarea : Ce ii va acorda legitimitate regelui, daca nu relatia sa cu divinitatea? Raspunsul este natiunea sau la grande nation cum ulterior se va recomanda natiunea franceza, vointa natiunilor fiind unicul criteriu politic legitim.

Momentul ce poate fi identificat ca cel al aparitiei ideologiei nationaliste sau cel putin cel al segregarii nationalism-biserica este Revolutia franceza. Evenimentul politic care a inaugurat Revolutia a fost transformarea Starilor Generale intr-o institutie noua, fara precedent, Adunarea Nationala, adunare a tuturor membrilor natiunii franceze. Franta revolutionara isi acorda titlul la grande nation, iar La Marseillaise devine cel mai mare dintre toate imnurile nationale. Revolutionarii cer sa fie pedepsiti cei ce sunt gasiti vinovati de blasfemie la adresa natiunii, singura entitate ce poate fi blasfemizata[6] iar decapitarea lui Louis XVI este urmata de strigatul "vive la nation".

Asadar, natiunea apare in secolul XVIII, in vestul Europei, ca un substituent al religiei, discreditata in ochii claselor educate prin prisma sistemului filosofic propus de catre Iluminism, substituent rezultat al nationalismului, care se constituie ca o teorie a legitimitatii[7] ce presupune ca granitele culturale, etnice, lingvistice sa se confunde cu granitele statale. Aceasta transformare s-a produs treptat in ultimele doua secole si jumatate in toate culturile ce, inspirate de Iluminism au acordat credit nationalismului secular/laic.

Desi, succesor al religiei, ideologia nationalista nu aduce cu sine un model ideologic cu totul nou, ci mai degraba, propune un soi de religie civila[8], invocata de catre J.J. Rousseau in Contractul social. "Nationalismul secular este un fel de religie specifica Vestului" afirma un lider revolutionar iranian. Afirmatia se bazeaza pe faptul ca nationalismul secular raspunde acelorasi nevoi de identitate colectiva si autoritate morala la care religia raspundea in mod traditional. Acest gen de convingeri au condus la aparitia si consolidarea partidelor religioase radicale in state precum Iran, Pakistan, Algeria, Sudan, Egipt , India, Afganistan inainte de razboi, si in alte state din ce se poate numi lumea a treia, ale caror scopuri sunt atat religioase cat si politice. Acesti "nationalisti religiosi" tind sa reordoneze societatea in forme nationaliste bazatate pe valori religioase.

"Ca si nationalismul secular, religia poseda abilitatea de a comanda loialitatea comunitatii si de a legitima autoritatea"

Religia, aidoma nationalismului, se comporta ca o ideologie, oferind individului modele de comportament in interiorul societatii si de intelegere a lumii. Ambele interpreteaza lumea inconjuratoare ca un sistem coerent, sugereaza ca exista nivele de cunoastere ce transced experientele de zi cu zi si explica lucrurile nevazute; ambele confera identitate comunitatilor si pretind loialitate de la acestea; ambele confera autoritatea ce reprezinta un raison d'etre pentru ordinea sociala si politica.

Asadar, ambele indeplinind in mare aceleasi roluri sociale, nationalismul secular si religia sunt concurente; fiecare putand clama primatul in stabilirea ordinii sociale, si putandu-se identifica drept autoritatea suprema pentru societate. Consecinta a intaietatii uneia dintre cele doua este ca fie natiunea, fie religia detine monopolul asupra legitimitatii uzului fortei, reglemantand morala si decidand cine are dreptul de a trai si cine nu si fiind atfel garantul statului. Ideologia adversara celei ce detine monopolul coercitiei legitime, se rastrange la indeplinirea unui rol periferic in societate.

O caracteristica specifica epocii moderne este usurinta cu care nationalismul secular s-a impus prin monopolizarea autoritatii de catre politicieni si negarea dreptului autoritatilor religioase de a fi arbitrii morali supremi,[11] realitate ce se opune aceleia dinainte de afirmarea nationalismului, atunci cand autoritatea apartinea religiei si ii era negata politicului. Aceasta imagine este cea evocata de catre activistii religiosi de astazi, intoarcerea la o societate unde religia "raspunde functiei de legitimare politica" . Inlocuirea religiei de catre nationalismul secular ca si axa principala a dezvoltarii societale a intampinat piedici in tarile putin dezvoltate in care renuntarea la religie ca agent al ordinii s-a produs intr-un timp mult mai scurt datorita intarzierii cu care au patruns ideile iluministe in paralel cu caracterul universalist al nationalismului si cu globalizarea. Incercarile de acomodare a religiei cu nationalismul in aceste societati au fost in general sortite esecului datorita incapacitatii politicienilor seculari dar in principal a activistilor religiosi de a ajunge la un compromis, politicianul care a incercat acest gen de politici, fie ca s-a numit Nehru, Sadat, Mubarak, Nasser, Bandaranaike , s-a vazut privit drept tradator de catre ambele tabere. In plus, dorinta de a echilibra atat religiosul cat si politicul din punct de vedere al autoritatii fiecaruia, presupune o evidenta separare intre religios si politic, separare cu care activistii religiosi nu erau de acord.

Activistii religiosi nu interpreteaza nationalismul secular si religia ca situandu-se pe pozitii antitetice, ci propun ca o premisa mai potrivita pentru construirea unei natiuni si chiar a unui stat-natiune modern, religia.[14] In ciuda existentei istorice a legaturilor nationalism-religie, aceasta initiativa de a asocia religia unui stat-natiune modern este temerara si lanseaza imediat intrebarea asupra posibilitatii de realizare a sa. O alta intrebare ce aceasta asociere propune este: Va reusi religia sa nu isi piarda din puritatea ideologica in ciuda asocierii cu nationalismul secular?

Miscarile moderne ale nationalismului religios sunt subiecte de controversa atat in cercurile nationalistilor seculari cat si in cele ale activistilor. Riscul asocierii absolutismului nationalist cu absolutismul religios ce pot duce la distrugerea atat a statului in cauza cat si a vecinilor si beneficiile echilibrului de forte nationalism-religie intr-o societate ce tinde spre a deveni o natiune slabesc valoarea unui verdict asupra oportunitatii noilor state religioase.[15]

Istoriografia nationalista propune figuri istorice care actionau in virtutea formarii natiunii. Astfel, Avraam nu este omul ce o viziune despre Dumnezeul unic, el este un sef de trib beduin ce conferea identitate nationala tribului sau; Moise nu este un om inspirat de Dumnezeu pentru a indeplini vointa sa referitoare la Israel, este un conducator national ce se revolta impotriva opresiunii coloniale; Mohamed devine intemeietorul natiunii arabe iar iudaismul inceteaza a mai fi un raison d'etre pentru comunitatea evreiasca ci devine un produs al constiintei nationale evreiesti.[16]

Nationalismul este recunoscuta de catre unii ca fiind ideologia cu "cele mai ample efecte din lume"[17], desi nationalismul nu se regaseste in forma pura, el fiind asociat deseori cu alte ideologii politice datorita in primul rand faptului ca nu propune un model economic. In ciuda regresului nationalismului in Europa datorat ascensiunii "confederatiei europene" , asocierea cu religia in vederea formarii de state-natiune moderne religioase nu poate decat alimenta amplitudinea efectelor viitoare ale nationalismului.

Asadar, politica religioasa contemporana este un rezultat, am putea spune, al unei dialectici Hegeliane intre doua cadre ordonatoare ale societatii: nationalismul secular si religia. Ciocnirile dintre cele doua adeasea au fost distructive, dar au oferit deasemenea posibilitatea unei coabitari. Aceste ciocniri au dat nastere in unele parti ale lumii la o sinteza, in care religia a devenit un nou aliat al statului-natiune.[19]