Organizarea sociala si birocratia

Dumneavoastra, chiar in acest moment, incepeti sa cititi capitolul "Organizarea sociala si Birocratia". De ce faceti acest lucru? Pentru ca vreti sa parcurgeti aceasta carte si profitati de un moment liber, ori poate trebuie sa cititi acest capitol deoarece aveti nevoie de o documentare pe acest subiect, la scoala, la serviciu sau in alta parte. Desi poate stati relaxat sau relaxata in acest moment, sunteti totusi conectat/a la presiunile unor organizatii care va cer sau va impun anumite lucruri. Aparent sunteti poate rupt de organizatiile din care faceti parte, dar totusi nu sunteti in afara lor. Ati cumparat cartea dintr-un magazin, deci dintr-o organizatie, veti afla probabil unele informatii din ea, citind-o acasa sau in mediul altor organizatii, la scoala, la serviciu ori in biblioteca.

Fiecare dintre noi avem zilnic contacte cu extrem de multe organizatii, fie ca membri, fie ca beneficiari. Daca acum va aflati la serviciu, acesta cu siguranta reprezinta un tip de organizatie, dar si daca va duceti acasa cu un mijloc de transport nu faceti altceva decat sa apelati la serviciile unei organizatii. Si daca mergeti la un magazin sau la un bar, apelati la organizatii. Acasa credeti ca sunteti mai liber, dar nu uitati ca daca stati la bloc, faceti probabil parte dintr-o alta organizatie, deoarece asociatia dumneavoastra, cea la care platiti intretinerea, este si ea o organizatie. Tot confortul de acasa va este asigurat de o multitudine de alte organizatii, ele va furnizeaza apa, energia electrica, televiziunea prin cablu etc.

Traim intr-un univers organizational. Nu a fost intotdeauna asa. In epocile premoderne, numarul organizatiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. Mai mult, cea mai mare parte a organizatiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoastem astazi. Am putea spune fara a gresi ca astazi organizatiile ne domina existenta. Pe undeva suntem mai putin liberi, s-ar putea spune. Organizatiile sunt cu mult mai importante decat am putea crede. Putem chiar afirma ca, in mare parte, umanitatea a reusit sa ajunga la nivelul actual de dezvoltare tocmai datorita organizarii sociale bazate pe organizatii. In afara lor, mutatiile radicale in istoria dezvoltarii societatilor moderne nu ar fi fost posibile. Iata de ce studiul organizatiilor, un adevarat mediu de viata specific uman, este atat de important pentru orice stiinta sociala si, mai ales, pentru sociologie.

Organizatii si institutii

Atunci cand am prezentat institutiile sociale, am precizat ca ele se afla intr-un raport special cu organizatiile. De principiu, orice organizatie are la baza o institutie sociala. Absenta unei baze institutionale poate fi luata in considerare, ca si contraexemplu, doar pentru situatii "atipice" in care am construi o organizatie care nu ar institui anumite forme de relationare intre membri, nu ar avea obiective si nu ar indeplini nici o functie la nivelul societatii. Putem sa ne gandim la astfel de exemple doar teoretic, pentru ca, in realitate, o organizatie presupune intotdeauna un numar de oameni care detin anumite statusuri si care savarsesc anumite practici intr-un context determinat.

Institutiile desemneaza, pe de alta parte, orice fel de tipuri de practici sociale care au o functie sociala, practici care sunt definite generic si nu au in mod necesar o dimensiune formala. De foarte multe ori, istoric vorbind, organizatiile au aparut pe baza preexistentei unor institutii, prin formalizarea relatiilor (respectiv statuarea unor relatii formale) si prin definirea unor cadre actionale precis delimitate. Exista insa si situatia in care intr-o societate este definita o noua structura organizationala, care este construita in mod voluntar, independent de o anumita institutie, si care poate genera practici specifice aparand astfel o noua institutie sociala. Pentru aceasta situatie se utilizeaza adesea termenul de institutionalizare.

Cum putem insa deosebi organizatiile fata de institutiile sociale?

Aceasta distinctie o putem realiza daca vom analiza cateva din elementele specifice organizatiilor. Este vorba, in primul rand, de o caracteristica esentiala a acestora: autoreflexivitatea membrilor fata de normele, scopurile si obiectivele organizatiei din care fac parte. Cu alte cuvinte, in orice organizatie, membrii trebuie sa respecte, dar si sa constientizeze normele acesteia. In egala masura, ei trebuie sa constientizeze obiectivele si scopurile organizatiei.

In al doilea rand, organizatiile presupun in mod necesar anumite cadre formale in care se desfasoara activitatile, cadre care au intotdeauna o dimensiune comunicationala concreta (si cel mai adesea relationala), precis delimitata spatial si temporal.[1] Relatiile dintre membri sunt definite intotdeauna impersonal, presupun o componenta rationala majora, obligatorie in definirea activitatilor.

Formal si informal in organizatii

Organizatiile au, in general, o structura bazala de tip formal, adica au predefinite natura si tipul de relatii dintre membri, ca si pozitiile pe care acestia le pot ocupa. Structura formala nu reprezinta altceva decat faptul ca pozitiile din organizatie si relatiile dintre acestea sunt predefinite si totodata independente de membrii care le ocupa. Cu toate acestea, la nivelul unei organizatii, nu exista doar structuri de tip formal. In multe cazuri exista pozitii si tipuri de relatii de natura informala, care pot indeplini functii specifice la nivelul organizatiilor. De fapt, orice organizatie poate fi plasata, din punctul de vedere al gradului formalizarii, pe o scala continua. Astfel putem vorbi de organizatii puternic sau slab formalizate.

Putem identifica asadar, la nivelul oricarei organizatii, doua tipuri de structuri, una formala si alta informala. Raportul dintre cele doua structuri este foarte relevant pentru modul in care functioneaza o organizatie. Structura formala a unei organizatii poarta numele de organigrama, in timp ce structura informala reprezinta sociograma acesteia.

Atat la nivelul organigramei, cat si la nivelul unei sociograme, putem identifica anumite pozitii de o importanta majora, care au capacitati persuasive in comunicare si totodata responsabilitati sau functii decizionale. Persoanele care ocupa aceste pozitii au capacitatea de a influenta si a determina comportamente specifice ale membrilor organizatiilor. Aceasta inseamna ca in orice organizatie avem potential doua tipuri de lideri, formali si informali. Competentele persuasive formeaza la nivelul liderilor formali ceea ce vom numi autoritate in organizatie, in timp ce abilitatile persuasive ale liderilor informali reprezinta capacitatea lor de a influenta. Daca primii se bucura de autoritate, ceilalti au influenta.

Distingem astfel, la nivelul unei organizatii, doua tipuri de atribute ale conducerii, autoritatea si influenta. Liderii formali detin autoritatea de a decide in baza pozitiei pe care ei o detin (cea care confera autoritate), in timp ce liderii informali detin o anumita capacitate de influenta, care este data de propriile capacitati de relationare sociala si de comunicare. Exista posibilitatea ca o persoana care detine cea mai mare capacitate de influenta sa fie si persoana cu cel mai mare rang de autoritate, situatie care, desigur, este ideala. Ea se intalneste insa relativ rar, cel mai adesea neexistand la nivelul unei organizatii o coincidenta intre cele doua tipuri de structuri.

Gradul formalizarii organizatiilor depinde si de tipul acestora. Exista de pilda organizatii, cum sunt cele militare, in care gradul formalizarii este extrem de mare, dar si organizatii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundatie) in care gradul formalizarii este incomparabil mai redus.

Clasificarea organizatiilor ia in considerare si tipurile de obiective pe care acestea si le propun. De exemplu, potrivit unei astfel de clasificari propusa de sociologul american Talcott Parsons (1902-1979), exista patru tipuri principale de organizatii:

. Organizatii economico-productive

. Organizatii de putere

. Organizatii integrative

. Organizatii ale mentinerii modelelor

Toate organizatiile economice sau de prestari de servicii fac evident parte din prima categorie. Organizatiile de putere sunt cele care au functii de decizie la nivelul societatii (de exemplu, Guvernul, ministerele, Parlamentul, dar si primariile sau consiliile locale etc.). Organizatiile integrative sunt cele cu un rol central in controlul social si in socializare, in timp ce ultima categorie se refera la organizatiile care au functii culturale.

Eficienta organizatiilor

Raportul dintre structura formala si cea informala are numeroase consecinte la nivelul modului de functionare a unei organizatii. Cea mai importanta influenta a raportului formal-informal dintr-o organizatie este aceea care priveste eficienta diferita a modului in care aceasta functioneaza. Formalizarea este intotdeauna o conditie a cresterii eficientei organizatiilor. Din acest motiv, organizatiile inalt formalizate, specifice modernitatii, sunt unele dintre cele mai eficiente in istoria umanitatii. Factorii care determina eficienta organizatiilor sunt mult mai diversi si nu toti sunt determinati de formalizare. Trecem in revista cei mai importanti factori, care se alatura formalizarii:

. Unitatea elementelor

. Flexibilitatea

. Dimensiunile optime

. Rationalitatea

. Comunicarea eficienta

Primul factor se refera la compatibilitatea componentelor unei organizatii si la masura in care acestea formeaza un sistem capabil sa indeplineasca anumite functii. Flexibilitatea se refera la capacitatile organizatiei de a se adapta la conditii noi sau de criza (obiective, proceduri si instrumente noi), in timp ce rationalitatea priveste analiza si definirea mijloacelor, inclusiv a tipului de relatii si de activitati desfasurate la nivelul organizatiei in raport cu scopurile organizatiei. Acest ultim factor deriva, intr-o mare masura, din formalizare. Dimensiunile optime, la randul lor, depind de scopurile si de natura activitatilor, insa independent de aceste elemente specifice, eficientizarea activitatilor unei organizatii coreleaza intotdeauna cu dimensiunea acesteia, deoarece ineficienta este prezenta intotdeauna atunci cand fie organizatia este subdimensionata, fie, adesea si mai grav, atunci cand este supradimensionata.

Comunicarea eficienta in organizatii, ultimul factor prezentat, este probabil cel mai important alaturi de formalizare. Comunicarea reprezinta baza interactiunilor si prin urmare, abilitatile, respectiv problemele de comunicare ale membrilor se traduc in factori de eficientizare sau, dimpotriva in vectori de disfunctionalitate. Comunicarea este importanta atat in interiorul organizatiei, cat si in exteriorul acesteia, in primul rand cu clientii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxx

Cuvantul birocratie a fost creat de Monsieur Jean Claude Marie Vincent de Gournay (1712-1759) din doua cuvinte, unul frantuzezsc si altul grecesc. Frantuzescul "bureau" la origine desemna panza care acoperea suprafata biroului, iar prin extensie s-a folosit pentru mobila respectiva, iar mai tarziu pentru camera in care se afla biroul. Cuvantul grecesc "Kratos" are intelesul de regula, putere. La Gournay, intelesul era exclusiv peiorativ, ca si la cei care, inca de dinaintea Revolutiei franceze, au preluat acest cuvant. In corespondenta lui Denis Diderot (1713 - 1784) cu baronul Friedrich Melchior von Grimm 1774-1796), acesta din urma face adesea comentarii acide fata de obsesia vremii, aceea de regularizare a oricarei activitati si considera ca birocratii lucreaza cel mai adesea pentru propriul interes si nu pentru interesul public (vezi si "Baron de Grimm and Diderot, Correspondance littéraire, philosophique et critique", 1753-69, editia 1813, Vol. 4, - citat de Martin Albrow, Bureaucracy. London: Pall Mall Press, 1970).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Birocratia ca tip ideal la Max Weber

Termenul de birocratie a fost pentru prima data utilizat de Monsenior de Gournay pe la 1745. El este intr-un fel un barbarism pentru ca provine de la doua cuvinte din doua limbi diferite, una clasica si alta moderna. Este vorba de frantuzescul "bureau" si de grecescul "kratos". Intelesul initial era, in fond, chiar acela de "reguli ale celor de la birou", adica ale oficialilor. Puterea acestor oficiali a fost semnalata in numeroase randuri, chiar cu mult inainte ca birocratia sa devina subiect de analiza stiintifica. Spre exemplu, in secolul al XIX-lea, Honoré de Balzac (1799 - 1850) a definit poate cel mai plastic birocratia, ca reprezentand "puterea uriasilor in mana pigmeilor" si, intr-un fel, acesta este sensul pe care birocratia l-a pastrat la nivelul cunoasterii comune pana astazi.

Pentru sociologi, ca si pentru toti cei care studiaza stiintific societatea, birocratia a reprezentat tipul cel mai important de organizatie din modernitate si totodata principalul instrument al schimbarii societatilor contemporane.

Avem prin urmare, doua tipuri de acceptiuni. Pe de o parte, una care are o profunda incarcatura peiorativa, fiind de fapt prima acceptiune a cuvantului, utilizata inca din secolul al XVIII-lea, sens pe care insa il folosim si noi astazi atunci cand spunem de exemplu, ca "ar trebui redusa birocratia". Pe de alta parte, mai exista si o a doua acceptiune, una stiintifica, care are o dimensiune normativa si nu este incarcata valoric.

Pentru sociologie, birocratia nu doar ca nu reprezinta un calificativ pentru lipsa de eficienta a unei organizatii, ci dimpotriva, ea este principalul factor al dezvoltarii organizatiilor si implicit al societatilor in modernitate. Pentru sociologi, ca si pentru toti cercetatorii care studiaza organizatiile, birocratia este principalul factor al dezvoltarii economice, sociale si politice, chiar spectaculoase, realizata in modernitate.

Primul care a propus o analiza consistenta a birocratiei, inteleasa ca un tip de organizare formala, a fost sociologul german Max Weber. Pentru el, birocratia reprezinta modul rational de organizare a vietii sociale, mod de organizare dominant in cadrul societatilor moderne.

Cu siguranta, chiar Weber precizeaza, au existat organizatii de tip birocratic si in societatile premoderne, exemplele cele mai simple le ofera organizatiile de tip religios sau cele militare, aparatul militar al Imperiului Roman fiind poate cel mai edificator exemplu de model birocratic de organizare pentru lumea antica. Pot fi gasite usor si alte exemple, insa un lucru ramane evident. Birocratia nu a atins niciodata in istoria premoderna nivelul, ponderea si importanta pe care le detine astazi.

Pentru Weber, tipul ideal de birocratie, adica modelul reprezentativ al acesteia, presupune cateva elemente esentiale:

Birocratia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizatie de tip birocratic presupune o ierarhie, adica o dispunere ierarhica a pozitiilor interne, cel mai adesea intr-o forma piramidala, in care se disting functiile de tip executiv de cele de tip decizional.

Birocratia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocratilor se face intotdeauna in baza unor norme formale, care sunt cunoscute si invocate de oficiali. In acest mod se garanteaza caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizatii. De asemenea, se elimina arbitrariul si interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocrati. In epocile premoderne, cei care deserveau anumite interese publice o faceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adica in baza unor traditii sau a unor obiceiuri locale si mai putin pe baza unor norme scrise. Acestea din urma, chiar daca uneori existau, aveau doar un rol minimal.

Birocratia se bazeaza pe functionari care sunt angajati si liberi de alte obligatii social-economice. Fata de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupa exclusiv cu activitatea din interiorul organizatiei birocratice si are surse de venit asigurate doar din aceasta. In epocile premoderne, persoanele care indeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate si, mai ales, nu isi asigurau veniturile exclusiv din aceste activitati. Spre exemplu, judecatorii sau notarii erau, de fapt, persoane cu anumite ranguri sociale, care prestau aceste servicii sporadic, pe langa alte activitati, care le asigurau veniturile principale. La fel, profesorii din universitati, in evul mediu, nu aveau salarii pentru munca de predare, ci traiau din diferite alte surse, cadouri de la studenti, donatii sau rente ale unor seniori, din publicatiile pe care le scoteau etc.

Birocratia presupune separarea activitatilor personale de cele presupuse de organizatii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atat timp cat un functionar este angajat si platit sa desfasoare o anumita activitate, el poate fi controlat si obligat sa presteze doar acea activitate. Separarea are loc atat fizic, birocratia impunand ideea de program stabil de lucru, dar si functional, in sensul in care birocratul isi desfasoara activitatea independent de orice alte constrangeri exterioare birocratiei.

Birocratia asigura separarea functionarului atat fata de mijloacele de productie, cat si fata de resurse. Birocratul nu are la dispozitie mijloace sau resurse personale pentru a-si desfasura activitatea. Ele apartin exclusiv organizatiei birocratice si tocmai din acest motiv, birocratul, desi dispune de o putere uriasa, este controlat total de birocratie si, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu, militarul premodern dispunea cand dorea de propriile arme, pentru ca acestea erau ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte ale proprietatii personale. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizatia birocratica (armata) ii da dreptul de a le purta doar atunci cand ea considera ca este necesar. Luptatorul premodern a fost astfel transformat intr-un simplu functionar birocratic, aceasta fiind si cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima data in istorie un nou tip de societate, non-militara, dar profund birocratica.

De ce este eficienta birocratia?

Atat Weber cat si alti sociologi care au analizat birocratia au scos in evidenta o serie de factori care asigura eficienta majora a acestui tip de organizare sociala. Trecem in revista cativa dintre acesti factori:

      In birocratii, deciziile sunt luate in baza unor criterii generale. Astfel se elimina subiectivitatea si arbitrariul la nivelul activitatilor birocratice.

      In birocratii se apeleaza la experti pentru ca birocratia presupune profesionalizarea membrilor sai si, deci, se urmareste formarea unor competente speciale definite si ele normativ.

      Birocratii sunt platiti cu salarii si in acest mod este eliminata coruptia.

      Performanta birocratilor este judecata prin examinari si proceduri impersonale, cariera birocratilor depinzand de aceste evaluari care au loc exclusiv in interiorul aparatului birocratic.

      Activitatile organizatiilor birocratice sunt definite rational, in baza unor scopuri precis formulate si sunt libere de cerinte personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului birocratic. Este adevarat ca obiectivele sau scopurile birocratiei pot fi si sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odata definite scopurile, aparatul birocratic le transpune in actiuni in baza unui registru normativ, independent de alte constrangeri externe.

Tabel 8.1. Tabel comparativ intre atributele birocratului premodern si ale birocratului modern.

Birocratul premodern Birocratul modern

Este putin legat de alti birocrati depinzand mai degraba de o ierarhie sociala sau politica. Depinde total de un sistem birocratic si raspunde aproape exclusiv in fata ierarhiei birocratice.

Activitatea sa este data de cutume (obiceiuri) si de considerente personale.     Urmeaza doar regulile scrise definite pentru orice fel de activitate prestata.

Birocratul are responsabilitati sociale si economice exterioare organizatiei birocratice, iar cel mai adesea acestea sunt cele care ii furnizeaza veniturile principale. Birocratul lucreaza pe baza de contract cu organizatia birocratica si nu are alte indatoriri capabile sa ii furnizeze venituri. El primeste un salariu din partea organizatiei birocratice.

Birocratul nu separa activitatea sa birocratica de altele in care este implicat, cel mai adesea lucreaza in propria locuinta, desfasurand paralel si alte tipuri de activitati. Birocratul are doua registre de timp. Unul al activitatilor presupuse de contractul sau cu organizatia birocratica, altul impus de responsabilitatile si interesele personale.

Birocratul are in proprietate personala atat mijloacele, cat si resursele necesare pentru desfasurarea activitatilor. Mijloacele si resursele pe care le utilizeaza sunt ale organizatiei care l-a angajat.

Birocratul nu este calificat intr-un mod special pentru a desfasura activitatile depuse, ci le exercita cel mai adesea in baza unor cerinte ale unor statusuri atribuite. Birocratul se califica, se profesionalizeaza si obtine pozitiile respective in baza unor concursuri, a unor examene.

Birocratul nu are o cariera birocratica si cel mai adesea nu poate urca in ierarhia organizatiei birocratice. Birocratul are o cariera clar definita in organizatia birocratica si in mod uzual el urca in timp in aceasta ierarhie.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Conceptul de "tip ideal" a fost construit de sociologul german Max Weber si utilizat mai intai in studiile sale cu caracter istoric si economic. Tipul ideal nu se refera la un model perfect sau un model mediu al unui fenomen sau proces social. El este o constructie teoretica menita a conferi posibilitatea de a analiza metodologic si logic conceptual, corect, sistematic, realitatea sociala. El presupune accentuari unilaterale, simplificari si chiar excluderi ale unor detalii nesemnificative ale unui fenomen sau proces social pentru care se construieste un model de tip ideal. Procesul de constructie a tipurilor ideale se aseamana in fond cu ceea ce reprezinta idealizarea si in stiintele naturii, acolo unde vorbim de un gaz ideal, de relatii intre corpuri ideal definite, asa cum este cazul si al celebrei legi a atractiei universale F=k(M*m/d˛), care presupune o relatie intre doua corpuri care sunt definite doar din perspectiva masei pe care o au, excluzandu-se orice alte caracteristici ale lor.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Toate elementele prezentate pot sa ridice numeroase semne de intrebare, cel putin daca ne gandim la acuzele publice aduse birocratiilor. La prima vedere, cineva ar putea obiecta pentru faptul ca aceste caracteristici nu sunt reale. "Doar birocratia nu este asa! Daca este asa, de ce este acuzata mai mereu de coruptie, de neprofesionalism etc.?"

Trebuie sa intelegem ca nu in aceasta perspectiva trebuie privita analiza birocratiei propusa de Weber sau de alti sociologi care i-au urmat. Max Weber a definit birocratia si implicit a analizat-o, in termeni ideali. Evident, el nu a exclus faptul ca, in practica, organizatia birocratica poate functiona si prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfunctionalitatile generate de incalcarea normelor sunt insa importante in analiza birocratiei ca tip ideal. Daca, de exemplu, o secretara nu vine la timp la program sau nu rezolva corect o problema de serviciu, ori accepta o "atentie" de la un client, acestea nu sunt disfunctionalitati ale birocratiei, ci aspecte disfunctionale inregistrate intr-o organizatie particulara. Aceste ultime elemente nu pot fi ignorate, cu siguranta, dar ele nu deriva din caracteristicile definitorii ale birocratiei.

Pe de alta parte, trebuie sa gandim toate caracteristicile prezentate in comparatie cu modul in care functionau institutiile si organizatiile premoderne.

Cu siguranta, pot exista multiple aspecte disfunctionale in recrutarea functionarilor, pot exista cazuri de coruptie in organizatiile reale. Diferenta esentiala este data insa de faptul ca in societatile premoderne, cel mai adesea, functiile din sistemul birocratic reprezinta statusuri atribuite, deci mostenite, prin urmare, cu totul in afara unor criterii de profesionalism. Coruptia nici nu isi avea sensul in astfel de societati pentru ca, prin definitie, functionarii rezolvau problemele asumand propriile interese si de regula intr-o relatie directa cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.

Disfunctionalitati ale organizatiilor de tip birocratic

Perspectiva lui Max Weber asupra birocratiei este clasica si totodata fundamentala in istoria sociologiei. Studiile si cercetarile dedicate birocratiei, asa cum era de asteptat, s-au multiplicat si diversificat la o cota deosebita in secolul al XX-lea.

Una dintre abordarile cele mai semnificative din secolul trecut este cea a unui alt mare sociolog, de data aceasta american, este vorba de Robert King Merton (1910 - 2003). Abordarea lui Merton este partial diferita fata de cea a lui Weber. Pentru Merton, unul din reprezentantii de baza ai structuralismului, asa cum am precizat in primul capitol, birocratia nu are doar aspecte functionale, ci contine, chiar in bazele sale principiale, anumite elemente de tip disfunctional.

Xxxxxxxx

Robert King Merton este unul dintre cei mai importanti sociologi americani, Pentru ca provenea dintr-o familie de emigranti evrei din Rusia (numele sau original era Meyer Robert Schkolnick) si-a schimbat numele pentru a putea intra la colegiu (in SUA in anii 20 erau cotatii maxime la colegii pentru studentii evrei, in jur de 15%). A obtinut doctoratul la Harvard, unde a fost studentul lui Talcott Parsons si a lucrat totodata cu un alt mare sociolog de origine rusa (seful catedrei de sociologie de atunci Pitirim Sorokin). Din 1941 devine profesor la Columbia University (New York). In anii `50 lucreaza cu un alt mare sociolog emigrat in SUA, tot evreu, de origine austriaca, Paul Lazarsfeld. Ceretarile sale au acoperit domenii precum sociologia stiintei, analiza birocratiei, studiul conflictului, teoria anomiei, metodologia cercetarii sociologice etc. Lucrarile principale sunt: "Mass Persuasion" (1946), "Social Theory and Social Structure" (1949), On the Shoulders of Giants (1965), "The Sociology of Science (1973) si Qualitative and Quantitative Social Research (1979). Fiul sau, Robert Carhart Merton (1944 - ) este un celebru economist laureat al premiului Nobel in 1997.

xxxxxxxxxxxxxxx

Abordarea lui Merton este si ea centrata prioritar asupra elementelor care dau eficienta structurilor de tip formal, deosebirea fata de Weber fiind doar aceea ca Merton admite disfunctionalitati potentiale pentru structurile de tip birocratic.

Trebuie sa precizam insa faptul ca Merton nu se refera la proasta functionare a unei organizatii particulare, problema care nu preocupa cercetarea fundamentala a birocratiei, ci se refera la anumite disfunctionalitati care decurg din natura specifica organizatiilor de tip birocratic. Altfel spus, din chiar elementele caracteristice, care asigura eficienta birocratiei, decurg totodata si o serie de disfunctionalitati potentiale ale acesteia.

Dat fiind ca si pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigura eficienta structurilor formale sunt cele mentionate de Weber, in cele ce urmeaza vom insista doar asupra principalelor disfunctionalitati potentiale ale organizatiilor birocratice, asa cum apar ele in conceptia lui Merton.

a)      Pericolul antrenarii incapacitatii. Sintagma "antrenarea incapacitatii" a fost preluata de la economistul si sociologul american de origine norvegiana Thorstein Bunde Veblen (1857-1929). Antrenarea incapacitatii desemneaza procesul de supraspecializare spre care se indreapta toate birocratiile. Specializarea si profesionalizarea, asa cum am aratat deja, sunt virtuti de baza ale birocratiilor. Problema este insa aceea ca tendinta de supraspecializare (respectiv de preocupare excesiva pentru profesionalizarea functionarilor) poate sa creeze un anumit tip de dependenta de modele de practici si activitati care, in anumite conditii, se pot dovedi disfunctionale. Daca un muncitor se supra-specializeaza pentru anumite tipuri de operatii, cu siguranta el va reusi sa devina astfel ultra eficient. Cu cat specializarea este mai ingusta si mai mult focalizata pe anumite tipuri de activitati concrete, cu atat eficienta birocratului va fi mai mare. Problema este insa aceea ca implicit si pericolul inadaptarii la situatii noi, care reclama alte practici sau competente, este mai mare. Aceste inadaptari pot fi fatale pentru eficienta sistemului birocratic, in conditiile unor cerinte de schimbare a practicilor si activitatilor.

b)      Pericolul psihozei ocupationale. Termenul de "psihoza ocupationala" a fost preluat de catre Merton de la filosoful american John Dewey (1859 - 1952). Merton, considera munca in sistemul birocratic ca fiind inalt consumatoare de resurse si energie pentru membrii sai. Mediul propus de birocratie este "anormal" pentru fiinta umana, datorita inaltei formalizari. El este un mediu atipic pentru ca oamenii sunt pregatiti prin socializare sa traiasca in principal in medii sociale slab formalizate sau informale. Mediul social formalizat reclama intotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare, energetice, de timp etc.). In al doilea rand, munca rutiniera, inalt repetitiva, presupusa de restrictiile normative ale organizatiei birocratice este si ea un factor la fel de stresant. Nu in ultimul rand, relatia dintre birocrat si clientul deservit de birocratie, asa cum o sa vedem, are si ea un potential tensionant. Prin urmare, orice birocratie dezvolta un mediu "tensionant", care face ca birocratul sa aiba potential relational conflictual, capabil sa puna in pericol orice tip de activitate desfasurata in aceste organizatii.

c)      Pericolul sacralizarii normelor. Respectarea normelor de catre birocrati este o cerinta esentiala pentru functionarea oricarei birocratii. Cu toate acestea, respectarea normelor ar trebui sa fie, in orice asemenea organizatie, doar un mijloc pentru indeplinirea scopurilor generale, sau a obiectivelor specifice. Datorita rolului lor esential in functionarea eficienta a unei birocratii, normele ajung sa devina adesea din simple mijloace necesare indeplinirii unor scopuri, adevaratele obiective ale activitatii functionarilor. Aceasta schimbare a rolului normelor reprezinta un tip de disfunctionalitate majora deoarece o organizatie nu poate avea scopul central de a-si respecta propriile reguli. Acest efect se produce datorita tendintei de a "sacraliza" normele, de a le considera intr-o ordine a valorilor finale si nu a valorilor instrumentale ale organizatiei. Cel mai bun exemplu, pe care probabil oricine l-a intalnit in scoala, este acela al elevilor foarte cuminti si linistiti care, chiar daca au performante scolare extrem de slabe, tind sa promoveze pentru ca sunt macar "copii cuminti", in timp ce elevi chiar mai bine pregatiti decat acestia, daca sunt considerati "neastamparati", au sanse mai mici de a promova. Acest lucru se intampla pentru ca disciplina, adica supunerea fata de normele scolii (organizatiei) a devenit dintr-o valoare instrumentala (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finala, deci un scop al activitatii scolare, ajungand     astfel sa fie considerat un criteriu central de evaluare.

d)      Pericolul "spiritului de corp". Asa cum am precizat, functionarul birocrat este total independent, prin definitie, de orice sursa posibila externa de interventie. El depinde doar de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definita doar de catre aceste structuri. Ne aducem aminte ca acesta era unul din elementele foarte importante care asigurau eficienta birocratiei. Birocratii au constiinta acestei independente, dar aceasta autonomie perceputa si constientizata de ei permite aparitia unor tendinte de formare a unui adevarat "spirit de corp". Constiinta destinului comun si a intereselor reciproce ii face pe birocrati sa formeze structuri autonome care ajung sa se protejeze reciproc, de cele mai multe ori in dauna clientilor. Autonomia lor fata de clienti poate sa devina, pana la urma, un sistem inalt protectiv in raport cu acestia, deturnandu-se obiectivele organizatiilor de a presta servicii pentru anumiti clienti. In aceste conditii ei tind sa lucreze independent chiar si fata de obiectivele pe care ar trebui sa le indeplineasca.

e)      Pericolul potential conflictual al relatiei cu clientul. Din cele prezentate mai devreme a reiesit ca in orice birocratie exista pericolul unui potential conflict intre birocrat si client. Pericolul este alimentat nu doar de "spiritul de corp", ci si de o perceptie deformata si diferita pe care birocratul si clientul o au despre relatia lor. In mod normal birocratul se considera perfect autonom fata de client si prin definitie asa si trebuie sa fie pentru a actiona eficient. In acelasi timp insa, clientul considera, de cele mai multe ori, ca ar trebui sa fie deservit de birocratie, ca acesta are menirea sa il serveasca si, deci, se asteapta sa fie tratat in consecinta. Mai mult decat atat, trebuie sa intelegem faptul ca orice om doreste, in relatia cu un serviciu public sau privat, sa ii fie tratat cazul sau intr-un mod personalizat. Birocratul insa nu are voie, tot prin definitia pozitiei sale, sa trateze personalizat cazurile cu care se ocupa. El trebuie sa aplice doar regulile formale in baza unei cazuistici predeterminate. Clientul prin urmare, are convingerea, cel mai adesea, ca propriul caz este unul particular, care trebuie tratat ca atare. In schimb, birocratul il va trata total nepersonalizat, introducandu-l intr-o tipologie, indiferent de aspectele specifice ale cazului respectiv. Mai trebuie sa spunem ca atunci cand acest tip de conflict potential ajunge sa se materializeze, de cele mai multe ori iese castigator birocratul, pentru ca el are prin natura muncii sale o mult mai mare experienta comparativ cu clientul si chiar detine strategii special elaborate pentru a iesi din asemenea situatii problematice.

Studiul birocratiei a devenit o constanta in cercetarea sociala de dupa al Doilea Razboi Mondial, deoarece studiul organizatiilor in general s-a dezvoltat si putem vorbi astazi de existenta unei ramuri a sociologiei care se ocupa de organizatii. In acest sens, studiile de dupa 1950 au scos in evidenta multe alte aspecte ale modului in care functioneaza organizatiile si amintim aici lucrari cum ar fi: "Men Who Manage (1959), a lui Melville Dalton, care a studiat prin observatie participativa mai multe firme de afaceri, relevand aspectele conflictuale ale functionarii organizatiilor, sau lucrarea sociologului francez Michel Crozier (n. 1922) "The Bureaucratic Phenomenon" (1963), care a analizat mai multe agentii guvernamentale franceze si a insistat asupra zonelor "nelegiferate" ale organizatiilor, pentru ca, asa cum a aratat el, in realitate, in orice organizatie exista sarcini si activitati care nu pot fi descrise precis de normele organizatiei respective. La aceasta directie de studii s-au adaugat cele care au valorificat problematica culturii organizatiilor, a capitalului uman si social, problematica managementului eficient, ca si domeniul mai larg al comunicarii in organizatii.

Obedienta in organizatiile formale

O problema majora a oricarei organizatii birocratice, rezida intr-unul din elementele sale forte de eficienta. Este vorba de capacitatea organizatiilor birocratice de a impune membrilor un regim comunicational puternic persuasiv, care ii face pe acestia sa devina obedienti in raport cu deciziile si mesajele persuasive transmise in cadrul organizatiei.

O organizatie nu poate functiona optim in afara unui regim persuasiv al comunicarii interne. Altfel spus, ne reamintim, in orice organizatie este necesar sa existe o structura ierarhica si, implicit, doua tipuri de roluri, de executie si de decizie. Din acest motiv este nevoie ca membrii organizatiei sa execute diverse actiuni si activitati in baza unor mesaje persuasive receptate, in conditiile absentei raportarilor critice fata de acestea.

Apartenenta la o structura birocratica presupune integrarea in sistem si acceptarea regulilor si a dispozitiilor transmise, functionarul fiind degrevat total de responsabilitatea actelor sale, atat timp cat ele sunt rezultatul respectarii normelor si a dispozitiilor decidentilor.

Pentru a analiza modul in care functioneaza obedienta oamenilor fata de o autoritate a unei structuri organizationale, un psiholog social american, Stanley Milgram (1933-1984), a realizat un experiment celebru si totodata destul de controversat prin rezultatele sale. Milgram a imaginat un experiment in care erau chemate cate doua persoane, in vederea unui test. Acestora li se spunea ca se urmarea analiza modului in care factorii punitivi pot imbunatati capacitatea de memorare. Cei doi participanti la experiment trageau la sorti, dintr-o urna, cele doua roluri presupuse de experiment. Rolurile erau cele de "profesor" si de "elev". In cadrul experimentului, "profesorul" citea o serie de cuvinte pereche, care aveau sau nu legatura intre ele, dupa care citea doar unul din cuvintele din pereche, iar "elevul" trebuia sa isi aduca aminte care era cuvantul corespondent. Daca elevul gresea, sau nu isi aducea aminte, i se aplica un soc electric de catre profesor. Acesta avea un panou pe care erau mai multe butoane, corespondente unor voltaje inscrise in dreptul lor, care mergeau de la 15 la 450 de volti. "Elevul" se afla intr-o camera alaturata fiind legat la niste cabluri electrice prin care se administrau socurile. "Profesorul" trebuia sa aplice socurile in maniera crescatoare, pentru fiecare greseala noua marindu-se tensiunea.

De fapt, in experiment nu se masura memoria, ci obedienta, in realitate, neexistand decat un subiect, "profesorul". Intotdeauna "elevul" era un actor, care, evident nu era legat la nici o sursa de curent, ci doar juca un anumit rol, avand reactii corespunzatoare fazelor de derulare a experimentului.

Inaintea derularii experimentului majoritatea specialistilor din diverse domenii au presupus ca, doar cu rare exceptii cineva va aplica o doza mai mare de 150 de volti. De altfel, pe panoul electric, alaturi de voltaje, erau scrise si cateva mentiuni care precizau gravitatea socurilor electrice, de genul doza nepericuloasa, periculoasa sau foarte periculoasa, iar dupa 300 de volti era inscris mesajul doza mortala.

Cu toate ca pericolul era evident pentru "elev" rezultatele au demonstrat contrariul parerilor initiale. Nu doar cativa au depasit 150 de volti, ci majoritatea. Mai precis, in 65% din cazuri "profesorii" au aplicat doza mortala de 450 de volti. Daca consideram ca si Milgram ca cei care au aplicat socurile electrice pentru ca li s-a cerut acest lucru in experiment sunt obedienti, atunci putem spune ca procentul de 65% reprezinta masura obedientei inregistrata in experiment.

Experimentul s-a derulat in mai multe conditii de experimentare, in variate forme si locatii. Au participat de-a lungul timpului foarte multe categorii de persoane, de toate varstele, cu nivele de educatie si profesii diferite. Procentul pe care l-am amintit a fost valabil intr-una din formele de realizare a experimentului. Acesta s-a realizat insa in multe modalitati, insa in toate cazurile rezultatele au fost socante in raport cu asteptarile.

Xxxxxxxxxxxxx

Stanley Milgram este unul din cei mai mari psihologi sociali din secolul XX, probabil si unul dintre cei mai controversati. A fost profesor la universitatea Yale, unde a si desfasurat intre 1961 si 1962 celebrul sau experiment, a mai predat la Universitatea Harvard si la City University of New York. A fost initial respins la doctorat pentru ca in pregatirea sa universitara el nu a facut nici un curs de psihologie. A fost admis doar dupa ce a facut astfel de cursuri si si-a finalizat doctoratul la Harvard in 1960. Lucrari principale: Obedience to Authority; An Experimental View(1974), The individual in a social world: Essays and experiments (1977), Television and Anti-social Behavior: Field Experiments. (1973). Articolul in care a publicat prima data celebrul sau experiment este "Behavioral study of obedience" aparut in 1963.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Rezultatele experimentului au ridicat o intrebare foarte importanta. Cum pot sa fie oamenii atat de obedienti incat sa ajunga la decizii ce pot sa puna in pericol viata cuiva, doar pentru ca li s-a cerut acest lucru de catre un reprezentant al unei institutii? Cu alte cuvinte de ce sunt oamenii atat de obedienti in fata unei autoritati?

Desen

Design-ul spatiului de experimentare

Raspunsul cel mai simplu la aceasta intrebare este acela ca oamenii sunt socializati in institutii si in organizatii in directia obedientei si nu a afirmarii atitudinilor critice. Mai mult insa, organizatiile formale, prin forta pe care o au si prin chiar natura lor, absolva de responsabilitate membrii, valorizand maximal obedienta acestora. Cu alte cuvinte, chiar daca "elevii" cereau sa se intrerupa experimentul (actorul cerea acest lucru in toate cazurile in care se ajunga la peste 150 de volti), "profesorii" continuau sa aplice socuri electrice doar pentru ca un reprezentant al universitatii (organizatia birocratica care derula experimentul) ii cerea acest lucru. Din interviurile post-experiment rezulta ca cei testati, "profesorii", se simteau lipsiti de responsabilitate, considerand ca cei din universitate "stiu ei ce fac".

Experimentele lui Milgram au aratat de ce oamenii pot sa ajunga la comportamente radicale in interiorul unor organizatii, comportamente care pot ajunge la limite greu de imaginat, in special atunci cand organizatiile respective sunt unele care au regimuri interne puternic persuasive, cum sunt cele de tip militar, spre exemplu.

Experimentele lui Milgram au mai aratat si care sunt situatiile in care obedienta scade dramatic. Trei asemenea situatii s-au dovedit importante. In primul rand, atunci cand experimentul a fost scos din universitate si s-a realizat intr-o instituie cu mult mai putin prestigiu (implicit o mai mica autoritate in domeniul efectuarii unor experimente stiintifice), nivelul obedientei a scazut dramatic. In al doilea rand, atunci cand in interiorul organizatiei birocratice s-a sugerat o ruptura la nivel decizional, din nou, obedienta a scazut dramatic (sub 10%). Era vorba de situatii in care, in prezenta "profesorului", Milgram parea ca se cearta cu un asistent, care ii semnala ca poate ar trebui sa se opreasca experimentul fiind prea periculos. Perceperea din parte celor studiati a unei lipse de consistenta si de acord intern la nivelul decidentilor din organizatia birocratica slabea intotdeauna acceptabilitatea ordinelor experimentatorilor.

In fine, obedienta a fost in toate cazurile redusa la zero, atunci cand chiar experimentatorul juca rolul elevului (se motiva ca nu s-a prezentat o alta persoana si isi asuma rolul de "elev" chiar experimentatorul. Practic, in toate situatiile in care acesta cerea sa se opreasca experimentul, "profesorul" se oprea si nu mai continua, indiferent de mesajul dat initial de experimentator.

Studiul lui Milgram a pornit de la o situatie reala, in 1960 fusese capturat si demarase procesul unui important lider nazist, Adolf Eichmann (1906-1962). Acesta, ca si alti nazisti invinuiti dupa al Doilea Razboi Mondial, a afirmat ca nu a facut altceva decat sa respecte ordinele. Experimentul lui Milgram a demonstrat ca oamenii angrenati in sisteme birocratice, mai ales cand acestea exercita prin structurile formale o autoritate puternica, sunt deosebit de obedienti, putand ajunge pana la comportamente capabile sa puna in pericol viata unor semeni.

Dincolo de aceste consecinte dramatice, obedienta poate produce multe alte aspecte disfunctionale, mai putin spectaculoase, dar la fel de importante. Functionarii pot sa lua astfel decizii aberante, lipsite de sens sau contrare unor evidente, doar pentru ca decidentii in cadrul comunicari interne le-au cerut un anumit lucru. Multe din disfunctionalitatile organizatiilor isi pot avea originea in mecanismele de comunicare si de persuadare a membrilor organizatiilor. Din acest motiv, recunoasterea importantei procesului de generare a obedientei si analiza problemelor de comunicare in organizatii constituie premise obligatorii ale eficientizarii activitatilor acestora.

Rezumat

Una dintre trasaturile definitorii ale societatilor moderne o reprezinta organizarea sociala bazata pe organizatii. Cel mai important model de organizatie, specific modernitatii, este birocratia, model conceptual propus si teoretizat de sociologul german Max Weber. Acesta definea birocratia ca fiind modul rational de organizare a vietii sociale, stabilind cateva elemente definitorii ale acesteia. Este vorba despre: ierarhia de autoritate, reguli scrise pentru oficiali, statutul de angajati al functionarilor (liberi de alte obligatii social-economice), separarea activitatilor personale de cele presupuse de organizatii, separarea functionarului atat fata de mijloacele de productie, cat si fata de resurse.

Caracteristicile enumerate mai sus definesc un tip ideal de birocratie. Perspectivele de abordare a birocratiei in secolul al XX-lea au cunoscut insa o dezvoltare semnificativa, atragand atentia si asupra posibilelor disfunctionalitati care pot sa apara la nivelul unei organizatii de tip birocratic. Una dintre cele mai importante abordari in acest sens ii apartine sociologului american Robert K. Merton, care a identificat urmatoarele tipuri de probleme generate chiar de elementele de baza ale organizatiilor birocratice: Pericolul antrenarii incapacitatii, care se refera la tendinta de supraspecializare pe diferite tipuri de activitati la nivelul functionarilor, situatie care poate sa genereze pericolul inadaptarii la conditii noi care reclama alte practici si competente; Pericolul psihozei ocupationale, care se refera la potentialul relational conflictual pe care il antreneaza mediul inalt formalizat al organizatiei birocratice in care individul isi desfasoara activitatea, un mediu atipic, deoarece, el presupune un consum semnificativ de resurse din partea individului (de adaptare, energetice, de timp), o munca rutiniera organizata in baza unor principii restrictive si care constituie un factor de stres; Pericolul sacralizarii normelor, care se refera la situatia in care respectarea normelor, esentiala pentru buna functionare a unei birocratii, devine un scop in sine al organizatiei, o valoare finala a acesteia; in mod normal, respectarea normelor are un caracter instrumental, fiind necesara pentru indeplinirea unor scopuri si obiective; Pericolul "spiritului de corp" care se refera la situatia in care functionarii dezvolta, pe baza independentei si intereselor comune percepute, structuri autonome care ajung sa se protejeze reciproc si cel mai adesea in dauna clientilor; Pericolul unui potential conflict intre birocrat si client, generat adesea de asteptarile clientilor privind tratarea personalizata a cazurilor lor, asteptari care vin in contradictie cu practicile birocratice care se orienteaza dupa reguli formale si au un caracter standardizat.

O problema majora, potentiala, a organizatiilor birocratice o constituie obedienta membrilor in raport cu mesajele persuasive ale decidentilor. Unul dintre cele mai importante demersuri de cercetare a obedientei este cel al lui Stanley Milgram care a realizat un experiment celebru, care a dovedit ca 65% din oameni pot ajunge la un nivel dramatic al obedientei, in care pot rani alte persoane doar pentru ca o persoana cu autoritate le cere acest lucru.

Eficienta si dinamica oricarei organizatii depind de configuratia intima a acesteia, avandu-se in vedere atat elementele de structura, definirea pozitiilor si obligatiilor de sarcina asociate acestora, cat si elemente care tin de instrumentarul relational si comunicational, mai mult sau mai putin formal, la nivelul actorilor organizationali. Orice organizatie presupune existenta unui cadru predefinit al relatiilor dintre membri si al pozitiilor ocupate de acestia in interiorul organizatiei. Altfel spus, o organizatie se defineste in mod necesar ca o structura de tip formal.

Pe de alta parte, nu sunt excluse nici relatiile si pozitiile informale intre membrii unei organizatii, acestea jucand un rol important in asigurarea anumitor resurse necesare pentru functionarea optima a organizatiei respective. Adesea, relatiile si pozitiile informale pot influenta si uneori chiar subordona activitatile si scopurile unei organizatii. In orice organizatie exista, asadar, o structura formala si o structura informala.

Structura formala a unei organizatii poarta numele de organigrama, iar cea informala poarta numele de sociograma. Una dintre implicatiile directe ale existentei acestor doua tipuri de structuri in cadrul unei organizatii este existenta a doua tipuri de lideri: formali, respectiv informali. Din perspectiva atributelor conducerii, primii isi exercita autoritatea (in baza pozitiei formale pe care o ocupa), ceilalti isi exercita influenta (in baza competentelor de relationare sociala si de comunicare).

Indiferent de natura obiectivelor autodefinite, orice organizatie vizeaza atingerea unui grad cat mai ridicat de eficienta in desfasurarea activitatilor specifice obiectivelor sale. Cei mai importanti factori care asigura eficienta unei organizatii sunt: unitatea elementelor (compatibilitatea componentelor interne structurii organizationale), flexibilitatea (capacitatea organizatiei de a se adapta la conditiile noi de pe piata, la situatii de criza, de a raspunde nevoilor de inovare), rationalitatea (capacitatea identificarii celor mai potrivite mijloace si resurse pentru atingerea obiectivelor propuse), dimensiunile optime (care depind de scopurile si de natura activitatilor desfasurate), comunicare eficienta (principala resursa de eficientizare a activitatilor in orice organizatie).

Concepte cheie

Organizatii sociale; Organigrama; sociograma; Influenta; autoritate; Birocratie; Tip ideal; Antrenarea incapacitatii; Psihoza ocupationala; Sacralizarea normelor; Spirit de corp